Drama razboiului și problema naționala

Drama razboiului și problema naționala

Prin Liviu Rebreanu proza romaneasca iși capata primul romancier obiectiv, atras de marile mișcari ale vieții mulțimilor anonime. O serie de autori au adus o contribuție capitala la cunoașterea și ințelegerea universului rural romanesc. Spre deosebire de autorii de pana atunci, Rebreanu studiaza satul, prins in angrenajul luptei pentru inavuțire, suferind efectele dezumanizarii specifice societații intrate sub puterea banului și inchipuind o colectivitate cu o existența foarte vie. Rebreanu e un romancier al mulțimilor, un prozator obiectiv ce prefera sa vorbeasca prin mișcarea independenta a eroilor, prin acțiunile lor decat prin comentariul personal. 

Rebreanu a izbutit cum se vede in doua direcții, in romanul inspirat de viața masei țaranești și in literatura de creație. L-au ispitit totuși, mereu, și mediul citadin și proza de analiza.

Aceste doua tendințe s-au conjugat in alte carți ale sale, care insa n-au reușit sa se ridice la inalțimea lui Ion sau a Rascoalei, deși incercarea lui Rebreanu de a face și roman psihologic nu a ramas fara rezultate insemnate. Padurea Spanzuraților, de pilda, e analiza unui caz de conștiința.

"Padurea Spanzuraților s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten, la sfarșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de cehi spanzurați in dosul frontului austriac dinspre Italia. () Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmarit multa vreme. Auzisem ca execuții similare ar fi suferit și mulți romani. () Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurați, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman care sa se cheme Padurea Spanzuraților. () Subiectul Padurii Spanzuraților, o construcție cerebrala la inceput, s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viața reala și cu pamantul. Fara de tragedia fratelui meu, Padurea Spanzuraților sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o infațișare anemica, livresca, precum au toate carțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și invioratoare pe care numai experiența vieții o zamislește in sufletul creatorului"[1]

Imprejurarile legate de plasmuirea romanului Padurea Spanzuraților și mai ales circumscrierea exacta a locului pe care l-a ocupat destinul tragic al lui Emil Rebreanu printre sursele de inspirație ale scriitorului nu au insemnatate doar pentru istoria literara ci constituie totodata și o baza concreta pentru studierea procesului strabatut de gandirea artistica a acestuia, de la contactul cu datele reale și pana la transfigurarea lor in opera.

Aparut in 1922, Padurea Spanzuraților inaugureaza seria romanelor de analiza psihologica, ilustrata ulterior de toți romancierii importanți ai epocii. Construit in jurul unei drame launtrice, romanul aduce in prim plan un personaj tragic, a carui evoluție este prefigurata inca din primele pagini ale romanului; moartea lui Svoboda declanșeaza mecanismul obsesiei, destinul ofițerului ceh fiind transferat asupra locotenentului roman.

Romanul are, firește, și o dimensiune sociala foarte importanta, procesul sufletesc adus sub lentila fiind plin de semnificații pentru o larga categorie umana. Problema naționala rascolise puternic conștiința scriitorului in anii primului razboi mondial.

Tema centrala a Padurii spanzuraților i-a fost sugerata scriitorului de contemplarea unui album de fotografii consacrat atrocitaților razboiului. Erau prezentate in el diferite scene infioratoare. Apareau printre altele și padurile transformate in șiruri de spanzuratori. Aici atarnau, prada corbilor, oameni care, asemeni lui Apostol Bologa sau cehului Svoboda, nu voisera sa lupte impotriva propriilor națiuni. Ca și nuvele cu o problematica asemanatoare (Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor), romanul e construit pe un conflict foarte general, cu un ecou in conștiința celor mai largi paturi sociale.

