Repertoriul obiceiurilor si al varstelor. Folclorul copiilor

Repertoriul obiceiurilor si al varstelor. Folclorul copiilor

In ansamblul culturii populare traditionale, obiceiurile formeaza un capitol important fiindca intreaga viata a omului, munca lui din timpul anului si diferitele lui ocupatii, relatiile cu semenii lui si cu intruchiparile mitologice erau si in trecut intretesute cu obiceiuri. In folclorul nostru unele obiceiuri au pastrat pina astazi forme ample de desfasurare in care vechile rituri se imbina cu acte ceremoniale, cu manifestari spectaculoase. Ele sunt adevarate sarbatori populare bogate in cantece, dansuri, poezie si acte mimice si dramatice. La aceste sarbatori contribuie toate domeniile folclorului si chiar unele domenii ale artelor populare plastice, ca de pilda costumul si diferitele obiecte de recuzita.

Limba noastra cunoaste doua cuvinte ce denumesc acelasi lucru: obicei si datina, cuvinte pe care dictionarul limbii romane contemporane le considera sinonime. In limba literara si cea a specialistilor li s-au adaugat si termenii de ceremonie si rit.

Datina pare a fi termenul general popular pentru tot ce se practica dupa anumite reguli de demult. Cuvantul are in limba literara un colorit arhaic pe cand obicei este curent in uzul general al limbii literare si a devenit termen tehnic in studiile de specialitate.

Obiceiul cuprinde ansamblul manifestarilor folclorice legate de un anumit eveniment.sau.de.o.anumita.data. Ceremonia este o parte a obiceiului, constituit dintr-o secventa organizata de acte solemne, indatinate, cu conotatii primordiale de buna cuviinta.

Ritul este acel element al obiceiului in care intervin reprezentarile mitologice, care deci se plaseaza la nivelul sacrului in virtutea credintelor vechi ale mediilor folclorice. In comunitatile traditionale obiceiul este o manifestare folclorica indatinata pe care o colectivitate data o repeta cu regularitate la acelasi prilej, socotind-o justa si obligatorie. Obiceiurile populare sunt in cea mai mare parte transmise prin traditie. Ele au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale si aceasta le-a asigurat trainicia. Dar colectivitatie umane pot crea si creaza obiceiuri noi.

Pastrarea obiceiurilor a fost in anumite momente un mod de aparare a colectivitatilor populare de influente dezagregatoare venite din afara.

Obiceiul, obligatoriu pentru intreaga colectivitate, nu se realizeaza intotdeauna colectiv. De exemplu, obiceiul de a turna plumb de Anul Nou pentru a ghici viitorul, era obligatoriu in satele cu viata folclorica traditionala pentru toate fetele, dar nu se practica in colectiv, ci in grupuri mici sau individual. Nici obiceiurile mai importante, mai ample, nu se faceau intotdeauna cu participarea intregii colectivitati. La nunta si la inmormantare nu lua parte tot satul. In schimb, in satele cu viata folclorica traditionala obiceiurile de peste an au un caracter general. In aceste sate colinda numai copiii sau ceata de flacai, deci numai ei iau parte activa la practicarea obiceiului. Totusi intregul sat participa la desfasurarea lui, toate casele sunt obligate sa primeasca colindatorii. Altadata, cei care nu-i primeau erau batjocoriti. Participarea colectivitatii avea deci aici alte proportii si alt caracter decat la obiceiurile de nunta sau de inmormantare.

Obiceiul trebuie indeplinit corect, potrivit randuielii traditionale. Neindeplinirea corecta contravine bunei randuieli indatinate a colectivitatii. In cazul riturilor, neindeplinirea ritului atragea dupa sine pierderea eficacitatii lui. Aceasta grija pentru indeplinirea corecta a obiceiurilor, ceremoniilor si riturilor a facut sa se acorde o mare importanta formei lor si a dus, fara indoiala, si la o cristalizare formala a obiceiurilor, intarita si de caracterul lor redundant. Respectul fata de traditie si grija pentru forma obiceiului au facut ca in satele cu viata traditionala, anumite persoane cu aptitudini si interes sa se specializeze in anumite obiceiuri ale vietii folclorice. A facut ca in statutul lor social sa intre practicarea anumitor rituri sau ceremonii pentru intreaga colectivitate, sau numai pentru anumite grupuri. De pilda, "femeile numite" la inmormantare, vornicii la nunta, etc.

Obiceiurile, ceremoniile si riturile reflecta ca orice fapt de folclor, conceptia despre lume a oamenilor, contextul socio-cultural in care ei traiau. Este deci natural ca odata cu dezvoltarea societatii, cu schimbarea contextului socio-cultural sa se schimbe si rostul obiceiurilor. Schimbarile de functie au dus la schimbari de structura si la schimbarea desfasurarii intregului sau numai a unor momente ale obiceiurilor.

La noi, este si astazi obiceiul la tara si chiar in Bucuresti ca de Anul Nou sa se arunce cu grau sau cu ovaz si sa se ureze belsug pentru anul care vine. Este un stravechi obicei, foarte raspandit peste tot, altadata un act ritual menit probabil sa provoace belsug, roade bogate, fertilitate. El aparea si in ceremonialul de nunta. Cand se intorceau mirii de la cununie, inainte de a intra in casa, li se arunca griu. Pana de curand, la noi, in mediile urbane se arunca cu orez.

Impreuna cu actele, intra in componenta obiceiurilor si textele orale, recitate, scandate sau cantate, oratiile, uraturile, strigaturile si cantecele ceremoniale sau rituale. Ele marcheaza pe aceasta cale momente sau aspecte semnificative ale ceremoniei sau ritului, vorbesc direct despre lucruri a caror semnificatie constituie sensul obiceiurilor, descriu practica rituala sau, in mod alegoric, prezinta anumite situatii in procesul de comunicare dintre partenerii obiceiurilor.

In colectivitatile traditionale, obiceiurile dau un ritm propriu vietii. Respectarea lor, practicarea lor dupa randuiala indatinata imprima vietii colective, familiei si in general vietii sociale a satului o anumita cadenta. In perioada muncilor agricole ele stabilesc un echilibru intre munca si odihna, prin etapele care stabilesc sfarsitul anumitor munci si pregatirea pentru altele. Chiar in timpul unei zile de lucru, la coasa si la secera, se respecta cu multa rigoare pranzul mic si pranzul mare, odihna de dupa pranzul mare la care se canta si se spun povesti, si cina.

Desi obiceiurile romanesti are o structura unitara pe tot teritoriul nostru, in viata folclorica traditionala fiecare tinut, fiecare loc are moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Obiceiurile proprii anumitor locuri prezinta forme deosebite de realizare, dand astfel putinta de a deosebi prin aceasta pe oamenii ce pastrau si practicau inainte formele acestei culturi. Denumiri ca: mocani, ungureni, tarani, nu erau numai simple indicatii ale locurilor de origine ci se refereau la anumite deprinderi, la anumite comportari care caracterizau aceste grupuri de populatie.

Obiceiul plugarului din Fagaras sau al tanjalei din Maramures era un mod de a distinge pe cei care erau in fruntea muncilor de primavara, de a batjocori si pedepsi pe cei lenesi. Aceasta fiindca in colectivitatile traditionale, individul reprezenta intreaga colectivitate iar colectivitatea raspundea de fiecare membru al ei.

