Vantul/Aerul

Vantul (aerul) este reprezentat ca suflare divina, iar nasterea lui este imaginata in diverse maniere: a fost facut de Dumnezeu pentru a rupe panza tesuta de paienjeni printre copaci, ca oamenii sa nu vada lumina soarelui, " . e copil facut de o fata de imparat, fara barbat, numai asa din vis", a fost conceput de Diavol ca sa nu-l arda soarele.

"Vantul e om; sta in al treilea scaun, in jos de la Dumnezeu si Dumnezeu ii da voie sa deie vant, si cat de tare. Singur de capul lui nu face munca". Ar fi varul focului si al Sfantului Ilie, alteori ar fi Sfantul Ioan, chiar gandul lui Dumnezeu, ori duhul sfant.

Se zice ca lacasul lui e o pestera, fie in inaltul cerului, fie in strafundurile iadului, fie intr-un butoi, unde este tintuit de Simion Stalpnicul. Acolo unde locuieste, este baietandru, ori mosneag solitar, ori sfant, ori om la casa lui, cu gospodarie frumoasa, cu femeie si copii. Sfant este doar vantul bun, vantul divin, cel rau, al Diavolului, produce numai prapad. Conform superstitiilor, vantul bun nu trebuie blestemat, ca daca o faci, te imbolnavesti: " . o femeie din Moldova a blastamat pe vant si toata vara ea si barbatul ei au fost bolnavi".

Vantul (aerul) are mai multe chipuri: cel al nostru, care duce norii, vantul turbat si "soimul" sau vantul de sus, de dincolo de lumea pamanteasca.

Vantul turbat s-a iscat in timpul luptei dintre Diavol si om, din inclestarea dintre cei doi⁵¹.

Neantropomorfizat uneori, cand e duh, suflare, cel mai adesea vantul are comportament uman. Intr-o serie de legende el traieste impreuna cu mama sa pe taramuri neumblate; avand miros fin, adulmeca de indata omul, se aseaza la masa cu el, mananca lapte dulce de caprioara din strachina si bea apa de micsunele.

Oricum ar fi, este necesar intregii lumi, pentru ca fara aer/vant, nu ar exista viata. Asadar, are functie elementara, desi de plan secund, asemenea pamantului si focului.

Distinctia aer/vant e dificila, desi pe alocuri diferenta apare: intr-o viziune cosmica, la inceput, exista un munte suspendat in aer si purtat de vant prin lume. Individualizarea rezida in faptul ca aerul apare ca suflare divina si ca suflet al omului, roluri de o subtilitate sporita: "Aceasta conceptie coincide cu o credinta universala, care situeaza in aerul respirat partea privilegiata si purificata a persoanei, sufletul. E inutil sa staruim asupra anemos-ului grecesc sau asupra cuvantului psyché a carui etimologie e intrutotul aeriana. Sau asupra doctrinei ebraice a nephesh-ului, simbol al sufletului universal, principiu misterios pe care Leviticul il asimileaza cu rasuflarea; dupa Fabre d'Olivet, Moise s-ar fi folosit de acest termen pentru a desemna sufletul, legandu-l in mod vadit de rasuflare si de cuvant"⁵².

Cand apare ca suflare divina, indeplineste un scop ca in miturile sumeriene, egiptene sau indiene: el numeste, deci ofera individualitate ontologica. Dumnezeu ia in stapanire bucata de pamant adusa de Diavol din adancuri si sufla deasupra ei. Tot suflarea lui Dumnezeu a dat viata omului, dintr-un pumn de lut, pentru ca Diavolul il crease inert, separandu-l pe om, ca fiinta inteligenta, de lucruri. Legenda este sincretica, adaugand unei viziuni naiv-realiste un element crestin, antropomorfismul religios. De unde si aspectul contradictoriu, care nu anuleaza insa ideea originara ca omul prin sufletul sau - un aer mai subtil - se incadreaza marelui univers, fiind conatural acestuia, si ca, prin suflare, aerul participa la geneza, capatand in consecinta, o valoare constitutiva si semideterminanta.