O fugara privire asupra menirii cuvantului scris

O FUGARA PRIVIRE ASUPRA MENIRII CUVANTULUI SCRIS

La inceput de mileniu III se cuvine sa intoarcem privirile spre inceputurile civilizatiei umane pentru a ne pune cateva intrebari logice si mereu incitante. De ce scriu oamenii ? De cand scriu_? si Cum comunica ei prin scris ? Si daca facem in gand ocolul Terrei, am putea fi uimiti in fata imaginii unui adevarat Turn Babel al scrierilor ajunse pana la noi. Nu stim daca noi putem estima astazi cu exactitate cat de mare este aportul scrierii ca tezaurizator al formelor de civilizatie si cultura ale omenirii, dar suntem siguri ca niciodata nu se va afla cate descoperiri s-au pierdut din cauza lipsei cuvantului scris in acele inceputuri ale timpului si cate se vor fi sters odata cu incendierile care au distrus atatea inventii incredintate de geniul omenesc viitorului prin litera asezata pe hartie. O incercare de a calcula statistic cat anume a ajuns la noi din ceea ce a creat Antichitatea a condus la concluzia ca in present detinem numai a patruzecea parte din mostenirea vechii epoci. Nu vi se pare surprinzator de putin? Asa cum suntem siguri ca fara inventarea plugului, a rotii olarului, a strungului si a razboiului de tesut nu ar fi inflorita azi marea industrie moderna, tot astfel putem sa fim incredintati ca fara nascocirea lui Gutenberg si fara ideea lui Marconi precursorii nostri, care trudind veac dupa veac au impins viata spre prezentul, pe care il traim in acest inceput de mileniu III, n-ar fi infruntat atat de eroic cerbiciile istoriei.

De cand preistoria a lasat locul istoriei, oamenii au cautat metode pentru a nu da prada uitarii faptele mari ale timpului lor. Povestite copiilor si nepotilor, ele au trecut prin viu grai din generatie in generatie. Dar pentru ca fiecare povestitor simtea nevoia sa adauge sau sa lase la o parte cate ceva din cele ce el auzise narandu-se, ceea ce se transmitea depasea frontierele istoriei, devenind basm, legenda, balada sau epopee. Pentru a le da mai multa stralucire rapsozii le-au turnat in versuri. Astfel s-au inaltat acele unice monumente ale limbii si civilizatiei eline care sunt cantecele homerice, Iliada si Odiseea, atata timp nescrise, circuland prin viu grai de la o generatie la alta.

Mai apoi, oamenii au descoperit   mijlocul de a transmite posteritatii viata lor traita, iar vestile lor aveau sa ajunga acolo unde vorba zisa liber nu putea razbate nestingherita de departarea in timp si spatiu.

Astfel gandul cu ideile omului, simtirea cu emotiile sale aveau sa treaca fara vama de la un meridian la altul, de la un secol la altul.

Inainte ca primul cuvant sa fi fost fixat prin scris, oare cu ce mijloace isi ajutau oamenii memoria? Cum comunicau intre ei printr-un alt fel de semne care au precedat scrisul ? Se crede ca, spre exemplu, ridicarea unor mormane de piatra, apoi a unor stele funerare, ca forme de a comunica o idee, ar fi fost primii pasi spre inventarea scrierii. Pana la noi a razbit pe calea traditiei populare obiceiul de a-ti face un nod la batista ca sa-ti amintesti ca stii ca ai de implinit un proiect ori un comision. Este vorba in asemenea exemplificari doar de un rudiment al unor sisteme de comunicare, ce erau intrebuintate in epoca in care se trecea de la preistorie la istorie. Poate ca mataniile, inventate candva de catre calugarii budisti si folosite pana astazi de catre catolici, nu sunt nici ele altceva decat niste precursoare ale scrisului. Ele ar putea face parte dintr-o preistorie a erei Gutenberg, aidoma "semnelor casei", care se intrebuintau chiar ca iscalitura, cand proprietarul nu cunostea scrisul, sau desenelor de pe stanci facute in epoca de piatra, ele marcand inceputul scrierilor in sisteme sintetice.

Din nevoia de a pastra si transmite unele amintiri s-au creat primele documente intocmite cu ajutorul scrierii pictografice sau ideografice intr-un sistem ce reda numai sensul general, fara a pastra insa textul exact. Inscriptiile ideografice se mai redacteaza si astazi, respectandu-se o traditie milenara la populatii ce vietuiesc in forme primitive pe meridiane indepartate ale Terrei, precum pieile rosii din America de Nord, localnicii din Oceania, din Africa si Siberia de Nord ori la eschimosii din nordul continentului european. In ideografie accentul este pus pe continutul de idei al imaginilor si nu si pe o reprezentare artistica, apropiata de cea naturala, cum se proceda in scrierea pictografica. Locul figurii il ia acum intr-o forma simplificata simbolul acesteia. Trecerea de la pictura la ideograma nu s-a facut transant atunci, in vremea inceputurilor, din moment ce pana si astazi exista reprezentari grafice moderne, realizate cu mijloace de expresie artistica specifice ambelor tipuri de scriere. Astfel sunt, spre exemplu, asa-zisele "povestiri in imagini" sau desenele caricaturale, care se pastreaza si in prezent ca niste genuri de mare interes.

