Folclorul reprezinta totalitatea creatiilor artistice, literare, muzicale, plastice, a obiceiurilor si a traditiilor populare ale unei tari sau ale unei regiuni (zona folclorica).

Folclorul literar a constituit un model de creatie si un nesecat izvor de inspiratie pentru scriitorii nostri. Eminescu aprecia, pe buna dreptate ca: "Literatura populara nu se poate numi altceva decat cugetarea si productiile fanteziei poporului insusi."

Geniul creator al poporului s-a manifestat in forme artistice dintre cele mai diferite: obiceiuri si traditii, cantece si poezii, dansuri insotite de strigaturi, tesaturi, broderii si port popular. Transmise slefuite de talentul artistilor anonimi, fiecare dintre ele poarta pecetea inconfundabila a locului si a comunitatii care

le-a nascut, fiind expresia identitatii satului sau zonei folclorice, care le-a fost matca. De aceea trebuie pastrate cu sfintenie si transmise din generatie in generatie, asemenea sevei care urca prin radacini, ca sa hraneasca trunchiul si ramurile coroanei, pana la cele mai tinere frunze.

In acest fel s-au petrecut lucrurile, de-a lungul vremii / istoriei, si cu creatiile artistice ale folclorului din Venetia. Din pacate, prin anii '50, odata cu instalarea regimului comunist, a intervenit o fractura nu numai in viata politica, economica si sociala a satului, ci si in planul vietii spirituale. De-a lungul intregii perioade comuniste, folclorul traditional a fost supus unui proces de transformare, in urma caruia cu greu s-au pastrat unele obiceiuri si traditii mostenite din batrani.

Caminul cultural a devenit centrul vietii culturale a satului. Aici desfasurau, de obicei, activitati cultural - artistice, echipele de artistii amatori ai Venetiei de Jos. Alteori, ei participau la diferite manifestari culturale, organizate pe plan judetean sau chiar national. In ciuda presiunii activistilor culturali, care, conform indicatiilor partidului, urmareau, introducerea, in repertoriu, a pieselor apartinand "folclorului nou", artistii tarani au facut tot posibilul pentru mentinerea traditiilor satului. Dansul, si, in mare parte, cantecul au ramas nealterate. Merita subliniat faptul ca, indrumatorii formatiilor, oameni cu constiinta responsabilitatii lor fata de comunitate, au folosit cadrul acestor manifestari culturale, pentru a pune in valoare si a nu lasa prada uitarii, comori ale folclorului local, mostenite din batrani: cantece batranesti, balade, obiceiuri legate de muncile agricole, obiceiuri de nunta.

Dupa cum se stie, creatorii si interpretii cantecelor populare au fost taranii. Majoritatea dintre ei nestiutori de carte, erau purtatori si transmitatori ai creatiilor artistice, pe cale orala, de la unul la altul. Asa se face ca, odata cu disparitia unor cantareti in varsta, vestiti interpreti ai cantecelor batranesti, au disparut, in buna masura, si piesele din repertoriul lor. S-au pastrat, insa, din fericire, piese de folclor interpretate de artisti din generatii mai tinere, care, astfel, s-au putut transmite urmasilor: cantecele haiducesti, cantece de catanie, doine de instrainare, cantece iobagesti. Aceste cantece, invatate de la cei batrani, au contribuit la cultivarea, in randul tinerelor generatii, a sentimentului de dragoste pentru vatra stramoseasca, si de mandrie ca apartin unei comunitati, creatoare si detinatoare a unor valori inestimabile. Asa au ajuns pana la noi, numeroase cantece de dragoste si dor, cantece de petrecere, strigaturi, precum si cantece meditative in legatura cu lumea si viata, care isi pastreaza si astazi intreaga vigoare.

Am apreciat si indragit intotdeauna folclorul din Venetia si am avut constiinta valorii artistice si educative a creatiilor populare, indiferent de genul acestora. In perioada 1949-1952 si 1960-1966, precum si dupa pensionare, o buna parte din eforturile noastre au fost dedicate indrumarii activitatii cultural artistice a tineretului. Consider ca este de datoria mea sa consemnez aici, spre aducerea aminte a generatiilor care vor urma, aceasta perioada din istoria culturala a satului nostru, prezentand diferitele si variatele forme de activitate si formatiile artistice ce au luat fiinta in acea perioada.

