Expertiza merceologica - obiectul si metoda expertizei

MERCEOLOGICE

1.1 Notiunea de expertiza merceologica

In sens general, notiunea de expertiza desemneaza un mijloc probator de un tip deosebit reprezentand constatarea sau opinia unui specialist intr-un domeniu anumit de cunoastere, in scopul elucidarii unor probleme controversate sau litigioase in fata unor organe judiciare sau a partenerilor unui contract economic.

Caracterul complex si special al unor probleme pe care organele judiciare le au de solutionat obliga la consultarea in masura tot mai mare a opiniei specialistilor in diverse domenii si explica insemnatatea deosebita atribuita mijloacelor de proba in stabilirea realitatii faptelor.

In ansamblul acestora, expertiza reprezinta acel mijloc de proba prin care, in baza unei cercetari metodice folosind procedee stiintifice, expertul aduce la cunostinta organului care l-a imputernicit concluzii motivate stiintific cu privire la faptele pentru a caror elucidare sunt necesare cunostinte specializate.'

Expertiza este considerata ca fiind necesara numai in acele cazuri in care se pot da interpretari diferite unor probleme pentru a caror solutionare sunt necesare cunostinte de o deosebita competenta tehnica, economica, medicala etc. Ea constituie un mijloc de proba prin care, in baza unei activitati de cercetare desfasurata prin folosirea unor metode stiintifice, expertul aduce la cunostinta organului interesat concluzii motivate stiintific cu privire la faptele pentru a caror elucidare sunt necesare cunostinte de specialitate. Importanta ce se acorda in prezent expertizei poate fi evidentiata, printre altele, de faptul ca legiuitorul prevede obligativitatea recurgerii la expertize in anumite situatii, prin infiintarea unor institutii statale cu atributii in acest domeniu, precum si de selectionarea expertilor dintre specialistii cu cea mai inalta calificare.

Notiunea de „expertiza', care deriva de la cuvantul latinesc „experior' (a incerca, a proba) si „expertus', avand semnificatia activitatii de cercetare a unei probleme de catre un specialist, este intalnita, in general, in limba multor popoare sub aceeasi denumire (in limba franceza - expertise, rusa - ekspertiza etc). Uneori, ea poate fi insa desemnata prin mai multi termeni, precum proba prin rapoarte de experti, proba prin experti sau rapoarte de experti.

Intrucat prin efectuarea unei expertize pot fi aflate si alte date decat cele existente in dosarul cauzei, se poate considera ca aceasta poate indeplini o functiune dubla:

descoperirea si punerea in evidenta a unor date si fapte importante pentru obiectul cauzei sau comensurarea calitativa sau cantitativa a unor expunerea unor concluzii stiintific argumentate privind speta din care deriva obiectivele expertizei.

Aceasta dubla functie a expertizei permite sa se precizeze si caracteristicile sale de baza, dintre care doua merita a fi retinute:

􀂾expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentata stiintific si uneori pentru a executa o operatie materiala pe care instanta nu o poate efectua;

􀂾nu se poate dispune o expertiza careia sa i se transfere sarcina de a judeca fondul litigiului sau procesului, expertul avand doar sarcina de a da un simplu aviz asupra faptelor care ii sunt prezentate sau pe care trebuie sa le constate.

1.2 Clasificarea expertizelor

Marea varietate a domeniilor activitatii umane, in care se intalnesc expertize, a generat existenta unui numar mare de categorii de expertize. Pentru acest motiv si incercarile de clasificare a diverselor tipuri de expertiza sunt relativ numeroase.

Astfel, in functie de continut, expertizele pot fi impartite in urmatoarele categorii:

􀂾expertize care au la baza date, fapte si constatari de specialitate, fara a contine elemente juridice; intr-o asemenea expertiza, specialistul efectueaza constatari pur tehnice, pe a caror baza raspunde la intrebarile adresate (exemplu: expertizele din domeniul chimiei)

􀂾expertize la care constatarile de ordin tehnic, in mod obligatoriu, presupun luarea in consideratie a unor reglementari sau normative speciale (exemplu: expertizele tehnice si contabile).

in activitatea organelor judecatoresti, se intalnesc expertize cu caracter comercial, merceologic, industrial si economico-financiar, referitoare la proprietatile produselor, starea si calitatea acestora, natura si calitatea ambalajelor. El remarca insa ca, dintre acestea, expertiza

merceologica se apropie mult de expertiza tehnica, fara insa a face apel totdeauna la analizele de laborator, cu exceptia cauzelor in care se pune problema stabilirii calitatii si sortimentului diferitelor produse de consum. E. Mihuleac include insa in cadrul „expertizei economice' si unele domenii specifice expertizei merceologice, ca de exemplu: determinarea gradului de corespondenta dintre calitatea reala si cea prescrisa, cauzele modificarilor calitative ale produselor ca si problema perisabilitatii, adica probleme care exced domeniul strict al stiintei economice si se inscriu in domeniul merceologic.

In practica, expertiza merceologica reprezinta activitatea de cercetare, evaluare si apreciere fundamentata multilateral de catre unul sau mai multi experti, a unor probleme controversate privind calitatea loturilor de produse, structura sortimentala sau starea lor cantitativa.

Sub aspectul organului care dispune efectuarea, expertiza merceologica este intalnita in doua variante principale: judiciara si extrajudiciara.

Expertiza merceologica judiciara este efectuata de experti judiciari din dispozitia organelor de urmarire penala, a instantelor judecatoresti sau a altor organe cu atributii jurisdictionale. Ea are drept scop solutionarea unor probleme tehnice, mai mult sau mai putin complexe, in vederea lamuririi unor fapte sau imprejurari ale cauzei. Pentru aceasta este necesar ca expertul sa cunoasca sfera competentei incredintate si instrumentele procedurale, astfel incat sa poata prezenta in mod veridic faptele constatate sau reconstituite. Concluziile expertizei merceologice judiciare sunt considerate drept mijloace de proba.

Expertizele judiciare nu au ca obiect clarificarea unor probleme juridice, ci a unor situatii, activitati sau operatii a caror investigare

si interpretare se fac prin studierea de catre experti a informatiilor si constatarilor de specialitate intr-un anumit domeniu.

Expertiza merceologica extrajudiciara se efectueaza la cererea persoanelor fizice sau juridice cu privire la situatii care nu au legatura nemijlocita cu activitatea judiciara.

Expertiza merceologica extrajudiciara are un camp mai larg de investigatii, putand aborda cele mai diverse laturi ale activitatii economice (inclusiv privind practica incheierii si derularii contractelor economice, eficienta tehnico-economica a depozitarii marfurilor, transportului etc.).

Astfel, in practica, in numeroase situatii se efectueaza expertize merceologice care nu au legatura cu un proces sau litigiu, precum expertiza tehnica preliminara fabricarii unor instalatii sau unor noi tipuri de masini si utilaje, expertiza pietrelor pretioase, expertize particulare pentru cunoasterea activitatii economice, solicitate de catre conducatorii societatilor comerciale etc.

Expertiza extrajudiciara efectuata in domeniul economic, care se bazeaza pe documente originale puse la dispozitia expertului, se apropie de cea judiciara, expertul putand indeplini uneori chiar functia de arbitru, daca partile cad de acord sa se supuna concluziilor acestuia (expertize contractuale sau amiabile).

In functie de scopul urmarit prin efectuarea expertizelor, acestea se impart in urmatoarele categorii:

* expertize pentru adunarea si evaluarea probelor (medico- legale, tehnica, contabila etc);

Dupa modul de prezentare a raportului de expertiza se deosebesc expertize orale (foarte rare si numai daca efectuarea expertizelor nu presupune investigatii in teren) si scrise.

In functie de numarul specialistilor desemnati pentru efectuarea expertizelor, acestea pot fi singulare (efectuate de un singur expert), colegiale (care se efectueaza de un numar mai mare de specialisti, avand aceiasi specialitate) si mixte (la care participa un numar mai mare de experti specializati in domenii stiintifice diferite - asemenea expertize se mai numesc si complexe).

In functie de modul de desemnare a expertilor, expertizele pot fi simple (se efectueaza sub administrarea organului care a dispus expertiza), supravegheate (pe langa expertii desemnati oficial exista si experti desemnati de parti care nu participa la lucrari, dar care supravegheaza lucrarile, facand observatii) si contradictorii (la care conlucreaza un numar egal de experti desemnati de organul interesat in efectuarea expertizei si de catre parti, toti expertii avand aceleasi drepturi si indatoriri).

1.3 Obiectul expertizei merceologice

Expertiza merceologica este utilizata pentru cercetarea si clarificarea unor probleme controversate sau litigioase pe care le ridica practica comertului cu marfuri alimentare sau nealimentare. Ea are ca obiect stabilirea exacta a calitatii reale a loturilor de produse, din punct de vedere static sau dinamic, in relatie cu conditiile, cauzele, locul si imprejurarile care au generat abateri de la calitatea prescrisa si de la calitatea contractata, in timpul fabricarii sau circulatiei lor tehnice.

Expertiza mercelogica poate fi efectuata pentru stabilirea identitatii starii si calitatii produselor la livrare, in timpul transportului, al depozitarii sau introducerii in consum, precum si pentru elucidarea unor aspecte privind natura si calitatea ambalajului, cantitatea produselor sau structura lor sortimentala.

Dupa cum se constata, in practica economica, expertiza merceologica este necesara in toate cazurile in care se pot da interpretari diferite unor probleme de cea mai mare importanta pentru comercializarea unui produs.

In activitatea practica, expertul merceolog se ocupa de unul sau mai multe aspecte ale calitatii, in conformitate cu sarcina incredintata.

In acest sens, el poate fi solicitat pentru lamurirea urmatoarelor aspecte:

♦ identificarea unui produs sau a unui lot de produse;

♦ stabilirea calitatii unui produs si a concordantei acesteia cu normele tehnice;

♦ aprecierea masurii in care calitatea produsului a suferit modificari in raport cu starea initiala;

♦ reconstituirea calitatii initiale a produsului;

♦ stabilirea cauzelor care au determinat abaterea calitativa a unui produs.

In ceea ce priveste sortimentul produselor, expertiza merceologica se dispune in vederea elucidarii urmatoarelor:

♦ stabilirea concordantei sau neconcordantei dintre sortimentul livrat de furnizor si cel contractat;

♦ aprecierea corespondentei dintre structura sortimentala si cerintele consumatorilor la un moment dat.

Unele aspecte privitoare la ambalarea si ambalajele produselor pot constitui, de asemenea, obiectul unor activitati de expertiza merceologica. Asemenea aspecte se refera la cazurile in care ambalajele nu-si pot indeplini una din functiile de baza, datorita naturii materialului din care sunt confectionate, tehnologiei de confectionare, dimensiunilor sau altor factori.

Indiferent de obiectivele urmarite, expertiza merceologica nu trebuie sa fie o inregistrare mecanica de fapte, ci trebuie sa contribuie activ, eficient, in directia imbunatatirii continue a calitatii marfurilor, trebuie sa ajute la inlaturarea cauzelor care provoaca degradarile si avarierea marfurilor in timpul transportului si depozitarii. in aceasta consta de fapt caracterul activ al expertilor merceologi, care, in activitatea lor practica, intalnesc nemijlocit aspecte negative ale circuitului tehnic al marfurilor pe

care nu numai ca le sesizeaza, dar au si competenta de a sugera solutii tehnice apte de a fi recomandate oficial de organele in drept.

1.4 Metoda expertizei merceologice

Dupa cum rezulta din obiectul sau, expertiza merceologica presupune o verificare retroactiva a proprietatilor marfurilor, a calitatii acestora. In acest scop, este necesara o reconstituire a faptelor pe cale inductiva si deductiva, atat in etapa fabricarii, cat si in cea a circulatiei tehnice a marfurilor. Realizarea acestui deziderat impune utilizarea unei metodologii specifice de investigatie, formata din metoda istorica, metoda observatiei si experimentului si metoda statistica.

Metoda istorica Marfa, atat ca obiect aparut dupa trecerea prin diferite grade de transformare tehnologica, cat si ca obiect care, dupa obtinere, parcurge un spatiu intr-un anumit interval de timp, intr-o anumita interactiune cu mediul inconjurator, sufera transformari a caror directie si intensitate trebuie cunoscute. Aceasta cunoastere este realizata de expertiza merceologica. Metoda istorica este folosita pentru reconstituirea pe cale deductiva a principalelor fapte intervenite in diferite momente ale evolutiei in timp si spatiu a unui produs, fapte care au generat unele modificari calitative negative.

Metoda observatiei si experimentului Observatia si experimentul constituie aproape in exclusivitate „treapta senzoriala a cunoasterii', formand baza si izvorul cunoasterii stiintifice in general si, in cazul expertizelor, a cunoasterii calitatii marfurilor. Observatia este stiintifica daca se poate repeta in conditii naturale si poate fi reconstituita pe cale teoretica, deductiva. Experimentul stiintific se deosebeste de observatie, in esenta, prin aceea ca, faptul, fenomenul, procesul studiat este provocat, in conditii date, permitand astfel reproductibilitatea lui. Evident, experimentul implica si alte forme ale cunoasterii teoretice cum sunt: abstractia, analiza, analogia, sinteza si rationamentul.

Metoda statisticii este utilizata in expertiza in scopul prelucrarii atat a multimilor de date obtinute prin observatie si experiment, cat si a datelor obtinute in diferite etape ale investigatiilor. Ea permite expertului sa identifice si sa elimine erorile de masurare a unor caracteristici de calitate, sa evalueze calitatea loturilor de produse plecand de la rezultatele obtinute pe esantioane, diminuand in acelasi timp subiectivismul inerent in aplicarea unor metode organoleptice de analiza.

1.5 Expertizele mixte cu participarea expertizei merceologice

In literatura juridica exista diferite modalitati de clasificare a expertizelor, bazate de regula, pe principalele domenii stiintifice care au corespondent curent in viata economico-sociala: tehnic, medical, medico-legal, criminalistic, sanitar-alimentar, veterinar, contabil, agricol, comercial, merceologic, industrial, economico-financiar etc.

Atat in spetele judiciare, cat si in cele extrajudiciare, apar uneori obiective care exced domenii stiintifice intrinsece si, prin urmare, necesita o abordare multi sau interdisciplinara. in acest sens, uneori sunt administrate expertize cu participarea a doi sau mai multi experti din domenii stiintifice diferite, inclusiv din domeniul stiintei marfurilor.

Odata stabilite obiectivele unei expertize se analizeaza natura problematicii acestora si, in cazul cand se constata o anumita multi sau interdisciplinaritate a acestor obiective, se procedeaza la determinarea

sediului obiectivelor pe domenii stiintifice. Cum in foarte putine cazuri pot fi gasiti experti cu o larga competenta stiintifica, se procedeaza la desemnarea de experti pentru fiecare domeniu.

In asemenea situatie, conditia de baza pentru realizarea unei expertize reusite este colaborarea stransa a expertilor in toate etapele activitatii de expertizare si prezentarea de concluzii comune. Este posibil, ca intre experti - in anumite cazuri - sa apara diferente de opinii, mai ales in partea concluziva a raportului de expertiza. Aceasta situatie este depasita prin semnalarea si subscrierea opiniilor separate in cadrul raportului de expertiza, lasand la latitudinea instantei aprecierea validarii raportului ca atare, ordonarea unui supliment de expertiza sau chiar a unei noi expertize.

ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND EXPERTII SI EXPERTIZA

2.1 Legislatia si organizarea activitatii de expertiza

in tara noastra

In tara noastra, activitatea de expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara, implicit a expertizei merceologice, asimilata mai mult sau mai putin expertizei tehnice, este reglementata potrivit prevederilor Ordonantei nr. 2/2000 a Guvernului Romaniei, aprobata prin Legea nr. 156/2002.

Potrivit acestui act normativ, la nivel national, coordonarea si indrumarea, pe linie administrativa si metodologica, precum si exercitarea controlului activitatii de expertiza judiciara se realizeaza de catre Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, care functioneaza in cadrul Ministerului Justitiei.

Pe plan local, la nivelul judetelor si al Municipiului Bucuresti, in cadrul tribunalelor, functioneaza Birouri locale pentru expertize judiciare tehnice si contabile.

In domeniul expertizei tehnice judiciare, in afara prevederilor Ordonantei nr. 2/2000, sunt luate in considerare si normele de drept comun cuprinse in Codul de procedura civila si in Codul de procedura penala ale tarii noastre.

Potrivit prevederilor Capitolului V al Ordonantei nr. 2/2000 a Guvernului Romaniei, Biroului central pentru expertize tehnice judiciare ii revin urmatoarele atributii principale:

• coordonarea, indrumarea si controlarea, din punct de vedere administrativ, a activitatii de expertiza tehnica judiciara;

• intocmirea si publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei a tabelului nominal cuprinzand expertii tehnici judiciari, cu toate datele de identificare ale acestora. In cuprinsul tabelului, expertii tehnici judiciari sunt nominalizati pe specialitati si pe judete, respectiv Municipiul Bucuresti, tinand seama de domiciliul acestora, ca si de eventualele modificari intervenite ca urmare a radierii din tabel a unor experti;

• intocmirea si comunicarea catre birourile locale pentru expertize judiciare tehnice si contabile a listelor nominale cuprinzand expertii si specialistii care pot efectua expertize tehnice judiciare;

• organizarea desfasurarii examenului pentru atribuirea calitatii de expert tehnic judiciar, precum si testarea specialistilor;

• intocmirea si eliberarea legitimatiei de expert tehnic judiciar, in care se mentioneaza numele si prenumele, specialitatea si domiciliul expertului;

• studierea practicii de efectuare a expertizelor tehnice judiciare, in vederea generalizarii celor mai eficiente metode de efectuare a acestora;

• organizarea activitatii de perfectionare a pregatirii expertilor tehnici judiciari si a specialistilor;

• indrumarea metodologica si luarea masurilor pentru imbunatatirea calitatii expertizelor;

• exercitarea atributiilor referitoare la stabilirea si sanctionarea abaterilor savarsite de expertii tehnici judiciari.

Birourile locale pentru expertize judiciare tehnice si contabile au urmatoarele atributii:

• tin evidenta expertilor tehnici judiciari si a expertilor contabili care domiciliaza in judetele respective, pe baza listelor publicate

in Monitorul Oficial al Romaniei si a comunicarilor primite de la

Biroul central pentru expertize tehnice judiciare;

recomanda organelor interesate in efectuarea expertizelor experti

sau specialisti, care pot efectua expertize judiciare in conditiile

stabilite de lege;

urmaresc efectuarea la timp a expertizelor judiciare, sesizand

Biroul central pentru expertize tehnice judiciare asupra

intarzierilor produse din vina expertilor tehnici judiciari sau a

expertilor contabili;

asigura primirea rapoartelor de expertiza si a deconturilor de

cheltuieli ocazionate de efectuarea acestora. Verifica si vizeaza

deconturile de cheltuieli pe care, impreuna cu rapoartele de

expertiza, le inainteaza organelor care au dispus efectuarea

expertizelor;

achita onorariile cuvenite expertilor;

intocmesc si trimit periodic Biroului central pentru expertize

tehnice judiciare situatii statistice privind dinamica efectuarii

expertizelor judiciare.

2.2 Calitatea de expert

Se stie ca, in activitatea lor, judecatorii si arbitrii comerciali internationali se intalnesc uneori cu probleme controversate a caror solutionare presupune cunostinte de stricta specialitate din diferite domenii ale stiintei, economiei, tehnicii etc. In asemenea situatii, pentru a se clarifica si a se pronunta asupra anumitor imprejurari, de fapt, este necesar sa se recurga la sprijinul expertilor.

Cuvantul „expert”, atribuit persoanei care efectueaza expertiza, desemneaza pe acei specialisti de inalta calificare intr-un anumit domeniu care, prin pregatirea lor, au dobandit o competenta ridicata in intelegerea si rezolvarea celor mai complexe probleme specifice domeniului activitatii lor.

Rezulta ca, in timp ce expertiza este un mijloc de proba, dar de un fel deosebit, expertul este un auxiliar al instantei, fara a fi insa martor.

Intr-adevar, datorita competentei, cunostintelor de specialitate intr-un domeniu dat, instanta poate sa atribuie persoanei respective efectuarea expertizei, iar expertiza si concluziile expertului au o putere probatorie.

Dreptul de a judeca si hotari raman insa integral un atribut al instantei, in baza respectarii principiului fundamental al intimei convingeri a judecatorului.

In literatura de specialitate se acrediteaza uneori parerea ca expertul este un martor sau ca el poate indeplini rolul de judecator al cauzei supuse expertizei, intrucat concluziile acesteia reprezinta o hotarare stiintifica. Astfel, in SUA si Anglia, expertul este considerat un martor stiintific, iar expertiza este asimilata declaratiei de martor. Legislatia altor tari, intre care si cea din tara noastra, nu accepta insa o asemenea situatie deoarece cele doua mijloace de proba (martor-expert) au individualitate proprie. Aceasta individualitate apare mai pregnant daca se compara asemanarile si deosebirile dintre martor si expert.

Cele mai importante asemanari dintre martor si expert sunt urmatoarele:

■ situatia procesuala a expertului si a martorului este aceeasi, ambii fiind considerati terti sau subiecti secundari intr-o cauza ce se judeca, indeplinind activitati ajutatoare;

■ atat martorul, cat si expertul fac parte din aceeasi categorie procesuala a mijloacelor de proba;

■ concluziile expertizei, precum si depozitiile martorilor nu au putere probanta absoluta, ci relativa, fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar asemenea celorlalte probe;

■ ambii au reguli procesuale comune (sunt citati in mod identic, obligatiile lor procesuale sunt considerate indatoriri cetatenesti, pot exista aceleasi motive pentru care anumite persoane nu pot fi experti sau martori).

In privinta deosebirilor dintre martor si expert, sunt emise numeroase pareri legate de competenta stiintifica, de faptul ca expertul poate fi inlocuit in timp ce martorul nu.

Deosebirile esentiale dintre expert si martor sunt:

■ informatiile detinute de martor sunt independente de activitatea judiciara, marturia lui se datoreste intamplarii ca a auzit sau a vazut aspecte care intereseaza cauza. Un martor relateaza unele fapte asa cum le-a perceput, in timp ce expertul explica provenienta lor, emite pareri specializate cu privire la ele, iar munca lui isi are originea in activitatea desfasurata de organul judiciar;

■ expertul are drepturi pe care martorul nu le are (dreptul de a cerceta dosarul cauzei, de a asista la dezbateri, de a cere lamuriri partilor, organului judiciar etc.);

■ expertul indeplineste o functie activa, in timp ce martorul are o pozitie procesuala pasiva.

In Romania, calitatea de expert tehnic judiciar se atribuie pe baza de examen, care se organizeaza de catre Ministerul Justitiei. Examenul are scopul de a verifica nivelul cunostintelor de specialitate ale candidatilor, gradul de insusire a actelor normative referitoare la specialitatea respectiva, a dispozitiilor din Codurile de procedura civila si penala referitoare la expertiza si din alte acte normative care reglementeaza activitatea de expertiza tehnica judiciara.

Candidatii care solicita atribuirea calitatii de expert tehnic judiciar trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

􀂾sa fie cetatean roman si sa cunoasca limba romana;

􀂾sa aiba capacitate de exercitiu deplina;

􀂾sa posede diploma de absolvire a studiilor superioare in specialitatea pentru care candideaza;

􀂾sa aiba un stagiu de cel putin cinci ani in specialitatea in care a obtinut diploma;

􀂾sa fie apt din punct de vedere medical pentru indeplinirea activitatii de expert;

􀂾sa nu aiba antecedente penale si sa se bucure de o buna reputatie profesionala si sociala.

Persoanele care au titlu de academician, profesor universitar sau conferentiar universitar, doctor docent sau doctor in stiinte pot dobandi calitatea de expert judiciar cu scutire de examen in ceea ce priveste pregatirea de specialitate.

2.3 Desemnarea si stabilirea numarului expertilor

In cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua:

a. la cererea uneia din parti;

b. la cererea ambelor parti;

c. din oficiu (adica din initiativa instantei).

De regula, instanta, la cererea partilor sau a uneia dintre ele, stabileste, dupa criteriul concludentei, necesitatea de a se administra sau

de a nu se administra expertize ca mijloc de proba. Prin urmare, incuviintarea expertizei nu este obligatorie oricand pentru instanta.

Dupa incuviintarea cererii de expertiza, persoana expertului se stabileste cu acordul partilor sau din oficiu. Desemnarea expertilor se face din lista expertilor comunicati de Biroul pentru expertize tehnice sau din randul persoanelor care pot indeplini atributii de experti. in orice caz, instanta are dreptul de a se pronunta asupra persoanei expertului in ceea ce priveste capacitatea si impartialitatea, procedand in consecinta.

In ce priveste numarul expertilor, acesta trebuie sa fie intotdeauna impar. Numarul expertilor se stabileste functie de complexitatea expertizei ce se va efectua. in procesele sau litigiile simple se socoteste a fi suficient un expert, iar in cazurile complicate este necesar un numar de trei sau chiar cinci experti, concluziile expertizei trebuind sa constituie o expresie majoritara.

Expertul sau expertii sunt numiti de catre instanta printr-un document in care se precizeaza problemele ce trebuie clarificate prin expertiza, onorariul expertului (expertilor) si durata efectuarii expertizei.

2.4 Recuzarea si inlocuirea expertului

Recuzarea este un termen juridic de natura a asigura protectia partilor impotriva activitatii lipsite de obiectivitate a unor experti. Ea poate fi generata de existenta unor situatii care creeaza prezumtia lipsei de obiectivitate in privinta activitatii expertului. Motivele de recuzare invocate de parti pot fi admise de instanta dupa cum urmeaza:

• cand expertul a fost propus de parti, atunci se pot invoca numai motivele de recuzare ivite dupa numirea acestuia. Se considera ca partile au cunoscut situatia persoanei propuse ca expert si ca nu au avut obiectii inaintea numirii sale;

• cand expertul a fost numit de instanta (din oficiu), atunci atat una din parti, cat si ambele pot invoca motive de recuzare intemeiate pe fapte petrecute atat anterior, cat si posterior numirii expertului.

Dintre situatiile care pot conduce la recuzarea expertilor, creand prezumtia lipsei de obiectivitate a acestora, se mentioneaza:

■ existenta legaturilor de rudenie intre expert si una din parti;

■ implicarea expertului sau a rudelor sale intr-o cauza asemanatoare;

■ exprimarea de catre expert, inainte de a fi numit, a unor pareri referitoare la cauza;

■ primirea de daruri sau fagaduieli din partea uneia din partile implicate.

Dupa numire, expertul este obligat sa se prezinte in fata instantei spre a-si prelua sarcinile trasate in vederea lamuririi problemelor de specialitate legate de judecarea litigiului. In acest sens, sunt extinse si asupra persoanei expertului dispozitiile legislatiei privitoare la citarea martorilor.

Instanta poate dispune inlocuirea expertului in urmatoarele cazuri:

a. neprezentarea in fata instantei;

b. refuzul nejustificat de a efectua expertiza (in asemenea cazuri instanta aplica si o penalizare);

c. existenta unor motive de recuzare;

d. daca expertul se afla in imposibilitate obiectiva de a efectua expertiza.

2.5 Obligatiile si drepturile expertilor

Efectuarea expertizei de catre expertii numiti este obligatorie, aceasta reprezentand o indatorire cetateneasca ce nu poate fi refuzata decat daca exista motive temeinice. in cazul expertizei judiciare, sarcina de a efectua expertiza este interpretata asemenea obligatiei martorilor intr-un proces, desi expertul este un auxiliar tehnic al instantei.

Dintre indatoririle mai importante ale expertilor, se mentioneaza urmatoarele:

􀂾de a executa personal expertiza (fara a o incredinta altei persoane) dovedind maximum de constiinciozitate si obiectivitate;

􀂾de a intocmi si depune la termen raportul de expertiza;

􀂾de a se prezenta la solicitarea organului care 1-a numit pentru a furniza informatii suplimentare, pentru a efectua un supliment de expertiza sau pentru a reface partial sau integral expertiza;

􀂾de a pastra secretul profesional, adica de a nu divulga datele de care a luat cunostinta cu prilejul investigatiilor facute pentru a-si indeplini misiunea;

􀂾de a aduce la cunostinta organului care 1-a numit si alte date pe care le descopera cu prilejul efectuarii investigatiilor.

Totodata, expertii au urmatoarele drepturi:

♦ de a consulta materialele existente la dosarul cauzei;

♦ de a fi degrevati, pe perioada efectuarii expertizei, de o serie de sarcini curente de serviciu;

♦ de a solicita si primi lamuriri in legatura cu cauza expertizei din partea organului care 1-a numit sau din partea reprezentantilor partilor;

♦ de a primi pentru munca depusa o indemnizatie (stabilita in functie de complexitatea expertizei si calificarea expertului) si de a beneficia de decontarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei (pentru deplasare, diverse materiale etc.).

In cazul neindeplinirii obligatiilor ce le revin, expertilor li se pot aplica, dupa caz, sanctiuni cu caracter civil, penal sau disciplinar. Raspunderea lor poate fi angajata in urmatoarele situatii:

- in caz de neprezentare la chemarea initiala a organului juridic;

- pentru refuzul nejustificat de a efectua expertiza;

- pentru nedepunerea raportului de expertiza la termenul stabilit (cinci zile inaintea datei fixate pentru judecarea cauzei);

- pentru neprezentare, la chemarea organului judiciar, spre a da lamuriri suplimentare;

- pentru efectuarea unei expertize necorespunzatoare.

Expertilor care s-au facut vinovati de abateri in executarea sarcinilor

primite li se pot aplica urmatoarele sanctiuni:

􀀉avertisment scris - pentru refuz nemotivat de a executa expertiza, pentru incredintarea executarii acesteia altei persoane,

precum si pentru nearatarea cazului de recuzare in care expertul se gaseste;

􀀉suspendarea drepturilor conferite de calitatea de expert

pe o perioada de trei luniun an, daca expertul repeta abaterile

pentru care a fost sanctionat cu avertisment sau pentru alte abateri mai grave;

􀀉retragerea calitatii de expert, daca acesta savarseste abateri repetate dupa suspendarea temporara sau daca comite fapte de o gravitate deosebita, incompatibile cu reputatia sa de expert.

In afara sanctiunilor disciplinare, nedepunerea raportului de expertiza la termenul stabilit, fara motive temeinice, precum si savarsirea unor abateri grave pot atrage pentru expert aplicarea sanctiunilor prevazute de Codul de procedura penala sau civila.

PROCEDURA SI METODOLOGIA EXPERTIZEI MERCEOLOGICE

3.1 Procedura expertizei merceologice

In functie de caracterul expertizei merceologice - extrajudiciara sau judiciara - dispunerea efectuarii sale poate apartine fie unui organ administrativ, fie unui organ judiciar.

In ceea ce priveste expertiza judiciara, dupa cum s-a vazut, admiterea sau dispunerea sa are un caracter facultativ, organul judiciar fiind liber sa aprecieze daca in speta respectiva este admisibila si concludenta efectuarea unei expertize.

Oportunitatea expertizei constituie o prima cerinta ce trebuie avuta in vedere de catre organele judiciare. in functie de probele, datele sau materialele existente in cauza este necesar sa se aprecieze daca si in ce masura expertiza este utila, astfel incat nici sa nu se intarzie efectuarea unei expertize care este indispensabila pentru solutionarea cauzei, dar nici sa nu se dispuna efectuarea de expertize fara importanta, ceea ce ar duce la intarzierea nejustificata a solutionarii cauzei.

Admisibilitatea expertizei ca mijloc de proba presupune indeplinirea cumulativa a doua conditii: sa existe necesitatea consultarii unui specialist pentru dovedirea unor imprejurari de fapt si expertiza solicitata sa fie concludenta in raport de cazul cercetat, adica sa poata elucida anumite fapte sau imprejurari de natura sa usureze solutionarea corecta a cauzei.

Dispunerea efectuarii expertizei si stabilirea obiectivelor acesteia constituie punctul de plecare in activitatea expertului. Pentru ca in final el sa ajunga la concluzii juste este insa necesar sa-si organizeze activitatea dupa o metodologie specifica, in care principalelor etape sa li se asigure o succesiune logica.

3.2 Metodologia expertizei merceologice

Principalele etape in efectuarea unei expertize merceologice

Orientativ, sunt considerate ca principale etape ale efectuarii unei expertize merceologice urmatoarele:

A. acceptarea expertizei;

B. pregatirea expertizei;

C. investigarea obiectului expertizei;

D. intocmirea raportului de expertiza.

A. ACCEPTAREA EXPERTIZEI presupune un timp foarte scurt in care expertul, legal instiintat, are datoria de a se prezenta in fata organului care l-a desemnat pentru a i se comunica obiectivele expertizei sau intrebarile la care trebuie sa raspunda. Cu acest prilej el ia cunostinta de actele aflate la dosarul cauzei, poate solicita explicatii suplimentare si poate face obiectii asupra termenului acordat pentru efectuarea expertizei.

Stabilirea corecta a obiectului expertizei are implicatii directe atat asupra activitatii expertului, cat si asupra aportului expertizei la justa solutionare a cauzei.

In formularea intrebarilor, organul interesat in efectuarea expertizei trebuie sa porneasca de la premisa ca juristul trebuie sa joace rolul determinant in formularea obiectivelor si intrebarilor, astfel incat expertul sa fie obligat sa analizeze in profunzime aspectele de interes in lamurirea cazului respectiv, pronuntandu-se documentat si argumentat asupra problemelor de fond.

In acelasi timp este necesar ca intrebarile sa fie formulate in stransa legatura cu imprejurarile concrete ale cauzei, referindu-se la aspecte controversate a caror elucidare presupune cunostinte de specialitate, teoretice si practice. De asemenea, formularea intrebarilor trebuie sa urmeze o ordine logica, fara a depasi limitele competentei expertului, astfel incat sa cuprinda toate problemele neclare ale cauzei pentru a nu mai fi necesare completari ulterioare.

B. PREGATIREA EXPERTIZEI - principala problema pe care expertul trebuie sa o solutioneze in aceasta etapa consta in aprofundarea obiectivelor expertizei, cunoasterea sarcinilor ce ii revin sau intelegerea corecta a sensului intrebarilor la care trebuie sa raspunda. Acest deziderat se realizeaza in practica printr-o documentare rapida, insa cuprinzatoare.

Principalele cai de documentare in activitatea de expertizare a marfurilor sunt urmatoarele:

a. cunoasterea istoricului litigiului si stabilirea cronologiei faptelor;

b. studierea documentelor operative;

c. studierea actelor normative si a documentelor care reglementeaza si prescriu calitatea marfurilor alimentare si nealimentare care fac obiectul litigiului;

d. documentarea bibliografica;

e. documentarea pe teren.

a. Pentru a-si forma o opinie de lucru si pentru a orienta investigatiile intr-o directie corecta, expertul trebuie sa studieze documentele litigiului

aflate la dispozitia instantei respective (dosarul litigiului) pentru a ajunge la punctele de reper necesare inceperii investigatiilor.

Principalele acte aflate la dosarul litigiului de care expertul se foloseste pentru cunoasterea si prezentarea succinta a istoricului litigiului sunt:

■ cererea de actionare in litigiu si actele (documentele) care sprijina actiunea reclamantei;

■ intampinarea prezentata de partea reclamata si actele (documentele) care o sprijina;

■ procesele verbale ale sedintelor instantei;

■ actele (documentele) depuse ulterior, din dispozitia instantei sau la solicitarea uneia dintre parti.

Istoricul litigiului il ajuta pe expert sa elaboreze un model de desfasurare a investigatiilor luand in consideratie toate elementele de baza ale litigiului. In acest fel expertul poate sa reconstituie etapele productiei sau circulatiei marfurilor impricinate, precum si sa stabileasca planul de elaborare a raportului de expertiza. De mentionat este faptul ca expertul poate sa-si extinda domeniul investigatiilor, depasind sfera initiala a

obiectivelor trasate de instanta, numai in cazul unei necesitati stringente si numai cu acordul instantei.

b. Studierea documentelor operative este una din cele mai importante surse de cunoastere, care permite expertului sa-si concentreze informatiile privind starea de fapt in diferite momente ale productiei si circulatiei marfurilor care fac obiectul litigiului. Cercetarea documentelor operative permite expertului sa obtina informatii asupra urmatoarelor elemente:

■timpul (momentul si durata fabricarii, expedierii, sosirii la destinatie, diverselor manipulari pe parcurs, efectuarii unor analize si verificari etc.)

