Calatoria initiatica. Invatarea lumii. Modele si cunoastere

Vorbind de universul copilariei va trebui sa abordam din perspectiva mitica traiectoria existentei vazuta ca o calatorie initiatica in care copilul dobandeste invatarea lumii, trece prin intamplari care-l modifica, il metamorfozeaza sufleteste in devenirea lui. Parintii, dascalii si altii devin modele de umanitate pe care se straduieste sa le urmeze in drumul cunoasterii lui si al sporirii experientei existentiale.

Ca si in basmul cunoscut al lui Creanga, drumul lui Harap-Alb e drumul cunoasterii in alb si negru, adica al binelui si al raului, al descifrarii in lume a divinului si demonicului prin cele doua personaje simbolice, de cunoastere a celor doua principii ying si yang, invatarea dimensiunii morale a lumii, in care idealul umanitatii e simbolizat de cel mai frumos, cel mai viteaz, cel mai intelept, cel mai generos, cel mai milostiv: Harap-Alb. Toate probele eroului cu podul, cu Spanul si fantana, cu gradina ursului, cu cerbul cu nestemate, cu albinele, cu furnicile, cu incercarile la care-l supune Imparatul Ros sunt probe care-l invata generozitatea, milostenia, curajul, puterea de a-si tine juramantul etc. Eroul cunoaste virtutile si viciile umane, poate sa aleaga, se naste a doua oara, devine barbat, trece in alta varsta, se poate casatori.

Pentru a vedea in acest fel, devenirea umana, experientele existentiale, accesul la mister, la invatarea lumii va trebui sa revedem cateva clarificari pe care le aduce Eliade in opera sa de o valoare deosebita care e Sacrul si Profanul.

Vom urma aici problemele legate de ce este initierea, simbolurile principale pe care le intalnim, tipuri de initiere, felul de a privi la modul simbolic devenirea umana, drumul omului spre desavarsire, spre construirea de sine in dimensiunile morale ale lumii, in ipostaza sacra, adica semnificativa. Initierea este o trecere de la un mod de a fi la altul, de la o situatie existentiala la alta.

Initierea este legata de riturile trecerii. Stramosul mitic a trecut de la preexistenta la existenta, Soarele de la intuneric la lumina, de la viata la moarte. Exista o initiere in viata, adica invatarea lumii, o initiere in viata unor societati secrete, initiere in domeniul armelor, initiere intr-un cult religios si initierea in misterul stiintelor si artelor. Initierea semnifica trecerea din "afara" la "inauntru", de la o zona la alta (profan - sacru). Initierea, ca si moartea, ca si extazul mistic, ca si cunoasterea absoluta, ca si credinta echivaleaza cu o trecere, o imitatie ontologica. Simboluri frecvente sunt podul sau usa stramta. Podul e trecut de raposati in calatoria spre moarte, pod trec in calatoria extatica spre cer credinciosii. Initierea este o modalitate "a devenirii cosmice" asa cum initierea omului devine o modalitate a treptelor spre desavarsire.

Usa stramta, deschizatura semnifica directia ascensionala spre Cer, semnifica dorinta transcendenta.

Viata de fiecare zi e transformata de experienta omului religios. Pana si gestul cel mai obisnuit poate sa aiba semnificatia unui act spiritual. Drumul si mersul sunt susceptibile de a fi transfigurate in valori religioase, pentru ca orice drum poate simboliza "drumul vietii", iar orice "pelerinaj", perindare catre Centrul Lumii e un mers, un drum de initiere.

Initierea la pubertate reprezinta trecerea de la o varsta la alta. Orice initiere duce la o schimbare radicala de regim ontologic si de statut social. Casatoria este o trecere de la un grup social la altul. Orice calatorie implica o tensiune, un pericol, declanseaza o criza. Omul religios se straduieste sa atinga idealul religios al umanitatii. De aceea pentru atingerea idealului de umanitate pe un plan suprauman trebuie: 1. nu devii om intreg decat dupa ce ai abolit, depasit umanitatea "naturala" deoarece initierea se reduce, in esenta, la o experienta paradoxala a mortii si invierii sau a celei de a doua nasteri.

2. riturile de initiere cuprind incercarile, moartea si invierea simbolica fondata de eroi civilizatori, de zei, de stramosi mitici.

Initierea, daca vorbim de fenomenologia ei, comporta o tripla revelatie: a sacrului, a mortii, a sexualitatii.

