Gabriel García Márquez

Toamna patriarhului

La sfirsitul saptaminii, vulturii se lasara in balcoanele palatului prezidential, distrusera cu ciocul plasele de la ferestre si rascolira cu aripile lor timpul incremenit dinauntru, iar in zorii zilei de luni orasul se destepta din letargia-i de veacuri la adierea unei brize caldute si gingase ce aducea un iz de mort important si de putreda grandoare. Abia atunci ne incumetaram sa intram fara a lua cu asalt zidurile naruite de piatra fortificata, asa cum voiau cei mai inversunati, si fara sa smulgem din bala­male, cu boi injugati, portile cele mari, dupa cum propu­neau altii, caci a fost de-ajuns ca cineva sa le impinga pentru ca sa cedeze cu tot blindajul lor care pe timpurile de glorie ale palatului rezistase bombardelor lui William Dampier. Parca am fi patruns in lumea unei alte epoci, fiindca aerul era mai usor in gropile cu darimaturi din uriasul salas al puterii, iar linistea parea straveche si lumina decrepita facea ca totul din jur sa se desluseasca anevoie. In prima curte, ale carei dale cedasera presiunii subterane a buruienilor, vazuram posturile pustii si in dezordine ale garzilor care fugisera, armele parasite in rastel, lunga masa de scinduri negeluite cu farfuriile cu resturile prinzului de duminica intrerupt de panica, vazuram dependintele in penumbra unde fusesera cindva birourile civile, ciupercile pestrite si crinii albi printre petitiile nerezolvate al caror curs obisnuit fusese mai incet decit acela al vietilor celor mai sterpe, vazuram in mijlocul curtii cristelnita unde fusesera botezate in sfintul har martial mai mult de cinci generatii, vazuram, in spate, vechiul grajd al viceregilor transformat in garaj, si printre camelii si fluturi berlina de pe vremea vacarmului, furgonul de pe timpul ciumei, caleasca din anul cometei, dricul progresului in cadrul ordinii, limuzina somnambula a celui dintii veac de pace, toate in stare buna, sub pinza de paianjen plina de colb si toate vopsite in culorile drapelului national. In curtea urmatoare, dincolo de grilajul de fier, erau trandafirii ninsi de pulberea lunii la umbra carora dormeau leprosii in vre­murile de glorie ale palatului, si se intinsesera intr-atit, nefiind ingrijiti, incit aproape ca nu mai ramasese nici un ungher fara mirosul acela de roze in valmasag cu pesti­lenta ce razbea pina la noi din fundul gradinii, duhoarea de la cotetul de gaini si miasma de balega si urina fermen­tata de la vaci si de la soldatii din biserica de pe timpurile coloniei preschimbata in staul pentru muls. Facindu-ne drum prin hatisul sufocant, vazuram galeria cu arcade cu glastre de garoafe si frunze de astromelia si pansele unde fusesera incaperile concubinelor, si dupa felurimea restu­rilor menajere si numarul mare al masinilor de cusut ni se paru cu putinta sa fi locuit acolo peste o mie de femei cu droaia lor de prunci nascuti toti la sapte luni, vazuram dezordinea ca la razboi de prin bucatarii, rufele in albii putrezind la soare, haznaua comuna pentru concubine si soldati, si in fundul gradinii, salciile somptuoase ce fuse­sera aduse cu radacini din Asia Mica in uriase sere pe mare, cu pamintul, seva si burnita lor, si dincolo de salcii vazuram palatul, imens si trist, cu jaluzelele facute tandari prin care continuau sa intre vulturii. N-am fost nevoiti sa fortam intrarea, cum crezusem, caci poarta din mijloc paru a se deschide doar sub imperiul vocii, asa incit am urcat la primul cat pe o scara de piatra rosie ale carei covoare de opera fusesera tocate de copitele vacilor, si din primul vestibul si pina in iatacuri vazuram birourile si salile oficiale in ruine, pe unde se plimbau vitele nepasatoare mincind perdelele de catifea si sfisiind plusul fotoliilor, vazuram tablouri cu subiecte eroice, cu sfinti si militari, aruncate pe jos printre mobile sfarimate si balegi proaspete, vazuram o sufragerie distrusa de vaci, sala de muzica profanata de stricaciunile vacilor, masutele de domino facute bucatele si pajistea meselor de biliard jupuita de vaci, si parasita intr-un ungher, masina de fabricat vint, care falsifica orice fenomen de pe cele patru cvadrante ale rozei vinturilor pentru ca lumea din palat sa suporte mai usor nostalgia marii disparute, vazuram colivii de pasari atirnind peste tot, acoperite inca de husele care le ocro­teau somnul dintr-una din noptile saptaminii trecute, iar prin ferestrele nenumarate vazuram uriasul animal adormit care era orasul nestiutor din acea istorica zi de luni pe care incepea s-o traiasca, si dincolo de oras, crate­rele moarte cu aspra cenusa lunara ale cimpiei nesfirsite unde odinioara fusese marea. In acel spatiu interzis pe care foarte putini oameni avusesera privilegiul sa-l cunoasca, am simtit pentru prima oara mirosul de stirv al vulturilor, le-am perceput gifiitul milenar, instinctul prevestitor, si calauzindu-ne dupa duhoarea de putre­factie raspindita prin filfiirea aripilor lor, am gasit in salonul de audiente tigvele de vaca napadite de viermi, picioarele din spate repetate fara sir in oglinzile mari, si atunci am impins o usa laterala ce dadea intr-un cabinet ascuns in zid si acolo l-am vazut pe el, in uniforma de doc fara galoane, cu jambierele puse, cu pintenul de aur la calciiul sting, mai batrin decit toti oamenii si toate vietatile de pe pamint si din apa, prabusit cu fata in jos, cu bratul drept indoit sub cap in chip de perna, asa cum dor­mise noapte de noapte in toate noptile din cumplit de lunga-i viata de despot singuratic. Abia cind l-am intors sa-i vedem fata am inteles ca era cu neputinta sa-l recu­noastem, chiar daca n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindca nici unul din noi nu-l vazuse vreodata, cu toate ca profilul lui se afla pe ambele fete ale monedelor, pe timbrele postale, pe etichetele purgativelor, pe bandajele de hernie si pe scapularii, iar tabloul lui inramat unde aparea cu drapelul national si dragonul patriei pe piept era expus mereu si pretutindeni, caci stiam ca erau copii dupa por­tretele socotite inexacte inca de pe vremea cometei, cind pina si parintii nostri stiau cine era el numai pentru ca-i auzisera povestind pe parintii lor, iar acestia pe ai lor, si de mici ne obisnuisera sa credem ca el era viu acolo in palatul puterii, fiindca cineva vazuse cum se aprindeau luminile intr-o noapte de petrecere, altcineva povestise ca-i zarise ochii tristi, buzele palide, mina ginditoare schitind in van gesturi de ramas bun prin dantelele bise­ricesti ale limuzinei prezidentiale, iar cu multi ani in urma intr-o duminica il luasera inauntru pe orbul acela ratacitor care pentru cinci banuti recita versurile poetului uitat Rubén Dario si se intorsese fericit cu o uncie de aur adevarat cu care fusese platit pentru recitalul dat numai pentru el, desi nu-l vazuse, de buna seama, si nu fiindca era orb, ci fiindca nici un muritor nu-l mai vazuse de pe vremea varsatului negru, si totusi stiam ca se afla acolo, o stiam deoarece lumea continua sa existe, viata mergea mai departe, posta ajungea la timp, fanfara municipala cinta seria de valsuri lesinate in fiecare simbata sub palmierii prafuiti si felinarele triste din Piata Armelor, si alti muzi­canti batrini le luau locul celor care mureau. In ultimii ani, cind dinauntru n-au mai razbit zgomote omenesti nici cint de pasari, iar portile blindate se inchisesera pentru totdeauna, stiam ca era totusi cineva in palat caci noaptea se vedeau lumini ca de corabii la ferestrele dinspre mare, si cei care se incumetasera sa se apropie auzeau tropot de copite si fornait de animale mari dincolo de zidurile fortifi­cate, si intr-o dupa-amiaza de ianuarie o vaca in balconul prezidential contemplind asfintitul, inchipuiti-va, o vaca in balconul patriei, ce ingrozitor, ce tara nenorocita, dar se facura tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea aceea ca o vaca sa fi ajuns in balcon, doar toata lumea stia ca vacile nu urca scarile, si in special daca sint de piatra, si cu atit mai putin daca au covoare, astfel incit in cele din urma n-am mai stiut daca o vazuseram cu adevarat sau nu cumva trecind intr-o dupa-amiaza prin Piata Armelor visaseram cu ochii deschisi ca o vaca statea in balconul prezidential unde de fapt nu se vazuse nimic si nici n-avea sa se mai vada ani multi, pina in zorii ultimei vineri cind incepura sa apara cei dintii vulturi ce-si luara zborul de pe acoperisul spitalului pentru saraci unde picoteau zilnic, veniti de undeva de departe de tarm, se ivira in valuri succesive din zarea haului de pulbere unde fusese odata marea, se rotira o zi intreaga in cercuri molcome deasupra palatului, pina cind un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasa si guler rosu-aprins, dadu un ordin tacut si atunci incepu prapadul de geamuri sparte, mirosul acela de hoit mare, navala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu putinta decit intr-o casa ramasa de izbeliste, asa incit am indraznit si noi sa intram si am descoperit in sanctuarul pustiu resturile maretiei, trupul ciugulit, miinile netede de fecioara cu insemnul puterii pe osul inelarului, tot corpul fiind plin de licheni minusculi si vietati parazite din strafundurile marii, mai cu seama la subsuori si intre picioare, si avea bandajul de pinza tare ce-i sustinea testiculul umflat de hernie, singurul care fusese ocolit de vulturi cu toate ca era cit un rinichi de bou, dar nici macar atunci nu ne incumetaram sa credem ca murise, fiindca era a doua oara ca fusese gasit in biroul acela, singur si imbracat, mort dupa cite se pare de moarte buna in timpul somnului, asa cum fusese prezis cu multi ani in urma in apa fermecata din ulcelele ghicitoarelor. Prima oara cind il gasira, aflat la inceputul toamnei vietii lui, natiunea mai era inca destul de vie pentru ca el sa se simta in primejdie de moarte chiar si-n singuratatea dormitorului sau, si totusi cirmuia mai departe ca si cum ar fi stiut ca ii e harazit sa nu moara in vecii vecilor, caci pe atunci nu parea ca era vorba de un palat prezidential ci de o piata unde erai nevoit sa-ti croiesti drum printre slugi desculte care descarcau de pe magari zarzavaturi si cosuri cu gaini prin coridoare, sarind peste cumetre cu copii morti de foame care dormeau claie peste gramada pe scari, asteptind miracolul milostiveniei oficiale, si trebuia sa te feresti de puhoaiele de zoaie aruncate de concubinele slobode la gura care puneau in vase flori proaspete in locul celor de peste noapte si spalau podelele, inginind cintece de dragoste amagitoare in ritmul in care bateau cu crengi uscate covoarele prin balcoane, totul petrecindu-se in toiul scandalului stirnit de slujbasii pe viata care descopereau gainile ouindu-se in sertarele birourilor, al foielii curvelor si soldatilor prin closete, al larmei de pasari si incaierarilor de ciini vaga­bonzi chiar si in cursul audientelor, fiindca nimeni n-avea habar care cine este, nici de partea cui, in palatul acela cu portile deschise in a carui dezordine nemaipomenita era cu neputinta sa-ti dai seama unde se afla cirmuirea. Stapinul casei nu numai ca lua parte la prapadul acela ca de bilci, dar il si stirnea si-l atita, caci indata ce se aprin­dea lumina la el in dormitor, inainte de cintatul cocosilor, garda prezidentiala suna desteptarea vestind noua zi cazarmii Conde din vecinatate, aceasta o repeta pentru baza de la San Jerónimo, care la rindul ei o trimbita fortaretei din port, iar aceasta o repeta din nou de sase ori, una dupa alta, trezind mai intii orasul, apoi toata tara, in vreme ce el medita pe closetul portabil, incercind cu miinile sa-si domoleasca tiuitul urechilor care incepea tocmai atunci, si vazind cum licareau luminile corabiilor pe miscatoarea mare de topaz, care pe timpurile acelea de glorie se mai afla inca in fata ferestrei sale. In fiecare zi de cind luase in stapinire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca sa masoare cu mina lui cantitatea de lapte pe care cele trei carute prezidentiale trebuiau s-o duca la cazarmile din oras, bea apoi la bucatarie o ceasca mare de cafea neagra si minca turta de manioc fara sa stie prea bine incotro aveau sa-l poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovaiala slugilor, carora fiind de-ale casei le vorbea pe limba lor, pretuindu-le nespus linguselile cere­monioase si deslusindu-le lesne intentiile, si putin inainte de ora noua facea o baie prelunga, in apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra migdalilor din gradina sa particulara, si abia dupa unsprezece izbutea sa-si biruie nelinistea ce-l cuprindea in zori si sa faca fata intimplarilor reale. Odinioara, pe vremea ocupatiei infan­teriei marine, se inchidea in cabinet pentru a hotari soarta patriei impreuna cu comandantul trupelor debarcate si semna tot felul de legi si decrete punindu-si degetul gros, caci pe atunci nu stia sa citeasca, nici sa scrie, dar cind il lasara inca o data singur cu patria si puterea sa, nu-si mai facu singe rau cu corvoada legilor scrise, ci cirmui prin viu grai si in persoana in orice moment si pretutindeni, cu o parcimonie neclintita, dar si cu o pricepere de neconceput pentru virsta sa, asediat de o puzderie de leprosi, orbi si damblagii care implorau din propria-i mina sarea tamaduirii, si de politicieni cu stiinta de carte si adulatori nerusinati care-l proclamau drept cel care indreapta cutre­murele, eclipsele, anii bisecti si alte greseli ale Domnului, tirindu-si prin tot palatul pasii uriasi de elefant pe zapada, in vreme ce rezolva treburi de stat si probleme curente cu aceeasi naturalete cu care poruncea sa-mi luati usa asta de aici si sa mi-o puneti dincolo, iar cind o luau, sa mi-o puneti la loc, iar cind o puneau, ceasul din turn sa nu bata de douasprezece la douasprezece, ci la doua pentru ca viata sa para mai lunga, porunca era implinita fara nici o sovaiala, fara o clipa de ragaz, in afara orei ca de moarte a siestei, cind se refugia in penumbra concubinelor, alegea una cu forta si fara s-o dezbrace, fara sa inchida usa, in incinta palatului rasunind atunci gifiiala-i nemiloasa de barbat grabit, zornaitul jinduitor al pintenului de aur, scincetul ca de ciine, groaza femeii care-si irosea rastimpul de dragoste straduindu-se sa abata privirea stearsa a copiilor prematuri, tipetele ei carati-va de aici, duceti-va sa va jucati in curte, nu-i voie sa vada copiii asa ceva, si apoi glasurile se stingeau, viata incremenea, se lasa o liniste adinca, toata lumea raminea stana de piatra cu degetul pe buze, fara sa respire, liniste, generalul se odihneste, dar cei care-l cunoscusera mai bine nu se incredeau nici macar in ragazul acelei clipe sacre, fiindca intotdeauna parea ca se dedubleaza, doar il vazusera jucind domino la sapte seara si in acelasi timp fusese vazut dind foc baligilor de vaca pentru a alunga tintarii din salonul de audiente, si nimeni nu-si facea vreo iluzie pina ce nu se stingeau luminile de la ultimele ferestre si nu razbatea zgomotul huruitor al celor trei zavoare, celor trei lacate si celor trei drugi de la dormitorul prezidential, si pina nu se auzea prabusindu-se pe pardoseala de piatra trupul lui istovit si rasuflarea-i de copil decrepit ce devenea tot mai adinca pe masura ce mareea crestea, pina cind harfele noptatice ale vintului faceau sa amuteasca greierii din timpanele lui si un urias val de spuma pustia strazile stravechiului oras al viceregilor si corsarilor si navalea in palatul prezidential prin toate ferestrele, ca in acea cumplita simbata de august cind oglinzile se umplura de scoici si salonul de audiente ramase la discretia rechinilor, depasind cel mai ridicat nivel al oceanelor preistorice si revarsindu-se peste fata pamintului, peste spatiu si timp, si numai el ramase plutind cu fata in jos pe apa lunara a viselor lui de inecat solitar, cu uniforma-i de doc de simplu soldat, cu jambierele puse, cu pintenul de aur si bratul drept indoit sub cap in chip de perna. Acea prezenta simultana a sa pretutindeni in anii bolovanosi care i-au precedat cea dintii moarte, urcusul acela in timp ce cobora, extazierea in fata marii pe cind agoniza de dragoste nesatisfacuta nu erau un privilegiu al firii lui, asa cum proclamau adulatorii, nici vreo nascocire a multimii, cum sustineau cei care-l defaimau, ci norocul de a se putea bizui pina-n pinzele albe pe serviciile si fidelitatea de ciine a lui Patricio Aragonés, dublul lui perfect, care fusese gasit fara ca nimeni sa-l fi cautat cind venira la el cu vestea, domnule general, ca o falsa trasura prezi­dentiala cutreiera satele de indieni facind o afacere manoasa cu acea inlocuire, ca-i vazusera ochii stinsi in penumbra de moarte, ca-i vazusera buzele palide, mina de mireasa gingasa cu o manusa de atlaz aruncind sare bolnavilor ingenuncheati in strada, si ca in urma trasurii veneau calare doi falsi ofiteri stringind bani grei pentru binefacerea tamaduirii, inchipuiti-va, domnule general, ce sacrilegiu, insa el nu dadu nici un ordin impotriva impostorului, ci porunci sa-i fie adus in secret la palatul prezidential, cu capul virit intr-un sac din fire de agava ca sa-l dezorienteze, si atunci il coplesi umilinta de a se vedea pe sine insusi pe picior de egalitate cu celalalt, la naiba, omul asta sint eu, zise, caci intr-adevar era ca si cum ar fi fost, in afara de vocea autoritara pe care celalalt nu izbuti s-o imite niciodata, si de netezimea liniilor din palma, acolo unde curba vietii se prelungea fara poticneli pina la baza degetului gros, si daca n-a poruncit sa fie impuscat pe loc n-a facut-o din interesul de a-l pastra ca inlocuitor oficial, caci asta-i trecu prin minte mai tirziu, ci fiindca l-a tulburat speranta desarta ca datele propriului sau destin ar sta scrise in palma impostorului. Cind se incredinta de zadarnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravietuise impasibil la sase atentate, luase obiceiul sa-si tiriie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, ii tiuiau urechile si-l supara hernia in zorii zilelor de iarna, si invatase sa-si scoata si sa-si puna pintenul de aur incurcindu-si curelele numai ca sa cistige timp in cursul audientelor, bombanind duca-se naibii cataramele astea facute de mesterii din Flandra, nu-s bune de nimic, si din mucalit si vorbaret cum fusese pe cind sufla sticla la cuptorul parintelui sau ajunse ginditor si sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutind penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fara a raspunde vreodata la o intrebare inainte de a intreba la rindu-i dar dumneata ce parere ai?, si din trintor si parazit cum fusese pe vremea cind vindea minuni se facu trudnic de sirguincios, calator neinduplecat, zgircit si hraparet, multumindu-se sa faca dragoste cu forta si sa doarma pe podea imbracat, cu fata in jos si fara perna, renuntind la ifosele-i timpurii de identitate proprie si la orice vocatie mostenita in ce priveste ambitia stralu­cita de a fi pur si simplu suflator de sticla, si infrunta cele mai ingrozitoare riscuri ale puterii, asezind cea dintii piatra acolo unde niciodata n-avea sa se mai puna vreuna, taind panglici inaugurale pe meleagurile dusmanilor si indurind naruirea atitor vise duse pe apa simbetei, infrinindu-si atitea suspine stirnite de sperante imposibile pe cind incorona aproape fara sa le atinga atit de multe si atit de efemere si de inaccesibile regine ale frumusetii, caci se impacase pe veci cu soarta ce-i harazise un destin care nu era al sau, chiar daca n-a facut-o din lacomie, nici din convingere, ci fiindca el i-a schimbat existenta dindu-i slujba de impostor oficial pe viata, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe luna si avantajul de a trai ca un rege fara pacostea de a fi rege cu adevarat, ce-ti poti dori oare mai mult? Confuzia aceea a identitatilor a atins culmea intr-o noapte cu vint, cind dadu peste Patricio Aragonés suspinind inaintea marii, invaluit in boarea inmiresmata de iasomie, si-l intreba cu indreptatita neliniste daca nu cumva ii pusesera omag in mincare fiindca mergea impleticindu-se, batut parca de un vint necrutator, iar Patricio Aragonés ii raspunse ca nu, domnule general, se intimplase ceva si mai rau, caci simbata trecuta incoro­nase o regina de carnaval si dansase cu ea primul vals, si acum nu mai gasea portita de a scapa din amintirea aceea, fiindca era cea mai frumoasa fata de pe lume, din cele care n-au fost facute pentru unul ca mine, domnule general, numai daca ati vedea-o, dar el ii raspunse cu un oftat de usurare, ce dracu', astea-s chestii care li se intimpla barbatilor cind sint in mare lipsa de femei, propunindu-i sa i-o sechestreze, dupa cum facuse cu atitea femei incintatoare care-i ajunsera ibovnice, ti-o vir eu cu forta in pat, cu patru soldati care s-o tina de picioare si de miini pe cind tu te infrupti dupa pofta inimii, la naiba, cu virf si indesat, zise, pina si mironositele se zbat ca turbatele la inceput, iar apoi te implora nu ma lasati asa, domnule general, ca un biet fruct vaduvit de saminta, insa Patricio Aragonés nu voia asa ceva ci si mai mult, voia sa fie iubit, caci fata asta stie cum stau lucrurile, domnule general, o sa vedeti si dumneavoastra c-o sa intelegeti cind o veti vedea, si atunci el l-a indemnat intru usurare s-o apuce pe cararile noptatice care duc la incaperile concubinelor lui si ingaduindu-i sa se foloseasca de ele ca si cum ar fi el insusi, asaltindu-le in mare graba si fara sa-si lepede hainele, iar Patricio Aragonés se cufunda de buna credinta in cloaca aceea de iubiri de imprumut, socotind ca avea sa-si infrineze astfel patima, dar dorinta-i era atit de arzatoare ca uneori uita conditiile imprumutului, se desfacea distrat la slit, se pierdea in amanunte, se lovea din neatentie de pietrele ascunse ale femeilor mai putin darnice, le smulgea suspine adinci si le facea sa rida uimite in bezna, mare hot, domnule general, ii spuneau, sinteti tot mai nesatul cu toti anii pe care-i aveti, si de atunci nici unul din ei si nici una din ele n-a mai stiut care din copii era fiul cui, deoarece si copiii lui Patricio Aragonés, ca si ai lui, se nasteau la sapte luni. Astfel, Patricio Aragonés ajunse omul cel mai de seama al puterii, cel mai iubit si poate