In același spirit de nuvele, romanul analizeaza un caz de conștiința trait sub presiunea fatalitaților istorice, se creeaza prin acumularea amanuntelor celor mai diverse impresia cruzimii și monstruozitații ce caracterizeaza razboiul imperialist. Cancelariile de pe front funcționeaza ca niște mecanisme perfecte, in sensul ca iși indeplinesc cu o oarba indiferența rosturile criminale. Soldații, ofițerii sunt numere, nume. "Datoria" e ceva care prinde ființa, fara sa știe prea bine pe ce baza materiala sau morala se sprijina. Bațosul Karg țipa, se face vanat cand Bologa ii spune ca e roman și cere sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal. Eroul vorbește cu Klapka, la inceput, cam in același fel. Infumuratul Varga, elegantul ofițer de cavalerie, folosește un ton identic, amestecand in replici inconștiența cu fanatismul. Romancierul lumineaza absurditatea luptei in care sunt azvarliți oamenii, nedreptatea țipatoare pentru care iși dau viața. Dar Rebreanu reușește sa mearga mai departe. In roman se arata ca "datoria" nu e decat apararea unui privilegiu de clasa, cum se intampla in cazul lui David Pop, din nuvela Catastrofa. Toți cei inclinați in carte, sa retraiasca dilema acestuia, sunt ofițeri, oameni care prin situația lor resimt mai puțin acoperirea naționala. Klapka iși apara caminul, nevasta, copiii, cu un egoism salbatic. El marturisește ca ar merge pana la ultima treapta a umilinței ca sa-și conserve viața și situația. La fel procedeaza și ceilalți. Chiar Bologa, atata timp cat persecuția naționala nu-l lovește direct, e gata sa masacreze cu seninatate ruși, polonezi sau italieni. Individualismul burghez tașnește la suprafața cu o violența disperata: Bologa renunța la proiectul de dezertare atunci cand nu i se mai cere sa participe personal la batalie, deși munca pe care o face constituie o contribuție directa la lupta impotriva națiunii sale. Palagieșu, renegatul de la Parva, l-ar trimite la spanzuratoare și pe tatal sau ca sa nu calce cumva legile autoritaților imparatești. Și preotul Constantin Boteanu, colegul din liceu al eroului, se leapada inspaimantat de prietenul lui cand aude ca e vorba sa transmita un mesaj catre doamna Bologa, dupa dezertare. Omul iși ocrotește cu inverșunare caminul, tanara nevasta, mica pace personala.

Prapastia intre realitate și ideea abstracta de datorie este ilustrata dramatic și reușește sa dezvaluie impasul moral al unor personaje interesante, prinse in momente decisive. Nu intervine nicaieri vreo apasare a trasaturilor.

Liviu Rebreanu da cea mai patrunzatoare si mai valoroasa lucrare literara, romanul Padurea spanzuratilor, romanul dezorientarii tragice, al sovairilor dramatice. In 1942, intr-un studiu publicat in numarul 12 din " Revista Fundatiilor" si intitulat "Realismul lui Liviu Rebreanu", Eugen Tudoran distingea in arta prozatorului doua directii: una exterioara, evidenta in Ion, Rascoala, Gorila sau Jar, si o alta, interioara, reprezentata prin Ciuleandra si Amandoi. Punctul de divergenta dintre cele doua tendinte, afirma criticul, il constituie Padurea spanzuratilor. Roman ambiguu, nu atat din perspectiva schemei generale de constructie, cat mai ales a tehnicii narative, Padurea spanzuratilor, reprezinta o placa turnanta nu doar intr-o ordine a evolutiei interne a operei lui Rebreanu, ci si din punctul de vedere al evolutiei schemelor si procedeelor narative ce caracterizeaza literatura epica interbelica in intregul sau. Doua modalitati fundamentale se intersecteaza in aceasta carte, desemnand doua areale distincte in evolutia prozei. Pe de o parte se descopera in text o dimensiune, inca vizibila, a realismului si notatiei obiective. Ea se conformeaza spiritului rebrenian al ordinii si transpare din insasi schema intentionat simetrica a fabulei. Pe de alta parte, pozitivismului si obiectivismului epic i se opune psihologismul, o zona a imaginarului care, pana in momentul romanului Padurea spanzuratilor, ramasese straina scriiturii autorului.