Multe din obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor traditionale par a avea originea in cultura traco-daca. Altele sunt mosteniri romane. Unele le-am imprumutat probabil de la alte popoare din antichitate, mai cu seama de la cele din bazinul rasaritean al Mediteranei. Dar sunt si obiceiuri care s-au format in perioada feudala datorita unor masuri ale sistemelor politice de atunci. Biserica a introdus si ea o serie de obiceiuri si a contribuit la schimbarea sensului si formelor obiceiurilor mai vechi. S-au imprumutat obiceiuri si de la nationalitatile conlocuitoare si de la popoarele cu care am venit in contact.

Pentru a cunoaste obiceiurile sub toate aspectele, se cere a se cunoaste locul si conditiile in care apar, a se cerceta concret si cat mai minutios fiecare obicei si apoi a-l raporta la obiceiurile similare din alte zone ale folclorului, la intreaga categorie de fapte din care face parte in folclorul nostru.

1. Obiceiuri calendaristice

1.1. Repertoriul obiceiurilor de iarna

Cultura populara a conservat o multitudine de credinte, sarbatori, datini si pe timpul toamnei (legate de anul nou biblic ­Sf. Simion Stalpnicul - la 1 septembrie, in functie de facerea lumii cu 5508 de ani inainte de Hristos; apoi, de Sanmedru - 26 octombrie, Filipii de toamna 12-23 noiembrie, Santandrei - 30 noiembrie, Sannicoara - 6 decembrie), dar creatii folclorice propriu-zise nu s-au pastrat decat in cadrul unor obiceiuri de munca (sezatoare, claca) ce se intind pana in primavara (postul Pastelui).

Practicate in jurul a doua mari sarbatori, Craciunul si Anul Nou, obiceiurile de iarna se desfasoara intr-o perioada extrem de concentrata, limitata la doua saptamani (Ajunul - 24 decembrie si Sfantul Ion - 7 ianuarie),dar foarte bogata in manifestari traditionale apartinand tuturor domeniilor folclorului. Un complex ritual si ceremonial de asemenea anvergura si densitate necesita, insa, pregatiri speciale care se intensifica din jurul datei de 6 decembrie (Sfantul Nicolae) si chiar de la 30 noiembrie (Sfantul Andrei).

Nu mai trebuie relevata vechimea preistorica a acestor datini, deoarece s-au acumulat suficiente argumente, atat pe filiatie daco-geta cat si romana, care atesta ponderea de capetenie in existenta vechilor popoare a sarbatoririi inceputului de an. La romani, de exemplu, dupa Brumalia (intre 24 noiembrie si 17 decembrie), urmau faimoasele Saturnalia (5-7 zile, dedicate initial lui Saturn, zeul semanaturilor), apoi calendele. In vechiul calendar roman au existat Calendele lui martie, transpuse apoi in Calendele lui ianuarie, odata cu fixarea Anului Nou in aceasta perioada. Remarcand importanta in viata comunitatii a inceputului de ciclu calendaristic, ulterior, mai marii bisericii crestine au instituit sarbatoarea Nasterii Domnului, dupa solstitiul de iarna, in 'ziua nasterii soarelui nebiruit' (Dies natalis Solis Inviceti). Vreme de peste un mileniu (sec. IV-XVI), Anul Nou a fost celebrat odata cu Craciunul (25 decembrie), pentru ca apoi sa fie comutat la 1 ianuarie.

Initial, crestinismul a incercat indepartarea obiceiurilor 'pagane', prin interdictii ca la Conciliul bisericesc din Trulan (692) sau consemnate de Cronica lui Nestor din 1067 (biserica ia atitudine impotriva obiceiurilor cu masti si, mai tarziu, de Gr. Heltai, in 1552 ('in Ardeal, indata dupa ziua nasterii Domnului nostru Isus Hristos se incepe marele praznic al diavolului'). In realitate substratul arhaic n-a disparut pana astazi si, mai mult, pe fondul artistic deja faurit s-a altoit, benefic, si o tematica religioasa, mentinandu-se, sub aspectul limbajului tiparele inceputului, arhetipurile. De fapt, atat functia obiceiurilor, cat si actiunea bisericii erau convergente, augurale, urmarindu-se belsugul, bunastarea, pacea sufleteasca a individului si comunitatii. Prin tinerea obiceiurilor in aceasta perioada de tranzitie, omul se integra intr-un timp ceremonial, cand putea alunga spiritele nocive si, folosind cuvantul, urarea cantata, era in stare sa-si faca favorabil ciclul intreg.

Forma de desfasurare a obiceiurilor de iarna este colindatul, ce nu trebuie confundat cu colindul ca gen. Reprezentarea zonala a repertoriului este inegala, iar, datorita mutatiilor calendaristice, o clasificare strict cronologica este imposibila, asa ca principalul criteriu de sistematizare a creatiilor integrate este domeniul folcloric:

- poetico-muzicale: Colindul, Cantecul de Stea, Mos Ajun, Colindite, Pitaraii, Chiraleisa, Sorcova, Vergelul, Vasilca; - literare: Urarea copiilor cu Plugusorul, Urarea adultilor cu Plugul, Gratia colacului si a altor daruri.

- coregrafice: jocurile cu masti animalice - Ursul, Cerbul, Capra, Brezaia; jocurile cu masti diverse - Malanca;

- teatrale: teatrul religios - Irozii, Vicleimul si laic ­Jienii, Haiducii, Bujorenii, Mocanii.

Colindul prin calitatea documentara si artistica exceptionala a variantelor, rezultat al unei indelungate si maxime slefuiri, prin unitatea stilistica de ansamblu a impresionantului arsenal deja cules, prin penetranta pana in zilele noastre a unor tipuri stravechi, reprezinta o culme a culturii populare si, in general, a spiritualitatii romanesti. Termenul deriva de la calendele romane, denumirile zonale fiind colind, colinda, corinda, cantec de fereastra, ziorit, a dobii s.a.

Cu colindul se umbla din Ajun, pana in zorii zilei de Craciun (Transilvania, Tara Lovistei), de Anul Nou (Moldova), din Ajun, de Craciun, de Anul Nou (Muntenia) si, uneori, la alte sarbatori: Sfantul Ion, Florii, Pasti.

Se canta in grup, cel de tineri necasatoriti fiind si cel mai organizat si avand diverse denumiri: ceata, 'juni' (Sibiu­-Fagaras), 'bute' (intre Olt si Tarnave), 'bere' (in Campia Transilvaniei si Nasaud), 'dubasi' (Hunedoara Vestica, Halmagiu), 'preuca' (Tara Lovistei), 'hada' (Salaj), 'zoritori' (Tara Barsei), cu anumite atributii - vataf, primar, jude, birau, primas (cel mai autoritar si care stie bine repertoriul), apoi 'iapa', 'desagar', 'goaga' (cel care duce darurile, apoi, 'pristav', 'fetelar', 'armas', 'pargar' (cel ce organizeaza jocul); astfel de functii se pastreaza si pe timpul anului, de pilda in organizarea jocului duminical.

