Europa in secolele VI-XI

Europa in secolele VI-XI

Am urmarit istoria artei occidentale pana in epoca lui Constantin si, dincolo de ea, pana in timpul Papei Grigore cel Mare. Principala problema a artei era atunci adaptarea la preceptele acestui papa, care vedea in imagini o posibilitate de a le face cunoscut laicilor cuvantul divin. In general, secolele care au urmat inceputului crestinismului si caderii Imperiului Roman sunt considerate o epoca a intunericului. Consideram aceasta perioada intunecata fiindca, in acele timpuri dominate de migratii, razboaie si tulburari profunde, popoarele au trait chiar in intuneric, cu un minimum de cunostinte spre a le calauzi, dar si pentru ca avem putine date despre secolele care au urmat declinului lumii antice si au precedat formarea tarilor europene aproape asa cum le cunoastem astazi. Bineinteles, aceasta perioada nu este strict delimitata, dar o putem situa cu aproximatie intre anul 500 si anul 1000. Cinci sute de ani inseamna mult, un timp in care se pot intampla o multime de lucruri, iar in aceste secole chiar au avut loc numeroase evenimente. Dar ne intereseaza indeosebi faptul ca in aceasta perioada nu si-a facut aparitia un stil bine definit si bine stabilit, ci a existat mai curand un conflict permanent intre un anumit numar de stiluri diferite, care au inceput sa se echilibreze abia spre sfarsitul acestei perioade. Situatia nu trebuie sa ne surprinda daca cunoastem cat de cat istoria Evului Mediu timpuriu. Acele timpuri tulburi nu se caracterizeaza doar prin obscuritate, ci si printr-un extraordinar amalgam de clase sociale si popoare. Tot timpul au existat, mai ales in manastiri, barbati si femei care apreciau arta, o cunosteau si aveau o mare admiratie fata de operele lumii antice pastrate in biblioteci si in tezaure. Acesti calugari instruiti si cultivati ocupau uneori functii importante la curtea celor puternici si se straduiau sa readuca la viata arta pe care o admirau. Dar, deseori, eforturile lor nu duceau la nimic, fiind naruite de noi razboaie si noi invazii ale cuceritorilor nordici, ale caror notiuni in materie de arta erau diferite de ale lor. Triburile germanice - gotii, vandalii, saxonii, danezii si vikingii - care s-au revarsat peste Europa, devastand si jefuind, erau considerate barbare de cei care stiau sa aprecieze cuceririle artistice ale grecilor si romanilor.

Evident ca, intr-un anumit sens, acesti oameni erau intr-adevar barbari, dar asta nu inseamna ca nu aveau deloc simtul frumosului si al artei. Aveau artizani abili in prelucrarea cu finete a metalului si sculptori in lemn talentati, ale caror opere amintesc oarecum de cele ale maorilor din Noua Zeelanda (ilustr. 22). Acestor artisti le placeau motivele complicate, indeosebi misterioase impletituri de dragoni sau pasari. Nu cunoastem exact locul de origine al acestor motive care apar prin secolul al VII-lea, nici semnificatia lor, dar este posibil ca ideile artistice ale acestor triburi germanice sa apartina fondului comun al popoarelor primitive din lumea intreaga. Avem motive sa credem ca aceste imagini erau considerate si ele magice si in stare sa alunge demonii. Capetele de dragon sculptate, provenind de la saniile sau corabiile vikingilor, le caracterizeaza bine arta (ilustr. 100).

100. Cap de dragon, cca 820 d.H. h. 51 cm. Lemn sculptat descoperit la Oseberg (Norvegia). Oslo. Universitetets Oldsaksamling

Ne imaginam cu usurinta ca acesti monstri redutabili erau mai mult decat o decoratiune nevinovata. De altfel, se stie ca o lege, valabila la vikingii din Norvegia, cerea ca toti capitanii de ambarcatiuni sa inlature aceste figuri inainte de a intra intr-un port propriu, "ca sa nu sperie spiritele tarii".

