Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu

Din tara zimbrului si alte poezii, 1918, Parga, 1921, Poeme cu ingeri, 1927, Destin, 1933. Urcus, 1937, Intrezariri, 1939. Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, 1964.

Modestul medic Vasile Voiculescu (1884-1963) este unul dintre martirii proveniti din randurile scriitorilor romani, fiind condamnat de regimul comunist ateist la inchisoare (1958-1962).

El provine din cercul gruparii traditionalist-ortodoxiste al  revistei Gandirea, condusa de N. Crainic. Amestec de paganism si misticism cosmologic, poezia sa de o expresivitate dialectala severa si disponibila, manierista, rafinata - poetul devine 'surugiu la cuvinte' - adopta definitiv un traditionalism organic.

La inceput, in cautarea identitatii, inca prea putin personal, poetul preia teme samanatoriste: nostalgia satului patriarhal cu etica si ethosul complementare, eroismul etnic, natura picturala, credinta ortodoxa.

Gandirist si rilkean in Poeme cu ingeri, 1927, sacralizeaza limba si existenta, adopta viziunea crestina populara in reinterpretarea lirica a psalmilor biblici, dar si comuniunea franciscana cu vietatile incercate de preajma cosmica.

Cerul este coborat pe pamant, unde ingerii sunt configurati ca simboluri conceptualizate.

Misterul amprenteaza tot mai adanc poezia, rostita si rostuita la limita traditionalismului cu simbolismul, a realismului cu imaginismul manierist-barochizant, a narativului extensional cu muzicalitatea intensiva si sugestiva.

Paradisul infantil nu devine un paleativ al setei celeste pana cand 'sangele si carnea nu ni se fac duh'.

Expresia si trairea se spiritualizeaza si deopotriva se umanizeaza progresiv,  spre o senectute adanc cunoscatoare si increzatoare in arta apta sa inalte si sa purifice prin iubirea deplina si cuprinzatoare.

Poemele postume din volumele Veghe si Clepsidra (1968) au dramatismul existential al unei istorii inumane, careia nu i se poate opune decat spiritul credintei in transcendentul  mediat doar prin arta. Pentru poet, creatia ramane siguranta constanta, purificatoare a tot ce a ajuns corupt.

O sinteza a temelor intotdeauna majore si a limbajului esentializat al poeziei sale realizeaza Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare, in traducere imaginara de V.V., 1964, marturie a eroismului poetic salvator. Poezia devine o nuntire genezica de o tarie nesfarsita, a iubirii mistice, creatoare si eliberatoare, prin care totul poate fi traversat si supus.