Grupul de tineri (nu prea numeros si costumat special) canta la unison sau antifonic (2-3 'strane'), pe alocuri insotit de instrumente aerofone si membranofone (Hunedoara Vestica, Faget, Halmagiu, ritmul fiind sustinut de o duba sau mai multe, pe drum fluierul sau cimpoiul executand o melodie de joc, 'zicala dubei'). In anumite locuri din Transilvania de Vest (Strei - Brad, Culmea Biharii) grupul este mai mare (pana la 30-40), mai eterogen ca varste, dar cu un repertoriu amplu, pana la 50­-60 de colinde.

Exista si astazi tinuturi care pastreaza stilul vechi: Hunedoara, Nordul Banatului, Bihorul, Apusenii, Alba, Sibiu, Fagarasul, cu prelungiri spre nord (Cluj, Huedin, Salaj, Campie, Nasaud) apoi, peste Carpati, in Muntenia - Tara Lovisei, Muscel, Baraganul ialomitean (in parte cel buzoian), Dunarea de jos (CaIarasi, Constanta si, in special, Braila, Tulcea), sudul Moldovei; in alte locuri (Maramures, Moldova Nordica s.a.) s-a conturat un stil mai recent, cantat de grupuri eterogene (ca varsta si sex) sau feminine, in care trasaturile categoriei nu mai sunt exprimate cu aceeasi acuratete si vigoare.

Printre tipurile functionale, ale colindelor se pot distinge, asadar, colindele de fereastra care pastreaza statutul de urare generalizata (vestea sarbatorii si trezirea gospodarilor - 'Sculati, sculati, boieri mari'), colindele propriu-zise, cu urare individualizata (de o mare varietate tematica), colindele de zori, asemanatoare structural cu cele de fereastra.

Numeroasele diferentieri tematice se produc in functie de categorii de varsta si sex (cele mai frecvente fiind colindele de flacai de insurat si fata de maritat, apoi colindele de copii mici - ­fetita, baiat - colindele pentru batrani, 'a boierului'), statutul social (tineri casatoriti, sot si sotie - 'a casei', pentru nevasta, pentru vaduva), profesie (tanar gospodar, cioban, pescar); exista colinde pentru mai marii satului (primar, 'jude', 'birau', preot, preoteasa, notar), colinde de doliu ('Miorita', 'Mesterul Manole', 'Ma luai, luai'); unele colinde au capatat o functie onomastica (Petru, Ion, Gheorghe, Maria, Ilie).

O seama de procedee compozitionale reflecta arhaismul configuratiilor. Sunt prezente ambele tipare metrice (tripodic si tetrapodic), bineanteles pe principiul izometriei (mentinerea tiparului pe parcursul unei creatii), iar in cadrul relatiei poezie-muzica isi pot face aparitia elementele lexicale: completarea silabica, apocopa, repetarea silabelor, anacruza de sprijin, refrenul. Colindul este categoria in care refrenul este caracteristic, aceasta fiind si una dintre trasaturile ce-l diferentiaza de cantecul de stea.

Refrenul este o invocatie (la origine acel nucleu din care s-a dezvoltat creatia) ce indica persoana colindata sau se adreseaza unor forte magice: Junelui bun, Mirel Tinerel (colind de baiat), 'Cetina cetioara', 'Da Ileana, fata dalba' (colind de fata), 'Judelui bun' (colind de primar). 'Florile dalbe' apare in colindele de gospodar, ca simbol al rodirii, iar 'Ziorel de ziua' semnifica momentul colindatului. Multe discutii a suscitat "Lerui ler" pe care Dimitrie Cantemir il deriva din Aurelian, iar B. P. Hasdeu din Lar Dominus, in ultimul timp fiind acceptata explicatia lui D. Dan si Al. Rosetti, care-I deriva din invocatia crestina 'Halleluiah Domine'.

Locul refrenului este diferit, fiind plasat la inceputul, in interiorul sau la sfarsitul strofei melodice, iar dimensiunea este egala sau inegala cu a randului melodic. Pe langa refrenul propriu-zis regulat, cu gruparea exclusiv binara a silabelor,

destul de intalnit in colind este refrenul neregulat, ce cuprinde celule ternare:

Sistemele sonore evidentiaza omogenitatea structurala a genului, o tratare zonala infatisand preferintele pentru pentacordii si hexacordii, precum si preponderenta inlantuirilor diatonice.

In urma cercetarilor intreprinse in Transilvania, Bela Bartok aprecia ca Hunedoara si Alba de Jos pe de o parte, Bihorul, de alta, au un stil melodic de colinda deosebit; iar tipul de colinda din Hunedoara si Alba de Jos nu se aseamana cu nici o alta muzica populara cunoscuta lui.

Un spatiu larg acorda Hunedoarei si Sabin Dragoi, din cele 303 de exemplare pe care le-a inclus in culegerea sa, 130 provenind din aceasta zona; cu siguranta ca si materialul hunedorean i-a servit muzicianului roman cand si-a intocmit studiul ce inlocuieste culegerea. Sabin Dragoi semnaleaza mai intai bogatia 'gamelor' utilizate; notand, ca si Bela Bartok (a carui interpretare o continua, dupa cum marturiseste) toate melodiile in asa fel incat sa se incheie pe un singur sunet - SOL - isi clasifica materialul in sapte grupe, dupa functia 'tonului final'. Ajunge, de fapt, la concluzia ca cele mai frecvente melodii au cadentele finale pe treptele intai, a doua si a cincia. "Foarte multe colinde - subliniaza Sabin Dragoi, se bazeaza pe game le bisericesti (elinesti) si anume dorica, frigica, hipofrigica, lidica, hipolidica, mixolidica."^[1]

Sub aspectul tipurilor de cadenta, colindul se comporta potrivit acelei "indiferente functionale" la care se referea Constantin Brailoiu, deseori, ca si la unele cantece ceremoniale incheierile strofelor fiind pe treapta a doua de la baza scarii. Predominanta clara a diatonismului lasa loc si succesiunilor de secunda marita - la fel de naturale - in pentacordii, hexacordii, cat si in heptacordii:

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Nu numai persistenta cromaticului cu secunda marita intre treptele a treia si a patra - considerat cel mai frecvent si in clasificarea lui Gheorghe Ciobanu - se remarca in melodiile imediat anterioare, ci si stabilitatea raporturilor, chiar si atunci cand notatia - apartinand lui Bela Bartok - indica sfertul de ton.

Trebuie mentionat ca si Sabin Dragoi se refera la "un interval intre terta mare si terta mica", ceea ce inseamna ca asemenea relatii sonore nu sunt accidentale, ci constante si naturale.

In Alba, la hexacordia cu terta mare, se adauga pentacordia cu terta mare, pentatonia anhemitonica 5 si heptacordia, intre care, ca si in Hunedoara, cea ionica. Chiar daca nu infatiseaza arhaismul si coerenta Hunedoarei, Sibiul ofera numeroase si variate specimene ce etaleaza caracteristicile vechi; pe langa consacratele hexacordii si pentacordii cu terta mare si mica, se intalnesc tetracordii cu terta mare, dar si heptacordii, intre care se impune structura eolico-mixolidica.