101. Biserica Tuturor Sfintilor, cca 1000. Un turn saxon imitand o constructie din lemn. Earls Barton, Northamptonshire

Calugarii si misionarii din Irlanda celtica si din Anglia saxona au incercat sa aplice traditiile acestor artizani nordici la nevoile artei crestine. Ei au construit biserici si turnuri din piatra imitand structurile din paianta ale artizanilor locali (ilustr. 101), dar cele mai extraordinare reusite ale lor sunt cateva manuscrise executate in Irlanda si in Anglia in cursul secolelor al VII-lea si al VIII-lea.

102. Pagina a Evangheliarului din Lindisfarne, cca 698 d.H., Londra, British Library

Ilustratia 102 reproduce o pagina a celebrului Evangheliar din Lindisfarne, executat in Northumbria cu putin timp inaintea anului 700. Crucea este formata din impletituri intesate de dragoni si serpi. Ea se detaseaza pe fondul unui desen si mai incalcit. Este pasionant sa incerci sa te orientezi in acel labirint de forme ciudate, in incalceala de figuri impletite. Lucrul cel mai surprinzator este ca nu rezulta nicio confuzie: diferitele motive se imbina cu precizie intr-o armonie complexa de forme si culori, iti vine greu sa intelegi ca un om a putut sa imagineze o astfel de compozitie si ca a avut destula rabdare si perseverenta s-o duca la bun sfarsit. O astfel de pagina ar fi de ajuns ca sa dovedeasca, daca ar fi necesare dovezi, ca artistii care au dezvoltat aceasta traditie primitiva nu erau lipsiti nici de tehnica, nici de talent.

Cu atat mai surprinzator este sa vezi felul in care este reprezentata figura umana in manuscrisele engleze si irlandeze. Nu sunt intru totul figuri umane, ci mai curand motive ciudate alcatuite pe baza elementelor corpului omenesc (ilustr. 103).

103. Sfantul Luca, cca 750 d.H., evangheliar, manuscris. Sankt Gallen, Stiftsbibliothek

Ne putem imagina ca artistul s-a folosit de un model gasit intr-o veche Biblie si ca l-a transpus dupa gustul lui. A transformat vesmintele largi intr-un fel de impletituri din panglici; a facut din par si urechi un fel de spirale si, din intreaga fata, o masca rigida. Aceste figuri de evanghelisti si de sfinti arata rigide si ciudate; ai spune ca sunt idoli primitivi. Se vede ca artistilor, formati dupa traditiile artei primitive, le-a venit greu sa se adapteze la exigentele Bibliei crestine. Dar am gresi daca am considera aceste imagini ca fiind rudimentare. Formatia mainii si ochiului, primita de acesti artisti, si care le-a permis sa realizeze astfel de capodopere, aducea un element nou artei occidentale. Fara acest aport, arta din Occident ar fi putut sa se dezvolte intr-o directie asemanatoare cu cea a artei bizantine. Datorita intalnirii celor doua tendinte, cea a artei antice si cea a artei primitive, in Europa Occidentala a aparut ceva cu totul nou.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Pentru ca traditia artei clasice nu se pierduse complet. La curtea lui Carol cel Mare, care se considera succesorul imparatilor romani, se faceau eforturi pentru mentinerea traditiei romane. Constructia catedralei de la Aix-la-Chapelle - resedinta lui Carol cel Mare -, ridicata la porunca imparatului pe la anul 800 (ilustr. 104), se inspira dintr-o faimoasa biserica construita la Ravenna cu trei sute de ani in urma.