si cel mai temut, iar el avu mai mult timp sa se ocupe de armata, la fel de temeinic cum o facuse la ince­putul mandatului, nu pentru ca puterea lui s-ar sprijini pe armata, cum credeam cu totii, ci dimpotriva, pentru ca era dusmanul sau firesc cel mai de temut, asa incit ii facea pe unii ofiteri sa se creada spionati de altii, ii schimba dintr-un loc intr-altul ca sa-i impiedice sa puna ceva la cale, apro­viziona cazarmile cu opt cartuse oarbe la fiecare zece cite se cuveneau si le trimitea pulbere amestecata cu nisip de mare pastrind munitia cea buna la indemina lui intr-un depozit din palatul prezidential ale carui porti aveau chei fara dublura si unde nimeni altcineva nu putea patrunde, in afara de el, la adapostul umbrei tacute a prietenului meu de-o viata, generalul Rodrigo de Aguilar, artilerist cu academia militara care pe deasupra mai era si ministrul apararii si totodata comandantul garzii prezidentiale, capetenia serviciilor de siguranta a statului si unul din foarte putinii muritori carora le-a fost ingaduit sa-l bata la o partida de domino, fiindca-si pierduse bratul drept incercind sa dezamorseze o incarcatura de dinamita doar cu citeva minute inainte ca berlina prezidentiala sa treaca pe la locul atentatului. Se simtea atit de sigur, ocrotit fiind de generalul Rodrigo de Aguilar si ajutat de Patricio Aragonés, incit incepu sa dea uitarii presimtirile rele in ce-l privea si ajunse sa se lase vazut tot mai mult, se incu­meta sa se plimbe prin oras insotit doar de un aghiotant intr-o trasura fara fanioane, contemplind prin perdelute catedrala falnica de piatra pe care el o declarase prin decret cea mai frumoasa din lume, iscodind conacele vechi cu ziduri trainice, cu porti din vremuri de mult apuse, ce-aveau briuri cioplite de floarea-soarelui cu fata spre mare, strazile pietruite cu miros de luminari stinse din cartierul viceregilor, domnisoarele palide care faceau dantele cu iglita, vadind o cuviinta de neinvins dincolo de glastrele de garoafe si glicine atirnate prin balcoane, manastirea cadrilata a calugaritelor basce, de unde la ora trei dupa-amiaza razbateau aceleasi acorduri de clavicord cu care sarbatorisera prima aparitie a cometei, pentru a strabate apoi labirintul confuz al tirgului, cu muzica-i ucigatoare, tarabele cu bilete de loterie, carucioarele cu rachiu, siragurile de oua de iguana, marfurile ieftine de la turci, decolorate de soare, tabloul infricosator cu fata prefacuta in scorpion drept pedeapsa ca nu-si ascultase parintii, ulicioara nenorocita a femeilor fara barbati care ieseau despuiate in amurg sa-si cumpere platica albastra si bibani trandafirii, injurindu-se de mama focului cu zarzavagioaicele, in timp ce li se uscau rufele pe balcoanele de lemn cioplit, simti izul de creveti stricati, vazu dupa colt stralucirea familiara a petalelor de caldarusa, dezor­dinea pestrita a baracilor negrilor de pe promontoriul golfului, si dintr-o data se ivi portul, ah, portul, iata digul cu parapet, stravechiul crucisator al infanteristilor, mai nesfirsit si mai sumbru ca adevarul, negresa care se dadu in laturi prea tirziu pentru a face loc trasurii speriate infiorindu-se de moarte la vederea batrinului crepuscular care contempla portul cu privirea cea mai trista de pe lume, el este! se minuna inspaimintata, traiasca seful, striga, traiasca, strigau barbatii, femeile si copiii iesind in fuga de prin circiumile si hanurile indienilor, traiasca, strigau cei care oprira caii si blocara trasura ca sa stringa mina conducatorului, o pornire atit de sincera si neastep­tata incit el abia avu timp sa dea la o parte bratul inarmat al aghiotantului dojenindu-l cu asprime, nu fi prost, locotenente, lasa-i sa ma iubeasca, atit de entuziasmat de izbucnirea aceea de dragoste si de altele asemanatoare din zilele ce au urmat, incit generalul Rodrigo de Aguilar trebui sa se straduiasca mult pentru a-i scoate din cap ideea de a se plimba intr-o trasura descoperita, ca sa ma poata vedea bine patriotii, ce naiba, fiindca el n-avea habar ca asaltul din port fusese intr-adevar spontan, dar celelalte erau organizate de propriile servicii de siguranta ca sa-i faca pe plac fara nici o primejdie si intr-atit il imbata dovada aceea de dragoste din pragul toamnei lui, incit se incumeta sa plece din oras dupa ani multi, repunind in functie vechiul tren vopsit in culorile drapelului, care se catara ca o pisica pe cornisele dealurilor din intinsul sau regat al tristetii, facindu-si drum printre hatisurile orhideelor si balsaminelor amazoniene, alungind maimutele, pasarile paradisului, leoparzii adormiti pe sine, pina la satele glaciale si pustii de pe salbaticele sale meleaguri natale, in ale caror gari era asteptat cu fanfara si marsuri lugubre, intimpinat cu dangat funebru de clopote, de oameni purtind pancarte de bun-venit patriarhului fara nume, care statea asezat la dreapta Sfintei Treimi, ii aduceau indieni vagabonzi pe cararile ce coborau in vale ca sa cunoasca puterea ascunsa in penumbra de moarte a vagonului prezidential, si cei care izbuteau sa se apropie nu vedeau nimic altceva decit ochii buimaci in spatele geamului prafuit, buzele tremurinde, palma unei miini anonime ce saluta din limbul gloriei, in timp ce un oarecare din escorta incerca sa-l ia de la fereastra, aveti grija, domnule general, patria are nevoie de dumneavoastra, dar el raspundea cufundat in visare, nu te nelinisti, colonele, oamenii astia ma iubesc, atit in trenul ce strabatea pustietatile cit si in vasul cu zbaturi de lemn care inainta lasind in urma amintirea unor valsuri la pianola, invaluita in mireasma dulce de gardenii si salamandre moarte in afluentii ecuatoriali, ferindu-se de lesuri de dragoni preistorici, de insule provi­dentiale unde se ascundeau sa nasca sirenele, de inserari funeste peste imense orase disparute, pina si in catunele dezolante cu focuri aprinse ai caror locuitori veneau in fuga la tarm sa priveasca vasul de lemn vopsit in culorile patriei si abia de izbuteau sa desluseasca o mina a nimanui cu manusa de atlaz ce saluta de la fereastra cabinei prezidentiale, insa el vedea pilcurile de oameni adunati la mal fluturind in lipsa de steaguri frunze de malanga, ii vedea pe cei care se aruncau in apa cu cite un tapir viu, un nap urias cit o laba de elefant, niste gainuse de munte pentru tocanita presedintelui, si ofta miscat in penumbra ca de biserica a cabinei, uita-te la ei cum vin, capitane, vezi cit de mult ma iubesc. In luna decembrie, cind lumea Caraibilor se facea ca de sticla, urca in trasura pe coastele stincoase pina la casa catarata pe culmea reci­felor si-si petrecea dupa-amiaza jucind domino cu fostii dictatori din alte tari de pe continent, parintii detronati ai altor patrii, carora el le daduse azil vreme indelungata, si care acum imbatrineau in umbra milostiveniei sale, visind, in fotoliile de pe terasa, la himerica nava a unei a doua sanse, vorbind singuri, murind deja morti fiind in vila de odihna pe care el le-o construise pe faleza dupa ce-i primise pe toti ca pe unul singur, caci toti apareau in zori, cu uniforma de gala imbracata pe dos peste pijama, cu un cufar de bani furati din tezaurul national si o valiza cu decoratii, taieturi din ziare lipite pe vechi registre de contabilitate si un album de fotografii pe care i le aratau lui la prima intrevedere de parca ar fi fost scrisori de acre­ditare, spunindu-i uitati-va, domnule general, acesta sint eu pe cind eram locotenent, aici sint in ziua cind am pre­luat puterea, aici la a saptesprezecea aniversare a preluarii puterii, iar aici, priviti, domnule general, insa el le acorda azilul politic fara sa le dea prea multa atentie si fara sa cerceteze asemenea scrisori de acreditare, pentru ca singurul act de identitate al unui presedinte rasturnat de la putere trebuie sa fie certificatul de deces, spunea, si asculta la fel de dispretuitor amaritul discurs amagitor cum ca accept pentru putina vreme nobila dumneavoastra ospitalitate pina cind poporul meu va face dreptate judecindu-l pe uzurpator, vesnica formula de o solemnitate puerila pe care putin mai tirziu i-o debita uzurpatorul, si apoi uzurpatorul uzurpatorului ca si cum n-ar sti ticalosii de ei ca in treburile astea de barbati cel care cade e bun cazut, si-i gazduia pe toti citeva luni in palatul prezi­dential, ii obliga sa joace domino pina-i scutura de ultimul sfant, si apoi ma duse de brat pina la fereastra dinspre mare, ma ajuta sa ma lamentez din pricina vietii asteia nenorocite care curge necontenit intr-un singur sens, ma consola cu iluzia ca ma voi duce acolo, uite, acolo, in vila aceea uriasa ce pare un transatlantic esuat pe culmea recifelor, unde am pentru dumneata o camera foarte luminoasa si mincare buna, si o gramada de timp ca sa poti uita impreuna cu alti tovarasi intru nenorocire, si cu o terasa spre mare, unde lui ii placea sa stea in dupa-amiezile de decembrie, nu atit din dorinta de a juca domino cu droaia aceea de oameni de nimic, ci pentru a se desfata la bucuria meschina de a nu fi unul dintre ei, pentru a se pri­vi in oglinda pilduitoare a mizeriei lor in vreme ce el se balacea in mocirla nesfirsita a fericirii, visind de unul singur, urmarind cu pasi ageri si gind rau mulatrele supuse care maturau palatul in penumbra zorilor, adulmecindu-le mirosul de dormitor comun si briantina de duzina, si pindind ocazia sa dea peste una singura si sa faca dragoste ca un cocos in spatele usilor de pe la birouri, pe cind ele se prapadeau de ris in intuneric, ce smecher mai sinteti, domnule general, atit de mare si inca atit de hamesit, insa dupa aceea pe el il cuprindea tristetea si incepea sa cinte spre a se consola fara sa-l auda nimeni, sclipitoare luna de ianuarie, priveste-ma cum patimesc pe esafodul ferestrei tale, cinta, atit de sigur de dragostea poporului sau in lunile acelea de octombrie fara presimtiri rele, incit isi atirna hamacul in curtea conacului de la marginea orasului unde locuia maica-sa, Benedición Alvarado, si-si facea siesta la umbra tamarinilor, fara escorta, visind pesti ratacitori care navigau pe apele colorate ale dormitoarelor, patria e tot ce poate fi mai bun din cite s-au inventat, mama, suspina, insa niciodata nu astepta raspunsul singurei fiinte de pe lume care se incumeta sa-l dojeneasca din pricina mirosului de ceapa putreda ce i se raspindea de la subsuori, ci se intorcea la palatul prezidential pe poarta principala, exaltat de anotimpul acela miraculos din Caraibi in ianuarie, de impacarea cu lumea la sfirsitul batrinetilor sale, de serile violete in care facuse pace cu nuntiul apostolic care il vizita neanuntat pentru a incerca sa-l converteasca la credinta intru Cristos pe cind serveau ciocolata cu fursecuri, iar el argumenta prapadindu-se de ris ca daca Dumnezeu e atit de grozav cum ziceti dumneavoastra, spuneti-i sa-mi scoata giza asta care-mi zumzaie in ureche, ii zicea, si-si descheia cei noua nasturi de la slit si-i arata hernia uriasa, spuneti-i sa-mi dezumfle vietatea asta. Ii zicea, dar nuntiul il pastorea plin de stoicism, incerca sa-l convinga ca tot ce este adevarat, spuna lumea ce o vrea, purcede de la Sflntul Duh, si el il petrecea pina la usa cu cele dintii lampi, scuturindu-se de ris, asa cum fusese vazut de foarte putine ori, nu prapaditi praful de pusca pe vulturi, parinte, ii zicea, la ce bun sa ma convertiti daca oricum fac ceea ce vreti dumneavoastra, ce naiba! Oaza aceea de liniste pieri pe neasteptate, cind intr-o lupta de cocosi dintr-un tinut inghetat de departe un cocos carnivor ii smulse capul adversarului si-l devora cu lovituri de cioc in fata unui public innebunit de singe si a unei fanfare de betivani care sarbatorira grozavia cu muzica de petrecere, caci el fusese singurul care lua in seama prevestirea cea rea, o simti atit de clar si iminent incit ordona in taina escortei sa-l aresteze pe unul din muzicanti, pe acela care cinta la trompeta, si intr-adevar gasira la el o arma de foc cu teava scurta si omul marturisi, torturat fiind, ca avea de gind sa traga asupra lui in confuzia iscata la iesire, bineinteles, era limpede ca lumina zilei, lamuri el, fiindca eu ma uitam la toti si toti se uitau la mine, dar singurul care n-a indraznit sa ma priveasca nici macar o data a fost ticalosul asta de trompetist, nenorocitul, si totusi el stia prea bine ca nu asta era pricina cea de pe urma a nelinistii care-l chinuia, pentru ca o simti mai departe in noptile din palatul prezidential chiar si dupa ce serviciile lui de siguranta ii demonstrasera ca nu avea motive de ingrijorare, domnule general, totul era in ordine, dar din clipa cind il fulgera presimtirea de la lupta de cocosi se agata de Patricio Aragonés ca si cum ar fi fost el insusi, dindu-i sa manince din mincarea lui, sa guste din mierea lui de albine cu aceeasi lingura pentru ca cel putin sa moara impacat la gindul ca au murit amindoi impreuna daca s-ar fi pus otrava, si colindau ca fugarii unghere uitate, calcind pe covoare pentru ca nimeni sa nu le recunoasca uriasii lor pasi tainici, de elefanti siamezi, navigind invaluiti in licari­rea intermitenta a focului ce intra prin ferestre inundind in lumina verde la fiecare treizeci de secunde incaperile palatului, prin fum de baligi de vaca si lugubre sunete de sirena in chip de ramas bun ale vapoarelor ce pluteau in noapte pe marile adormite, isi petreceau dupa-amiezi intregi privind ploaia, numarind rindunici intocmai ca doi indragostiti de odinioara, in asfintitul melancolic de sep­tembrie, atit de departe de lume incit nici el insusi nu si-a dat seama ca lupta-i feroce de a exista de doua ori intarea banuiala ca, dimpotriva, traia din ce in ce mai putin, zacind in letargie, ca fusese dublata garda si nu se permi­tea nimanui sa intre sau sa iasa din palatul prezidential, dar ca totusi cineva izbutise sa insele filtrul acela sever si vazuse pasarile amutite in colivii, vacile adapindu-se din cristelnita, leprosii si damblagiii dormind printre trandafi­ri, si la amiaza toata lumea parea incremenita asteptind sa rasara soarele, caci el murise dupa cum spusesera semnele de moarte naturala in somn, insa cei mari intirziau cu ves­tea incercind sa-si aplaneze in conciliabule singeroase vesnicele lor ciocniri. Cu toate ca n-avea habar de astfel de zvonuri, era constient ca ceva urma sa se intimple in viata lui, si isi intrerupea lentele partide de domino ca sa-l intrebe pe generalul Rodrigo de Aguilar cum mai merg treburile, firtate, tinem totul sub control, domnule general, patria e linistita, dar el pindea semne prevestitoare in rugurile funerare ale baligilor de vaca ce se mistuiau prin coridoare si prin fintinile de demult fara a gasi nici un raspuns nelinistii lui, mergea s-o vada pe maica-sa, Benedición Alvarado, in conacul de la marginea orasului cind se mai domolea caldura, se asezau sa se racoreasca la umbra tamarinilor, ea in balansoarul sau de mama, decrepita dar intreaga la minte, aruncind boabe de porumb gainilor si paunilor care ciuguleau prin gradina, iar el in fotoliul de rachita vopsit in alb, facindu-si vint cu palaria, urmarind cu vechea-i privire hamesita mulatrele zdravene care-i aduceau sucuri racoritoare de fructe de toate culorile, ca sa va potoliti setea cu atita caldura, domnule general, gindindu-se dac-ai sti, mama, ca nu mai pot, c-as vrea sa-mi iau lumea in cap dar n-am habar incotro s-o apuc, mama, sa fiu departe de atita nedreptate, insa nici macar maica-sii nu-i marturisea chinul launtric ce-i smulgea suspine, ci se intorcea in faptul serii cind se aprindeau cele dintii lumini la palatul prezidential, intra pe usa de serviciu si auzea cind trecea pe coridoare bataia de calciie a santinelelor care luau pozitie de drepti, salutindu-l, nimic nou, domnule general, totul e in ordine, insa el stia ca nu era adevarat, ca-l inselau din obisnuinta, il minteau din teama, ca nimic nu era adevarat in criza aceea de nesigu­ranta ce-i amara gloria din dupa-amiaza nefasta cu lupta de cocosi si-l lipsea pina si de vechea dorinta de a porunci si raminea treaz pina foarte tirziu trintit cu fata-n jos pe dusumea fara sa poata adormi, ascultind prin fereastra dinspre mare tobele indepartate si cimpoaiele triste care sarbatoreau vreo nunta de oameni sarmani cu aceeasi bucurie zgomotoasa cu care lui i-ar fi sarbatorit moartea, auzi sirena de ramas-bun a unui vas razvratit care o pornise in larg la ora doua fara incuviintarea capitanului, fosnetul de hirtie al trandafirilor ce-si desfacusera peta­lele in zori, si-l treceau fiori de gheata, ofta fara voie, fara o clipa de ragaz, presimtind cu instinct de salbaticiune amenintarea din seara intoarcerii de la conacul de la marginea orasului cind a fost surprins de gloata ca o turma in strada, de ferestrele ce se tot deschideau si inchi­deau, si de panica rindunicilor pe cerul diafan de decembrie, si atunci intredeschise perdeaua de la trasura sa vada ce se intimpla si-si zise asta era, mama, asta era, isi zise, si-l incerca un puternic sentiment de usurare cind vazu baloanele colorate in vazduh, baloane rosii si verzi, baloane galbene ori ca niste uriase portocale albastre, nesfirsitele baloane ratacitoare ce se inaltara printre rindunicile speriate si plutira o clipa in lumina de clestar de la ora patru si apoi se sparsera pe neasteptate cu un pocnet surd si general, slobozind mii si mii de foi de hirtie deasupra orasului, o furtuna de pamflete zburatoare de care birjarul profita ca sa se strecoare afara din iuresul pietei fara ca cineva sa recunoasca trasura oficiala, caci toata lumea se invalmasea straduindu-se sa prinda hirtiile din baloane, domnule general, le citeau in gura mare prin balcoane, repetau pe dinafara jos cu exploatarea, strigau moarte tiranului, si pina si santinelele de la palatul prezi­dential citeau cu glas tare pe coridoare sa ne unim cu totii fara deosebire de clasa contra despotismului de veacuri, pentru reconciliere patriotica impotriva coruptiei si trufiei militarilor, nu mai vrem singe, strigau, nu mai vrem sa fim jefuiti, tara intreaga se trezea din letargia milenara in clipa cind el intra pe poarta pentru trasuri si afla vestea ingrozitoare, domnule general, Patricio Aragonés fusese ranit de moarte cu o sulita otravita. Cu ani in urma, intr-o noapte in care il bateau gindurile negre, ii propu­sese lui Patricio Aragonés sa traga la sorti propria lor viata, cap sau pajura, daca iese capul mori tu, daca iese pajura mor eu, insa Patricio Aragonés l-a convins ca ar muri amindoi la egalitate, pentru ca toate monedele aveau chipul amindurora pe ambele fete, atunci ii propuse sa-si joace viata la masa de domino, cel care ia douazeci de partide avea sa moara, iar Patricio Aragonés se simti onorat sa primeasca, imi face multa placere, domnule general, numai sa-mi acordati privilegiul sa pot cistiga, si el incuviinta, s-a facut, asa jucara o partida, jucara doua, jucara douazeci, si Patricio Aragonés cistiga intruna, caci inainte el cistiga numai pentru ca era interzis sa fie invins, a fost o batalie nesfirsita si inversunata si ajun­sera la ultima partida fara ca el sa cistige macar o data, iar Patricio Aragonés isi sterse sudoarea cu mineca de la camasa oftind din rarunchi, regret din suflet, domnule general, insa eu nu vreau sa mor, si atunci el se apuca sa stringa piesele si sa le aranjeze in ordine in cutia de lemn in timp ce-i spunea ca un invatator care-si ingina lectia ca nici el n-avea de gind sa moara la masa de domino, ci numai cind ii va sosi ceasul si in patul lui, de moarte buna in somn, dupa cum prevestisera dintru inceput ulcelele ghicitoarei, si nici macar asa, daca ma gindesc bine, fiindca Benedición Alvarado nu m-a adus pe lume ca sa iau seama la ulcele ci ca sa conduc, si la urma urmelor eu sint cine sint, nu tu, asa ca multumeste-i lui Dumnezeu ca n-a fost decit un joc, ii zise rizind, fara sa-si fi imaginat nici atunci si nici mai tirziu ca gluma aceea ingrozitoare avea sa se adevereasca in noaptea in care intra in odaia lui Patricio Aragonés si-l gasi zbatindu-se in chinurile mortii, fara scapare, fara nici o speranta sa supravietuiasca otravii, iar el il saluta din usa cu mina intinsa, Domnul sa te aiba in paza lui, prietene, e o mare cinste sa mori pentru patrie. I-a ramas alaturi in lunga agonie, numai ei doi in camera, dindu-i cu mina lui linguri dintr-o infuzie spre a-i alina durerea, iar Patricio Aragonés le inghitea fara nici un fel de recunostinta zicindu-i printre sorbituri te las, generale, cu lumea dumitale imputita, dar numai pentru putina vreme, caci inima-mi spune ca o sa ne revedem foarte curind in strafundurile iadului, eu ma strimb ca un chefal din pricina otravii, dumneata tinindu-ti capul in mina si cautind un loc unde sa-l pui fie vorba intre noi si fara nici un respect, generale, fiindca acum pot sa-ti spun ca niciodata nu te-am iubit cum iti inchipui dumneata, ci dimpotriva inca de pe vremea piratilor, cind am avut nenorocul sa ma pomenesc pe domeniile dumitale, ma tot rog sa te omoare, chiar si cu blindete, numai sa te omoare ca sa-mi platesti viata asta de orfan cu care m-ai procopsit, mai intii strivindu-mi picioarele cu maiul ca sa-mi fie mersul de lunatic, ca al dumitale, apoi strapungindu-mi testiculele cu sula de cizmar ca sa mi se faca hernie, mai tirziu punindu-ma sa beau terebentina ca sa uit sa mai citesc si sa mai scriu, si cind ma gindesc cit s-a chinuit mama sa ma invete!, si silindu-ma mereu sa indeplinesc eu indatoririle publice pe care nu te incumetai sa le duci la bun sfirsit, si asta nu pentru ca ar avea nevoie de dumneata viu, cum o tot spui, ci pentru ca si pe cel mai dat naibii il trec fiori de gheata cind incoroneaza o curva a frumusetii fara sa aiba habar in ce chip va da moartea peste el, fie vorba intre noi fara nici o umbra de respect, generale, numai ca lui nu-i pasa de insolenta, ci de nerecu­nostinta lui Patricio Aragonés, pe care l-am facut sa traiasca intr-un palat ca un rege, si ti-am dat ceea ce nimeni n-a dat cuiva pe lumea asta, chiar si femeile mele ti le-am imprumutat, hai s-o lasam balta cu treaba asta, generale, ca mai bine sa fiu scopit cu lovituri de ciocan decit sa ma tavalesc pe podea cu niste mame de parc-ar fi juninci de insemnat cu fierul rosu, atit