■locul si conditiile miscarii in spatiu a marfii (din momentul fabricarii si pana in momentul constatarii vicierii);

■starea calitativa si cantitativa a marfii pe intregul parcurs al fabricatiei sau al circulatiei;

■prezenta sau absenta documentelor care in mod obligatoriu trebuie sa insoteasca lotul de marfa (precum si a tuturor mentiunilor obligatorii din documente).

In functie de specificul lor, documentele operative necesare in expertiza de marfuri se impart in urmatoarele grupe:

􀁄Documente care reglementeaza relatiile contractuale dintre

furnizor si beneficiar, contractul, anexele la contract (inclusiv

graficele de livrari), corespondenta aditionala legata de derularea

contractelor (inclusiv notele de comanda) etc.

􀁄Documente de livrare—primire: factura, lista de specificatii, avizul de expeditie, procesul verbal sau fisa de receptie, in unele cazuri procesul verbal de custodie etc.

􀁄Documente de transport scrisoare de trasura, conosamentul, foaia de parcurs, buletinul de mesagerie etc.

􀁄Documente care atesta calitatea lotului de marfa: certificatul de calitate, buletinul de analiza, certificatul de stare sanitara

(sanitar-veterinara sau fitosanitara etc.).

c. Studierea actelor normative care reglementeaza si prescriu calitatea marfurilor

Ansamblul principalelor acte normative care reglementeaza diferitele aspecte ale calitatii marfurilor de consum alimentare si nealimentare prezinta interes pentru expert, in vederea stabilirii masurii in care au fost indeplinite cerintele si conditiile asupra carora partile au convenit prin contract.

Documentele care prescriu calitatea marfurilor sunt constituite din:

􀀸standarde;

􀀸caiete de sarcini tehnice (CST), pentru unele produse de export sau import;

􀀸certificate de omologare a produselor.

La acestea se asociaza, avand o insemnatate similara, prescriptiile privind marca de fabricatie, marca de calitate, precum si mostrele etalon.

d. Documentarea bibliografica este necesara expertului pentru ca acesta sa aiba imaginea de ansamblu a stadiului problemei in literatura stiintifica, precum si pentru cunoasterea cazurilor particulare legate de speta respectiva. Aceasta documentare contribuie la evitarea unor eventuale controverse sau variatii de interpretare in legatura cu fenomenul sau faptul impricinat.

Documentarea bibliografica este indispensabila atunci cand sunt necesare si investigatii experimentale adiacente.

Materialul bibliografic poate fi format din tratate, enciclopedii, lexicoane, dictionare de specialitate, monografii, studii si cercetari, in general din lucrari care se bucura de o larga recunoastere stiintifica, prin nivel si probitate.

Aceste materiale servesc pentru analogii, comparatii, constatari si interpretari.

C. INVESTIGATIILE PE TEREN reprezinta una din cele mai importante surse de documentare, constituind izvorul nemijlocit de obtinere a unor date, informatii si reconstituiri cu deosebita forta probanta.

Prin documentare pe teren se intelege culegerea de marturii si declaratii ale persoanelor care au participat efectiv la producerea sau circulatia marfurilor care fac obiectul litigiului, verificarea de acte originale intocmite atat in etapa productiei, cat si in etapa circulatiei, observatii asupra locului in care s-a produs vicierea (instalatii, spatii de depozitare fixe, mijloace de transport, rampe de manipulare etc.), prelevarea de probe si analiza acestor probe de catre expert sau de catre un laborator neutru.

Documentarea pe teren mai cuprinde experimentari, simulari si reconstituiri in legatura cu faptele impricinate.

In munca sa, expertul, spre deosebire de martor, nu percepe decat rareori, prin mijloace proprii, imprejurarile sau cauzele care au produs vicierea marfii din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Investigatiile expertului au ca punct de plecare momentul descoperirii vicierii sau viciului, desfasurandu-se in sens invers miscarii marfii.

Asadar, este important sa se cunoasca momentele esentiale ale producerii si circulatiei tehnice a marfurilor, pentru ca investigatiile respective sa permita stabilirea locului, momentului si cauzelor vicierii. De exemplu, in domeniul marfurilor alimentare, expertul va recurge in timpul expertizei, fie la stabilirea calitatii marfii la un moment dat, fie la urmarirea dinamicii calitatii marfii pe etape de producere si circulatie, precum si la urmarirea dinamicii factorilor care au generat modificarea calitatii initiale a marfii respective. Un produs poate deveni marfa cu sau fara o prelucrare tehnologica, adica independent de gradul de prelucrare tehnologica. Un asemenea exemplu il constituie graul si produsele obtinute din el. (figura 3.1).

Se stie ca, dupa gradul de prelucrare tehnologica, produsele se impart in:

a. materii prime;

b. semifabricate;

c. produse finite.

In practica activitatii economice, aceste categorii au o semnificatie relativa, conventionala, intrucat un anumit produs pentru o subramura a industriei este considerat materie prima, pentru o alta - semifabricat sau produs finit.

Depilda, pentru industria pastelor fainoase, faina (care din punct de vedere al gradului de prelucrare tehnologica este un semifabricat) reprezinta o materie prima, iar pentru industria concentratelor alimentare pastele fainoase reprezinta o materie prima.

Produsele, derivate ale unei anumite materii prime, pot fi obtinute in cadrul unei singure intreprinderi sau a unei serii de intreprinderi. Pentru a usura reconstituirea sau detectarea momentului si a imprejurarilor vicierii, investigatiile expertului trebuie indreptate cat mai sigur spre izvorul lor probabil. in acest scop, sensul investigatiilor este invers fata de fluxurile tehnologice.

Daca vicierea este constatata la preluarea marfii de catre beneficiar direct de la producator, atunci pentru a stabili raspunderea trebuie canalizate investigatiile conform figurii de mai jos:

sau in cazurile complexe

Pentru fiecare din aceste etape trebuie localizata si intreprinderea in care a avut loc prelucrarea respectiva.

Investigatiile expertului in sensul invers ciclului (ciclurilor) de fabricatie a marfii constau atat in verificari pe teren (observatii, constatari, Grau Faina Paste fainoaseConcentrate alimentare Produs finit SemifabricateMaterie prima

analize, experimentari etc.), cat si in verificari de documente (evidente primare, evidente contabile, registre de fabricatie, registre de analize, retetare etc.). Localizarea investigatiilor in cursul expertizei are o mare insemnatate pentru rezolvarea in timp util a problemelor indicate de solicitantul expertizei.

Din momentul fabricatiei, pentru a ajunge la utilizatori finali marfurile parcurg un circuit a carui complexitate este in functie de sistemul comercial practicat.

Circulatia tehnica se refera la intreaga perioada de miscare a marfurilor din momentul preluarii acestora de la furnizor si pana la vanzarea catre consumator. In timp, acest proces poate dura de la 3-4 ore pana la doi ani. In toata aceasta perioada de timp, circulatia cuprinde o serie de etape sau operatiuni tehnice ca transportul, depozitarea, pastrarea, sortarea, preambalarea, transvazarea, debitarea, portionarea etc. Fiecare etapa sau operatiune tehnica ar trebui sa se faca in conditii optime spre a mentine calitatea marfii la un nivel cat mai apropiat de cel initial.

Aceste etape sau operatiuni tehnice se desfasoara intr-o veriga sau in mai multe verigi ale circulatiei marfurilor. Numarul verigilor in reteaua comerciala depinde de numerosi factori, printre care caracteristicile organizatorice ale comertului, modul de aprovizionare, particularitatile teritoriale etc. Aprovizionarea cu marfuri a unitatilor de desfacere se poate face din depozitele unitatilor comerciale respective, de la depozitele unitatilor comerciale cu ridicata sau de la depozitele unitatilor producatoare.

Data fiind complexitatea etapelor sau verigilor in circulatia tehnica a marfurilor, expertul trebuie, de asemenea, sa-si precizeze si sa-si localizeze investigatiile in zona probabila de aparitie a vicierii marfii.

Incursiunea retrospectiva trebuie sa cuprinda si mijloacele de transport; astfel, sfera investigatiilor devine mai larga, mai complicata si bineinteles, mai dificila. De aceea, verificarile de documente care insotesc marfa si in care sunt inscrise atributele calitative premerg verificarile tehnice si de teren intrucat permit stabilirea sau macar aproximarea localizarii vicierii si imprejurarilor care au generat vicierea. Un caz particular il constituie avarierea marfurilor in cursul transportului maritim, cu o foarte larga varietate de cauze si de efecte. indeosebi se acorda o atentie deosebita modului in care s-au efectuat verificarile calitative la nivelul fiecarei verigi, precum si respectarii prescriptiilor oficiale privind transportul, depozitarea si pastrarea marfii respective.

Schema de investigare pana la sursa vicierii se prezinta, in principiu (pentru o circulatie tehnica completa a marfurilor), in figura 3.4:

Numai in caz de necesitate stringenta si cu aprobarea expresa a instantei, expertul poate sa extinda sfera investigatiilor dincolo de cea atribuita initial.

Investigatia pe teren consta din trei momente esentiale: procedura, continutul si consemnarea (fixarea) rezultatelor investigatiilor respective.

i. Procedura investigatiilor se refera la modul de stabilire a contactului de lucru dintre expert si parti, cu toate implicatiile care decurg de aici.

Procedura investigatiilor presupune:

􀃖convocarea scrisa a partilor;

􀃖termenul de comunicare;

􀃖existenta unor imputerniciri pentru expert si delegatii partilor.

􀃖Prin convocarea scrisa, expertul invita partile sa-si trimita imputernicitii (delegatii) care sa conlucreze cu expertul la investigatiile pe teren, la un loc, la o data si pentru o durata bine stabilita. Cu acest prilej, expertul are dreptul de a solicita partilor sa-i transmita documentele sau copiile dupa documentele necesare in cursul investigatiilor.

􀃖In stabilirea termenului de comunicare, expertul este obligat sa asigure un interval de timp util, care sa permita imputernicitilor partilor sa se prezinte la locul, ziua si ora fixate pentru investigatii.

De regula, termenul de comunicare pentru aceeasi localitate este de trei zile, iar pentru alte localitati de sapte zile (considerat de la primirea instiintarii si ziua fixata pentru efectuarea investigatiilor). Comunicarile verbale nu au valabilitate.

ii. Continutul investigatiei pe teren se poate referi la unul sau mai multe din urmatoarele aspecte:

In cazul unei unitati producatoare:

verificarea documentelor de constatare privind cantitatea si

calitatea materiei prime intrate in fabricatie;

continutul, data si frecventa efectuarii controlului de calitate;

convorbiri cu cei care au fost subiecti sau martori (consemnate de

expert in minute semnate de catre participanti sau sub forma de

declaratii scrise);

verificarea registrului de analize si a registrului de fabricatie;

examinarea balantei de materiale.

In cazul unei unitati comerciale:

actele de receptie;

registrul de analize;

registrul de stare calitativa a marfurilor depozitate;

verificarea unor documente operative in cazul cand nu s-au depus

copii la dosarul cauzei sau daca exista dubii cu privire la

veridicitatea lor;

convorbiri cu cei care au fost subiecti sau martori;

recoltarea de probe. Expertul impreuna cu reprezentantii partilor poate recolta probe care se supun analizei. Probele se iau conform metodologiei stabilite prin standarde. In anumite cazuri, cand apare necesitatea prelevarii unor esantioane pe fluxul tehnologic, se adopta o tehnica uzuala de recoltare.

iii. Consemnarea (fixarea) rezultatelor investigatiei pe teren. La sfarsitul investigatiei se intocmeste un document in care sunt consemnate in scris si semnate de catre toti participantii, rezultatele investigatiei privind urmatoarele elemente:

􀂏locul, data, durata investigatiei;

􀂏participantii (calitatea lor si numarul delegatiilor de imputernicire);

􀂏felul investigatiilor;

􀂏continutul investigatiilor;

􀂏opiniile imputernicitilor partilor in raport cu cele constatate;

􀂏obligatiile partilor de a furniza la un termen prestabilit anumite informatii scrise sau acte.

La acest document se anexeaza toate materialele solicitate de catre expert, inclusiv opisul lor. Documentul nu cuprinde opinia, interpretarea sau concluziile partiale ale expertului. In caz contrar, afirmatiile facute de expert pe baza unor elemente partiale sunt premature si pot veni in contradictie cu concluziile finale ale raportului de expertiza.

Investigatiile pe teren sunt necesare aproape in toate cazurile atat cand produsul exista, cat si cand produsul nu mai este.

D. ELABORAREA RAPORTULUI DE EXPERTIZA

Rezultatele activitatii depuse de expert pentru solutionarea obiectivelor ridicate de problema cercetata se concretizeaza in raportul de expertiza, ce se inainteaza instantei sau organului care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiza fiind un document elaborat stiintific, are o valoare probatorie deosebita. Avand in vedere importanta sa in solutionarea

Raportul de expertiza fiind un document elaborat stiintific, are o valoare probatorie deosebita. Avand in vedere importanta sa in solutionarea

unei cauze, raportul de expertiza nu se poate rezuma la simpla expunere a concluziilor la care a ajuns expertul, ci trebuie sa oglindeasca in mod succint, dar complet, etapele drumului parcurs de expert pana la concluzia finala.

In acest scop, raportul de expertiza trebuie sa cuprinda in principal¹:

􀀩partea introductiva, in care se mentioneaza organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus expertiza, numele si prenumele expertului sau specialistului, specialitatea acestuia, data intocmirii raportului de expertiza, obiectul expertizei si intrebarile adresate expertului sau specialistului, procedura expertizei si mentiuni privind posibilele explicatii date de reprezentantii partilor in cursul expertizei;

􀀩descrierea operatiunilor si activitatilor efectuate cu prilejul expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza sau interpretarea acestora in baza constatarilor expertului sau specialistului;

􀀩concluziile expertizei, respectiv raspunsurile expertului la intrebarile adresate precum si parerea acestuia asupra obiectivului expertizei.

Elaborarea raportului de expertiza trebuie facuta cu respectarea anumitor reguli de ordin procedural, de forma si continut.

Forma raportului de expertiza poate fi orala sau scrisa, in functie de locul unde se desfasoara expertiza (in fata organului respectiv sau in afara acestuia), cat si de natura si specificul problemei aflata in litigiu.

In toate cazurile in care efectuarea lucrarilor expertizei necesita timp, deplasari, documentari, cercetari, analize, teste sau incercari de laborator etc., raportul de expertiza se prezinta scris.

Printre principalele reguli de ordin procedural privind raportul de expertiza mentionam: necesitatea redactarii acestuia in mai multe exemplare, dintre care doua se depun la registratura instantei.

Ordonanta nr. 2/2000 a Guvernului Romaniei privind organizarea activitatii de expertiza tehnica judiciara si extrajudiciara, aprobata prin Legea nr. 156/2002

Raportul de expertiza este semnat la sfarsit, iar fiecare pagina trebuie sa poarte parafa expertului. Semnarea si parafarea se fac atat pe original, cat si pe copii, aceasta fiind necesar pentru a evita substituirea unor pagini.

In raportul de expertiza nu sunt admise greseli, corecturi sau stersaturi.

Raportul de expertiza trebuie depus in termen; de regula depunerea se face cu minimum cinci zile inainte de data judecarii litigiului respectiv.

Termenul de depunere a raportului de expertiza se fixeaza de catre instanta sau se precizeaza in imputernicirea scrisa remisa personal expertului (mai ales in cazul expertizelor initiate de organele administrative).

Nerespectarea fara motive intemeiate a termenului fixat pentru depunerea raportului de expertiza poate atrage sanctiuni materiale si chiar penale.

Raportul de expertiza se prezinta ca un document, alcatuit din mai multe pagini, grupate in sectiuni.

Obligativitatea de a redacta raportul de expertiza pe sectiuni si de a le dispune intr-o anumita ordine este impusa de practica si de necesitatea asigurarii fluentei si claritatii ideilor in raport, pentru ca acestea sa fie accesibile oricui, specialist sau nespecialist.

In mod obisnuit, raportul de expertiza cuprinde urmatoarele sectiuni:

􀃀Preambulul;

􀃀Scurt istoric al litigiului;

􀃀Obiectul expertizei;

􀃀Procedura investigatiilor;

􀃀Constatarile expertizei;

􀃀Concluziile raportului de expertiza;

􀃀Anexele (in original sau in copie).

􀃀Preambulul raportului de expertiza cuprinde: numele si prenumele expertului, profesia si calificarea sa, adresa completa, instanta sau organul care a numit expertul, numarul dosarului pentru litigiul in cauza si numarul actului de imputernicire a expertului.

􀃀Scurt istoric al litigiului: de regula, in aceasta sectiune se mentioneaza numele sau denumirile partilor aflate in litigiu (reclamant si parat), cat si adresele lor exacte. In unele cazuri pot aparea doua sau mai multe coreclamante sau coparate, ordinea lor ierarhica stabilindu-se in functie de pozitia pe care o au in litigiu. Deseori, alaturi de parata sau coparata, mai pot aparea si parti chemate in garantie. De asemenea, tot in aceasta sectiune se prezinta intr-o succesiune cronologica principalele elemente si date ce reprezinta puncte de reper esentiale ale litigiului.

Cu aceasta ocazie se consemneaza pozitia sau interpretarea partilor in raport cu problemele litigiului, in special a acelora care vizeaza obiectivele expertizei, precum si precizarea daunelor si a perioadei cand acestea s-au produs, daca s-au mai efectuat expertize anterioare pe problema respectiva.

􀃀Obiectul expertizei. in aceasta sectiune sunt redate ad litteram obiectivele stabilite de catre instanta pentru efectuarea expertizei, precum si intrebarile care au fost transmise in scris expertului.

Procedand astfel, se evita posibilitatea ridicarii unor obiectii de catre parti, pe considerentul ca nu s-a dat raspuns intrebarilor din ordonanta sau incheiere.

􀃀Procedura investigatiilor cuprinde, de regula, urmatoarele elemente:

- legalitatea invitarii partilor pentru a conlucra sau asista expertul in efectuarea unor investigatii;

- numele si calitatea imputernicitilor;

- felul documentelor de imputernicire;

- felul investigatiilor efectuate de catre expert in prezenta partilor;

- felul documentului de consemnare a rezultatelor investigatiilor (proces-verbal, minuta etc.), semnat de catre expert si reprezentantii partilor.

􀃀Constatarile expertizei reprezinta cea mai importanta sectiune din raport si cuprinde atat faptele si datele din dosarul litigiului, cat si pe cele

rezultate din investigatiile efectuate de catre expert, care trebuie descrise exact si, dupa caz, comparate sau interpretate.

Cand apar nepotriviri intre datele provenind din diferite surse, inclusiv din actele scrise prezentate de parti, in raport se consemneaza toate aceste date, se face analiza lor comparativa in vederea stabilirii gradului lor de veridicitate.

In functie de obiectivele expertizei, in raport se prezinta rezultatele investigatiilor in ordinea dezvaluirii lor. Expertul trebuie sa acorde o atentie deosebita stabilirii cu exactitate a cauzelor si imprejurarilor care au generat vicierea respectiva. De aceea, pe langa simpla prezentare a elementelor de reconstituire a cauzelor si imprejurarilor, precum si a marimii si efectului vicierii, expertul va prezenta interpretarile corespunzatoare, inclusiv solutiile posibile pentru preintampinarea repetarii unei anomalii de felul celei care formeaza speta expertizei.

􀃀Concluziile raportului de expertiza trebuie sa contina intr-o forma concentrata raspunsurile expertizei la obiectivele incredintate spre solutionare.

In masura in care, in urma investigatiilor, se stabileste cu claritate demarcatia intre raspunderile tehnice legate de vicierea incriminata, aceasta va fi consemnata ca atare, fara a se atinge vreo latura juridica a problemei. Obiectivitatea si corectitudinea concluziilor sunt determinate de urmatorii factori:

- calificarea inalta a specialistului in domeniul in care actioneaza ca expert;

- cunoasterea profunda a problemelor circulatiei tehnice a marfurilor;

- cunoasterea complexa a metodelor si tehnicilor de analiza a marfurilor;

- probitatea profesionala si morala a expertului, spre a nu omite aspecte esentiale ale investigatiilor si pe aceasta baza sa emita concluzii eronate sau false;

- independenta fata de partile implicate de litigiu;

- respectarea dreptului partilor implicate in litigiu in legatura cu desfasurarea expertizei.

􀃀Anexele raportului de expertiza. La raportul de expertiza se pot atasa in anexa documentele sustinatoare ale concluziilor pe care le formuleaza expertul, ca de exemplu buletine de analiza, grafice, copii si fotocopii, planuri si schite ale unor depozite, scheme de amplasare a marfurilor in spatiile de transport, eventual procedee de calcul etc. De asemenea, se ataseaza borderoul de anexe, care reprezinta opisul detaliat al tuturor documentelor si actelor suplimentare depuse de parti pe parcursul efectuarii expertizei si care au servit la intocmirea raportului de expertiza. Borderoul de anexe figureaza in mod obligatoriu atat pe original, cat si pe copiile raportului de expertiza.

Pentru a se asigura raportului de expertiza o tinuta corespunzatoare, trebuie respectate unele conditii privitoare la stil si continut.

Astfel, raportul de expertiza trebuie sa fie clar si concis, fara formulari sau termeni echivoci (ci dimpotriva se impune o terminologie de specialitate, adecvata); nu se vor face trimiteri la lucrari in afara raportului. Se vor utiliza pe cat posibil fraze scurte, dense si clare. Termenii tehnici, greu accesibili, se vor explica la piciorul paginii sau in paranteze, pentru a inlesni intelegerea concluziilor.

Raportul de expertiza nu trebuie sa contina pareri personale in legatura cu diferitele acte normative sau cu dispozitiile legale ale unor organe administrative.

Aceasta nu inseamna ca expertul nu este liber in formarea opiniei sale, fara insa ca aceasta sa reflecte bunul plac sau actiunea arbitrara a expertului. La redactarea raportului de expertiza, se recomanda ca toate aspectele problemei in cauza, desprinse de expert in urma efectuarii investigatiilor sale, sa fie incadrate in litera si spiritul actelor normative care reglementeaza problemele abordate.

Constatarile si afirmatiile expertului, continute in textul raportului de expertiza, trebuie sa fie sustinute prin exemplificari si argumentari temeinice. In acest sens, expertul trebuie sa fie preocupat de a conferi raportului o anumita inatacabilitate, precum si de a evita o eventuala

neconcordanta intre datele trecute in raport in cazul unei eventuale noi expertize. De asemenea, este indicat ca in anexele la raportul de expertiza sa se gaseasca dovezi care sa evidentieze procedeele de investigare folosite de expert, constatarile facute de catre acesta in anumite momente, situatii, fotografii sau fotocopii ale unor obiecte, probe sau documente al caror continut nu poate fi integrat in raportul de expertiza.

Datele continute in raportul de expertiza trebuie sa fie reale si demonstrabile. Expertul raspunde pentru toate datele trecute in raport oricat de neinsemnate ar fi ele. Justetea datelor si responsabilitatea expertului fata de acestea este caracteristica esentiala a unui raport de expertiza. Pentru aceste considerente, expertul trebuie sa aiba in vedere, printre altele, urmatoarele:

􀂾analizele si incercarile de laborator sa fie efectuate personal sau de laboratoare de analiza autorizate in acest scop;

􀂾aparatele si metodele folosite sa aiba o precizie cat mai ridicata, in acest scop este indicat sa se efectueze un numar cat mai mare de determinari (in special in cazul analizelor organoleptice).

Concizia si claritatea concluziilor formulate de catre expert trebuie sa fie evidente. Concluziile trebuie sa reprezinte sinteza logica a constatarilor partiale la care a ajuns expertul pe parcursul efectuarii investigatiilor.

▼ Analiza raportului de expertiza

Economistul de comert este specialistul in problemele circulatiei tehnice a marfurilor, avand o calificare care ii permite abordarea problemelor de conceptie, de conducere si de organizare, vizand fluxul marfurilor de la producator la consumator.

In consecinta, atunci cand nu are calitatea de expert atribuita de instanta, el este chemat, ca bun cunoscator al domeniului, sa participe la analiza unui raport de expertiza referitor la problemele merceologice, ca reprezentant al uneia dintre partile implicate in

Analiza raportului de expertiza este abordata sub multiple unghiuri (juridic, merceologic, economic, contabil etc.).

Ea parcurge, in principal, doua etape importante, constand din verificarea respectarii prevederilor legale referitoare la expertiza (verificare formala) si verificarea continutului stiintific al raportului de expertiza (verificare de fond sau substantiala)².

Verificarea formala presupune urmatoarele aspecte:

􀂾daca au fost respectate conditiile legale de desemnare a expertilor si daca nu exista eventuale motive de recuzare a acestora;

􀂾daca au fost formulate raspunsuri clare si complete la toate intrebarile adresate expertilor;

􀂾daca raportul de expertiza a fost semnat si datat.

Verificarea de fond are drept scop stabilirea masurii in care expertul a folosit rational si complet mijloacele de documentare, a intreprins investigatiile folosind cele mai adecvate metode si tehnici si a relevat datele si faptele care sa elucideze obiectivele expertizei. Se verifica, de asemenea, daca concluziile expertului sunt certe sau aproximative, justetea rationamentului si concordanta dintre concluzii si continutul raportului de expertiza.

Daca la examinarea raportului de expertiza de catre organul juridic sau de catre partile aflate in litigiu se constata ca acesta este necorespunzator, din cauza unor neclaritati sau lacune minore in efectuarea investigatiilor de specialitate, se pot lua masuri de indreptare.

Masurile de indreptare, care se pot lua la constatarea unor situatii necorespunzatoare in momentul analizei raportului de expertiza, sunt in functie de lacunele constatate si anume:

􀃀chemarea expertului pentru a da lamuriri suplimentare atunci cand raportul prezinta anumite neclaritati;

􀃀intregirea expertizei printr-un supliment de expertiza, atunci cand investigatiile au fost incomplete;

E. Mihuleac, Expertiza judiciara, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1971, p. 274-275

􀃀efectuarea unei noi expertize atunci cand se impune anularea expertizei datorita incalcarii unor norme legale de catre expert.

􀃀In cazul in care, la studierea raportului de expertiza, apar neclaritati se pot solicita expertului lamuriri suplimentare sau clarificari. Acestea se pot da verbal sau in scris, sub forma unui act aditional la raportul de expertiza denumit 'completare la raportul de expertiza'.

Uneori, partile aflate in litigiu pot formula obiectiuni asupra raportului de expertiza sau a unei parti din acesta. in acest caz, instanta obliga pe expert sa analizeze obiectiunile formulate de catre parti, sa-si fixeze pozitia in raport cu obiectiunile partilor sau sa raspunda la unele intrebari rezultate din aceste obiectiuni. Raspunsul expertului se da in scris, sub forma unui document denumit „note scrise'.

􀃀Suplimentul de expertiza. Uneori, dupa efectuarea expertizei (si respectiv dupa depunerea raportului de expertiza), se constata de catre parti sau de catre instanta noi probleme ale spetei litigiului, nerelevate initial, care reclama investigatii, respectiv interventia expertului. in aceste situatii instanta poate ordona obiective suplimentare pentru expertiza.

Acest supliment, care uneori este provocat de contestarea unei chestiuni din raport de catre partea interesata, presupune adancirea sau largirea cercetarii problemei respective.

􀃀O noua expertiza. Atunci cand concluziile raportului sunt controversate, mai mult sau mai putin intemeiate, inexacte, sau cand se anuleaza expertiza ca urmare a incalcarii unor dispozitii legale de catre expert, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.

In general, cazurile de incalcare a unor reglementari legale de catre expert, fapt ce duce la anularea expertizei, sunt rare si cu incidenta directa in materie de drept.

Noua expertiza este efectuata, de regula, de catre alt expert sau de mai multi experti (in numar impar).

Forma, structura si continutul raportului noii expertize sunt identice

cu acelea ale raportului de expertiza. Exista insa unele deosebiri si anume:

■ necesitatea luarii de pozitie fata de raportul initial de expertiza (daca este cazul);

■ existenta posibila a divergentei de opinii intre expertii care efectueaza noua expertiza, caz in care fiecare expert, in cadrul aceluiasi raport, isi prezinta propriul sau punct de vedere.

In raportul noii expertize, aceste aspecte trebuie reflectate in mod corespunzator, din punct de vedere al continutului si al procedurii. O noua expertiza se dispune in mod firesc pentru cercetarea acelorasi obiective ca si in cazul expertizei initiale.

Lamurirea neclaritatilor, completarea printr-un supliment de expertiza, sau dispunerea unei noi expertize pot fi ocazionate de situatii precum:

■ din lectura raportului rezulta ca expertul nu a folosit cele mai moderne si adecvate metode in cercetarea respectiva;

■ lectura raportului vadeste o competenta scazuta;

■ constiinciozitatea si obiectivitatea expertului sunt puse sub semnul intrebarii;

■ apare o anumita contradictie intre concluziile initiale ale raportului si rezultatele investigatiilor ulterioare, ca urmare a administrarii unor lamuriri suplimentare.

SURSELE DE LITIGII GENERATOARE DE EXPERTIZE MERCEOLOGICE

In cadrul circuitului tehnico-economic al marfurilor, intre furnizori, transportatori si beneficiari pot sa apara unele divergente sau chiar litigii prin lezarea intereselor uneia dintre parti. Asemenea divergente si litigii sunt rezolvate, dupa caz, de catre partile implicate prin negocieri sau de catre organele judiciare care, pentru solutionarea corecta a cauzelor, recurg adeseori la sprijinul expertizei merceologice.

Practica efectuarii expertizelor merceologice evidentiaza faptul ca cele mai multe litigii la a caror solutionare participa si expertiza merceologica, au drept obiect substituirea produselor, denaturarea, inlocuirea sau deprecierea lor calitativa.

Substituirea de produs consta in livrarea unor produse avand aceeasi destinatie si acelasi pret cu al produselor contractate, dar cu alti indici de calitate decat cei precizati in standarde sau alte documente la care partile au facut referiri in contract.

Cauzele ce pot favoriza substituirea de produse sunt:

• controlul tehnic de calitate defectuos executat;

• sortarea gresita a unor produse de calitate inferioara la calitati superioare.

In practica pot fi intalnite unele situatii care se asimileaza substituirii de produse, dintre care se mentioneaza:

• incadrarea gresita de la un model la altul a produselor, in cazul in care acestea necesita consumuri specifice diferite de materiale;

• livrarea produselor la calitati inferioare celei reale;

• livrarea de loturi eterogene, care contin produse obtinute din sarje diferite, avand si caracteristici de calitate diferite;

• livrarea loturilor continand produse care au alti indici de calitate in raport cu cei inscrisi in buletinele de analiza sau in certificatele de calitate.

Denaturarea produselor consta in fabricarea si livrarea unor produse ale caror caracteristici de calitate nu corespund valorilor prescrise si nici pretului convenit.

In categoria denaturarii produselor se incadreaza urmatoarele situatii:

􀂾modificarea retetei de fabricatie a unor produse in sensul diminuarii proportiilor unor componenti valorosi (si deci mai costisitori) si inlocuirea acestora cu componenti sau constituenti mai ieftini (prin aceasta calitatea produselor se reduce);

􀂾abaterile de la tehnologia de fabricatie, in sensul diminuarii unora dintre fazele tehnologice sau modificarea modalitatii de executare a altor faze tehnologice, cu implicatii negative asupra calitatii sau stabilitatii produselor la pastrare, care provoaca anomalii in utilizarea produselor.

Falsificarea produselor (care constituie o forma de denaturare a acestora) reprezinta operatia prin care se modifica valoarea de intrebuintare a unui produs in scop fraudulos. Dintre procedeele de falsificare mai frecvent se intalnesc:

■ extragerea unor componente naturale ale unui produs (exemplu cofeina din cafea);

■ inlocuirea unor componenti valorosi ai produselor cu substante inactive, indiferente sau chiar daunatoare pentru utilizatorul produsului;

■ fabricarea produselor din alte materii prime decat cele normale (de regula, prin utilizarea unor materii prime de calitate inferioara).

Inlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice este una dintre caile de diversificare sortimentala folosita in prezent pentru asigurarea consumatorilor cu bunurile necesare acestora, folosind insa procedura legala de omologare a produselor.

Aceasta cale este folosita in prezent pe scara larga in unele domenii de activitate, mai ales in acelea in care materialele sintetice au unele caracteristici calitative superioare celor naturale. Aceasta posibilitate nu trebuie inteleasa in sensul prezentarii produselor sintetice drept produse naturale in vederea obtinerii unor profituri necuvenite rezultate din diferenta de pret.

Deprecierea calitativa a produselor se poate produce in oricare dintre etapele circuitului lor tehnic, dar mai ales in timpul transportului si depozitarii.

In functie de intensitatea factorilor de degradare, aceasta poate fi totala, cand produsul trebuie scos din uz, sau partiala, cand poate primi alte destinatii, mai putin eficiente in raport cu destinatia de baza.

Principalele etape ale circulatiei tehnice a produselor sunt, de asemenea, surse potentiale de litigii generatoare de expertize merceologice.

Astfel, cu prilejul livrarii loturilor de produse, surse potentiale de litigii pot apare in urmatoarele situatii:

• din cauza livrarii altor sortimente decat cele contractate;

• din cauza livrarii loturilor necorespunzatoare calitativ;

• din cauza livrarii unor loturi eterogene (continand produse din sarje diferite).

Transportul loturilor de marfuri in esenta inseamna o pastrare de durata variabila a acestora in spatii mobile de depozitare. Influenta transportului asupra calitatii loturilor de marfuri poate fi in anumite cazuri

negativa. De aceea, prezinta importanta alegerea judicioasa a mijloacelor de transport (care sa asigure cat mai mult cu putinta un microclimat adecvat), alegerea celor mai scurte trasee (pentru a reduce la minim actiunea agentilor mecanici - socuri, trepidatii etc.), alegerea unor ambalaje de transport corespunzatoare naturii produselor si in concordanta cu ceilalti parametri ai transportului, amplasarea si fixarea corecta a marfurilor in spatiul de transport, selectionarea tehnicilor optime de incarcare-descarcare a mijloacelor de transport etc. Este firesc ca, in situatia in care conditiile de transport nu sunt corespunzatoare, aceasta etapa sa genereze vicieri insemnate ale marfurilor si ambalajelor acestora, pierderi peste normele legale, degradari sau alterari ale produselor, impurificari etc. in practica se constata ca cele mai insemnate vicieri ale produselor, care pot genera litigii, au drept cauze urmatoarele:

• utilizarea unor mijloace de transport necorespunzatoare;

• deplasarea pe rute ocolitoare (marirea traseelor de parcurs);

• folosirea unor ambalaje de transport necorespunzatoare;

• manipularea brutala a produselor.

Receptia loturilor de produse reprezinta etapa in care pot aparea cele mai numeroase litigii, atat referitoare la calitatea produselor, cat si la cantitatea lor. Aceste litigii pot avea la baza, in unele situatii, efectuarea necorespunzatore a verificarii la receptie; insa, de cele mai multe ori, ele au la baza degradari calitative ale produselor, aparute in etapele premergatoare receptiei, dar depistate cu prilejul efectuarii acesteia.

Cele mai frecvente surse de litigii intalnite in aceasta etapa sunt:

• neconcordanta dintre sortimentul contractat si sortimentul atestat documentar sau cel real al lotului de marfa;

• neconcordanta dintre calitatea contractata (respectiv calitatea prescrisa si omologata) si calitatea reala a lotului de marfa;

neconcordanta cantitativa a loturilor de marfa.

Depozitarea unui lot de marfa (in spatii fixe de depozitare) presupune un ansamblu de operatiuni de manipulare, amplasare spatiala, protectia integritatii produselor etc., a caror nerespectare poate sa genereze degradari calitative.

Pastrarea loturilor de marfuri in depozite implica asigurarea unui regim optim care sa permita mentinerea proprietatilor produsului cat mai apropiate de cele initiale. Prin urmare, in aceasta etapa este necesar sa se controleze si sa se dirijeze influenta agentilor mediului ambiant (temperatura aerului, umiditatea relativa a aerului etc.), dar in acelasi timp sa se controleze evolutia proprietatilor labile ale loturilor de marfuri spre a preveni modificarea lor in sens nedorit.