Copilul le ignora, initiatul le cunoaste si le asuma si le integreaza in noua sa personalitate. Daca neofitul moare din viata infantila, neregenerata, el renaste, la modul simbolic la un nou mod de a fi care face posibila cunoasterea, stiinta. Initiatul nu e numai un "nou-nascut" sau un "reinviat", el este Om care stie, care cunoaste misterele, care a avut revelatii de ordin spiritual. Misterul initierii ii dezvaluie neofitului, incetul cu incetul, adevaratele dimensiuni ale existentei, introducandu-l in sacru, initierea il obliga sa-si asume responsabilitatea de om. Accesul la spiritualitate se exprima printr-un simbolism al mortii si al unei noi nasteri, cea de-a doua nastere.

Simbolismul initiatic poate sugera moarte prin inghitirea de catre un monstru. Intoarcerea din pantece are totdeauna o valoare cosmologica.

Scenariul initiatic al mortii conditiei profane, urmata de renasterea in lumea sacra joaca un rol important. Cunoasterea sacra si, prin extensie, dobandirea intelepciunii sunt vazute ca fructul unei initieri. Socrate il ajuta pe om sa se nasca la constiinta de sine, "nasterea", "omul nou". Calugarul isi abandoneaza numele de familie si devine "fiu al zeului". Asa cum initiatul trebuia sa faca o victorie din incercarile sale, pacientul de azi trebuie sa lupte cu propriul "inconstient" bantuit de monstri, pentru a-si gasi integritatea psihica, spune Eliade vorbind despre sacru si profan in epoca moderna. Initierea, la urma urmei, e strans legata de existenta umana incat un numar considerabil de gesturi si actiuni repeta scenarii initiatice.

In procesul initierii, se cuprind doi poli, o pereche dihotomica, doi implicati din posturi diferite: dascalul si invatacelul, indrumatorul si pretendentul la initiere, maestrul si ucenicul. Primul are postura calauzei in calatoria initiatica, care orienteaza, sfatuieste, salveaza de ratacire, de greseli fatale pe implicatul in initiere. Calauza poate fi gurul religios, maestrul stiintelor oculte pentru ucenic, dascalul pentru elev, dar, in folclorul nostru, functia aceasta o poate avea un om sau un animal intelept, fabulos.

Mama sau bunica pot fi, intr-un fel mai aparte, invatatorii, maestrul calauza, povetele lor, in care calatoria copilului e in plan imaginar, pot fi modalitati de initiere. Copilul intrat in pielea eroului calatoreste, trece prin incercari grele, poate muri si invia ca eroul, invata din probele prin care trece eroul, lumea, conditia umana, dimensiunile morale ale modelului urmat. Poezia reflecta mai rar postura aceasta a initiatului, care dobandeste cunoastere, se zideste pe sine ca om, ca personalitate.