Specificul Bihorului consta in cunoscuta cvarta marita ce porneste de la sunetul aflat la baza scarii spre cel situat la terta mare fata de sunetul ce incheie strofa melodica, realizandu-se asa-numita cadenta bihoreana, prezenta si in alte categorii ale zonei. Studii mai recente au relevat faptul ca acest tip de cadenta se regaseste, totusi, doar in proportie de 6%, pe cand cea frigica este raspandita in proportie de 10%. Ca si in cantecele miresei din zona, unele melodii hexacordice cu terta mare afirma tipul de cadenta 2-1, incheierea strofelor melodice pe treapta intai poate fi remarcata si in structurile cu terta mica, printre care hexacordia dorica, pe care se desfasoara aici "Ma luai,luai":

Zona bogata si originala privind structurile sonore este Ialomita, unde alaturi de pentatoniile care detin ponderea, se constata tetratonii si un subtip pentatonic mai rar, cel numerotat (de catre Constantin Brailoiu) cu 3.

Moldova de Jos poseda melodii ce dovedesc nu numai apartenenta la stratul arhaic, ci si incadrarea intr-un fond comun cu al Munteniei de Est si Dobrogei; printre structurile sonore, din care nu lipsesc hexacordiile cu finala pe treapta a doua, heptacordiile eolice si mixolidice, se impun tot aici pentatoniile anhemitonice, asa cum atesta exemplare culese in zona Vasluiului si in partea corespunzatoare a Basarabiei.

Cu exceptia pienilor, sunetele pe care se desfasoara colindele sunt, in general, clar afirmate constituind structuri ferme, de la tricordii la tetratonii, pana la heptacordii.

Mai unitare decat structurile sonore sunt structurile ritmice, ponderea principala ocupand-o sistemul giusto-silabic, mai rar aparand si formele sistemului aksak. Toate formele giusto-silabicului se recunosc in colind, de la celulele simple binare (piric, iamb, troheu, spondeu), pana la cele compuse binar omogen (peon 1,2,3,4, coriiamb, antispast, epitrit 1,2,3,4, ionic minor si major), celulele simple ternare (tribrah, dactil, anapest, amfibrah s.a. in refrenele neregulate), formulele compuse eterogen (tribrah + iamb, amfibrah + spondeu s.a. tot numai in refrenele neregulate).

Forma arhitectonica fixa nu este numai consecinta cantarii in grup, ci si a maximei slefuiri in timp, exprimarea fiind, ca si in poezii, simbolica. In cadrul tiparelor tetrapodice, structura este pregnant motivica, pentru ca la tiparele tripodice sa se identifice gruparea celulara. Strofa melodica este concentrata la tipuri de forma primare (AA), binare (AB, ABA), rar ternare (ABC, ABAC,etc), refrenul fiind identic sau diferit melodico-ritmic fata de randul melodic: daca se intinde numai pe o celula, de obicei ternara (Le-roi-leo), el nu poate fi decat refren de completare.

Colindatul copiilor cuprinde mai multe manifestari diferentiate pe zone: Mos Ajunul, Pitaraii, Chiraleisa, Sorcova, Plugusorul. A fost atestat in Oltenia, Muntenia, Sudul Moldovei sub denumirea de Mos Ajun, apoi in Banat si Transilvania Vestica, Sibiu si Fagaras sub denumirea de pitarai, in Banatul sud-estic numindu-se colindeti; in Transilvania si Moldova se intalneste Chiraleisa, denumirea provenind de la "Kirie eleison". Urarile sunt directe, recitate sau pe melodii extrem de simple:

Sorcova are loc de Anul Nou in Oltenia, Muntenia, Dobrogea, in cete de doi-trei baieti, pe alocuri (Muscel) si fete, care, in timp ce ating persoana colindata cu o mladita de pom, de obicei de mar (sau visin, zarzar, par, gutui), rostesc urarea:

Datina de a ura cu mladite de pom are o larga raspandire in Europa si alte continente, la romani practicandu-se in timpul calendelor lui ianuarie, cand se impodobeau curtile si casele cu crengi si se atingeau oamenii cu mladite, sub patronajul zeitei sanatatii, Strenia.

In Moldova, Muntenia, Dobrogea si, sporadic, in Oltenia, cete de baieti pana la 10-12 ani, umbla, in Ajunul Anului Nou cu plugusoruI. Un plug miniatural, frumos impodobit si usor de purtat este dus de un plugar, in timp ce manatorul pocneste din bici si rosteste urarea. Ceata celor mari este mult mai spectaculoasa, fiind alcatuita din flacai si chiar maturi, care poarta un plug, uneori tras de boi, simuland aratul; in unele zone, se umbla din casa in casa, in noaptea Anului Nou cu 'buhaiul', cu multe bice si clopote, ce insotesc urarea. Textele nareaza etapele muncilor agricole, de la arat pana la facerea colacului, in aceeasi atmosfera hiperbolizata ce se mentine toata perioada sarbatorilor de iarna:

"Aho! Aho!

C-a plecat mai an

Chiar badita Traian

C-un plug cu doisprezece boi,

Boi in coada cu dalbei

A Si in frunte tantatei

- Ia mai manati, mai!

S-o pornit din dealul Ramului

Si-o venit in lungul drumului

Tocmai aici, la Maru durat

Unde-i bine de arat'

Ca o continuare a plugusorului, apare semanatul, in dimineata Anului Nou, cand copiii, uneori si maturii, umbla pe la gospodarii aruncand seminte de grau si porumb, in timp ce rostesc scurte urari:

'Seman grau, seman secara

Pana seara sa rasara,

Pana maine sa se coaca

Paine multa sa se faca'.

Colindatul cu masti animaliere constituie, fara indoiala, cea mai veche forma de urare la trecerea intr-un nou an. Animalul reprezentat are insusiri sacre, prin jertfa si apoi invierea lui asigurand renasterea naturii; totodata, asemenea masti poseda virtutea de a speria si alunga spiritele vrajmase.

Jocul ursului este atestat numai in Moldova, de Anul Nou si indica o provenienta traco-daca intr-un tinut mai putin expus romanizarii. Cu evidente radacini preistorice, el se vadeste o reminiscenta dintr-un vechi cult al acestui animal si astazi in satele subcarpatice, la 1 august, sarbatorindu-se cu strictete ziua ursului. In cadrul obiceiului de Anul Nou, cel ce imbraca masca si imita pasii saltati ai animalului este insotit de un 'ursar' care-I indeamna la joc si un fluieras care sustine melodia, de regula in ritm binar si pe structurile sonore ale mixolidicului sau acusticului 1.

Cerbul sau Capra sa intalnesc in toata tara; jocul se practica tot de Anul Nou, dar pe alocuri si de Craciun. Masca, reprezentand un cap de cerb sau capra, este astfel construita, incat botul animalului sa aiba o placa de lemn mobila (falca), ce se loveste de partea superioara a botului. Din combinatia ritmului pasilor de dans si cel al loviturilor lemnului se obtine o poliritmie, cu efect deosebit. Jocul este insotit de instrument. Denumirea mastii mai poate fi turca sau turca, chiar vaca (vacuta) sau brezaie. Cortegiul cu masca animaliera de acest tip are radacini preistorice, la noi provenind din formele cultului dionisiac, practicat la traci. Semnificatia i s-a pierdut, dar se pare ca avea rolul de protejare a vegetatiei; potrivit unei marturii din Muntenia, "brezaia" s-ar face spre "semne de imbelsugare"^[2].