Am amintit, in treacat, despre aparitia folclorului nou. Casa Centrala de Creatie Populara din Bucuresti a editat, in 1965, o culegere de "Folclor poetic Nou". Scopul principal al acesteia era sa ofere formatiilor artistice creatii noi, iar activistii culturali ne recomandau fie sa le includem in repertoriu, fie sa cream si noi altele, dupa modelul lor.

Iata cum s-au petrecut lucrurile cu "Brigada artistica". Am strans feciorii si fetele din sat, si am incercat sa le citesc niste versuri apartinand folclorului nou, culese de la Maria Ceapa din Fagaras:

Mandra-i stea stralucitoare

Si e fata muncitoare

C-avem colectiva mare

Si viata-i ca o floare.

Sau:

In mijlocul satului

E casa partidului

Inima poporului.

Desi educati in scoala noua, la auzul versurilor ridicole, tinerii au fost nemultumiti, ba chiar au ras, cand am citit, in continuare, alte versuri:

Badea roteste volanu

Sa creasca grau' balanu'

Mila mandrului ales

Mi-e umbra de frunzis des

Si m-o-nvata si pe mine

Ca sa tin volanu' bine.

Comentariile sunt de prisos.

Atunci, am pus mana pe creion si am incercat sa ticluiesc ceva, care sa placa, si sa fie, in acelasi timp si educativ. Am fost, impreuna cu sotul meu, nu numai instructor artistic, dar si interpret; am urcat pe scena, alaturi de tineri, si am prezentat programe cu teme adecvate momentului sau specificului local: "S-a facut lumina-n sat", cu ocazia electrificarii , sau "Zarzavatul, mai fratie,/ E izvor de bogatie", tema potrivita zonei si preocuparilor taranilor. Cu acest program, am cucerit numeroase premii. Textul continea deseori, sub forma unor epigrame-martisor sau "sorcove", accente satirice referitoare la aspecte din viata satului. Critica noastra starnea rasul spectatorilor, si lucrurile se indreptau, de obicei, ca urmare a efectului educativ al spectacolului.

Se cuvine sa mentionez ca foloseam orice prilej pentru a pune in valoare frumusetea folclorului traditional: artistii brigazii noastre erau costumati cu portul traditional, si, fara indoiala, prin aceasta   cuceream nu numai pe spectatori, ci si pe membrii comisiei. In program, includeam si cantece. Faceam fata, cum puteam, asaltului folclorului nou. Am evitat sa cantam, cum ni s-a recomandat, in loc de "Iesi, mandruto, la portita", "Leano,hai la vot", caci tot farmecul din cantecul traditional, disparea in cel de folclor nou: fata nu mai punea busuioc in san, ca sa miroase frumos, ci, devenita Ilenuta tractorista, imbracata in salopeta, miroase a fum si a benzina (sunt citate din poeziile vremii).

Evident, trebuia sa ne ferim sa criticam regimul si, nu de putine ori, am fost nevoiti sa facem compromisuri, modificand textul, la sugestia reprezentantilor "conducerii partidului".

Iata un exemplu edificator: programul era precedat de o prezentare, prin care anuntam tema:

Azi, un scurt popas vom face,

La Caminul Cultural,

Si, de-acolo, mai departe,

La Sfatul Popular,

Chiar si la Cooperativa

Ar fi bine sa intram,

Ca si-acolo vom gasi

Ce sa criticam.

Urma sa criticam magazinele, dar secretarul de partid nu a fost multumit, si, pentru ca totusi textul sa primeasca aprobare de prezentare in spectacol, am schimbat "criticam" cu "laudam".

Dar, dincolo de aceste aspecte mai putin placute, raman multe amintiri frumoase, legate de munca de indrumare a formatiilor de tineret din sat. Timp de mai bine de doua decenii, am animat viata cultural-artistica extrem de bogata si variata, din Venetia, participand, alaturi de echipele noastre de artisti amatori, la numeroase concursuri intercomunale, zonale sau la nivel de regiune. Eforturile noastre s-au bucurat de succes, fiind rasplatite, nu numai cu aplauzele spectatorilor, dar si cu numeroase premii si evidentieri. Au fost deopotriva apreciate, de-a lungul anilor, formatia corala, brigada artistica, corul de copii, corul tineretului si corul tinerilor casatoriti (numit si corul insuratilor).