Din inceputuri de civilizatie oamenii au manifestat o mare ravna de a invata, de a se initia si de a patrunde tainele existentei. Nimeni n-a reusit sa faca acest lucru de unul singur, ci a trebuit sa preia ceea ce deja stiau inaintasii sai. O traditie a constituit-o aceasta transmitere a cunostintelor de la o generatie la alta, dar o asemenea ucenicie nu se realiza usor, ci numai prin instituirea unui ritual al invatarii. Antichitatea, Evul Mediu si epoca moderna si-au perfectionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea. Totdeauna, insa, dascalii au fost mai putin numerosi decat invataceii. Vrajitorul, proorocii si prezicatorii, adica cei care stapaneau fortele tainice ale existentei oamenilor, au fost inlocuiti de carturari instruiti si dornici sa comunice celor tineri stiinta lor. Invatamantul s-a institutionalizat si a devenit tot mai eficace in angrenajul general de transmitere a cunostintelor umane. In mod firesc s-a desavarsit si cartea, care n-a mai fost un obiect de lux ca in Evul Mediu, cand un singur exemplar costa cat o pereche de vite si putea fi achizitionat cu mare greutate, ci s-a transformat in instrument de culturalizare, largindu-si arealul social in care se folosea, ea devenind un bun comun.

Cine si-ar putea imagina cu exactitate cat de intinsa a fost constelatia scrierilor inventate de-a lungul secolelor de catre oameni ? Asa cum au inflorit la diferite semintii, variatele forme de scriere si-au mentinut pana in prezent autonomia si propria evolutie. Diferentierile dintre scrieri au produs si distinctia intre cititori, caci in prezent nimeni n-ar putea scrie carti pentru absolut toti semenii sai, dupa cum nici un om n-ar izbuti sa citeasca toate cartile pe care le detine in zestrea ei omenirea.

Atunci cand intri intr-o mare biblioteca simti ca prin ele insele, cartile alcatuiesc o lume fascinanta, un univers vast si puternic, in stare sa asigure noi dimensiuni vietii oamenilor. In acest templu al cartii care este biblioteca, cea mai veche institutie socio- culturala realizata de oameni, sta tezaurizata toata intelepciunea lumii, dupa cum au constatat mari manuitori ai condeiului. Vestit orator al Antichitatii romane, dar si om politic, scriitor si filozof Marcus Tullius Cicero socotea ca biblioteca este "acolo unde se da viata cartii". Din vechime prestigiul de care s-a bucurat biblioteca a determinat oamenii sa o asemene cu biserica. De aceea s-a spus ca in timp ce "Biserica este casa lui Dumnezeu", Biblioteca trebuie considerata "un templu al spiritualitatii umane". Desi a tezaurizat din vechi timpuri zestrea livresca a lumii, biblioteca nu putea sa ramana un simplu depozit de carte, ci ea si-a asumat responsabilitatea de indrumare a lecturii, oferind cititorilor acel fir al Ariadnei necesar sporirii spirituale. Bibliotecarul, aidoma profesorului la scoala, are menirea de a sfatui, de a ghida utilizatorii colectiilor de documente dintr-o biblioteca., intrucat, asa cum cu intelepciune spune un proverb italian, "Cartile ca si profesorii ar trebui sa fie putine, dar de calitate

Astazi nu ne putem imagina nici-un domeniu in care s-a inregistrat progresul mintii omenesti fara sa recunoastem aportul cartilor pastrate in biblioteci. Cu aceasta convingere vom pasi intr-un nou veac si intr-un alt mileniu, fara sa fim siguri ca forma si aspectul cartii vor ramane asa cum le stim noi astazi, transmise de o seculara traditie. Se vor opri cititorii la ecranul computerului sau, nemultumiti de unele neajunsuri pe care, fara indoiala, acesta le prezinta, vor inventa alte tipare in care va fi comunicata bogata zestre spirituala tezaurizata in carti si transmisa viitorimii ? Nu pregetam nici o clipa sa credem ca asa va fi. Ceea ce ramane cert si are valoare permanenta este adevarul ca fara scris, fara carti si fara biblioteci nu vor fi posibile nici progresul civilizatiei si nici inflorirea culturii umane.

SCRISUL DE LA IPOSTAZE MITOLOGICE LA REALITATE ISTORICA

Act de cultura cu efect civilizator, scrisul, sta la baza artei albe, care a propulsat viata omului de Neanderthal, ajutat sa iasa din pesteri spre a deveni dupa multe milenii de autoperfectionare calatorul intergalactic al mileniului III.

Privit din perspectiva istorica, drept proces dezvoltat de-a lungul secolelor, scrisul , acel "sistem de semne grafice conventionale conceput pentru redarea cuvintelor si a gandirii"1 a marcat atat evolutia societatii umane cat si descoperirea focului. Intocmai acestuia din urma, el si-a dobandit o aura legendara, ce face dificila fixarea lui in timp si spatiu. Ca fenomen al realitatii socio - culturale, el a fost in stare nu numai sa fie un instrument de comunicare interumana, ci si sa oglindeasca treptele varstei aurorale a omenirii pe diferitele meridiane ale Terrei.