Teatrul profan este de origine mai noua, cvasi-folclorica, si cuprinde piese dramatice (Iancu Jianu, Haiducii, Anul Nou si Anul Vechi etc.); repertoriul muzical are un caracter eterogen ca stil si origine. Alaturi de melodii populare (cantece, balade, doine, jocuri), apar melodii orasenesti (romante, marsuri), dialoguri. Cala mai valoroase spectacole le prezinta teatrul haiducesc, despre care exista documente din secolul al XVIII-lea.

Teatrul religios, Irozii - teatru religios de origine culta - atestat documentar in secolul al XVI-lea - a fost jucat la inceput in biserica, de preoti, iar mai tarziu, de dascali (M. Kogalniceanu). Preluat de popor, de multe ori teatrul religios era continuat, ca o necesitate psihologica, ca un spectacol vesel: teatrul de papusi. Melodiile Irozilor ("Vicleim", "Viclei", numit in Banat "Vertep") sunt bisericesti, iar unele, identice sau inrudite cu cantecele de stea.

1.2. Repertoriul obiceiurilor de primavara-vara

Folclorul acestei perioade (martie-august) are un accentuat caracter agrar si este reprezentat prin cantece, jocuri si manifestari dramatice, rituale sau nerituale. Unele sunt legate de date calendaristice fixe, altele de momentele muncii pastoresti si agrare, fara data fixa.

Speciile folclorice muzicale sunt integrate obiceiurilor:

1. cu semnificatie agrara: Lazarelul, Paparuda, Dragaica, Cununa de la seceris;

2. cu semnificatii diverse: Haulitul, Homanul,Lioara, Calusul.

Tematica poetica principala a cantecelor este realista, zugraveste aspecte ale muncii de camp si acasa, aspecte ale luptei permanente dintre om si natura, pentru obtinerea unei vieti imbelsugate. In cateva cazuri strabat reprezentari animistice ale omului si vechi modalitati de a influenta fortele naturii cu ajutorul sunetului (cantat sau vorbit) si al gestului. In comparatie cu folclorul perioadei anterioare, obiceiurile de primavara-vara au generat manifestari spectaculoase mai numeroase (in care se desfasoara cortegii, masti, se fac focuri, se stropesc anumite persoane cu apa, se impodobesc oamenii, casele sau portile cu verdeata, se fac mese si petreceri colective etc.), in care muzica vocala are un rol secundar, iar cea instrumentala - cu exceptia Calusului - nu manifesta trasaturi proprii, ci a imprumutat elemente sau piese apartinand multor genuri.

Lazarul (Lazare, Lazarel, Lazarita) se obisnuieste de sambata Floriilor sau cu cateva saptamani mai inainte; are o dezvoltare literara si muzicala mai mare. Un grup de fete (intre 5 si 14 ani), din care se alege "mireasa" (uneori si un "ginere"), umbla din casa in casa cantand si jucand. Tematica este uneori, ca si la colinde, diferentiata pe categorii de sex si de varsta si are caracter de urare.

Melodia, in ritm binar (de 2/4), in ritm alternativ (5+5+2) sau aksak, se desfasoara pe un hexacord eolic; strofa melodica este construita din doua fraze diferite si amplificata cu doua refrene trisilabice (Lazare). In cateva sate, melodia vocala este urmata de o suita de dansuri locale (Itele, Floricica).

In trecutul indepartat, ziua "intoarcerii verii" era sarbatorita cu un fast deosebit, cu jocuri si cantece, oamenii se impodobeau cu cununi de flori, cu verdeata etc. Unul din jocurile cele mai spectaculoase era Calusul - stravechi rit cu functii multiple. El se remarca prin valoarea artistica a dansului si prin varietatea riturilor. Se practica in ziua de Rusalii si in zilele urmatoare, numai de catre barbati. Este atestat in secolul al XVIII-lea de Dimitrie Cantemir si de Fr. Sulzer - care remarca bogatia figurilor si caracterul sau spectaculos.

Astazi este raspandit in judetele Dolj, Olt, Teleorman, Arges, Giurgiu, Ialomita, Calarasi. Pana la inceputul secolului nostru a fost practicat si in zona Subcarpatica a Munteniei si Olteniei, in sudul Ardealului si Banat, pe valea Muresului, in Tara Motilor si in Nasaud.

Este alcatuit dintr-o serie de elemente si ceremonii, unele rituale, altele distractive: juramantul cetei de calusari (dupa confectionarea "steagului") si aruncarea lui pe apa la incheierea obiceiului, imitarea aratului, pedepsirea unui calusar prin bataia la talpi etc. Melodia instrumentala care acompaniaza atat dansul, cat si drumul cetei de la o casa la alta, interpretata la fluier, cimpoi sau vioara este formata de obicei din doua sau mai multe parti, in forma de suita sau de rondo: plimbarea, o parte lenta si una sau mai multe melodii in ritm viu: ABAC etc. sau ABAB :

In Transilvania este numit Calusierul si se practica in doua feluri: a) de Anul Nou, intr-o forma intelectualizata, pe melodia Banul Maracine sau pe melodii de joc, uneori in ritm aksak (Caluseriul) si b) de la Craciun pana la Anul Nou, in forma veche, cu unele modificari si cu desfasurare complexa (masti, asociere cu turca, steagul, etc.).

Treptat, latura artistico-coregrafica (formata din peste 150 de figuri, in unele tinuturi) a capatat un rol preponderent, iar semnificatia straveche (rit de fertilitate, initiere si vindecare) s-a pierdut, pastrandu-se astazi ca joc de virtuozitate.

Ceata de Calus, compusa din 7, 9 sau mai multi (numar impar) flacai sau barbati tineri, are un conducator numit "vataf"; alaturi de acestia apar "mutul" si "stegarul". Calusarii imbracati in costume speciale, jucau prin tot satul (uneori si prin cele invecinate), de obicei timp de trei zile, intrand si in curtile unde erau chemati.

Scaloianul si paparuda erau practicate in perioada de coacere a holdelor, initial la date fixe (in jurul echinoctiului, prima sau a treia zi dupa Pasti, joi dupa Pasti si joi dupa Rusalii), iar mai tarziu, in orice zi secetoasa. Textele reprezinta invocatii pentru aducerea ploii.

Ritul de seceta era obisnuit in tinuturile unde se facea agricultura. Desi se pare ca a fost practicat de maturi in trecut, mai tarziu patrunde in repertoriul copiilor care il executa in grup, la indemnul si sub supravegherea maturilor. Este o manifestare complexa de joc dramatic, cantec si acte rituale.

Scaloianul. Terminologia difera regional: scaloian, mumulita de ploita, tatal soarelui si mama ploii, ududoi, Ene, momaie (Moldova); sunt peste 20 de nume.

