Un trecut care trebuie permanent redescoperit in arta

Un trecut care trebuie permanent redescoperit in arta

Cunoasterea noastra despre istorie ramane intotdeauna incompleta. Noi date vor aparea permanent ca sa transforme imaginea trecutului. Aceasta Istorie a artei nu are pretentia sa fie altfel decat selectiva, dar, asa cum spun in nota referitoare la cartile de arta, chiar si o lucrare atat de succinta trebuie sa fie inteleasa ca un raport despre munca unei imense echipe de istorici in viata sau trecuti in nefiinta, care au ajutat la clarificarea trasaturilor perioadelor, stilurilor si personalitatilor.

E interesant sa ne intrebam cand ne-au fost dezvaluite operele pe care se bazeaza istoria de fata. In perioada Renasterii au inceput pasionatii de Antichitate sa caute in mod sistematic vestigiile artei greco-romane; descoperirea grupului statuar Laoocon (ilustr. 69) in 1506 si a statuii lui Apollo din Belvedere (ilustr. 64) in aceeasi perioada a facut o impresie profunda asupra artistilor si amatorilor de arta. In secolul al XVII-lea, catacombele primilor crestini (ilustr. 84) au fost explorate metodic pentru prima data in urma unui elan de pietate desteptat de Contrareforma. A urmat descoperirea, in secolul al XVIII-lea, a oraselor Herculanum (1719) si Pompei (1748), precum si a altor orase acoperite de cenusa Vezuviului, scotandu-se astfel la iveala picturi de o mare frumusete (ilustr. 70 si 71). In mod ciudat, abia in secolul al XVIII-lea a inceput sa fie apreciata frumusetea vaselor grecesti, gasite in numar mare in mormintele din Italia (ilustr. 48, 49 si 58).

Campania lui Napoleon in Egipt (1801) a deschis aceasta tara arheologilor. Ei au reusit sa descifreze hieroglifele, permitand astfel savantilor sa inteleaga treptat sensul si functia acelor monumente, care au devenit obiectul unor sapaturi arheologice intense realizate de diferite natiuni (ilustr. 31-37). La inceputul secolului al XIX-lea, Grecia facea inca parte din Imperiul Otoman si era putin accesibila calatorilor. Pe Acropole fusese inaltata o moschee, in interiorul Partenonului, iar sculpturile de marmura erau de mult timp neglijate cand ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol, lordul Elgin, a obtinut permisiunea de a duce cateva in Anglia (ilustr. 56 si 57). Dupa putin timp, in 1820, Venus din Milo (ilustr. 65) a fost gasita din intamplare in insula Melos si adusa la Luvru, unde a devenit imediat celebra. Pe la mijlocul secolului, Sir Austen Layard, diplomat si arheolog englez, a jucat un rol esential in explorarea nisipurilor din Mesopotamia (ilustr. 45). Un amator german, Heinrich Schliemann, a pornit in 1870 in cautarea locurilor pomenite in poemele homerice si a descoperit mormintele de la Micene (ilustr. 41). Totusi, arheologilor nu le mai placea sa lase aceasta treaba pe mana neprofesionistilor. Guverne si academii au repartizat siturile disponibile si au organizat sapaturi arheologice sistematice, deseori inca dupa principiul ca descoperitorii vor fi si cei care pastreaza descoperirile. Atunci, cateva echipe germane au inceput sa scoata la lumina vestigiile de la Olimpia, unde francezii facusera pana atunci doar sapaturi nesistematice (ilustr. 52), si au gasit in 1875 faimoasa statuie a lui Hermes (ilustr. 62 si ilustr. 63). Patru ani mai tarziu, o alta echipa germana a scos la iveala altarul din Pergam (ilustr. 68) si l-a dus la Berlin; in 1892, francezii au facut sapaturi la Delfi (ilustr. 47, 53 si 54), dupa ce au deplasat in acest scop un sat grecesc.

Si mai interesanta este istoria primelor descoperiri ale picturilor rupestre preistorice. Intr-adevar, cand cele de la Altamira (ilustr. 19) au fost facute publice pentru prima data, in 1880, foarte putini savanti erau pregatiti sa admita ca inceputurile istoriei artei se intorceau in trecut cu multe mii de ani. E de la sine inteles ca si cunostintele noastre despre arta Mexicului si Americii de Sud (ilustr. 27, 29, 30), a Indiei de Nord (ilustr. 80 si 81) si a vechii Chine le datoram tot unor savanti curajosi, ca si descoperirea mormintelor vikinge de la Oseberg in 1905 (ilustr. 101).