Evident, sunt cazuri cand datorita viciilor ascunse se pot manifesta modificari negative ale proprietatilor produselor chiar atunci cand influenta factorilor externi este minima sau chiar nula.

In cazul in care, beneficiarul organizeaza incorect procesul de pastrare a marfurilor sau nu poate dovedi ca a respectat conditiile prescrise de pastrare, raspunderea pentru eventualele degradari ii revine.

Analizand cele mai importante surse care genereaza modificari negative ale calitatii in ansamblul circulatiei tehnice a loturilor de marfuri, este necesar sa precizam ca raspunderile partilor implicate nu apar decat foarte rareori clar delimitate si de aceea, frecvent, se apeleaza la expertize.

Din practica organelor care au competente in solutionarea litigiilor patrimoniale, dintre operatorii economici, precum si a celor care au competente in solutionarea litigiilor izvorate din activitatea de comert exterior (care pot avea drept obiect livrarea unor loturi de produse necorespunzatoare, estimarea intinderii prejudiciului rezultat prin degradarea produselor in timpul transportului, stabilirea factorilor care au cauzat degradarea calitativa, stabilirea cantitatii unor loturi sau angajarea raspunderii societatilor de asigurare) se constata ca, dintre etapele circuitului tehnico-economic al produselor, cele care genereaza cel mai frecvent litigii, pentru a caror solutionare corecta se recurge la sprijinul expertizei merceologice judiciare sau preventive, sunt receptia calitativa, pastrarea, depozitarea si transportul.

Efectuarea expertizelor in aceste domenii presupune unele particularizari ce deriva din metodologia generala de efectuare a unei expertize si care sunt in functie de natura activitatilor specifice etapelor mentionate. Asemenea expertize au in general un caracter complex si un grad de dificultate avansat, presupunand cunoasterea aprofundata de catre experti atat a cadrului legislativ-normativ, cat si a tehnicilor uzuale sau a unor aspecte particulare specifice verificarii la receptie, transportului sau pastrarii loturilor de produse in spatii fixe sau mobile de depozitare.

EXPERTIZA RECEPTIEI CALITATIVE A LOTURILOR DE MARFURI

5.1 Calitatea si receptia loturilor de marfuri

Societatii moderne ii este specifica competitia pentru calitate. Acest fapt este determinat de revolutia tehnico-stiintifica contemporana, care imprima activitatii economice o desfasurare dinamica si face posibil un progres rapid in toate ramurile productiei materiale.

De calitatea produselor depinde in mare masura satisfacerea nevoilor tot mai variate si mai complexe ale economiei unui stat, competitivitatea pe pietele externe si cresterea nivelului de trai al populatiei.

Realizarea unor produse calitativ superioare este insa legata indisolubil de controlul calitatii lor atat pe parcursul productiei, cat si al comercializarii. Acest control a devenit o necesitate ca urmare a dezvoltarii productiei de mare serie.

Este cunoscut ca marea majoritate a produselor se consuma in alt loc decat acela al producerii lor; doar o parte infima este folosita, uneori, chiar de intreprinderea producatoare, pentru autoconsum. intre momentul in care s-au epuizat operatiile de producere a unui bun si acela cand el este consumat intervine, de cele mai multe ori, un complex de operatiuni ca: ambalare, manipulare, incarcare, expeditie, transport, descarcare, aducere in depozitul beneficiarului, depozitare. Existenta acestor operatiuni, care presupun un anumit interval de timp, impune necesitatea verificarii calitatii si cantitatii marfurilor in mai multe faze succesive, incepand chiar din momentul fabricarii si pana in momentul folosirii lor de catre consumatori.

In acest context, devine clar, chiar in ipoteza in care se efectueaza un control riguros in timpul procesului de productie, ca receptia nu poate fi eliminata, ea avand rolul unui filtru ce impiedica patrunderea pe piata a produselor necorespunzatoare.

Intr-adevar, pentru circulatia tehnica a marfurilor cea mai importanta verificare a calitatii acestora din punctul de vedere al comertului si al consumatorului, este aceea care se efectueaza cu ocazia receptiei cantitative si calitative a marfurilor preluate de la producator.

Receptia calitativa a marfurilor este unul dintre momentele principale ale stabilirii calitatii. Ea are loc cu prilejul trecerii marfurilor din proprietatea furnizorului (intreprinderea producatoare) in proprietatea beneficiarului (intreprinderea comerciala en gros sau en detail).

Principalele etape ale procesului complet reprezentand controlul de calitate, care se efectueaza in prezent atat in sfera productiei, cat si a circulatiei bunurilor de consum, sunt prezentate sintetic in figura 5.1.

Dupa cum se constata, exista nu numai numeroase verificari calitative (partiale sau totale), dar si multe treceri ale produselor dintr-un patrimoniu in altul.

Ca moment esential al controlului calitatii produselor, receptia calitativa genereaza uneori divergente si litigii privind calitatea acestora, pentru a caror solutionare se recurge uneori, la efectuarea de expertize merceologice.

In rezolvarea completa si rapida a obiectivelor, expertul este interesat sa cunoasca toate etapele de verificare, pentru a putea localiza precis cauzele si momentul vicierii loturilor de produse.

De altfel, din practica s-a putut constata ca in cele mai multe litigii se intalnesc erori in legatura cu modul in care se executa receptia si primirea marfurilor, acestea fiind etapele din circuitul marfurilor care genereaza cele mai multe litigii. Evitarea lor presupune inlaturarea greselilor care se pot face cu ocazia trecerii marfurilor de la furnizor la beneficiar, legate de identificarea marfurilor, de livrarea unor produse necorespunzatoare calitativ si cantitativ, de ambalarea necorespunzatoare a produselor,

intocmirea defectuoasa a documentelor de livrare si expediere, intocmirea incorecta a documentelor de verificare a calitatii la receptie.

In acceptiunea curenta, termenul „receptie” desemneaza o activitate de primire. In practica comerciala, el semnifica primirea si acceptarea (sau respingerea) unui lot de marfa de la o alta unitate. In sens mai larg, prin receptie se intelege un ansamblu de operatii prin care se constata daca marfa corespunde tuturor prevederilor contractuale.

Potrivit legislatiei in vigoare din tara noastra, prin notiunea de receptie se intelege executarea in mod material si efectiv a operatiei de identificare calitativa si cantitativa a produselor, operatie efectuata de catre delegatii partilor contractante potrivit tehnicilor de verificare convenita in contractele economice.

In sens juridic, receptia reprezinta actul care cuprinde acea manifestare de vointa a partilor, avand drept consecinta anumite efecte (de natura economica, juridica, sociala) iar, in sens mai larg, receptia este instrumentul probator al operatiunii la care se refera (verificarea cantitativa si calitativa). Astfel definita, receptia se deosebeste de autoreceptie prin modul in care se realizeaza manifestarea vointei partilor. In timp ce prin receptie manifestarea de vointa se realizeaza concomitent si concordant, prin semnarea procesului verbal de catre delegatii partilor contractante, in cazul autoreceptiei aceasta se realizeaza numai in momentul in care comisia de primire a beneficiarului accepta produsele.

Scopul procesului de verificare a calitatii la receptia loturilor de marfuri, care determina totodata si importanta sa, consta in:

􀂾a verifica si controla modul in care furnizorii de marfuri isi indeplinesc obligatiile asumate prin contractul de furnizare cu privire la sortiment, calitate, cantitate, ambalaj etc.;

􀂾a verifica si controla in ce masura organele de transport si-au respectat obligatiile asumate in legatura cu pastrarea integritatii cantitative si calitative a marfurilor pe toata durata transportului.

Importanta receptiei marfurilor, din punct de vedere economico-organizatoric, pentru consumator-comert-productie este deosebita, ea contribuind la realizarea urmatoarelor obiective:

- evitarea patrunderii in reteaua comerciala a marfurilor necorespunzatoare calitativ, ca structura si sortiment;

- evitarea formarii pe canalele de distributie a stocurilor supranormative, care genereaza imobilizari de fonduri, plati pentru dobanzi etc;

- influentarea directa a intreprinderilor producatoare pentru a produce numai marfuri corespunzatoare standardelor, caietelor de sarcini etc. prin refuzul produselor necorespunzatoare;

- stabilirea raspunderii materiale pentru eventualele pagube inregistrate ca urmare a receptionarii unor marfuri ce nu corespund calitativ sau cantitativ.

Rezolvarea rapida a obiectivelor expertizelor in materie de receptie a loturilor de produse presupune cunoasterea de catre expert a tuturor etapelor si tehnicilor de efectuare a acesteia.

In ceea ce priveste latura calitativa a receptiei, in expertiza merceologica ea constituie obiect de studiu, atat sub aspectul cadrului reglementarilor legale, cat si al tehnicii de desfasurare a acestui proces.

5.1.1 Obligatiile si raspunderile participantilor la circuitul

tehnico-economic al marfurilor privind calitatea acestora

Obligatiile si raspunderile ce revin partilor care participa la procesul circulatiei marfurilor - furnizor-caraus-destinatar - sunt determinate prin acte normative, care contin reglementari privind operatiunile specifice fiecarei etape parcurse de marfuri in cadrul circuitului lor tehnico-economic, norme menite, in final, sa asigure integritatea calitativa si cantitativa a acestora.

a. Obligatiile si raspunderile furnizorului

Dintre obligatiile ce revin furnizorului se pot mentiona:

- pregatirea corespunzatoare a loturilor de marfuri in vederea livrarii;

- intocmirea documentelor de transport;

- expedierea marfurilor conform clauzelor contractuale (daca partile, prin contract, nu au convenit asupra altor modalitati).

Obligatiile unitatii furnizoare de a livra a marfurile contractate constituie o activitate complexa, care impune o serie intreaga de operatiuni distincte si anume:

􀂾programarea operativa a transporturilor de marfuri;

􀂾ambalarea corespunzatoare a marfurilor destinate transportului in asa fel incat acestea sa reziste conditiilor de transport in raport cu specificul lor (fragilitate, higroscopicitate, volatilitate etc.). Ambalarea marfurilor trebuie efectuata in conformitate cu prevederile legale si cu alte dispozitii privind ambalajul si ambalarea, marcarea, etichetarea, stantarea etc. Furnizorul este scutit de obligatia de ambalare a marfurilor care, prin natura lor, pot fi expediate in vrac;

􀂾verificarea mijlocului de transport pus la dispozitie pentru a constata daca este apt pentru incarcarea marfii respective; in caz contrar, obiectiile furnizorului vor fi transmise carausului care,

daca mentine mijlocul de transport, preia raspunderea pentru eventualele degradari, pierderi sau sustrageri ce pot aparea in timpul transportului;

􀂾emiterea documentelor de transport constituie, de asemenea, o alta indatorire a expeditorului. In cadrul acestor documente (scrisoarea de trasura - pentru transportul feroviar, foaia de parcurs, pentru cel rutier si conosamentul, pentru transportul pe apa) furnizorul este obligat sa precizeze natura marfii care se expediaza, insusirile produselor si starea in care acestea au fost predate;

􀂾incarcarea marfurilor in mijloacele de transport cade deseori in sarcina furnizorului. La incarcarea marfurilor trebuie sa se respecte normele tehnice stabilite atat pentru folosirea rationala a mijlocului de transport, cat si pentru a asigura integritatea marfii pe toata durata transportului, ferind-o de degradari. O incarcare corect efectuata are in vedere nu numai simpla asezare ordonata a marfurilor in mijlocul de transport, ci si fixarea lor prin ancorare, legare, impanare etc.;

􀂾expedierea marfurilor la adresa indicata de destinatar constituie o alta obligatie importanta a organizatiei furnizoare. Indicarea exacta si deslusita a adresei de destinatie in documentul de transport constituie una dintre indatoririle a carei nerespectare provoaca intarzieri in executarea deplasarii marfurilor, conducand la plata de locatii.

Raspunderea furnizorului pentru integritatea marfii difera in functie de momentul predarii acesteia. in practica se disting urmatoarele situatii in care raspunderea furnizorului poate fi angajata:

□ pana in momentul predarii catre caraus, cand:

• livrarea marfurilor s-a facut prin receptie sau autoreceptie la furnizor si expedierea lor cade in sarcina acestuia;

• in urma receptiei sau autoreceptiei la furnizor, marfurile raman in custodia acestuia si expedierea lor cade in sarcina furnizorului.

□ pana in momentul predarii efective catre beneficiar, cand:

• receptia se face la furnizor si beneficiarul ridica marfurile direct de la furnizor sau expeditia cade in sarcina beneficiarului;

• marfurile au ramas, in urma receptiei facute la furnizor, in custodia acestuia si ridicarea sau expedierea lor cade in sarcina beneficiarului;

• receptia se face la beneficiar iar marfurile au fost transportate la locul receptiei de catre furnizor.

Potrivit legislatiei in vigoare, furnizorul raspunde pentru lipsurile calitative sau cantitative ale marfurilor, daca acestea sunt cauzate de incalcarea obligatiilor ce-i revin. Astfel, avariile, vicierile sau lipsurile aparute in timpul transportului cad in raspunderea furnizorului cand s-au folosit pentru ambalare materiale necorespunzatoare, nu s-au respectat normele tehnice de ambalare, incarcare, manipulare si fixare in mijlocul de transport, cand nu s-au aplicat sigiliile corespunzatoare pe mijloacele de transport inchise (daca acestea sunt folosite in intregime de catre expeditor).

De asemenea, unitatea furnizoare raspunde si pentru completarea gresita a documentelor de transport, prin inscrierea unor declaratii inexacte, incomplete sau scrise in alte locuri decat cele rezervate pentru fiecare, si pentru declararea gresita a masei produselor.

Un aspect de importanta deosebita privind obligatiile si raspunderile furnizorului il constituie respectarea riguroasa a calitatii produselor livrate.

Incalcarea prescriptiilor calitative stabilite prin contract se considera drept livrare necorespunzatoare calitativ, cu consecinte de natura sa angajeze raspunderea furnizorului pentru daunele provocate.

Livrarea de produse necorespunzatoare calitativ creeaza obligatia furnizorului de inlocuire sau reconditionare a produselor respective, care izvoraste din continutul obligatiilor sale de garantie. Pe langa acestea, in sarcina furnizorului poate cadea si obligatia platii unor penalitati de intarziere si daune, ca forme ale raspunderii sale pentru executarea necorespunzatoare a obligatiilor asumate contractual.

b. Obligatiile si raspunderile carausului se refera la

􀂾preluarea marfurilor;

􀂾executarea transportului;

􀂾eliberarea (predarea) lotului de marfa la destinatie. Carausul este obligat sa primeasca marfurile spre transport conform

contractului de transport existent, care materializeaza obligatia ce o are de a accepta cererile de transport adresate de catre unitatile economice expeditoare.

Calitatea de caraus are o dubla acceptiune. In primul rand, carausul este acel profesionist care realizeaza efectiv deplasarea marfurilor cu mijloace proprii, imprumutate sau inchiriate. Tot caraus este si acea persoana care se obliga sa faca tot ceea ce este necesar pentru ca transportul marfii sa se realizeze cu mijloacele altuia, dar in numele si pe raspunderea sa si care intruneste de fapt conditiile unui comisionar de transport.

Contractul de transport implica predarea efectiva a marfurilor de catre expeditor si preluarea acestora de catre caraus.

Operatiunea de predare-preluare a marfii are drept consecinta obligatia carausului de a transporta marfurile la destinatie, potrivit clauzelor stabilite prin contract.

O importanta deosebita pentru asigurarea integritatii marfii in timpul transportului o are stabilirea momentului in care marfurile sunt preluate de catre societatea de transport, din acest moment incepand sa curga raspunderea acestuia. In mod obisnuit, acest moment este marcat de operatiunea aplicarii stampilei unitatii de carausie pe documentul de transport, avand un dublu efect si anume:

- constituie dovada primirii marfurilor;

- stabileste data la care incepe sa opereze raspunderea carausului.

Din punct de vedere al expertizei merceologice si al sarcinilor pe care le are de indeplinit expertul merceolog in activitatea de depistare, localizare si elucidare a cauzelor care au condus la degradarea calitativa a marfii, cunoasterea exacta a timpului cat marfa s-a aflat sub raspunderea uneia sau alteia dintre partile angajate in circuitul tehnico-economic al marfurilor, are o importanta deosebita.

Preluarea marfurilor de la furnizor spre a fi transportate constituie o sarcina distincta a carausului, iar timpul necesar executarii acestei operatiuni nu va afecta pe acela necesar operatiunilor de incarcare.

Carausul este obligat sa verifice, la primire, natura marfurilor, numarul coletelor sau cantitatea de produse, precum si sigiliile aplicate. El are datoria sa refuze primirea spre a fi transportate a marfurilor ambalate necorespunzator, cand nu se respecta tehnica de incarcare si fixare a marfurilor in mijlocul de transport sau cand sunt predate spre transport marfuri interzise.

Carausul este obligat sa ia masuri de asigurare a integritatii marfurilor pe parcursul transportului.

Nerespectarea de catre caraus a obligatiei de a asigura integritatea cantitativa si calitativa a marfii in timpul transportului poate avea drept consecinta pierderea (totala sau partiala) sau avarierea marfii. In ambele situatii, poate fi angajata raspunderea carausului pentru eventualele daune.

Carausul poate fi absolvit de raspundere pentru degradarea totala sau partiala a marfurilor, daca acestea s-au produs:

□ din cauze de forta majora;

□ daca prejudiciul provine din culpa furnizorului sau a destinatarului;

□ daca prejudiciul a fost cauzat de unele insusiri proprii naturii marfurilor care au provocat spargerea, sfaramarea, alterarea sau alte fenomene asemanatoare;

□ din cauze naturale inerente transportului in mijloace de transport deschise, daca acestea sunt considerate drept corespunzatoare cu dispozitiile in vigoare;

□ daca pe durata transportului marfurile au fost insotite de delegati

ai furnizorului sau beneficiarului, care nu au luat masuri pentru

asigurarea integritatii marfurilor;

□ daca prejudiciul a fost cauzat de unele defectiuni ale ambalajului

care nu au putut fi observate la primirea marfurilor pentru

transport (vicii ascunse);

□ daca expeditorul a predat produse excluse la transport sub denumire falsa, inexacta sau incompleta sau daca nu a indicat in

documentele de transport particularitatile specifice produselor care necesita conditii speciale in timpul transportului;

□ daca scaderea masei produselor s-a datorat insusirilor naturale ale acestora (perisabilitati).

Primirea marfurilor de catre caraus spre transport fara nici o obiectie constituie o prezumtie ca s-au respectat conditiile prevazute de lege, inclusiv sub aspectul verificarilor obligatorii.

Neindeplinirea obligatiilor de verificare de catre caraus poate avea consecinte negative pentru acesta. La examinarea cauzelor care au provocat anumite deficiente pe parcursul transportului marfii poate fi angajata raspunderea organizatiei de transport, care raspunde de integritatea marfii transportate din momentul primirii si pana la eliberarea catre destinatar.

In momentul predarii marfurilor la destinatie, carausul este obligat ca, impreuna cu destinatarul, sa procedeze la verificarea sigiliilor, a semnelor si marcajelor de pe mijlocul de transport sau de pe colete, cat si la verificarea continutului. Daca totul este gasit „in ordine' se face mentiunea pe documentul de transport „predat fara urme de violare'. In cazul in care, cu ocazia acestei verificari, se constata urme de violare, pierderi, avarii, scurgeri etc. se va opri descarcarea, chemandu-se la fata locului seful organizatiei de carausie sau reprezentantul acestuia, care este obligat sa se prezinte pentru a constata eventualele daune. Cu aceasta ocazie se intocmeste un proces-verbal de constatare.

c. Obligatiile si raspunderile destinatarului

Principalele obligatii ce revin destinatarului sunt:

􀂾verificarea identitatii marfurilor;

􀂾verificarea cantitativa;

􀂾verificarea calitativa a marfurilor primite.

Beneficiarul indicat in documentul de transport este singurul indreptatit sa primeasca incarcatura de marfa, obiect al transportului. Unitatea destinatara are obligatia legala de a primi marfurile de la caraus si de a le transporta la locul corespunzator. Carausul este raspunzator fata de

destinatarul legitim in ipoteza in care marfa a fost eliberata din culpa sa unei

alte unitati.

Obligatia primirii si preluarii marfurilor de catre destinatar are un

dublu aspect juridic si anume:

intreprinderea de carausie este interesata sa se elibereze de raspunderea privind integritatea marfii transportate, imediat ce aceasta a sosit la destinatie, eliberandu-si simultan si mijlocul de transport;

beneficiarul este interesat sa intre cat mai repede in posesia marfii, in vederea realizarii in timp a obiectivelor economice specifice.

Primirea marfurilor de catre destinatar este o sarcina complexa, care presupune indeplinirea unor activitati distincte, si anume:

• executarea formalitatilor prealabile preluarii incarcaturii de marfa (primirea documentelor de transport);

• examinarea starii exterioare a mijlocului de transport;

• cercetarea si ridicarea sigiliilor de pe mijlocul de transport;

• verificarea continutului mijlocului de transport.

De asemenea, unitatea destinatara are obligatia sa controleze modul in care se executa descarcarea marfurilor, transportarea si introducerea lor in depozit.

Toate aceste operatiuni presupun o atentie deosebita in timpul executarii lor, deoarece fiecare dintre ele poate avea implicatii asupra integritatii marfii si deci, a securitatii acestora.

Pe traseul cuprins de la locul de descarcare a marfurilor la cel de depozitare pot aparea imprejurari de natura sa conduca la lipsuri sau degradari; in aceasta etapa, integritatea marfurilor este asigurata de organizatia destinatara, marfurile aflandu-se sub controlul unic al acesteia.

Primirea marfurilor de catre destinatar si atestarea scrisa a acestei operatiuni, il elibereaza pe caraus de obligatia asumata privind aducerea marfurilor la destinatie in bune conditii.

Cu ocazia primirii marfurilor de la caraus, destinatarul este obligat sa efectueze receptia cantitativa si calitativa a marfurilor primite in termenul stabilit.

In cazul constatarii la destinatie a unor deficiente cantitative si calitative fata de cele prevazute in contract sau in actele de livrare, beneficiarul este obligat a-1 instiinta pe furnizor pentru a trimite un delegat care sa participe la verificarea lotului de produse. Daca se considera ca unele lipsuri pot fi imputate carausului, destinatarul este obligat ca odata cu sesizarea furnizorului sa-1 instiinteze si pe caraus, invitandu-1 sa trimita un reprezentant care sa participe la constatarea lipsurilor, la termenul fixat. In aceste conditii, constatarea este opozabila atat furnizorului, cat si carausului.

5.2 Organizarea verificarii calitatii la receptia loturilor de marfuri

Receptia unui lot de marfa consta intr-o verificare cantitativa si calitativa efectuata de catre beneficiar, cu sau fara participarea furnizorului.

Unitatile beneficiare urmaresc in verificarea lor corespondenta insusirilor marfii cu criteriile legale si cu stipulatiile inserate in contract. O receptie calitativa riguroasa stimuleaza fabricarea de produse corespunzatoare calitativ si inlatura din circuitul economic marfurile care nu corespund caracteristicilor prescrise.

Premisele receptiei calitative rezida in insusi modul in care furnizorul a alcatuit si a livrat lotul de marfa, din punct de vedere al omogenitatii, identitatii, marcarii, etichetarii, ambalarii si atestarii calitatii.

Receptia loturilor de marfuri, sub aspectul tehnicii de efectuare, se compune din trei tipuri de operatiuni de baza, a caror succesiune este urmatoarea:

􀂾verificarea documentelor (de contractarea si a celor ce insotesc lotul);

􀂾identificarea lotului si verificarea lui cantitativa;

􀂾verificarea calitativa a lotului.

Procesul receptiei este complex, necesitand in afara acestor operatiuni de baza, executarea si a altor operatiuni care au loc simultan cu receptia, ca de exemplu, consultarea documentelor care prescriu calitatea marfurilor, operatiuni legate de extragerea probelor elementare, manuirea, pregatirea si analiza probelor, intocmirea documentelor impuse, acceptarea sau respingerea lotului de marfa. Sintetic, aceste operatiuni sunt cuprinse in „Modelul general al receptiei' (figura 5.2) si in „Schema de principiu a receptiei cantitative si calitative a unui lot de marfa' (figura 5.3) pentru care sunt redate elementele necesare.

Locul efectuarii receptiei loturilor de produse poate fi la sediul furnizorului (in care caz este necesara prezenta ambelor parti) sau la sediul beneficiarului.

Prima varianta este eficienta pentru marfurile cu grad ridicat de complexitate (aparate radio, televizoare, aparatura electrocasnica etc.) intrucat furnizorul dispune de aparatura necesara operatiilor de verificare. Ea este indicata, de asemenea, in cazurile in care se fac livrari de marfuri in cantitati mari si la perioade scurte, ceea ce justifica prezenta delegatului beneficiarului la intreprinderea furnizoare.

Receptia calitativa si cantitativa a unui lot de marfa se efectueaza de catre comisii de receptie formate din treicinci membri.

Ponderea cea mai mare in activitatea comisiei de receptie revine verificarii calitatii lotului de marfa, verificare care consta intr-o serie de operatiuni in urma carora lotul este declarat corespunzator sau necorespunzator.

Din punct de vedere al tehnicii de lucru, receptia calitativa a marfurilor se poate efectua pe mai multe cai. Folosirea unora sau altora dintre tehnicile de lucru presupune cunoasterea prealabila a unor termeni legati de: definirea lotului, definirea probei, definirea calitatii, verificarea calitatii etc.

Verificarea calitatii are loc prin referiri la standarde, care stabilind unele caracteristici proprii produsului, formeaza asa numitul „prag de calitate”. Sunt standarde care stabilesc terminologia si clasificarea principalelor deficiente ale produselor, ca si procedura de urmat in cazul constatarii acestora. O atare documentare, precizand abaterile care influenteaza calitatea, usureaza mult operatia de receptie calitativa, implicit efectuarea expertizelor de marfuri.

In functie de caracterul lotului de marfa se procedeaza la alegerea schemei de verificare. Principalele operatiuni care se efectueaza cu aceasta ocazie se desfasoara conform figurii 5.4.

In cazul in care lotul de marfa este gasit necorespunzator, chiar intr-un anumit stadiu de desfasurare a receptiei, activitatea comisiei se intrerupe si se invita un reprezentant al furnizorului.

Constatarile detaliate privind starea calitativa a lotului de marfa sunt consemnate intr-un proces verbal, iar lotul de marfa este pus la dispozitia furnizorului in vederea fixarii destinatiei, de exemplu: resortare, reconditionare, returnare etc.

Deseori, cu ocazia operatiunii de receptie, apare necesitatea executarii unor analize de laborator sau chiar a unor expertize. in ceea ce priveste analizele de laborator, trebuie precizat ca in principiu ele constituie dovezi incontestabile. Pentru sporirea obiectivitatii acestor dovezi, o importanta deosebita o are modalitatea de recoltare a probelor de analiza. Atat probele de analiza, cat si cele pentru expertize, trebuie recoltate de personal competent, in conditii deosebite, care sa asigure reprezentativitatea probei recoltate cu totalitatea insusirilor lotului de marfa supus analizei sau expertizei (vezi figura 5.5.).

Recoltarea probelor se va face cu respectarea prevederilor documentatiei oficiale.

Nerespectarea conditiilor legale privitoare la recoltarea si formarea probelor pentru analize de laborator poate constitui punctul nodal al neintelegerilor dintre partile contractante referitoare la calitatea produselor supuse analizei sau expertizei.

Rezultatele constatarilor comisiei de receptie se inscriu intr-un proces-verbal. Deoarece, atat furnizorul, cat si beneficiarul marfurilor, pe de o parte, cat si carausul, pe de alta parte, pot invoca procesul-verbal ca instrument de dovada a celor constatate de comisia de receptie, acest act se va intocmi cu multa grija, cuprinzand cu exactitate metodologia folosita, cat si toate elementele necesare evidentierii faptice a cauzelor care au provocat eventualele daune calitative sau pierderi cantitative. Se vor mentiona cu exactitate data si locul efectuarii receptiei, componenta comisiei de receptie, deficientele calitative constatate, descrierea acestora si indicarea pe cat posibil a cauzelor (transport cu mijloace neadecvate, ambalare defectuoasa, cu materiale sau ambalaje improprii specificului marfii, greseli in procesul de fabricatie etc.). De asemenea, vor fi mentionate eventualele urme de violare, scurgeri, spargeri, distrugeri de sigilii, sustrageri etc.

Procesul-verbal de receptie se inscrie in categoria mijloacelor de proba, avand o dubla forta probanta, deoarece prin continutul sau se certifica atat cantitatea, cat si calitatea marfurilor. Pentru a avea eficienta juridica deplina este necesar ca el sa fie intocmit cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Comisia de receptie nu isi rezuma activitatea numai la efectuarea receptiei propriu-zise, ci are obligatia sa urmareasca mai departe evolutia starii calitative a marfurilor receptionate, in tot timpul depozitarii si pana in momentul livrarii lor in totalitate din depozit.

Operatiunea receptiei are drept consecinte urmatoarele efecte juridice care pot fi valorificate in expertizele merceologice:

􀂾stabilirea cantitatii si calitatii produselor livrate;

􀂾confirmarea executarii livrarii marfurilor contractate, eliberandu-se furnizorul de obligatiile asumate contractual;

􀂾stabilirea momentului trecerii marfurilor din patrimoniul furnizorului in cel al beneficiarului;

􀂾fixarea momentului in care este angajata raspunderea furnizorului pentru eventualele intarzieri, nelivrari sau executari necorespunzatoare ale obligatiilor contractuale;

􀂾evidentierea datei de cand incepe sa curga termenul de garantie (pentru unele categorii de marfuri);

􀂾evidentierea (stabilirea) datei de la care ia nastere obligatia de plata a valorii marfurilor de catre beneficiar.

Din punctul de vedere al expertizei merceologice, receptia calitativa a marfurilor urmareste in special modul in care sunt rezolvate relatiile si interrelatiile privind diferitele ipostaze ale calitatii care au implicatii in circulatia marfurilor, de o maniera mai cuprinzatoare decat simpla stabilire a gradului de concordanta a calitatii reale a lotului de marfa cu calitatea prescrisa.

Schematic, relatiile si interrelatiile dintre diferitele aspecte ale calitatii produsului, care intervin la receptia unui lot de marfa, se prezinta in figura 5.6:

De asemenea, se urmaresc urmatoarele aspecte:

• modul in care s-a respectat tehnica receptiei calitative in cadrul tuturor operatiunilor componente;

• fundamentarea deciziei de acceptare sau de respingere a lotului de marfa receptionat;

• consecintele receptiei calitative pentru:

pastrarea marfurilor in depozit;

termenul de garantie;

comercializarea produselor.

5.3 Particularitatile modalitatilor si tipurilor de verificare a calitatii la receptia Ioturilor de marfuri

Verificarea modalitatii de efectuare a receptiei loturilor de produse de catre expertul merceolog este necesara in principal in doua situatii:

􀂾atunci cand expertul are sarcina de a stabili factorii care au

generat degradarea calitativa a unui lot de produse;

􀂾cand obiectivul expertizei si deci al litigiului, il constituie

stabilirea corectitudinii cu care a fost efectuata receptia unui lot

de produse.

Expertiza modalitatii de efectuare a receptiei unui lot de produse presupune verificarea tuturor activitatilor pe care comisia de receptie le presteaza cu ocazia verificarii lotului. in acest sens, expertul este obligat sa verifice atat operatiile preliminare receptiei, cat si pe cele ale receptiei propriu-zise, din punctul de vedere al respectarii legislatiei in vigoare, al corectitudinii intocmirii documentatiei necesare.

Comisiile de receptie efectueaza verificarile asupra unor loturi de produse, intelegand prin lot o cantitate sau un numar de produse de acelasi fel, obtinute din aceleasi materii prime, prin aceleasi procedee tehnologice si avand aceeasi destinatie. Loturile trebuie sa aiba caracter omogen, adica produsele ce le compun nu trebuie sa se deosebeasca prin caracteristicile care le definesc.

Dintre operatiile specifice receptiei, cu prilejul verificarii activitatii comisiilor de receptie, expertii trebuie sa cerceteze, printre altele, alegerea schemei de verificare, tehnica de extragere a esantioanelor in vederea verificarii, tehnica receptiei propriu-zise.

5.3.1 Stabilirea modului de efectuare a verificarii calitatii la receptie

In functie de marimea loturilor si de frecventa sosirii acestora la receptie, verificarea calitativa se poate efectua in doua moduri:

a) verificarea 100% (bucata cu bucata);

b) verificarea prin esantionare.

a) Verificarea 100% consta in examinarea, sub aspect calitativ, a tuturor unitatilor de produse care intra in componenta loturilor prezentate la receptie. Cu toate ca mult timp a fost considerata cea mai eficienta din punct de vedere calitativ, in sensul ca nu oferea prezumtii, ci certitudini, statistic s-a demonstrat ca acest tip de verificare lasa sa treaca in medie 15% din produsele cu defecte existente intr-un lot. Cu alte cuvinte, 15% din produsele necorespunzatoare calitativ sunt acceptate la receptie. Aceasta

verificare mai poarta numele si de „4N” datorita celor patru dezavantaje pe care le implica:

1) neeconomic - implica un numar mare de participanti la receptie, o cantitate mare de mijloace de masurare, verificatoare, standuri de proba etc. (bineinteles, in functie de specificul fiecarui produs);

2) neaplicabil - in cazul controlului distructiv;

3) nefiabil - puterea de perceptie a controlorilor care efectueaza aceeasi operatie este diminuata de oboseala si de rutina, conducand la acceptarea unor produse neconforme sau la respingerea celor corespunzatoare;

4) neestimativ - pentru producatorii care stiu ca produsele executate de ei vor fi controlate bucata cu bucata.

Ea prezinta deci dezavantajul ca necesita un timp indelungat pentru efectuare, fiind astfel mai costisitoare. Totodata, verificarea 100% nu se poate aplica in cazurile care necesita determinari distructive. Se aplica pentru loturi de produse scumpe, in cazul in care un produs defect poate periclita functionarea unui ansamblu sau viata utilizatorului.

Din aceasta cauza, in practica se apeleaza la metode moderne de control, bazate pe teoria probabilitatilor si pe statistica matematica, respectiv la verificarea prin esantionare.

b) Verificarea prin esantionare se caracterizeaza prin verificarea calitatii la un numar restrans de unitati de produs care intra in componenta esantionului. Esantioanele se preleveaza din loturile de produse dupa anumite procedee statistice capabile sa le confere caracter de reprezentativitate, adica sa posede caracteristicile medii ale produselor existente in lot. Aceasta cerinta se indeplineste stabilind in mod corect marimea esantionului, in functie de dimensiunile lotului si extragand produsele ce alcatuiesc esantionul in asa fel incat sa se acorde tuturor exemplarelor lotului o sansa egala de a fi extrase,

Datorita acestor procedee statistice, ca si extinderii rezultatelor determinate pe esantion la nivelul intregului lot sosit la receptie, verificarea prin esantionare nu ofera certitudini, ci numai prezumtii privind calitatea lotului. Aceste prezumtii sunt delimitate de marimea riscurilor pe care

furnizorul si beneficiarul produselor si le asuma atunci cand cad de acord asupra practicarii acestei modalitati de verificare a calitatii la receptie.

In practica, verificarea prin esantionare este cea mai des folosita, deoarece este impusa de frecventa mare cu care loturile de produse sosesc la receptie, ca si de dimensiunile mari ale loturilor. in raport cu verificarea 100%, verificarea prin examinarea esantioanelor necesita un volum de munca mai mic, fiind mai ieftina si mai rapida, dar cere personal calificat.

O asemenea verificare este indicata atunci cand produsul este fabricat in serie, cand determinarea calitatii presupune incercari distructive, cand costul verificarii este ridicat in raport cu cel al fabricarii produsului, cand produsele sunt foarte solicitate.

In functie de natura produselor, respectiv de tipul caracteristicilor ce definesc calitatea acestora, verificarea calitatii se poate efectua recurgandu-se la unul dintre cele trei tipuri posibile, si anume: prin atribute, prin numar de defecte sau prin masurare.

Verificarea calitatii prin atribute presupune constatarea, pe fiecare unitate de produs dintr-un esantion prelevat dintr-un lot, a prezentei sau absentei unei caracteristici calitative (atributive) oarecare si considerarea numarului total de unitati care poseda sau nu aceasta caracteristica.