Obiceiul este practicat de copii; ei fac un chip de om din pamant sau din carpe (Moldova). Dupa ce-l impodobesc cu flori si coji de oua, simuleaza slujba inmormantarii, il bocesc si-l ingroapa. La trei zile il dezgroapa si il arunca pe apa. In Muntenia sudica se faceau trei pana la noua papusi din lut, care simbolizau pe "tatal soarelui" si "muma ploii", iar "masa de pomana" era continuata cu dans. In alte sate, scaloianul era rupt in mai multe bucati si azvarlit in apa sau ingropat de trei ori, din doua in doua zile.

Continutul cantecului, care reflecta o mentalitate primitiva, se realizeaza prin mijloace de expresie reduse, tipice genului: o melopee simpla cu ambitus restrans de cvinta, intervale apropiate, contur melodic descendent, valori ritmice egale. Motivul se repeta invariabil, avand un caracter obsedant, monoton. In unele regiuni, textul se canta pe melodie de bocet cu forma libera, improvizatorica.

Ca si scaloianul, paparuda (papaluga, paparuta, mamaruta, dodola, dodoloaie etc.) este un ritual de seceta, practicat de copii. Unul din ei este impodobit cu verdeata (boj) si purtat prin sat. Oamenii stropesc "paparuda" si ii dau bani sau daruri in natura. In timp ce copiii canta, paparuda joaca. Textul este o invocatie, la care se adauga urari de bunastare si uneori cererea darului (ca la colinde). Unele melodii, diferentiate de la o regiune la alta, sunt mai dezvoltate, au un ritm pregnant de joc, uneori organizat in masuri mixte (5, 7 optimi). Melodia este silabica si se asterne pe versuri hexasilabice ce se amplifica uneori cu un refren specific: Paparudeleo, Paparudito etc.

Adaptarea textului la melodii de cantec propriu-zis sau inrudite ridica o problema esentiala in arta: determinarea formei de catre continut. Desi textul are acelasi continut, melodia este mai evoluata, in ea apar elemente de expresie noi. Imaginea muzicala este dinamica, viguroasa, avantata. Elementele prin care se concretizeaza aceasta imagine sunt variate: forma arhitectonica este mai ampla, are 4 randuri melodice diferite in continut, care se repeta liber (ABCD; ABABCD; ABABCDCD), desi melodia este strofica. Continutul melodic este mai framantat, cu frecvente intervale de terta, cu profil mixt si ambitus rar intalnit in cantecele rituale, de octava, ceea ce confera melodiei optimism, vitalitate. Modul mixolidic are treapta VII alterata sub finala, iar treapta IV adesea diezata, ceea ce aduce o mai mare plasticitate in expresie. Ritmul este silabic, bazat pe valori egale (optimi), tempo miscat (prestissimo), giusto.

Exemple[3]:

Riturile de seceta au disparut sau sunt intr-o faza inaintata de dezagregare, ca urmare a raspandirii vertiginoase a culturii si a tehnicii moderne in munca.

Dragaica este un moment important din cadrul sarbatorilor de vara, ce marcheaza maturizarea recoltei. Dimitrie Cantemir, in "Descrierea Moldovei", sesizeaza caracterul agrar al obiceiului care avea atunci o circulatie larga. In zilele noastre, cercetarile o consemneaza numai in cateva sate din sud-estul Munteniei, unde se practica la 24 iunie. Un grup de fete (intre 14 si 19 ani), imbracate intr-un costum special, de culoare alba, impodobite cu coliere, bete, lenjerie de copil mic, batiste si flori de dragaica, merg cantand si dansand prin sat. Dragaica poarta fluier si o sabie de lemn. Ca si la Calus, jocul Dragaicelor este insotit de un "steag" pe care il tine un copil. In varful "steagului" sunt puse anumite plante (usturoi, cereale, pelin, un stiulete de porumb), flori de dragaica, carora li se atribuia in trecut o semnificatie magica. Ca si la Calus, jocul si cantecul este acompaniat heterofonic cu un instrumentde suflat (fluier sau cimpoi).

Repertoriul muzical este format dintr-o melodie vocala in ritm de dans, de obicei in aksak in pentatonic 1.

Este alcatuita din doua fraze apropiate in continut, cu a doua sau cu ambele fraze repetate (ABBc, AABBc). Melodia vocala este urmata de Hora Dragaicii, de obicei o melodie de joc din repertoriul satului si de alte 2 sau 3 jocuri, interpretate cu scurte intreruperi. Forma este de suita (o melodie vocala urmata de melodii instrumentale: A, B, C, etc.).

Cununa este singurul obicei legat de perioada recoltarii, de terminarea secerisului. El este raspandit in special in sudul, centrul si nord-estul Transilvaniei. Denumirea difera in funtie de regiune: Cununa - (nordul Transilvaniei), Buzdugan (Fagaras), Peana (Alba), Iepure (Muntenia si Moldova) - dupa forma care i se da manunchiului de spice pe care seceratorii il duc, in alai, la casa gospodarului. Urmeaza stropirea cu apa a purtatorilor ei, intoarcerea in cortegiu la casa gospodarului, cu cununa pe cap, la terminarea seceratului cand se intoneaza, in grup, cantecul cununii. La casa gospodarului, cantecul cununii este contiunuat cu urarea sau cantecul in care se cer daruri, apropiat ca stil de colinda, de recitarea oratiei si de plugusor (numit in Nasaud "starostea cununii").

Melodiile difera de la o regiune la alta, dar au cateva trasaturi comune: scari reduse, premodale sau prepentatonice, pentatonice sau pentacordice cu salt inferior de cvarta; versuri hexasilabice, rar octosilabice; melodie bogat ornamentata sau, mai rar, silabica; contur melodic evoluand prin trepte apropiate, uneori cu caracter recitativ, sau prin intervale si salturi de cvarta si cvinta; strofa melodica de unul sau doua randuri melodice, repetate sau nu, rareori insotite de refren: A//BC ; AB//CCc ; AA//BBc; A Brf (CB)1,2,3,4/3 tr3/

In structura generala a obiceiurilor traditionale romanesti, orice obicei marcheaza un moment necotidian al vietii, un moment important, un inceput sau un sfarsit, in orice caz o trecere, o depasire de la o stare la alta.

2. Folclorul copiilor

Primele referiri asupra creatiei infantile la romani ii apartin lui Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brancoveanu, care, in 1718, descrie "jocurile copilaresti ale valahilor", remarcand asemanarile cu jocurile copiilor italieni: 'cititorul va vedea in ele inca o dovada ca ei sunt urmasii vechilor colonisti lasati de Traian dupa cucerirea Daciei'. Vor urma constatarile lui Sulzer, apoi Moise Fulea (1815), T. Stamati (1851), spre sfarsitul secolului al XIX­-lea, interesul pentru folclorul copiilor intensificandu-se prin materialele culese de AI. Lambrior, G. Dem. Teodorescu, Petre lspirescu, I. Pitis, T. Pamfile, prin raspunsurile la Chestionarul lui Hasdeu, primele melodii (in numar de 5) fiind publicate de AI. Bogdan in 1905. Tot AI. Bogdan are preocupari privind surprinderea aspectelor ritmice, notand accentele cuvintelor in timpul jocului, pentru ca mai tarziu acestui element fundamental al categoriei sa-i dedice un studiu de referinta Constantin Brailoiu (La rythmique enfantine. Colloques de Vegimont, 1954-1955). Impreuna cu studentii sai de la Consenatorul din Bucuresti, George Breazul a investigat si colectionat instrumente - jucarii practicate, cu inventivitate, la aceasta varsta. Cercetari remarcabile au realizat pe tema respectiva Eugenia Cernea, Ghizela Suliteanu, Virgil Medan, un volum de sinteza in care sunt cuprinse aproape exhaustiv aspectele cu totul specifice ale genului fiind publicat de Emilia Comisel (Folclorul copiilor, Bucuresti, Editura Muzicala, 1982).