De obicei, la un spectacol, participam cu mai multe formatii artistice. De fiecare data, in program se gaseau si recitatori talentati, solisti vocali sau instrumentisti. Se interpretau diferite scenete sau monologuri. Neintrecut in recitari era Gheorghe Stoica Mocanu, dar si regretata Aurelia (Rica) Jimon era deosebit de apreciata. Tinerele noastre, care, la inceput, erau timide si retinute, au devenit indraznete si talentate. Cele mai active tinere, de care nu pot sa nu amintesc, au fost: Didina Radocea si sora ei, Lenuta Bata, Torita Radocea, Lucretia Bata Grecea, Maria Stoica Gradinaru, Ana (Cutica) Comaniciu si gemenele Marioara si Eugenia Penciu Juratu, Domnica Penciu, secretara scolii precum si domnisoarele profesoare Eugenia Stoica Mica, Aurica Munteanu si Inge Adleff. Din brigada artistica nelipsiti erau tinerii din sat: Nicolae Stoica Tempes, Nelu Tantea, Victor Comaniciu Sari, Nicolae Bata Grecea, Pompiliu Comaniciu, Niculita Comaniciu Tei, Traian Comaniciu Maritel si profesorii Nicolae Popa, Michael Thellmann, Gheorghe Popeneciu si Gherghe Stoica Burdulica.

Experienta noastra de indrumare a formatiilor artistice s-a imbogatit, de-a lungul timpului. Imi amintesc, ca, la un moment dat, cu ocazia pregatirii pentru participarea la un concurs, Casa Regionala de Creatie ne-a trimis actori profesionisti, care ne-au dat indicatii de regie si ne-au ajutat sa ne perfectionam in arta recitarii.

Programele noastre de brigada doreau sa fie mici spectacole de divertisment. Nu putea, deci, sa lipseasca, de fiecare data, sugubatul Pacala, interpretat, la inceput, de invatatorul Nicolae Stoica, iar mai tarziu, de tineri mai indrazneti. Monologul "Pe cuvantul lui Pacala" era adaptat la diferitele teme abordate de programele brigazii artistice si critica, de obicei, aspecte negative din viata tinerilor: lenea, indisciplina, betia, lipsa de respect. Pe toate le stia doar el, mesterul in pacaleli, iar "cei care vor sa-l imite, nu au haz, si se cam intrec cu gluma", dupa cum spunea el. Si isi incheia monologul, cu hazul caracteristic:

"C-ati vorbit chiar cu Pacala"

Nu incape indoiala.

N-a fost nici o pacaleala,

Pe cuvantul lui Pacala".

Miscarea culturala de masa a fost incurajata si sustinuta, in regimul trecut. Prin intermediul ei, au fost antrenati multi artisti amatori, si au fost create ansambluri folclorice de prestigiu, care au luat parte la manifestari artistice de amploare, la concursuri si festivaluri artistice, in tara, si au facut turnee prin tara si peste hotare.

Un ansamblu cu renume despre care vreau sa amintesc este ansamblul POIENITA din Brasov. Cu acest ansamblu a facut un turneu prin tara si grupul vocal feminin din Venetia de Jos in vara anului 1964. Mentionez ca acest grup vocal a fost primul initiat pe raza judetului Brasov, datorita sotilor Nicolae si Viorica Stoica. Din acest grup vocal au facut parte tinere din satul nostru. O parte din tinere casatorindu-se, au fost incluse in grup altele, cu care am participat la turneul prin tara, precum si la Festivalul folcloric de la Mamaia.

Proiect: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Marile Descoperiri Geografice

Imbracate in frumosul port al venetienelor, cu furcile de tors, tinerele au interpretat cantecele locale Aseara trecui calare si Fete ca pe la noi nu-s, precum si Cantecul fusului, acompaniate de orchestra ansamblului Poienita.

Ne-am bucurat de aplauzele spectatorilor si am fost apreciate pentru interpretare, cat si pentru tinuta artistica si eleganta costumului specific locului. Voi aminti numele participantelor: Viorica Ovesea, Aurelia Penciu, Livia Comaniciu, Aurelia Comaniciu Iojica, Rodica si Maria Muntean, Aurelia Comaniciu Maritel, Lenuta Tantea, Viorica Stoica (subsemnata) si fiica ei, Corina.

In anii urmatori, grupul vocal reinnoit a fost condus de profesorul Gheorghe Popeneciu, iar in anul 1996, reactivat cu ocazia dezvelirii Monumentului Eroilor.