Romanul este o drama de constiinta a omului pus fata-n fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din primul razboi mondial, tanarul locotenent roman, Apostol Bologa, in armata austro-ungara traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei (ale existentei) notiunile: viata, moartea, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavirea ii schimba continutul.

Pe un plan mai profund, drama lui Apostol este o parabola despre eroare, pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul drum al framantarilor sufletesti si al suferintelor. Sursa acestei drame sta in neconcordanta intre teoria sa despre patrie si realitatea cruda a razboiului.

Problema razboiului, cu implicatiile lui nefaste in destinele umane, a fost abordata de Liviu Rebreanu  in nuvelele: Catastrofa, Hora mortii, Itic Sturzul, dezertor.

Evolutia morala si psihologica a personajului este proiectata pe fundalul razboiului: tragedia protagonistului romanului se amplifica, se adanceste si se acutizeaza, alimentata fiind de marea conflagratie care a impins o intreaga generatie de diferite grupari etnice sa lupte impotriva intereselor lor nationale si sa ucida pe proprii lor frati. Romanul analizeaza de fapt criza de constiinta dezlantuita de absurditatea razboiului.

Metafora din titlul romanului este explicata de capitanul Klapka. Acesta povesteste cum, in Cehia, ofiterii cehi patrioti au fost ucisi prin spanzurare din ordinul autoritatilor austro-ungare, facand o padure de spanzurati. Chiar Apostol Bologa trece spre Curtea Martiala printr-o padure pe ai carei copaci stau spanzurati tarani care au fost astfel executati de armata imperiala pentru ca si-au arat ogoarele pe linia frontului.

Padurea Spanzuratilor are o constructie "sferoida", in care inceputul se confunda cu sfarsitul: incepe si se incheie cu cite o scena de executie prin spanzurare; cea care deschide romanul cu executarea sublocotenentului ceh, Svoboda, este plasata intr-o seara de toamna cetoasa, "aproape pe intuneric", cu vant rece, "umed si trist", care batea parca in rafale, aducand "zvonuri de gemete inabusite"[2] iar cea care incheie romanul este plasata intr-o dimineata senina de primavara, cu cer stralucitor, cand este executat locotenentul roman Apostol Bologa. Desi clipa aleasa de destin pentru intrarea in nefiinta este alta, cele doua morti se aseamana prin lumina izbucnita din ochii condamnatilor de parca unul ar fi copia celuilalt sau poate a unui sir reprezentand "padurea spanzuratilor".

Incadrarea discursului epico-analitic intre aceste doua executii pune in prim plan imaginea cumplita pe care o evoca si titlul cartii si care revine obsedant in framantarile lui Bologa. Padurile de spanzurati reapar de-a lungul operei ca un laitmotiv. Faptul ca romanul se deschide cu imaginea unei spanzuratori "noua si sfidatoare infipta la marginea satului", spanzuratoare care isi " intindea bratul cu steagul spre campia neagra"[3] ca o amenintare adresata lumii intregi, face din aceasta imagine terifianta, un simbol al terorii sufletesti si al mortii degradante si nedrepte.

Prin compozitia romanului, scriitorul urmareste un singur fir, cel al existentei lui Apostol Bologa. Dar derularea momentelor subiectului nu este liniara, asa cum liniara nu e nici viata. Drumul vietii lui Bologa coteste si se intoarce in trecut, parand a evita prabusirea finala.

Conflictul esential se dezvolta in planul constiintei intre datoria fata de patrie care-ti subjuga natia si sentimentul apartenentei la o anumita etnie. Drama lui Apostol Bologa izvoraste din situatia sa de cetatean si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national.