Studiile intreprinse scot in evidenta exteriorizarea naturala, spontana, sincretica (muzicala, poetica, gestica), in manifestarile folclorice ale copiilor, a constitutiei lor psiho­fizice si a particularitatilor de varsta. Cu toate asemanarile etnice firesti, pe baze istorice, geografice, sociale, trasaturile varstei se recunosc pe arii intinse.

Folclorul copiilor constituie, asadar, o categorie universala. Aceasta nelimitata perspectiva sincronica se imbina cu perspectiva diacronica, deoarece prin folclorul copiilor se poate scruta trecutul muzical al omenirii. Dupa opinia unor cercetatori, s-a perpetuat in manifestarile copiilor o modaIitate de comunicare artistica ce precede nasterea limbajului vorbit si a celui muzical.

Tendinta continua spre miscare si actiune este acuta la aceasta varsta, principala modalitate de exprimare fiind jocul, in cadrul caruia se exercita o mare capacitate de inventie si prelucrare. Folclorul copiilor este un conglomerat de gesturi, date, informatii, franturi de fraze, versuri, etc. de surse diferite (viata de familie, scoala, creatia adultilor), de unde deriva caracterul eterogen al manifestarilor. Cu timpul, spre limita de 13-14 ani, asemenea miscari se pot ordona, contribuind la formarea simtului metro-­ritmic al practicantilor.

Aceeasi inventivitate dovedesc copiii in experimentarea unor noi surse sonore, folosind obiecte din mediul ambiant pentru construirea de 'instrumente': fluiere din parti ale plantelor (dovleac, floarea soarelui, cucuta, pai de grau sau secara, lemn de soc, trestii, ancii din pene de gasca, viori din coceni de porumb, tambale sau titere din scandurele, etc.

In clasificarea folclorului copiilor vom adopta criteriul functional utilizat de Emilia Comisel, dupa alte incercari de sistematizare (Tudor Pamfile, G. Dem. Teodorescu) pertinente:

I.A. Cantece-formule pentru elementele naturii, animale, plante, obiecte; aici se disting:

a) Formule terapeutice (preventive si curative): sa fie sanatos, sa nu-i cada parul, sa-i treaca negii, guturaiul, galcile;

b) Cantece pentru plante: papadie, sangerica, aluna;

c) Cantece pentru insecte: fluture, gargarite, albina, licurici, gaza, greier, furnica, purice, carabus;

d) Pentru pasari: cocostarc, pitpalac, curcan, gaina si cocos, cioara, ciocarlie, grangur, rata;

e) Pentru animale: liliac, caine, lup, urs, guster, broasca, melc, oaie si berbec, iepure, bivol, veverita, arici;

f) Pentru lucruri neinsufletite: flori de porumb, fluier, pentru fum (sa iasa prin cos, pe usa), pentru rochie noua;

g) Pentru schimbarea vremii: invocarea ploii (sa inceapa, sa inceteze), invocarea soarelui, invocarea negurii, pentru curcubeu, vant, tunet, zapada;

h) Pentru joc: sa nu greseasca, sa se grabeasca, sa nu vorbeasca.

I.B. Formule independente de jocul organizat (distractive, educative, satirice):

a) versificate: porecle, pacaleli, luari in ras, ocari, framantari de limba;

b) neversificate: zicatori, cimilituri, basme.

I.C. Formule legate de miscare:

a) adresate copiilor pana la 5 ani (de catre copii mai mari);

b) numaratori: recitate sau cantate;

c) cantece de joc;

d) formule scandate sau cantate (cand construiesc jucarii);

e) jocuri propriu-zise: individuale, de ansamblu, pe echipe (cu mingea, cu coarda, cu pietricele, cu palmele).

I.D. Jocuri legate de evenimente din viata omului:

- jocuri de priveghi (nu se deosebesc de celelalte decat prin ocazia de manifestare).

II.A. Cantece si jocuri legate de date calendaristice: perioada de primavara: cantece si jocuri de 'infartatit' si 'insuratit', homanul, Ali mori (la 9 martie 'macinici'), Catu-­matu (miercuri inainte de Pasti), "toconele" (joia Pastelui), Lazarul, Salcia (in ziua de Florii), horoman, buturele (in ziua de Pasti);

II.B. Perioada de iarna: urarile pitarailor (in ajun de Craciun), plugusoare (de Anul Nou), sorcova (de Anul Nou), chiraleisa, cantece de stea.

Dintre tipurile functionale cel mai raspandit si care nu poate lipsi din aproape nici un joc este numaratoarea, caracterizata prin frecventa numarului si a silabelor fara sens notional. Aici se concretizeaza talentul copiilor de a face versuri, tendinta care se pastreaza pana in faza de trecere spre adolescenta. Edificatoare sunt, in acest sens, observatiile lui George Breazul^[4]: 'Modifica si apoi desfigureaza cuvintele, desfacandu-le cat mai mult de sensul lor propriu, real si rational, artificializandu-le sau creand, pur si simplu, forme de cuvinte insiruri de silabe sau sunete onomatopeice fara sens si fara alt scop decat cel de sonoritate si ritm, nascocite pentru satisfacerea nevoii de placere sensoriala si de traire in irealul si fantezia proprii dezvoltari psihice a varstei respective':

,.Una mana durdubina / Trei are, pitigoi / Patra mica mazarica/ E-n ben pic'

Alt tip functional este reprezentat de cantecele-formule, scandate sau cantate pe cateva sunete, intr-un ritm precis. Ele reflecta reactia copilului fata de mediul inconjurator, fiind insotite de o anumita gestica si chiar de unele ritmuri. Soarelui i se ordona sa iasa din nori:

'Iesi, soare, din chisoare/ Ca te tai /Cu un mai/ Cu un pai/Cu sabia lui Mihai', iar ariciul este ademenit sa-si desfaca ghimpii:

"Arici, pogonici,/ Hai la moara,/ de te-nsoara /Si ia fata lui Nicoara/ Cu cercei de ghiocei /Cu salba de noua lei'.

Prin porecle si ocari diverse se exprima inclinarea spre satirizare si spiritul de observatie: ,,Ionel, coada de purce!', tehnica de alcatuire, fiind generala: la numele copilului adaugandu-se unul sau mai multe versuri cu aceeasi rima:

"Ana,/ Cotofana/ Scoate puii toamna/ Si cand vine bruma/ Ii mananca ciuma'.

Pe planul lexicului prezenta unor cuvinte arhaice, alaturi de cuvinte derivate, modernizate sub impulsul mediului, imbinandu-se elemente din planul real cu cel ireal.