Cantecele

In conceptia locala, notiunea de cantec insemna orice text liric in versuri, insotit de melodie. De fapt, acesta este cantecul popular.

Am amintit despre folclorul nou, care a transformat si popularizat, prin noile mijloace de informare, radioul si televiziunea, cantece nou aparute. Majoritatea dintre acestea nu erau, de fapt, decat niste variante ale unor cantece traditionale, care nu au reusit sa devina cantece de sine statatoare. Putine dintre ele, in interpretarea unor solisti renumiti, au devenit piese de succes. De exemplu, cantecul Bundita, al Angelei Moldovan, ramas in actualitate, datorita talentului interpretativ al solistei. In rest, acele "cantece noi", cum au aparut, asa au si disparut, si au fost uitate, pentru ca nu erau decat niste creatii hibride, aparute, la comanda, fara valoare artistica, si fara sa fi trecut prin procesul de slefuire, pe care, generatii de artisti populari anonimi l-au efectuat asupra cantecelor populare autentice. Sub aspectul circulatiei, nu au fost ascultate prea mult; au trecut doar prin prima faza, fara sa reuseasca sa treaca de granita unei generatii.

Au ramas, in schimb, nepieritoare, doinele traditionale. Specifice liricii populare si folclorului muzical din toata tara, le intalnim frecvent, in forme autentice, pe tot intinsul Tarii Oltului. Sunt mostenite din mosi stramosi, si au ajuns pana la noi, cu toata bogatia lor de sentimente, cu frumusetea si varietatea lor tematica inepuizabila: doine de dragoste, de dor, de jale, de revolta.

"Doina, melodie veche,

Cantec fara de pereche

Doina, viers de ciocarlie,

De dor, jale, duiosie."

Miezul adanc al doinei este dorul, adevarat leit motiv al folclorului romanesc din toate zonele etnografice. Sentiment complex, transpus prin acest cuvant specific limbii noastre, intraductibil in alte limbi, dorul este dorinta puternica de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva drag, amestecata cu nostalgie, melancolie, tristete si, uneori, chiar suferinta. Nu este de mirare ca dorul se pune la inima si ." face inima carbune".

Si la Venetia de Jos se cantau si se mai canta, si acum, doine: Du-te dor cu dorurile, Cand eram in sat la mine, Mana, bade, boii bine! si alte doine, auzite printre straini, si apoi intrate in repertoriul local.

Nu se poate vorbi de un folclor local, in ceea ce priveste doinele. Totusi, exista doua cantece, din aceasta categorie, pe care noi le-am inclus in repertoriu: Aseara trecui calare si Foaie verde trei smicele. Acestea au fost cantate mult in sezatori, fiind tare indragite atat de fete, cat si de femei.

Cantecul Aseara trecui calare, cantat pe doua voci, este un dialog aparent sagalnic intre fata si baiat, dincolo de care razbate dragostea puternica, ce nu se sperie de trecerea timpului:

" - Bade, vastra trandafir

Lasa-ma sa rup un fir.

- Rupe, mandro, cat ii vrea

Trandafir din vastra mea.

Tu-l vei rupe, el va creste

Stai, mandro, si mai feteste

Ca si eu oi mai juni

Si tot amandoi vom fi."

Foaie verde trei smicele este un cantec de dragoste, care a fost foarte popular in sat, la noi.

De la socrul meu, Nicolae Stoica, imi amintesc un cantec frumos si foarte vechi, care seamana cu o balada. Copilul meu este povestea unui tanar plecat prin straini, care uita de mama sa. Sfarsita de dor, mama moare insingurata. Ajuns in pragul disperarii, din cauza unei sotii imorale, care ii ia toata averea, tanarul se intoarce in sat, cu speranta sa gaseasca mangaiere la mama sa, dar ajunge prea tarziu. Cuprins de remuscari, el ii sfatuieste pe semenii sai:

"De-ale voastre mame nu uitati,

Cat ati fi de departati,

Caci nu-i mai scump si mai de seama

Ca numele de mama."

Dintre cantecele des auzite in Venetia, mai amintesc: Doi tineri se-avura dragi, Era prin luna mai si Colo-n vale, langa moara.

Frumoase si pline de gingasie sunt si cantecele de leagan, care au circulat in forme variate, in functie de sursa lor.

Cantecele de catanie vor disparea, probabil, curand, odata cu noua situatie, ce decurge din legea conform careia armata nu mai este obligatorie, ci numai tinerii care doresc sa faca o cariera militara mai sunt incorporati.