Verificarea prin numar de defecte consta in raportarea pe o unitate de produs sau pe 100 de unitati de produse a numarului total de defecte gasit la verificarea tuturor unitatilor de produs dintr-un lot sau dintr-un esantion. Se practica exprimarea rezultatelor verificarii prin numar mediu de defecte pe suta de unitati de produs sau se utilizeaza relatia:

numar de defecte

numar de unitati de produs cu defecte

Verificarea calitatii prin masurare consta in masurarea unei caracteristici cantitative (masurabile) pe fiecare unitate de produs a unui esantion prelevat dintr-un lot.

In functie de numarul esantioanelor de verificat, in practica se folosesc trei scheme de verificare:

- pe baza unui singur esantion (esantionare simpla);

- pe baza a doua esantioane (esantionare dubla);

- pe baza esantioanelor multiple (esantionare multipla).

Acestor scheme de verificare le corespund planuri de verificare specifice, definite prin urmatoarele elemente:

Efectivul lotului (N) - consta in numarul de unitati de produse prezente in lot.

Efectivul esantionului (n) - reprezinta numarul unitatilor de produs prezente in esantion. Esantionul este format din una sau mai multe unitati de produs, prelevate aleatoriu dintr-un lot, destinate sa furnizeze informatii asupra intregului lot si sa serveasca drept baza de decizie referitoare la lotul in cauza.

Nivelul calitatii acceptabile (Acceptable Quality Level) - (AQL) - este nivelul de calitate ce corespunde unei probabilitati de acceptare specificate relativ ridicata. AQL reprezinta fractiunea defectiva maxima (numarul maxim de defecte la 100 de unitati de produs) care, in scopul verificarii prin esantionare, poate fi considerata in mod satisfacator, drept calitate medie a procesului de fabricatie la furnizor. In tabele AQL are 26 de valori cuprinse intre 0,010 si 1000 si depinde de gravitatea defectelor ce pot fi prezente in produsele supuse receptiei.

Prin defect se intelege neconformitatea unitatii de produs cu conditiile prestabilite, pentru una dintre caracteristicile sale.

Defectul se refera la o abatere perceptibila fata de caracteristicile specificate sau dorite ale produsului, care face ca acesta sa fie mai putin apt sau chiar necorespunzator pentru utilizare.

Din punct de vedere al vandabilitatii marfurilor, defectele se greveaza pe critice, majore sau minore.

Defectivul este sinonimul unitatii de produs cu defecte (produsul putand prezenta unul sau mai multe defecte).

Defect critic este defectul care este susceptibil sa conduca la lipsa de securitate sau la riscul de accidentare a utilizatorilor sau a personalului de intretinere sau care ar putea sa impiedice indeplinirea functiilor de baza ale

produselor (defectiune la frana unui autoturism, aparate electrocasnice fara protectie impotriva electrocutarii etc). Potrivit standardului american QS 9000, in capitolul de cerinte specifice ale firmei Chrysler, defectul critic este definit ca fiind acela care are o semnificatie particulara din punct de vedere calitativ, al durabilitatii sau al increderii in produs. Pentru defectele critice, AQL poate lua valori in intervalul 0,010 - 0,040. Defectele critice determina eliminarea marfii din circuitul comercial.

Defect major este acela care, nefiind critic, este totusi susceptibil sa provoace o defectare sau sa reduca in mod substantial scopul pentru care produsul a fost desemnat. Tot in QS 9000 - Cerinte Chrysler, defectul major este definit ca fiind acela care reduce performantele asteptate ale unui produs, care afecteaza in mod nefavorabil satisfactia clientului sau reduce eficienta productiei (un fier de calcat cu vaporizatorul defect, culori nefiresti la aparatele de televizor etc.) Pentru acest tip de defecte, AQL este cuprins intre 0,065 si 1,5. Defectele majore provoaca refuzul acceptarii marfii la receptie sau o acceptare conditionata de reduceri de preturi.

Defect minor este defectul care nu poate fi catalogat nici major, nici critic (lipsa unui nasture la un obiect de imbracaminte, scurgeri de email la un vas de uz casnic, decalcomanie asimetrica la vesela din ceramica etc.) si care este o abatere ce afecteaza doar in mica masura utilizarea sau

functionarea eficienta a unui produs. In QS 9000, el este definit ca fiind o deteriorare de la cerintele standardului sau ale contractului. Aceste defecte afecteaza in special estetica produsului, AQL luand valori cuprinse intre 2,5 si 40 pentru defecte minore de tip A, iar pentru cele de tip B, se situeaza in intervalul 65-1000. Defectele minore sunt acceptabile in tranzactiile comerciale, cu sau fara reducere de pret.

Numarul de acceptare (A) - reprezinta valoarea maxima a numarului de defective (exemplare cu defecte) gasite in esantion, care permite luarea deciziei de acceptare a lotului.

Numarul de respingere (R) - reprezinta valoarea minima a numarului de defective (exemplare cu defecte) gasite in esantion care conduce la decizia de respingere a lotului.

Fractiunea defectiva (p) - se exprima in procente si reprezinta raportul inmultit cu 100 dintre numarul de defecte si numarul total de unitati de produs verificate.

a) Schema de verificare pe baza unui esantion consta in prelevarea unui singur esantion din lot, ale carui exemplare se verifica apoi bucata cu bucata. In functie de numarul de defective constatate comisia de receptie poate adopta una din deciziile:

- acceptarea lotului, daca numarul defectivelor din esantion (k) este mai mic sau egal cu numarul de acceptare (k< A) sau

- respingerea lotului, daca numarul defectivelor din esantion (k) este mai mare sau egal cu numarul de respingere (k> R).

Aceasta schema de verificare, in raport cu celelalte procedee, la eficacitate egala, presupune examinarea unui numar mai mare de exemplare (volumul esantionului este mai mare). Ea este indicata in urmatoarele situatii:

􀂾cand nu exista posibilitatea prelevarii esantioanelor din acelasi lot in mai multe etape;

􀂾cand examinarea exemplarelor necesita incercari de durata, care se executa simultan pentru toate exemplarele, iar verificarea repetata a unor esantioane ar presupune timp indelungat; Verificare esantion (n) Rezultat: k defective k≤ A lotul se accepta k≥R lotul se respinge

􀂾cand nu exista personal de specialitate capabil sa efectueze verificarea prin alte metode.

b) Schema de verificare pe baza a doua esantioane permite posibilitatea prelevarii si a celui de-al doilea esantion, in functie de informatia furnizata de primul. Verificarea presupune extragerea unui prim esantion (n_I) din lotul sosit la receptie, care se examineaza bucata cu bucata, in functie de numarul defectivelor (k₁) inregistrat, comisia de receptie poate adopta una dintre urmatoarele decizii:

- acceptarea lotului, daca numarul defectivelor este mai mic sau egal cu numarul de acceptare (k₁< A₁);

- respingerea lotului, daca numarul defectivelor este mai mare sau egal cu numarul de respingere (k₁> R₁) sau

- continuarea verificarii, prin extragerea unui al doilea esantion (n_II) din volumul lotului ramas (N-n₁), daca numarul de defective se situeaza intre numarul de acceptare si cel de respingere. Si acest esantion se verifica bucata cu bucata si in functie de numarul cumulat de produse cu defecte (k₁ + k₂) constatat la examinarea celor doua esantioane, comisia de receptie poate adopta una dintre urmatoarele decizii:

- sa accepte lotul, daca numarul cumulat de defective (k₁ + k₂) este mai mic sau egal cu numarul de acceptare (k₁ + k₂ < A₂);

- sa respinga lotul, daca numarul cumulat de defective (k₁ + k₂) este mai mare sau egal cu numarul de respingere (k₁+ k₂ > R₂).

Schema de verificare pe baza a doua esantioane presupune, la eficacitate egala, examinarea unui numar mediu de exemplare mai mic decat in cazul primei scheme. In acelasi timp, ea imbina avantajele primei scheme de verificare pe baza unui esantion cu cele ale schemei de verificare pe baza unor esantioane multiple, avand prin aceasta utilizarea practica cea mai larga.

Situatiile care impun folosirea acestei scheme sunt urmatoarele:

􀂾cand schema de verificare pe baza unui singur esantion nu este utilizabila, din cauza numarului mare de exemplare ce trebuie examinate sau din cauza costului ridicat al examinarii unui exemplar;

􀂾cand verificarea pe baza esantioanelor multiple nu este posibila din cauza duratei mari de examinare a unui esantion sau daca extragerea mai multor esantioane este dificila.

c) Schema de verificare pe baza unor esantioane multiple reprezinta modalitatea de esantionare care presupune posibilitatea prelevarii pana la sapte esantioane succesive, decizia de prelevare a fiecarui esantion

in plus fiind luata in functie de informatiile furnizate de esantioanele precedente.

In raport cu celelalte scheme de verificare, aceasta schema prezinta avantajul examinarii unui numar mediu de exemplare mai scazut, pentru o eficacitate egala a verificarii. Ea este insa laborioasa, necesitand personal calificat.

Schema de verificare pe baza esantioanelor multiple este indicata in urmatoarele situatii:

􀂾cand costul examinarii unui exemplar este ridicat comparativ cu costul produsului;

􀂾cand verificarea necesita incercari distructive sau care introduc modificari esentiale ale produselor;

􀂾cand timpul necesar prelevarii unui esantion este scurt. Acestor trei scheme de verificare le corespund anumite planuri de

Verificare, stabilite prin SR 3160/2-84.

Nivelul de verificare (NV) - este caracteristica unui plan de verificare, aleasa aprioric, care leaga efectivul esantionului ce urmeaza a fi examinat de cel al lotului.

Acest nivel se stabileste prin standardele de produse, iar in lipsa acestora, prin intelegeri dintre furnizori si beneficiari.

In standard, exista trei niveluri uzuale de verificare: N_v I, N_v II si N_v III si patru niveluri speciale, notate cu S-l, S-2, S-3 si S-4. Aceste niveluri de verificare se refera la cuantumul informatiilor ce se va obtine in urma verificarilor, astfel: N_v I se utilizeaza cand beneficiarul accepta informatii relativ reduse cu privire la calitatea marfurilor din lot, iar la polul opus se afla N_v III, cand sunt dorite informatii cat mai detaliate despre calitatea produselor. In lipsa altor reglementari, este indicat sa se utilizeze N_v II.

Nivelurile speciale S se utilizeaza in cazul unor marfuri „speciale' ca: substante otravitoare, armament, bijuterii etc. Aceste niveluri speciale sunt utilizate mai rar, ele fiind indicate atunci cand este necesar a se examina esantioane de volum mic si pot avea sau trebuie tolerate riscuri relativ ridicate, datorita informatiei mai putin consistente oferite de catre esantion. Aceste niveluri sunt aplicabile caracteristicilor de calitate care presupun: un cost ridicat al verificarii unitatii de produs, verificarea distructiva a acesteia sau o durata mai mare a verificarii (caracteristici speciale).

Gradul de severitate cu care se efectueaza verificarea caracterizeaza exigenta comisiei de receptie fata de verificare. In functie de conditiile impuse, se stabilesc trei grade de severitate:

- verificarea normala;

- verificarea severa;

- verificarea redusa.

Verificarea normala - se aplica la inceputul verificarii unui sir de loturi ce vor sosi la receptie (in lipsa altor indicatii) si continua pana ce este

Verificarea severa - se aplica pentru a se evita ca nivelul calitatii medii a procesului de fabricatie la furnizor sa devina mai slab decat cel caracterizat prin AQL. Verificarea severa se instituie cand din cel mult cinci loturi succesive verificate normal, doua au fost respinse. Revenirea la verificarea normala se face cand cinci loturi succesive au fost acceptate la prima prezentare. Cand, in urma verificarii severe, furnizorul nu intreprinde actiuni menite sa amelioreze calitatea procesului de fabricatie, verificarea calitatii loturilor prin esantionare se poate opri, aceasta fiind o masura obligatorie in vederea mentinerii protectiei oferite de o valoare specificata a lui AQL.

Standardul mai prevede si posibilitatea trecerii la o verificare redusa, atunci cand rezultatele verificarii calitatii loturilor livrate succesiv arata ca nivelul calitatii medii a procesului de fabricatie la furnizor este stabil statistic la o valoare mai buna decat cea specificata prin AQL. Procedeul este optional, aprecierea oportunitatii fiind de competenta factorilor responsabili. Concret, verificarea redusa poate fi instituita cand zece loturi precedente, sau mai multe au fost acceptate in urma verificarii normale si daca sunt indeplinite simultan urmatoarele conditii:

- numarul total de defective constatate in esantioanele celor zece loturi (sau mai multe) sa fie egal sau mai mic cu numarul corespunzator din „Tabelul numerelor limita pentru trecerea la verificarea redusa'. Daca se utilizeaza esantionarea dubla sau multipla, trebuie sa se tina seama de numarul total al esantioanelor verificate;

- procesul de fabricatie la furnizor sa fie stabilizat statistic si factorii responsabili sa aprecieze ca oportuna trecerea la verificarea redusa.

Verificarea redusa este abandonata si se revine la verificarea normala daca pentru loturile verificate apare cel putin una dintre urmatoarele situatii:

- un lot este respins;

- daca numarul defectivelor cumulate la esantionarea dubla sau multipla se situeaza intre numarul de acceptare si cel de respingere (cand teoretic nu s-ar putea lua nici o decizie cu privire la lotul respectiv), decizia finala este de acceptare a lotului verificat prin verificarea redusa, dar urmatorul lot se va verifica normal;

- procesul de fabricatie la furnizor devine instabil, aparand intarzieri in livrare sau

- exista alte cauze speciale care impun trecerea la verificarea normala. Diferentele dintre acestea, atunci cand se foloseste acelasi nivel de

calitate acceptabil si aceeasi litera de cod sunt:

- planurile de verificare severa se deosebesc de cele normale numai prin numarul de acceptare si cel de respingere, care sunt mai mici, in timp ce efectivele esantioanelor sunt egale;

- planurile de verificare redusa se diferentiaza de cele normale si de cele severe atat prin efectivul esantioanelor, cat si prin numarul de acceptare si cel de respingere.

Schematic, trecerea de la un grad de severitate la altul se realizeaza conform figurii 5.10.

Litera de cod (LC) - este determinata de nivelul de verificare si de efectivul lotului, servind la stabilirea efectivului esantioanelor.

Riscul furnizorului (a) - reprezinta probabilitatea ca un lot de o calitate acceptabila sa fie respins in urma verificarii prin esantionare. Pentru a diminua acest risc, a se limiteaza la 5%.

Riscul beneficiarului (fi) - reprezinta probabilitatea ca un lot de o calitate inferioara sa fie acceptat de catre beneficiar in urma verificarii prin esantionare. Pentru a se reduce posibilitatea ca beneficiarul sa accepte loturi necorespunzatoare, (3 se limiteaza la 10%.

Standardul romanesc 3160/2-84 „Procedee si tabele statistico-matematice pentru verificarea calitatii prin atribute” isi are corespondenta in ISO 2859-1974 si in Publicatia C.E.I. 410-1973. Acest standard stabileste procedee si tabele statistico-matematice pentru verificarea calitatii loturilor de produse, pe baza nivelului de calitate acceptabil (AQL) in cazul caracteristicilor de calitate atributive, iar in cazul in care produsul prezinta si caracteristici de calitate masurabile, acesta se foloseste impreuna cu SR 3160/3-84.

Aplicarea acestui standard asigura o probabilitate de acceptare de 95% a loturilor de calitate acceptabila si o probabilitate de respingere de 90% a loturilor de calitate inacceptabila. Acest standard este aplicabil la

Verificarea calitatii nu numai a produselor finite, ci si a materiilor prime si a materialelor, a stocurilor din depozite etc.

Schemelor de verificare prezentate anterior le corespund urmatoarele planuri de verificare stabilite prin SR 3160/2-84:

- planuri de verificare prin esantionare simpla;

- planuri de verificare prin esantionare dubla;

- planuri de verificare prin esantionare multipla.

Planurile de verificare a calitatii existente in standard sunt destinate a fi utilizate in cazul sirurilor continue de loturi de produse provenite de la un singur furnizor. In cazul relatiilor contractuale cu mai multi furnizori, beneficiarul va aplica standardul separat, pentru fiecare dintre acestia.

Aplicarea planurilor de verificare din acest standard poate fi prevazuta in normele sau in standardele de produs sau chiar in contractele economice incheiate intre parti.

In practica, stabilirea elementelor unui plan de verificare prin esantionarea loturilor de produse presupune:

- stabilirea literei de cod (LC) in functie de efectivul lotului si de nivelul de verificare stabilit;

- in functie de litera de cod astfel stabilita si de valoarea nivelului de calitate acceptabil, din planul de verificare necesar se afla efectivul esantionului de verificat, numerele de acceptare si de respingere.

In standard sunt utilizate o serie de simboluri, a caror semnificatie se prezinta in continuare.

􀃘apare in Tabelele 2 la 10 si indica utilizarea primului plan de verificare situat dedesubtul sagetii. Daca efectivul esantionului corespunzator noului plan este egal sau mai mare decat efectivul lotului, se va efectua o verificare 100%;

􀃗apare in Tabelele 2 la 10 si indica utilizarea primului plan de verificare situat deasupra sagetii;

• apare in Tabelele 5 la 10 si indica trecerea la un plan simplu corespunzator (aceeasi litera de cod si aceeasi valoare a lui AQL);

apare in Tabelele 8 la 10 si indica utilizarea planului dublu corespunzator;

- # apare in Tabelele 8 la 10 si indica faptul ca acceptarea nu este admisa pentru acest efectiv al esantionului, fiind obligatorie verificarea esantionului urmator pentru luarea unei decizii;

-􀁄apare in Tabelul 17 si indica faptul ca numarul total al unitatilor de produs prelevate din ultimele zece loturi succesive nu este suficient pentru a se decide trecerea la verificarea redusa, pentru valoarea specificata a lui AQL. in acest caz, se considera un numar mai mare de zece loturi precedente succesive, acceptate prin verificarea normala, pentru care exista un numar limita in tabel.

EXPERTIZA MARFURILOR DEGRADATE IN TIMPUL PASTRARII

Realizarea in conditii cat mai bune a functiilor comertului este posibila, printre altele, si prin livrarea ritmica si integrala a marfurilor destinate vanzarii, in conditii de calitate si intr-o structura diversificata.

In efectuarea acestor deziderate, buna gospodarire a fondului de marfa are o mare importanta. Alaturi de alti factori care concura la gospodarirea judicioasa a marfurilor, indeplinirea unor conditii propice de pastrare constituie o cerinta de prim ordin.

Pastrarea marfurilor, pregatirea lor in vederea vanzarii, se efectueaza in spatii special amenajate, respectiv in depozite.

Tinandu-se seama de caracterul lor, spatiile de depozitare pot fi:

- fixe (depozite propriu-zise);

- mobile (mijloace de transport).

In functie de durata de depozitare, pastrarea marfurilor este temporara sau de lunga durata.

Pastrarea este temporara in cazul produselor cu capacitate redusa de pastrare (circa 2-20 zile), de exemplu unele produse alimentare usor perisabile (branzeturi proaspete, unt, smantana) sau legume, fructe (zmeura, cirese, piersici, salata, conopida, cartofi noi, ardei etc.). Asemenea produse sunt sensibile la manipulari si la orice schimbare a conditiilor de pastrare, depreciindu-se in scurt timp.

Pentru o alta categorie de produse, capacitatea de pastrare este buna, deci in cazul ei pastrarea poate fi de lunga durata. Se intelege de la sine ca asemenea produse sunt cele industriale (tesaturi, incaltaminte, aparatura electrocasnica etc. care, practic au durata nelimitata de pastrare), dar si multe produse alimentare, care pe durata pastrarii isi pot dezvolta si desavarsi unele caracteristici, in special cele senzoriale. Este cazul maturarii branzeturilor, a invechirii vinurilor, a atingerii maturitatii de consum a unor legume, fructe (varza de toamna, mere si pere de toamna, gutui etc.).

Pe parcursul pastrarii, in produse, sub influenta unor factori interni si externi, pot aparea modificari de ordin fizic, chimic, biochimic, cu implicatii mai mult sau mai putin intense asupra calitatii produselor.

Dintre factorii interni provocatori de modificari fac parte: structura si compozitia chimica a produselor, proprietatile lor fizice generale (starea de agregare, masa volumica, proprietatile termice, electrice), precum si proprietatile lor chimice (rezistenta fata de agentii corozivi, comportarea fata de umiditate, medii acide, bazice etc).

In stransa conditionare cu factorii interni, asupra produselor ce se pastreaza pot actiona factorii externi, care dupa natura lor pot fi:

- factori fizico-mecanici: solicitari mecanice in timpul manipularii produselor, compresiuni datorita inaltimii stivelor de marfuri ;

- factori fizico-chimici: temperatura, umiditatea si compozitia aerului din spatiile de pastrare, circulatia aerului, lumina solara si alte radiatii la care se pot expune produsele;

- factori biologici: microorganismele (bacterii, mucegaiuri), rozatoare, insecte, gandaci.

Alaturi de acesti factori, pastrarea marfurilor mai poate fi influentata de regimul depozitarii (igiena din spatiul de depozitare, nerespectarea vecinatatii admise a produselor) si de tipul ambalajului produselor, ambalaj care poate sau nu declansa procese de interactiune.

O pastrare normala, corespunzatoare a marfurilor, reclama asigurarea unui regim optim de pastrare, adica mentinerea unui echilibru in actiunea si dependenta reciproca dintre factorii interni si externi.

Regimul optim de pastrare se caracterizeaza prin limite bine stabilite ale valorilor factorilor interni (deci, ale proprietatilor si structurii produselor) si ale factorilor externi (conditiile si regimul de depozitare). Orice dezechilibru dintre acesti factori, dezechilibru cauzat in special de

factori externi, se repercuteaza asupra calitatii marfurilor, calitate care se poate degrada.

Atmosfera specifica spatiilor de depozitare se materializeaza in proprietatile fizice ale aerului (temperatura, umiditate, viteza de circulatie a aerului), precum si in gradul sau de puritate (concentratia aerului in particule de praf, gaze toxice, microorganisme). Aceste proprietati ale aerului, la care se adauga si razele solare, alcatuiesc microclimatul spatiilor de depozitare.

Produsele, in majoritatea lor, sunt sensibile la modificarile de microclimat. S-a stabilit ca circa 90% din totalul sortimentelor de produse depozitate in vederea comercializarii sufera, in mod diferit bineinteles, de modificarile intervenite in microclimat. Din aceasta cauza, se impune ca necesara efectuarea unui control permanent si riguros asupra atmosferei din spatiile de depozitare, fie ele mobile sau fixe.

Importanta care se acorda pastrarii in bune conditii a marfurilor se evidentiaza si prin obligativitatea supunerii unor produse (electrotehnice si electronice) incercarii la depozitare (incercarea H) pentru a li se verifica aptitudinea de a rezista la transport sau depozitare in conditii climatice si mecanice specifice.

Efectuarea expertizelor merceologice ale spetelor rezultate ca urmare a deprecierii produselor in timpul pastrarii necesita cunoasterea temeinica a caracteristicilor produselor depozitate precum si reconstituirea, de cele mai multe ori, a conditiilor mediului ambiant din spatiile de depozitare. De aceea, in cele ce urmeaza se vor prezenta factorii de mediu ai pastrarii.

6.1 Factorii de mediu ai spatiilor de depozitare

Principalii factori de mediu din spatiile de depozitare sunt: temperatura, umiditatea aerului, circulatia aerului, compozitia chimica a aerului, radiatiile.

Temperatura

Nivelul energetic caloric al aerului se exprima prin intermediul temperaturii.

Mentinerea temperaturii la un anumit nivel, in timpul pastrarii influenteaza atat calitatea, cat si durata de pastrare a produselor, pentru fiecare tip de produs impunandu-se necesitatea asigurarii unui regim optim de temperatura.

Orice fluctuatie de temperatura influenteaza negativ echilibrul ce trebuie sa existe intre umiditatea aerului si umiditatea produselor, avand drept consecinta uscarea sau umectarea produselor. In conformitate cu Legea lui Vant'Hoff (care stabileste dependenta dintre temperatura si reactiile chimice), pentru produsele care au activitate metabolica, la temperaturi joase aceasta este micsorata deoarece se reduce intensitatea reactiilor biochimice (intr-un asemenea context maturarea legumelor si a fructelor se face intr-o perioada mai indelungata, ceea ce permite mentinerea tariei pulpei acestor produse, schimbarea in timp a culorii, mentinerea valorii lor nutritive).

Oscilatiile temperaturii aerului din depozite sunt influentate de oscilatiile temperaturii aerului din mediul exterior, care, la randul lor, sunt determinate de un complex de procese fizice. De-a lungul unui an, temperatura aerului exterior variaza in dependenta de anotimp, in cadrul acestuia in functie de luna calendaristica, iar in cadrul lunilor in functie de zile, de perioada din timpul zilei etc. Diferenta dintre cea mai mare si cea mai mica valoare medie a temperaturii aerului exterior este mai mica iarna si extrem de mare vara (figura 6.1).

Umiditatea atmosferei

Aerul dintr-un depozit contine in permanenta cantitati variabile de vapori de apa, cantitatea respectiva fiind dependenta de temperatura aerului, de presiune etc. Caracteristicile aerului umed se pot exprima prin intermediul umiditatii absolute, umiditatii relative, umiditatii specifice, al deficitului de umiditate, precum si al punctului de roua.

Umiditatea absoluta a aerului (x) reprezinta masa vaporilor de apa, in grame, pe care o contine la un moment dat aerul, raportata la kilogramul de aer uscat.

In fizica si metrologie se utilizeaza umiditatea specifica sau densitatea vaporilor de apa, notiuni prin care se intelege cantitatea, in grame, de vapori de apa prezenta intr-un m³ de aer.

Umiditatea relativa a aerului (O) este cea mai frecventa modalitate de caracterizare a umiditatii aerului. Ea se exprima prin intermediul raportului dintre masa vaporilor de apa existenti in aer la un moment dat si masa vaporilor in stare saturata dintr-un m³ de aer, in aceleasi conditii de temperatura. Rezultatul - o valoare subunitara sau cel mult egala cu 1 - se exprima prin inmultirea raportului cu 100, in procente. De exemplu, la 0°C, aerul care contine 3,40 g apa/m³ fata de 4,85 g/m³, cat are aerul saturat la aceasta temperatura, are o umiditate relativa de:

-— x 100 = 70% 4,85

La aceeasi valoare a umiditatii relative, continutul de vapori de apa din aer este in dependenta de temperatura. Astfel, in cazul inregistrarii unei umiditati relative de 90%, la 20°C exista mai multi vapori de apa (cam 13 g/kg aer), in timp ce la temperatura de 2°C, continutul de vapori de apa scade la cea. 4 g/kg aer.

Umiditatea relativa a aerului se poate defini si prin raportul dintre presiunea partiala a vaporilor de apa si presiunea vaporilor saturati la aceeasi temperatura. Presiunea partiala a vaporilor de apa exprima presiunea exercitata de vaporii de apa existenti in aer la un moment dat. Presiunea cea mai ridicata a vaporilor de apa din aer, la temperatura data, reprezinta presiunea vaporilor de saturatie. La aerul saturat, presiunea vaporilor de apa creste o data cu cresterea temperaturii.

Pentru organismele vii ca si pentru produsele horticole, care-si continua procesul de respiratie si dupa recoltare, depozitarea le face sa se gaseasca intr-o atmosfera de un anumit gradient de presiune a vaporilor de apa.

In general, presiunea vaporilor de apa la nivelul celulelor este mai mare decat presiunea vaporilor difuzati in mediul extern (diferenta fiind a gradientul de presiune). Acest fapt determina un flux continuu de vapori din interiorul fructelor, legumelor spre aerul exterior. Acest flux este cu atat mai mare cu cat umiditatea relativa a aerului din depozit este mai scazuta, iar temperatura mai ridicata.

Umiditatea relativa ridicata a aerului din spatiile de depozitare are ca rezultat, deseori, dezvoltarea microorganismelor, umidificarea produselor etc. in cazul luat anterior, al produselor horticole, cand umiditatea este prea scazuta sau temperatura prea ridicata, pierderile de apa din produsele depozitate sunt mari si, ca urmare, legumele, fructele se vestejesc. De aceea, umiditatea relativa a aerului se mentine la un asemenea nivel la care sa se inregistreze cele mai scazute pierderi totale.

Limitele optime ale umiditatii relative variaza, in general, pentru marfurile depozitate intre 55-95%. La umiditati relativ ridicate (95-100%) se pot dezvolta mucegaiuri pe peretii depozitului, pe ambalaje, pe produse.

Umiditatea relativa exterioara variaza atat de-a lungul unei zile, cat si in diferite perioade ale anului, fiind influentata indeosebi de temperatura aerului si de presiunea atmosferica (figura 6.2). Cele mai mari valori ale umiditatii relative se inregistreaza in timpul celor mai mici valori ale temperaturii aerului (in zori sau dimineata). In timpul anului, cea mai mare umiditate relativa se inregistreaza iarna (lunile noiembrie-ianuarie se caracterizeaza printr-o umiditate relativa de 73-90%), iar cea mai scazuta in lunile aprilie-iulie (70-74%).

Umiditatea relativa inregistreaza variatii si pe parcursul fiecarei luni a anului. In toate lunile anului, oscilatiile umiditatii relative se caracterizeaza prin asimetrie (figura 6.3).

Intre umiditatea relativa a aerului din depozit si cea a mediului exterior exista o stransa dependenta, prima modificandu-se o data cu cea a mediului exterior. Aceasta dependenta se poate urmari in (figura 6.4),

diagrama respectiva putand servi si pentru stabilirea si urmarirea unui regim optim de pastrare.

Umiditatea relativa din spatiile de depozitare se poate regla prin intermediul temperaturii. Diferitele relatii existente intre umiditatea aerului si temperatura sunt stabilite de diagrama Mollier (figura 6.5), a carei utilizare este relativ simpla in vederea rezolvarii unor probleme de pastrare. Pe diagrama se stabileste in prealabil un punct corespunzator unei anumite combinatii de temperatura (aflata de ordonata y) si umiditatea relativa (reprezentata de liniile curbate). Prin trasarea verticalei ce trece prin acest punct se poate afla valoarea umiditatii pentru orice scadere sau urcare a temperaturii.

Umiditatea relativa din depozite, deci, se poate regla, cu ajutorul temperaturii. Daca in cazul depozitelor frigorifice sau a celor prevazute cu mijloace de incalzire aceasta reglare se realizeaza usor, la depozitele simple, neincalzite, modificarea este dificila, umiditatea relativa a aerului din

interior avand tendinta de a urma umiditatea relativa a aerului din mediul exterior, similar paralelismului de fluctuatii termice.

Pentru produsele higroscopice, o importanta deosebita o prezinta umiditatea de echilibru, adica raportul dintre elasticitatea vaporilor de apa din aerul mediului ambiant si elasticitatea lor la suprafata produsului. Aceasta umiditate s-a constatat ca este direct proportionala cu umiditatea relativa atmosferica si invers proportionala cu temperatura.

Deficitul de umiditate este dat de diferenta dintre umiditatea maxima la o temperatura data si elasticitatea absoluta a vaporilor de apa. Punctul de roua. Temperatura la care aerul, in cazul racirii, devine saturat de vapori de apa fara a i se schimba umiditatea absoluta este denumita temperatura punctului de roua sau de condens. Racirea aerului saturat sub punctul de roua are drept consecinta umectarea produselor, iar daca punctul de roua inregistreaza valori sub 0°C, apa se depune pe produse sub forma de bruma.

Circulatia aerului

Datorita proprietatilor sale, aerul din spatiile de depozitare se afla intr-o continua miscare. Aceasta miscare se realizeaza in mod natural (datorita diferentelor de temperatura si de presiune ale aerului in diferitele locuri ale depozitului) sau in mod artificial (prin actiuni mecanice).

Circulatia mecanica a aerului dintr-un depozit se poate exprima prin urmatorii indici:

■ debitul specific de aer adica raportul dintre debitul de aer circulat prin spatiile depozitului si cantitatea de produse depozitata. Se exprima in m³/h/t;

■ coeficientul de circulatie reprezentand un raport intre volumul de aer circulat (exprimat in m³/h) si volumul incaperii depozitului. Practic, se exprima prin numarul de recirculari in decursul unei ore;

Expertiza calitatii marfurilor

■ coeficientul de reimprospatare (reinnoire) dat de raportul dintre

volumul de aer exterior introdus in depozit intr-o ora sau zi si

volumul incaperii depozitului. Se exprima prin numarul

schimburilor de aer pe ora sau in 24 de ore, in cazul in care

reinnoirea aerului are caracter de continuitate. Cand admisia de

aer se face intermitent, coeficientul de reinnoire se insoteste si de

frecventa cu care se face improspatarea aerului.

In practica, cel mai utilizat indice este cel al coeficientului de circulatie. Pentru mentinerea temperaturii din spatiul de depozitare in limitele dorite este necesar un coeficient de circulatie de 7-8 ori/h. O ventilare este considerata normala daca diferenta dintre temperatura aerului

introdus si cel evacuat nu depaseste 2°C. Cand umiditatea relativa este

redusa, circulatia puternica a aerului determina pierderi mari ale continutului de apa al produselor. in cazul produselor ambalate si stivuite

prea strans, nu se poate realiza o buna circulatie a aerului si, deci, temperatura va inregistra cresteri de valori.

De regula, circulatia aerului, naturala sau controlata, are ca scop:

- activarea racirii produselor (in special a celor care se pastreaza in spatii frigorifice);

omogenizarea temperaturii produselor depozitate si, intr-o anumita masura, a umiditatii

- antrenarea in afara ambalajelor a gazelor, a compusilor volatili.

Cand se urmareste inlaturarea caldurii, circularea aerului se realizeaza cu viteze mari. Dupa inlaturarea caldurii, produsele intrand in regim de pastrare, este necesara scaderea vitezei de circulatie a aerului.

Compozitia chimica a aerului

In timpul pastrarii, produsele vin in contact direct sau indirect cu aerul atmosferic. intre componentele produsului si cele ale aerului pot lua nastere interactiuni cu repercusiuni pentru calitatea produselor.

Aerul atmosferic este un amestec de gaze si de particule lichide sau solide. Componentele sale pot fi: fixe, variabile si intamplatoare.

In categoria componentelor fixe se includ: oxigenul, hidrogenul, argonul, heliul, criptonul, xenonul etc.

Componentele variabile sunt formate in special din monoxidul si bioxidul de carbon si vapori de apa a caror proportie variaza in functie de inaltime, zona geografica, pozitia depozitului fata de unitati industriale etc.

Componentele intamplatoare cuprind gaze ca bioxid de sulf, amoniac, oxid de azot, metan, vapori de acizi si particule fine de praf organic mineral sau microorganisme.

Componentii ficsi si variabili (exceptand vaporii de apa) formeaza aerul uscat. In cazul in care se iau in considerare si vaporii de apa, rezulta aerul umed.

Pentru o serie de produse se impune pastrarea intr-o atmosfera controlata, adica o atmosfera reglabila in special in ceea ce priveste proportia dintre oxigen si bioxidul de carbon. In cazul in care atmosfera din spatiul de depozitare este diferita de cea normala a aerului, fara a se putea interveni in timpul pastrarii pentru dirijarea ei, se denumeste ca atmosfera modificata (cazul ambalajelor fizico-logice, a ambalajelor captusite cu polietilena sau cand se adauga gheata carbonica).

Componentele aerului pot avea, in anumite conditii, efecte pozitive. Astfel, ozonul ajuta la dezinfectarea si reimprospatarea aerului din depozit, bioxidul de carbon, intr-o anumita proportie, inhiba dezvoltarea microorganismelor, iar bioxidul de sulf combate mucegaiul.

Radiatiile

Razele solare, in special cele din domeniul ultraviolet, produc marfurilor modificari de ordin fizic, chimic. Ele modifica indeosebi structura si caracteristicile fizico-mecanice ale produselor.