Desi nu ne ocupam de aceste opere, amintim totusi Amintirile din copilarie de Ion Creanga, unde avem calatoria initiatica in care eroul se formeaza, invata lumea, cu bune si rele, si in final primeste atestatul depasind varsta copilariei pentru ca acum e flacau mare si ii "miroase a catrinta". Acum calatoria la Brosteni, la Falticeni, la Iasi si toate drumurile nazdravanului Nica: la stiolna, la targ cu pupaza si altele, cu intamplari care aduc experienta existentiala si maturizarea. Si la Lucian Blaga, in Hronicul si cantecul varstelor, la Mircea Eliade in Romanul adolescentului miop, exista initierea prin calatorie, prin dascalii care tin loc de maestru pentru micul ucenic, cu calatoria in lumea cartilor si acumularea de cunoastere. Calatorie initiatica avem si in poezia Moartea caprioarei de Nicolae Labis, la Marin Sorescu in volumul pentru copii intitulat Ocolul infinitului mic pornind de la nimic . Naratorul tine loc de maestru, de initiator, de calauza in drumurile lor la Polul Nord, Polul Sud, la mare, la munte, in Delta Dunarii, in intalnirea cu zmeul, escapade ce aduc un spor in cunoasterea copilului. In literatura poetica, desi am mai abordat aceste probleme, revenim la Goga unde calatoria initiatica inseamna parasirea satului, a casei parintesti, a parintilor si plecarea la scoala, plecarea la oras, plecarea departe. Plecarea inseamna moartea si invierea simbolica a copilului de la tara devenit apoi altceva, suferind o metamorfoza incat copilul se trezeste "ca-mi zice satul dumneata", ca pare un necunoscut consatenilor, "un domn ce nu-i de legea romaneasca", nu mai stiu ca "sunt feciorul Linii" si feciorul lui Iosif, preotul. Plecatul e mort pentru batranii parasiti si lasati singuri, cu dorul si ingrijorarea lor. Intr-o poezie parintii sunt singuri, desi au avut doi copii: "unul mort de asta-vara/ altul sta cu domni la masa" Instrainatul ce sta cu domni la masa, intrat in alta categorie sociala, e identic cu mortul de asta-vara, desi in alte poezii revenirea la casa parinteasca inseamna situatia invierii. In poezia Mama de George Cosbuc, dupa cum subliniam in alt capitol, plecatul e mortul pe care-l boceste mama si cele doua fete ca apoi, in visul ei sa i se para ca s-a intors si il aude "la geam cu degetul cum bate". In Casa noastra plecatul fiu al Linii si al lui Iosif preotul se intoarce sa vada casa si impreuna cu vecinul Niculae constata paradisul destramat, pustiirea casei de altadata unde se auzeau povestile atator cuscre si cumetri. La poetul de la Rasinari initierea este sugerata de perechea dihotomica maestru - ucenic, adica dascal - elev. In dascalii de altadata copilul vede idealul de umanitate care, de fapt, e proiectat in absolut, dar ei il vad in ipostaze concrete. Idealul de umanitate e intruchipat de zei, de eroi civilizatori. In realitate acesta e intruchipat de modele reale de oameni cunoscuti, iubiti, care exista in Cosmosul copilului.

Sa privim icoana dascalilor evocati de poet: "Eu plang, atunci, ca tu-mi rasai in zare/ A vremii noastre dreapta mucenita/ Chipul blajin/ Cuminte si balana dascalita", "Tu esti din leagan sora cu sfiala", cu ochii limpezi, cu povestea ei trista dascalita are aura sacra a eroului civilizator pentru ca de la ea "culeg invatatura" toti si e senina-n zambetele sale "Seninatatea slovei din Scriptura" si "vad aievea intrupat ceaslovul/ In vorba ta domoala si cuminte". Mosnegii ceteti ai cartilor din strana, nevestele ce-si plang "Feciorii dusi in slujba la-mparatul" si fetele care-i calca pragul si rostesc in taina "Ce mani frumoase are domnisoara", vin la ea sa culeaga sfat si intelepciune. Ea e cea care ingrijeste copiii "altor mame", sta acum sub fragar si in toamna, o frunza la capul ei s-a coborat sa moara, iar vantul spune "crengilor plecate/ Povestea ta, frumoasa domnisoara". Fecioara-dascalita cu aura de mucenita, sfielnica, balaie, blajina, cu ochii stralucind, zambitoare, cu vorba domoala si cumpanita, cu maini delicate are povestea trista a celei pentru care "buza ta n-a cunoscut ispita", care a avut "un vis desert", stea a dreptatii, a familiei, ea care a ingrijit si invatat atatia copii ai altor mame si n-a cunoscut postura aceasta de mama, dar a trait-o cu pasiune si jertfa. Ea joaca rolul zeitei care se sacrifica pentru binele oamenilor. Intalnim in icoana dascalitei, zugravita de poetul Octavian Goga, ipostaza jertfei creatoare asa cum e si Hristos si zeita care se metamorfozeaza intr-o planta hranitoare pentru om.

Imaginea dascalului, evocata tot de catre Octavian Goga, e cea care aduce "alba dimineata" in sufletul copilului care a fost "Din soarele copilariei mele/ Pe fruntea ta mai licareste-o raza". Asa ca dascalita are aura de mucenita sfanta, dascalul e "ca un sfant dintr-o icoana veche". Aceeasi blandete, acelasi zambet, aceiasi ochi cuminti si limpezi ca si-n cazul invatatoarei. Apar in ipostaze sacre. Ei intruchipeaza astfel idealul de umanitate pentru ca apar in ipostaza de "eroi civilizatori", purtatori de lumina, de invatatura. Daca ne gandim la Eminescu vedem aceeasi filozofie a lumii. In Memento mori, civilizatiile se nasc, apar din puterea gandirii si cad prin trairea in carnal, in biologic. La Eminescu iubirea si gandirea nasc lumi, la fel ca si la Goga, la scara mica, dragostea si invatatura zidesc lumea de maine prin copii.