Dintre descoperirile facute mai tarziu in Orientul Mijlociu si reproduse in aceasta lucrare, trebuie sa mentionam monumentul Victoriei (ilustr. 44), scos la lumina de francezi in Persia pe la anul 1900, portretele elenistice din Egipt (ilustr. 79), descoperirile de la El-Amarna datorate unor echipe engleze si germane (ilustr. 39 si 40) si, bineinteles, extraordinarul tezaur descoperit in 1922 de lordul Carnarvon si Howard Carter in mormantul lui Tutankhamon (ilustr. 42). Tumulii sumerieni din Ur (ilustr. 43) au fost cercetati de Leonard Woolley incepand din 1926. Descoperirile cele mai recente pe care le-am putut include in momentul in care scriam aceasta carte erau picturile murale din sinagoga de la Dura-Europos, scoase la iveala in 1932-1933 (ilustr. 82), grotele de la Lascaux, descoperite din intamplare in 1940 (ilustr. 20 si 21), si cel putin unul dintre splendidele capete de bronz din Nigeria (ilustr. 23), mai tarziu aparand si alte exemplare.

In aceasta lista incompleta exista si o omisiune voita: descoperirile facute in preajma anului 1900 de Sir Arthur Evans in insula Creta. Cititorul atent a putut sa remarce ca aceste descoperiri importante sunt in realitate mentionate in textul meu, dar ca de data asta nu am respectat principiul de a ilustra ceea ce studiam. Cei care cunosc Creta poate ca au observat aceasta lacuna aparenta, pentru ca probabil au fost frapati acolo de palatul din Cnossos si de marile picturi murale. Asa s-a intamplat si cu mine, dar am ezitat sa le reproduc in aceasta carte, deoarece ma intrebam ce parte din ceea ce vedem astazi a fost vazuta si de cretanii din Antichitate! Nu-l putem blama pe Sir Arthur Evans, care, pentru a evoca splendoarea trecuta a palatului, a cerut pictorului elvetian Emile Gilliéron si fiului sau sa reconstituie picturile dupa fragmentele pastrate. Aceste picturi starnesc o placere mult mai mare majoritatii vizitatorilor in forma actuala decat daca ar fi ramas in starea in care au fost gasite, dar asupra lor continua sa staruie o indoiala.

De aceea, o descoperire recenta a fost deosebit de binevenita: cea a unor picturi murale asemanatoare, mult mai bine conservate, in insula Santorin (vechea Thira), cu ocazia sapaturilor incepute in 1967 de catre arheologul grec Spyros Marinatos. O figura de pescar (ilustr. 406) confirma impresia pe care mi-au facut-o primele descoperiri, carora le mentionam atunci stilul liber si gratios, mult mai putin rigid decat al artei egiptene.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

406. Pescar, cca 1500 i.H., pictura murala provenind din insula greaca Santorin (antica Thira). Atena, Muzeul National de Arheologie

Probabil ca acesti artisti erau mai putin supusi conventiilor religioase; desi nu anunta inca experimentarile sistematice ale grecilor in redarea racursiului (fara a mai vorbi de lumina si de umbra), operele lor trebuie sa figureze totusi intr-o istorie a artei.

Studiind aceasta perioada atat de fecunda a Greciei antice, as aminti cititorului ca imaginea noastra despre arta greaca este putin deformata, deoarece cunoasterea celebrelor statui din bronz ale unor maestri precum Miron se bazeaza in mare parte pe copii tarzii executate din marmura de colectionari romani (ilustr. 55). De aceea am ales Auriga din Delfi (ilustr. 53 si 54) cu ochii incrustati, preferand aceasta lucrare unor opere mai renumite, ca sa compensez eventuala impresie a cititorului ca statuile grecesti ar avea ceva fad. Intre timp, in august 1972, doua statui datand cu siguranta din secolul al V-lea i.H. au fost scoase din mare langa satul Riace, nu departe de punctul cel mai sudic al Italiei, ele aducand lamuriri in aceasta privinta (ilustr. 408 si 409).

408, 409. Eroi sau atleti, secolul al V-lea i.H., gasiti in mare in largul coastelor de sud ale Italiei (Riace), bronz, h. 197 cm amandoi. Reggio di Calabria, Museo Archeologico

Statuile din bronz, in marime naturala, reprezentand doi eroi sau doi atleti, au fost probabil aduse din Grecia de romani si e posibil sa fi fost aruncate peste bord in timpul unei furtuni. Arheologii inca nu s-au pronuntat definitiv asupra datei si nici a originii lor, dar o simpla privire este de ajuns ca sa ne convinga de calitatea lor artistica si de extraordinara lor vigoare. Nu ne putem insela in privinta maiestriei modelarii acestor corpuri musculoase si a capetelor barboase si virile. Grija cu care artistul a redat ochii, buzele si chiar dintii cu alte materiale (ilustr. 407) ar fi putut sa-i socheze pe amatorii de arta elena care cautau o asa-zisa "frumusete ideala", dar, ca toate marile opere de arta, aceasta descoperire desfiinteaza dogmele criticilor si arata in mod stralucit ca, cu cat generalizam in materie de arta, cu atat mai mult ne inselam.