Cantecele de jale, numite pe la noi versuri, se canta in noaptea decesului, si se mai canta inaintea plecarii cu mortul, de acasa, si apoi, la cimitir. In general, sunt personalizate si adaptate fiecarei situatii, dar, evident ca exista si unele strofe, care se regasesc in toate variantele (inceputul, adresarea celor apropiati, cand isi cer iertaciune).

Versul se canta la moartea celor tineri, disparuti in floarea varstei, si consta intr-un fel de biografie versificata, care aminteste momente deosebite, frumoase sau triste, din viata celui disparut. De obicei, la compunerea textului, participa femeile din corul bisericii si persoane apropiate celui decedat. Deseori, sunt folosite, pentru inspiratie, versurile compuse cu ocazia altor inmormantari .

De obicei, versul este cantat de femeile din corul bisericii:

Victoria Grancea

Maria (Didina) Radocea

Victoria Radocea

Elena Bata

Stela Grancea

Maria Cornea Cristureanu

Maria Tintea

Anca Muntean invatatoare

Cantatul mortului se face, de obicei, de catre femei, rude apropiate ale celui decedat si consta tot in versuri originale, cantate, compuse special pentru ocazia respectiva, inspirate din viata celui disparut.

La Venetia de Jos, femeile isi canta mortul sau se canta de mort, folosind, pe langa versurile special create si unele expresii versificate, inspirate de durerea despartirii, pe care le auzim la toate inmormantarile din sat:

1. "Fa-ti carare prin gradina

Si haida cu noi la cina."

2. (te duci) "Tot pe calea carului

Pan' la poarta raiului."

3. "Intinde, draga, mainile

Sa nu-ti bata cuiele."

Inca mai sunt femei care, pastrand traditia din strabuni, si-au cusut ia de moarte, pregatindu-si, in acelasi timp toate hainele de moarte, legate intr-o basma si puse in lada.

Apartinand, de asemenea, de cultul mortilor, mai exista un obicei specific locului: Luminatia si tamaiatul din Joia Mare a Pastilor.In noaptea respectiva, cimitirul este luminat de un numar impresionant de lumanari aprinse, in amintirea celor dragi disparuti, iar femeile tamaiaza mormintele.

O alta traditie frumoasa, care se mai pastreaza inca, are loc in sambata Floriilor. Imbracate frumos, in haine de doliu, femeile merg in cimitir, cu bratele pline de ramuri de salcie inmugurite, pe care le pun pe morminte, ca simbol al reinvierii.

Tendinta de urbanizare a dus la disparitia multor traditii. Nici obiceiurile legate de inmormantare nu se mai patreaza asa cum se practicau in urma cu cincizeci de ani. De riturile si ritualurile de inmormantare de odinioara mai amintesc, in zilele noastre, doar aceste cantece.

Nici "marul" nu mai este incarcat cu colaci si turte, cu mere si napolitane, ca altadata. Astazi este gatit cu ciocolata si portocale, iar panza din mar, ori pomeselnicul, au fost si ele inlocuite cu garnituri de lenjerie de pat ,sau cu fete de masa. Pana acum cativa ani, marul era dus pana la cimitir, si acolo se faceau pomenirile mortilor; acum, slujba se face in curtea raposatului, si marul este lasat acolo.

Pomana mortului s-a transformat intr-o masa copioasa.., ca la petrecere: se serveste cozonac si cafea, se fac cheltuieli enorme, si fiecare cauta sa fie cat mai darnic. Este adevarat ca pomana este un semn de cinstire, in memoria celui decedat, dar ospatul actual aminteste cu greu de pomana de altadata.

ACTIVITATEA CORALA

Sectiunea din Fagaras a Astrei a staruit pentru infiintarea de coruri in sate, si a organizat concursuri de coruri si jocuri, pentru sustinerea si incurajarea activitatii corale.