104. Interiorul catedralei din Aix-la-Chapelle/Aachen, sfintita in 805

Am vazut deja ca acea conceptie moderna care, inainte de orice, cere "originalitate" din partea artistului, nu era deloc impartasita si de popoarele din trecut. Un maestru din Egipt, din China sau din Bizant ar fi fost foarte surprins de o astfel de exigenta. Un artist din Occidentul medieval n-ar fi inteles de ce ar trebui sa inventeze un nou plan de biserica, un nou desen al potirului sau o noua maniera de a reprezenta un episod din istoria sfanta, din moment ce modelele vechi se potriveau atat de bine. Donatorul pios, care dorea sa ofere o cutie de moaste pentru unele ramasite ale sfantului sau ocrotitor, se straduia sa-si procure materialul cel mai pretios si ii cerea artistului sa se inspire, pentru ilustrarea legendei sfantului, dintr-un model vechi si memorabil. La randul sau, artistul nu se simtea deloc ingradit de astfel de conditii. Limitele comenzii ii lasau un camp de manevra suficient ca sa-si puna in valoare capacitatea.

Poate ca ne-ar fi mai usor sa concepem aceasta atitudine daca ne-am gandi la propriul nostru mod de a considera o opera muzicala. Daca ii cerem unui muzician sa cante cu ocazia unei casatorii, nu-i cerem sa compuna ceva nou. Tot asa si donatorul medieval, care nu se astepta ca nasterea lui Isus sa fie reprezentata intr-un mod complet inedit. Noi indicam genul de muzica pe care il dorim si precizam importanta orchestrei sau a corului. Muzicianului ii revine sarcina sa ofere o frumoasa interpretare unei piese de muzica veche sau sa nu faca din ea ceva imposibil de ascultat. Aceeasi piesa poate sa fie interpretata in mod foarte diferit de doi muzicieni egali ca valoare. Tot asa, doi artisti medievali puteau, inspirandu-se din aceeasi tema si din aceeasi compozitie veche, sa creeze opere de arta foarte diferite. Un exemplu poate face lucrurile si mai clare.

105. Sfantul Matei, cca 800 d.H., evangheliar pictat probabil la Aix-la-Chapelle. Viena, Kunsthistorisches Museum

Ilustratia 105 reproduce o pagina dintr-un evangheliar executat la curtea lui Carol cel Mare. Ea il reprezinta pe Sfantul Matei scriindu-si evanghelia. In cartile grecesti si romane, exista obiceiul de a arata pe prima pagina portretul autorului: imaginea evanghelistului trebuia sa repete foarte fidel un portret de acest gen. Felul in care sunt pictate vesmintele sfantului, conturul capului, obtinut printr-un degradeu de umbra si lumina, ne fac sa credem ca artistul medieval si-a folosit intreaga stiinta ca sa reia cum se cuvine un model venerat.

106. Sfantul Matei, cca 830 d.H., evangheliar pictat probabil la Reims. Épernay, Biblioteca Municipala

Pictorul unui alt manuscris, din secolul al IX-lea (ilustr. 106), a avut probabil in fata lui acelasi model sau un model foarte asemanator datand din primele secole ale erei noastre. Putem compara mainile: stanga tinand calimara, asezata pe pupitru, si cea dreapta scriind cu pana. Putem compara si picioarele si felul in care este aranjat vesmantul in jurul genunchilor. Dar, in timp ce pictorul lucrarii din ilustratia 105 a facut cum s-a priceput mai bine ca sa urmeze cu fidelitate modelul, artistul care a realizat lucrarea din ilustratia 106 si-a fixat probabil un alt scop. Poate ca a vrut sa-l reprezinte pe evanghelist ca pe un batran erudit, stand linistit in chilia lui. Pentru el, Sfantul Matei era inainte de orice un om inspirat, punand in scris cuvintele divine. Trebuia sa fie reprezentat un eveniment deosebit de emotionant si important din istoria omenirii, iar artistul a reusit sa ne transmita, in aceasta imagine a unui om aplecat peste cartea sa, ceva din propria lui fervoare religioasa. Este adevarat ca si-a desenat sfantul cu maini enorme si ochi exorbitanti, dar nu din ignoranta sau stangacie. A vrut sa dea personajului o expresie de o mare concentrare. Chiar si felul in care a realizat aranjarea vesmantului si fondul manifesta violenta emotiei artistului. Mi se pare ca aceasta impresie se datoreaza, cel putin in parte, liniilor in spirala si in zigzag pe care artistul le-a trasat cu o bucurie evidenta. Poate ca vreo trasatura a modelului a sugerat o astfel de tehnica. Dar e posibil ca ea sa-l fi tentat pe pictor mai ales pentru ca amintea de marile inventii ale artei nordice: impletituri de benzi si de linii. In astfel de picturi, vedem nascandu-se un nou stil medieval, in care percepem ceva ce nu gasim nici in arta Orientului vechi, nici in arta Antichitatii clasice. Egiptenii desenau ceea ce stiau ca exista, grecii, ceea ce vedeau; artistul medieval a invatat sa exprime ceea ce simtea.