Ca personaj literar, Apostol Bologa este conceput de scriitor in cea mai moderna viziune: prin psihanaliza a impus o imagine in trei straturi suprapuse ale psihicului individual: 1. Sinele - subconstientul; 2. Eul - constientul valorii de sine; 3. Supraeul - personalitatea ajunsa la apogeul evolutiei sale; iar evolutia psihica a personajului se incadreaza intre cele doua ipostaze: de autoritate care condamna si de condamnat la moarte. Prozatorul a schitat aceasta psihologie in trei momente: 1. Apostol este un cetatean: " omul nu e nimic decat in functie de stat"[4]; 2. Apostol "devine" roman: "statul nu cere iubire ci numai devotament si disciplina, pe cand neamul presupune dragoste frateasca"[5]; 3. Apostol "devine" om: " in sinul neamului, individul isi regaseste eul sau cel bun in care salasluiesc mila si dragostea pentru toata omenirea"[6]

In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui acord intre lumea lui interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El cauta staruitor echilibrul sau individual in lumea cea mica, in care-si descopera "sinele": prea constient ca sa mai creada in iluzia datoriei ca un "bun" cetatean al Imperiului Austro-Ungar, prea sovaielnic pentru a actiona decis ca un patriot roman, Bologa devine martir.

Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini, cu privire la stat, patrie, datorie, neam, insa, in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa-zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens care-l  vor impinge la fapte decisive pntru destinul sau. Potrivit cu felul sau de a gindi, trimiterea la coloana de munitii sau ancorarea in misticism devin, pentru erou, oaze ferite de problemele grele ale razboiului. Episoadele acestea dau impresie de necesitate pentru ca reactiile personajului, in aparenta arbitrare, exprima cu profunzime zbaterea unui intelectual cu formatia lui Bologa, caruia razboiul, in conditiile din Ardeal, ii cere raspuns si atitudine clara.

Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste si el o mare drama. El se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei: "lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul"[7]; il socoteste pe Apostol Bologa "frate de suferinta".

Acum, romancierul foloseste tehnica introspectiei in naratiune a altei povestiri relatate de Klapka, prin care aduce in prim plan imagini de pe frontul Italiei, intr-un spectacol terifiant, macabru si acuzator. "in fiecare copac atarnau oameni, agatati de crengi cu capetele goale si cu tablitele de gat pe care scria <tradator de partid > in trei limbi"[8]. Drama launtrica a lui Klapka releva contrarietati : "n-am plans m-am bucurat ca traiesc ca am scapat de padurea spanzuratilor"[9]. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc. Cand fapta e savarsita, Cervenco ii apostrofeaza. "Ati ucis lumina Bologa!"[10]

Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand intelege ce se petrece in sufletul lui Bologa: "Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei""gloante, nu medalie"[11]. Este prima forma de condamnare a lui Apostol Bologa.

Apostol nu vrea o limpezire a constiintei asupra razboiului, asupra statului multinational. Socoteste orbeste ca numai dezertarea l-ar izbavi. Tihna precara in care Bologa sperase ca se poate refugia de razboi ii este curmata brusc. Este numit judecator la curtea martiala. Se hotaraste indata sa dezerteze. Rau pregatita, dezertatrea esueaza si Apostol Bologa cade in miinile lui Varga (care-l suspecta de multa vreme de tradare.). Este prins, inchis si condamnat la moarte prin spanzuratoare. 

Motivul rotirii tragice a destinelor si motivul judecatorului vinovat alterneaza acum cu motivul vinovatului fara vina. Cand Ilona apare in mintea lui, eroul traieste o stare de elevatie, de detasare si spiritualizare prin iubire: "indata simti o caldura binefacatoare ca si cum chinul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumina uriasa in care se cuprindeau oamenii din toata lumea"[12]. Klapka incearca sa-i trezeasca dorinta de a trai, aparandu-si cauza, dar Apostol refuza: "acum mi-e sufletul linistit De ce sa reincep chinurile? Nu mai vreau nimic. Iubirea mi-ajunge () Cine o simte traieste in eternitate"[13]

Toate certitudinile sale infirmate de viata, judecate si evaluate de el insuși, cu luciditate, dupa fiecare etapa traind stari total opuse: intre exaltare si cadere; certitudinea evadarii este spulberata de ranirea suferita; iubirea pentru Marta si sentimentul national sunt inlocuite cu dragostea pentru Ilona. Certitudinea iubirii pentru Ilona e inlaturata de evadarea nereusita (incercarea de dezertare il duce la un destin similar cu al lui Svoboda).