doar ca amaritele alea fara suflet nici macar nu simt fierul, nici nu dau din picioare, nu se zbat si nu scot ragete ca junincile, crupele lor nu fumega si nu miros a carne pirlita, si doar asta-i cel mai mic lucru ce se poate cere acelor cumetre, ce-si intind trupul ca o vaca moarta ca sa-ti faci datoria in timp ce ele curata mai departe cartofi si le striga celorlalte va rog uitati-va putin la bucatarie pina mintui treaba asta, ca mi se arde orezul, ei bine numai dumitale-ti poate trece prin cap ca imperecherea asta e dragoste, generale, fiindca nu cunosti altceva, fie vorba intre noi fara cel mai mic respect, iar atunci el a inceput sa urle, taci, lua-te-ar dracu, taci din gura, ca de nu o sa te coste scump, insa Patricio Aragonés continua sa spuna, fara nici o umbra de intentie batjocoritoare, de ce sa tac daca tot ce poti face e sa ma omori, si chiar ma omori de fapt, mai bine incearca acum sa privesti adevarul in fata, generale, afla ca nimeni nu ti-a spus niciodata ce gindeste sincer, ci dimpotriva, toti iti spun ceea ce stiu ca-ti doresti sa auzi, in timp ce-ti fac plecaciuni in fata isi cauta pistolul pe la spate, multumeste-i barem hazardului care vrea ca eu sa fiu omul caruia ii pare cel mai rau de dumneata pe lumea asta, fiindca sint singurul care-ti seamana, unicul cinstit care-ti spune pe sleau ceea ce toti o spun de fapt ca nu esti presedintele nimanui, nici nu te afli pe tron datorita vitejiei tale militare, ci pentru ca te-au pus acolo englezii iar yankeii te-au sustinut cu puterea cuirasatului lor, doar eu te-am vazut misunind ca un gindac innebunit de frica fara sa ai habar cum sa incepi sa poruncesti, atunci cind yankeii ti-au strigat te lasam balta cu bordelul tau de negrotei cu tot, sa vedem cum ai sa te descurci fara noi, si daca n-ai fost dat jos, nici atunci si nici mai tirziu, asta nu-i fiindca nu vrei, ci fiindca nu poti, recunoaste-o, doar stii prea bine ca atunci cind vei fi vazut pe strada, imbracat ca orice muritor, or sa se napusteasca asupra-ti precum ciinii ca sa-ti plateasca si pentru macelul de la Santa María del Altar, si pentru detinutii azvirliti in santurile fortaretii din port ca sa-i manince caimanii, si pentru cei pe care-i jupuiau de vii, trimitindu-le apoi pielea familiei ca sa se invete minte, si-i tot spunea asa, scotind din putul fara fund al urii lui adunate siragul de faradelegi cumplite savirsite de regimul sau infam, pina cind nu mai putu vorbi caci o grebla de foc ii sfisie marun­taiele, inima i se inmuie, si sfirsi fara nici o intentie sa-l mai jigneasca, ci aproape implorindu-l, ti-o spun serios, generale, acum ca eu sint pe moarte hotaraste-te sa mori odata cu mine, nimeni nu-i mai indreptatit sa ti-o spuna caci n-am avut niciodata pretentia sa seman cu cineva si cu atit mai putin sa fiu un mare barbat al patriei, ci doar un amarit de suflator de sticla, ca taica-meu, indrazneste, generale, nu doare chiar atit pe cit s-ar crede, si i-a spus asta cu atita seninatate sincera ca lui ii trecu furia de a-i raspunde si incerca sa-l ajute sa stea in scaun cind vazu ca incepe sa se zvircoleasca si sa-si stringa burta cu miinile, plingind cu lacrimi amare de durere si rusine, ce ingrozitor, generale, ma scap pe mine, iar el crezu ca zice asa, in sens figurat, vrind adica sa spuna ca murea de frica, insa Patricio Aragonés ii raspunse ca nu, generale, vreau sa spun ca o fac de-a binelea, si el apuca sa-l implore abtine-te, Patricio Aragonés, abtine-te, noi generalii tarii trebuie sa murim ca barbatii adevarati chiar daca platim cu viata, numai ca o spusese prea tirziu fiindca Patricio Aragonés se lasa pe vine si cazu peste el zvircolindu-se inspaimintat, plin de rahat si de lacrimi. In biroul de linga salonul de audiente a trebuit sa-i frece trupul cu burete si sapun ca sa scape de duhoarea aceea a mortii, apoi l-a imbracat cu propriile lui haine dupa ce si le-a scos de pe el, i-a pus bandajul de pinza tare, jambierele si pintenul de aur la calciiul sting, simtind, pe masura ce facea toate astea, ca ajungea sa fie omul cel mai singur de pe fata pamintului, si sfirsi prin a sterge orice urma de farsa, prefigurind la perfectie pina si cele mai mici amanunte pe care le vazuse cu ochii lui in apa prevestitoare a ulcelelor, pentru ca a doua zi in zori femeile care maturau in palat sa dea peste trupul lui cazut cu fata in jos pe pardoseala din birou, mort pentru prima data de falsa moarte buna, in somn, cu uniforma de doc fara galoane, jambierele, pintenul de aur, si bratul indoit sub cap, in chip de perna. Nici de data aceasta stirea mortii nu se raspindi imediat, asa cum se astepta el, ci se scursera multe ceasuri de prudenta, de cercetari in taina, caci mostenitorii regimului, adunati in conclavuri secrete, se straduiau sa cistige timp dezmintind zvonul mortii sale cu tot felul de versiuni ce sustineau tocmai dimpotriva si o scoasera in strada cu pravalii pe maica-sa, Benedición Alvarado, sa ne incredintam ca n-avea chipul cernit, ma imbracara cu o rochie inflorata ca pe o matracuca, domnule, ma pusera sa-mi cumpar o palarie cu pene de papagal, sa ma vada toata lumea fericita, ma pusera sa-mi cumpar fel de fel de boarfe desi eu le spuneam ca nu, domnule, ca nu-i timpul de facut cumparaturi ci de jelit, caci pina si eu credeam ca fiul meu era cel care murise, si ma fortau sa zimbesc cind oamenii ma pozau, iar militarii spuneau ca trebuia sa fac toate astea pentru patrie, in vreme ce el in ascunzatoarea lui se intreba descumpanit ce-o fi patit lumea asta ca nimic nu s-a schimbat la vestea mincinoasa a mortii mele, cum se face oare ca soarele a rasarit o data si inca o data fara nici o poticnire, de ce aerul acesta sarbatoresc, mama, de ce caldura e la fel si fara mine, se tot intreba uluit, cind deodata rasuna o lovitura de tun din fortareata portului si prinsera sa bata clopotele cele mari de la catedrala, iar multimea se napusti spre palatul prezidential ca un talaz pe care vestea cea mai mare de pe lume il isca din marasmul secular, si atunci el intredeschise usa dormitorului si aparu in salonul de audiente unde se vazu pe sine insusi in capela mortuara, mai mort si mai impodobit decit toti papii morti ai crestinatatii, coplesit de groaza si rusinea propriului trup de barbat luptator intins intre flori, cu fata livida pudrata, buzele vopsite, miinile de domnisoara senina intepenite pe pieptul blindat cu medalii de razboi, in uniforma-i zornaitoare de gala, cu cei zece sori crepusculari de general al universului nascociti de careva dupa moartea sa, cu sabia de riga ca la cartile de joc pe care n-o folosise niciodata, cizmele inalte de lac cu doi pinteni de aur, cu toata recuzita fastuoasa a puterii si lugubra glorie martiala reduse la dimensiunea-i omeneasca de pederast zacind, la naiba, nu-i cu putinta sa fiu eu asta, isi zise infuriat, nu-i drept, la naiba, isi zise iar, contemplind cortegiul ce defila in jurul cadavrului sau, si pret de o clipa uita scopurile tulburi ale farsei puse la cale, simtindu-se jignit si micsorat de neinduplecarea mortii fata de maiestatea puterii, vazu viata fara el, vazu cu o umbra de compasiune cit erau oamenii de neajutorati fiind lipsiti de autoritatea lui, vazu cu tainica neliniste pe cei care veni­sera doar ca sa dezlege enigma daca era intr-adevar el sau nu, vazu un batrin care se apropie schitind un salut de mason de pe timpul razboiului federal, vazu un barbat indoliat care-i saruta inelul, vazu o scolarita punindu-i o floare, vazu o pescareasa care nu putu indura adevarul mortii lui si imprastie pe jos cosul cu peste proaspat si se repezi sa imbratiseze cadavrul parfumat plingind si strigind Doamne, e el, ce-o sa se aleaga de noi fara el, hohotea, prin urmare era el, era el, tipa multimea gata sa se sufoce in soarele din Piata Armelor, si atunci amutira dangatele de ingropaciune iar clopotele de la catedrala si de la toate celelalte biserici vestira o zi de miercuri de bucurie, se auzi pocnet de rachete ca de Pasti, petarde de slava, tobe preamarind eliberarea si vazu pilcuri luind cu asalt ferestrele cu ingaduinta tacuta a santinelelor, vazu capeteniile fioroase ale rasculatilor imprastiind cortegiul cu lovituri de bita si trintind-o la pamint pe pescareasa nemingiiata, ii vazu pe cei care-si revarsara ura impotriva cadavrului, cei opt oameni care-l scoasera din starea-i imemoriala, din timpul lui himeric de crini si floarea-soarelui, si-l tirira pe scari in jos, pe cei care risipira marun­taiele acelui paradis de opulenta si nefericire pe care credeau ca-l distrug pe vecie distrugind pe vecie vizuina puterii, naruind capiteluri dorice de mucava, perdele de catifea si coloane fastuoase incununate cu palmieri de alabastru, aruncind pe ferestre colivii cu pasari, tronul viceregilor, pianul cu coada, spargind urnele funerare cu cenusa unor mari barbati necunoscuti si azvirlind goble­nurile cu fecioare adormite in gondolele deziluziei si uriase tablouri cu episcopi si razboinici de demult si batalii navale incredibile, nimicind totul pentru ca in memoria generatiilor viitoare sa nu ramina nici macar o parere din amintirea stirpei blestemate a militarilor, iar apoi se uita in strada printre jaluzele sa vada pina unde ajungeau ravagiile furiei de a arunca si distruge si dintr-o singura privire vazu mai multe ticalosii, mai multa nere­cunostinta decit au vazut si din pricina carora au plins ochii mei de cind m-am nascut, mama, isi vazu vaduvele fericite cum paraseau palatul pe poarta din dos, ducind de capastru vacile din grajdurile mele, ducind cu ele mobilele oficiale, borcanele cu miere din stupii tai, mama, isi vazu copiii nascuti la sapte luni care faceau sa rasune o muzica de o bucurie salbatica batind in cratitele de la bucatarie, ciocnind comoara lui de vesela de cristal si serviciile de masa pentru ospetele de mare gala, cintind in gura mare in plina strada a murit taticu', traiasca libertatea, vazu rugul aprins in Piata Armelor ca sa-i arda toate portretele oficiale si pozele de prin almanahuri care erau afisate in orice moment si pretutindeni de la inceputul regimului sau, si-si vazu propriul trup tirit pe strada lasind o dira de decoratii si epoleti, butoni de dolmane, fisii de brocart, fireturi si ciucuri de sabie si cei zece sori tristi de rege al universului, maica-maiculita, uite in ce hal m-au adus, spunea, simtind pe pielea lui mirsavia celor care-l scuipau ori desertau asupra-i din balcoane tucale de bolnavi, ingrozindu-se la gindul ca putea fi sfisiat in bucati si devo­rat de ciini si vulturi, in toiul urletelor delirante si tunete­lor focurilor de artificii ale carnavalului iscat de moartea mea. Dupa ce a trecut cataclismul mai auzi inca in seara plina de vint sunetele muzicii indepartate, continua sa omoare tintari si sa incerce totodata cu lovituri de palma sa nimiceasca si greierii ce-i tiriiau in auz nelasindu-l sa gindeasca in voie, continua sa vada focul incendiilor in zare, farul a carui lumina strecurindu-se prin crapaturile jaluzelelor ii brazda chipul in dungi de zebra la fiecare treizeci de secunde, asculta mai departe rasuflarea fireasca a vietii de zi cu zi ce redevenea ea insasi pe masura ce moar­tea lui ajungea sa fie o moarte oarecare, ca atitea altele din trecut, torentul nesfirsit al realitatii care-l purta spre pamintul nimanui unde domneste indurarea si uitarea, fir-ar sa fie, duca-se naibii de moarte, exclama, si atunci isi parasi ascunzatoarea, exaltat de certitudinea ca ii sosise ceasul cel mare, strabatu saloanele pradate, tirindu-si pasii grei de stafie printre ruinele vietii sale de dinainte, prin intunericul cu miresme de flori muribunde si luminari de inmormintare, impinse usa de la salonul consiliului de ministri, auzi prin aerul plin de fum glasu­rile sfirsite dimprejurul mesei de nuc, si vazu prin norii de fum ca se aflau acolo toti cei pe care el ii dorise adunati la un loc, liberalii care rinduisera razboiul federal, conserva­torii care-l cumparasera, generalii din comandamentul suprem, trei dintre ministrii lui, arhiepiscopul primat si ambasadorul Schnontner, toti laolalta in aceeasi cursa, invocind unirea tuturora impotriva despotismului de vea­curi pentru a-si imparti intre ei prada de pe urma mortii lui, atit de cufundati in prapastia lacomiei ca nici unul n-a observat aparitia presedintelui neingropat care izbi o sin­gura data cu pumnul in masa si striga aha!, si cu asta a fost de-ajuns, fiindca n-apuca bine sa-si retraga mina si dupa strafulgerarea aceea de panica nu mai ramasera in salonul gol decit scrumierele dind pe dinafara, cestile de cafea, scaunele trintite si prietenul meu de o viata genera­lul Rodrigo de Aguilar in uniforma de campanie, marunt, nepasator, imprastiind fumul cu unica-i mina pentru a-i face semn sa se culce pe jos, domnule general, ca acum incepe nebunia, si amindoi se trintira pe podea chiar in clipa in care in fata palatului se dezlantui veselia aducatoare de moarte a gloantelor, petrecerea singeroasa a garzii prezi­dentiale care duse la bun sfirsit cu mare cinste si multa placere, domnule general, ordinul dumneavoastra necrutator ca nimeni sa nu scape cu viata din conspiratia aceea a tradarii, secerindu-i cu rafale de mitraliera pe cei care incer­cara sa fuga prin poarta principala, vinindu-i ca pe niste pasari pe cei care isi dadeau drumul pe ferestre, spintecindu-i cu grenade de fosfor incandescent pe cei care izbutisera sa scape din incercuire si sa se refugieze in casele din vecinatate, si dindu-le lovitura de gratie raniti­lor, potrivit principiului prezidential ca orice supravietui­tor e un dusman inversunat pe viata, in vreme ce el statea mai departe culcat pe burta, la doua palme de generalul Rodrigo de Aguilar, indurind grindina de cioburi si mor­tar care navalea prin geamuri la fiecare explozie, murmurind fara ragaz de parc-ar fi spus rugaciuni, gata, firtate, gata, s-a zis cu nebunia, de acum inainte o sa conduc eu singur fara ciini care sa ma latre, trebuie doar ca miine dis-de-dimineata sa vedem ce se poate alege si ce nu mai e bun de nimic din tot prapadul asta si daca n-avem cumva pe ce sa stam sa se cumpere degraba sase taburete de piele din cele mai ieftine, niste rogojini de rachita de pus ici si colo s-astupe gaurile, si inca vreo doua-trei vechituri si cu asta basta, nici farfurii, nici linguri, nimic, o sa iau totul de pe la cazarmi, caci n-o sa mai tin soldati, nici ofiteri, ce naiba, nu-s buni decit sa sporeasca cheltuielile cu ratia de lapte si cind incepe nebunia, s-a vazut doar, scuipa mina care le da de mincare, ramin singur cu cei din garda prezidentiala, care-s oameni de incredere si curajosi si n-o sa mai numesc nici cabinet de ministri, la naiba, numai un ministru al sanatatii de isprava, ca sanatatea-i tot ce-ti trebuie in viata, si poate inca unul care scrie frumos pentru ce o fi de scris, si astfel ministerele si cazarmile pot fi inchiriate, iar cu banii astia sa fie platiti slujbasii, ca aici e lipsa nu de oameni ci de bani, sa se faca rost de doua servi­toare vrednice, una pentru curatenie si gatit, cealalta pen­tru spalat si calcat, si eu insumi ma ocup de vaci si de pasari cind o fi sa le-avem, asa ca s-a zis cu curvele despuiate prin unghere, cu leprosii din gradina de tranda­firi, cu doctorii in litere care le stiu pe toate si cu politi­cienii intelepti care le vad pe toate, pentru ca la urma urmelor asta-i palat prezidential si nu un bordel pentru negrotei cum a zis Patricio Aragonés c-au spus americanii, si eu singur imi sint de-ajuns cu virf si indesat sa cirmuiesc mai departe pina o sa treaca iar cometa, si nu o data, ci de zece ori, fiindca dinspre partea mea n-am de gind sa mai mor, ce naiba, sa moara ceilalti, zicea vorbind fara sa-si lase timp de gindit, de parc-ar fi spus totul pe de rost, caci stia de pe vremea razboiului ca ginditul cu voce tare ii alunga frica stirnita de exploziile de dinamita ce scuturau cladirea, si-si facea planuri pentru dimineata zilei de miine si pentru veacul ce va sa vina, pina cind rasuna in strada ultima impuscatura si generalul Rodrigo de Aguilar se tiri serpuind pina in dreptul ferestrei si ordona sa vina furgoa­nele gunoierilor sa ridice mortii si apoi iesi din salon spunind noapte buna, domnule general, noapte buna, firtate, raspunse el, multam frumos, asa cum statea pe burta pe marmura funerara din salonul consiliului de ministri, iar apoi isi indoi bratul drept sub cap in chip de perna si adormi pe loc, mai singur ca niciodata, leganat de fosnetul de izvor al frunzelor ingalbenite ale toamnei lui de jale care in noaptea aceea incepuse pentru totdeauna in trupurile fumeginde si in oglinda baltilor inrosite de masacru. N-a fost nevoie sa ia nici una din hotaririle stabilite, deoarece armata se destrama de la sine, trupele se imprastiara, iar putinii ofiteri care rezistasera pina in ultimul ceas in cazarmile din oras si din alte sase de pe cuprinsul tarii au fost anihilati de cei din garda prezidentiala cu ajutorul unor voluntari civili, ministrii supravietuitori au luat in zori calea surghiunului si-au ramas doar doi dintre ei, cei mai credinciosi, unul care era si medicul lui personal iar celalalt fiind cel mai bun caligraf din tara, si n-a fost silit sa spuna da nici unei puteri straine, pentru ca tezaurul guvernului dadu pe dinafara de atitea verighete si diademe de aur adunate de partizani neasteptati, nici n-a trebuit sa cumpere rogojini sau tabu­rete de piele din cele mai ieftine ca sa indrepte urmele dezastrului devastator, caci chiar inainte de a incheia pacificarea tarii salonul de audiente era gata restaurat si mai somptuos ca oricind, si peste tot se vedeau colivii de pasari cu papagali limbuti, canari imperiali cintind pe stinghii pentru Spania nu pentru Portugalia, femei tacute si harnice care tineau palatul tot atit de curat si in buna rinduiala ca un vas de razboi, iar prin fereastra razbatea aceeasi muzica de slava, aceeasi larma vesela de petarde, aceleasi clopote de bucurie nebuna care incepusera prin a-i sarbatori moartea si acum ii sarbatoreau nemurirea, in Piata Armelor incropindu-se o manifestatie permanenta ce-si striga adeziunea pe veci, agitind pancarte uriase unde statea scris Domnul sa-l aiba in paza pe preamaritul care a inviat din morti a treia zi, sarbatoare fara sfirsit pe care el n-a trebuit s-o prelungeasca prin manevre secrete asa cum facuse odinioara, caci treburile statului se rezolvau de la sine, patria mergea mai departe, el singur statea la cirma, si nimeni, nici cu vorba nici cu fapta, nu se punea de-a curmezisul vointei lui, pentru ca era atit de singur in acea maretie incit nu-i mai ramasesera nici dusmani, si simtea atita recunostinta fata de firtatul meu de o viata generalul Rodrigo de Aguilar incit nu-i mai pasa de chel­tuielile cu laptele pentru trupa ci dadu ordin sa se alinieze in curte soldatii simpli care se distinsesera prin cruzime si simt al datoriei, si aratindu-i cu degetul dupa cum i se nazarea ii ridica la gradele cele mai inalte stiind ca restaura astfel fortele armate ce aveau sa scuipe mina care le da sa manince, tu capitan, tu maior, tu colonel, ba nu, general, si toti ceilalti locotenenti, la naiba, firtate, iata-ti ostirea, si era atit de miscat de cei care-i deplinsesera moartea incit porunci sa-i fie adusi batrinul cu salutul masonic si barbatul indoliat care-i sarutase inelul si-i decora cu medalia pacii, trimise dupa pescareasa si-i dadu ceea ce ea-i spuse ca-i lipsea cel mai tare, o casa cu multe incaperi unde sa poata trai cu cei paisprezece copii ai sai, porunci sa-i fie adusi scolarita care-i pusese o floare pe catafalc si-i indeplini dorinta cea mai arzatoare, aceea de a se marita cu un marinar, dar in pofida acestor acte care-i mai usurasera sufletul zbuciumat n-avu o clipa de liniste pina nu-i vazu legati si batjocoriti in curtea cazarmii San Jerónimo pe cei din trupele de asalt care intrasera cu de-a sila in palatul prezidential, ii recunoscu pe toti, unul dupa altul cu memoria neiertatoare a urii si-i imparti in grupuri diferite dupa gravitatea vinei, tu aici, ii spuse celui care condusese asaltul, dincoace voi, le zise celor care trintisera la pamint pescareasa nemingiiata, voi acolo, celor care scosesera lesul din sicriu si-l dusesera tirindu-l pe scari si apoi prin noroi, si toti ceilalti in partea asta, ticalosilor, cu toate ca in realitate nu-l interesa sa-i pedepseasca, ci sa-si dovedeasca lui insusi ca profanarea trupului si asaltul palatului nu fusesera un act popular spontan, ci o infamie pusa la cale de mercenari, asa ca prelua sarcina de a-i interoga pe captivi el in persoana si prin viu grai, spre a-i face sa marturiseasca de bunavoie adevarul iluzoriu dupa care-i tinjea sufletul, insa nu izbuti, ii spinzura de o grinda orizontala ca pe niste papagali legati de miini si de picioare, cu capul in jos, ceasuri in sir, dar degeaba, porunci sa fie aruncat unul dintre ei in santul din curte iar ceilalti l-au vazut sfisiat in bucati si devorat de caimani, dar tot degeaba, alese pe unul din grupul principal si porunci sa fie jupuit de viu in fata tuturor, si vazura cu totii pielea moale si galbena ca o placenta scoasa de curind, si se simtira stropiti de singele cald al trupului ramas doar carne vie care agoniza zvircolindu-se pe pietrele curtii, si atunci marturisira ceea ce voia el, ca li se platisera patru sute de pesos de aur ca sa tirasca lesul pina la groapa cu gunoi din piata, ca ei nu voisera s-o faca nici din patima nici pentru bani, fiindca n-aveau nimic impo­triva lui, si cu atit mai putin cind il vazura mort, dar ca in cursul unei intruniri clandestine unde intilnisera chiar si doi generali din comandamentul suprem li se bagase frica-n oase cu tot soiul de amenintari si din pricina asta am facut-o, domnule general, pe cuvint de onoare, si atunci el rasufla usurat, porunci sa li se dea de mincare si sa fie lasati sa se odihneasca peste noapte, iar a doua zi sa fie aruncati la caimani, sarmanii baieti inselati, ofta el din greu, si se intoarse la palatul prezidential cu sufletul eliberat de strinsoarea indoielii, murmurind ati vazut doar, ce naiba, ati vazut doar, oamenii astia ma iubesc. Pornit sa spulbere pina si bruma de neliniste pe care Patricio