Nu putem aprecia la justa ei valoare o opera de arta din Evul Mediu daca nu tinem cont de aceasta trasatura deosebita. Artistii nu aveau atunci drept scop sa creeze imagini fidele naturii sau sa faca lucruri frumoase; ei voiau inainte de orice sa transmita coreligionarilor lor litera si spiritul povestii sfinte. Poate ca au reusit mai bine in aceasta privinta decat majoritatea artistilor dinaintea lor si de dupa ei. Ilustratia 107 reproduce o imagine imprumutata dintr-un evangheliar cu miniaturi din Germania, realizat dupa mai bine de un secol, pe la anul 1000.

107. Spalarea picioarelor, cca 1000, Evangheliarul lui Otto al III-lea. München, Bayerische Staatsbibliothek

Ea reprezinta un incident care a avut loc in timpul spalarii picioarelor si pe care il relateaza Sfantul Ioan (XIII, 8-9):

Petru i-a zis: "Niciodata nu-mi vei spala picioarele!" Isus i-a raspuns: "Daca nu te spal eu, nu vei avea parte deloc de mine". "Doamne - i-a zis Simon Petru -, nu numai picioarele, ci si mainile si capul!"

Artistul a fost interesat doar de acest schimb de replici. Nu s-a preocupat sa deseneze casa unde se petreceau faptele, ceea ce ar fi avut drept rezultat abaterea atentiei de la sensul profund al scenei. A preferat sa plaseze personajele principale pe un fond auriu plat si luminos, pe care gesturile protagonistilor se detaseaza ca o inscriptie solemna: atitudinea de implorare la Sfantul Petru, atitudinea de calm a invatatorului la Hristos. In dreapta, un discipol isi scoate sandalele, altul aduce un lighean, restul se maseaza in spatele Sfantului Petru. Toate privirile se indreapta spre centrul scenei, ca sa arate semnificatia esentiala a spalarii. Nu are importanta ca ligheanul nu-i prea rotund, ca pictorul a fost nevoit sa rasuceasca gamba Sfantului Petru in sus si genunchiul in fata, pentru ca piciorul sa fie asezat foarte vizibil in apa: si-a atins scopul - transmiterea mesajului umilintei divine.

Vom face o comparatie cu o scena de adulatie asemanatoare de pe un vas grecesc din secolul al V-lea i.H. (ilustr. 58). Grecia a descoperit arta de a arata "framantarile sufletului", si, desi artistul medieval a reusit acest lucru prin metode diferite, Biserica nu ar fi putut niciodata sa foloseasca pictura in scopurile ei fara aceasta mostenire.

Dupa cum spunea Papa Grigore cel Mare: "Pictura poate fi pentru analfabeti ceea ce este scrisul pentru cei care stiu sa citeasca". Aceasta aspiratie spre claritate nu s-a manifestat doar in miniaturi, ci si in sculptura, de exemplu in acest panou al unei porti din bronz, comandata de biserica din Hildesheim, Germania, la putin timp dupa anul 1000 (ilustr. 108).