Conflictul sau interior se rezolva prin iubirea universala. In numele dragostei de oameni, Apostol isi va gasi fericirea in ispasirea prin suferinta. El se simpte inaltat, de aceea refuza sprijinul lui Klpka, camaradul sau. Acum, iubirea lui, "imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe Dumnezeu, viata si moartea. Iubirea cea mare e aici, in odaita aceastaO respir in fiecare clipaE in mine si in afara de mine, in tot cuprinsul infinituluiCine n-o simte nu traieste aievea, cine o simte traieste in eternitateCu iubirea in suflet poti trece pragul mortii, caci ea stapaneste si dincolo, pretutindeni, in toate lumile existente si inexistente"[14] (asa se explica si seninatatea de pe chipul lui Svoboda in clipa executiei ).

Complexitatea personajului e magistral surprinsa in momentul limita al spaimei de moarte, atat de omeneasca: "Voi muri negresit peste Peste cate ore? Atunci il imbratisa groaza, din ce in ce mai strins si mai salbatic, inghetandu-i singele. In vreme ce groaza il tortura, mintea lui cauta sa o alunge cu inexorabilitatea mortii cu dezgustul de viata, acesta pe care el insusi, constiinta lui impacata a asvarlit-o cu credinta in viata de dincolo, unde sufletul mintuit se va uni cu Dumnezeu Dar toate inchipuirile mintii se prabuseau pe rand ca niste castele de carti de joc, numai groaza ramanea sfidatoare, stapanitoare, soptindu-i in suflet un singur cuvant in fata caruia se sfarama tot: moartea. Ii venea sa planga mereu si nu putea. Se uita la ceas: patru dupa amiaza"[15]. Timpul apare obsedant ca o mare a vietii, dar si ca simbol tragic al mortii.

La locul executiei, desfacerea de sine este o traire unica, dupa ce vazuse pamantul, groapa, preotul, cosciugul si observa: "crucea mare de lemn pe care scria Apostol Bologa. Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat oare cine sa fie Apostol Bologa?"[16]. In semn de solidaritate umana cineva din multime ofteaza, groparul Vidor il saruta, Klapka plangea.

"Atunci Bologa fu impresurat de un val de iubire, izvorata parca din rarunchii pamantului () pamantul i se smulse de sub picioare, isi simpti trupul atarnand ca o povara. Privirile parca ii zburau nerabdatoare spre lucirea cereasca, in urechi i se stingea glasul preotului: primeste, doamne, sufletul robului tauApostolApostolApostol"[17]

Moartea lui Bologa are o explicatie etica: " viata omului e insuportabila daca n -are un reazim solid care sa tie vesnic dreapta cumpana dinauntru si cea din afara"[18]

Prin moarte, Apostol Bologa inceteaza de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a ceea ce avea mai bun; numele lui il caracterizeaza ca pe o ipostaza a omului religios izbavit prin jertfa, dupa eterna pilda a lui Iisus Hristos.

Tema centrala a romanului este un complex obsesional care imbraca diferite forme menite sa-l conduca pe protagonist la pedeapsa cu moartea. Astfel, in partea intai, Apostol Bologa este obsedat de sentimentul datoriei fata de satul Austro-Ungar pe care-l serveste in ciuda faptului ca macelul de pe front, cat si padurile de spanzurati il ingrozesc.

In partea a doua a romanului, intelege ca mai presus de orice este dragostea de neam. Ura impotriva dusmanilor statului Austro-Ungar se transforma acum intr-o iubire pentru cei de-un singe cu el. Acum isi da seama ca ura lui n-a fost decat impotriva razboiului, ca forma de cataclism social politic. In partea a treia, se dezvolta in sufletul lui Apostol Bologa iubirea pentru toti oamenii din lume, ca, in ultima parte aceasta sa se transforme intr-o iubire a mortii, singura care ii poate alina sufletul, intrucat societatea in care traieste este pusa in slujba macelului omenesc.

