Ion Luca Caragiale - fantasticul

Ion Luca Caragiale este, alaturi Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ion Slavici, considerat unul dintre marii nostri clasici. Complexitatea operei sale a generat o multime de admiratii si de studii care l-au concretizat si l-au facut un scriitor simbolic al literaturii noastre, prezent in manualele scolare si in programele pentru examenele scolare.

O parte mai putin exploatata a operei sale este proza fantastica ce aduce un specific original in peisajul literaturii noastre. Si daca in acest sens Eminescu este un prozator exemplar, Caragiale este unul inventiv, exploatand alte resurse ale fantasticului, prezenta ironiei si a comicului fiind de multe ori elementul prin care ezitarea se deschide sau se inchide. Este greu de stabilit care sunt limitele intre care se desfasoara fantasticul in aceasta opera pentru ca, asa cum vom demonstra in capitolul al doilea al lucrarii, inclusiv prozele catalogate de critici drept psihologice, tind sa acapareze elemente de fantastic.

Lucrarea va fi structurata in sase capitole, in care vom analiza diferite aspecte ale nuvelelor si povestirilor care pot intra in atentia noastra. Vom analiza modul in care se cristalizeaza elementele ce tin de fabulos, miraculos si supranatural si ipostazele in care apar de-a lungul acestor scrieri. Daca in prima parte avem in vedere elementele prime, un fantastic primar, pe parcurs vom inainta spre specificul acestor proze.

In capitolul al doilea analizam trecerea de la starile psihologice cele mai intense din scrieri precum O faclie de Paste sau In vreme de razboi, pana la starile de fantastic din Kir Ianulea sau La Hanul lui Manjoala. Un loc cu totul aparte il au alte trei scrieri prin care vom dori a surprinde eclectismul tehnicilor folosite de autor. In proza lui Caragiale este intalnita in diferite ipostaze persoana intai a naratiunii - in amintiri, fireste, si in multe schite. Naratorul ramane de obicei in penumbra, dar nu e detasat de autor, chiar cand credulitatea e accentuata umoris­tic.

Vom da o atentie aparte personajelor protagoniste si aparitiilor insolite. Personajele lui Caragiale ce se afla in centrul actiunilor fantastice imaginate au o serie de caracteristice ce releva modul in care se poate interpreta si analiza nuvela sau povestirea respectiva. Astfel, prin determinarea unor "caractere" investite cu trasaturi ce le ajuta sa ia parte la fantastic sau sa provoace situatii ce tin de fantastic.

Aghiuta este "un drac si jumatate", obisnuit cu sarcini dintre cele mai dificile, dar tocmai din acest motiv, in compensatie, incli­nat spre tragerea vehementa a chiulului. Noua misiune incredintata de Dardarot - travestirea in muritor care, vreme de zece ani, trebuie sa cunoasca in detaliu vicisitudinile conditiei de barbat casatorit.

La o suta de ani dupa I. Budai Deleanu si sincronic cu Ion Creanga, Caragiale readuce in literatura romana imaginarul infernal populat cu fauna de sorginte folclorica: Aghiuta, dracusorul inventiv, dar stresat si ghinionist in relatiile cu oamenii, Dardarot (varianta onomastica de Scaraoschi ori Talpa Iadului), Prichindel etc. - toti priviti din perspectiva parodica, dar si incarcati cu puteri supranaturale, aduse insa cat de mult cu putinta in mundan, si antropomorfizati genuin invariante comic-domestice.

Prichindel din Calul dracului vine sa completeze aceste aparitii demonice. Primul indiciu privitor la esenta transmundana a protagonistului masculin din aceasta povestire fantastica este de natura onomas­tica: Prichindel face parte din suita comuna de nume atribuite diavolului in basmele romanesti. in momentul cand tanarul drumet se recomanda astfel babei langa al carei culcus poposeste la vreme de noapte, senzorii cititorului exersat in subtili­tati textuale intra instantaneu in alerta pentru ca prin preajma se instaleaza deja o atmosfera nebuloasa, prin care adie nelinistitoare presimtirea supranaturalului.

In ultimul capitol al lucrarii de fata, ne propune sa-l contextualizam pe Caragiale asa cum trebuie si sa il aliniem literaturii europene. Interferenta realismului cu fantasticul s-a produs in literatura europeana inca din secolul al XVIII-lea, odata cu aparitia nuvelei "Diavolul indragostit" (1772) a lui Jacques Cazotte, care deschide calea modernismului in literatura franceza prin dimensiunea visului, a straniului ca intruziune in viata cotidiana. Romantismul pune stapanire pe tema ocultismului in prima jumatate a secolului al XIX-lea, o serie de scriitori francezi fiind influentati de ocultismul in linia lui Cazotte: Nodier, Nerval, Théophile Gautier, Michelet; aceasta orientare catre demonologia romantica nu este ocolita nici de realistii francezi, fiind ilustrata de Balzac, cu nuvela "Seraphita", de Victor Hugo, cu romanul "Notre-Dame de Paris", in paralel cu Edgar Poe, cu nuvela "Bon-Bon", in care exista tema comuna a metamorfozei diavolului in om, dar si tema vrajitoriei, teme care realizeaza exotismul prin personajul exotic ca diavolul sau vrajitoarea. Nu asemanarile ci deosebirile ne releva valoarea lui Caragiale in proza fantastica.