Aragonés i-o strecurase in suflet, hotari ca torturile acelea sa fie ultimele din timpul regimului sau, dadu ordin sa fie ucisi caimanii, sa fie desfiintate camerele de tortura unde puteai sa-i sfarimi cuiva os dupa os chiar si toate oasele, fara sa-l omori insa, decreta amnistie generala, o lua inaintea viitorului trecindu-i prin cap ideea extraordi­nara ca necazul cu tara asta e ca lumea are prea mult timp de gindit si, cautind in ce chip s-o tina ocupata, reintroduse jocurile florale din martie si concursurile anuale pentru alegerea reginelor frumusetii, construi cel mai mare stadion de baseball din Caraibi si darui echipei noastre lozinca victorie sau moarte, porunci sa se deschida in fiecare provincie o scoala gratuita de invatat cum trebuie maturat, ale carei echipe cuprinse de fanatism datorita imboldului prezidential ajunsera sa mature si strazile dupa ce terminasera cu casele, si apoi soselele si drumurile judetene, astfel incit, nestiindu-se ce trebuia facut cu gramezile de gunoi, acestea erau carate dintr-o provincie intr-alta, in procesiuni oficiale cu steagurile patriei si pancarte uriase unde statea scris Domnul sa-l aiba in paza pe neprihanitul care vegheaza la curatenia natiunii, in vreme ce el isi tira picioarele indolente de animal dus pe ginduri in cautare de noi ocupatii pentru ca populatia civila sa-si treaca timpul, croindu-si drum printre leprosii, orbii si damblagiii care implorau din mina lui sarea tamaduirii, botezindu-i cu numele sau in fintina din curte pe copiii finilor lui, impresurat de lingusitori fara rusine care-l proclamau unic pe lume fiindca pe atunci nu se putea bizui pe concursul nimanui care sa-i semene si trebuia sa fie propria-i sosie intr-un palat devenit piata publica unde soseau zilnic colivii dupa colivii cu pasari ciudate de cind s-a aflat secretul ca maica-sa, Benedición Alvarado, se ocupa cu asa ceva, si chiar daca unele erau trimise din dorinta de a-l lingusi iar altele in bataie de joc, la putina vreme n-a mai existat nici un spatiu unde sa se atirne alte colivii, si se incerca rezolvarea atitor treburi de interes obstesc in acelasi timp incit intre multimea de prin curti si cea din birouri nu mai puteai deosebi cine erau servitorii si cine cei serviti, si se darimara atitia pereti ca sa se mareasca universul, se facura atitea ferestre ca sa se poata vedea marea, incit simpla trecere dintr-un salon intr-altul era ca si cum te-ai aventura pe puntea unui velier in deriva intr-o toamna cu vinturi piezise. Erau alizeele de martie care razbateau intotdeauna prin geamurile palatu­lui, dar acum ii spuneau ca era vintul pacii, domnule ge­neral, era acelasi zumzet in auz pe care-l simtea de ani de zile, dar pina si doctorul lui ii spusese ca era sunetul pacii, domnule general, caci din clipa cind il gasira mort pentru prima oara tot ce fiinta pe pamint si in cer a devenit sim­bol al pacii, domnule general, iar el credea asa ceva, era atit de convins ca in decembrie urca din nou pina la casa de pe faleza pentru a-si mai descreti fruntea vazind neferi­cirea frateasca a fostilor dictatori nostalgici care-si intrerupeau partida de domino pentru a-i povesti ca eu, bunaoara, eram dublu sase si, sa zicem conservatorii doctri­nari erau dublu trei, numai ca eu n-am luat in seama alianta clandestina dintre masoni si popi, cui naiba sa-i fi dat asa ceva prin cap, fara sa-i pese ca supa se racea in farfurie, pe cind unul din ei ii tot dadea zor explicind de pilda zaharnita asta era palatul prezidential, aici, iar unicul tun care-i mai ramasese dusmanului avea o bataie de patru sute de metri cu vintul din spate, uite aici, asa incit daca dumneavoastra ma vedeti in starea asta e numai si numai dintr-un ghinion de optzeci si doi de centimetri care va sa zica, si pina si cei mai caliti de greutatile exilului isi pierdeau nadejdea pindind sa se iveasca in zare vreun vapor de pe meleagurile lor, il cunosteau dupa culoarea fumului, dupa suieratul ruginit al sirenelor, si coborau in port pe burnita ce insotea cele dintii gene de lumina ale zorilor, pentru a cauta ziarele pe care membrii echipajului le folosisera ca sa-si impacheteze hrana luata de pe vapor, le gaseau in cosurile de gunoi si le citeau si pe fata si pe dos, pina la ultimul rind, pentru a ghici viitorul patriei lor din stiri, cine mai murise, cine se casatorise, cine pe cine invi­tase si pe cine nu invitase la o petrecere de ziua de nastere, descifrindu-si destinul dupa mersul unui nor providential ce avea sa se scuture deasupra tarii lor stirnind o furtuna apocaliptica ce avea sa faca sa-si iasa din matca riurile, care aveau sa rupa digurile lacurilor lor de acumulare care aveau sa devasteze cimpurile, abatind mizeria si ciuma asupra oraselor, si vor veni aici pentru a ma implora sa-i salvez de la dezastru si anarhie, o sa vedeti, dar pe cind stateau si asteptau ora cea mare il chemau deoparte pe cel mai tinar dintre exilati si-l rugau fii bun si baga-mi ata asta in ac sa-mi cirpesc pantalonii ca nu vreau sa-i arunc pentru valoarea lor sentimentala, isi spalau rufele pe ascuns, ascuteau lamele de barbierit folosite de cei de curind sositi, se inchideau in camera sa manince pentru ca ceilalti sa nu descopere ca traiau din resturi, neindurind rusinea de a li se vedea pantalonii minjiti din pricina incontinentei senile, si intr-o joi, cind ne-asteptam mai putin, ii puneam unuia dintre noi decoratiile prinse cu ace de gamalie de ultima camasa, ii infasuram trupul in drapelul patriei sale, ii cintam imnul national si era trimis sa domneasca peste uitare pe fundul apei de la tarmul abrupt, fara alt gest decit inima slabita si fara a lasa alt loc gol pe lume decit scaunul de pe terasa lipsita de orizont unde ne asezam sa tragem la sorti lucrurile mortului, daca lasau ceva pe urma lor, domnule general, inchipuiti-va, ce viata trista de civil dupa atita gloriei Alta data, intr-un decembrie de demult cind s-a inaugurat vila, el vazuse de pe terasa puzderia de insule ca niste naluciri din Antile pe care cineva i le arata cu degetul in vitrina marii, vazuse vulcanul inmiresmat din Martinica, uitati acolo, domnule general, vazuse spitalul sau de ofticosi, ii vazuse pe negrul urias intr-o bluza dantelata care vindea cosuri cu gardenii sotiilor de guvernator in pridvorul bisericii, vazuse piata infernala din Paramaribo, acolo, domnule general, crabii care din mare ieseau prin canalele closetelor si se catarau pe mesele cofetariilor, diamantele incrustate in dintii bunicilor negrese care vindeau capete de indieni si radacini de ghimber, sezind pe fesele lor zdravene in bataia ploii, vazuse vacile de aur masiv dormind pe tarmul de la Tanaguarena, domnule general, il vazuse pe orbul vizionar de la Guayra care cerea doi reali ca sa alunge moartea cu o scripca ce avea o singura coarda, vazuse dogoritoarea luna august din Trinidad, automobilele mergind de-a-ndaratelea, hindusii verzi care-si faceau nevoile in plina strada in fata pravaliilor lor cu camasi de borangic si mandarini ciopliti dintr-un singur colt de elefant, vazuse cosmarul din Haiti, ciinii sai albastri, carul cu boi care stringea mortii de pe strada in zorii zilei, vazuse cum renasteau lalelele olandeze in cisternele pentru petrol din Curaçao, casele morilor de vint cu acoperis ca sa fie ferite de zapada, transatlanticul misterios ce strabatea centrul orasului printre bucatariile hotelurilor, vazuse ingraditura de piatra din Cartagena de Indias, golful ei inchis cu un lant, lumina incremenita in balcoane, caii costelivi de la birje care inca mai cascau visind la orzul de pe vremea viceregilor, mirosul lor a baliga, domnule general, ce minunatie, spuneti-mi daca lumea asta nu-i necuprinsa, si era intr-adevar, nu numai necuprinsa ci si perfida, caci daca el urca in decembrie pina la vila de pe stinci n-o facea pentru a sta la taifas cu fugarii aceia pe care-i detesta ca pe propria-i imagine reflectata in oglinda nenorocirilor, ci pentru a fi acolo in clipa miraculoasa in care lumina de decembrie se revarsa din matca si se putea vedea iar tot universul Antilelor de la Barbados pina la Veracruz, si atunci uita de cel care avusese piesa dublu trei si se suia in belvedere sa contemple puzderia de insule somnambule ca niste caimani adormiti in elesteul marii, si contemplind insulele evoca iar si retrai acea vineri istorica de octombrie cind iesi de la el din camera in zori si se pomeni ca toata lumea din palatul prezidential avea pe cap o tichie rosie, ca noile concubine maturau prin saloane si schimbau apa din colivii purtind tichii rosii, ca mulgatorii de la grajduri, santinelele la post, damblagiii pe scari si leprosii din gradina cu trandafiri se preumblau cu tichii rosii ca intr-o duminica de carnaval, asa ca incepu sa cerceteze ce se intimplase pe lume pe cind el dormea de oamenii din palat si locuitorii orasului isi etalau toti tichiile acelea rosii, tragind pretutindeni dupa ei un sirag de clopotei, si in sfirsit dadu peste cineva care-i spuse adevarul, domnule general, ca venira niste straini care trancaneau pe limba cea veche fiindca nu spuneau mare ci apa fara sfirsit si papagalilor le ziceau pasari colorate, luntrea o numeau pluta si in loc de harpon spuneau sulita, si care vazindu-ne cum le ieseam in intimpinare inotind imprejurul navelor lor se catarara pe catargele arboradei strigind unii la altii uitati-va ce bine facuti sint, ce trupuri frumoase si ce fete fara cusur, ce par gros parc-ar fi coama de cal, si vazind ei ca eram vopsiti ca sa nu ne arda soarele se agitara ca niste gaite plouate strigind uitati-va ca sint dati cu catran, iar ei au culoarea canarilor, nu-s albi, nici negri, cum nu s-a mai pomenit, iar noi nu pricepeam de ce naiba faceau atitea glume pe seama noastra, domnule general, ca doar eram cum ne facusera mamele noastre si-n schimb ei erau imbracati ca fantii de ghinda in ciuda caldurii careia ii ziceau zaduf intocmai ca si contrabandistii olandezi, si cu parul facut cum il poarta femeile desi sint barbati cu totii, caci n-am vazut nici macar una, si tipau la noi ca nu intelegem limba cresti­neasca, or ei erau cei care nu pricepeau ce strigam noi, si apoi s-au indreptat inspre noi cu luntrele lor pe care le numesc plute, asa cum am spus, si se tot minunau ca harpoanele noastre aveau in virf un os de hering caruia ei ii ziceau dinte de peste, si ne-au schimbat tot ce aveam pe tichiile astea rosii si pe siragurile astea de margele de sticla pe care ni le atirnara la git ca sa le facem placere, precum si pe dairelele astea de tabla ce nu fac decit o para, pe farfurioare si tinichele lucind ca oglinda si alte maruntisuri aduse din Flandra, dintre cele mai ieftine, domnule general, si cum am vazut ca erau ascultatori si placuti din fire am inceput sa-i ducem catre tarm fara ca ei sa ia aminte, dar necazul a fost ca tinind-o tot asa cu schimbati-mi asta cu asta si va schimb si eu asta cu ailalta s-a incins un troc ceva de groaza si-n scurta vreme toata lumea isi schimba ce avea, papagalii, tutunul, bulgarii de ciocolata, ouale de iguana, tot ce-a facut Domnul sa creasca, fiindca luau orice si dadeau tot ce aveau cu draga inima, ba chiar voiau sa-l schimbe pe unul din noi pe un pieptar de catifea, ca sa ne duca sa ne arate in Europa, inchipuiti-va, domnule general, ce aiureala, dar el era atit de descumpanit ca nu izbuti sa inteleaga daca povestea aceea de nebuni era de competenta guvernului sau, asa incit se intoarse in dormitor, deschise fereastra dinspre mare in speranta c-ar descoperi o lumina noua ca sa poata pricepe incurcatura pe care i-o povestisera, si atunci vazu crucisatorul dintotdeauna pe care puscasii marini il parasisera la chei, si dincolo de crucisator, ancorate in marea intunecata, cele trei caravele.

Cind a fost gasit pentru a doua oara ciugulit de vulturi in acelasi birou, imbracat la fel si in aceeasi pozitie, nici unul din noi nu era destul de batrin ca sa-si aminteasca ce se intimplase prima data, dar stiam ca nici o dovada a mortii sale nu era zdrobitoare, fiindca totdeauna mai exista alt adevar dincolo de adevar. Nici macar cei mai neprevazatori nu ne multumeam cu aparentele, caci adesea se daduse drept fapt sigur ca suferea de epilepsie si se pravalea de pe tron in cursul audientelor zbatindu-se prada convulsiilor si facind spume ca fierea la gura, ca-si pierduse graiul de atita vorbit si avea ventriloci ascunsi dupa perdele, prefacindu-se doar ca vorbeste, ca pe tot trupul ii ieseau solzi de peste drept pedeapsa pentru depravarea sa, ca in racoarea din decembrie hernia ii ingina cintece marinaresti si nu mai putea merge decit cu ajutorul unui carucior ortopedic in care-si ducea testiculul bolnav, ca un furgon militar intrase la miezul noptii pe poarta din dos cu un cosciug cu ferecaturi de aur si garnituri de purpura, si ca cineva o vazuse pe Leticia Nazareno plingind cu lacrimi amare in gradina batuta de ploaie, insa cu cit zvonurile despre moartea lui pareau mai sigure, cu atit mai viu si mai autoritar aparea el in cele mai neasteptate ocazii pentru a da un curs imprevizibil destinului nostru. Ar fi fost usor sa te lasi convins de dovezile evidente, inelul cu sigiliul prezidential, sau marimea supranaturala a picioarelor sale de calator neinduplecat, sau ciudata umflatura a testiculului bolnav de care vulturii nu indraznira sa se atinga, dar mereu exista cineva care-si amintea ca vazuse indicii asemanatoare la alti morti mai putin importanti din trecut. Nici cercetarea meticuloasa a casei n-a adus vreun amanunt graitor pentru a-i stabili identitatea. In iatacul mamei lui, Benedición Alvarado, de a carei canonizare prin decret abia de ne mai aduceam aminte, am gasit citeva colivii stricate cu oscioare de pasare pietrificate de trecerea anilor, am vazut un fotoliu de rachita ros de vaci, cutii cu acuarele si pahare cu pensule din cele folosite de vinzatoarele de pasari din tinuturile sterpe ca sa vinda la tirg pasari cu penele decolorate dindu-le drept mierle-galbene, am vazut un ciubar cu o tufa de melisa care continuase sa creasca uitata de toti, cu ramurile catarindu-se pe ziduri, strapungind ochii portre­telor si iesind prin ferestre pentru a sfirsi incilcite in hatisul salbatic din curtile din spate, dar nu am gasit nici cea mai neinsemnata urma ca el ar fi stat vreodata in camera aceea. In dormitorul nuptial al Leticiei Nazareno, pe care ne-o aduceam aminte mai bine nu numai pentru ca domnise intr-o perioada mai apropiata, ci si din pricina scandalului stirnit de actele ei publice, am vazut un pat pe potriva nebuniilor unei iubiri nerusinate al carui baldachin se prefacuse in cuibar de gaini, am vazut in cufere gulerele de vulpe albastra mincate de molii, carcasele de sirma de la malacovuri, praful de pe fuste, bluzele cu dan­tela de Bruxelles, ghetele barbatesti pe care le folosea in casa si papucii de atlaz cu toc inalt si brida pe care si-i punea cind primea vizite, pelerinele lungi pina la calciie cu violete de fetru si panglici de tafta ale toaletelor sale funerare de prima doamna si rasa ei de novice din pinza groasa ca o piele de berbec de culoarea scrumului cu care o adusesera din Jamaica, sechestrata intr-o lada pentru cupe de cristal folosite la banchete, ca s-o aseze apoi in fotoliul ei de presedinta ascunsa, dar nici in odaia aceea nu am gasit vreo urma care sa ne ingaduie sa aflam macar daca acea sechestrare piratereasca fusese pusa la cale din dragoste. In dormitorul prezidential, unde el isi petrecuse cea mai mare parte din ultimii ani, am gasit doar un pat de campanie nefolosit, un closet portabil din acelea pe care anticarii le scoteau din locuintele parasite de puscasii marini, un cufar de fier cu cele nouazeci si doua de deco­ratii ale sale si o uniforma de doc fara galoane, la fel cu cea cu care era imbracat cadavrul, gaurita de sase proiec­tile de calibru mare care facusera prapad de foc intrind prin spinare si iesind prin piept, ceea ce ne-a determinat sa credem ca se adeverea povestea bine cunoscuta ca glontul tradator tras pe la spate trecea prin el fara a-l vatama, iar cel tras din fata ricosa atingindu-i trupul si se intorcea asupra agresorului, si ca era vulnerabil numai la focurile trase de aproape spre a cruta suferinta celui impuscat de cineva care-l iubea atit de mult incit era gata sa moara pentru el. Amindoua uniformele erau prea mici pentru cadavru, dar asta nu ne-a impiedicat sa consideram totusi ca nu-i exclus sa fie ale lui, caci intr-o vreme se mai povestise si ca el continuase sa creasca pina la o suta de ani, si ca atunci cind a facut o suta cincizeci ii iesise un al treilea rind de dinti, chiar daca trupul sfisiat de vulturi nu era de fapt mai mare decit al unui om mijlociu din zilele noastre, si avea niste dinti sanatosi, marunti si tociti, care pareau a fi de lapte, si pielea de culoarea fierii, presarata cu alunite de decrepitudine, fara nici o cicatrice, atirnindu-i in pliuri peste tot de parca ar fi fost foarte gras odinioara, si abia i se mai desluseau gavanele vaduvite de ochii posaci, iar in afara de testiculul bolnav, tot ce parea a fi pe masura proportiilor sale erau picioarele enorme, patrate si plate, cu niste unghii bolovanoase si incovoiate ca la ulii. Spre deosebire de haine, descrierile istoricilor sai erau prea incapatoare, caci manualele scolare oficiale il prezentau ca pe un patriarh cu o statura de urias, care nu iesea deloc din casa fiindca nu incapea pe usi, care indragea copiii si rindunelele, stia graiul citorva animale, avea harul de a prevedea fenomenele naturii, putea ghici gindul cuiva doar privindu-l in ochi si cunostea secretul unor saruri miraculoase care tamaduiau ranile leprosilor si-i faceau pe damblagii sa mearga. Desi din manualele acestea disparuse orice urma referitoare la obirsia lui, se credea ca venise din tinuturile pustii, datorita setei nemasurate de putere, felului de a cirmui, comportarii lugubre, rautatii de neinchipuit a acelui suflet care ne vindu marea unei puteri straine si ne condamna sa traim avind inaintea ochilor cimpia aceasta necuprinsa acoperita de asprul praf lunar, ale carei amurguri fara temei ne dureau sfisietor. Se calcula ca de-a lungul vietii lui avusese probabil peste cinci mii de copii, nascuti cu totii la sapte luni, de la sirul

nesfirsit de amante fara dragoste care se perindasera prin seraiul lui pina cind ii venea cheful sa se culce cu ele, dar nici unul nu-i poarta numele de botez sau de familie in afara de cel al Leticiei Nazareno, care a fost facut general de divizie cu drept de putere si comanda chiar in clipa venirii pe lume, pentru ca el socotea ca nimeni nu era fiul cuiva ci doar al mamei si numai al ei. Aceasta convingere parea ca i se potriveste si lui, caci se stia ca n-avusese tata, precum despotii cei mai de seama din istorie, si ca unica ruda care i se cunostea si poate singura pe care a avut-o a fost scumpa lui mama, Benedición Alvarado, careia manualele scolare ii atribuiau virtutea miraculoasa de a-l fi conceput fara barbat si de a i se fi deslusit in vis tilcul ascuns al destinului sau mesianic, si pe care el o proclama prin decret mama patriei pentru simplul motiv ca mama-i doar una, mama mea, o femeie ciudata de obirsie incerta, al carei fel simplu de a fi ii scandalizase pe sustinatorii fanatici ai demnitatii prezidentiale, la inceputul regimului sau, deoarece nu puteau admite ca mama sefului statului sa-si atirne la git o punguta cu camfor ca s-o fereasca de toate bolile, nici sa incerce sa infiga furculita in caviar, nici sa umble ca o zaluda in papuci de lac, si nu puteau accepta ideea ca ea sa tina stupi pe terasa salonului de muzica, sa creasca curcani si tot soiul de pasari cu penele parca vopsite cu acuarele prin birourile publice sau sa-si puna la uscat cearsafurile pe balconul de unde se tineau discursurile, nici nu puteau trece cu vederea ca la o receptie diplomatica spusese m-am saturat sa-l tot rog pe Dumnezeu sa-l dea odata jos pe fiu-meu ca treaba asta cu locuitul in palatul prezidential e ca si cum as sta tot timpul cu lumina aprinsa, dom'Ie, si o spusese cu aceeasi naturalete cu care la una din zilele nationale isi croise drum printre soldatii din garda de onoare cu un cos cu sticle goale pina la limuzina prezidentiala care tocmai pornea sa deschida defilarea jubiliara in zgomotul asurzi­tor al ovatiilor si marsurilor militare, sub o ploaie de flori, si baga cosul pe fereastra masinii strigindu-i fiului ei ca daca tot treci pe acolo fa bine si da inapoi sticlele astea la pravalia din colt, biata mama. Lipsa aceasta de simt al istoriei avea sa-si atinga noaptea de glorie la banchetul de gala cu care am sarbatorit debarcarea puscasilor marini sub comanda amiralului Higgingson, cind Benedición Alvarado, vazindu-si fiul in uniforma de parada cu medaliile de aur si manusile de atlaz pe care le folosi mai departe toata viata, nu-si putu infrina izbucnirea orgoliului matern si exclama cu voce tare in fata intregului corp diplomatic, dac-as fi stiut ca feciorul meu avea s-ajunga presedintele republicii l-as fi dat la scoala, dom'le, mare trebuie sa fi fost rusinea fiindca de atunci o surghiuni la conacul de la marginea orasului, un adevarat palat cu unsprezece camere cistigat de el intr-o noapte cu noroc la zaruri, cind capeteniile din razboiul federal isi impartisera la masa de joc splendidul cartier general al conservatorilor fugiti, numai ca Benedición Alvarado dispretui ornamentele imperiale care ma fac sa ma simt de parc-as fi sotia Suveranului Pontif si prefera camerele de serviciu alaturi de cele sase slujnice desculte care-i fusesera date, se instala cu masina-i de cusut si coliviile cu pasari vopsite intr-o odaita nenorocita din fund unde caldura nu razbea niciodata si era mai usor sa alungi tintarii de la sase, se aseza sa coasa la lumina lenesa din curtea principala, in parfumul medicinal al tamarinilor, in timp ce gainile rataceau prin saloane iar soldatii din garda pindeau servi­toarele prin incaperile pustii, se apuca sa vopseasca mierle-galbene cu acuarele jelindu-se in fata slujnicelor de nenorocirea bietului meu fiu pe care puscasii marini il tineau ascuns in palatul prezidential, atit de departe de maica-sa, dom'le, fara o nevasta saritoare care sa-l