108. Adam si Eva dupa pacatul originar, portal din bronz al catedralei din Hildesheim

El il reprezinta pe Dumnezeu-Tatal venind spre Adam si Eva, dupa pacatul originar. Nu gasim aici niciun detaliu care sa nu fie esential povestirii, dar aceasta concentrare asupra principalelor elemente ale subiectului face ca figurile sa se detaseze cu o perfecta claritate pe fondul uni. Mimica e clara: Dumnezeu arata spre Adam; Adam spre Eva; Eva spre sarpele aflat la picioarele ei. Inlantuirea responsabilitatilor si originea raului sunt exprimate cu atata forta si simplitate, incat uitam proportiile incorecte si lipsa de frumusete a corpurilor, cel putin dupa conceptiile noastre actuale.

Totusi, nu trebuie sa credem ca arta din aceasta epoca se afla doar in slujba religiei. Pe langa biserici, in Evul Mediu au fost construite si castele, iar seniorii care le locuiau aveau uneori artisti in serviciul lor. Motivul pentru care uitam uneori aceste lucrari civile, cand vorbim despre Evul Mediu timpuriu, este foarte simplu: multe castele au fost distruse, in timp ce bisericile au fost crutate. In general, putem spune ca operele de arta religioase erau tratate cu mai mult respect si pastrate mai cu grija decat lucrarile destinate impodobirii unor simple case particulare. Ca si astazi, cand aceste lucrari se demodau, erau inlaturate sau chiar distruse. Din fericire, un exemplu important de decoratiune civila a ajuns pana la noi, si tocmai pentru ca a fost pastrat intr-o biserica. Este vorba de faimoasa tapiserie de la Bayeux, care ilustreaza istoria cuceririi normande. Nu cunoastem exact data realizarii acestei tapiserii, dar cei mai multi specialisti cred ca a fost facuta pe cand inca mai traiau contemporanii scenelor reprezentate, poate in jurul anului 1080. Este un fel de pictura-cronica, de acelasi gen cu ceea ce am vazut in vechiul Orient si la Roma (de exemplu, columna lui Traian, ilustr. 78), relatarea unei campanii si a unei victorii. Povestea este istorisita intr-un mod extrem de viu.

109, 110. Regele Harold presteaza juramant lui Wilhelm Cuceritorul, inaintea intoarcerii sale in Anglia, cca 1080, tapiserie din Bayeux, h. 50 cm. Bayeux, Muzeul Tapiseriei

Ilustratia 109 ni-l arata, dupa cum precizeaza legenda, pe Harold prestand juramant ducelui Wilhelm, iar ilustratia 110 prezinta intoarcerea lui Harold in Anglia. Scenele sunt prezentate cat se poate de clar: il vedem pe Wilhelm pe tron, cu privirea indreptata spre Harold, care pune mana pe relicva sfanta ca sa jure supunere, juramant folosit drept pretext de Wilhelm ca sa revendice Anglia. Demn de remarcat este, in scena urmatoare, omul care, dintr-un balcon, asista, protejandu-si ochii cu mana, la sosirea vasului lui Harold. Desigur, bratul si degetele sunt foarte stangaci desenate si toate personajele sunt niste mici manechine, departe de desenul temeinic al cronicarilor asirieni sau romani. In Evul Mediu timpuriu, cand artistul nu avea model dupa care sa copieze, desena intr-un mod foarte copilaresc. E usor sa zambesti, dar deloc simplu sa-l imiti pe artist. Povestea e istorisita cu o asemenea economie de mijloace, concentrand atat de puternic atentia asupra a ceea ce artistul considera important, incat opera e cu siguranta mai evocatoare decat relatarile realiste din ziarele noastre sau de la televizor.

Fratele Rufillus scriind litera R, secolul al XIII-lea, detaliu dintr-un manuscris cu miniaturi, Geneva, Fundatia Martin Bodmer