407. Eroi sau atleti, detaliu

In cunostintele noastre exista o lacuna pe care orice pasionat de arta greaca o resimte foarte puternic: operele marilor pictori, despre care autorii din vechime au scris cu mare entuziasm. De exemplu, numele lui Apelles, care a trait pe timpul lui Alexandru cel Mare, a ramas proverbial, dar nu s-a pastrat nicio opera de-a lui. Tot ceea ce admiram pana acum din pictura greaca era reflectarea sa in ceramica (ilustr. 46, 48, 49 si 58) si copiile sau variantele gasite pe pamant egiptean sau roman (ilustr. 70-72; ilustr. 79). Numai ca situatia s-a schimbat in mod spectaculos datorita descoperirii unui mormant regal la Vergina, in Grecia septentrionala, regiune care era pe vremuri Macedonia, patria lui Alexandru. Toate indiciile par sa arate ca trupul gasit in camera funerara principala este cel al tatalui lui Alexandru, regele Filip al II-lea, asasinat in anul 336 i.H. Descoperirile facute de Manolis Andronikos in cursul anilor '70 cuprind nu doar mobilier, bijuterii si chiar tesaturi, ci si picturi murale, executate de mari artisti. Una dintre picturi, de pe peretele exterior al unei camere adiacente mai mici, reprezinta mitul antic al rapirii Persefonei (sau Proserpinei, cum o numeau romanii). Mitul spune ca Hades, suveranul Infernului, a vazut, in cursul uneia dintre rarele sale vizite in tinuturile de la suprafata, o tanara care culegea flori de primavara impreuna cu alte fete. A dorit-o, a rapit-o si a dus-o in imparatia lui subterana, unde a domnit ca sotia lui, avand totusi permisiunea sa revina la mama ei intristata, Demeter, in cursul lunilor de primavara si vara. Aceasta tema, foarte potrivita pentru decorul unui mormant, constituie subiectul picturii murale din ilustratia 410, unde se poate vedea partea centrala.

410. Rapirea Persefonei, cca 366 i.H., partea centrala a unei picturi murale dintr-un mormant regal de la Vergina, Grecia de Nord

Profesorul Andronikos a descris ansamblul intr-o conferinta despre "Mormintele regale de la Vergina", tinuta la British Academy in noiembrie 1979:

Compozitia se intinde pe o suprafata de 3,30 in lungime si 1,01 inaltime, cu o libertate, o indrazneala si o usurinta exceptionale. In coltul din stanga-sus, se poate zari un fel de fulger (semnul lui Zeus); Hermes alearga in fata carului, cu caduceul in mana. Carul, tras de patru cai albi, e rosu; Hades tine sceptrul si haturile cu mana dreapta si a prins-o pe Persefona de talie cu mana stanga. Ea intinde bratele si se trage in spate, cuprinsa de disperare. Zeul are piciorul drept in car, in timp ce talpa piciorului stang atinge inca pamantul, unde pot fi vazute florile pe care le culegeau Persefona si prietena ei Kyana. In spatele carului poate fi vazuta Kyana in genunchi, ingrozita de cele intamplate.

Detaliul reprodus aici poate ca nu e prea clar la prima vedere, cu exceptia capului frumos al lui Hades, a rotii carului vazuta in racursi si a vesmintelor plutind in vant ale victimei sale; dar, treptat, remarcam si corpul pe jumatate gol al Persefonei, agatat cu mana stanga de Hades, si bratele ei intinse intr-un gest de disperare. Grupul ne ofera cel putin un mic indiciu despre forta si pasiunea de care erau in stare acei artisti din secolul al IV-lea i.H.

Abia ce au aflat despre mormantul puternicului rege al Macedoniei, a carui politica a pus bazele imperiului fiului sau, Alexandru, ca arheologii au facut o descoperire si mai senzationala in nordul Chinei, langa orasul Sian, in preajma mormantului unui suveran si mai puternic - primul imparat al Chinei, Qin Shi Huangdi. Acest razboinic redutabil, care a domnit intre 221 si 210 i.H. (la vreo suta de ani dupa Alexandru), este cunoscut de istorici ca primul unificator al Chinei si cel in timpul caruia a fost construit Marele Zid Chinezesc, destinat sa-i protejeze domeniul contra incursiunilor nomazilor din vest. Mai exact, si-a pus supusii sa construiasca aceasta enorma linie de fortificatii. Dar probabil ca a ramas destula mana de lucru pentru o lucrare si mai iesita din comun: crearea a ceea ce se numeste "armata din teracota", formatii intregi de soldati in marime naturala din teracota, asezati in jurul mormantului, care inca nu a fost deschis (ilustr. 411).