In majoritatea cazurilor, radiatiile luminoase exercita o influenta negativa asupra marfurilor depozitate. Din acest punct de vedere se mentioneaza faptul ca, sub influenta radiatiilor luminoase, metionina din proteinele laptelui impreuna cu vitamina B₂ sunt transformate in aldehida metilmercaptopropionica, aldehida raspunzatoare de gustul alterat al laptelui. De asemenea, permeabilitatea fata de radiatii, mai mare sau mai mica, in functie de culoarea ambalajelor din sticla, determina distrugerea vitaminelor B₂ si C din produsele ambalate in astfel de recipiente. Sticla incolora (alba), la contactul cu radiatiile solare permite distrugerea

vitaminei C in proportie de 100% in decurs de 15 minute, iar a vitaminei B₂ 70% dupa 2 ore. Sticla brun-aurie scade aceasta distrugere (respectiv, vitamina C este distrusa numai 45%, iar B₂ aproape deloc).

La produsele cosmetice, medicamentoase, lumina are rol catalizator al unor reactii chimice, contribuind totodata la dezvoltarea unei calduri suplimentare ce dauneaza substantelor active din aceste produse.

La marfurile ce cuprind in compozitie substante macromoleculare (piele, cauciuc, textile, materiale plastice) sub actiunea luminii se declanseaza fenomenul de imbatranire, exteriorizat prin decolorari sau ingalbeniri. La produsele din piele, grasimile continute isi modifica consistenta, fluidificandu-se si migrand la suprafata sub forma de pete.

Lumina declanseaza de regula doua tipuri de reactii fotochimice: fotoliza si fotooxidarea, aceasta din urma avand nevoie de un timp mai indelungat de actionare a luminii.

Actiunea conjugata a radiatiilor luminoase cu cea a factorilor prezentati anterior (in special umiditate, temperatura) conduce la degradari si mai intense.

Intensitatea radiatiilor solare joaca, de asemenea, un rol important, contribuind la aportul de caldura din exterior in interiorul spatiilor de depozitare.

Factorii biologici

Produsele alimentare, textilele, blanurile, produsele din lemn constituie medii prielnice dezvoltarii agentilor biologici, in special a microorgansimelor si insectelor.

In conditii favorabile de temperatura si umiditate, microorgansimele se dezvolta rapid, producand complexe enzimatice ce ataca produsele.

Dintre degradarile provocate de agentii biologici, cele mai importante sunt cele care conduc la diminuarea sau chiar la pierderea totala a rezistentei mecanice a produselor. Prezenta ciupercilor afecteaza estetica produselor prin aspect dezagreabil si prin miros specific, neplacut, dezvoltat de mucegaiuri.

Dezvoltarea mucegaiurilor este favorizata de aerul care stagneaza intr-un spatiu de depozitare, de lipsa de ventilatie. Temperatura optima

pentru dezvoltarea majoritatii mucegaiurilor este de 20.30°C. Foarte

multi spori rezista insa si la 0°C sau chiar la temperaturi excesiv de ridicate. Diferitele grupe si specii de ciuperci pot avea preferinte pentru un anumit tip de material, de produs. Astfel:

- aspergillus niger se dezvolta pe numeroase materiale;

- aspergillus terrens ataca materialele plastice;

- trichoderma viride ataca textilele pe baza de celuloza si materialele plastice;

- paecilomyces varierti se dezvolta indeosebi pe materialele plastice si pe produsele din piele;

- penicillium funiculosum desi poate fi prezent pe numeroase materiale, prefera in special textilele;

- scopulariopsis breviscaulis ataca in special cauciucul.

Mucegaiurile de pe produse pot avea si efecte secundare prin degajarea unor acizi sau a altor substante ionice, care, la randul lor, ataca produsele provocand procese de imbatranire sau, de exemplu, la sticla, pierderea transparentei.

Insectele xilofage (cariile) distrug produsele lemnoase, iar moliile - textilele (in special cele din lana, matase) si blanurile.

Rozatoarele, la randul lor, constituie un pericol pentru integritatea ambalajelor, a produselor cat si pentru igiena lor.

In depozite, combaterea agentilor biologici se realizeaza prin mijloace fizice, chimice (de exemplu: utilizarea de fungicide si de bioxid de sulf pentru combaterea mucegaiurilor, aburirea, haituirea produselor din lemn), biologice sau prin iradiere (radiatii gama in doze de 200-300 krad distrug sau previn mucegaiurile de pe fructe).

Alti factori care influenteaza pastrarea produselor sunt:

- igiena din spatiile de depozitare. Daca spatiile de depozitare nu sunt tinute intr-o perfecta stare de curatenie, ele permit dezvoltarea daunatorilor, ciupercilor. Este foarte adevarat ca produsele se pot contamina si in timpul sortarii, ambalarii, manevrarii, dar pe timpul depozitarii, in conditii improprii, aceasta contaminare ia proportii;

- existenta mirosurilor straine in depozite nu este permisa. Mirosurile se elimina prin ventilare sau prin utilizarea carbunelui absorbant. Eventualele substante volatile aflate intr-un spatiu de depozitare se pot inlatura si prin „spalarea” aerului, procedeu ce conduce la cresterea umiditatii

- vecinatatea produselor. In timpul pastrarii trebuie respectata intocmai vecinatatea admisa a produselor. In caz contrar, insusirile produselor, indeosebi cele organoleptice, au de suferit.

6.2 Principalele modificari calitative ale marfurilor in timpul pastrarii si depozitarii

In timpul pastrarii si depozitarii, marfurile pot suferi modificari sub influenta factorilor fizici, chimici, biochimici.

Procesele de degradare ale marfurilor pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

- categoriile de marfuri, respectiv tipurile si nivelurile calitative ale fiecarei categorii de marfuri;

- locul sau veriga lantului logistic de distributie fizica in care apar procente de degradare;

- factorii declansatori ai degradatilor calitativi; natura produselor care conduc la degradari sau deteriorari;

- felul si amploarea modificarilor aparute in marfuri.

In cele ce urmeaza se vor trata succint aceste modificari, tinandu-se seama de natura factorilor care le-au determinat si a proceselor care stau la baza lor.

6.2.1 Modificari fizice

Se datoreaza in special actiunii factorilor mecanici, precum si variatiei temperaturii si umiditatii din spatiile de pastrare, depozitare.

Pierderile provocate de solicitarile mecanice sunt foarte frecvente si ele apar in cazul produselor din sticla, ceramica, materiale plastice, din lemn, dar si la marfuri textile, metalice, electrice.

La produsele alimentare, solicitarile mecanice distrug in primul rand ambalajele si, ca un rezultat al acestui fenomen, se inregistreaza pierderi si la produsele ca atare (oua, bauturi, produse lactate, conserve).

Variatiile de temperatura sunt cauzatoare de modificari de ordin fizic: dilatari, modificari de faze (topiri, inghetari), separari de emulsii, dezemulsionari.

Dilatarea. Sub influenta temperaturii lichidele imbuteliate in recipiente de sticla se dilata, iar presiunea crescuta actionand asupra peretilor recipientului provoaca spargerea acestuia. Cu cat coeficientul de dilatare termica al sticlei este mai mare, spargerile la temperaturi ridicate sunt mai frecvente.

Chiar si temperaturile scazute conduc la spargerea recipientelor de sticla. Prin inghetarea lichidelor, volumul acestora creste, iar presiunea rezultata provoaca spargerea.

La conserve, sub influenta caldurii ridicate, continutul se incalzeste, pot aparea modificari de ordin chimic cu repercusiuni vizibile de ordin fizic - deformarea recipientelor din tabla.

Topirea datorita temperaturilor ridicate se intalneste in cazul produselor care au punctul de topire cuprins intre 20.50°C sau care au in compozitie componenti ce se topesc intre aceste temperaturi. Aceasta schimbare de faza se evidentiaza prin aspectul necorespunzator al produselor (lipirea bomboanelor) sau degradarea lor totala (transpirarea grasimii la mezeluri, difuzarea grasimii prin ambalaje la unt, ciocolata etc).

Separarea emulsiilor este un alt fenomen fizic nedorit. Emulsiile sunt in general instabile, separandu-se la temperaturi intre 25.35°C, precum si la temperaturi scazute, sub 4°C (exemplu: creme cosmetice).

Produsele pe baza de iod sau naftalina contin componenti cu mare presiune a vaporilor. Sub influenta temperaturii aceste produse trec, datorita sublimarii, din stare solida direct in stare gazoasa. Vaporii gazosi formati, ajungand in zone racite trec direct in stare solida.

6.2.2 Modificari chimice

Modificarile chimice apar in procesul depozitarii si pastrarii marfurilor ca urmare a actiunii unor factori singulari sau conjugati ca temperatura, a unor catalizatori sau a unei energii de activare. Ele se manifesta prin aparitia in produse a unor componenti, a unor substante cu proprietati complet diferite de produsele de baza.

Temperatura inalta declanseaza procese chimice rapide. La cresterea temperaturii cu cea. 10°C s-a constatat dublarea sau chiar triplarea vitezei de desfasurare a reactiilor chimice. Astfel, in cazul in care temperatura creste cu un singur grad, viteza de reactie creste cu 10%. Pentru multe produse depozitate chiar si cresteri mici ale temperaturii atrag dupa sine micsorarea durabilitatii acestora.

Sub actiunea radiatiilor luminoase se declanseaza reactii fotochimice ce conduc la distrugerea unor elemente valoroase din produse. Efectele reactiilor fotochimice depind de intensitatea radiatiilor, precum si de timpul de iluminare. Cele mai frecvente distrugeri constau in scaderea continutului sau chiar reducerea totala a vitaminelor, in rancezirea grasimilor, decolorarea, imbatranirea produselor.

Reactiile fotochimice se manifesta sub forma de fotoliza si fotooxidare.

Fotoliza este o descompunere fotochimica produsa de actiunea radiatiilor din spectrul vizibil sau ultraviolet. In procesul fotolitic viteza de reactie este mare.

Spre deosebire de fotoliza, fotooxidarea se desfasoara intr-un timp mai indelungat pentru ca, in reactiile de tip fotooxidant energia radiatiilor nefiind suficienta pentru modificari chimice, se completeaza cu energia rezultata din procesele de oxidare externa.

Exista o serie de degradari, printre care coroziunea, la care temperatura si radiatiile secondeaza actiunea altor factori (gaze uscate) in declansarea si marirea proportiilor distrugerilor pe care le cauzeaza.

6.2.3 Modificari biochimice

Sunt o consecinta a actiunii microorganismelor sau a atacului daunatorilor.

Daunatorii ataca cu predilectie produsele textile, blanurile, produsele lemnoase, actiunea lor prezentand o anumita specificitate (molii pentru blanuri, textile de lana, cariile pentru lemn etc.).

Daunatorii pot provoca pierderi apreciabile si produselor alimentare atat prin distrugerea lor (de catre rozatoare, molia graului, fainii), cat si, mai ales, prin contaminarea acestora (dejectiile rozatoarelor, infestarea unor produse sub forma de boabe: fasole, linte, orez etc.).

Microorganismele, la randul lor, produc pagube insemnate prin transformari microbiene: fermentatii, putrefactii, mucegairi.

Fermentatia este fenomenul biochimic cuprinzand transformarea substantelor organice sub influenta catalitica a enzimelor in substante care au, in general, o structura simpla.

Dupa natura microorgansimelor care o declanseaza, fermentatia poate fi: aeroba si anaeroba (exemple de fermentatie aeroba: fermentatia acetica, citrica, oxalica, iar de fermentatie anaeroba: alcoolica, lactica).

Dupa natura substratului pe care actioneaza, se intalneste fermentatia zaharurilor, a celulozei, a proteinelor.

Dupa produsii principali rezultati in urma fermentatiei, se deosebeste: fermentatia alcoolica, acetica, lactica etc.

Dupa agentul de fermentatie: fermentatie hidrolitica oxidativa (de exemplu: fermentatia acetono-butilica, citrica, lactica aparute ca urmare a transformarilor oxidative ale zaharurilor).

Fermentatia alcoolica reprezinta transformarea fermentativa a zaharurilor fermentescibile (glucoza, levuloza) in alcool etilic si bioxid de carbon, sub actiunea drojdiilor, a unor mucegaiuri sau bacterii. In fermentatia alcoolica, pe langa produsele principale iau nastere si produse secundare: glicerina, acid acetic, aldehida acetica.

Fermentatia alcoolica sta la baza unor procese tehnologice alimentare (fabricarea vinurilor, berii, alcoolului, in panificatie).

In pastrarea necorespunzatoare a unor produse alimentare (produse horti-viticole proaspete, marmelade, sucuri) se pot declansa fermentatii alcoolice degradatoare. In practica s-a constatat ca, la o concentratie a zaharurilor de 67-70%, fermentatia alcoolica nu se produce.

Fermentatia acetica este produsa de enzimele bacteriilor din genul Acetobacter care transforma alcoolii (in special alcoolul etilic) si aldehidele in acid acetic.

Ca si in cazul fermentatiei alcoolice, fermentatia acetica sta la baza obtinerii unor produse alimentare (exemplu: a otetului, prin fermentarea acetica a vinului, alcoolului) dar, in cele mai dese cazuri, este un fenomen de nedorit, contribuind la deprecierea unor produse alimentare pastrate in conditii improprii (otetirea vinurilor, a berii, a produselor lactate acide ce vin in contact direct cu oxigenul din aer).

Fermentatia lactica consta in fermentarea zaharurilor (glucoza) pana la formarea acidului lactic. Aceasta fermentatie permite obtinerea unor produse lactate acide (iaurt, lapte acru, lapte acidofil, kefir, a conservarii prin murare), a branzeturilor fermentate. Este un factor negativ in cazul pastrarii laptelui proaspat, ca si a mezelurilor cu mult glicogen (leberwurst), carora le imprima un gust si un miros acru, desi aspectul exterior al acestora se modifica putin.

Produsele lactate acide nu se pot pastra timp indelungat, deoarece mediul acid favorizeaza dezvoltarea unor drojdii si mucegaiuri care, consumand acidul lactic, modifica reactia mediului, ce devine alcalin, facilitand dezvoltarea microflorei de putrefactie.

Fermentatia butirica reprezinta transformarea zaharurilor cu formare de acid butiric de catre fermentii butirici. Acesti fermenti ataca majoritatea zaharurilor (amidon, pentoze), iar in functie de conditiile lor de cultura, produsele fermentarii sunt fie acizii butiric si acetic, fie alcoolul butiric.

Fermentatia butirica imprima unor produse ca lapte, legume murate pastrate in conditii improprii, mirosuri neplacute, precum si un gust amar.

In afara fermentatiilor, microorgansimele pot provoca putrefactii.

Putrefactia este un fenomen fizico-chimic de dezagregare a unor substante organice de origine animala sau vegetala, cauzat de bacteriile de putrefactie. Prin descompunerea de catre asemenea bacterii a proteinelor din

produse se produc procese de hidroliza, dezaminificare, de oxido-reducere, de scindare a grupei carboxilice.

Produsele alimentare alterate prin putrefactie au miros respingator si sunt toxice.

La carne si produse din carne, poate exista o putrefactie superficiala sau acida (incingerea carnii), putrefactie de adancime (putrefactie verde, cu producere de hidrogen sulfurat si amoniac, cand carnea este tinuta la o temperatura ridicata, mai mare de 30°C) si putrefactie hidrolitica - o hidroliza profunda a proteinelor datorita bacteriilor proteolitice, care actioneaza la temperatura scazuta provocand la suprafata carnii aparitia unor mici granulatii de culoare alba (cristale de tirozina).

La mezeluri, alterarea se manifesta sub forma inverzirii (superficiala, pe mijlocul sectiunii, sub forma de inel in interiorul produsului etc.).

La peste, alterarea este in stransa dependenta de temperatura si de umiditatea din spatiul de depozitare. La 0,5°C pestele se poate pastra timp de 8-10 zile. Cel neviscerat se altereaza mai repede decat cel viscerat.

Ouale intrate in putrefactie prezinta un continut tulbure, opac sau colorat in rosu, verde sau negru. Sparte, au mai mult sau mai putin miros de putrefactie.

O alta modificare biochimica a produselor o constituie mucegairea, care se manifesta atat la produsele alimentare, cat si la cele industriale.

Coloniile de mucegaiuri care se dezvolta la suprafata si in interiorul produselor, pe langa dezvoltarea unui miros specific, produc si diverse coloratii: alba, galbuie, verzuie, bruna, neagra (exemplu: mucegairea untului - intalnita des la untul fabricat din smantana fermentata). La 80-85% umiditate relativa si la -11°C, dezvoltarea mucegaiurilor untului inceteaza. Mucegairea painii si a produselor de panificatie, pe langa scaderea masei acestor produse, ca urmare a distrugerii amidonului, le face si improprii consumului (culoarea mucegaiului painii este verde, cenusie, dar pot aparea si pete rosii). Mucegairea fainii ca urmare a depozitarii improprii a sacilor (umiditate ridicata) determina o aciditate ridicata a acesteia datorita hidrolizei grasimilor si formarii de acizi organici de catre miceliul mucegaiului. Ea determina pierderea atat a insusirilor fizice ale acesteia, cat si a celor de panificatie.

Branzeturile se mucegaiesc de regula sub coaja, mai ales cand aceasta este crapata la suprafata. Pentru unele branzeturi, mucegaiul nu este un defect (branza cu pasta albastra, Roquefort, la care mucegaiul este utilizat la maturare, la fel Camembert).

La oua mucegaiurile patrund prin porii cojii si formeaza colonii intre coaja si membrana, determinand pete de culoare neagra.

La incaltamintea din piele, mucegaiul produce pete de culoare alb-cenusie. Cheresteaua si produsele din lemn, in conditii de pastrare improprii, (umezeala) se acopera cu un strat fin de mucegai sub forma de pete rotunde sau straturi negricioase. La fel se pot mucegai si produsele apr etate.

6.2.4 Alte modificari

O serie de modificari ale produselor pastrate sau depozitate se pot datora si enzimelor care declanseaza, stimuleaza procese de: respiratie, incoltire, maturatie, autoliza.

Respiratia este un proces propriu organismelor vii si se manifesta la pastrarea cerealelor, legumelor si fructelor proaspete.

Procesul de respiratie este un proces de oxido-reducere in care reactiile care au loc sunt catalizate de un mare numar de enzime.

Ea poate fi aeroba sau anaeoba si este stimulata de enzimele oxido-reducatoare si intensificata de temperatura si umiditate.

In cazul micsorarii continutului de oxigen din aer, respiratia se intensifica, reducandu-se respiratia aeroba si declansandu-se cea anaeroba, in urma careia incep sa se acumuleze alcoolul etilic, aldehida acetica si alti produsi de oxidare incompleta, cu actiune nociva asupra protoplasmei celulare. Din aceasta cauza, la pastrarea cerealelor, legumelor si fructelor in stare proaspata este necesara asigurarea unei respiratii aerobe pentru a preintampina degradarea lor.

La temperatura si umiditate necorespunzatoare se produc fenomene nedorite (vestejirea, umidificarea). Accelerarea respiratiei, chiar aeroba, determina consumarea componentilor nutritivi ai produselor. De exemplu, capsunile recoltate la maturitatea de consum si pastrate doua zile la +4°C au

un continut de zahar mai scazut cu 20% fata de continutul stabilit in momentul depozitarii. Pastrarea cartofilor la temperaturi apropiate de 0°C determina cresterea continutului in zaharuri solubile ce produc indulcirea lor. Acest proces are loc pentru ca in apropiere de 0°C enzimele hidrolizeaza amidonul si ca urmare creste continutul de glucoza in tuberculi.

Incoltirea este un proces fiziologic care implica transformari provocate de un complex enzimatic. Intensitatea acestui proces sporeste o data cu cresterea temperaturii si umiditatii relative a aerului, cand se constata cresterea mugurilor tuberculilor de cartofi, a bulbilor de ceapa, usturoi, precum si a cerealelor. La radacinoase se observa cresterea frunzelor pe seama substantelor de rezerva.

Prin incoltire au loc transformari profunde ale componentilor chimici, intr-o prima etapa predominand procesul hidrolitic.

Temperatura si umiditatea relativa ale aerului scazute determina inhibarea incoltirii. De exemplu, la 0°C si la 70-75% umiditate relativa a aerului, ceapa poate fi pastrata timp indelungat fara sa incolteasca.

Maturarea este un proces biochimic complex care se manifesta in unele produse vegetale dupa recoltare, precum si la alte produse prelucrate (branzeturi, salamuri crude, tutun etc.) la care se amelioreaza insusirile organoleptice, in special gustul si aroma.

La temperaturi joase, maturarea legumelor, fructelor are loc intr-o perioada de timp mai indelungata, fapt care atrage dupa sine mentinerea tariei pulpei, schimbarea in timp a culorii si mentinerea valorii lor nutritive. Ca rezultat final se intarzie aparitia imbatranirii biologice.

Autoliza reprezinta descompunerea celulelor moarte sub actiunea enzimelor litice (proteaze) continute in ele. Se manifesta la carne, peste si intr-o anumita masura la branzeturi. Ea este accelerata in prezenta bioxidului de carbon si inhibata in prezenta oxigenului. Ca urmare a autolizei produsele respective isi modifica gustul si consistenta.

In tabelul nr. 6.1 se prezinta principalele degradari care pot fi suferite de produsele alimentare in timpul depozitarii.

METODOLOGIA EXPERTIZEI CANTITATIV-CALITATIVEl

A MARFURILOR DEGRADATE IN TIMPUL

TRANSPORTULUI

7.1 Transportul marfurilor-sursa potentiala de litigii

generatoare de expertize merceologice

Determinarea calitatii loturilor de produse degradate in urma efectuarii unui transport al acestora constituie adesea obiectivul central al unei expertize merceologice. Asemenea expertize pot fi solicitate fie de catre instantele judecatoresti, fie de catre unele unitati economice (firme de comert exterior, societati de asigurari) atat in interes propriu, cat si in calitatea lor de mandatari ai altor organizatii economice.

Obiectul expertizei se comunica intotdeauna in scris si se poate referi la starea cantitativ-calitativa a unei incarcaturi formate dintr-o singura categorie de produse sau din mai multe categorii de produse, avariate partial sau integral in timpul transportului. Obiectul initial al expertizei poate fi insa extins daca beneficiarul constata ulterior existenta si a altor produse degradate.

Este cunoscut ca, prin intermediul contractului de transport, carausul se obliga sa transporte marfa incredintata de expeditor la locul de destinatie si sa o predea delegatului anume desemnat, in stare corespunzatoare.

Potrivit prevederilor legale, carausul poarta raspunderea, in perioada transportului, pentru lipsurile sau deteriorarea calitativa a marfurilor, daca acestea ii sunt imputabile.

Raspunderea organizatiilor de transport pentru asigurarea integritatii marfurilor transportate se naste in momentul in care expeditorul a predat marfa in vederea transportului si a achitat taxele aferente acestuia, iar unitatea de transport a preluat marfa si a predat expeditorului chitanta sau duplicatul scrisorii de trasura sau al conosamentului. Raspunderea unitatii de transport se stinge in momentul predarii incarcaturii catre destinatar sau altei organizatii de transport (daca este necesara continuarea transportului).

Daca la predarea marfii catre destinatar se constata lipsuri cantitative sau calitative care ar fi putut fi generate de conditii improprii de transport, organizatia de transport este obligata sa cerceteze imprejurarile in care au aparut lipsurile, in vederea intocmirii documentelor de constatare.

Documentele de constatare, care reprezinta baza legala pentru angajarea raspunderii materiale, se intocmesc in urmatoarele imprejurari:

- cand exista neconcordante intre cantitatea reala si cea prevazuta in documentele de livrare;

- daca se constata ca marfa este avariata partial sau total.

In documentele de constatare este necesar a se mentiona, printre altele elemente, urmatoarele:

- daca transportul a fost insotit de un delegat al expeditorului;

- daca, potrivit actelor normative sau acordului intre parti, marfa a fost preluata de la expeditor fara a se verifica greutatea (cazul mijloacelor de transport a caror capacitate a fost folosita integral de catre un anume expeditor).

In cazul constatarii degradarilor sau pierderilor in timpul transportului, se recurge la sprijinul expertilor pentru stabilirea naturii cauzelor si a gradului fiecarei pierderi sau pagube. In functie de partea care solicita efectuarea expertizei, in practica se pot intalni urmatoarele situatii:

- solicitarea expertizei se face de catre proprietarii sau asiguratorii incarcaturii;

- expertiza este solicitata de societatea de transport, in interes general sau pentru evaluarea incarcaturii prejudiciate dintr-un anumit mijloc de transport;

- solicitarea provine din partea beneficiarilor sau custozilor incarcaturii.

Modul de efectuare a expertizelor de catre expertii desemnati la initiativa organizatiilor de transport, intreprinderilor de asigurari sau a

destinatarilor, in principiu nu se deosebeste sub raport metodologic de modul de efectuare a altor tipuri de expertize.

Pentru a putea solutiona in mod corespunzator misiunea incredintata, expertului ii revine sarcina de a reconstitui conditiile reale in care a circulat lotul de marfa pana in momentul semnalarii degradarii sau vicierii. In acest scop, pe baza documentelor din dosarul litigiului, a datelor ce le pot furniza expeditorul si destinatarul, precum si pe baza utilizarii corespunzatoare a altor instrumente de documentare, expertul poate aproxima cauzele, imprejurarile si proportia degradarii. Dar acest lucru nu este suficient. Trebuie sa se reconstituie cu exactitate traseul, caracteristicile spatiilor mobile de depozitare in care s-a aflat produsul pe intregul traseu, precum si influentele factorilor externi si ale mediului inconjurator pentru fiecare segment al traseului.

Pentru a elabora modelul exact al traseului parcurs de marfuri, expertul trebuie sa foloseasca datele furnizate de caraus privind specificul si deplasarea mijlocului de transport, conditiile meteo-climatice pentru fiecare segment al traseului parcurs de mijlocul de transport, precum si datele beneficiarului privind modul de depozitare si pastrare ale lotului de marfa. In acest fel, expertul poate reconstitui aproape fidel conditiile reale cu care a fost confruntat lotul de produse in timpul transportului si poate mentiona cauzele care au generat degradarea, respectiv imprejurarile in care aceasta a aparut.

Expertizele care au drept subiect starea cantitativ-calitativa a marfurilor degradate in timpul transportului au un grad de dificultate mult mai mare decat alte tipuri de expertize, solicitand expertilor cunoasterea amanuntita nu numai a marfurilor (in principal, sub aspectul principalelor proprietati labile si al proceselor ce pot avea loc in marfuri in timpul transportului), ci si a cerintelor privind materialele si sistemele de ambalare, sistemele de marcare, modalitatile de incarcare si fixare ale marfurilor in mijloacele de transport, particularitatile transportului in functie de mijloacele utilizate, normele de prevenire a incendiilor etc.

7.2 Factorii care influenteaza stabilitatea loturilor de marfuri

in timpul transportului

7.2.1 Principalele proprietati labile ale produselor

Pe parcursul circuitului tehnico-economic calitatea loturilor de produse se modifica neintrerupt chiar in conditiile respectarii regimului optim de pastrare si depozitare, ca urmare a actiunii factorilor interni si externi asupra produselor.

Din cauza continutului in substante labile, produsele, mai ales cele cu grad ridicat de eterogenitate, isi modifica unele proprietati odata cu trecerea timpului, ca urmare a influentei numerosilor factori endogeni si exogeni.

In perioada transportului, corespunzator conditiilor de manipulare, transport si pastrare a produselor in spatiile mobile de depozitare, asupra acestora actioneaza numerosi factori cu efecte directe sau indirecte asupra integritatii si nivelului calitativ initial.

Principalele proprietati ale marfurilor a caror evolutie in timpul transportului are consecinte asupra cantitatii si nivelului calitativ sunt: masa, proprietatile de sorbtie, culoarea, starea suprafetei, forma si caracteristicile dimensionale etc.

Masa produselor este o caracteristica ce se urmareste adeseori pe circuitul producator-consumator, intrucat la numeroase produse ea se modifica, generand o serie de efecte economice.

In timpul transportului, masa unor produse poate suferi modificari ca urmare a pierderilor prin cedarea unei parti a umiditatii continute de acestea sau a pierderilor prin fragmentare si pulverizare prin spatiile neetanse ale mijlocului de transport.

O alta directie de modificare a masei unor produse este cresterea acesteia, cauzata in principal de umiditatea atmosferica.

Proprietatile de sorbtie sunt conditionate de natura si de structura fizica ale substantelor care alcatuiesc produsele. Ele cuprind proprietati care caracterizeaza aptitudinea a numeroase produse de a primi sau a ceda vapori de apa si gaze.

Modificarea parametrilor mediului exterior in timpul transportului determina variatii importante ale indicilor de calitate si chiar degradarea unor marfuri (impurificarea prin absorbtie de vapori de apa, schimbarea compozitiei chimice prin absorbtie de gaze, reducerea rezistentei mecanice etc.).

7.2.2 Factorii care influenteaza calitatea produselor in timpul transportului

Pastrarea temporara a produselor in mijloacele de transport trebuie astfel facuta incat sa se previna alterarea, degradarea, contaminarea chimica sau microbiologica, impurificarea cu praf sau vapori ai substantelor chimice.

Principalii factori care pot genera sau favoriza degradarea totala sau partiala a produselor in timpul transportului sunt: parametrii atmosferici, natura ambalajelor si modul de amplasare a produselor in mijloacele de transport, solicitarile mecanice si alti factori care sunt specifici tipului de transport practicat.

Scaderea temperaturii sub limita normala provoaca inghetarea produselor, precipitarea, modificarea solubilitatii si vascozitatii, in timp ce cresterea temperaturii provoaca dilatarea, cresterea presiunii in recipiente, urmata uneori de distrugerea acestora.

Modificarile calitative ale produselor cauzate de variatia umiditatii relative a aerului din mediul inconjurator sau a continutului de apa sunt multiple.

Astfel, cresterea umiditatii relative atmosferice determina aglomerarea substantelor chimice, a cimentului sau a altor produse higroscopice. Scaderea umiditatii sub limita admisa creeaza conditii pentru degradarea produselor prin desorbtie.

Ambalarea marfurilor prezinta un grad ridicat de interes atat pentru expeditor, cat si pentru caraus, sub aspectul asigurarii protectiei marfurilor.

Pentru a fi corespunzator naturii unui produs, ambalajul trebuie sa asigure protectia acestuia, iar prin caracteristicile sale tehnice sa faciliteze operatiunile de manipulare, transport si stocare.

De aceea, atunci cand se constata degradarea, este necesar a se examina atent starea ambalajului exterior, precum si natura ambalajului interior; se mentioneaza totusi ca nu intotdeauna o stare corespunzatoare a ambalajului exterior indica o stare corespunzatoare a produsului ambalat, intrucat sunt cazuri cand ambalajele, cazand de la inaltimi mari, nu sufera degradari observabile, insa produsele din interior pot fi compromise.

Examinarea atenta a ambalajului poate oferi informatii privind posibilitatea ca insusi ambalajul sa fie cauza sau sa fi contribuit la pierderi sau degradari. Asa de exemplu, unele materiale pentru ambalaje elimina apa, care prin condensare pe produse favorizeaza mucegairea si putrezirea produselor.

Fructele si alte marfuri perisabile pot fi uneori deteriorate de catre containerele defecte, prin erodarea cojii de catre suprafata scandurilor prost geluite.

Pentru unele marfuri care se ambaleaza in butoaie de lemn, pierderile pot fi cauzate de modul de confectionare al butoaielor, daca nu se respecta cerinta de a se asigura o contractie radiala mai mica decat circumferinta. Abaterile de la acest sistem de constructie au drept consecinta o contractie considerabila, care favorizeaza scurgerea produselor si chiar dezmembrarea butoaielor, provocand prabusirea stivei.

Starea ambalajelor furnizeaza adeseori informatii privind conditiile in care au fost transportate marfurile. Daca acestea au fost transportate in conditii insalubre, ambalajul va fi murdarit, patat, zgariat sau rupt.

Amplasarea produselor in mijlocul de transport trebuie sa asigure folosirea integrala a capacitatii acestuia, cat si mentinerea integritatii cantitative si calitative a marfurilor.

Principalele criterii care vizeaza asigurarea integritatii marfurilor, de care se tine seama in amplasarea acestora in mijloacele de transport sunt:

- criteriul merceologic privind vecinatatea produselor. Potrivit acestui criteriu, marfurile care retin cu usurinta mirosuri (faina, biscuiti, amidon, zahar, branzeturi etc.) nu vor fi pastrate in

vecinatatea celor care cedeaza mirosuri (produse petroliere, piei sarate, ceapa etc.). Exista unele marfuri care primesc mirosuri straine si cedeaza usor mirosul propriu (sapun, tutun, ceai, condimente), dupa cum marfurile higroscopice (ciment, sare, gips) nu vor fi asezate in vecinatatea celor care, in anumite conditii, cedeaza cu usurinta apa (lana, canepa, iuta etc.);

- alegerea unor spatii sau zone de amplasare adecvata - marfurile cu punct de topire scazut (unt, ciocolata) nu vor fi asezate in vecinatatea surselor de caldura (sala masinilor la nave);

- rezistenta ambalajelor si a marfurilor, precum si natura acestora. Suprastivuirea marfurilor ambalate in saci sau cutii de carton poate cauza ruperea sau deformarea ambalajelor, dezechilibrarea si distrugerea stivei, marfurile suferind deformari, fragmentari, aglomerari sau amestecari.

Sistemele de stivuire a marfurilor ambalate in mijloacele de transport sunt in functie de tipul ambalajului si al mijlocului de transport. Astfel, sacii se stivuiesc in trei moduri (figura 7.1):

􀃀sac pe sac, cand marfa necesita o ventilatie energica;

􀃀pe jumatate de sac, daca marfa necesita o ventilatie deosebita;

􀃀in sistem tesut, care confera o mare stabilitate stivei. Butoaiele se stivuiesc intotdeauna cu vrana in sus, iar cele al caror

continut lichid ar putea avaria prin scurgere marfurile din vecinatate vor fi stivuite in randurile inferioare.

Stivuirea butoaielor (figura 7.2) se face atat pe orientarea verticala, cat si orizontala a acestora, pentru marirea stabilitatii in timpul transportului recomandandu-se fixarea cu material lemnos, care impiedica deplasarea butoaielor.

Lazile pot fi stivuite in trei moduri:

* stivuire verticala - cu distanta de 4-5 cm intre randurile de lazi;

* stivuire transversala - primul rand se aseaza in lungul mijlocului de transport, al doilea pe latul acestuia;

stivuirea sah.

Mijloacele de transport pot influenta calitatea marfurilor atat prin caracterul specific al solicitarilor, cat si prin conditiile meteo-climatice, altele decat cele din depozit.

Transporturile feroviare sunt caracterizate printr-un cost relativ scazut si printr-o accentuata tendinta de specializare, care se manifesta prin construirea de material rulant cu caracteristici adecvate specificului marfurilor transportate (vagoane frigorifice, refrigerente, izotermice, cu ventilatie, cu pereti si acoperisul mobil etc.).

Transportul pe calea ferata supune marfurile unor solicitari mecanice intense, la care se adauga actiunea factorilor climatici. Ele sunt eficiente in cazul distantelor lungi pentru marfuri in vrac sau ambalate.

Transportul pe apa (fluvial, maritim) dureaza mai mult, pentru care motiv si marfurile pot suferi modificari calitative mai numeroase.

Mediul in care se efectueaza transportul naval, multitudinea si complexitatea factorilor care influenteaza mediul acestei categorii de transport, gama larga a produselor care pot fi transportate, precum si conditiile necesare pentru pastrarea acestor produse imprima particularitati deosebite, mai ales transportului maritim de produse.

In afara solicitarilor specifice diverselor modalitati de transport, care influenteaza nefavorabil.

Riscurile cu care se confrunta navele si incarcaturile lor sunt determinate de durata prelungita a voiajului, iar cauzele riscurilor si consecintele acestora conduc in mod frecvent la litigii legate de avarii sau degradari ale produselor transportate.

Marfurile transportate pe apa sunt supuse unor solicitari intense, ca si actiunii factorilor climatici. Traversarea unor zone geografice, cu variatii climatice cauzate de modificari bruste ale temperaturii, de conditiile atmosferice variabile sau de apa formata prin transpiratie, constituie adesea cauze ale avarierii marfurilor.

Prin avarie se intelege o stricaciune, o deteriorare, o stare anormala a marfii cauzata de o situatie nespecifica, imprevizibila sau catastrofala.

Dinu, D., Pamfilie R., s. a., Merceologia si expertiza marfurilor alimentare de export, import, Bucuresti, Editura ASE, 2004

Avaria se poate produce atat la marfurile depozitate in spatii mobile (mijloace de transport), cat si in spatii fixe (depozite, antredepozite, silozuri etc.). Dintre tipurile de transport - naval, feroviar, auto si aerian - frecventa cea mai mare a avariilor revine transportului naval mai ales celui maritim, datorita distantelor medii si mari, timpului de transport si zonelor geografice strabatute.