La Venetia de Jos, din initiativa invatatorului Traian Cismasiu, a luat fiinta un cor mixt, care a participat la concursurile organizate de Astra, in anii 1936, 1938 si 1939. Corul a continuat sa activeze sub conducerea initiatorului sau, pana in anul 1946, cand activitatea corala a fost preluata de invatatorul Nicolae Stoica. Acesta a reorganizat colectivul, punand bazele a doua formatii corale: o formatie formata din tineri casatoriti - corul insuratilor si o formatie de tineret. Cu "insuratii", am prezentat un spectacol de amploare, in fata consatenilor nostri, in iarna anului 1949, la Caminul Cultural cu piese din folclorul local si alte cantece indragite din folclorul ardelenesc. Cu aceasta ocazie, un grup de cantarete, au interpretat cantecul Aseara trecui calare,  despre care am mai amintit. Spectacolul a fost completat cu piesa de teatru Muscata din fereastra, de V.I.Popa, in interpretarea unor tineri talentati si entuziasti, sub regia noastra sotii Stoica.

Dupa spectacol, doctorul Octavian Comaniciu a oferit o masa in cinstea interpretilor, rugandu-ne sa-i mai cantam odata cantecele, care ii placeau cel mai mult: Fata Ardeleana, Rasunetul Ardealului si Iac-asa. Fara sa ezite, dirijorul corului, invatatorul Nicolae Stoica, s-a urcat pe un scaun, pentru a fi vazut, si a dirijat corul, care a cantat minunat, desi coristii erau risipiti prin toata sala. Si in ziua de azi, batranii de varsta noastra isi amintesc cu placere de acel spectacol dat de Boboteaza, in anul 1949.

Cu corul de tineret am participat la mai multe concursuri, organizate in cadrul raionului Fagaras. Cu timpul, o parte din tineri au plecat din sat, si, dupa cum am aratat deja, corurile s-au destramat.

Si cu elevii de scoala am organizat o formatie corala, pe trei voci, cu care am obtinut locul doi, in anul 1952, la concursul de coruri, care a avut loc la centrul Fagaras.

Activitatea cultural artistica cu elevii a fost deosebit de bogata, cei mici participand trup si suflet la formatiile artistice ale scolii. Munca lor indrumata de invatatori, s-a concretizat in numeroasele serbari scolare, unde, de obicei, spectacolele erau alcatuite din dansuri, cor, recitari si cate o piesa de teatru.

Poze teatru

JOCUL

Daca Dictionarul Limbii Romane ofera trei definitii pentru notiunea de joc - petrecere populara, la care se danseaza (se joaca), activitate distractiva si activitate desfasurata din placere - putem spune ca jocul venetienilor ilustreaza excelent toate cele trei acceptiuni ale termenului.

Venetianul iubeste viata, ii place munca, dar ii place si sa petreaca. A iubit intotdeauna cantecul si jocul. In zilele de sarbatoare sau cu ocazia unor ceremonii deosebite, jocul din sat oferea, in trecut, o priveliste de o rara frumusete.

Pe langa acesta, mai existau si jocurile dintre hotare sau maialurile, care aveau loc primavara; erau adevarate festivaluri folclorice, la care frumusetea costumelor si jocurile traditionale ardelenesti reprezentau principalele puncte de atractie. Tineri si varstnici din imprejurimi se intalneau in locul numit Chiscul Dadii unde se intreceau in cantec si joc, dand viata traditiei populare din zona.

Jocul satului era un adevarat mijloc de manifestare a folclorului local, in port si dans, si se desfasura duminica, sau in zile de sarbatoare, la Craciun, Boboteaza, Pasti, Ispas si Rusalii.Se juca de obicei in Prund, un loc intins in mijlocul satului pe marginea vaii. Iarna, de sarbatori, cand se organiza Ceata feciorilor jocul avea loc la gazda, sau la salon, cum i se spunea salii culturale.

Duminica sau de sarbatori, mai intai, feciorii scoteau jocul: chiuind si strigand, in ritmul muzicii, se indreptau la locul stabilit. Acolo, pana ce se adunau fetele, feciorii incingeau o sarba sau o fecioreasca. Ii acompaniau, de obicei, doi lautari: un primas (vioara intai), si un condoras (vioara a doua), care ii tinea isonul. Cu timpul,formatia de instrumentisti s-a marit: a aparut clanaretul (clarinetul), trambita (trompeta) si 2-3 lautari cu vioara, iar ritmul era sustinut de doba ( toba). Ulterior, a aparut si saxofonul. La jocul de sarbatori sau la nunti, erau adusi Ticusenii, o formatie din satul Ticus, renumita, in toata zona, pentru maiestria interpretativa.