Dascalul lui Octavian Goga parea "un mag din basme/ Cand Soarele/ Bland patrundea prin streasina de paie/ Si lumina bucoavna ta batrana", cartea de invatatura, locul de unde se invata intelepciunea. A invatat de la "batranul dascal" si acum, plecat la oras, poetul invata "intelepciunea altei lumi ma-nvata". Acolo, in satul de sub munte insa traieste in memoria afectiva a poetului "curata cinste-a pletelor carunte", metafora ce defineste pe dascalul sau de altadata.

Gandind la dascalul sau spune poetul: "Pare ca duhul altei lumi m-atinge,/ In zbor domol, pe frunte cu aripa", o lume "cu senina/ Cucernicie-a vremilor uitate" si "focul mare-al dragosteri de lege". Figura dascalului i-a luminat poetului "cararile pribege" si cu "sfintenia cantarii preacurate" a troparelor.

Preotul satului este alta varianta a modelelor sublime, pe langa invatator, invatatoare, evocate in extraordinare poezii. Batranul preot isi aduna poporul de credinciosi "langa fragarul din ulita", domol, sprijinit in toiag ca un apostol, clipind din "genele carunte" si povesteste feciorilor, nevestelor, mosnegilor. Batranii framanta lacrimi in gene, fusurile nevestelor se opresc, feciorii "strang praseaua/ Cutitului din cingatoare". "Batranul mag" apare in ipostaza maestrului in care ucenic este poporul adunat s-asculte "Ce sfant e graiul gurii sale". El devine vestitorul unei "lumi ce va sa vie". E o alta imagine din copilaria poetului ramasa emblematica, nu numai pentru el, ci pentru un neam intreg.

Intalnim si la St. O. Iosif, in poezia ampla A fost odata, calatoria initiatica, povestea copilului care "nu stia de rau si bine" si care invata lumea cu binele si raul ei, cu divinul si demonicul ce salasluiesc in ea, cu cele doua fete necunoscute care sunt umilinta si marirea pentru a depasi un fel de a fi, un statut social si sa ajunga din fierar imparat, mostenitorul unei mari imparatii. Poezia cuprinde un basm versificat, prelucrat, dar care pastreaza schema stiuta, cu biruinta binelui, cu calatoria plina de probe pentru copilul de imparat nascut in codru si crescut de un sihastru care-i spune sa plece, dupa moartea sa, in lume si sa slujeasca pe Domnul. In loc de Sf. Duminica, Sf. Vineri sau alte ipostaze sfinte, gasim sihastrul ce-si trece vremea "in ruga si post" in singuratatile codrului, intalnim ipostaza spanului sau demonului metamorfozat, calfa care vrea pierzarea feciorului de imparat si care-l trimite in Padurea Neagra sa faca carbuni. Raul se intruchipeaza si-n capetenia bandei de talhari. Fat-Frumosul Gheorghita trece prin diverse probe: slugareste la fierar sa-si plateasca palosul si buzduganul, trece prin Padurea Neagra cu Scorpia fioroasa, aduce bucata de fier din pamantul blestemat, salveaza un vanator din lupta cu mistretul urias. Recunoscut apoi ca mostenitor al imparatiei, e aplaudat de "gloata" caci este "cel ce mort a fost si a inviat".

Povestea depanata de bunica in sfaraitul dulce al fusului aduna copiii, inspaimanta, intristeaza in situatiile grele. Bunica intervine pe parcurs: "Nu tremurati, fiti cu inima barbata" cand le vorbeste de ceata de talhari din codru. Apoi mediteaza cand regina ajunge roaba la talhari: "Vedeti, copii, cum sortile-s schimbate/ Gogeamite imparateasa mare/ Si-acu ce viata jalnica petrece/ In inchisoarea umeda si rece". La sfarsit, cand fusul se opreste si caierul se gata si opaitul e aproape de stingere, bunica le spune: "E tarzior, copii, / Hai la culcare".

Bunica e depozitarul povestilor, dar si calauza in calatoria initiatica imaginara, in care e insotita de copiii care asculta. Intrati in pielea eroului, ascultatorii devin ei participanti la calatorie, la probe si dobandesc cunoastere a lumii din intamplarile care au fost. Ea e in rolul "fecioarei dascalite" care invata copiii. Lumea povestilor spuse de bunica echivaleaza cu lumea cartilor din Romanul adolescentului miop.