ingri­jeasca daca-l destepta in toiul noptii vreo durere, si bagat pina-n git in slujba asta de presedinte al republicii pentru o simbrie de mizerie de trei sute de pesos pe luna, sarmanul meu baiat. Stia ea foarte bine ce spunea, pentru ca el o vizita aproape zilnic in timp ce orasul se balacea in milul siestei, ii aducea fructe glasate care ei ii placeau atita, si profita de ocazie sa-si descarce sufletul impovarat de conditia-i nenorocita de mijlocitor al puscasilor marini, povestindu-i cum trebuia sa ascunda in servetele portoca­lele zaharisite si dulceata de smochine fiindca autoritatile de resort aveau contabili care treceau in registre pina si resturile de la prinz, lamentindu-se ca deunazi a venit la palatul prezidential comandantul crucisatorului cu niste astronomi de pe uscat care se apucara sa masoare totul si nici macar nu binevoira sa ma salute, ci imi treceau de zor ruleta pe deasupra capului in vreme ce-si faceau calcule in engleza, si-mi tot strigau prin talmaci ia da-te la o parte, si el se dadea, du-te din lumina, si el se ducea, stai unde nu deranjezi pe nimeni, la dracu', si el nu stia unde sa stea fara sa deranjeze, pentru ca masuratorii misunau peste tot masurind pina si marimea luminii din balcoane, dar nu asta a fost necazul cel mai mare, mama, ci faptul ca i-au alungat in strada ultimele doua concubine care-i mai ramasesera, caci amiralul ii spusese ca nu erau vrednice de un presedinte, si acum era innebunit de-a binelea de atita lipsa de femei incit in unele dupa-amieze se prefacea ca pleaca din conacul de la marginea orasului, insa maica-sa il auzea fugarind slujnicele in penumbra iatacurilor, si era atit de coplesita de durere ca atita pasarile din colivii pentru ca nimeni sa nu-si dea seama de lipsurile din pricina carora tinjea fiul ei, facindu-le sa cinte cu forta ca sa nu razbata in vecini larma asaltului, rusinea opintelilor, amenintarile inabusite, fiti cuminte, domnule general, ca de nu va spun mamei, si le strica siesta canarilor obligindu-i sa cinte gata sa-si dea sufletul pentru ca nimeni sa nu-i auda gifiiala neinduratoare de sot grabit, zbuciumul de amant ce n-apuca sa-si lepede hainele, scincetul de catel, lacrimile de obida in singuratate ce faceau parca sa i se intunece totul, in cotcodacit de gaini innebunite prin iatacuri de iubirile acelea de nevoie rasunind in aerul ca de sticla topita in toiul acelui august fara nici un Dumnezeu, la trei dupa-amiaza, sarmanul meu baiat. Starea aceea de penurie avea sa dureze pina in ziua in care fortele de ocupatie parasira tara speriate de o izbucnire a ciumei, cu toate ca mai lipseau ani multi pina sa se implineasca sorocul stabilit pentru care debarcasera, demontara in bucati pe care le-au numerotat si ambalara in lazi de scinduri locuintele ofiterilor, smulsera toata pajistea albastra si o luara infasurind-o de parc-ar fi fost un covor, invelira cu musama rezervoarele cu apa pota­bila pe care le-o trimiteau de acasa ca sa nu bea din aceea cu tot soiul de ginganii din riurile noastre, isi dezafectara spitalele albe, dinamitara cazarmile pentru ca nimeni sa nu afle cum fusesera ridicate, parasira la chei stravechiul crucisator al debarcarii pe puntea caruia bintuia in noptile de iunie stafia unui amiral disparut in furtuna, dar mai inainte de a-si lua in trenurile ce zburau ca vintul paradisul acela de batalii portabile ii conferira medalia de buna vecinatate, ii dadura onorurile de sef de stat si-i spusera cu voce tare ca s-auda toata lumea te lasam balta cu bordelul tau de negrotei sa vedem cum ai sa te descurci fara noi, si plecara, maica-maiculita, la naiba, dusi au fost, si pentru prima oara in tot acest rastimp de umilinta cit a fost animal de povara sub ocupatie a urcat scarile cirmuind el insusi si in gura mare in toiul unui noian de rugaminti sa se reinfiinteze luptele de cocosi, si el poruncea, mda, bine, sa se dea iar voie la zmeie sa se inalte si la alte distractii de oameni sarmani, care fusesera interzise de puscasii marini, iar el poruncea, mda, bine, convins intr-atit ca e stapin pe intreaga-i putere incit ajunse sa aseze invers culorile drapelului si sa schimbe boneta frigiana de pe stema cu dragonul invins al invadatorului fiindca la urma urmelor sintem propriii nostri ciini, maiculita, ciuma sa traiasca. Benedición Alvarado avea sa-si aminteasca toata viata de spaima aceea stirnita de putere si de alta de mai de mult si mai amara din pricina mizeriei, dar nicicind nu si le-a evocat cu atita tristete ca dupa farsa cu moartea, cind el se balacea in balta bunastarii in vreme ce ea se plingea oricui avea chef s-o asculte ca nu-i nici o scofala sa fii mama presedintelui si sa n-ai altceva pe lume decit o masina nenorocita de cusut, ii tot dadea zor zicand asa cum il vedeti cu trasura toata numai fireturi, bietul meu baiat n-are nici macar o groapa in pamint unde sa zaca mort dupa atita amar de ani in slujba patriei, dom'le, nu-i drept, si nu se plingea din obisnuinta, nici din prefacatorie, ci pentru ca el nu-i mai impartasea necazurile si nici nu mai dadea fuga ca odinioara sa-i incredinteze tainele cele mai minunate ale puterii, schimbindu-se atit de mult fata de cum fusese pe vremea puscasilor incit lui Benedición Alvarado ii facea impresia ca e mai batrin ca ea, ca o lasase in urma lui, il auzea bilbiindu-se, incurcindu-se la socoteala zilelor, uneori ii curgeau balele, iar pe ea o coplesea o mila ce nu mai era de mama ci de fiica atunci cind il vedea sosind la conacul de la marginea orasului incarcat de pachete si straduindu-se cu disperare sa le deschida pe toate deodata, desfacea sfoara cu dintii, rupindu-si unghiile in noduri mai inainte ca ea sa gaseasca foarfecele in cosuletul de lucru, scotea totul afara scormonind cu miinile prin hatisul de fleacuri, imbatat de dorinta arzatoare de a le vintura, uite, mama, ce chestii grozave, o sirena vie intr-un acvariu, un inger de marime naturala care impins de un arc zbura prin incapere cu un clopot ce batea la fiecare ora, un melc urias inlauntrul caruia nu se auzea vuietul valurilor si al vintului de pe mare ci imnul national, ce chestii trasnet, mama, vezi ce bine e sa nu fii sarac, zicea, insa ea nu-l incuraja in entuziasmul acela ci se apuca sa-si roada pensu­lele cu care vopsea mierle-galbene pentru ca baiatul ei sa nu-si dea seama ca i se sfisia inima evocind un trecut pe care nimeni nu-l cunostea mai bine ca ea, amintindu-si cit de scump il costase sa ramina in scaunul pe care statea, si nu in vremurile de acum, dom'le, nu in vremurile astea usoare in care puterea era o materie tangibila si unica, o margea de sticla in palma, cum spunea el, ci pe cind era un peste ratacitor care inota fara nici un Dumnezeu si fara noima intr-un palat din vecini, urmarit de cirdul vorace al ultimelor capetenii din razboiul federal care ma ajutasera sa-l dau jos pe generalul poet Lautaro Muñoz, un despot luminat, odihneasca-l Domnul in gloria-i sflnta, cu ceasloavele lui scrise in latineste de Suetoniu si cei patruzeci si doi de cai pur singe, dar care, in schimbul sprijinului lor militar, pusesera stapinire pe gospodariile si vitele fostilor proscrisi si-si impartisera tara in provincii autonome cu argumentul fara drept de apel ca asta inseamna federalism, domnule general, pentru asta ne-am varsat singele, si ajunsera regi atotputernici pe paminturile lor, cu legi proprii, cu sarbatorile lor nationale, cu banc­notele semnate de ei insisi, uniformele lor de gala cu sabii impodobite cu pietre pretioase si dolmane cu brandenburguri de aur si tricornuri cu panase din cozi de paun copiate dupa vechile gravuri cu viceregii patriei de dinain­tea lui, si erau neciopliti si sentimentali, dom'le, intrau in palatul prezidential pe poarta mare fara permisiunea nimanui caci patria e a tuturora, dom'le general, de asta ne-am jertfit viata, se instalau in salonul de bal cu seraiurile lor scoase la iveala si animalele domestice luate ca tribut de pace pe care-l cereau de pretutindeni pentru ca niciodata sa nu le lipseasca mincarea, aveau o escorta personala de mercenari straini care in loc de cizme isi infasurau picioarele in cirpe si abia stiau sa vorbeasca pe limba crestineasca, dar erau iscusiti la jocuri de zaruri masluite, cruzi si dibaci in minuirea armelor de razboi, astfel incit palatul prezi­dential parea o satra de tigani, dom'le, raspindind un miros greu de viitura, iar ofiterii din statul major isi luasera pentru gospodariile lor mobilierul republicii, jucau la domino privilegiile guvernamentale nepasatori la rugamintile fierbinti ale mamei lui, Benedición Alvarado, care n-avea nici o clipa de ragaz straduindu-se sa mature muntii de gunoaie de dupa petreceri si sa faca ordine cit de cit in naufragiul acela, caci ea era singura care incercase sa tina piept degradarii ingrozitoare a faptelor liberalilor, numai ea isi daduse silinta sa-i alunge cu lovituri de matura cind vazu palatul spurcat de nelegiuitii aceia desfrinati care-si disputau jilturile puterii supreme in certuri iscate la partidele de carti, ii vazu savirsind pacatul sodomiei in spatele pianului, ii vazu facindu-si nevoile in amforele de alabastru cu toate ca ea ii avertiza sa nu, domnilor, nu sint oale de noapte ci amfore descoperite pe fundul marii la Pantelaria, dar ei o tineau una si buna ca nu, ca erau tucale de bogatani, dom'le, n-a existat putere omeneasca in stare sa le-o scoata din cap, nici forta divina sa-l impiedice pe generalul Adriano Guzmán sa ia parte la receptia diplomatica prilejuita de sarbatorirea a zece ani de la venirea mea la putere, chiar daca nimeni nu si-ar fi putut inchipui ce ne astepta cind isi facu aparitia in salonul de bal, in uniforma-i sobra de doc alb aleasa anume pentru ocazia aceea, fara arme, asa cum imi fagaduise pe onoarea lui de militar, cu escorta de refugiati francezi in civil si incarcati de crini de Cayenne pe care generalul Adriano Guzmán ii imparti pe rind sotiilor amba­sadorilor si ministrilor, nu insa inainte de a le cere voie cu o plecaciune barbatilor lor, fiindca asa-i spusesera merce­narii ca era de bon ton la Versailles, iar el procedase intocmai cu neasemuit spirit cavaleresc, raminind apoi asezat intr-un colt, cu ochii tinta la dans si dind din cap in semn de incuviintare, foarte bine, spunea, danseaza bine filfizonii astia de prin Europa, fiecare cu ale lui, zicea, uitat pina intr-atit acolo in fotoliu incit numai eu mi-am dat seama ca unul din aghiotanti ii tot umplea cupa de sampanie dupa fiecare sorbitura, si pe masura ce treceau orele devenea mai crispat si mai rosu la fata decit era de felul lui, isi desfacea cite un nasture de la tunica umeda de sudoare ori de cite ori sfortarea de a-si inabusi vreun rigiit i se citea in ochi, sughita picotind, mama, si pe neasteptate se ridica anevoie in picioare intr-una din pauzele balului si-si descheie toti ceilalti butoni, apoi pe cei de la pantaloni, dezgolindu-si tulumba vesteda de vultur cu care stropi decolteurile parfumate ale sotiilor de ambasadori si ministri, imprastiindu-si urina acra de razboinic beat peste fustele vaporoase de muselina, corsajele de brocart auriu, evantaiele de strut, cintind netulburat in toiul panicii stirnite eu sint amantul dispretuit care-ti uda trandafirii din gradina, oh, minunatie de trandafiri, cinta de zor, fara ca nimeni sa se incumete sa-l opreasca, nici macar eu, fiindca ma stiam mai puternic decit fiecare dintre ei, dar mai slab decit doi care erau in cirdasie, nedindu-mi inca seama ca el ii vedea pe toti ceilalti asa cum erau in vreme ce ei nu izbuteau sa desluseasca vreodata gindurile ascunse ale batrinului tare precum stinca de granit a carui seninatate abia daca se putea asemui cu prudenta-i netarmurita si infinita virtute de a astepta, ii vedeam doar ochii sinistri, buzele incremenite, mina de domnisoara sfioasa care nici nu tresari pe minerul sabiei in acea amiaza ingrozitoare cind venira cu vestea ca, domnule general, comandantul Narciso López innebunit de marihuana si rachiu de anason s-a napustit in closet peste unul din soldatii garzii prezidentiale si l-a atitat dupa bunu-i plac cu tertipuri de femeie iscusita iar apoi l-a silit baga-mi-o toata, ce dracu', e un ordin, toata, iubitule, pina-n strafunduri, plingind de durere, plingind de furie, pina s-a trezit in patru labe varsind de umilinta cu capul in aburii imputiti din hazna, si atunci l-a luat pe sus pe acel Adonis si l-a strapuns cu o sulita infigindu-l ca pe un fluture in goblenul primavaratic din salonul de audiente fara ca nimeni sa indrazneasca sa-l dea jos de acolo vreme de trei zile, sarmanul om, pentru ca el nu facea nimic altceva decit sa-i supravegheze pe vechii lui tovarasi de arme ca sa nu unelteasca impotriva-i, dar fara sa intervina in viata lor, incredintat ca ei insisi aveau sa se extermine unii pe altii mai inainte de a ajunge la el vestea ca, domnule gene­ral, pe generalul Jesucristo Sánchez au fost siliti sa-l omoare cu lovituri de scaune cei din propria-i escorta fiind prada unui atac de turbare de pe urma unei muscaturi de pisica, bietul om, n-apuca sa termine partida de domino ca ii si soptira la ureche vestea ca, domnule general, generalul Lotario Sereno se inecase deoarece calul i-a murit pe neasteptate trecind un riu, bietul om, nici nu clipi cind ii adusera vestea ca, domnule general, generalul Narciso López si-a virit in fund un cartus cu dinamita si i-au explodat maruntaiele, coplesit de rusinea de a nu-si putea infrina pederastia, iar el ii tot dadea zor cu bietul om, de parca n-ar fi avut nici un amestec in mortile acelea ingrozitoare si ordona pentru toti prin acelasi decret onoruri postume, ii proclama martiri cazuti la datorie si le facea funeralii magnifice ingropindu-i la aceeasi inaltime in panteonul national, caci o patrie fara eroi e ca o casa fara usi, spunea, iar cind n-au mai ramas decit sase generali de armata in toata tara i-a invitat la petrecerea de ziua lui de nastere impreuna cu o multime de camarazi la palatul prezidential, pe toti laolalta, domnule, inclusiv generalul Jacinto Algarabia, cel mai ascuns si viclean dintre ei, care se falea ca are un copil cu propria lui mama si ca bea numai alcool denaturat amestecat cu praf de pusca, fiind doar noi in salonul de bal ca pe vremurile bune, domnule general, toti fara arme ca niste frati de lapte dar cu oamenii din escorta ingramaditi in sala de alaturi, incarcati cu daruri magni­fice pentru singurul dintre noi care a stiut sa ne inteleaga pe toti, ziceau, vrind sa spuna ca era singurul care stiuse sa-i tina in friu, singurul care izbutise sa-l gaseasca in birlogu-i de departe, din tinuturile pustii, pe legendarul general Saturno Santos, un indian pur singe, neincrezator, care umbla vesnic cu picioarele goale asa cum m-a facut mama, domnule general, caci noi oamenii dintr-o bucata nu putem respira daca nu simtim pamintul, si venise infasu­rat intr-un poncho pictat cu niste animale ciudate in culori vii, venise singur, asa cum obisnuia sa calatoreasca mereu, fara escorta, precedat de o aura sumbra, fara alte arme in afara de cutitul lung de taiat trestie pe care n-a vrut sa-l scoata de la briu fiindca nu-i arma de lupta ci de munca, si-mi aduse in dar un vultur dresat sa ia parte la razboaiele de oameni, si aduse cu el harfa, mama, instru­mentul sacru ale carui sunete alungau furtuna si grabeau coacerea recoltelor, la care generalul Saturno Santos cinta cu o maiestrie pornita din suflet, trezind in noi toti nostalgia noptilor de groaza ale razboiului, mama, ne tul­bura mirosul de riie de ciine al bataliei, ne rascoli sufletul cintecul acela de razboi despre barca de aur ce ne duce la tarm, il cintara in cor din toata inima, mama, de pe pod scaldat in lacrimi m-am intors, asa cintau, in timp ce au mincat un curcan umplut cu prune si o jumatate de purcel de lapte, si fiecare bea din sticla lui, fiecare din bautura proprie, cu totii in afara de el si de generalul Saturno Santos care in viata lor n-au pus nici o picatura de alcool in gura, nici n-au fumat, nici n-au mincat mai mult decit aveau nevoie sa poata trai, cintara in cor in cinstea mea cintecul zorilor pe care-l cinta regele David, cintara plingind toate cintecele cu urari pentru ziua de nastere care se cintau inainte de a veni consulul Hanemann cu chestia aceea noua, domnule general, fonograful cu pilnie si cilindru cu happy birthday, cintau pe jumatate adormiti, pe jumatate beti, fara sa le mai pese de batrinul taciturn care atunci cind batu de miezul noptii lua din cui felinarul si se apuca sa cerceteze palatul inainte de a se duce la culcare, asa cum ii era obiceiul la cazarma si trecind la intoarcere prin salonul de bal ii vazu pentru ultima oara pe cei sase generali claie peste gramada pe jos, imbratisati, inerti si linistiti, sub obladuirea celor cinci escorte ce se pindeau intre ele, caci pina si adormiti si asa imbratisati tot se temeau unii de altii aproape la fel de tare pe cit fiecare se temea de el, si pe cit el se temea de doi dintre ei care puneau ceva la cale in taina, si atirna la loc felinarul in cui si-si incuie dormitorul cu cele trei zavoare, cele trei lacate si cei trei drugi, se trinti pe dusumea cu fata in jos, cu bratul drept in chip pe perna, chiar in clipa in care temeliile palatului se leganara din pricina detunaturii asurzitoare a tuturor armelor escortelor la unison, mai intii o data, la naiba, fara nici un zgomot intermediar, fara un geamat, si inca o data, la naiba, si cu asta gata, s-a terminat tot bilciul, n-a mai ramas decit o boare de pulbere in linistea lumii, n-a mai ramas decit el eliberat pe veci de zbuciumul puterii cind vazu in cea dintii geana de lumina violeta a zorilor ordonantele balacindu-se in balta de singe din salonul de bal, o vazu pe maica-sa Benedición Alvarado infiorata de groaza privind peretii pe care siroia singele oricit incercau sa-i usuce cu var si cenusa, domnule, covoarele din care picura mai departe singe oricit le storceau, iar de pe coridoare si de prin birouri pareau ca izvorasc riuri de singe cu cit se chinuiau mai tare sa-l spele ca sa ascunda grozavia macelului celor de pe urma veterani ai razboiului nostru, care dupa cum spunea comunicatul oficial fusesera asasinati de propriile escorte innebunite, si ale caror trupuri infasurate in drapelul patriei umplura la refuz panteonul eroilor neamului, facindu-li-se funeralii ca la episcopi, caci nici macar un singur om din escorta nu scapase cu viata din capcana singeroasa, nimeni, domnule general, in afara de generalul Saturno Santos care era blindat cu nenumaratele-i siraguri de talismane si stia tot soiul de vraji de-ale indienilor putindu-se preface in orice dupa bunu-i plac, fir-ar sa fie, se putea preschimba in tatu sau in elesteu, domnule general, putea deveni tunet, si el si-a dat seama ca asa s-a si intimplat cu-adevarat, fiindca cercetasii lui cei mai dibaci ii pierdura urma cam pe la ultimul Craciun, ciinii de vinatoare il cautau tocmai in sens invers, dar il vazuse prefacut in crai de verde in cartile in care-i dadeau ghicitoarele lui, si era viu, dormind ziua si umblind noap­tea prin trecatori, pe pamint si pe apa, lasind dupa sine o dira de rugaciuni care incurca simtul de orientare al urmaritorilor si istovea vrerea dusmanilor, insa el nu re­nunta sa-l caute in orice clipa, ziua si noaptea, ani in sir, pina cind dupa foarte multa vreme vazu de la fereastra trenului prezidential o puzderie de oameni, barbati si femei cu copiii lor, cu animalele si cratitele lor de bucatarie, asa cum vazuse atitea in spatele trupelor de razboi, ii vazu marsaluind in bataia ploii ducindu-si bolnavii in hamacele spinzurate de un par, in urma unui barbat foarte palid intr-o tunica de cinepa care sustine ca e un sol divin, domnule general, iar el isi batu fruntea cu palma si-si zise uite-l acolo, fir-ar sa fie, si intr-adevar acolo era generalul Saturno Santos cersind la mila pere­grinilor cu vraja harfei sale fara strune, sarac si mohorit, cu o palarie de fetru ponosita si un poncho zdrentuit, dar pina si intr-o asemenea stare de plins n-a fost tocmai usor sa-l omoare, asa cum credea el, caci izbutise sa-i decapi­teze cu cutitul cel lung de taiat trestie pe trei dintre oamenii lui cei mai de nadejde si sa le tina piept celor mai cruzi cu atita curaj si iscusinta incit el porunci sa fie oprit trenul in dreptul cimitirului dezolant din pustiu unde predica solul Domnului, si toata lumea se repezi in laturi cind soldatii din garda prezidentiala sarira din vagonul vopsit in culorile drapelului patriei cu armele gata sa traga, si nu mai ramase nimeni la vedere, in afara de generalul Saturno Santos linga harfa-i legendara, cu mina intepenita pe praseaua cutitului, parca fascinat de aparitia dusmanului sau de moarte care se ivise pe scara vagonului cu uniforma de doc fara galoane, neinarmat, mai batrin si mai adumbrit decit dac-ar fi trecut o suta de ani de cind nu ne-am vazut, domnule general, mi s-a parut istovit si singur, cu pielea ingalbenita din pricina ficatului suferind si ochii stind sa lacrameze, insa avea stralucirea livida a celui stapin nu numai pe puterea sa ci si pe aceea smulsa de la mortii sai, asa incit m-am pregatit sa mor fara sa opun rezistenta, fiindca i s-a parut zadarnic sa-l contra­rieze pe batrinul care venise de atit de departe fara alte motive nici alte merite decit pofta salbatica de a porunci, dar el ii arata palma miinii sale de meduza si spuse Domnul sa te aiba in paza sa, viteazule, patria se mindreste cu tine, caci stia dintotdeauna ca impotriva unui om de neinvins nu exista alta arma decit prietenia, si generalul Saturno Santos saruta pamintul pe care el calcase si-l implora sa binevoiasca a-i ingadui sa-l slujeasca dupa cum veti porunci, domnule general, atita vreme cit miinile acestea vor mai avea vlaga sa faca sa cinte cutitul, iar el se invoi, asa sa fie, il numi garda lui personala cu singura conditie sa nu stai niciodata in spatele meu, il facu partener la domino si impreuna jumulira la patru miini multi despoti cazuti de la putere, il urca descult in trasura prezidentiala si-l ducea pe la receptii diplomatice cu rasuflarea lui de tigru care intarita ciinii si le ametea pe sotiile ambasado­rilor, il puse