411. Vedere partiala a Armatei din teracota a imparatului Qin Shi Huangdi, cca 210 i.H., gasita langa orasul Sian din China de Nord

Apropo de piramidele din Egipt (ilustr. 31), as aminti cititorului cat de multe eforturi cerusera aceste morminte din partea populatiei, precum si credintele religioase care probabil au inspirat aceste constructii grandioase. Am mentionat ca unul dintre numele egiptene ale sculptorului era "cel ce pastreaza in viata" si ca statuile din morminte erau poate niste inlocuitori ai servitorilor si sclavilor care erau mai inainte vreme sacrificati ca sa-si insoteasca stapanii puternici in tinutul mortilor. Ba chiar precizam, studiind mormintele chinezesti din perioada Han (cea care a urmat domniei lui Shi Huangdi), ca riturile funerare aminteau mai mult sau mai putin de cele ale egiptenilor. Dar nimeni nu-si imagina ca un singur individ va ordona unor artizani sa modeleze o armata de sapte mii de oameni in intregime, cu cai, arme, uniforme si harnasamente. Si nimeni nu ar fi putut sa creada ca portretul atat de viu pe care il admiram in cazul capului unui lohan (ilustr. 96) era deja practicat cu o mie doua sute de ani inainte la o asemenea scara. Ca si in cazul statuilor grecesti recent descoperite, aceste imagini de soldati erau facute sa arate mai natural prin aplicarea culorilor, ale caror urme se mai pot vedea si astazi (ilustr. 412).

412. Cap de soldat din Armata de teracota a imparatului Qin Shi Huangdi, cca 210 i.H.

Totusi, aceasta arta nu avea drept scop sa suscite admiratia muritorilor. Ea trebuia sa serveasca intentiilor acestui dictator, care probabil ca nu putea sa suporte gandul unui dusman pe care nu-l putea invinge prin forta - Moartea!

Iar ultima noua descoperire pe care vreau sa v-o prezint are si ea legatura cu aceasta credinta universala in puterea imaginii, la care faceam aluzie in primul capitol, intitulat "Inceputuri misterioase". Este vorba de ura smintita pe care o pot declansa imaginile daca se crede ca intruchipeaza forte ostile. O mare parte dintre statuile catedralei Notre-Dame din Paris (ilustr. 122 si 125) au fost victimele unui fel de ura in timpul Revolutiei Franceze. Examinand reproducerea fatadei catedralei, la inceputul capitolului 10 (ilustr. 125), se poate distinge un sir orizontal de figuri deasupra celor trei portaluri. Deoarece reprezentau regi din Vechiul Testament, capetele lor purtau coroana. Din nefericire, au fost luati mai tarziu drept regi ai Frantei, suferind de pe urma razbunarii revolutionarilor si fiind decapitati precum Ludovic al XVI-lea. Ceea ce vedem astazi pe fatada este opera unui mare restaurator din secolul al XIX-lea, Viollet-le-Duc, care si-a consacrat viata si energia pentru a reda edificiilor franceze din Evul Mediu aparenta originara, stapanit fiind de aceeasi pornire ca a lui Sir Arthur Evans cand a pus sa fie restaurate picturile murale de la Cnossos.

Evident, pierderea de catre catedrala din Paris a acestor statui executate pe la anul 1230 constituie o lacuna serioasa a cunostintelor noastre. De aceea, istoricii de arta s-au bucurat pe buna dreptate in aprilie 1977, cand cativa muncitori, in timp ce sapau fundatia unei banci din centrul Parisului, au descoperit o gramada de 364 de fragmente, aruncate acolo dupa distrugerea statuilor in secolul al XVIII-lea (ilustr. 413).

413. Cap de rege din Vechiul Testament, cca 1230, fragment de statuie aflata altadata pe fatada catedralei Notre-Dame (vezi ilustr. 125), piatra, h. 65 cm. Paris, Muzeul Cluny

Desi foarte mutilate, capetele merita sa fie privite si studiate ca niste vestigii ale unei mari maiestrii si pentru aerul lor de demnitate senina, care aminteste de statuile mai timpurii de la Chartres (ilustr. 127) si de cele, aproape contemporane, de la catedrala din Strasbourg (ilustr. 129). In mod ciudat, distrugerea lor a servit la conservarea unei trasaturi pe care am observat-o si in alte cazuri: urmele de aur si culoare, vizibile in momentul descoperirii, dar care ar fi putut sa nu reziste unei expuneri prelungite la lumina. E posibil ca si alte sculpturi medievale, ca si o mare parte din arhitectura (ilustr. 124), sa fi fost colorate la origine si ca ideile noastre despre aspectul operelor din acea perioada sa necesite o corectura, ca si cele despre sculptura greaca. Dar nevoia constanta de revizuire nu este unul dintre imboldurile esentiale pentru studierea trecutului?