Evenimentele maritime care pot provoca avarii sunt grupate in doua mari categorii:

􀂾Evenimente maritime obiective:

• cicloane, uragane, furtuni si tsunami;

• esuarea accidentala a navei pe stanci sau limbi de nisip;

• coliziuni imprevizibile intre nave si intre nave si iceberguri;

• defectiuni majore la motoare sau la instalatii frigorifice in timpul cursei;

• blocari ale porturilor sau ale unor canale navigabile, din motive de forta majora;

• incendii etc.

􀂾Evenimente maritime subiective:

• incarcarea si amararea necorespunzatoare a marfurilor in cale si coridoare;

• manopere frauduloase legate de mascarea unor deficiente grave, in asigurarea starii calitative a marfurilor in timpul transportului.

Transporturile aeriene sunt indicate pentru transportul marfurilor cu volum mic si valoare mare, pe distante medii sau lungi. Comparativ cu celelalte modalitati de transport, transportul aerian presupune solicitari mecanice de mica intensitate (compresiuni, socuri). Solicitarile specifice sunt reprezentate, in cazul transportului aerian, de modificarile rapide de temperatura si umiditate, ca si de scaderea presiunii atmosferice, proportional cu cresterea inaltimii de zbor.

In afara solicitarilor specifice diverselor modalitati de transport, care influenteaza nefavorabil starea calitativa a marfurilor transportate, acestea pot suferi degradari cauzate de operatiile de incarcare-descarcare a mijloacelor de transport.

In timpul acestor operatii, solicitarile mecanice si climatice ating valori foarte ridicate, fiind in functie de gradul de automatizare. Asa de exemplu, in cazul manipularii manuale si semiautomate predomina solicitarile cauzate de smucituri, apasari si impingeri, in timp ce la manipularea automata se intalnesc solicitari frecvente de balansare a marfurilor, lovirea acestora intre ele sau de peretii ambalajelor sau ai mijloacelor de transport. Cerintele diminuarii sau eliminarii riscului de degradare prin asemenea solicitari obliga expeditorul sa aplice pe ambalajele produselor simboluri care sugereaza necesitatea respectarii unor reguli in timpul manipularii sau transportului

7.2.3 Categorii de marfuri si cerintele transportului acestora

In circuitul economic mondial se transporta o gama larga de marfuri. Natura acestora determina modul de desfasurare a operatiunilor de incarcare-descarcare, precum si de conditiile de transport.

Necesitatea evitarii degradarii marfurilor in timpul transportului prin asigurarea, in functie de natura lor, a unor conditii care sa asigure realizarea acestui deziderat, a condus la clasificarea marfurilor in marfuri lichide, marfuri uscate si marfuri periculoase.

Marfurile lichide sunt transportate de mijloace de transport specializate, din aceasta categorie facand parte:

1) Produse petroliere:

a) produse negre: titei, pacura, motorina;

b) produse albe: benzina, petrol lampant, terebentina;

2) Gaze comprimate: dioxid de carbon, hidrogen, azot, oxigen, metan;

3) Uleiuri vegetale;

4) Produse chimice lichide;

5) Vinul.

Marfurile uscate cuprind:

1) Marfuri generale (ambalate si neambalate);

2) Marfuri solide in vrac: minereuri, carbuni, ciment, fosfati, ingrasaminte;

3) Materiale lemnoase: lemn brut, cherestea, placaje;

4) Marfuri perisabile - conservabile prin frig;

5) Marfuri speciale: posta, bagaje, valori.

Incarcarea si descarcarea marfurilor ambalate in saci vor fi executate, iar riscurile avariei prin manipulare mult diminuate, daca se vor folosi scule si dispozitive adecvate: palete, plase vegetale, chingi din panza si benzi transportoare, fiind interzisa utilizarea carligelor metalice.

Aceste marfuri sunt susceptibile de avariere prin incalzire, datorita actiunii microbiologice care produce incalzirea spontana. O asemenea incalzire poate fi generata si de marfurile periculoase.

Marfurile generale sunt ambalate in saci, lazi, cutii etc. Ele se transporta cu nave numite cargouri, care au magazii cu spatiu mare de incarcare, guri mari de magazie si instalatii proprii de incarcare/descarcare.

In mod obisnuit, in saci sunt transportate cereale, faina, cafea boabe, zahar, orez etc. Sacii in care sunt ambalate aceste marfuri pot fi din iuta, material plastic, hartie.

Marfurile ambalate in saci de material plastic comporta o atentie deosebita in aranjarea stivei.

In timpul transportului, socurile mecanice pot provoca prabusirea stivelor prin alunecarea sacilor, cu afectarea continutului acestora.

In procesul de transport al marfurilor ambalate in butoaie, o atentie sporita trebuie acordata partilor cu rezistenta scazuta ale acestora.

Sunt supuse unei atentii deosebite acele butoaie care sunt patate, murdare, cu urme de mucegai sau cu lipsa de continut.

Produsele ambalate in recipiente metalice, daca au fost corect tratate si ambalate, rezista un timp indelungat, dar exista si factori care dau nastere la o rapida deteriorare a produsului. Acizii din unele legume sau fructe pot duce la aparitia unor pori in recipientele metalice. In acelasi timp, coroziunea este una dintre cauzele aparitiei porilor, ea putand aparea datorita contactului cu apa dulce sau sarata. In unele cazuri, examinarea ambalajelor ruginite a demonstrat ca, insusi adezivul folosit pentru lipirea etichetelor a continut sau a absorbit umiditate, responsabila astfel de ruginirea si gaurirea cutiilor. Cheresteaua si rumegusul in stare umeda folosite pentru ambalaje au fost in multe cazuri factorul care a antrenat corodarea ambalajelor metalice cu produse. Defectele acestora sunt uneori ascunse de etichete si bacteriile pot patrunde in interior provocand deteriorarea produsului fara a exista semne evidente ale deprecierii.

Expunerea cutiilor la temperaturi excesiv de mici poate avea ca rezultat distrugerea continutului cutiilor, plesnirea lipiturilor, transpirarea si ruginirea.

Produsele ambalate in cutii de tabla sunt susceptibile de avarii cauzate de suprastivuire (deformarea cutiilor si scurgerea continutului) si de temperaturi ridicate care produc fermentatia continutului, (conserve din sunca si carne de porc).

Marfurile solide in vrac sunt minereurile de fier, fosfatii, carbunii, cerealele, cimentul, zaharul. Pentru transportarea acestora au fost concepute si realizate nave specializate precum mineraliere, carbonierele, cerealiere, nave pentru transportul zaharului si cele pentru transportul cimentului.

In timpul transportului cerealelor, incingerea acestora duce la alterarea si incoltirea produselor. Masa de seminte fiind rea conducatoare de caldura, retine in interiorul ei aproape intreaga cantitate de caldura care se degaja in procesul de respiratie. Aceasta determina si intensifica transpiratia

semintelor, astfel ca umiditatea creste si mai mult. in aceste conditii este favorizata dezvoltarea microorganismelor, care devin factorul principal al procesului de incingere. Peste o anumita temperatura unele microorganisme dispar, dar apar altele, termofile, care determina putrezirea semintelor incalzite si mucegaite anterior.

Riscul incingerii este mult diminuat in timpul transportului daca incarcatura are un continut normal de umezeala si daca au fost luate masuri pentru prevenirea umezirii ei. De asemenea, o marfa cu un continut mare de boabe verzi si de seminte de buruieni este contraindicata transportului maritim.

In general, cerealele mucegaiesc la depozitarea in conditii de umezeala. In ceea ce priveste continutul de umezeala, limita maxima de siguranta pentru cereale este de 15% in conditiile unei umiditati relative de 70-75%. Daca umiditatea spatiului de depozitare depaseste aceasta valoare, straturile exterioare ale materialului in vrac sunt expuse umezirii si mucegairii.

Categoria marfurilor perisabile cuprinde toate produsele alimentare, inclusiv unele medicamente care pe durata transportului se altereaza daca nu au conditii speciale de depozitare si conservare.

Calitatile nutritive si aspectul produselor alimentare sufera o serie de modificari in perioada de pastrare indelungata datorita agentilor biologici (microorganisme); biochimici (enzime endogene) si fizico-chimici (aer, lumina, temperatura). Actiunea modificatoare cea mai importanta o au microorganismele, care produc in prima faza o diminuare a valorii nutritive si o inrautatire a gustului si mirosului, dupa care, in faza finala, are loc alterarea produselor.

Agentii fizico-chimici, produc o nedorita schimbare a culorii, rancezirea grasimilor din alimente si in majoritatea cazurilor o deshidratare partiala.

Pastrarea pe o perioada mai indelungata la temperaturi scazute in conditii de frig artificial (refrigerarea si congelarea) determina o reducere sau chiar o stopare a actiunilor modificatoare expuse anterior.

Din categoria marfurilor cu regim special de temperatura in timpul transportului fac parte fructele, legumele, ouale, branzeturile etc.

Toate sortimentele de produse agricole in stare proaspata sunt predispuse unei pierderi in greutate in timpul transportului. Aceasta pierdere se datoreaza partial respiratiei si transpiratiei si are un caracter normal. Marimea pierderii este dependenta de natura produsului, continutul de apa, modul de ambalare si conditiile de transport. Pierderile in greutate pot varia in functie de durata transportului, temperatura si umiditatea mediului de depozitare, precum si de variatiile atmosferice ale mediului. La aceasta categorie de produse, deteriorarile sunt cauzate de rupere sau strivire, de actiunea unor daunatori sau de putrezire si mucegaire.

Marfurile periculoase sunt acele marfuri care, prin natura lor, pot produce avarii celorlalte marfuri transportate sau care pot periclita sanatatea personalului. in functie de gradul lor de periculozitate, aceste marfuri sunt incarcate, stivuite transportate si descarcate dupa reguli speciale.

Potrivit conventiilor internationale, marfurile periculoase cuprind urmatoarele grupe:

􀃖explozivi;

􀃖gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune;

􀃖lichide inflamabile;

􀃖solide inflamabile sau susceptibile aprinderii spontane;

􀃖substante oxidante;

􀃖substante otravitoare;

􀃖substante radioactive;

􀃖substante corozive;

􀃖diferite substante periculoase;

􀃖chimicale periculoase in cantitati limitate.

7.2.4 Tipuri de degradari si pierderi ale produselor survenite in timpul transportului

In cursul operatiilor de incarcare-descarcare si de transport, mai ales pe cale maritima, sub actiunea factorilor fizico-mecanici, chimici si atmosferici marfurile sunt expuse unor potentiale modificari cantitative si calitative, avand drept efect degradarea partiala sau totala a acestora.

Degradarile reprezinta forme de denaturare a marfurilor sub actiunea agentilor biologici, biochimici, factorilor fizici si chimici de mediu, actiune care afecteaza stabilitatea marfurilor. Ele se pot produce la nivelul materiilor prime, in timpul prabusirii acestora sau in timpul distributiei fizice a produselor.

Dintre factorii cu efecte transformatoare asupra produselor, cei exogeni sunt mai numerosi si au consecinte mai grave. Din aceasta categorie se mentioneaza:

- umezeala, care poate proveni din apa dulce (apa potabila, transpiratia incarcaturii sau navei) sau apa sarata de mare;

- temperatura in afara limitelor normale;

- agentii atmosferici si fenomenele meteorologice, precipitatii, vanturi, uragane, descarcari electrice;

- actiunea insectelor si rozatoarelor;

- mirosurile straine si insalubritatea zonelor de manipulare si depozitare a marfurilor;

- incendiile;

- actiunea mecanica exercitata de diversi factori externi.

Cele mai frecvente modificari ale starii produsului sunt cauzate de umiditatea relativa si de temperatura. Ele sunt datorate variatiilor umiditatii relative a aerului din mediul inconjurator sau continutului de apa al marfurilor transportate.

Principalele fenomene care constituie consecinta directa a umiditatii relative a aerului sunt condensarea si transpiratia.

Principalele tipuri de avarii produse in timpul transportului maritim sunt:

• deteriorarea ambalajelor sau a containerelor cu pierderea partiala sau totala a marfurilor;

• amestecarea in diferite proportii a marfurilor expulzate din ambalaje in coridoarele sau magaziile navei;

• deteriorarea grava a continutului ambalajelor prin amestecarea marfurilor;

• transpiratia si higroscopicitatea marfurilor;

• condens abundent in magazii prin diferente termice mari, neprevizibile sau greu previzibile, soldat cu umectarea sau mucegairea marfurilor (de exemplu, la cereale, leguminoase boabe, boabe de cafea sau cacao etc.);

• avarierea marfurilor alimentare cu apa de mare patrunsa in corpul navei prin santine, chepenguri sau sparturi in corpul navei si care a afectat marfurile ambalate neetans (cafea, cacao, ceai, condimente etc.);

• avarierea marfurilor cu apa de mare utilizata la stingerea incendiilor;

• mirosurile nespecifice ale unor marfuri alimentare datorate nerespectarii regulilor de vecinatate admise, fata de alte marfuri alimentare si nealimentare;

• degradari termice ale marfurilor alimentare provocate de incendii sau autoaprindere.

In categoria avariilor, prin extensie, se includ si situatii anormale, nespecifice sau imprevizibile, ca de exemplu: transpiratia navei, transpiratia incarcaturii, infestarea, mucegairea, ruginirea etc.

Prevenirea avariilor in timpul transportului maritim este o indatorire strategica nu numai a carausului, ci, in egala masura, a exportatorului si importatorului, pentru reducerea la minim a riscului. Printre masurile curente de prevenire a producerii avariilor se mentioneaza:

􀀸respectarea riguroasa a compartimentarii, a vecinatatii admise, a stivuirii si amararii marfurilor;

􀀸supravegherea incarcarii si/sau descarcarii navei de catre furnizor si respectiv, de catre beneficiar, prin mandatatii lor;

􀀸alegerea celor mai sigure nave, rute si perioade de transport;

􀀸asigurarea ambalarii speciale pentru transportul in conditii severe, inclusiv tropicalizarea ambalajelor.

La expertizarea avariilor in timpul transportului si depozitarii marfurilor alimentare se urmareste:

■ elucidarea tipului si intinderii avariei;

■ identificarea cauzelor;

■ stabilirea circumstantelor si momentului avariei;

■ determinarea proportiei avariei;

■ stabilirea directiei sau caii de valorificare a marfurilor avariate sau partial avariate.

Firmele specializate in asigurarea marfurilor, fiind interesate in determinarea cat mai precisa a mecanismului si amplorii avariilor la diferitele categorii de produse agroalimentare si alimentare, si-au elaborat metodologii proprii care sa permita expertizari cat mai riguroase.

O astfel de metodologie, referitoare la determinarea avarierii marfurilor in timpul transportului maritim, cuprinde:

• elaborarea metodologiei pentru depistarea cauzelor deteriorarii marfurilor;

• stabilirea metodelor generale de evaluare cantitativa si calitativa a marfurilor deteriorate;

• elaborarea metodologiei de testare pentru apa marina.

7.3 Metodologia expertizei cantitativ-calitative a marfurilor degradate in timpul transportului

In cazul expertizelor care au drept obiect stabilirea cauzelor care au generat degradarea totala sau partiala a loturilor de produse, precum si estimarea prejudiciului rezultat prin degradare, in atentia expertului va sta in principal derularea procesului de transport atat in privinta duratei, cat si a conditiilor in care el s-a desfasurat. Aceste elemente constituie surse ale primelor indicii cu rol edificator pentru expert. Ulterior, verificarea concreta, pe teren, a avariei permite expertului sa precizeze modul in care aceasta se manifesta, proportia si cauzele degradarii si pe aceasta baza se estimeaza prejudiciul aparut.

Procedura de desfasurare a expertizei se bazeaza pe studiul atent al documentelor de transport, precum si pe evidentele beneficiarului marfurilor care fac obiectul expertizei. Informatiile furnizate de reprezentantii carausului contribuie, de asemenea, la formarea unei imagini de ansamblu privind conditiile in care s-a desfasurat transportul.

Continuand procedura de expertizare, expertii trebuie sa examineze cu atentie starea mijloacelor de transport, gradul de curatenie al acestora, conditiile de temperatura si de ventilatie din timpul transportului.

Expertul trebuie sa asiste la descarcarea mijlocului de transport, surprinzand aspectele edificatoare privind modul de stivuire, de amplasare a produselor in mijlocul de transport, starea cantitativa a produselor avariate. De mare utilitate, prin rolul lor probator, sunt imaginile fotografice realizate cu acest prilej.

Expertii trebuie sa examineze la fata locului fie intregul lot de produse, fie numai o fractiune a acestuia. Prin separarea produselor avariate, expertul are posibilitatea de a stabili proportia in care exista produse degradate.

In cazul transporturilor maritime, la aparitia de produse grav avariate, verificarea intregului lot este neeconomicoasa, iar, uneori, imposibila. In asemenea situatii, se recomanda a se efectua examinarea procentuala a unor esantioane reprezentative pentru incarcatura cercetata. Daca stabilirea unui grad mediu de degradare la nivelul esantionului nu constituie un rezultat just, se recomanda a se proceda la separarea produselor din esantioane pe categorii de depreciere si apoi, sa se calculeze media ponderata a degradarii produselor din esantion.

Aceasta modalitate da posibilitatea unei estimari corecte a degradarii totale prin examinarea partiala a loturilor, insa expertul trebuie sa faca dovada ca procedand astfel, a avut in vedere interesul tuturor partilor implicate (expeditor, caraus, destinatar, eventual societatea de asigurare).

Raportul de expertiza trebuie sa contina date si informatii care sa releve existenta reala a degradarii produselor ca urmare a procesului de transport, cauzele si natura acestora. Avaria trebuie descrisa prin indicarea efectelor inregistrate direct de produse: impurificare, diluare, topire, mucegaire, putrezire etc.

Pentru sustinerea opiniei expertului privind cauzele degradarii, in raport se consemneaza daca absenta materialelor de protectie (prelate, folii de polietilena etc.) sau a materialelor de separare a loturilor de produse (cartoane, scanduri) au putut provoca in mod direct avaria.

Expertul va face, de asemenea, referiri la modul de stivuire a produselor (precizand daca au fost respectate indicatiile de stivuire), la modul de functionare a instalatiilor de asigurare a conditiilor optime de pastrare in timpul transportului etc.

O atentie deosebita trebuie sa se acorde examinarii ambalajelor, a caror stare trebuie descrisa in mod amanuntit in raportul de expertiza. De asemenea, se va descrie detaliat modul de prezentare a marfii si defectele acesteia. Marfurile cu defecte vor fi individualizate prin indicarea seriilor de fabricatie si a ambalajelor din care provin. Se va preciza daca ambalajul a putut asigura integritatea produsului pe timpul transportului, in care caz se poate considera ca degradarea a fost cauzata de alti factori.

Avariile marfurilor se descriu in mod deosebit indicandu-se:

- caracterul si gradul avariei (pete, fisuri etc.);

- locul avariei pe produs (respectiv distanta fata de elementele de reper);

- marimea defectelor, stabilita prin masurare.

7.4 Expertize in domeniul stabilirii pierderilor cantitative

Fara a se deosebi prea mult de alte tipuri de expertize, expertizele care au drept obiect stabilirea pierderilor cantitative prezinta, totusi, unele particularitati.

Procedura de expertizare trebuie sa inceapa cu consultarea, de catre expert, a documentelor de livrare a loturilor de produse incriminate, documente intocmite de catre furnizor, precum si cu cercetarea contractului de furnizare de produse, din care se obtin informatii referitoare la structura sortimentala, tipul de ambalaje, modalitatea de ambalare etc.

Aceste documente de regula, se gasesc in posesia beneficiarului de produse, iar, in cazul in care lipsesc, expertul nu va putea efectua expertiza.

O atentie deosebita trebuie acordata marfurilor provenite din import si care sunt insotite de documente de livrare in limbi straine. Se recomanda ca aceste documente sa fie traduse oficial pentru a se evita eventualele confuzii, ipoteze gresite.

De multe ori, cantitatea marfurilor provenite din import este inscrisa in documente cu unitatile de masura caracteristice tarii respective. Ca atare, in raportul de expertiza ce-l va intocmi ulterior, expertul va exprima cantitatea respectiva atat in unitatile cuprinse in documentele de livrare, cat si in unitatile S.I., in care le-a convertit.

Daca documentele insotitoare lotului contin stersaturi, modificari, sau adaugiri, expertul va mentiona in raport aceste aspecte, evidentiind procedeul prin care s-a facut corectura si daca aceasta este sau nu urmata de semnatura sau de stampila celui care a efectuat-o. De asemenea, daca apar cifre neclare, indescifrabile, se vor mentiona aceste situatii in raport.

La aplicarea tehnicilor de determinare a cantitatii, expertul trebuie sa foloseasca acele metode prevazute in standarde sau norme in cazul marfurilor indigene sau prevazute in contractele de import.

Ca tehnica, se poate utiliza verificarea cantitativa 100% (a intregului lot) sau verificarea prin esantionare, extinzandu-se apoi rezultatele obtinute la nivelul intregului lot. Obligatoriu, esantioanele vor fi strict inscrise prescriptiilor din documentele mai sus amintite.

Sub nici un motiv nu se admite diminuarea cantitatilor propuse a se verifica, dar metodologia de verificare accepta utilizarea de cantitati mai mari decat cele prescrise stiindu-se ca, rezultatele verificarii la nivelul lotului vor fi cu atat mai putin eronate cu cat cantitatile sunt mai mari.

Daca in urma verificarii prin esantionare se inregistreaza diferente mari cantitative fata de cantitatile inscrise in documentele de livrare, obligatoriu se va mari cantitatea sau numarul de produse ce se supun verificarii.

Ca metoda a verificarii cantitatii se practica cea a stabilirii masei nete a unei unitati de ambalaj, masa ce se inmulteste apoi cu numarul total al produselor ambalate.

Daca ambalajele unor produse prezinta semne de deteriorare, ele vor fi verificate in totalitate si mentionate distinct in raportul de expertiza.

In expertizele privitoare la evaluarea cantitativa a loturilor de produse, o mare atentie se acorda integritatii ambalajelor, acestea putand fi, de cele mai multe ori, cauza lipsurilor cantitative.

Expertul nu va utiliza in raportul de expertiza aprecieri generale ca „produsul a fost gasit cu ambalajul intact', ci va descrie tipul de ambalaj, dimensiunile, materialul de confectionare, materialele pentru calare, starea ambalajului.

Pot exista cazuri in care, cantitatile sa nu fie stabilite in mod real, ci numai pe baza marcajelor de pe ambalaje. Asemenea procedee nu sunt admise, deoarece marcajul poate sa nu corespunda cu cantitatea de produse ambalate intr-o unitate de ambalaj.

Cand se intalnesc asemenea situatii, expertul va indica in raportul de expertiza, cantitatea inscrisa in documentul de livrare, cantitatea stabilita conform marcajelor pe ambalaj, precum si cantitatea efectiv constatata de el.

Lipsurile cantitative se vor exprima atat prin raportarea lor la cantitatile inscrise in documentele de livrare, cat si la marcajul de pe ambalaje.

Daca loturile de produse furnizate sunt alcatuite din articole diferentiate ca model, marime sau alte elemente, expertul mentioneaza lipsurile in mod distinct, pe articole, modele sau marimi.

Eventualele lipsuri cantitative constatate pot avea drept cauza lovirile, spargerile. in aceste cazuri, expertul va mentiona in raport, in afara starii ambalajelor de transport si starea ambalajului colectiv sau a ambalajului de prezentare, modul de ambalare a produselor in ambalajul colectiv, apreciind masura in care ambalajul utilizat a putut sau nu sa asigure integritatea produselor in timpul manipularii, al transportului.

Pentru produsele ambalate in ambalajele colective, in raportul de expertizare vor indica distinct, pentru fiecare ambalaj, cantitatile lipsa si nu numai per total. Aceasta modalitate de exprimare permite stabilirea ambalatorilor neglijenti sau necinstiti. Uneori, se impune chiar precizarea capacitatii ambalajului colectiv sau de transport si cat din aceasta capacitate este ocupata efectiv de produsele livrate.

In cazul mentinerii produselor in depozite fixe sau mobile, conditiile de pastrare pot influenta atat calitatea, cat si cantitatea acestora. De aceea, in raport se descrie depozitul ca atare, precizandu-se daca se respecta normele de amplasare a marfurilor, vecinatatea admisa si daca parametrii de pastrare

din depozit (temperatura, umiditate, circulatia aerului etc.) puteau prejudicia integritatea cantitativa a produselor.

Raportul de expertiza referitor la spetele privind stabilirea pierderilor cantitative va cuprinde obligatoriu locul si data deschiderii produselor ambalate, cantitatea verificata de expert, mijloacele de stabilire a cantitatii, cu indicarea tipului si anului de fabricatie, cu caracteristicile tehnice si constructive ale mijloacelor de masurare, care obligatoriu sunt verificate metrologic anual.

Expertul nu trebuie sa admita rezultatele examinarii de catre beneficiar, in lipsa lui, a unor marfuri ambalate. Acceptarea unui asemenea caz inseamna certificarea de catre expert a unor cantitati neverificate si o incredere nejustificata acordata beneficiarului.

Cand in timpul verificarii se descopera produse deteriorate (murdarite, imbibate cu apa etc.) expertul va preciza in raport ambalajul colectiv sau de transport din care acestea provin, gradul de viciere constatat si estimarea cantitatii sau a numarului de produse aflate intr-o asemenea stare. De asemenea, expertul va trebui sa sugereze o eventuala recuperare prin reconditionare sau prin alta modalitate a produselor deteriorate si care nu mai pot fi utilizate in domeniul initial pentru care ele au fost create.

Daca se constata furturi din ambalaje, expertul va mentiona existenta sau nu a urmelor de violare, o descriere amanuntita a acestora, prezenta sau absenta sigiliilor, precum si a marcajelor ambalajelor colective. Pentru ambalajele de prezentare se mentioneaza starea acestora si existenta accesoriilor sau a banderolelor care sugereaza inviolabilitatea acestora.

CERCETAREA COMPLEXA A CALITATII LOTURILOR DE MARFURI IN CAZUL EXPERTIZELOR JUDICIARESI EXTRAJUDICIARE

Expertiza merceologica se poate efectua nu numai pe parcursul sau la finele circulatiei tehnice a loturilor de marfuri, ci uneori chiar anterior, ca de exemplu in fazele de contractare sau pe parcursul procesului de fabricatie. in comertul exterior, la solicitarea societatilor de asigurare, se efectueaza expertize preventive, care au un grad ridicat de severitate a verificarii calitative a componentelor lotului de marfuri.

Marea varietate a spetelor care au drept obiect aspecte privind calitatea produselor obliga la o abordare complexa a acesteia. in acelasi timp, caracterul complex al notiunii de calitate se reflecta in modalitatile de investigare si de determinare a ei, care presupun cunoasterea atat a sensurilor si a ipostazelor atribuite calitatii, cat si a criteriilor la care aceasta se raporteaza, a proprietatilor si factorilor care determina si influenteaza calitatea, precum si a metodelor si tehnicilor de cercetare a acestora.

8.1 Conceptul de calitate a loturilor de marfuri in expertiza merceologica

Este cunoscut ca un produs va avea o calitate normala atunci cand, pe tot parcursul prelucrarii si comercializarii, se respecta riguros conditiile tehnice si se verifica proprietatile prescrise.

Fiind determinata de interactiunea dintre calitatea materiei prime, modul de realizare, conditiile de manipulare, transport si depozitare, calitatea reala a unui lot de produse este conforma cu calitatea prescrisa atunci cand dispersia valorilor caracteristicilor de calitate pentru toate componentele lotului se afla la limitele admise si deci calitatea medie a lotului este acceptabila.

In etapele corespunzatoare circuitului pe care produsul il parcurge pentru a ajunge la consumator, actioneaza insa numerosi factori cu efecte directe sau indirecte asupra integritatii si nivelului calitativ initial.

Numeroase produse, datorita unor componente chimice labile, ca sisteme eterogene si foarte complexe, precum si datorita multiplelor influente interne si externe pe care le suporta in timp si in spatiu, sufera modificari in timp ale proprietatilor. Pentru acest motiv, in societatile comerciale activitatea comisiilor de receptie nu se rezuma numai la efectuarea unui control static al calitatii cu prilejul receptiei propriu-zise, ci se continua cu urmarirea modului in care evolueaza starea calitativa a marfurilor receptionate, in tot timpul depozitarii si pana in momentul livrarii lor in totalitate din depozit.

Rezulta ca la acelasi lot de marfa, calitatea poate fi considerata in doua ipostaze distincte:

• calitatea statica, reprezentand nivelul real al calitatii determinat intr-un moment dat al circulatiei produsului;

• calitatea dinamica, adica evolutia nivelului real al calitatii in timp, ca rezultat al interactiunii dintre produs si mediul ambiant.

Relatiile dintre calitatea statica si calitatea dinamica (figura 8.1) reflecta modul in care acestea se repercuteaza asupra calitatii intregului lot, precum si asupra deciziei privind acceptarea sau respingerea lotului.

Conceptul de calitate dinamica a unui produs se refera la totalitatea modificarilor proprietatilor produsului (ca directie, intensitate si nivel) sub actiunea agentilor mediului ambiant pe parcursul circulatiei.

Aceasta presupune stabilirea si masurarea nivelului initial si in timp al proprietatilor dinamice ale produsului, cu scopul de a-i controla exact starea calitativa in timpul circulatiei tehnice.

Abordata in acest spirit, calitatea dinamica isi gaseste o reflectare cu implicatii practice pozitive intr-o serie de activitati legate de circulatia marfurilor: contractarea fondului de marfa, stabilirea termenului de garantie,

stabilirea si controlarea perisabilitatii, prescrierea caracteristicilor de calitate si a nivelului lor de admisibilitate, organizarea transportului, depozitarea si pastrarea marfurilor etc.

In stransa legatura cu conceptul de calitate dinamica trebuie sa se afle stabilirea si urmarirea termenelor de garantie, organizarea transportului, depozitarea si vanzarea marfurilor.

8.2 Metode si tehnici de stabilire si verificare a calitatii loturilor de produse noi sau de fabricatie curenta

8.2.1 Metodologia determinarii calitatii produselor in expertiza merceologica

Determinarea calitatii loturilor de produse poate sa constituie obiectivul central al unei expertize merceologice. Realizarea sa presupune, pentru a asigura caracterul complet si complex al determinarii, evaluarea unitara a calitatii, cerinta in general greu de asigurat datorita, in principal, numarului mare de caracteristici de calitate de care trebuie sa se tina seama. Acestei dificultati i se adauga eventuala neconcordanta dintre valorile diferitelor verificari calitative, precum si dintre ponderile atribuite diverselor caracteristici in definirea calitatii, in raport cu utilizarea reala a produselor.

Notiunea „determinarea calitatii' desemneaza ansamblul de masuratori, analize si incercari ce se executa dupa o metodologie stabilita pentru precizarea nivelului la care caracteristicile de calitate ale unui produs se gasesc la un moment dat.

In practica, determinarea calitatii intr-o expertiza merceologica presupune realizarea a doua obiective:

* stabilirea concordantei (discordantei) dintre calitatea reala a unui produs si calitatea prescrisa;

* stabilirea masurii in care calitatea produsului corespunde cerintelor beneficiarului.

In afara acestor obiective, determinarea calitatii poate permite compararea calitatii produsului cu o stare anterioara a sa sau cu nivelul calitativ atins pe plan mondial.

In expertiza merceologica, corespunzator celor doua obiective mentionate, determinarea calitatii produselor poate fi efectuata prin intermediul testarii senzoriale si a testarii de laborator, ambelor cai fiindu-le proprii metode adecvate.

In practica, metodologia determinarii calitatii produselor presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

- stabilirea metodei de extragere a esantioanelor;

- elaborarea criteriilor determinarii calitatii;

- selectionarea caracteristicilor de calitate;

- selectionarea indicilor de calitate;

- determinarea indicilor de calitate;

- prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelor determinarii calitatii.

8.2.1.1 Stabilirea metodei de extragere a probelor

Continuitatea si dispersia caracteristicilor de calitate ale unui lot de produse pot plasa lotul ca omogen sau eterogen.

In consecinta, alegerea celei mai potrivite metode de extragere a probelor joaca un rol hotarator in determinarea calitatii cand produsul este lotizat.

8.2.1.2 Stabilirea criteriilor determinarii calitatii

In expertiza merceologica, termenul „criterii de determinare a

calitatii' desemneaza elementele din al caror unghi trebuie privita calitatea unui produs. Aceste elemente servesc pentru precizarea caracteristicilor de calitate, fiind necesar sa indeplineasca urmatoarele conditii:

♦ sa aiba o valoare stiintifica ridicata si recunoscuta, care sa le asigure comparabilitatea cu prevederile standardizate;

♦ sa aiba un caracter specific, diferentiat pe grupe de produse si chiar pe produse.

In functie de specificul produselor a caror calitate se determina, drept criterii de determinare a calitatii pot servi caracteristicile dimensionale, caracteristicile estetice, consumul de anumite materii prime, confortul in exploatare etc.

Dupa cum se constata, criteriile de determinare a calitatii exprima cerintele de baza ale calitatii produselor, utilizate drept elemente de referinta pentru calitatea reala a acestora.

8.2.1.3 Selectionarea caracteristicilor de calitate

Marfurile se caracterizeaza printr-un numar mare de proprietati, unele fiind esentiale, prin implicatiile lor asupra calitatii, altele neesentiale. Numai o mica parte dintre aceste proprietati au o utilitate practica reala, valorile lor servind pentru definirea calitatii. Astfel de proprietati poarta denumirea de caracteristici de calitate.

In activitatea de determinare a calitatii, expertul trebuie sa selectioneze din ansamblul proprietatilor anumite proprietati, folosind criterii specifice de alegere.

Criteriile de selectie sunt diferentiate in functie de o serie de factori tehnici, economici si sociali, fiind specifice anumitor grupe de marfuri.

La alegerea caracteristicilor de calitate se va tine seama ca acestea sa fie cat mai reprezentative. Aceasta cerinta presupune analizarea temeinica a importantei fiecarei caracteristici in exprimarea calitatii.

In aceeasi masura, in selectionarea caracteristicilor de calitate se va avea in vedere posibilitatea determinarii acestora, concretizata in existenta unor metode standardizate, usor de utilizat si eficiente. in acelasi scop este necesar sa se cunoasca si semnificatia pe care o pot avea asupra calitatii cresterea sau descresterea valorilor caracteristice peste nivelul normal.

Ca metodologie, in vederea selectionarii caracteristicilor de calitate se procedeaza pentru inceput la stabilirea „nomenclatorului general' de caracteristici al produsului de analizat, dupa care se trece la selectionarea acelor caracteristici care vor fi luate in analiza si care constituie „nomenclatorul optim'.

Vor fi selectionate mai intai acele caracteristici care au o mare capacitate de exprimare a calitatii produsului, fiind rezultanta mai multor proprietati ale acestuia. Uneori aceste caracteristici, care permit a se forma o imagine generala asupra calitatii, trebuie completate si corelate cu alte caracteristici mai analitice ale produselor, intrucat valorile crescute ale unor

caracteristici pot anula efectul altora, reflectand in consecinta o calitate scazuta, care poate fi ascunsa de catre caracteristicile integratoare.

In sfarsit, pentru o determinare mai exacta a calitatii, este necesar ca ponderea caracteristicilor care se determina prin evaluari subiective sa fie redusa, comparativ cu ponderea caracteristicilor masurabile.

De regula, in determinarea calitatii unui produs expertiza merceologica face apel la caracteristicile standardizate, care se completeaza, pentru o caracterizare multilaterala, cu alte caracteristici, care prin specificul lor au o valoare stiintifica ridicata, dar care nu pot fi determinate cu mijloacele folosite in mod curent la determinarea calitatii.

In continuare, prezentam spre exemplificare nomenclatorul general si nomenclatorul optim al caracteristicilor de calitate ale unor produse.

Pentru loturile de sapun, nomenclatorul general va cuprinde urmatoarele caracteristici: tipul ambalajului, masa, aspectul, mirosul, culoarea, consistenta, spumarea la apa calda, spumarea la apa rece, continutul de substante saponificabile, continutul de substante nesaponificabile, alcalinitatea libera, titrul amestecului de acizi grasi, indicele de saponificare a amestecului de acizi grasi, continutul de apa, continutul de substante volatile.