sa se culce de-a curmezisul pragului dormito­rului sau, pentru a-si domoli frica de a dormi cind viata ii devenise atit de grea incit tremura la gindul de a se pomeni singur in multimea care-i stapinea visele, tinindu-l la distanta de zece palme de increderea lui ani in sir pina cind uremia l-a vaduvit de harul de a face cutitul sa cinte si atunci l-a rugat sa se indure, ucideti-ma dumneavoastra, domnule general, ca sa nu-i fac altcuiva placerea sa ma omoare fara nici un drept, insa el il trimise sa moara, cu o pensie buna si o medalie in chip de recunostinta, in birlogul de hoti de vite din tinuturile pustii unde se nascuse si nu-si putu stapini lacrimile cind generalul Saturno Santos lasa sfiiciunea la o parte pentru a-i spune sufocindu-se de plins vedeti, domnule general, ca pina si barbatilor celor mai de nadejde ne vine ceasul sa ne inmuiem ca niste blegi, naiba s-o ia de treaba. Astfel incit nimeni nu intelegea mai bine ca Benedición Alvarado bucuria copilareasca ce-l cuprindea cind se razbuna pe vremurile vitrege de odinioara si nesocotinta cu care-si prapadea banii puterii pentru a avea la batrinete ceea ce-i lipsise de copil, dar se infuria ca abuzau de inocenta lui spre a-i vinde draciile acelea americanesti care nici nu erau chiar asa de ieftine si nici nu cereau atita iscusinta ca pasarile vopsite de ea din care insa reusi sa vinda doar vreo patru, e bine sa te bucuri de viata, spunea, dar gindeste-te si la viitor, ca nu vreau sa te vad cersind cu palaria intinsa in poarta unei biserici daca miine sau mai tirziu, deie Domnul sa nu fie asa, te dau jos din scaunul pe care stai, dac-ai sti barem sa cinti, sau dac-ai fi arhiepiscop, sau marinar, dar tu nu esti decit general, deci nu esti bun de nimic, doar sa dai ordine, il sfatuia, ingroapa intr-un loc sigur banii care-ti prisosesc de la cirmuire, undeva unde numai el sa-i poata gasi, daca se intimpla cumva sa fii nevoit sa fugi ca nenorocitii astia de presedinti venetici care-si rumega uitarea cersind acolo, in casa de pe stinci, sunetul de ramas bun al sirenelor vapoarelor, priveste-te in oglinda asta, ii spunea, insa el n-o lua in seama ci-i risipea amaraciunea cu vorbele magice stai linistita, mama, lumea asta ma iubeste. Benedición Alvarado avea sa traiasca ani multi plingindu-se de saracie, certindu-se cu servitoarele pentru banii de cosnita si chiar sarind cite un prinz ca sa faca economii, fara ca nimeni sa indrazneasca sa-i spuna ca era una din femeile cele mai bogate de pe lume, ca tot ce stringea el din afacerile guvernului era trecut pe numele ei, ca devenise nu numai stapina unor paminturi necuprinse si a unor cirezi fara numar, ci si a tramvaielor locale, a postei, telegrafului si retelei apelor nationale, astfel incit orice vas ce naviga pe afluentii Amazoanelor sau in apele teritoriale trebuia sa-i plateasca taxa de trecere de care ea n-a stiut pina la moarte, dupa cum n-a stiut ani in sir ca feciorul ei nu era chiar atit de sarman cum credea ea cind il vedea venind la conacul de la marginea orasului, aprins la fata de minunatia jucariilor batrinetii, caci pe linga impozitul personal pe care-l incasa pentru fiecare vita sacrificata de pe tot cuprinsul tarii, pe linga rasplata favorurilor si plocoanele din interes pe care i le trimiteau partizanii sai, nascocise si pusese in aplicare de multa vreme un sistem infailibil de cistigat la loterie. Erau anii de dupa moartea sa neadevarata, anii zgomotului, domnule, care nu s-au numit astfel, dupa cum credeam multi dintre noi, din pricina vuietului subteran simtit in toata tara intr-o noapte a sfintului mucenic Heraclio si despre care nu s-a dat niciodata o explicatie sigura, ci datorita zgomotului vesnic al lucrarilor in curs ce se anuntau inca de la pune­rea temeliei ca fiind cele mai mari de pe lume, si totusi nu se ispraveau niciodata, o epoca linistita cind el convoca adunarile guvernului in timp ce-si facea siesta in conacul de la marginea orasului, se culca in hamac facindu-si vint cu palaria sub crengile inmiresmate ale tamarinilor si ascultindu-i cu ochii inchisi pe doctorii aceia in mestesugul cuvintelor cu mustatile pomadate, care se asezau sa stea de vorba in jurul hamacului, palizi de atita zaduf in redin­gotele lor de postav si cu gulere de celuloid, ascultindu-i pe ministrii civili pe care-i detesta atit de mult desi ii numise din nou de convenienta, si pe care ii auzea cum discuta probleme de stat in larma stirnita de cocosii care fugareau gainile prin ograda, de tiriitul neincetat al greierilor si de gramofonul neobosit ce cinta in vecini cintecul cu Susana, vino Susana, pe neasteptate amuteau cu totii, liniste, generalul a adormit, dar el striga fara sa deschida ochii, sforaind mai departe, nu dorm prostilor, continuati, si continuau pina cind el se desprindea bijbiind din paienjenisul siestei si decreta ca dupa atitea timpenii singurul care are dreptate e prietenul meu, ministrul sanatatii, ce naiba, gata cu sedinta, si se termina, mai statea de vorba cu aghiotantii lui, purtindu-i dintr-o parte intr-alta in vreme ce minca plimbindu-se cu farfuria intr-o mina si lingura in cealalta, se despartea de ei pe scara spunindu-le morocanos faceti cum vreti ca la urma urmelor eu sint cel care porunceste aici, ce naiba, ii trecu si ideea nastrusnica sa tot intrebe daca lumea il iubea sau nu, ce dracu', taia panglici pe la inaugurari, se arata in public in carne si oase asumindu-si riscurile puterii cum n-o facuse in vremurile cele mai linistite, la naiba, juca partide interminabile de domino cu prietenul meu de o viata, generalul Rodrigo de Aguilar si cu prietenul meu, ministrul sanatatii, singurii care ii erau destul de apropiati ca sa-i ceara eliberarea vreunui detinut sau gratierea vreu­nui condamnat la moarte, si singurii care se incumetara sa-l roage s-o primeasca in audienta speciala pe regina frumusetii saracilor, o faptura incredibila pentru mlastina aceea nenorocita careia ii ziceam mahalaua luptelor de ciini, fiindca toti ciinii de aici se incaierau in plina strada de ani de zile fara o clipa de ragaz, o reduta a mortii unde patrulele din garda nationala nici nu se aventurau fiindca-i lasau goi-pusca si le desfaceau masinile in piesele origi­nale cu o singura miscare a miinilor, unde bietii magari rataciti intrau pe la un capat al strazii si ieseau pe la celalalt intr-un sac de oase, unde erau mincati fripti copii de oameni bogati, domnule general, erau vinduti la tirg prefacuti in cirnati, inchipuiti-va, ei bine acolo se nascuse si locuia Manuela Sánchez, piaza mea rea, o floare crescuta printre gunoaie a carei frumusete de necrezut uimise tara, domnule general, si el se simti atit de intrigat de aceasta destainuire incit, daca toate astea-s adevarate precum spuneti, nu numai ca o primesc in audienta speciala, dar si dansez cu ea primul vals, la naiba, sa se scrie in ziare, porunci, grozav le mai plac sarantocilor chestiile astea. Totusi, in noaptea de dupa audienta, pe cind jucau domino, ii spuse cu amaraciune vadita generalului Rodrigo de Aguilar ca regina saracilor nu merita osteneala sa danseze cu ea, ca era la fel de ordinara ca atitea alte Manuele Sánchez din cartier, cu rochia-i de nimfa cu volanase de muselina si coroana poleita cu pietre false si un trandafir in mina, supravegheata de o mama care o pazea de parc-ar fi fost de aur, asa incit el ii daduse tot ce-si dorea, nimic altceva decit lumina electrica si apa curenta pentru mahalaua ei cu lupte de ciini, dar declara ca e ultima data cind ascult astfel de rugaminti, la naiba, n-o sa mai vorbesc cu saracii, zise, si fara sa termine partida trinti usa si pleca, auzi cele opt batai metalice ale ceasului, se duse sa dea nutret vacilor la grajduri, porunci sa fie scoase baligile, cerceta tot palatul in vreme ce minca din mers cu farfuria in mina carne cu fasole, orez alb si felii de banane crude, numara santine­lele de la poarta principala pina la dormitoare, erau toate si fiecare la post, paisprezece, vazu restul garzii lui perso­nale jucind domino in postul din prima curte, vazu leprosii dormind printre tufele de trandafiri, damblagiii pe scari, era ceasul noua, puse la o fereastra farfuria cu mincarea neterminata si se pomeni inotind parca in duhoarea de mil din baracile concubinelor care dormeau la gramada, chiar si trei intr-un pat, cu copiii lor nascuti la sapte luni, se sui calare pe un morman cu miros de mincare statuta si socoti intr-o parte doua capete si intr-alta sase picioare si trei brate, fara a se intreba daca va afla vreodata ale cui erau, nici cine era aceea care-i daduse pina la urma sa suga fara a se trezi, fara a-l visa, si nici a cui fusese vocea care soptise adormita din alt pat mai incet, domnule general, ca se sperie copiii, se intoarse in palat, cerceta cremoanele de la cele douazeci si trei de ferestre, dadu foc baligilor de vaca din cinci in cinci metri pornind din vestibul si pina in camerele particulare, simti mirosul fumului, isi aminti de o copilarie nesigura ce putea fi a lui si care-i veni in minte doar in clipa cind incepuse fumul iar apoi o uita pentru totdeauna, se intoarse stingind luminile in sens invers, din dormitoare pina in vestibul, si acoperind coliviile cu pasarile adormite pe care le numara inainte de a pune peste ele husele de pinza, patruzeci si opt, strabatu inca o data tot palatul cu o lampa in mina, se vazu pe sine in oglinzi, unul dupa altul, pina la paispre­zece generali umblind cu lampa aprinsa, se facuse ora zece, totul in ordine, reveni in dormitoarele garzii prezidentiale, stinse si aici lumina, noapte buna, domnilor, controla birourile de la parter, salile de asteptare, closetele, pe dupa draperii, pe sub mese, nu era nimeni, scoase maldarul de chei pe care le putea deosebi pipaindu-le una cite una, incuie birourile, urca un etaj cercetind incaperile una dupa alta si incuind usile cu cheia, scoase borcanul cu miere de albine din ascunza­toarea lui din spatele unui tablou si-si lua cele doua lingurite dinaintea culcarii, se gindi la maica-sa care dormea in conacul de la marginea orasului, Benedición Alvarado cufundata in toropeala clipelor cind isi lua ramas-bun facindu-i cu mina printre tufele de roinita si cimbru, cu mina ei vlaguita cu care vopsea mierle-galbene, noapte buna, mama, spuse, noapte buna, fiule, ii raspunse adormita Benedición Alvarado in conacul de la marginea orasului, atirna in dreptul dormitorului lui lampa cu cirlig pe care o lasa acolo in rastimpul cind dormea cu ordinul categoric sa nu fie stinsa niciodata fiindca era lumina pentru situatii de urgenta, batu de unsprezece, inspecta palatul ultima oara, pe intuneric, pentru cazul ca cineva s-ar fi strecurat crezindu-l adormit, iar in urma lui lasa dira de pulbere de stele a pintenului de aur sclipind cu strafulgerari verzi in dungile de lumina rotitoare a farului, zari intre doua pilpiiri un lepros somnambul care ii atinu calea, il impinse in umbra fara sa-l atinga, luminindu-i drumul cu lampa sa de veghe, il duse la tufele de trandafiri, prinse sa numere din nou santinelele in intuneric, se intoarse in dormitor, vazind cind trecea prin fata ferestrelor o mare aidoma oglindita in fiecare, Marea Caraibilor in aprilie, o contempla de douazeci si trei de ori fara a se opri si era mereu la fel ca totdeauna in apri­lie, ca o mlastina aurie, auzi batind miezul noptii, o data cu ultima lovitura a orologiului din turnul catedralei simti suierele slabe ale herniei ingrozitoare, nu mai exista nici un alt zgomot pe lume, el singur era patria, puse cele trei zavoare, cele trei lacate si cei trei drugi la usa dormitoru­lui, urina asezat pe closetul portabil, doua picaturi, patru picaturi, sapte picaturi chinuite, se pravali cu fata in jos pe podea, adormind pe loc, fara vise, era trei fara un sfert cind se destepta leoarca de sudoare, infiorat de

certitudinea ca cineva il privise in timp ce dormea, cineva care avea puterea fermecata de a intra fara sa desfaca zavoarele, cine-i acolo, intreba el, nu era nimeni, inchise ochii, simti iar ca era privit, deschise ochii sa vada, inspaimintat, si atunci vazu, la naiba, era Manuela Sánchez care umbla prin camera fara sa fi descuiat usa fiindca intra si iesea dupa bunu-i plac strapungind peretii, Manuela Sánchez, piaza mea rea, cu rochia-i de muselina si jaraticul trandafirului in mina si mireasma naturala de iarba-dulce a rasuflarii ei, spune-mi ca nu-i adevarat delirul acesta, zicea, spune-mi ca nu esti tu, spune-mi ca aburul acesta de moarte nu-i neclintirea de iarba-dulce a respiratiei tale, dar era ea, trandafirul ei, rasuflarea-i calda care parfuma aerul din dormitor ca boarea marii, Manuela Sánchez, nenorocirea mea care nu-mi statea scrisa in podul palmei, nici in zatul de cafea, nici macar in apa ulcelelor in care ghicitoarele imi citeau semnele mortii, nu-mi rapi aerul de respirat, nici somnul, nici cuprinderea intunecata a acestei incaperi unde niciodata n-a intrat si n-avea sa intre o femeie, stinge trandafirul acela, gemea, in timp ce se catara pe perete cautind comutatorul, si dadea in locul lui peste Manuela Sánchez, nebunia vietii mele, la naiba, de ce trebuie sa te gasesc daca nu te-am pierdut, daca vrei ia-mi palatul, tara intreaga cu dragonul de pe stema, dar lasa-ma sa aprind lumina, scorpion al noptilor mele, Manuela Sánchez, pedeapsa herniei mele, ticaloaso, striga, crezind ca lumina ii va destrama vraja, urlind, dati-o afara, lasati-o fara mine, aruncati-o de pe tarmul abrupt cu o ancora de git pentru ca pe nimeni sa nu mai chinuie stralucirea tranda­firului ei, racnea innebunit de groaza pe coridoare, calcind prin baligi pe intuneric, intrebindu-se descumpanit ce se intimpla aici, curind o sa bata de opt si toti dorm mai departe in casa asta de netrebnici, sculati-va, ticalosilor, tipa, se aprinsera luminile, goarnele sunara desteptarea la ora trei, o repetara cele de la fortareata din port, cele de la garnizoana din San Jerónimo, de la toate cazarmile de pe cuprinsul tarii, si se auzea zgomot de arme speriate, de trandafiri care si-au desfacut petalele cu doua ceasuri inainte de rondul din zori al paznicului, de concubine lunatice care scuturau presuri la lumina stelelor, dezve­leau coliviile pasarilor adormite, schimbau cu flori de aseara florile ofilite din vaze, iar o gramada de zidari ridicau pereti de protectie si descumpaneau floarea-soarelui lipind sori de poleiala pe geamul de la ferestre ca sa nu se vada ca era inca noapte pe cer si era duminica douazeci si cinci la palat si luna aprilie pe mare, si se auzea larma stirnita de indienii de la spalatorie care-i goneau din paturi pe ultimii care mai dormeau ca sa le ia cearsafurile, de orbii clarvazatori care prevedeau iubire, iubire unde nu exista defel, de functionarii stricati care dadeau peste gaini ce ouau in sertarele fisetelor ouale din ziua de luni, desi alaturi se mai aflau inca cele de ieri, un vacarm de multime buimaca si incaierari de ciini in toiul adunarilor guvernului convocate de urgenta, pe cind el isi croise drum naucit de ziua venita pe neasteptate printre lingusitorii nerusinati care-l proclamau eliberatorul zorilor, cirmuitorul timpului si purtator al luminii, pina cind un ofiter din comandamentul suprem se incumeta sa-l opreasca in vestibul si luind pozitie de drepti ii aduse la cunostinta vestea, domnule general, abia e doua si cinci, iar alta voce, trei si cinci dimineata, domnule general, si atunci el l-a pocnit peste fata cu dosul palmei sale feroce si urla din rasputeri, inspaimintat, ca sa-l asculte lumea intreaga, e ora opt, la dracu', ora opt, am spus, ordin de la Dumnezeu. Benedición Alvarado il intreba cind il vazu intrind in conacul de la marginea orasului de unde vii cu mutra asta de parc-ar fi dat strechea-n tine, ce faci cu mina pe care ti-ai pus-o pe inima, ii zise, dar el se prabusi in fotoliul de rachita fara sa-i raspunda, isi lua mina de pe piept, incepuse s-o uite cind maica-sa indrepta spre el pensula de vopsit mierle-galbene si-l intreba uimita daca intr-adevar se credea Inima lui Isus cu ochii aceia sfirsiti si mina pe piept, iar el si-a ascuns-o tulburat, rahat, mama, trinti usa si pleca, la palat se porni sa se plimbe in sus si in jos cu miinile in buzunare ca sa nu le mai puna fara sa-si dea seama unde nu trebuia, contemplind ploaia prin ferestre, vazu cum picura pe stelele de poleiala de biscuiti si lunile de metal argintat pe care le lipisera de geamuri ca sa se creada ca e opt seara cind era trei dupa-amiaza, vazu soldatii din garda rebegiti in curte, vazu marea trista, ploaia Manuelei Sánchez in orasul sau unde ea nu mai era, ingrozitorul salon pustiu, scaunele puse cu picioarele in sus peste mese, singuratatea fara leac a celor dintii umbre ale altei simbete efemere, ale altei nopti fara ea, drace, macar daca mi-ar fi totuna, asta ma doare cel mai mult, ofta din rarunchi, rusinindu-se de starea lui, se gindi la locurile de pe trup unde sa-si puna mina ratacitoare in afara de inima, si-o duse in cele din urma la hernia ce i se mai potolise datorita ploii, era la fel, avea aceeasi forma, aceeasi greutate, il durea tot asa, dar era si mai cumplit, parca-si tinea inima vie in palma, si numai atunci intelese ceea ce atiti oameni din alte vremuri ii tot spusesera ca inima e un al treilea ou, domnule gene­ral, drace, se indeparta de la fereastra, se invirti prin salonul de audiente cu nelinistea fara leac a unui presedinte etern cu sufletul strapuns de un os de peste, se pomeni in salo­nul consiliului de ministri auzind ca totdeauna fara sa inteleaga, fara sa asculte, indurind un raport ce te ador­mea despre situatia fiscala, deodata se simti ceva plutind in aer, ministrul de finante tacu, ceilalti se uitau la el prin crapaturile unei armuri sfarimate de durere, se vazu pe sine neajutorat si singur la capatul mesei de nuc cu chipul infiorat pentru ca fusese scoasa la lumina starea lui jalnica de presedinte pe viata cu mina pe piept, simti o arsura privind jarul de gheata din ochii scrutatori de aurar ai prietenului meu, ministrul sanatatii, care pareau ca-l examineaza pe dinauntru in timp ce se juca infasurind lantul de la ceasul de aur din buzunarul vestei, atentie, zise cineva, trebuie sa fie un atac, dar el isi pusese deja mina de sirena asprita de furie pe masa de nuc, culoarea-i reveni in obraji, slobozi prin cuvinte o rafala mortala de autoritate, ati vrea voi sa fie un atac, ticalosilor, conti­nuati, iar ei continuara, dar vorbeau fara sa se mai asculte crezind ca se petrecea ceva foarte grav cu el daca era atit de turbat, susoteau, zvonul se raspindi, il aratau cu degetul, uitati-va cit ii e de rau ca trebuie sa-si tina mina pe inima, i s-au rupt baierele, murmurau, incepu sa umble vorba ca-l chemase de urgenta pe ministrul sanatatii si ca acesta l-a gasit cu bratul drept pus ca o laba de miel pe masa de nuc si i-a poruncit sa mi-l tai, firtate, umilit de trista-i conditie de presedinte scaldat in lacrimi, insa ministrul ii raspunse nu, domnule general, nu indeplinesc ordinul asta chiar de ma impuscati, ii zise, nu se cade, domnule general, eu fac mai putin decit bratul dumnea­voastra. Aceasta si multe alte versiuni despre starea lui circulau tot mai staruitor in timp ce el masura in staule laptele pentru cazarmi vazind cum cerul se lumina de ziua in martea de Paresimi a Manuelei Sánchez, poruncea sa fie scosi leprosii de printre trandafiri ca sa nu molipseasca trandafirul sau, cauta ungherele singuratice de prin palat pentru a cinta fara sa-l auda nimeni primul tau vals de regina, ca sa nu ma dai uitarii, cinta, ca sa simti ca mori daca ma uiti, cinta mai departe, se cufunda in glodul din camerele concubinelor straduindu-se sa-si ostoiasca chinul, si pentru prima oara in lunga-i viata de amant zorit isi dadea friu liber instinctelor, zabovea cu tot felul de jocuri, le smulgea suspine pina si celor mai potolite femei, o data si inca o data, si le facea sa rida de uimire in bezna, nu va e mila, domnule general, la anii dumnea­voastra, insa el stia prea bine ca vointa aceea de a se impotrivi era doar o inselaciune cu care se amagea pe sine ca sa-si treaca timpul, ca fiecare pas al singuratatii lui, fiecare icnitura a rasuflarii il apropiau implacabil de zapuseala de la ora doua a acelei dupa-amiezi necrutatoare in care s-a dus sa implore pentru numele lui Dumnezeu dragostea Manuelei Sánchez la palatul din groapa de gunoaie a regatului tau neindurator din maha­laua ciinilor ce se incaierau, se duse imbracat in civil, fara escorta, intr-o masina de piata care se strecura dind rateuri din pricina benzinei proaste prin orasul cufundat in toropeala siestei, ocoli vacarmul asiatic din intorto­cheatele stradute ale tirgului, vazu marea necuprinsa a Manuelei Sánchez, pierzania mea, cu un albatros singuratic in zare, vazu tramvaiele hodorogite care duc spre casa ta si porunci sa fie inlocuite cu tramvaie galbene cu geamuri fumurii si un tron de catifea pentru Manuela Sánchez, vazu plaja pustie unde-ti petreceai duminicile la mare si porunci sa fie puse cabine ca sa-ti schimbi hainele si cite un steag de diferite culori dupa capriciile vremii, si o plasa de otel pe plaja rezervata Manuelei Sánchez, vazu vilele cu terase de marmura si pajisti visatoare ale celor paisprezece familii pe care el le facuse sa se imbogateasca prin protectia lui, vazu o vila mai mare cu jeturi de apa giratorii si vitralii la balcoanele unde vreau sa te vad traind pentru mine, si o expropriara cu forta, hotarind soarta lumii in timp ce visa cu ochii deschisi pe canapeaua din spate a masinii rablagite, pina cind briza marii se sfirsi si se sfirsi si orasul, iar prin ferestrele deschise ale automobilului patrunse vacarmul dracesc din mahalaua ta cu ciini ce se incaiera, unde el se pomeni fara sa-si creada ochilor, gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, uita-te unde-am ajuns fara tine, ocroteste-ma, dar nimeni nu recunoscu in tumultul acela ochii pustiiti, buzele vlaguite, mina istovita asezata pe piept, glasul de strabunic inginind adormit in dreptul geamurilor trase, imbracat cu camasa de in alba si palarie de vataf, care mergea din loc in loc intrebind unde locuieste Manuela Sánchez, rusinea vietii mele, regina sarmanilor, doamna, cea