Sub aspectul poeticii, fiecare vers reprezinta o sintagma chiar daca, frecvent, se fractioneaza prin rima interioara; o tehnica proprie este repetarea ritmica a unor parti de cuvant:

'Negurice - rice /Fugi de pe colnice',

gruparea cea mai obisnuita a versurilor fiind binara, prin rima suficienta:

"Luna, luna noua/ Taie painea-n doua' ,

sau insuficienta:

"Tui, tui, tuguete /Scoate-mi apa din ureche'.

Elementele structurale confera, Ia randul lor, specificitatea categoriei: versificatia, ritmul, melodia, forma arhitectonica.

I. Versul

Cercetatorii, in repertoriul copiilor disting:

1. Un sistem specific copiilor.

2. Un sistem intalnit si in creatia adultilor.

3. Un sistem intalnit in poezia culta.

Aceste sisteme diferite se intalnesc, datorita originii eterogene a acestuia.

Caracteristicile sistemului :

a) Dimensiuni cu mult mai variate decat versurile adultilor:

2 silabe :u-ni; pu-ni ; tu-ni ; bu-ni ;

3 ' : An-tan-te;

4 ' : Rom-pom-pic-poc;

5 ' : Doc-to-rul co-toi;

6 ' : Ce-ai man-cat a-sea-ra ;

7 ' : Sa ma-nanei si tu ci-resi;

8 ' : Du-pa ca-sa lui Gheor-ghi-ta;

9 ' : Du-te la moa-ra de te-n-soa-ra ;

10' : Cin-ga, rin-ga, so-co-te, bo-co-te;

11' : U-ni-ca do-i-ca pe u-nu pe doi;

12' : Du-mi-tre, Du-mi-tre, pi-cioa-re su-ci-te.

b) Pe langa gruparile bisilabice, apar si grupari trisilabice.

c) Spre deosebire de versul cantat la adulti, apar si frecvente anacruze - la inceput de vers:

sau la sfarsit de vers (Co-lin-di-ta,co-lin-di-ta/ A-run-ca o-chii pe po-li-ta).

d) Versurile sunt:

1) izometrice,

In padure eu m-am dus /Ciupercute am adus/ Si-acasa cand am venit /Mama

le-a pus la prajit.

2) heterometrice

- Cate degete ai pe usa ? = 9

- Zece.         = 2

- Ce-ai avut in cuptoras?   = 7

- Un cojocas.          = 4

- Da-n cojocas?      = 4

- Un iepuras.          = 4

- Da-n iepuras?      = 4

- Un ac.       = 2

- Si-n ac?    = 2

- Un pui de drac.   = 4

e) Accentele metrice coincid totdeauna cu accentul obisnuit al cuvantului.

II. Sistemul ritmic

Ritmul copiilor - spunea C. Brailoiu^[5] ,- 'nu se manifesta decat numai prin intermediul cuvintelor. La prima vedere este, deci, un ritm vocal. Totusi, el nu implica neaparat muzica '. 'Obisnuit, copiii recita pe un sunet sau, mai simplu, scandeaza cand vorbesc'. Muzica sau scandarea fiind insotite de miscare (a bratului, batai din palme, pasi saltati), timpul ritmic de baza, insotitor al miscarii, este patrimea (timpul lung). 'In acest timp insotirea vocala poate divide timpul lung in altii mai scurti, de obicei egali'^[6].

Ca o dovada ca ritmul este perceput de copii prin patrime - afirma Eugen Cernea - este faptul ca formulele melodice intonate de ei, cu inal­timi exacte, de regula concep perechile de optimi ca diviziuni ale patri­mii, manifestand aceasta prin intonarea ambelor optimi pe unul si acelasi sunet^[7].

Ca o dovada ca ritmul este perceput de copii prin patrime - afirma Eugen Cernea - este faptul ca formulele melodice intonate de ei, cu inal­timi exacte, de regula concep perechile de optimi ca diviziuni ale patri­mii, manifestand aceasta prin intonarea ambelor optimi pe unul si acelasi sunet^[8]. De regula, deci patrimea se divide in doua optimi, dar nu lipsesc nici diviziunile ternare, alternanta acestora cu grupurile binare facand parte din sistem:

Important este ca accentul cuvantului sa coincida cu accentul metric al ritmului; acest principiu se respecta in toate cazurile. Versul putand avea un numar diferit de silabe, se pot intalni formule ritmice formate:

1. numai din optimi :

2. numai din patrimi:

3. din patrimi si optimi :

4. din patrimi, optimi si saisprezecimi:

In locul gruparilor bisilabice pot sta grupari trisilabice :

Grupari trisilabice si divizarea optimii :

Uneori, pot aparea serii, in care in locul patrimii, corespunzatoare unor silabe din versuri mai scurte, apare optimea urmata de pauza:

Pe parcursul unui cantec de copii, ritmul poate consta din cateva serii de aceeasi alcatuire dar, mai frecvent, datorita heterometriei versurilor, combinatiile ritmice sunt variate:

(Blajel - Sibiu)

Constantin Brailoiu, descriind acest sistem ritmic, arata ca are o ras­pandire mare pe globul pamantesc, diferitele limbi supunandu-i-se. Aco­modarea diferitelor limbi la sistemul ritmic al copiilor se explica, dupa parerea cercetatoarei G. Suliteanu, 'prin trecerea pe prin plan a accen­tului ritmic determinat de miscare'^[9].

Melodica

Prin cantec de copii intelegem 'recitarea melodica a versului intr-un ritm regulat si nu o melodie ca forma fixa (in sens de cantec)'^[10]. Si intr-adevar copilul, atunci cand se joaca, este atat de preocupat de miscare, de joc si de ceea ce rosteste, incat melo­dia trece pentru el pe un plan secundar. Unele 'cantece' se apropie de vorbire, prin materialul sonor extrem de redus, prin simplitatea liniei me­lodice si respectarea accentelor tonice. In toate cantecele copiilor, linia melodica este simpla, evoluand pe trepte apropiate (secunda mare, terta mica, rar cvarta sau cvinta), avand, in general, un profil descendent. Scari mai frecvent intalnite sunt:

IV. Forma arhitectonica

Spre deosebire de cantecele maturilor, in cantecele copiilor motivul este elementul determinant al formei si nu randul melodic.

Construite din celule identice, repetate sau

diferite, imbinate dupa ne­cesitatile textului literar, melodiile au o forma libera.Acestea, in cursul jocului, sufera adesea transformari, dovedind inventivitatea copilului si continua lui dorinta de miscare si schimbare.

Se poate afirma ca folclorul copiilor are urmatoarele caracteristici:

- sincretismul (imbinarea jocului cu versul si melodica);

- predominarea elementului ritmic, legat de miscare ;

- simplitatea melodiei;

- constructia melodica pe baza de motive;

- existenta unui sistem ritmic si de versificatie propriu.

In folclorul copiilor, alaturi de formele arhaice, au fost create variante si forme noi, determinate de mediul social si cultural, de influentele suferite din afara. Asadar, se poate afirma ca folclorul copiilor este un fenomen viu, dinamic, in permanenta efervescenta, ca este o arta necesara dezvoltarii spirituale a copilului si, in acelasi timp, este o veriga ce leaga trecutul de prezent si viitor.