Prin traditie, fiecare grup de participanti la joc avea un loc bine stabilit, care era respectat cu strictete: in mijloc, stateau lautarii, in picioare; feciorii formau un cerc, in jurul lor; fetele, asezate in semicerc, tinandu-se de brat (brateta), ocupau o parte din teren, cu cele mai mari, in centru, si cele mai mici, incepatoarele, pe de laturi, adica la margine. De jur imprejur, stateau femeile, mai ales mamele, iar barbatii - mai departe, in grupuri mici. Era o priveliste incantatoare, plina de culoare si miscare; voia buna era nelipsita. Fetele, care de care mai gatite, se imbracau cu diverse rochii, in functie de ocazie, iar iile, erau diferite, de la un sezon la altul.

Jocul venetienilor nu se deosebeste de cel al vecinilor, doar ca, la barbati, miscarile sunt mai lente, din cauza tinutei; cioarecii stramti nu le permit sa execute miscarile cu mare usurinta.

Dansurile locale sunt: fecioreasca jucata numai de barbati, purtata fetelor si invartita, dansata in perechi. Se mai joaca sarba si braul, hodoroaga si resteul. La nunti, se joaca hora miresii, Musamaua, Lepedeul si jocul distractiv Matura. iar femeile maritate joaca fecioreasca. La intruniri ale fiilor satului,toata lumea joaca Hora Unirii

Jocul se deschide cu Fecioreasca, de obicei, si aceasta se joaca in cerc. Figurile sunt intercalate cu plimbari, in cerc, in timpul carora au loc strigaturile. Pe masura ce jocul se desfasoara, ritmul se accelereaza. Catre sfarsit, devenind foarte alert, este intrerupt de o mica pauza, iar la semnul facut de fecior, fata vine la joc. Mai intai, ca un compliment, fata era data pe sub mana. Urmeaza purtata fetelor, un dans de o eleganta si gratie desavarsite, pe care fetele il executa. Privindu-le, nici nu stii ce sa admiri mai intai: frumusetea costumelor, gingasia dansatoarelor a pasilor perfect sincronizati. Apoi se canta de invartit. Si la invartit, se aud strigaturi ale feciorilor; care sunt adresate fie partenerelor, fie celor prezenti la joc.

Catre asfintitul soarelui, jocul se opreste, si toata lumea se retrage spre casa. Dupa cina, mai ales de sarbatori, jocul mai continua, dar in salon (mai tarziu, la Caminul cultural).

PORTUL - expresie a vredniciei si priceperii femeilor

"Rareori cercetatorul sau calatorul simplu are bucuria de a intalni un costum care sa reflecteze in Tara Oltului de la prima impresie, atata veselie si optimism imbinat cu delicatete si cu rafinament discret ca la Venetia de Jos.

Veselia cocheta care degajeaza din costumul femeiesc de la Venetia rezulta ca o calitate proprie, si din alesaturile si broderiile ce ornamenteaza diferite piese."

CORNEL IRIMIA, "Portul popular din Zona Persanilor"

Cercetatorii au constatat ca, date fiind conditiile social-economice asemanatoare pe tot cuprinsul Tarii Oltului, portul popular romanesc din aceasta arie geografica si etno-folclorica are o structura similara in toate asezarile, iar influentele venite dinspre Fagaras, Brasov si Rupea au introdus elemente noi in port, care s-au suprapus celor vechi sau chiar le-au inlocuit, partial.

Costumul femeiesc si cel barbatesc constituie o unitate de creatie. Portul caracteristic Tarii Oltului a suferit, in Venetia de Jos, o serie intreaga de influente, care au determinat, aici, aparitia unui costum propriu. Afirmatia este sustinuta de prezenta unor elemente specifice, cum este, de exemplu, ISPASUL, piesa caracteristica pentru costumul femeiesc, pe care nu o regasim in niciunul din satele vecine. Ispasul este un cojocel confectionat din catifea cu flori si ornamentat pe margine cu blanita sau catifea neagra. Are un croi special, mulat pe talie si evazat, iar in spate,in partea de jos are trei limbi in evantai. Ispasul se imbraca peste ia cu borz, cu sumna peste care se pun doua surturi.

Cu sensibilitatea si gingasia, care le caracterizeaza, femeile au imprumutat, in tinuta lor, cate ceva din seninul cerului, din campul cu flori, din leganarea crengilor, la adierea vantului, din stralucirea stelelor, pe cerul senin al noptilor de vara. Nu degeaba le aseamana, versurile cantecului, cu un alai de domnite.