cu trandafirul in mina, intrebindu-se inspaimintat unde puteai oare sa te afli in valmasagul acela de spinari zbirlite, de priviri satanice, de colti insingerati, in torentul acela de urlete pe fuga cu coada intre picioare, in macelul de ciini ce se sfisiau cu muscaturi fioroase prin gropile cu mocirla, unde o fi oare mirosul de iarba-dulce al rasuflarii tale, in acest tunet nesfirsit de difuzoare, ticaloaso, chin al vietii mele, printre ce betivi alungati cu lovituri de picior din iadul circiumilor, pe unde te-ai ratacit, pe la ce zaiafet nesfirsit cu bauturi vrajite ce stirnesc dragostea, cu marihuana si rom alb care te cufunda in letargie sau intr-un vesnic delir in paradisul mitic peste care domnesc Adam cel Negru si Juancito Trucupey, drace, care-i casa ta de locuit in valmasagul acesta de pereti coscoviti de un galben ca dovleacul cu chenare mov ca o pelerina de episcop, cu ferestre de un verde ca papagalul, cu ziduri albastre, cu stilpi trandafirii ca trandafirul din mina ta, ce ora va fi fiind in viata ta daca netrebnicii astia n-au habar ca am poruncit sa fie acum trei si nu opt al serii de ieri cum pare sa fie in acest iad, care esti tu dintre femeile de colo motaind prin odaile pustii, facindu-si vint cu poalele fustelor, cu picioarele raschirate in balansoare si respirind anevoie de caldura, in vreme ce el intreba prin ferestrele fara geam ale masinii unde locuieste Manuela Sánchez, nebunia mea turbata, cea cu rochie ca spuma cu sclipiri de diamante si diadema de aur masiv daruita de el la cea dintii aniversare a incoronarii ei, stiu cine e, domnule, zise cineva din multime, una cu tite mari si fund tot asa care se crede nemaipomenita, sta acolo, domnule, acolo, intr-o casa ca oricare, vopsita strident, cu urma proaspata lasata de cineva care alunecase intr-un rahat de ciine pe treapta de mozaic de la intrare, o casa de oameni saraci atit de diferita de imaginea Manuelei Sánchez sezind pe jiltul viceregilor incit era greu de crezut ca ar fi ea, dar era chiar ea, maica mea scumpa, Benedición Alvarado, da-mi puterea ta sa pot intra, mama, fiindca este ea, si ocolise de vreo zece ori casa ca sa-si vina in fire, batuse in usa cu degetele dind trei lovituri care pareau ca cer indurare, asteptase la umbra fierbinte a streasinei fara a sti daca aerul urit mirositor pe care-l respira era astfel din pricina dogorelii soarelui sau a tulburarii lui, astepta fara sa se gindeasca macar la situatia in care se afla pina cind mama Manuelei Sánchez il pofti sa intre in penumbra racoroasa cu iz de resturi de peste din sufrageria incapatoare si simpla a casei adormite ce parea mai mare pe dinauntru decit pe dinafara, iar el constata cit ii era de adinca dezamagirea stind pe taburetul de piele pe care se asezase, pe cind mama Manuelei Sánchez o trezea din somnul de dupa-amiaza, vazu peretii patati de siroaiele ploilor de demult, o sofa rupta, alte doua taburete de piele, un pian fara corzi intr-un ungher, si nimic altceva, la naiba, sa ma chinui atita pentru prostia asta, ofta, iar mama Manuelei Sánchez se intoarse cu un cos de lucru si se puse pe crosetat dantele in vreme ce Manuela Sánchez se imbraca, se pieptana, isi punea pantofii ei cei mai buni pentru a-l primi cu demnitatea cuvenita pe batrinul sosit pe neasteptate care se intreba nauc unde esti oare Manuela Sánchez, nenorocirea mea, c-am venit sa te caut si nu te gasesc in casa asta de cersetori, pe unde o fi mirosul de iarba-dulce in duhoarea asta de resturi de mincare, unde o fi trandafirul tau, unde ti-e dragostea, scoate-ma din temnita acestor indoieli cumplite, suspina, cind o vazu ivindu-se in pragul usii ca o naluca dintr-un vis infiripata in oglinda altui vis, cu o rochie de stamba de citiva bani metrul, cu parul prins in graba intr-un pieptene de podoaba, cu pantofii rupti, dar era femeia cea mai frumoasa si mai mindra de pe lume cu trandafirul aprins in mina, o aparitie atit de stralucitoare incit el abia daca a fost in stare sa se incline cind ea l-a salutat cu capul ridicat, Domnul sa va aiba in paza sa, excelenta, si se aseza pe sofa, in dreptul lui, astfel incit sa n-o ajunga efluviile mirosului sau fetid de naduseala, si atunci m-am incume­tat sa-l privesc in fata pentru prima oara invirtind cu doua degete jarul trandafirului ca sa nu las sa mi se vada groaza, i-am scrutat fara mila buzele de liliac, ochii muti ce ma priveau parca din strafundul unui elesteu, pielea fara par, cu pete ca niste bulgari de pamint amestecati cu fiere parind mai neteda si mai vie pe mina dreapta unde avea inelul cu sigiliul prezidential, cazuta fara vlaga pe genunchi, tunica de in atit de mototolita incit s-ar crede ca sub ea nu era nimic, uriasii pantofi de mort, gindirea invizibila, puterea ascunsa, batrinul cel mai in virsta de pe lume, cel mai temut, cel mai dusmanit din toata tara si fata de care nu exista nici un fel de mila, facindu-si vint cu palaria de vataf si contemplindu-ma in tacere de pe celalalt mal unde se afla el, Doamne-Dumnezeule, ce barbat cumplit de trist, m-am gindit speriata, si intreba neinduratoare cu ce va pot fi de folos, excelenta, iar el raspunse cu un aer solemn am venit sa-ti cer o singura favoare, regina, sa-mi ingadui aceasta vizita. A vizitat-o fara ragaz luni in sir, in fiecare zi la aceleasi ceasuri moarte de caldura la care isi vizita de obicei mama pentru ca serviciile de siguranta sa creada ca se afla la conacul de la marginea orasului, caci numai el n-avea habar de ceea ce toata lumea stia, ca puscasii generalului Rodrigo de Aguilar il ocroteau tupilati pe terase, incurcind circulatia, golind cu lovituri de pat de arma strazile pe unde trebuia sa vina el si interzicind oricui sa mai treaca pentru ca de la ora doua pina la cinci sa para pustii, cu ordinul sa traga in plin daca cineva incerca sa iasa in balcon, dar chiar si cei mai putin curiosi gaseau vreo cale spre a pindi trecerea in fuga a limuzinei prezidentiale vopsita ca o masina de piata cu batrinul ce suferea de caldura deghizat in civil cu tunica-i alba de in, ii priveau paloarea de orfan, infatisarea care arata ca vazuse multe rasarituri de soare, ca plinsese pe ascuns, ca nu-i mai pasa ce s-ar crede despre mina pe care si-o tinea pe piept, arhaicul animal taciturn ce lasa in urma o dira de amagiri, uitati-va la el cum merge de parca abia isi mai trage sufletul in vazduhul sticlos de arsita al strazilor interzise, pina cind zvonurile despre tot soiul de boli ciudate se inmultira si intetira pina intr-atit incit in cele din urma iesi la iveala adevarul ca el nu se afla in casa maica-sii ci in penumbra tainicei oaze de liniste a Manuelei Sánchez, sub supravegherea strasnica a mamei ce impletea fara ragaz, caci pentru ea cumpara masinariile acelea ingenioase care o mihneau atit de tare pe Benedición Alvarado, incerca s-o ademeneasca fie cu misterul acelor magnetice, fie cu ninsorile de ianuarie captive in globurile de cuart folosite ca prespapier, cu aparatele de astronomie, de farmacie, de pirogravura, cu manometrele, metronoamele si giroscoapele pe care el le cumpara mai departe de la oricine i le vindea, in ciuda dorintei mamei sale, in ciuda propriei zgircenii de nezdruncinat si numai pentru fericirea de a se bucura de ele impreuna cu Manuela Sánchez, ii ducea la ureche melcul patriotic care n-avea inlauntru vuietul marii, ci marsurile militare ce-i proslaveau regimul, incalzea termometrele la flacara chibritului ca sa poti vedea cum urca si coboara mercurul captiv ca si gindul meu launtric, o contempla pe Manuela Sánchez fara sa-i ceara nimic, fara sa-i destainuie intentiile, si o

coplesea in tacere cu darurile acelea nebunesti pentru a incerca sa-i spuna prin ele ceea ce nu era in stare sa-i spuna, caci nu stia sa-si manifeste dorintele cele mai ascunse altfel decit prin simbolurile vizibile ale puterii lui uriase, cum a facut-o la ziua de nastere a Manuelei Sánchez cind a rugat-o sa deschida fereastra si ea a deschis-o si-am ramas incremenita de groaza vazind ce facusera din biata mea mahala cu ciini care se incaiera, am vazut casele albe de lemn cu perdele de america la ferestre si terase cu flori, pajistea albastra cu jeturi de apa giratorii, paunii, pala de insecticid glacial, o replica oribila a vechilor resedinte ale ofiterilor din trupele de ocupatie care fusesera copiate pe intuneric si in tacere, taiasera capetele ciinilor, ii scosesera din casele lor pe toti locuitorii, caci n-aveau dreptul sa fie vecini cu o regina si-i trimisesera sa putrezeasca in alta groapa cu gunoaie, si astfel cladisera nopti in sir, pe furis, noul cartier al Manuelei Sánchez ca sa-l vezi de la fereastra de ziua ta de nastere, iata-l acolo, regina, sa traiesti ani multi fericiti, vreau sa vad daca risipa aceasta de putere izbutea sa-ti mai imbuneze purtarea cuviincioasa dar de neinfrint cind imi spuneai nu va apropiati prea mult, excelenta, ca mama-i chiar aici pazindu-mi cu strasnicie cinstea, iar el se sufoca de dorinta, clocotea de furie dar se infrina, dadea pe git cu inghitituri domoale de bunic bautura racoritoare din ananas proaspat pe care ea se milostivea sa i-o pregateasca spre a-i potoli setea, indura sageata ghetii la timple ca sa nu i se descopere metehnele virstei, ca sa nu ma iubesti din mila dupa ce mi-am epuizat toate mijloa­cele pentru ca ea sa-l iubeasca din dragoste, il lasa atit de singur cind era cu ea ca nu mai am tragere de inima nici sa ramin, agonizind de dorul de a o atinge macar cu rasuflarea mai inainte ca ingerul cit un stat de om sa zboare prin casa batind clopotul ceasului meu de moarte si el se bucura de ultima clipa a vizitei pe cind punea jucariile in cutiile lor originale, ca sa nu le distruga aerul sarat al marii, numai un minut, regina, se ridica de acum pina miine, o viata intreaga, ce prostie, abia daca-i mai raminea o clipa ca s-o priveasca pentru ultima oara pe fecioara de necucerit care la trecerea ingerului ramasese incremenita cu trandafirul mort in poala, pe cind el pleca, se strecura printre cele dintii umbre incercind sa ascunda o rusine de domeniu public comentata in strada de toata lumea, raspindita de un cintec anonim pe care-l stia tara intreaga in afara de el, pina si papagalii cintau prin curti feriti femei la o parte, ca vine generalul bocind cu mina pe piept, uitati-va la el cum merge, nu mai e nimic, toata puterea i s-a dus, doarme stind la cirma si rana i-e in veci deschisa, il invatara si papagalii salbatici dupa ce l-au tot auzit de la papagalii din colivie, il invatara canarii si gaitele si-l purtara in stoluri pina dincolo de hotarele nemarginitului sau regat de jale, si pe tot cerul patriei rasuna la asfintit cintecul intr-un singur glas al multimii fugare iata ca vine generalul cel incercat de dragoste, scotind la rahat pe gura si prin dos, scotind la legi, un cintec fara sfirsit caruia toata lumea pina si papagalii ii adaugau strofe spre a insela serviciile securitatii statului ce se straduiau sa-i dea de urma, patrulele militare echipate de razboi darimau gardurile curtilor si impuscau papagalii subversivi, cintind pe cite un stilp, aruncau la ciini gramezi de canari vii, declarara stare de asediu incercind sa stirpeasca acel cintec vrajmas pentru ca nimeni sa nu descopere ceea ce toata suflarea stia ca el era cel care se strecura ca un fugar in fapt de seara pe usa de serviciu a palatului prezidential, trecea prin bucatarii si disparea o data cu fumul baligilor din camerele particulare, pe miine la patru, regina, zi de zi la aceeasi ora cind ajungea la Manuela Sánchez impovarat de atitea daruri neobisnuite ca fusese nevoie sa se puna stapinire pe casele vecine si sa se darime peretii desparti­tori ca sa aiba unde sa le puna, astfel incit sufrageria de la inceput se preschimba intr-o magazie uriasa si sumbra unde se ingramadeau nenumarate ceasuri din toate timpurile, tot felul de gramofoane, de la cele primitive cu cilindru pina la cele cu diafragma de sticla, o multime de masini de cusut cu manivela, cu pedala, cu motor, stive intregi de galvanometre, leacuri homeopatice, cutii muzi­cale, aparate ce creau iluzii optice, vitrine cu colectii de fluturi, ierbare asiatice, laboratoare de fizioterapie si gimnastica medicala, aparate de astronomie, ortopedie si stiinte naturale, si o intreaga lume de papusi cu meca­nisme ascunse si virtuti omenesti, camere desfiintate in care nu intra nimeni nici macar pentru a matura, fiindca toate lucrurile ramineau unde fusesera puse cind le-au adus, nimeni nu voia sa stie de ele si Manuela Sánchez cu atit mai putin, caci nu mai voia sa stie nimic din ce-i pe lume din acea simbata neagra cind a dat peste mine neno­rocirea sa fiu aleasa regina, in seara aceea totul s-a sfirsit pentru mine, fostii ei pretendenti murisera unul dupa altul rapusi de colapsuri fulminante si boli de necrezut, prietenele ei disparura fara urma, o adusesera fara s-o miste din loc de la ea de acasa intr-un cartier de straini, se simtea singura, supravegheata in gindurile ei cele mai intime, prizoniera intr-o capcana a destinului caruia nu se incumeta sa i se impotriveasca si nici n-avea destul curaj sa spuna da unui pretendent dezgustator care o pindea cu o dragoste de azil, o contempla cu un fel de uimire reverentioasa facindu-si vint cu palaria alba, leoarca de sudoare, atit de departe de sine insusi incit ea se intrebase daca o vedea cu adevarat, sau daca era numai o fantasma pentru el, il vazuse clatinindu-se in plina zi, il vazuse mestecind sucul de fructe, il vazuse picotind in fotoliul de rachita cu paharul in mina cind zumzetul de arama al greierilor facea ca penumbra din sufragerie sa para mai intunecata, il vazuse sforaind, aveti grija, excelenta, ii spuse, iar el se trezea speriat inginind nu, regina, nu dormeam, inchisesem doar ochii, zicea, fara sa-si dea seama ca ea ii luase paharul din mina ca sa nu-i cada in somn, il distrase cu tot soiul de tertipuri ascunse pina in dupa-amiaza de necrezut in care el sosi gituit de emotie cu stirea ca azi iti aduc darul cel mai mare din univers, o minunatie a cerului pe care il va strabate la noapte la unsprezece zero sase ca s-o vezi tu, regina, numai ca s-o vezi tu, si asta era cometa. A fost unul din momentele noastre amare de dezamagire pentru ca de multa vreme se raspindise un zvon ca atitea altele ca programul vietii lui nu se supunea legilor timpului omenesc, ci ciclurilor cometei, ca lui ii fusese harazit s-o vada o data, insa nu si a doua oara, in ciuda prezicerilor minunate ale lingusito­rilor sai, astfel incit asteptaram cu sufletul la gura noaptea aceea seculara de noiembrie, pentru care se pregatira cintece vesele, clopote de bucurie, rachete de sarbatoare ce pentru prima oara intr-un veac n-aveau sa explodeze spre a-l proslavi pe el ci in onoarea celor unsprezece batai metalice de la ora unsprezece care aveau sa marcheze sfirsitul vietii lui, spre a celebra un eveniment provi­dential pe care el l-a asteptat pe terasa in casa Manuelei Sánchez, stind intre ea si maica-sa, rasuflind adinc ca sa-si ascunda zbuciumul inimii, sub un cer strabatut de semne rele, aspirind pentru prima oara mireasma nocturna a Manuelei Sánchez, intensitatea atmosferei din preajma ei, aerul sau liber, deslusi in zare tobele imploratoare ce preintimpinau dezastrul, auzi bocete pierdute, vuietul de lava vulcanica al multimii ce se prosterna ingrozita dinaintea unei creaturi straine de puterea lui, care prece­dase si avea sa dainuie dincolo de anii virstei lui, simti povara timpului, indura pret de o clipa nefericirea de a fi muritor, si atunci o vazu, iat-o acolo, zise, si intr-adevar era acolo, fiindca el o cunostea, o vazuse cind trecuse pe cealalta parte a universului, e aceeasi, regina, mai batrina decit lumea, trista meduza de foc cit necuprinsul cerului, care la fiecare palma parcursa pe traiectoria sa se intorcea cu un milion de ani la obirsie, auzira fosnetul ciucurilor de staniol, ii vazura fata chinuita, ochii inecati in lacrimi, urmele de otravuri inghetate pe pletele-i rasfirate de vinturile vazduhului, imprastiind peste lume o dira de pulbere stralucitoare de resturi siderale si rasarituri intirziate de luna de smoala si cenusa craterelor unor vulcani din oceanele de dinaintea ivirii timpului pe pamint, iat-o acolo, regina, sopti, uita-te bine la ea, ca n-o s-o mai vedem pina peste un veac, si ea isi facu ingrozita semnul crucii, mai frumoasa ca niciodata in lumina fosfo­rescenta a cometei si cu capul nins de ploaia usoara de pulbere astrala si fulgi ceresti, si atunci s-a intimplat, maica-maiculita, Benedición Alvarado, s-a intimplat ca Manuela Sánchez vazuse pe cer abisul vesniciei si incercind sa se prinda cu putere de viata intinse mina in gol si singurul sprijin pe care l-a intilnit a fost mina nedo­rita cu inelul prezidential, mina-i fierbinte si neteda de pasare de prada coapta in spuza focului domol al puterii. Foarte putini au fost cei care s-au cutremurat la trecerea biblica a meduzei de lumina ce a speriat cerbii cerului si a fumegat patria cu dira-i de pulbere sclipitoare de resturi siderale, caci pina si cei mai neincrezatori pindeam moartea aceea neobisnuita care avea sa nimiceasca principiile crestinatatii si sa instaureze temeiurile celui de al treilea testament, dar am asteptat zadarnic pina s-a luminat de ziua si ne-am intors acasa mai osteniti de asteptare decit de nesomn luind-o pe strazile cu aer de sfirsit de sarbatoare unde femeile sculate in zori maturau gunoiul ceresc imprastiat de cometa, si nici macar atunci nu ne-am resemnat sa credem ca intr-adevar nu se intimplase nimic, ci dimpotriva, socoteam ca fusesem victimele unei noi inselaciuni istorice, fiindca organele oficiale au proclamat trecerea cometei drept o victorie a regimului impotriva fortelor raului, folosindu-se prilejul pentru a se dezminti presupunerile privitoare la niste boli ciudate ale barbatului de la cirma tarii prin dovezi de netagaduit ale vitalitatii sale, inlocuindu-se lozincile cu altele noi si dindu-se publicitatii un mesaj solemn prin care el isi exprima hotarirea nestramutata si unica de a ramine la post in slujba patriei cind va fi sa treaca iar cometa, insa el auzi muzica si rachetele de parca n-ar fi fost regimul sau, auzi indiferent strigatele multimii adunate in Piata Armelor cu pancarte uriase ce-l proslaveau in veci pe mult stimatul conducator care avea sa traiasca spre a povesti cele intimplate nepasindu-i de greutatile cirmuirii si imputer­nicind cu autoritatea sa niste functionari marunti, muncit de amintirea de jar a miinii Manuelei Sánchez in mina lui, visind sa retraiasca clipa aceea fericita chiar de-ar fi sa se incalce legile naturii si sa se distruga tot universul, si dorindu-si-o cu atita nesat ca-si implora astronomii sa-i inventeze o cometa cu artificii de pirotehnica, un luceafar cazator, un dragon de foc, orice nascocire astrala indeajuns de terifianta pentru a-i stirni o ameteala eterna unei femei frumoase, dar tot ce au putut gasi prin calculele lor a fost o eclipsa totala de soare in miercurea din saptamina urmatoare la patru dupa-amiaza, domnule general, iar el incuviinta, de acord, si se isca o noapte atit de adevarata in plina zi incit s-au aprins stelele, s-au ofilit florile, gainile s-au dus la culcare si animalele s-au speriat infio­rate de un instinct prevestitor fara gres, in vreme ce el respira mireasma crepusculara a Manuelei Sánchez preschimbindu-se incet intr-o boare nocturna pe masura ce trandafirul ei se vestejea in mina prin inselaciunea umbrelor, iat-o, regina, ii spuse, iata-ti eclipsa, dar Manuela Sánchez nu raspunse, nu-i atinse mina, nici nu respira, parea atit de ireala ca el nu-si putu infringe dorinta mistuitoare si intinse mina in intuneric ca sa-i simta mina, insa n-o gasi, o cauta cu buricele degetelor in locul unde-i aflase mireasma, dar nici aici n-o gasi, o cauta mai departe cu amindoua miinile prin casa uriasa, agitindu-si bratele cu ochii deschisi in bezna ca un som­nambul, intrebindu-se indurerat unde esti oare, Manuela Sánchez, nefericirea vietii mele, te caut si nu te gasesc in noaptea fara noroc a eclipsei tale, unde o fi mina ta neinduratoare, unde o fi trandafirul, inota ca un scafandru ratacit intr-un lac cu apa nevazuta la suprafata careia descoperea plutind langustele preistorice ale galvanometrelor, crabii ceasurilor muzicale, homarii masinariilor tale cu meniri iluzorii, negasind insa parfumul de iarba-dulce al rasuflarii tale, si pe masura ce umbrele noptii efemere se risipeau i se aprindea in suflet lumina adevarului si, in penumbra aurorei de la sase seara din casa pustie, se simti mai batrin, mai trist, mai singur ca oricind in desertaciu­nea vesnica a acestei lumi fara tine, regina mea, pierduta pentru totdeauna in enigma eclipsei, in vecii vecilor, pentru ca niciodata in anii fara sir ai puterii sale n-o mai reintilni pe Manuela Sánchez, pierzania vietii mele, in labirintul de la ea acasa, se evapora in noaptea cu eclipsa totala, domnule general, i se spunea ca fusese vazuta ba la un bal popular in Porto Rico, acolo unde au spintecat-o pe Elena, insa nu era ea, ba la zaiafetul de la priveghiul lui Papa Montero, minciuna, chefliu ticalos, dar nici asta nu era ea, ba in vacarmul de la Barlovento deasupra minei, la carnavalul din Aracataca, in hora unduitoare a jocului din Panamá , dar nici una din toate astea nu era ea, domnule general, a luat-o dracu', si daca atunci nu s-a lasat la cheremul mortii n-a fost pentru ca i-ar fi lipsit furia turbata de a muri, ci fiindca stia ca era osindit fara scapare sa nu moara din dragoste, o stia dintr-o seara de la inceputul domniei sale cind se duse la o ghicitoare ca sa-i citeasca in apa din ulcica fermecata cheia destinului care nu-i statea scrisa in palma, nici in carti, nici in cafea, in nici un fel de mijloc de a afla, ci numai in oglinda apei prevestitoare unde se vazu pe sine rapus de moarte buna in somn, in biroul de linga salonul de audiente, si se vazu trintit cu fata in jos pe pardoseala, asa cum dormise in toate noptile vietii lui de cind se nascuse, cu uniforma de doc fara galoane, cu cizmele inalte, pintenul de aur, bratul drept indoit sub cap in chip de perna, si la o virsta imprecisa intre 107 si 232 de ani.