Cind este condamnat la moarte, nu scoate nici o vorba, pentru ca-si doreste cu orice chip moartea decat sa lupte impotriva celor de-un sange cu el. Daca, la inceput, Apostol se simtea ca un cetatean, ca o particica din Eul cel mare al statului pe care-l servea, crezand ca omul nu e nimic decat in functie de stat, in timp ce participa la conflagratie, el intelege ca este altceva in sufletul lui si se simte pentru prima oara roman, cand statul pe care l-a servit il obliga sa traga in fratii lui. Acum el intelege ca neamul este o comunitate bazata pe iubire, o iubire instinctiva chiar. Daca statul cere numai devotament si disciplina, neamul presupune o dragoste frateasca. Gandind astfel, Apostol devine om, iar in sanul neamului sau el isi regaseste eul cel bun care se manifesta prin dragostea pentru toata omenirea. Acum, pentru el, patria, pamantul patriei inseamna oameni. De aceea hotaraste sa dezerteze cand Karg ii da prima sanctiune, amenintandu-l cu gloante cand ar fi trebuit sa-l premieze.

Titlul romanului este o metafora regasita in cuvintele dramatice ale lui Klapka prin care ii descrie lui Bologa padurea de spanzurati de pe frontul din Italia. Metafora padurii spanzuratilor este potentata de metafora numelui ofiterului ceh, Svoboda, cu a carui spanzurare debuteaza romanul. Se stie ca, in ceha, svoboda inseamna libertate, deci se poate spune ca romanul incepe cu abolirea insasi a libertatii, legitate specifica razboiului purtat de Imperiul Austro-Ungar. Romanul se incheie cu disparitia lui " Apostol Bologa", a carui constiinta nu rezista unei dure confruntari cu realitatea istorica a vremii.

Starile sufletesti ale lui Apostol Bologa pot fi definite prin doua metafore determinante pentru intreaga actiune a romanului: lumina si intuneric. Romanul incepe cu  evenimentul spanzurarii lui Svoboda care i-a ingrozit pe toti si care l-a facut pe Bologa sa exclame: "Ce intuneric, Doamne, ce intuneric s- a lasat pe pamant."[19]

Confruntarea permanenta dintre lumina si intuneric sta la baza chinuitoarelor zbuciumari sufletesti ale eroului. Pana in ultima clipa a vietii, lumina si intunericul constituie termeni antonimici prin care se exprima binele universal fata de raul pe care-l genereaza razboaiele si oprimarea unor popoare de catre altele. Interesant este ca in momentul spanzurarii lui, desi se afla in fata gropii care-l astepta cu intunericul ei vesnic, in sufletul lui Bologa lumina se confunda cu iubirea universala: "ridica ochii spre cerul tintuit cu putinele stele intarziate (). Drept in fata lui lucea tainic Luceafarul, vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur steagul cu ochii insetati de lumina rasaritului"[20] Lumina care va inunda scena finala este sinonima cu ceea ce am numit mai sus Iubirea Universala de care era animat Bologa inca din copilarie.

Prin aceste doua laitmotive, al spanzuratorii si al luminii, Rebreanu creeaza un fundal propice pentru desfasurarea actiunii si se dovedeste "un fin analist al starilor de subconstienta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice. Amintirea obsesiva a cehului, patrunsa in sufletul lui bologa ca o remuscare si propriilor lui conflicte interioare" il va macina sufleteste, ducandu-l la pieire.

Senzatia organica ocupa un mare loc in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rand aspectul lui animalic. Sudoarea, setea, frigul, zecile de fiori care zgaltaie trupul omului, toate acompaniamentele organice ale emotiilor, reapar in nenumaratele descrieri pe care scriitorul le doreste directe, zguduitoare. In padurea spanzuratilor, cand Bologa zareste spanzuratoarea pregatita pentru locotenentul Svoboda, simte ca "i s-ar fi infipt in beregata o gheara inabusindu-i glasul"[21]