Nomenclatorul optim este alcatuit din: tipul ambalajului, masa, aspectul, mirosul, culoarea, consistenta, gradul de spumare, continutul de apa, alcalinitatea libera.

In cazul verificarii loturilor de articole de menaj din sticla, nomenclatorul general va cuprinde: tipul ambalajului, forma, dimensiunile, masa si capacitatea produsului, aspectul, felul si suprafata decorului, culoarea, stabilitatea suprafetei de sprijin, ovalitatea, tensiunile interne, rezistenta la soc termic, stabilitatea fata de apa.

Nomenclatorul optim este dat de: tipul ambalajului, forma produsului, dimensiunile, masa, capacitatea, aspectul, culoarea, stabilitatea suprafetei de sprijin, tensiunile interne.

Pentru fiarele de calcat electrice pentru uz casnic, nomenclatorul general va cuprinde urmatoarele caracteristici de calitate: forma, dimensiuni, masa, aspect, planitatea suprafetei de lucru, vizibilitatea sectoarelor de pe butonul de reglaj (termoregulatorul), lungimea cordonului de racordare la

retea, protectia impotriva electrocutarii a cordonului de alimentare, curentii de scurgere, anduranta, uniformitatea incalzirii talpii, rezistenta la socuri mecanice, comportarea la umiditate, stabilitatea, protectia contra coroziunii, comportarea la functionarea anormala, continuitatea circuitelor electrice, rigiditatea dielectrica, puterea absorbita, timpul necesar pentru atingerea temperaturii de 180°C.

Nomenclatorul optim trebuie sa prevada: forma, dimensiunile, masa, aspectul, planitatea suprafetei de lucru, vizibilitatea sectoarelor butonului de reglaj, lungimea cordonului de racordare la retea, protectia contra electrocutarii, uniformitatea incalzirii talpii puterea absorbita.

8.2.1.4 Selectionarea indicilor de calitate

Indicii de calitate (nivelurile caracteristicilor de calitate) reprezinta conditiile exprimate prin intermediul valorilor sau atributelor pe care trebuie sa le posede caracteristicile pentru a asigura calitatea unui produs.

Selectionarea indicilor in vederea determinarii calitatii produselor este in functie de modul in care au fost selectionate caracteristicile de calitate.

Astfel, in cazul caracteristicilor standardizate, indicii de calitate vor fi cei prescrisi in standarde.

In documentele de standardizare, in functie de semnificatia fiecarei caracteristici in definirea calitatii, se pot fixa niveluri maxime, care nu pot fi depasite, niveluri minime care in mod obligatoriu trebuie atinse sau se fixeaza niveluri admisibile intre anumite limite.

Un asemenea mod de selectionare nu este intotdeauna avantajos, caracterizarea calitatii exclusiv prin intermediul indicilor mentionati avand un pronuntat caracter tehnic.

Pentru acest motiv este indicat a se folosi mai multi indici in asociere, intr-o forma ponderata, cu coeficienti stabiliti in functie de importanta caracteristicilor in definirea calitatii produselor. Alteori, pentru o exprimare obiectiva a calitatii, luand in consideratie si alte caracteristici nestandardizate, este necesar ca expertul sa-si precizeze singur nivelurile si limitele cu care sa compare valorile reale ale indicilor de calitate.

8.2.1.5 Determinarea calitatii reale a lotului de produse

In expertiza merceologica, calitatea reala a unui lot de produse se determina folosind metode organoleptice si metode si tehnici de laborator, in ambele cazuri este necesar a se asigura, in masura cat mai ridicata, obiectivitatea si exactitatea determinarilor. Acest deziderat se realizeaza in practica atat prin pregatirea probelor potrivit tehnicilor standardizate, cat si prin efectuarea determinarilor cu respectarea integrala a conditiilor prescrise.

Pregatirea probelor in vederea analizelor si incercarilor de laborator are loc in functie de natura produselor si de tipul de determinare. Ea se efectueaza prin omogenizare, conditionare (pentru incercarile dinamometrice ale unor marfuri higroscopice) sau prin alte procedee.

De mare importanta in tehnica determinarii calitatii sunt selectionarea si folosirea corespunzatoare a metodelor si tehnicilor de determinare a indicilor de calitate.

Este cunoscut ca in merceologie metodele de determinare a indicilor de calitate se diferentiaza dupa caracterul lor (standardizate sau nestandardizate), efect (distructive, nedistructive), consum de materiale, precum si dupa timpul necesar (rapide, anevoioase).

Dintre aceste metode, in expertizele merceologice este indicat a se folosi metodele standardizate, simple, nedistructive si rapide, caracterizate printr-o mare exactitate.

In expertizele judiciare, metodele de analiza si incercari prescrise de standarde sunt singurele metode oficiale, valabile in relatiile dintre parti. in asemenea cazuri, tinand seama de faptul ca valoarea unei caracteristici de calitate depinde in mare masura de modalitatea de determinare folosita, este necesar sa se respecte cu rigurozitate conditiile de determinare prescrise, pentru a se asigura comparabilitatea rezultatelor cu nivelurile standardizate.

In practica, determinarea calitatii reale a loturilor de produse presupune adaptarea si concretizarea principiilor si criteriilor generale ale determinarii la specificul produselor cercetate. Caracterul complex al determinarii calitatii obliga la programarea efectuarii verificarilor in

concordanta cu natura loturilor de produse si cu obiectivele ce se urmaresc prin determinarea calitatii.

In figura 8.2 se prezinta succesiunea verificarilor si determinarilor care sunt necesare pentru determinarea calitatii loturilor de conserve sterilizate.

8.2.1.6 Prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelor

In practica determinarii calitatii marfurilor cresterea exactitatii

rezultatelor masuratorilor se asigura prin efectuarea a 10..15 determinari

pentru fiecare caracteristica de calitate.

Pentru facilitatea prelucrarii datelor si a interpretarii rezultatelor, acestea pot fi sintetizate sub forma de tabele sau prezentate in forma grafica.

Structura tabelelor difera in functie de obiectivele urmarite. Astfel, in tabelele cele mai simple, care cuprind enumerari de termeni sau valori ale caracteristicilor de calitate, este indicat ca valorile sa fie dispuse unele sub altele. Asemenea tabele permit a se stabili frecventa repetarii datelor sau a grupelor de date, ceea ce asigura si posibilitatea exprimarii acestora in forma grafica. in tabelele mai complexe, datele pot fi inscrise fie pe orizontala (in cazul in care cuprind putine caracteristici, care insa au valori multe), fie pe verticala.

Tabelele se numeroteaza si li se stabilesc titluri care sa sugereze in mod clar continutul.

In afara tabelelor, datele masuratorilor pot fi exprimate si sub forma grafica, mai ales sub forma histogramelor. Histogramele permit analiza eficace a datelor elementare, ele evidentiind clar punctele de concentrare si marimea variatiei valorilor indicilor masurati.

In functie de necesitati, pentru a exprima cu o anumita precizie

rezultatul sirului de 10..15 masuratori necesare pentru determinarea unui

indice de calitate, se folosesc urmatorii parametri asociati:

■ media aritmetica simpla (valoarea centrala in jurul careia se grupeaza valorile caracteristicii determinate);

■ amplitudinea, care exprima masura variatiei, calculandu-se ca diferenta intre valoarea maxima si minima a unui sir de cel putin zece determinari;

■ media aritmetica ponderata;

■ eroarea absoluta si relativa;

■ abaterea medie patratica ce serveste pentru masurarea si exprimarea variatiei masuratorilor.

In unele situatii, este necesar a se proceda la rotunjirea rezultatelor masuratorilor.

Principalele reguli de care se tine seama in rotunjirea rezultatelor masuratorilor sunt:

􀀸ultima zecimala a rezultatului unei determinari poate fi suprimata,

penultima rotunjindu-se dupa reguli aritmetice;

x numarul de zecimale al unui rezultat obtinut printr-o operatie

aritmetica in care au intervenit doua marimi, nu trebuie sa fie mai

mare decat numarul de zecimale al marimii care a fost

determinata cu cel mai mic grad de precizie.

Reducerea si controlul erorilor de masurare

Erorile de masurare, intelese ca diferente intre valorile rezultate din masurare si unele valori de referinta, de precizie superioara, insotesc in mod inevitabil orice masurare. Ele sunt cauzate fie de imperfectiunea organelor noastre de simt sau de variatia conditiilor in care se efectueaza determinarile (erori intamplatoare), fie datorate imperfectiunii aparatelor sau metodelor folosite (erori sistematice).

In expertiza merceologica, erorile pot influenta atat deciziile referitoare la calitatea produselor individuale, cat si pe cele referitoare la loturile a caror calitate se controleaza pe baza esantioanelor.

Erorile de masurare pot fi reduse pe doua cai:

􀀙efectuarea de determinari multiple si folosirea instrumentarului statistic pentru controlul erorii de masurare;

􀀙descoperirea cauzelor variatiei si diminuarea sau eliminarea lor.

In practica s-a constatat ca pentru reducerea la jumatate a erorii de masurare este necesara o crestere de patru ori a numarului de determinari.

Totusi, majorarea numarului de determinari pentru reducerea intr-o anumita masura a erorilor are anumite limite, impuse pe de o parte de cresterea costului determinarii calitatii produsului, ca urmare a consumului suplimentar de probe, iar pe de alta parte de constatarea ca, peste o anumita limita, pentru reducerea infima a erorii este necesara o crestere substantiala a numarului determinarilor.

Descompunerea valorilor obtinute in elemente ale dispersiei permite obtinerea de informatii asupra cauzelor variatiei valorilor observate ale erorilor de masurare. Metoda presupune descompunerea erorii totale a unui sistem de masuratori in erori componente, sistematizate dupa cauzele care le produc.

Analiza valorilor numerice ale componentelor erorii totale permite sa se stabileasca sursele principale de erori, asupra carora trebuie actionat in vederea diminuarii.

Metoda se foloseste cu precadere atunci cand expertul se afla in situatia de a alege dintre mai multe siruri de masuratori pe cel mai apropiat de valoarea reala. O asemenea situatie poate fi intalnita atunci cand

determinarile sunt efectuate de mai multi operatori, mai multe laboratoare, in mai multe zile etc.

8.2.1.7 Analiza factorilor care pot genera modificari ale indicilor de calitate ai produselor

Interpretarea rezultatelor determinarilor de laborator permite realizarea unor obiective diverse, in functie de speta expertizei merceologice si de obiectivele acesteia. Asa de exemplu, pentru stabilirea calitatii reale a produselor este necesara analiza comparativa a indicilor de calitate in forma reala si prescrisa. Daca sarcina expertizei consta si in stabilirea factorilor care au generat degradari calitative, atunci se impune si analiza principalilor factori din procesul tehnologic sau al circulatiei care au implicatii asupra indicilor de calitate. Aceasta analiza permite, in afara realizarii obiectivului mentionat si stabilirea responsabilitatilor pentru degradarea produselor pe baza corelarii rezultatelor analizei cu datele existente in dosarul cauzei si cu constatarile facute de expert cu prilejul investigatiei pe teren.

Evidentierea factorilor care pot genera modificari ale indicilor de calitate presupune atat analiza principalilor parametri ai materiilor prime si ai procesului tehnologic, cat si a influentei factorilor specifici diverselor etape ale circulatiei produselor. Cu prilejul analizei, in afara stabilirii factorilor de influenta, expertul poate preciza (pe baza corelatiei dintre principalele caracteristici ale produselor) si eventualele implicatii pe care modificarile indicilor de calitate le pot avea asupra comportarii in exploatare a produselor.

Orientativ, in continuare se prezinta pe exemplul marfurilor din piele, principalele elemente care stau la baza analizei, in cele doua componente de baza ale sale: stabilirea factorilor de influenta si a implicatiilor modificarii indicilor de calitate asupra comportarii in exploatare a produselor. in orientarea analizei s-a tinut seama de faptul ca, dat fiind domeniul specific de utilizare, valoarea de intrebuintare a articolelor din piele este determinata in mare masura de proprietatile chimice, fizice, fizico-chimice si mecanice ale materiilor prime folosite la confectionarea lor. In acelasi timp, s-a pornit de la constatarea potrivit careia

cunoasterea valorica a proprietatilor fizico-mecanice ale pieilor furnizeaza informatii pretioase asupra posibilitatilor de utilizare, de multe ori, intr-o masura mai mare decat cunoasterea compozitiei chimice.

Continutul de umiditate al pieilor depinde de mai multi factori si anume:

- de umiditatea relativa si temperatura mediului inconjurator, fiind mai mare cu cat umiditatea relativa este mai ridicata;

- de metoda de tabacire folosita, iar in cadrul aceleiasi metode, de natura materialelor tanante folosite, precum si de unii parametri ai procesului tehnologic;

- de continutul de substante grase, fiind mai redus cu cat gradul de ungere al pieilor este mai intens;

- de prezenta si de natura substantelor de umplere.

La randul sau, continutul de umiditate al pielii influenteaza, in afara altor proprietati, rezistenta la tractiune a acesteia, care creste direct

proportional cu continutul de umiditate pana la 150..160% din valorile

initiale, dupa care devine stationara. Variatia rezistentei la tractiune in functie de umiditate este mai pregnanta in cazul pieilor tabacite vegetal.

In afara acestor influente, umiditatea pieilor influenteaza si alte fenomene. Astfel, un continut de umiditate in piele de peste 20% favorizeaza actiunea distrugatoare a microorganismelor, in timp ce umiditatea sub 12% face ca pielea sa-si piarda caracteristicile de elasticitate si flexibilitate, devenind fragila, casanta.

Continutul de substante grase al pieilor variaza in functie de natura si destinatia sortimentului de piele, precum si de modul de gresare.

Substantele grase influenteaza un numar mare de proprietati, precum absorbtia de apa, permeabilitatea la apa, rezistenta la tractiune, capacitatea de deformare, moliciunea, flexibilitatea etc. Astfel, pieile cu un continut ridicat de substante grase vor avea un continut de umiditate si o permeabilitate la apa scazute. Aceste piei vor avea, de asemenea, o rezistenta la tractiune si o alungire la rupere mai mari.

Continutul de substante minerale este determinat, pe de o parte, de substantele minerale care provin din pielea cruda, pe de alta parte de incorporare a diverselor materiale folosite in timpul operatiilor procesului tehnologic.

Continutul in substante minerale al pieilor crude variaza intre

0,35..0,5%. Principalele faze ale procesului de prelucrare care

contribuie la cresterea continutului in substante minerale sunt: cenusarirea, spalarea, piclarea, neutralizarea si tabacirea.

Fiecare component mineral al pieilor finite influenteaza intr-un anumit fel calitatea acestora.

Astfel, un procent ridicat de clorura de sodiu, saruri de fier, de calciu, alaun sau saruri de cupru poate provoca aparitia unor pete pe suprafata pieilor, craparea acestora sau imprimarea unui caracter buretos.

Prezenta unei cantitati mari de substante minerale in pieile pentru talpa mareste absorbtia de apa a acestora, aparand in acelasi timp pericolul exudarii lor la suprafata pieilor sub forma unui strat alb sau cenusiu deschis.

Pieile care contin cantitati mari de clorura de magneziu se usuca foarte greu dupa prelucrare, devenind moi in timpul depozitarii si inchizandu-se la culoare.

In cazul pieilor tabacite mineral, continutul ridicat in substante minerale poate provoca defecte de incretire a fetei, fata fara luciu, vopsire neuniforma sau exudatii pe fata pieilor.

Pe produsele finite, exudatiile de substante minerale solubile cauzeaza o intarire si o crapare a materialelor folosite pentru confectionarea fetelor de incaltaminte. Deosebit de periculoase sunt combinatiile de magneziu, care sub influenta transpiratiei sau a altor forme de umiditate trec pe fata pieilor formand precipitate.

Continutul de substante solubile totale din pieile finite variaza in functie de sortiment, destinatie, metoda de tabacire folosita.

Prezenta substantelor solubile in cantitati mari in pielea finita provoaca inchiderea culorii acesteia, tendinta de crapare a fetei, reducerea rezistentei la tractiune si a alungirii, datorita faptului

orientare a fasciculelor de fibre de colagen sunt mult mai reduse de prezenta substantelor solubile in spatiile interfibrilare.

De asemenea, in timpul pastrarii incaltamintei in mediu umed, substantele solubile se dizolva partial, talpa revenind in starea afanata in care s-a aflat inainte de tabacire.

Continutul de substanta dermica depinde de natura pieilor brute, metoda de tabacire si regiunea topografica. El variaza intre 42.50% la pieile tabacite vegetal si intre 50.70%, la cele tabacite mineral.

Dintre regiunile topografice, cruponul contine cea mai mare cantitate de substanta dermica.

Cresterea continutului de substanta dermica influenteaza favorabil rezistenta la uzura, rezistenta la tractiune si alungirea la rupere.

Rezistenta la tractiune a pieilor finite este influentata de natura pielii crude, de continutul de umiditate, de substante grase si de materiale de umplutura.

Principalele cauze care conduc la scaderea rezistentei la tractiune sunt supracenusarirea, combinarea neuniforma a pielii cu materialele tanante, uscarea excesiva a tesutului fibros si actiunea bacteriilor de putrefactie.

Rezistenta la sfasiere este determinata de unii indici ce caracterizeaza microstructura pieilor finite (regularitatea impletirii fasciculelor de fibre, compactitatea si ondulatia fasciculelor etc). Aceasta caracteristica influenteaza comportarea pieilor in procesele de confectionare si de exploatare.

Absorbtia de apa a pieilor finite este determinata in principal de natura pielii brute si de procesul tehnologic (mai ales de operatiile de tabacire, gresare, vopsire si lacuire).

Permeabilitatea la apa este influentata de starea retelei fibrilare, de sistemul de tabacire si finisare, de regiunea topografica a pielii.

Cea mai ridicata permeabilitate la apa o au pieile tabacite in crom, iar cea mai mica, pieile tabacite vegetal. Ungerea intensa accentueaza caracterul de impermeabilitate a pielii, ca si prezenta unor apreturi de

acoperire sau a lacurilor. Structura poroasa a regiunilor periferice ale pielii favorizeaza patrunderea apei.

x

X X

In expertiza merceologica, determinarea efectiva a calitatii produselor se poate efectua prin metodologii specifice, rezultate din metodologia generala a determinarii calitatii. Ele se stabilesc in functie de unghiurile din care trebuie privita calitatea, fiind determinate de caracterul complex si dinamic al acesteia, precum si de posibilitatile diverse de a privi si interpreta calitatea.

Principalele metodologii utilizate in practica urmaresc:

* determinarea calitatii produselor de fabricatie curenta;

* determinarea calitatii produselor noi;

* determinarea calitatii comerciale a produselor.

Se precizeaza ca metodologiile mentionate se incadreaza in

metodologia generala de determinare a calitatii produselor, prezentand insa

particularitati in functie de specificul produselor sau de obiectivele urmarite.

Alegerea metodologiei de determinare a calitatii are la baza elemente precum:

- spetele expertizelor merceologice (degradarea calitativa partiala sau totala a produselor, denaturarea sau substituirea acestora);

- natura produsului (produs nou sau traditional);

- destinatia produsului (de moda, de folosinta curenta);

- daca este necesar a se determina calitatea produsului la furnizor sau la beneficiar;

- daca este necesar a se determina calitatea unui produs singular sau a unui lot de produse.

Indiferent de tehnica folosita pentru determinarea calitatii, este necesar sa se tina seama in permanenta ca determinarea acesteia presupune luarea in consideratie a corelatiilor dintre caracteristica ce se determina, organul de simt sau aparatul folosit in acest scop, metoda utilizata si criteriul de calitate luat in consideratie.

8.2.2 Metodologia determinarii calitatii produselor de fabricatie curenta

In practica determinarii calitatii produselor de fabricatie curenta, expertul poate fi solicitat fie pentru a determina calitatea unui produs la un moment dat, fie pentru a determina si urmari calitatea produselor intr-un interval de timp mai indelungat, in pas cu fabricatia acestora, pentru a evidentia stabilitatea procesului tehnologic reflectata in nivelul calitativ al produselor.

In ambele ipostaze, expertul trebuie sa desfasoare in mod obligatoriu urmatoarele activitati: stabilirea schemei generale de determinare a calitatii, respectiv precizarea caracteristicilor de calitate ce urmeaza a fi determinate, a metodelor de determinare si a succesiunii in timp a efectuarii determinarilor, stabilirea limitelor de toleranta si a campului de imprastiere a indicilor de calitate corespunzatori caracteristicilor, prelucrarea rezultatelor determinarilor si interpretarea lor.

In privinta stabilirii caracteristicilor de calitate, este necesar a se opta pentru cele prescrise prin norme tehnice, pentru care exista si metode standardizate de determinare, singurele metode oficiale in relatiile dintre parti.

In ceea ce priveste succesiunea in timp a efectuarii determinarilor, ea trebuie astfel stabilita incat sa asigure folosirea judicioasa a esantionului aflat la dispozitia expertului. In acest scop, este necesar a se programa pentru inceput determinari nedistructive, apoi cele care necesita cantitati reduse de materiale si numai in final pot fi programate determinarile distructive.

In stabilirea limitelor de toleranta si a campului de imprastiere a valorilor caracteristicilor masurabile, expertul trebuie sa porneasca de la urmatoarele constatari:

- nu exista nici un produs ai carui indici de calitate, considerati individual, sa se situeze in totalitate la nivelul optim;

- abaterile unor indici de calitate in raport cu nivelul lor optim pot fi partial, iar uneori chiar total, compensate cu abaterile altor indici care au efect favorabil asupra nivelului calitativ.

Tehnica actuala de efectuare a determinarilor de laborator impune ca rezultatele determinarii indicilor de calitate prin masuratori repetate sa fie exprimate sub forma de intervale precizate de limite superioare si inferioare, in interiorul carora sa se plaseze valorile caracteristicilor masurabile.

De aceea, pentru a asigura un grad ridicat de precizie a masuratorilor, este necesar a se preciza limitele de toleranta si campul de imprastiere.

Limitele de toleranta reprezinta intervalele, delimitate de o valoare superioara si una inferioara, in care pot aparea variatii ale indicilor de calitate fara ca prin aceasta sa fie diminuata calitatea.

Campul de imprastiere este definit prin limitele intre care pot varia unii indici sub influenta unor cauze intamplatoare.

Sub aspect metodologic, tehnica determinarii calitatii produselor de fabricatie curenta in cele doua ipostaze mentionate este asemanatoare, existand unele diferente in privinta sistemului de inregistrare si de prelucrare a rezultatelor determinarilor atunci cand se urmareste evolutia nivelului calitativ in pas cu fabricatia produselor.

Metodele folosite in acest scop urmaresc in principal simplificarea modului de inregistrare si prelucrare a rezultatelor.

In practica determinarii calitatii prezinta utilitate 'metoda diferentei', care consta in inregistrarea unor valori de baza, ulterior stabilindu-se numai diferentele pozitive sau negative in raport cu aceasta, ceea ce faciliteaza prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelor.

8.2.3 Metodologia stabilirii si analizei calitatii produselor noi

8.2.3.1 Metodologia stabilirii calitatii produselor noi

Produsele noi sunt destinate largirii sortimentelor. Ele pot proveni fie prin diversificare, fie prin innoire, putand avea aceeasi valoare de intrebuintare sau valori de intrebuintare diferite, in raport cu produsele pe care le inlocuiesc sau alaturi de care coexista pe piata.

Pentru determinarea calitatii produselor noi, este necesar, pentru inceput, sa se stabileasca semnificatia noutatii cu care acestea se prezinta in competitia pietei. Din acest punct de vedere, produsele noi se impart in mai multe categorii, ceea ce obliga ca pentru determinarea obiectiva a calitatii lor sa fie necesara indeplinirea cumulativa a doua cerinte:

􀀙determinarea sa aiba un caracter unitar;

􀀙determinarea sa aiba un caracter obiectiv.

Caracterul unitar al determinarii calitatii produselor noi se asigura prin folosirea unor tehnici si metode de determinare admise prin reglementarile in vigoare pentru produse facand parte din aceeasi grupa de marfuri.

Caracterul obiectiv este conditionat de necesitatea ca in aprecierea calitatii unui produs nou sa se ia in consideratie atat elementele de prescriere a calitatii aflate in standardele produselor similare, cat si rezultatele testelor de corespondenta ale acestora cu cerintele consumatorilor.

In general, determinarea calitatii produselor noi presupune solutionarea urmatoarelor probleme:

- stabilirea caracteristicilor de calitate ce vor fi cercetate; - stabilirea metodelor de determinare;

- stabilirea nivelului de calitate minim ce urmeaza a se asigura de catre noul produs.

Selectionarea caracteristicilor de calitate trebuie in esenta subordonata indeplinirii a trei obiective:

􀀸cunoasterea gradului de concordanta al produsului nou cu exigentele impuse de domeniul specific de utilizare;

􀀸reprezentativitatea caracteristicilor pentru calitatea produsului;

􀀸precizarea stabilitatii in timp a caracteristicilor de calitate, in raport cu necesitatile destinatiei atribuite.

In stabilirea metodelor de determinare se tine seama ca unele caracteristici de calitate pot fi determinate prin mai multe metode. De aceea, dupa inventarierea variantelor prin care o caracteristica de calitate poate fi determinata, se face o analiza comparativa pentru a se alege

indicata, aceasta trebuind sa corespunda urmatoarelor deziderate:

• sa caracterizeze cat mai exact calitatea produsului, respectiv sa fie afectata in masura cat mai mica de erori;

• sa fie operativa, pentru ca rezultatele determinarilor sa poata fi folosite in adoptarea deciziilor privind variantele optime de produse noi;

• sa necesite conditii de determinare (aparatura, materiale etc.) care sa poata fi asigurate cu usurinta.

In practica, de cele mai multe ori, determinarea calitatii produselor noi se reduce la evidentierea nivelului tehnic al calitatii, constand in compararea caracteristicilor tehnice si functionale in forma nominala sau reala cu caracteristicile similare ale unor produse de referinta. in acest scop, se iau in consideratie atat indicii simpli de calitate, cat si indicii complecsi, acestia caracterizand mai complet calitatea produselor prin integrarea unora dintre indicii simpli.

Pentru unele produse, in special alimentare, se recomanda introducerea sistemului de evaluare pe baza de punctaj, care reflecta satisfacator nivelul calitativ, simplificand in acelasi timp metodologia de determinare.

8.2.3.2 Metodologia analizei calitatii produselor noi

Orice produs nou inaintea introducerii in fabricatie trebuie sa fie supus unei analize riguroase pentru a se stabili competitivitatea lui sociala, economica si tehnica.

In practica, in numeroase situatii se efectueaza expertize extrajudiciare, precum expertizele preliminare fabricarii unor instalatii sau unor noi tipuri de masini si utilaje sau expertizele care au drept obiect stabilirea oportunitatii introducerii in fabricatie a anumitor variante de produse noi.

In asemenea expertize, pentru realizarea unor analize stiintifice, care sa asigure in perspectiva o eficienta ridicata, este necesar a se considera produsul nu numai ca o entitate fizica, ci ca un complex de atribute

masurabile si nemasurabile, respectiv ca o variabila controlabila in elaborarea strategiei globale a intreprinderii.

In analiza problematicii calitatii produselor noi, aspectele specifice sunt abordate intr-o maniera sistemica, moderna, prin integrarea aspectelor specifice tuturor fazelor ciclului existential al produselor, incepand cu ideea de produs si terminand cu faza postutilizare.

Abordate intr-o asemenea maniera, aspectele calitative pe care le implica produsele noi se manifesta pe planuri multiple, fiind determinate de numerosi factori. Acesti factori asigura o studiere complexa a dimensiunilor diverselor variante de produse noi in relatie cu resursele de materii prime si materiale consumabile, resursele energetice, disponibilitatile de utilaje, obiectivele calitative urmarite, evitarea poluarii mediului inconjurator si posibilitatile de recuperare.

Sub aspect merceologic, pentru a stabili masura in care produsele noi corespund cerintelor beneficiarilor intermediari si finali, acestea trebuie sa fie analizate prin prisma exigentelor si cerintelor cu care se vor confrunta pe intreg circuitul lor tehnic. In acest sens este necesar a se evidentia operatiile, stadiile si ipostazele in care se va afla produsul nou pe intregul traseu logistic pe care-1 parcurge pana la consumator, inclusiv cele privind transportul, manipularea, depozitarea si etalarea in unitatile de desfacere.

In cazul produselor ale caror ambalaje de prezentare sau de transport se refolosesc, intervenind operatii suplimentare de introducere in circuit, vor fi analizate si aspectele privind reconditionarea si valorificarea ambalajelor.

In principiu, prin analiza calitatii produselor noi se urmareste a se evidentia masura in care solutia tehnica rezultata din activitatea de cercetare-proiectare corespunde exigentelor impuse de domeniul specific de utilizare sau daca este necesar ca ea sa fie completata, modificata sau corelata cu exigentele unor procese adiacente sau complementare ce au loc.

Analiza calitatii produselor noi presupune parcurgerea mai multor etape diferentiate prin obiectivele urmarite, dintre care mai importante sunt:

- stabilirea si analizarea functiilor de baza ale noului produs;

- detalierea si analizarea solutiilor posibile de ambalare si a conditiilor de pastrare pe intregul circuit tehnic;

- stabilirea, analizarea si precizarea cerintelor pe care le ridica depozitarea si transportul produsului nou;

- cercetarea conditiilor de aplicare a tehnologiei;

- cercetarea aspectelor specifice comercializarii produsului nou (probleme ridicate de reteaua de desfacere, mod de etalare etc.);

- cercetarea aspectelor privind recuperarea si valorificarea ambalajelor sau a materialelor pentru ambalare.

In functie de specificul lor, aceste obiective pot fi grupate pentru a fi solutionate, in cadrul urmatoarelor etape:

􀂙analiza calitatii produsului propriu-zis;

􀂙analiza conditiilor de transport, manipulare, depozitare si pastrare;

􀂙analiza respectarii legalitatii;

􀂙analiza eficientei noului produs.

Parcurgerea acestor etape are drept scop stabilirea modalitatilor de asigurare a anumitor cerinte si cai de satisfacere a exigentelor calitative impuse noului produs, care in ultima instanta se identifica cu cerintele consumatorilor.

Pentru evidentierea cat mai completa a calitatii produsului nou, mai exact a sistemului complex produs-ambalaj, este necesar a se analiza distinct ansamblul sistemelor la care participa produsul si ambalajul. Pe aceasta baza pot fi stabilite principalele functii pe care produsul nou trebuie sa le indeplineasca.

Sistemele cele mai frecvente pe care ansamblul complex produs-ambalaj le formeaza sunt sistemul produs-om, sistemul produs-echipament si sistemul produs-ambient.

Examinarea sistemului produs-om permite stabilirea acelor functii ale produselor care sunt impuse de personalul care vine in contact direct cu acestea (muncitori, expeditori, manipulatori, lucratori din comert, utilizatori sau consumatori). in principal, analiza acestui sistem asigura stabilirea modalitatilor de adaptare a produsului la posibilitatile sau nevoile oamenilor.

Sistemul produs-echipament permite a se stabili acele functii care sa faciliteze transportul, depozitarea, prelucrarea sau alte procese care intervin pe traseul logistic.

Analiza sistemului produs-ambient permite ca, in functie de conditiile prescrise (temperatura, umiditate, grad de iluminare, grad de poluare etc.) pentru fiecare etapa, sa se stabileasca conditiile optime, care in final sa asigure mentinerea integritatii calitative si cantitative a produsului.

In activitatea practica de analiza a calitatii unui produs nou se urmareste investigarea cailor prin care pot fi asigurate elementele de utilitate si cele de eficienta ale produsului respectiv. Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea a doua etape:

- determinarea functiilor de baza ale produsului nou;

- detalierea functiilor produsului nou si a conditiilor pe care aceste functii le impun.

Punctul de plecare in analiza calitatii produsului nou il reprezinta valoarea de intrebuintare a acestuia. Dupa cum se cunoaste, realizarea unui produs este justificata numai in masura in care acesta satisface o anumita nevoie, avand deci o anumita valoare de intrebuintare.

O analiza atenta a valorii de intrebuintare a unui produs evidentiaza faptul ca aceasta este rezultatul unui anumit ansamblu de componente. De aceea, pentru a se efectua o investigatie riguroasa a valorii de intrebuintare a unui produs, tehnica analizei valorii a trecut la descompunerea acesteia in componente care au fost numite functii.

Potrivit acestei conceptii, functiile unui produs reprezinta componentele valorii de intrebuintare (sau cum se uziteaza uneori in literatura de specialitate valori de intrebuintare elementare) care asamblate in produsul respectiv intr-o structura si pondere specifica, creeaza utilizatorului satisfactia tehnico-functionala si psihosenzoriala, cu alte cuvinte satisface nevoia de consum.

Cum fiecarui produs ii corespunde o mare varietate de functii, pentru cercetarea calitatii se impune o grupare a lor.

In mod frecvent, functiile unui produs se impart in obiective, subiective si auxiliare.

Functiile obiective sunt functii care contribuie in mod direct la asigurarea valorii de intrebuintare a unui produs, putand fi masurate in mod obiectiv si exprimate prin unitati de masura bine definite.

Asa de exemplu, in cazul unui produs alimentar, functiile obiective corespund aportului de trofine ce urmeaza sa satisfaca nevoia fiziologica de hrana, precum si asigurarii inocuitatii; asemenea functii au caracter obiectiv deoarece justifica si fundamenteaza producerea si achizitionarea produsului respectiv.

In cazul produselor nealimentare, functiile obiective pot fi mai mult sau mai putin clar conturate. Astfel, in cazul articolelor de incaltaminte, ele sunt definite prin functia de protectie in toate variantele sale, ca si prin cea ortopedica.

Pentru definirea si analizarea functiilor obiective ale unui produs nou este necesar sa se porneasca de la nevoia sociala, de la destinatia produsului.

Caracterul specific al functiilor obiective ale produselor este in functie de gradul de prelucrare al acestora.

Astfel, in cazul produselor alimentare primare (zahar, ulei, carne, lapte, peste, faina, legume, fructe etc.) functiile obiective trebuie sa evidentieze valoarea de intrebuintare a acestor produse, care pot reprezenta materii prime pentru obtinerea unor alimente mai complexe si mai adecvate cerintelor consumatorilor.

De aceea, in cazul produselor alimentare primare, functiile obiective se pot exprima prin urmatoarele elemente:

- natura si cantitatea de componente utile (procente de substante grase, de zaharuri);

- natura si ponderea componentilor fara valoare (apa, celuloza etc.) care se gasesc in masa produsului respectiv;

- absenta noxelor.

Datorita valorii de intrebuintare diferite a unor grupe de elemente, functiile obiective trebuie sa detalieze preferintele pentru anumite elemente cu utilitate mai mare (vitamine, aminoacizi esentiali etc.).

In analizarea functiilor obiective este necesar sa se tina seama de utilizarile specifice pe care le pot avea produsele, respectiv daca ele sunt destinate masei consumatorilor sau anumitor segmente de consumatori (produse alimentare dietetice, incaltaminte pentru sportivi, pentru handicapati, de protectie etc.).

In primul caz, functiile obiective trebuie sa aiba un continut si caracteristici care satisfac nevoia de alimente sau de alte produse la nivelul mediu al populatiei; in cel de-al doilea caz, ele au in vedere cerintele particulare ale anumitor categorii de consumatori.

Functiile subiective participa si ele in mod direct la asigurarea valorii de intrebuintare a unui produs, dar nu pot fi masurate in mod obiectiv. Ele contribuie la producerea unor stari afective utilizatorului, generate de masura in care produsul il atrage pe consumator, de satisfactia ce se obtine prin consumarea acestuia sau de alte senzatii.

In cazul produselor alimentare, functiile subiective sunt reprezentate prin insusirile psihosenzoriale ale acestora (olfactive, gustative, vizuale etc.), dar si prin dimensiunile pe care aceste insusiri le capata la nivelul consumatorului si care sunt in functie de educatie, traditie, varsta sau de alte elemente. La marfurile nealimentare, exemplul tipic pentru functiile subiective il reprezinta functia estetica, proprie unui numar mare de produse, in cazul produselor noi, analiza laturii estetice urmareste punerea in valoare si amplificarea efectului obtinut prin imbinarea si solutionarea corespunzatoare a functiilor subiective.