"Mandruta de langa Olt

Se cunoaste dupa port

Mandruta din Venetie

Fata care-mi place mie

Se cunoaste dupa ie

Cand se-mbraca-n sarbatori

Cu ia cu pomnisori

Cu surtul cu floricele

Si cu braul cu margele

Senina si zambitoare

Mandra parca-ar fi o floare.

Si cand iese-n Prund la joc

Gatita-i frumoasa foc!

Mersul ei e leganat

Leganat si dezmierdat

Si cand trece pe ulita

Seamana cu o domnita."

Cu nimic mai prejos, apare descris, costumul barbatesc, cu detaliile specifice:

"Ma miram ce-mi place mie

Macul rosu din campie

Badita din Venetie

Cu vastra la palarie,

Palaria-i cu bor mic

(Cum sta bine la voinic)

Gatita cu coltisori

Si-i ficior intre ficiori

Eu il chem in galarie ¹⁾

Sa-i pun vastra-n palarie

Cu timir ²⁾ si cu muscata

Ca sa vada lumea toata

Dragostea adevarata

Dintre un baiat si-o fata.

Ca ma iubeste badea

Si noi amandoi ne-am lua."

"Frunza verde magheran

Badea-al meu e venetian

Frunza verde mar mustos

Din Venetia de Jos.

Catu-i tara si Ardealul

Nu-i fecior ca venetianul

Ca se-mbraca frumusel

Si-i inalt si subtirel

Mor fetele dupa el."

Galarie = galerie, pridvor

Timir = funda facuta din panglica rosie, care se pune in palaria sau caciula mirelui.

Bun cunoscator al vietii satului ardelean si admirator neconditionat al artei populare, poetul George Cosbuc a descris, cu talent, in poezia "Dragoste invrajbita" arta cusaturilor, ce necesita pricepere si minutiozitate:

"Nu vezi ca se pierde?

Unde-ar fi cu galben ai cusut cu verde;

Crucile pe umar nu le-ai dus in sir,

Numara, Simino, numara pe fir:

Trei le treci si doua le desparti de-o parte

Ca sa iasa forma scrisa ca la carte"

Parca poetul s-ar fi inspirat din arta cu care, harnicele venetiene isi lucreaza iile, incat forma lor sa fie ca "scrisa". Vom intalni aceasta expresie la mama, care se straduieste ca hainele sa stea, pe fiica ei, ca scrise, si fata sa arate ca scoasa din cutie.

Si gateala capului este deosebita, in alcatuirea costumului femeiesc din Venetia. Pomeselnecul, asezat intr-un mod aparte, peste caita inflorata si cu rete, da femeii un farmec si o gratie iesite din comun.

Mostenit de la bunici, portul venetienilor este ceva deosebit: delicatete, finete, migaleala si dichiseala, insusiri de necontestat cand privesti o ie de fata mare.

Poza ie

Trebuie pastrate cu sfintenie aceste valori inestimabile. Jocul si portul popular constituie tezaurul de suflet al taranului roman. Portul venetienilor reflecta conceptia lor asupra vietii: bucuria de a trai, dragostea de adevar si frumos, harnicia, optimismul si increderea.

Cu multa tristete in suflet, ma vad silita sa spun ca minunatele ii si camasi cu pieptul decorat cu motive geometrice executate de maini pricepute si migalite cu masina de cusut, precum si pieptarele ardelenesti, brodate cu maiestrie de artizanul Dilea Cojocarul, devin cu incetul piese de muzeu.

Bunicile se intreaba cine va mai reusi sa le faca ,caci nimeni nu mai incearca sa invete sa le coasa, pe panza deasa de bumbac tesuta in razboi. Tinerele nu au idee cum se coase cheita, cum se incretesc bustele si nu stiu de cusatura pe muscute si pe fire trase.

Traditia folclorica este preluata odata cu transmiterea de la o generatie la alta, insa tendinta de urbanizare se observa azi, prin inlocuirea costumului popular cu tinuta de oras. Rar mai vezi, la biserica, neveste imbracate cu androc, jacheta si broboada (iarna), ori cu ispas si rochia cu barson peste care se puneau cele doua surturi. Carpa de plus cu tortori (ciucuri) o poarta doar femeile mai modeste. Toate aceste valori de o inegalabila frumusete zac pe fundul lazii bunicilor si sunt scoase de la naftalina ,de nepoti, la sarbatori de Craciun, Paste sau Anul Nou.