In analizarea functiilor subiective ale unui produs este necesar a se urmari masura in care acestea corespund anumitor cerinte, mai ales cerintelor derivand din relatia consumator-produs, dintre care se mentioneaza:

􀀙facilitarea identificarii produsului de catre consumator si asocierea cu o anumita cerinta a acestuia, pe care produsul o poate satisface;

􀀙satisfacerea nevoilor psihosenzoriale sau tehnico-functionale ale consumatorilor atat in momentul utilizarii, cat si ulterior acestui moment; in acest fel, produsul va lasa o imagine favorabila consumatorului, care va fi interesat sa-1 achizitioneze si in viitor.

Analiza functiilor subiective ale unui produs nou impune tratarea distincta a celor doua componente ale sistemului complex produs-ambalaj si anume:

􀃖produsul, cu care prilej se completeaza si se amplifica functiile obiective ale produsului analizat;

􀃖ambalajul, mai ales cel de prezentare, care uneori este determinant in adoptarea deciziei de achizitionare de catre consumatori.

In afara acestor cerinte, pentru a se asigura caracterul stiintific al cercetarii este necesar ca stabilirea si analizarea functiilor subiective ale unui produs nou sa se faca in relatie directa cu functiile obiective, astfel incat pe ansamblu sa se realizeze cerintele care sa asigure valoarea de intrebuintare preconizata pentru un segment de consumatori dat.

Functiile auxiliare, spre deosebire de cele obiective, care vizeaza direct consumatorul, se refera la cerintele pe care produsul trebuie sa le satisfaca de-a lungul circuitului tehnico-economic.

In practica, stabilirea functiilor auxiliare ale unui produs nou presupune luarea in consideratie a doua aspecte de baza:

- stabilirea tipului si succesiunii fazelor pe care produsul le parcurge pentru a ajunge la beneficiarii sai finali;

- analiza diferitelor sisteme pe care produsul le formeaza pe intregul sau circuit logistic (produs-om, produs-ambalaj, produs-mediu) si stabilirea, pe aceasta baza, a functiilor auxiliare pe care produsul nou trebuie sa le indeplineasca pentru a corespunde acestor sisteme.

Asa de exemplu, analiza sistemului produs-ambalaj evidentiaza faptul ca functia de protectie a produsului pe care o indeplineste ambalajul, desi nu concura la asigurarea valorii de intrebuintare a acestuia, este de mare utilitate, deoarece asigura conservarea calitatii initiale a produsului in toate etapele circuitului sau tehnic.

Prin urmare, putem considera ca functiile auxiliare ale sistemului produs-ambalaj se refera la acele insusiri care, desi nu contribuie in mod direct la asigurarea valorii de intrebuintare, servesc la conservarea acesteia, facilitand in fapt functiile obiective si subiective.

In functie de specificul lor, produsele pot avea functii auxiliare diverse, care in esenta converg catre realizarea a doua obiective:

• pastrarea calitatii produselor;

• facilitarea proceselor la care sistemul produs-ambalaj este supus pe traseul producator-consumator.

De multe ori investigarea obiectiva a calitatii unui produs nou obliga la detalieri si nuantari care sa permita in final o mai corecta apreciere a functiilor acestuia. In acest sens se mentioneaza produsele de moda, vinurile, branzeturile etc. ale caror insusiri psihosenzoriale sunt incluse in categoria functiilor subiective, dar care, datorita influentei determinante in formarea calitatii, ar putea fi considerate drept functii obiective, desi evaluarea lor obiectiva este mai anevoioasa, iar uneori chiar imposibila.

Analiza conditiilor de transport, manipulare, depozitare si pastrare a produselor noi

Solutiile tehnice adoptate pentru transportul de la producator la unitatile comerciale si de la acestea la consumatori au o mare insemnatate pentru mentinerea calitatii produselor, influentand in acelasi timp cheltuielile de circulatie si, in general, eficienta economica a produselor noi. De aceea, este necesar ca in cercetarea produselor noi sa se acorde o atentie sporita ansamblului de activitati determinate de miscarea marfurilor, cu folosirea unor tehnici variate, care sa asigure ajungerea acestora la locul, in momentul si in cantitatea necesara, cu minimum de cheltuieli.

Aceste activitati trebuie optimizate, prin considerarea lor intr-o conceptie unitara, ca un proces integrat, de la locul de producere a marfurilor (materii prime, materiale, ambalaje, semifabricate, produse finite) pana la cel de utilizare sau de consum.

Intr-o asemenea conceptie, analiza principalelor aspecte ale logisticii industriale si comerciale (mai ales a cerintelor decurgand din procesele de depozitare si transport) poate obliga la revederea conceptiei privind noul produs, pentru a-1 adapta in masura sporita exigentelor specifice acestor procese.

In general, procesele de depozitare si transport se analizeaza sub aspectul manifestarilor specifice produsului nou, al modalitatilor de transport de la furnizor la beneficiari si al conditiilor de pastrare.

Principalele aspecte care intervin in analiza calitatii produselor noi, sub aspectul sistemelor „produs-mediu' si „produs-ambalaj' sunt: dimensionarea corespunzatoare a produselor si ambalajelor, asigurarea ambalajului optim de pastrare, rationalizarea operatiunilor de manipulare si transport pe intregul circuit tehnico-economic al produselor.

Dimensionarea produselor si a ambalajelor acestora trebuie subordonata folosirii cat mai complete a spatiilor de depozitare si a capacitatii mijloacelor de transport. O cale eficienta pentru realizarea acestui deziderat este modularea, care reprezinta un sistem de corelare a dimensiunilor produselor cu cele ale ambalajelor.

Prin modulare se asigura cerinta ca dimensiunile produsului si ale ambalajului de prezentare sa se cuprinda de un numar intreg de ori in dimensiunile ambalajului de transport sau ale mijlocului de transport. Ea presupune ca in alegerea formelor si dimensiunilor produselor si ambalajelor sa se urmareasca faptul ca prin reunirea acestora in ambalajul de transport sau in mijlocul de transport sa se formeze o stiva compacta, stabila, care sa ocupe rational volumul. O asemenea cerinta a fost impusa mai ales de extinderea paletizarii si containerizarii, care presupun o cat mai rationala dimensionare a produselor si ambalajelor.

Asigurarea conditiilor de pastrare a produselor urmareste mentinerea integritatii calitative a produselor pe intreaga durata a circulatiei lor tehnice. Ea vizeaza in principal conditiile de mediu (mai ales parametrii aerului din spatiile de depozitare) care se vor stabili la valori anumite in functie de cerintele si specificul produselor noi, astfel incat modificarile calitative ale acestora sa fie minime.

Rationalizarea operatiunilor de manipulare constituie o cale importanta de crestere a productivitatii muncii si de reducere a costurilor. Ea presupune atat organizarea rationala a calitatii marfurilor

si mecanizarea acestora si amenajarea adecvata a depozitelor, rampelor de incarcare-descarcare si a mijloacelor de transport.

Solutiile care stau la baza rationalizarii operatiunilor de manipulare depind atat de natura acestora, cat si de forma de prezentare a produselor (ambalate sau in vrac). Ele urmaresc in principal gruparea produselor in unitati mari care sa se manipuleze simultan, folosind containere si palete de diverse tipuri.

Alegerea variantei optime de manipulare presupune luarea in consideratie a numeroase cerinte, dintre care se mentioneaza:

- cerinte de ordin constructiv (sa se asigure o protectie corespunzatoare a produselor pe intregul circuit tehnic al acestora);

- cerinte de ordin dimensional, care impun ca dimensiunile sa corespunda prescriptiilor internationale si conditiilor pe care le presupun mijloacele de transport si manipulare;

- cerinte privind fixarea sau ancorarea produselor in mijlocul de transport, astfel incat aceste operatiuni sa se efectueze prin mijloace simple si sigure;

- cerinte privind returnarea ambalajelor, fiind preferate ambalajele care-si pot micsora volumul prin pliere sau pe alte cai.

In privinta stabilirii mijloacelor de transport, optiunea trebuie sa aiba la baza urmatoarele cerinte:

■ conservarea calitatii produselor pe tot circuitul tehnico-economic;

■ asigurarea promptitudinii cerute pe piata produsului ce se transporta;

■ asigurarea cerintelor de economicitate.

Analiza respectarii legalitatii

Cu prilejul analizei calitatii produselor noi, este necesar a se tine seama de restrictiile sau obligatiile ce decurg din legislatia interna sau internationala in vigoare.

In acest sens se vor analiza restrictiile prevazute de legislatie pentru produsul cercetat sau pentru grupa de produse si care se pot referi la:

a. Conditiile tehnice de realizare a produsului:

- tipuri de materii prime;

- caracteristicile tehnologiei de fabricatie.

b. Conditiile igienico-sanitare impuse tuturor factorilor ce intervin in procesul de obtinere a produsului si care concura la obtinerea unui produs salubru:

- materii prime;

- utilaje;

- forta de munca;

- mediu ambiant.

c. Conditiile de comercializare, care se refera la:

- marcile de fabrica;

- marcile de comert; restrictii sau protectii vamale.

In practica, analiza respectarii cerintelor de ordin legislativ consta in compararea conditiilor asigurate de solutiile propuse cu cele prevazute de legislatie. in cazul produselor destinate exportului, aceasta analiza presupune luarea in consideratie a cerintelor prevazute de legislatia zonelor cu care produsul va veni in contact pe traseul producator-consumator.

O importanta deosebita trebuie acordata verificarii masurii in care produsul corespunde prescriptiilor vigoare. Pe aceasta baza se asigura cunoasterea tuturor conditiilor de calitate impuse produsului de catre toti factorii raspunzatori de producerea si comercializarea acestuia.

Analiza eficientei produsului nou

Determinarea eficientei unui produs nou implica doua aspecte:

- evidentierea imbunatatirilor pe care le asigura produsul;

- stabilirea efectelor economice ce decurg prin introducerea produsului nou pentru producator, organizatii comerciale si consumatori.

Pentru exprimarea eficientei programelor de diversificare sortimentala se folosesc numerosi indicatori de ordin tehnic, economic sau social. Dintre acestia, mai importanti sunt:

􀂎durata de recuperare a cheltuielilor de cercetare prin acumulari suplimentare;

􀂎efectele economice scontate, respectiv beneficiul sau acumularile obtinute;

􀂎cresterea productivitatii muncii;

􀂎reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale;

􀂎imbunatatirea caracteristicilor de calitate;

􀂎cresterea volumului desfacerilor;

􀂎cresterea eficientei economice la beneficiari.

In general insa, evidentierea efectelor economice ale introducerii unui produs nou presupune analiza detaliata a eficientei la nivelul producatorului, al organizatiilor comerciale si beneficiarului. In afara indicatorilor de eficienta, aceasta analiza va avea in vedere si alte aspecte precum:

La producator:

- masura in care produsul nou se integreaza in dotarile existente si tehnicile de fabricatie obisnuite;

- masura in care produsul nou asigura valorificarea rationala a resurselor existente, evitand in acelasi timp poluarea mediului;

- gradul de imbunatatire a nivelului calitativ, in raport cu produsele aflate in fabricatie curenta.

La nivelul organizatiilor comerciale:

- simplificarea procesului de aprovizionare;

- facilitarea etalarii si vanzarii;

- aspecte generate de returnarea ambalajelor;

- reducerea imobilizarilor de fonduri;

- reducerea cheltuielilor de circulatie.

La consumatori:

- timpul necesar pentru folosirea sau pentru pregatirea in vederea utilizarii, mijloacele necesare folosirii si calitatea efectului obtinut;

- gradul in care pot fi conservate si conditiile tehnice necesare;

- nivelul de informare pe care-1 asigura eticheta sau ambalajul;

- modul de asortare cu componentii sortimentului;

- cantitatea de produs aflata intr-o unitate de ambalaj;

- costul produsului;

- posibilitatea de valorificare a ambalajului si de evitare a poluarii mediului inconjurator.

x

X X

Dupa cum se constata, aspectele calitative pe care le ridica determinarea si analiza calitatii produsului nou sunt numeroase, ele manifestandu-se pe mai multe planuri si fiind determinate de o serie de factori. De aceea, deciziile privind introducerea in fabricatie a produselor noi obliga la analiza comparativa laborioasa a variantelor propuse, varianta optima reprezentand, de cele mai multe ori, un compromis intre posibilitatile si interesele producatorului, comerciantilor si utilizatorilor bunurilor materiale.

METODOLOGIA EXPERTIZARII MARFURILOR FALSIFICATE SI CONTAMINATE

9.1 Notiunea de falsificare

Falsificarea este operatia de obtinere a unui produs asemanator cu altul, deja existent in comert, operatie efectuata in scop de inselaciune si de obtinere a unor venituri ilicite. Expertizele avand drept obiect marfuri falsificate sau contaminate sunt in general expertize complexe, cu participarea unor specialisti din diverse domenii, necesitand investigatii laborioase si de durata.

Fraudele, substituirile si falsificarile marfurilor se inscriu in categoria marfurilor frauduloase, a caror amploare a crescut pe masura dezvoltarii societatii omenesti - sursele potentiale ale acestor marfuri frauduloase sunt:

- economia de piata, bazata pe libera reglare a cererii cu oferta;

largirea si intensificarea schimburilor comerciale pe pietele interne si internationale;

cresterea numarului agentilor comerciali implicati intr-un proces logistic.

Potrivit legislatiei italiene, principalele forme de manopere frauduloase sunt falsificarea, contrafacerea, frauda sanitara si substituirea.

Falsificarea este o operatiune frauduloasa care consta in modificarea raportului ponderal intre componentele unui produs, fara a efectua vreo aditivare cu alte substante.

Contrafacerea se constata cand produsul introdus in comert are compozitia si indicii de calitate diferiti de cele normale sau declarate.

Frauda sanitara consta in nocivizarea produselor prin falsificarea, contrafacere sau prin substituire.

Substituirea produselor presupune modificarea compozitiei acestora, prin inlocuirea partiala a uneia sau mai multor substante cu altele, de calitate si valoare inferioara.

Tinand seama de amploarea si pericolul pe care-1 prezinta falsificarea produselor, in tara noastra au fost luate o serie de masuri de prevenire si sanctionare a eventualelor falsificari, in special in domeniul produselor alimentare.

Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati ilicite stipuleaza ca „folosirea ori substituirea de marfuri sau orice alte produse, precum si expunerea spre vanzare sau vanzarea de asemenea bunuri, cunoscand ca sunt falsificate sau substituite constituie activitati comerciale ilicite si atrag raspundere contraventionala sau penala”.

De asemenea, Ordonanta Guvernului Romaniei nr. 39/1995 privind productia de produse alimentare destinate comercializarii mentioneaza ca „falsificarea sau substituirea in domeniul calitatii constituie orice inselaciune sau tentativa de inselaciune privind natura, caracteristicile calitative, compozitia, continutul in substante utile, inlocuirea in componenta produsului a unor substante cu altele vatamatoare sanatatii, precum si falsificarea de denumiri, descrierea sau alte declaratii false privind originea, cantitatea sau identitatea marfurilor sau serviciilor, care contribuie la stabilirea valorii produsului”.

Normele de igiena privind alimentele si protectia sanitara a acestora, aprobate prin Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 661/1995, definesc falsificarea produselor alimentare ca fiind „adaosul oricarei substante naturale sau sintetice in produse in scopul mascarii unor defecte ale produselor alimentare, precum si in scopul modificarii sau conferirii de proprietati pe care produsele nu le justifica prin compozitia lor naturala si prin normele de fabricatie”.

Alti autori definesc falsificarea ca fiind „operatia de obtinerea si comercializare a acelor produse care reprezinta reproduceri (imitatii) aproape fidele, dar de calitate inferioara, a unor produse originale existente

pe piata, operatie efectuata in scop fraudulos pentru obtinerea unor venituri necuvenite.

Sensul corect al notiunii de falsificare poate fi mai bine conturat daca se tine seama de principalele directii posibile de falsificare care, in cazul produselor alimentare, pot fi rezumate dupa cum urmeaza:

- indepartarea uneia sau mai multor componente naturale;

modificarea proportiei normale de componente chimice

specifice;

- introducerea in produs a unor substante nespecifice si nici normale naturii acestuia;

- substituirea unor componente naturale cu componente sintetice sau artificiale, neavizate din punct de vedere sanitar;

- comercializarea unui inlocuitor de produs drept produs natural;

produsul este complet falsificat, fiind obtinut prin asocierea unor

componente chimice asemanatoare celor din care se obtine

produsul natural;

-remanierea sau reconditionarea unui produs degradat sau viciat,

in scopul mascarii defectelor care ar fi evidentiat proprietatile

necorespunzatoare ale produsului respectiv.

9.2 Amploarea fenomenului de falsificare

Falsificarea produselor nu este un fenomen recent. Ea s-a practicat din cele mai vechi timpuri, fapt demonstrat, printre altele de expozitia organizata de British Museum in anul 1991, sub genericul „Falsul - arta de a induce in eroare”. In cadrul expozitiei au fost prezentate lucrari falsificate din timpul Babilonului si pana in epoca moderna.

Daca in trecutul nu prea indepartat falsificarile se manifestau in special in cazul produselor alimentare, treptat ele s-au extins si la produsele industriale. Astazi, se poate afirma ca nu exista produse, mai ales cu preturi mari, care sa nu constituie obiect al falsificarii.

9.3 Metodologia decelarii marfurilor falsificate

Metodologia utilizata in scopul prevenirii si decelarii manoperelor frauduloase la marfuri, eventual pentru comensurarea acestora, se bazeaza pe cunoasterea aprofundata a produsului normal, a proprietatilor sale esentiale, ca si a directiilor si tehnicilor prin care produsul poate fi falsificat.

In practica, metodologia presupune luarea in consideratie, pe de o parte, a unor caracteristici care servesc in mod uzual pentru exprimarea calitatii, iar pe de alta parte, investigarea unor caracteristici speciale, care exprima gradul in care produsele au fost falsificate. Aceste caracteristici speciale se stabilesc in mod diferentiat pe grupe de produse, in functie de procedeele specifice de falsificare (modificarea compozitiei chimice initiale, a unor caracteristici organoleptice sau fizice prin tratare cu unele substante etc.).

In continuare se prezinta posibilitatile de decelare a falsificarii unora dintre produsele alimentare comercializate pe piata.

Falsificarea cerealelor in scopul imbunatatirii aspectului sau cresterii greutatii hectolitrice se face prin ungerea boabelor cu uleiuri sau umezirea acestora, prin adaugare de talc, inalbirea boabelor cu acid sulfuros etc.

Identificarea uleiurilor folosite pentru ungerea boabelor de cereale se face prin fierberea unei probe in apa, cand uleiul se separa la suprafata apei, sub forma de picaturi.

Identificarea talcului adaugat se face in extractul alcoolic 10%, prin separarea si examinarea reziduului ramas dupa evaporarea alcoolului.

Acidul sulfuros folosit pentru inalbirea boabelor de cereale se identifica prin tratarea extractului apos sau o solutie iodo-iodurata. Decolorarea solutiei evidentiaza falsificarea.

Zaharul se falsifica prin adaugarea, in scopul ingreunarii, a baritei, gipsului, cretei sau fainii.

Recunoasterea falsificarii presupune urmarirea substantelor adaugate in solutia obtinuta prin dizolvarea zaharului, substantele straine depunandu-se sub forma de reziduu insolubil.

Mierea de albine se poate falsifica prin adaugarea de zaharuri, zaharoza, zahar de amidon, melasa, dextrina, substante indulcitoare artificiale. De asemenea, poate fi prezentata sub forma de miere artificiala (zahar invertit).

Urmarirea zaharului de amidon presupune determinarea dextrinei provenita din amidon. In acest scop, mierea se dizolva in apa, se trateaza cu acid tanic si se filtreaza. O parte din filtratul obtinut se trateaza cu acid clorhidric concentrat: daca are loc formarea unei tulbureli laptoase, aceasta evidentiaza prezenta falsului.

Zaharul invertit se urmareste prin tratarea unei probe de miere in eter etilic pur. Se trece apoi eterul intr-o capsula de portelan si se lasa sa se evapore la temperatura camerei. Reziduul se umezeste cu o solutie de rezorcina in acid clorhidric. Aparitia unei coloratii rosii indica prezenta zaharului investit artificial.

Uleiul de masline poate fi usor falsificat prin adaugarea uleiurilor vegetale nesicative (rapita, bumbac) sau prin adaugarea sarurilor de cupru pentru obtinerea culorii verzui specifice acestui tip de ulei.

Recunoasterea falsificarii presupune determinarea masei volumice (0,909-0,917), indicelui de iod (79-88) si a indicelui de refractie. Valorile crescute ale acestor caracteristici indica o falsificare.

9.4 Expertize in materie de poluanti si contaminanti

ai marfurilor alimentare

In expertizele avand drept obiect stabilirea calitatii marfurilor alimentare, in ansamblul caracteristicilor care o determina, o atentie sporita trebuie sa se acorde stabilirii masurii in care acestea corespund sub aspectul cerintelor de ordin igienico-sanitar, al inocuitatii.

In acest sens, investigatiile trebuie sa fie orientate pornind de la cerintele de baza ce se impun acestor produse, dintre care se mentioneaza:

- sa nu prezinte semne organoleptice de alterare (modificari de consistenta, culoare sau gust, miros de putrefactie, de fermentare sau de rancezire);

- sa nu fie falsificate;

- sa nu fie contaminate cu agenti bacterieni patogeni si sa nu prezinte un grad de contaminare cu bacterii conditionat patogene peste limitele admise;

- sa nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu exceptia mucegaiurilor selectionate admise);

- sa nu contina substante chimice peste limitele admise sau neautorizate de Ministerul Sanatatii;

- sa nu prezinte urme de rozatoare;

- sa nu aiba miros sau gust strain de natura produsului;

- sa nu contina corpi straini peste limitele admise.

Aceste cerinte se refera la produsele alimentare - materii prime, semifabricate si finite - destinate consumului populatiei, in scopul prevenirii efectelor nocive asupra organismului uman si al asigurarii valorii nutritive optime, corespunzatoare compozitiei naturale a produsului.

Rezulta ca necomestibilitatea unor produse alimentare este conditionata nu numai de transformarile naturale pe care acestea le sufera in timpul pastrarii, ci si de contaminarea accidentala cu agenti care provoaca intoxicatii si toxiinfectii alimentare.

9.4.1 Tipuri principale de contaminanti fizici, chimici si biologici

Protectia sanatatii omului se refera si la salubritatea bunurilor de consum cu care vine in contact, in primul rand prin inocuitatea produselor alimentare.

Legislatia sanitara din tara noastra si din alte tari cuprinde prevederi obligatorii pentru tinerea sub control a contaminantilor potentiali, neadmitand sau limitand la doze maxim admise prezenta lor in produse.

Contaminantii fizici sunt constituiti din particule metalice, nisip, pietris etc, precum si din reziduuri radioactive ale izotopilor (Co⁶⁰, Sr⁸⁹, Cs¹³⁷, I¹³¹, Ba¹⁴⁰, Ra²²⁶ s.a.). Radiatiile ionizante ale izotopilor radioactivi, depasind doza critica sau acumulandu-se in organism peste doza critica, provoaca stari morbide. Purtatori ai acestor agenti radioactivi pot fi produsele de origine vegetala sau diferite produse de origine animala (lapte, carne, peste sau alte vietati acvatice) contaminate cu deseuri sau emanatii radioactive scapate de sub control. In diverse tari ale lumii exista reglementari care prevad limite de admisibilitate a elementelor radioactive, precum si doza maxim admisa a radiatiilor radioactive.

Contaminantii chimici cuprind numeroase grupe de substante chimice anorganice si organice care pot patrunde accidental in diferitele etape ale productiei si circulatiei produselor.

Astfel sunt combinatiile arsenului, cadmiului, cuprului, plumbului, mercurului, zincului, staniului si chiar ale fierului.

O pozitie distincta intre contaminantii chimici o au pesticidele care, in conditiile agriculturii moderne, se folosesc pe scara larga (numai in SUA exista mai mult de 900 pesticide de sinteza in peste 60.000 preparate comerciale).

Comisia Codex Alimentarius (FAO/OMS) a elaborat limite maximale internationale recomandate pentru reziduurile de pesticide la 33 de tipuri mai importante, cantitatea maxim admisa de reziduuri fiind exprimata in mg/kg (ppm). Potrivit aceleiasi comisii contaminantii si poluantii bunurilor alimentare se clasifica in urmatoarele grupe:

a. pesticide (insecticide anorganice, uleiuri sau emulsii, insecticide vegetale, insecticide organice de sinteza, fungicide si bacteriostatice ierbicide, desfoliante, alte pesticide, nematocide, rodenticide etc.;

b. produse chimice industriale (dioxime, dienili policloruranti, alte produse chimice, recipiente si materiale de ambalaj improprii);

c. metale grele si alte elemente;

d. micotoxine;

e. alti contaminanti microbiologici.

Din aceasta grupa lipsesc, dupa cum se poate observa, substantele toxice antinutritionale existente in unele materii prime agroalimentare, substantele nocive care se pot forma in anumite conditii, in timpul prelucrarii si pastrarii unor produse alimentare, parazitii animali etc., care se afla atat in tara noastra, cat si in alte tari, sub incidenta legislatiei sanitare si a controlului sanitar, fito-sanitar sau sanitar-veterinar.

Contaminanti biologici de origine vegetala sunt, in principal, urmatoarele:

- sclerotii sau pulbere de Claviceps purpurea;

sclerotii care provoaca ergotismul; varietati toxice din leguminoase: Vicia faba;

ciuperci salbatice otravitoare din speciile Amanita si altele;

cartofii inverziti (care acumuleaza solanina).

Asemenea agenti contin alcaloizi si alte substante cu proprietati toxice mai mult sau mai putin pronuntate.

Otravurile de origina animala sunt constituite din icrele unor pesti (mreana etc.), carnea unor specii de peste si alte vietati oceanice.

Toxiinfectiile alimentare caracterizeaza acele stari morbide, cauzate de toxine microbiene elaborate la nivelul alimentului sau la nivelul organismului uman, in urma ingerarii de alimente infectate.

Bioagentii toxiinfectiilor alimentare pot fi grupati in patru categorii:

■ coci patogeni enterotoxici (stafilococi si streptococi);

■ enterobacteriacee;

■ bacterii sporogene (aerobe si anaerobe);

■ bacterii care degradeaza anumite substante din alimente, cu formare de substante toxice.

■ Bioagentii enterotoxici din genul Staphylococus pot habita produsele lactate relativ proaspete si nepasteurizate sau alimente pe baza de derivate lactate proaspete, preparate din carne proaspata si cu un continut relativ mare de apa, precum si unele preparate pe baza de peste.

Cei mai frecventi bioagenti din grupele enterococilor sunt din genul Streptococus si Viridans (streptococi alfa) care pot polua laptele, unele produse lactate si diferite preparate din carne.

■ Bioagentii din grupa enterobacteriaceelor sunt reprezentati prin genurile: Salmonella, Arizona, Shigella, Escherichia si Proteus.

Genul Salmonella cuprinde circa 400 de tipuri dintre care mai raspandite sunt: S. Enteritidis, S. Paratyphi, S. Typhimurium. Acesti bioagenti au o sfera larga de contaminare.

Bioagentii din genul Arizona pot contamina inghetata si amestecurile pe baza de lapte, oua si ciocolata.

Din genul Shigella bioagentii care dau forme de toxiinfectii explozive sunt cuprinsi in patru subgrupe: Sh. Dysenterie, Sh. Boydi si Sh. Sonnei. Germenii de Shigella pot contamina numeroase produse alimentare, atat de origina vegetala, cat si de origina animala.

Bioagentii din genul Escherichia se intalnesc in produsele provenite de la animale bolnave, precum si in produsele contaminate in timpul prelucrarii (lapte, preparate lactate, mai rar carnea).

Genul Proteus cuprinde speciile P. Vulgaris, P. Mirabilis, P. Morgani, P. Rettgeri, care pot contamina carnea si produsele de abator in timpul sacrificarii si prelucrarii primare, principalele surse de infectare fiind parul si pieile animalelor, dejectiile fecale etc.

■ Bioagentii din grupa bacteriilor sporulate cuprind specii aerobe (B. subtilis, B. cereus, B. antracis) si specii anaerobe (Clostridium, Welchii si Clostridium boulinum). In timp ce unele specii au o sfera restransa de contaminare (ca de ex. B. subtilis - salamuri fierte; B. antracis - carnea cruda), alte specii au un spectru larg de contaminare.

■ In ultima grupa de bioagenti sunt cuprinse speciile microbiene careprovoaca clivajul proteinelor prin mecanism enzimatic, indeosebi prin provocarea decarboxilarii histidinei in histamina, in conditii specifice de mediu, activatori etc. Ca alimente incriminate se mentioneaza pestele. Tot in aceasta grupa este inclusa si microflora de putrefactie.

9.4.2 Implicatiile pesticidelor asupra calitatii marfurilor alimentare. Incidente in expertiza merceologica

S-a aratat ca in expertiza merceologica determinarea starii de igiena a produselor alimentare presupune, pe de o parte, determinarea si examinarea indicilor care caracterizeaza starea de prospetime a acestora, iar pe de alta parte stabilirea prezentei sau absentei unor constituenti straini si improprii, considerati ca factori de poluare.

Asigurarea unei valori igienice a produselor alimentare, corespunzatoare protejarii consumatorilor de efectele fenomenului de poluare, constituie o preocupare majora in toate tarile.

In asemenea conditii, urmarirea poluantilor alimentari constituie, mai ales in cazul expertizelor utilizate in comertul international, o problema foarte importanta. In expertizele de acest tip, in sarcina expertilor intra, printre alte obiective, stabilirea prezentei substantelor poluante precum si dozarea acestora, spre a stabili in ce conditii continutul de substante poluante se incadreaza sau nu in limitele stabilite, influentand astfel destinatia produselor.

9.4.3 Metodologia determinarii gradului real de poluare a produselor alimentare in expertiza merceologica

Stabilirea gradului real de poluare constituie un obiectiv important al controlului de calitate efectuat in comertul international cu produse alimentare.

Cunoasterea sa implica efectuarea unor analize fizico-chimice prin metode sensibile si precise, dar laborioase.

Corectitudinea determinarii gradului real de poluare cu diversi contaminanti, inclusiv cu pesticide, depinde de tehnica de prelevare a probelor, de modul de pregatire al acestora pentru determinarile analitice, precum si de modul de determinare.

Particularitatile determinarii reziduurilor de pesticide constau in necesitatea utilizarii unor operatiuni prealabile de prelucrare a probelor, cum

sunt extractia, purificarea si concentrarea. Scopul in care se efectueaza aceste operatii este cel al cresterii exactitatii determinarilor.

Extractia. Pesticidele de natura organica sunt, in general, liposolubile. Separarea lor din probe se realizeaza prin folosirea unor solventi organici (eter etilic, eter de petrol, benzen etc.) sub forma unor amestecuri bogate in lipide.

Pesticidele hidrosolubile se extrag cu ajutorul acetonoitrilului sau altor solventi de natura polara.

In cazul in care se urmareste o determinare globala a reziduurilor de pesticide, este necesar a se face o dubla extractie.

Practic, extractia consta in tratarea probei cu solventul stabilit si in favorizarea trecerii pesticidelor in stratul organic al acesteia prin diferite tehnici de agitare sau cu ajutorul instalatiei de extractie Soxhlet. Esential pentru calitatea extractiei este improspatarea continua a solventului, ceea ce permite recuperarea reziduului si sporirea exactitatii determinarilor.

Purificarea. In general extractele contin, pe langa sistemul solvent - reziduuri de pesticide si alte substante susceptibile de a impiedica efectuarea determinarilor. In aceasta categorie intra plastificantii clorurati si clorura de vinii, monomer care migreaza in produsele alimentare din recipientii de policlorura de vinil utilizati la ambalarea unor produse.

Aceasta obliga la purificarea extractelor prin spalari repetate cu apa distilata si treceri cantitative prin coloane umplute cu pudra de silicat de magneziu. Prin absorbtie, reziduurile de pesticide sunt retinute de pudra de silicat de magneziu in mod diferentiat, in functie de structura si compozitia lor chimica. Reziduurile de pesticide sunt apoi antrenate cu solventi delectivi.

Concentrarea. Prin concentrare se urmareste reducerea volumului extractelor purificate, prin indepartarea unei parti a solventului sau solventilor utilizati in fazele anterioare.

De regula, concentrarea se realizeaza prin evaporarea solventilor. Deoarece vaporii de solvent pot antrena si molecule de pesticide, operatia se

efectueaza la temperaturi scazute, sub vid, adaugand in extract ulei de parafina.

In expertizele din domeniul comertului international, continutul rezidual de pesticide se determina prin procedee colorimetrice, enzimatice si cromatografice.

Metodele colorimetrice au la baza realizarea unor reactii specifice ai caror produsi pot fi identificati si determinati colorimetric. Asa de exemplu, prin mineralizarea extractului, pesticidele organoclorurate elibereaza ioni de clor, care in prezenta tiacianatului de mercur si a cationului feric Fe⁺³, conduc la formarea tiacianatului feric - substanta de culoare rosie care poate fi examinata colorimetric.

Pesticicele organofosforice prin mineralizare conduc la formarea fosfatilor. in prezenta sarurilor de molibden si a reductorilor, fosfatii astfel obtinuti formeaza combinatii complexe de culoare albastra, care permit examinari colorimetrice.

Ditiocarbonatii prin hidroliza elibereaza sulfura de carbon care, in prezenta acetatului de cupru si etanolaminei, produce o coloratie galbena ce se examineaza organoleptic.

Cunoscand ca intensitatea culorii specifice produsilor de reactie este proportionala cu concentratia acestor produsi, compararea cu o gama de solutii etalon permite stabilirea continutului in pesticide al probelor analizate.

Metodele enzimatice sunt caracteristice insecticidelor organofosforice si se bazeaza pe actiunea inhibitorie a acestor pesticide in cadrul reactiei enzimatice.

Asa de exemplu, hidroliza acetilcolinei sub actiunea enzimelor poate fi inhibata de prezenta in mediu a insecticidelor organofosforice. Aceasta inhibitie poate fi pusa in evidenta colorimetric.

Acetilcolina poate reactiona cu hidroxilamina in prezenta ionului feric, rezultand un complex specific de culoare rosie. Introducerea enzimei in mediu produce hidroliza acetilcolinei, reactia de culoare nemaiavand loc. Prezenta unui insecticid organofosforic inhiba insa enzima si reactia de culoare se produce, ceea ce face posibil un examen organoleptic.

Metodele cromatografice se bazeaza pe capacitatea diferentiata si selectiva de absorbtie a unui mediu poros, la traversarea acestuia de catre extractul purificat si concentrat al reziduurilor de pesticide.

Cromografia in strat subtire se caracterizeaza prin faptul ca faza stationara este constituita din silicagel, iar cea mobila dintr-un amestec de eter de petrol si metanol.

Un volum cunoscut de extract este depus pe stratul poros. La trecerea fazei mobile constituentii esantionului migreaza diferentiat potrivit afinitatii lor pentru faza fixa sau mobila. La sfarsitul migrarii examenul in raze ultraviolete evidentiaza pozitia si cantitatea retinerilor pe sistemul poros, iar compararea lor cu o gama de etaloane permite identificarea si evaluarea diferitilor constituenti ai extractului.

In cazul cromatografiei in faza gazoasa, coloana de analiza este umpluta cu un suport imbibat cu o substanta polara sau nepolara. Faza stationara este parcursa de un gaz denumit „vector”. Un volum dat din extractul de analizat este injectat sub forma gazoasa in coloana incalzita cu ajutorul unui termostat. Constituentii esantionului traverseaza coloana cu viteza diferentiata, in functie de afinitatea mai mare sau mai mica pentru faza stationara. La expirarea unui anumit timp constituentii au traversat faza stationara si ies din coloana. Un detector special inregistreaza variatia concentratiei constituentilor in gazul vector.

Inregistratorul detectorului inscrie pe o diagrama aceasta variatie sub forma unui pisc a carei suprafata este proportionala cu cantitatea de reziduuri care a traversat coloana.

Identificarea si determinarea diferitelor reziduuri se realizeaza comparand timpii de retinere si suprafetele piscurilor inregistrate cu cele obtinute in cazul etaloanelor.