Astfel il gasira in pragul toamnei lui, cind cadavrul era de fapt al lui Patricio Aragonés, si tot astfel il regasiram dupa multi ani, intr-o vreme cu atitea incertitudini incit nimeni nu se putea lasa convins de evidenta ca lui ii aparti­nea acel trup senil, ciugulit de vulturi si plin de paraziti de pe fundul marii. Mina umflata ca un cirnat din pricina putrefactiei nu mai pastra nici un semn c-ar fi stat vreo­data pe piept datorita dispretului unei fecioare incerte de pe timpul marelui zgomot si nici nu daduseram de vreun indiciu din viata lui care sa ne poata ajuta sa-i stabilim fara gres identitatea. Nu ni se parea ciudat, fireste, ca asta se intimpla in anii nostri, caci pina si in epoca lui cea mai de glorie se gasisera destule motive pentru ca lumea sa se indoiasca de existenta sa, si nici chiar ucigasii lui tocmiti nu-i stiau intocmai virsta, fiindca au fost perioade de confuzie cind parea sa aiba optzeci de ani la tombola de binefacere, saizeci in cursul audientelor civile si mai putin de patruzeci la ceremoniile cu ocazia sarbatorilor nationale. Ambasadorul Palmerston, unul dintre ultimii diplomati care-i prezentase scrisorile de acreditare, povestea in memoriile sale interzise ca era cu neputinta sa crezi intr-o virsta atit de inaintata ca a lui si intr-o stare de dezordine si parasire ca cea a palatului prezidential unde a fost nevoit sa-si croiasca drum printre mormane de hirtii rupte, baligi de vita si resturi de la mincarea ramasa de la dinii adormiti pe coridoare, si cum prin gherete si birouri n-am aflat de la nimeni nimic, am fost nevoit sa ma folosesc de leprosii si damblagiii care invadasera deja primele camere particulare si ei imi aratara drumul spre salonul de audiente unde gainile ciuguleau holdele amagi­toare de griu din goblenuri, iar o vaca sfisia pinza cu portretul unui arhiepiscop incercind s-o manince, si mi-am dat seama imediat ca el era surd de-a binelea nu numai pentru ca una il intrebam si alta imi raspundea, ci si fiindca se plingea ca pasarile nu mai cintau cind de fapt abia daca puteai sa respiri din pricina larmei stirnite de ele, de parca te-ai fi adincit intr-o padure in zori de zi, iar el intrerupse pe neasteptate ceremonia inminarii scrisorilor de acreditare si ramase cu privirea atintita si mina pilnie la ureche aratind pe fereastra cimpia de pulbere unde fusese marea si spunind cu o voce care ar fi trezit si mortii asculta ropotul turmei de catiri care vine de acolo, asculta-l, dragul meu Stetson, e marea care se intoarce. Era greu de crezut ca batrinul acela fara scapare ar fi acelasi barbat mesianic care la inceputul cirmuirii lui isi facea aparitia prin tirguri la ora cea mai nepotrivita, fara nici o alta escorta decit un indian descult cu un cutit lung de taiat trestie de zahar si un mic cortegiu de deputati si senatori pe care el insusi ii desemna cu degetul dupa capriciile digestiei, voia sa afle cum stau cu recolta, daca vitele sint sanatoase si cum se poarta oamenii, se aseza intr-un balansoar de nuiele la umbra arborilor mango din piata, facindu-si vint cu palaria de vataf pe care o purta pe atunci, si cu toate ca parea toropit de caldura nu se lasa pina nu lamurea si cel mai mic amanunt din tot ce vorbea cu barbatii si femeile pe care-i adunase imprejur adresindu-li-se cu numele mic si cu cel de familie de parca ar fi avut in cap un registru in care statea scris totul, locuitorii, cifrele si problemele intregii natiuni, astfel ca m-a chemat fara sa deschida ochii, vino incoace, Jacinta Morales, imi spuse, povesteste-mi cum o duce baiatul tau pe care el insusi il tinuse anul trecut pentru ca ea sa-l faca sa inghita ulei de ricina, si tu, Juan Prieto, imi spuse, ia zi ce-ti mai face taurul de prasila pe care tot el il ingrijise cu descintece impotriva ciumei ca sa-i iasa viermii din urechi, si tu, Matilda Peralta, ce-mi dai ca sa ti-l aduc inapoi teafar pe barbatu-tau care a fugit de acasa, uite-l acolo, tirit de funia din jurul gitului si amenintat de el in persoana ca avea sa putrezeasca in butucul de tortura daca mai incearca o data sa-si paraseasca nevasta cu cununie, si cu acelasi simt al dreptatii imediate poruncise unui parlagiu sa-i taie miinile in public unui vistiernic risipitor, si se apuca sa culeaga rosii dintr-o gradina particulara si le minca dindu-si aere de mare cunoscator cu agronomii de fata, spunind pamintului de aici ii lipseste multa baliga de magar, sa fie adusa pe cheltuiala guvernului, poruncea, si-si intrerupse plimbarea in scopuri patriotice si-mi striga pe fereastra prapadindu-se de ris, aha, Lorenza López, cum mai merge masina de cusut pe care mi-o daruise chiar el acum douazeci de ani, iar eu i-am raspuns si-a dat duhul, domnule general, inchipuiti-va, nici lucrurile nici noi oamenii nu sintem facuti sa duram toata viata, insa el raspunse ca dimpotriva, lumea-i vesnica, si atunci s-a pornit sa demonteze masina cu o surubelnita si o para cu ulei fara sa-i pese de suita oficiala care-l astepta in mijlocul strazii, la rastimpuri i se citea enervarea caci sufla ca un taur si se minji cu ulei de motor pina si pe fata, dar dupa aproape trei ceasuri masina cosea iar, ca noua, fiindca pe vremea aceea nu exista necaz cit de neinsemnat din viata de zi cu zi care sa nu aiba pentru el tot atita importanta ca cea mai serioasa afacere de stat si credea din tot sufletul ca era cu putinta sa imparti fericire si sa inseli moartea cu siretlicuri soldatesti. Era greu de admis ca batrinul acela fara scapare ar fi fost tot ce mai ramasese dintr-un om a carui putere fusese atit de mare incit odata cind a intrebat cit e ceasul i-au raspuns cit porunciti dumneavoastra, domnule general, si era adevarat, fiindca nu numai ca schimba orele de peste zi dupa bunul plac, asa cum ii convenea in treburile lui, ci schimba pina si sarbatorile dupa planurile sale de calatorie ca sa cutreiere tara dintr-un tirg intr-altul, cu umbra indianului descult si senatorii lugubri si cosurile cu cocosii falnici pe care-i punea sa se bata cu cei mai buni de prin partea locului, stringind el insusi pariurile si facind sa se cutremure de ris temeliile arenei pentru ca ne simteam cu totii obligati sa ridem cind slobozea ciudatele-i hohote bubuitoare ce rasunau peste fanfara si rachete, iar noi sufeream cind amutea, izbucneam usurati in strigate si aclamatii cind cocosii lui ii secerau pe ai nostri care fusesera atit de bine invatati sa piarda ca nici unul nu dadu gres, in afara de cocosul lui Dionisio Iguarán, nenorocirea vietii lui, care-l fulgera pe cenusiul puterii intr-o lupta atit de dreapta si sigura incit el insusi a fost primul care traversa arena ca sa-i stringa mina invingatorului, esti un barbat si jumatate, ii spuse plin de voie buna, multumit ca cineva i-a facut in sfirsit favoarea unei infringeri inofensive, ce n-as da sa fie al meu cocosul asta, ii zise, si Dionisio Iguarán ii raspunse cu glas tremurind e al dumneavoastra, domnule general, e o mare cinste pentru mine, si se intoarse acasa in aplauzele multimii extaziate si zgomotul asurzitor al fanfarei si al rachetelor, aratindu-le tuturora cei sase cocosi de rasa pe care el i-i daruise in schimbul roscova­nului invingator, dar peste noapte se incuie in dormitor, bau de unul singur un butoias de rom din trestie si se spinzura cu fringhia hamacului, bietul om, caci el n-avea habar de lantul de nenorociri pricinuite oamenilor de aparitiile-i glorioase, nici de mortii nedoriti pe care-i semana trecerea lui, nici de condamnarea pe viata a partizanilor in dizgratie pe care-i chema gresindu-le numele de fata cu ucigasi naimiti plini de zel care interpretasera eroarea drept o dovada deliberata de dusmanie, cutreiera toata tara cu mersul lui ciudat de tatu, cu sudoarea-i ingrozitoare, cu barba-i nerasa, aparea pe nepusa-masa in vreo bucatarie oarecare, cu aerul acela de bunic neputincios ce-i facea pe toti ai casei sa tremure de groaza, lua apa din ciubar cu caucul alaturat, minca chiar din cratita de gatit apucind bucatile cu degetele, din cale-afara de jovial, din cale-afara de simplu, fara sa-i treaca prin cap ca acea casa ramine pe veci marcata de stigmatul vizitei lui, si nu se purta astfel din vreun calcul politic nici din nevoia de dragoste cum se intimplase odinioara, ci fiindca aceasta-i era firea adevarata cind puterea nu era inca mizga nemarginita din plenitudinea toamnei lui, ci un torent de fierbinteala pe care-l vedeam tisnind in fata noastra din izvoarele-i de obirsie, astfel ca era de ajuns ca el sa arate cu degetul pomii ce aveau sa dea roade, animalele care aveau sa creasca si oamenii care aveau sa prospere, si poruncise luati ploaia de acolo unde dauneaza recoltei si duceti-o peste paminturile secetoase, si asa se si facuse, domnule, am vazut cu ochii mei, caci legenda lui incepuse cu mult inainte de a se crede el insusi atotputernic, cind era inca la cheremul semnelor prevesti­toare si al talmacirilor de cosmaruri, si-si intrerupea brusc o calatorie abia inceputa pentru ca auzise cucuveaua cintind pe deasupra lui si schimba ziua unei aparitii in public fiindca mama sa, Benedición Alvarado, gasise un ou cu doua galbenusuri, si desfiinta suita de senatori si deputati zelosi care-l insoteau pretutindeni si tineau in locul lui discursurile pe care n-a indraznit niciodata sa le tina el insusi, se lipsise de ei pentru ca se vazu pe sine in casa mare si pustie dintr-un vis urit inconjurat de oameni palizi in redingote cenusii care-l impungeau rizind cu niste cutite de macelarie atacindu-l cu atita inversunare incit oriunde si-ar fi intors el privirea se pomenea cu fierul amenintator gata sa-i cresteze fata si sa-i scoata ochii, incoltit ca o fiara de niste asasini tacuti si zimbitori care-si disputau privilegiul de a lua parte la omor si de a se desfata la vederea singelui sau, dar el nu simtea nici furie nici spaima ci doar o usurare imensa ce devenea tot mai adinca pe masura ce i se scurgea viata, i se parea ca pluteste, neprihanit, asa incit zimbea si el in timp ce-l omorau, zimbea din pricina lor si a lui in necuprinsul casei din vis, cu pereti de var alb ce se inroseau de singele meu, pina cind cineva care in vis era viu ii dadu o lovitura in josul pintecului de unde-mi iesi tot aerul pe care-l mai aveam in mine, si atunci isi acoperi fata cu poncho-ul imbibat de singe ca nimeni din cei care nu-l cunoscusera viu sa nu-l recunoasca mort, si se prabusi zguduit de horcaiala unei agonii atit de adevarate ca nu-si putu infringe nevoia arzatoare de a-i povesti totul prietenului meu, ministrul sanatatii, iar acesta il facu pina la urma sa incremeneasca destainuindu-i ca o astfel de moarte se petrecuse odata intocmai in istoria omenirii, domnule general, si-i citi relatarea episodului cu pricina dintr-unul din caietele de insemnari mizgalite de generalul Lautaro Muñoz, si totul era leit, maica-maiculita, pina intr-atit incit ascultind el isi aduse aminte de ceva ce uitase cind s-a trezit si anume ca in timp ce-l omorau se deschisera pe neastep­tate si nu din pricina vintului toate ferestrele palatului, care erau in realitate atitea cite rani fusesera in vis, douazeci si trei, o coincidenta terifianta ce atinse in saptamina aceea culmea cu asaltul corsarilor asupra senatului si curtii de justitie, sub nepasatoarea privire complice a fortelor armate, distrugid prin foc pina in temelii preaslavita casa a marilor barbati ai neamului, iar flacarile se vazura pina noaptea tirziu de pe balconul prezidential, insa el nu se tulbura deloc aflind vestea, domnule general, ca nu mai ramasese piatra peste piatra, ne fagadui sa-i pedepseasca exemplar pe autorii atentatului care nu au fost descoperiti niciodata, ne fagadui sa recladeasca o replica exacta a casei marilor barbati ai neamului, ale carei darimaturi arse dainuira pina in zilele noastre, nu facu nimic pentru a ascunde ingrozitoarea vraja din cosmar, ci se folosi de prilejul acela pentru a desfiinta aparatul legislativ si judiciar al vechii republici, coplesindu-i cu onoruri si daruri pe senatorii, deputatii si magistratii curtii, de care nu mai avea nevoie spre a pastra aparentele ca la incepu­turile guvernarii sale, ii surghiuni pe la ambasade magnifice si indepartate, raminind fara nici un fel de suita decit umbra singuratica a indianului cu cutitul de taiat trestie care nu-l parasea nici o clipa, ii gusta mincarea si apa, stind la distanta cuvenita, pazea usa in timp ce el statea la mine acasa facind sa se imprastie zvonul ca era iubitul meu tainic, cind de fapt venea in vizita cam de doua ori pe luna ca sa-i ghicesc in carti in toti acei ani fara numar in care inca se credea muritor, mai avea virtutea de a se indoi, stia sa greseasca si se incredea mai mult in cartile de joc decit in instinctul sau salbatic, sosea mereu la fel de speriat si de batrin ca prima oara cind se asezase in fata mea si fara sa spuna un cuvint imi intinsese miinile acelea cu palmele netede si incordate ca burta broastei cum nu mai vazusem niciodata si nici n-aveam sa mai vad in lunga-mi viata de ghicitoare a sortii altora, le puse pe amindoua odata pe masa, parca intr-o rugaciune fierbinte si tacuta de om deznadajduit, atit de zbuciumat si fara iluzii ca nu ma impresionara atit palmele-i sterpe cit melancolia neostoita, tremurul buzelor, sarmana-i inima de batrin ros de nesiguranta al carui destin ii era cu nepu­tinta de deslusit nu numai in palma, ci si in toate felurile de ghicit pe care le cunosteam pe atunci, caci indata ce taia cartile se iveau ape tulburi, zatul de pe fundul cestii dupa ce-si bea cafeaua se intuneca, stergindu-se toate semnele ce ar fi avut a face cu viitorul si fericirea lui, cu reusita actiunilor lui, in schimb cele privitoare la soarta oricui altcuiva ar avea vreo legatura cu el erau limpezi, astfel ca am vazut-o pe maica-sa, Benedición Alvarado, pictind pasari cu nume straine la o virsta atit de inaintata ca de-abia mai putea deslusi culorile prin aerul incarcat de aburi puturosi, biata maica-sa, am vazut orasul nostru devastat de un ciclon atit de cumplit ca nu-si merita numele de femeie, am vazut un barbat cu o masca verde si o spada in mina iar el intreba ingrozit in ce loc de pe lume se afla si cartile i-au raspuns ca in fiecare marti era mai aproape de el decit in celelalte zile ale saptaminii, si el zise aha, si intreba ce culoare au ochii lui si cartile i-au raspuns ca avea un ochi de culoarea rachiului de trestie privit in lumina si celalalt era intunecat, si el zise aha, si intreba ce ginduri avea barbatul acela, si atunci i-am dezvaluit pina la capat pentru ultima oara adevarul din cartile de joc, fiindca i-am spus ca masca verde inseamna perfidie si tradare, si el zise aha, cu un aer victorios, stiu cine e, drace, exclama, si era colonelul Narciso Miraval, unul din aghiotantii lui cei mai apropiati care dupa doua zile si-a tras un glont in ureche fara nici o explicatie, bie­tul om, si asa hotarau soarta tarii si o luau inaintea isto­riei dupa cum i se ghicea in carti pina cind el afla de o prezicatoare fara pereche care citea moartea in apa nedez­mintita din ulcica de descintat si o porni in taina in cauta­rea ei, strabatind pe magar trecatori inguste, neavind alt martor decit ingerul pazitor cu cutitul de taiat trestie, pina la coliba din tinuturile sterpe unde traia cu o stranepoata care avea trei copii si statea sa mai nasca unul, de la un sot care murise de o luna, o gasi damblagie si pe jumatate oarba zacind intr-o odaie aproape in bezna, dar cind ea ii ceru sa-si puna miinile peste ulcica apa se lumina cu o stralucire launtrica diafana si certa, si atunci se vazu pe sine leit, culcat cu fata in jos la pamint, cu uni­forma de doc fara galoane, cizmele inalte si pintenul de aur, si intreba unde-i locul asta, iar femeia ii raspunse cercetind apa adormita ca era o incapere nu mai mare decit asta cu ceva ce se vede aici, se pare o masa de scris, un ventilator electric si o fereastra ce da spre mare si cu peretii astia albi cu tablouri cu cai si un steag cu un dra­gon, iar el zise din nou aha, caci recunoscuse fara indoiala biroul de linga salonul de audiente, si intreba daca avea sa fie de moarte napraznica sau de o boala grea si ea ii raspunse ca nu, ca avea sa moara in somn si fara dureri, si el zise aha, si o intreba tremurind cind o sa fie asta, si ea ii raspunse sa doarma linistit ca nu avea sa se intimple inainte de a implini virsta mea, adica 107 ani, dar nici dupa 125, si atunci el zise aha si o sugruma pe batrina bol­nava acolo in hamac pentru ca nimeni sa nu mai afle imprejurarile mortii lui, o sugruma cu cureaua de la pin­tenul de aur, fara durere, fara un geamat, ca un calau iscu­sit, si a fost singura vietate de pe lumea asta, om sau animal, careia ii facu cinstea s-o ucida cu mina lui, in vreme de pace sau de razboi, biata femeie. Asemenea amintiri ale faptelor lui infame nu-l faceau sa simta mustrari de cuget, in noptile toamnei lui, dimpotriva, ii slujeau drept povesti pilduitoare despre ceea ce ar fi tre­buit sa fie si nu era, mai cu seama cind Manuela Sánchez disparu in negura eclipsei si el voia sa se mai simta iar in toiul salbaticiei, ca sa-si smulga turbarea batjocurii ce-i fierbea maruntaiele, se culca in hamac sub clopoteii sfirniti de vint ai tamarinilor, gindindu-se la Manuela Sánchez cu o ura ce-i tulbura somnul, in vreme ce fortele armate de pe uscat, de pe mare si din aer o cautau fara a gasi vreo urma pina si la hotarele necunoscute ale desertului de sal­petru, unde naiba te-ai ascuns, se tot intreba, unde naiba ai de gind sa te viri ca bratul meu sa nu te atinga si sa stii cine-i stapin, palaria tinuta pe piept ii tremura odata cu bataile inimii, raminea ca dus pe alta lume din pricina furiei, fara sa asculte de maica-sa care incerca staruitor sa afle de ce nu mai vorbesti din noaptea cu eclipsa, de ce privesti doar in tine insuti, insa el nu raspundea, s-a dus, la naiba, mama, tirindu-si picioarele de orfan si singerind stropi de fiere cu orgoliul ranit de amaraciunea neostoita ca toate astea mi se intimpla pentru ca am ajuns un om de nimic, pentru ca nu mai sint stapin pe destinul meu cum eram inainte, pentru ca am intrat in casa unei tirfe cu incuviintarea maica-sii, si nu cum navalisem in casa raco­roasa si tacuta a Franciscai Linero, pe drumul spre Santos Higuerones, pe vremea cind era inca el insusi si nu Patricio Aragonés cel care arata in lume fata puterii, intrase fara sa bata macar la usa, dupa bunu-i plac, in ritmul celor unsprezece batai ale pendulei si eu i-am auzit zornaitul pintenului de aur de pe terasa din curte si-am inteles ca pasii aceia ca pietrele de moara calcind cu atita autoritate pe pardoseala de caramida nu puteau fi decit ai lui, l-am presimtit in carne si oase inainte de a-l vedea aparind in cadrul usii de pe terasa interioara unde stircul cinta la ora unsprezece printre muscatele aurii, cinta si cinteza ametita de seva inmiresmata a ciorchinilor de banane agatate de stresini, iar lumina acelei funeste zile de marti din luna august juca printre frunzele noi ale bananierilor din curte si pe trupul cerbului tinar pe care barbatul meu Poncio Daza il vinase in zori si-l lasase sa i se scurga singele atirnat de picioare linga ciorchinii de fructe vargate de dulceata ca mierea a miezului lor, l-am vazut mai mare si mai intunecat decit intr-un vis, cu cizmele murdare de noroi si tunica soldateasca leoarca de sudoare, fara arme la cingatoare dar ocrotit de umbra indianului descult care ramase neclintit in spatele lui cu mina pe praseaua cutitului de taiat trestie, i-am vazut ochii de neocolit, mina de fecioara adormita ce rupse o banana din ciorchinele cel mai apropiat si o minca pe data cu nesat, si apoi mai minca una si inca una, mestecindu-le lacom cu gura plina, scotind niste sunete ca un clipocit de balta fara sa-si ia privirea de la ademenitoarea Francisca Linero care se uita la el fara a sti ce sa faca spre a-si apara pudoarea de tinara de curind maritata, fiindca el venise sa-si faca cheful si nu exista pe lume nici o putere mai mare ca a lui ca sa-l impie­dice, abia dac-am simtit rasuflarea ingrozita a barbatului meu care se aseza linga mine si amindoi ramaseram incre­meniti tinindu-ne de mina cu cele doua inimi ca de ilustrata batind speriate la unison sub privirea tenace a batrinului de nepatruns care statea mai departe la citiva pasi de usa mincind banana dupa banana si aruncind peste umar cojile in curte, fara sa clipeasca macar o data din clipa in care incepu sa se uite la mine, si doar atunci cind ispravi de mincat tot ciorchinele si ramase ciotul gol linga cerbul mort facu un semn catre indianul descult si-i porunci lui Poncio Daza sa mearga pentru scurta vreme cu firtatul meu cel cu cutitul, ca are de incheiat o afacere cu tine, si cu toate ca eu muream de frica mai aveam destula minte ca sa-mi dau seama ca singurul meu mijloc de salvare era sa-l las sa faca tot ce-a vrut cu mine, pe masa mare pe care mincam, ba mai mult l-am ajutat sa ma gaseasca prin dantelele fustelor dupa ce ma lasase fara suflare cu mirosu-i de amoniac si-mi sfisie chilotii dintr-o lovitura de gheara, cautindu-ma cu degetele pe unde nu eram in vreme ce ma gindeam nauca Sfinte Dumnezeule-Doamne, ce rusine, ce nenorocire, pentru ca in dimineata aceea n-avusesem timp sa ma spal din cauza cerbului vinat, astfel ca el isi facu in cele din urma pofta dupa atitea luni de asediu, dar o facu pe graba si prost, de parc-ar fi fost mai batrin decit era, sau mult mai tinar, era atit de descumpanit ca abia de mi-am dat seama cind si-a facut datoria cum a putut mai bine si-a inceput sa verse lacrimi de urina calda de orfan mare si singur, plingind cu o durere atit de adinca incit mi s-a facut mila nu numai de el ci de toti barbatii de pe lume si m-am apucat sa-l scar­pin pe cap cu buricele degetelor si sa-l consolez, nu me­rita, domnule general, viata-i lunga si-n vremea asta omul cu cutitul de taiat trestie il dusese pe Poncio Daza in paduricea de bananieri si-l sfirteca in bucatele atit de mici ca ne-a fost cu neputinta sa-i intregim trupul imprastiat de porci, bietul om, dar nu se putea altfel, spuse el, fiindca i-ar fi fost dusman de moarte pentru totdeauna. Imaginile acestea ale puterii lui ii veneau de foarte departe si-i spo­reau amaraciunea vazind cit de tare i se slabise forta, daca nu-i mai era de folos nici macar pentru a alunga duhurile necurate stirnite de o eclipsa, iar la masa de domino se infiora de parca i se scurgea fierea in singe in fata stapinirii de sine de nezdruncinat a generalului Rodrigo de Aguilar, militar caruia ii incredintase viata dupa ce uremia i-a intepenit incheieturile ingerului cu cutitul de taiat trestie, si totusi se intreba daca atita incredere si atita autoritate acordate unui singur om n-au fost oare pricina nenorocirii lui, daca nu cumva tocmai prietenul meu de-o viata fusese cel care-l adusese in starea aceea caci incercase sa-l lipseasca de infatisarea fireasca de conducator pentru a-l preschimba intr-un invalid de palat incapabil sa dea un ordin care sa nu fi fost indeplinit inca dinainte, datorita inventiei nefiresti de a arata in public un chip ce nu era al lui, pe cind indianul descult din vremurile bune era de ajuns cu virf si indesat pentru a-si deschide drum cu lovituri de cutit prin multimea ce se imbulzea, strigind dati-va la o parte, nenorocitilor, ca vine stapinul, fara a putea deslusi in puzderia de aclamatii care erau adevaratii patrioti iubitori de neam si care erau cei fatarnici, caci inca nu descoperiseram ca cei mai perfizi strigau mai tare ca toti traiasca viteazul, drace, traiasca domnul general, iar acum nu-i mai ajungea toata autorita­tea armelor ca s-o gaseasca pe regina de doi bani care se ferise de asediul de nebiruit al poftelor lui senile, drace, arunca piesele de domino pe pardoseala, obisnuia sa intrerupa jocul la jumatate fara un motiv evident, descu­rajat de revelatia intr-o strafulgerare ca toti isi gaseau pina la urma locul in lume, toti in afara de el, constient pentru intiia oara ca avea camasa leoarca de sudoare la o ora atit de devreme, constient de duhoarea de stirv ce razbatea odata cu aburii de pe mare si de suierul dulce de flaut al herniei rascolite de caldura umeda, e din pricina zapuselii, isi zise fara convingere, incercind sa desluseasca de la fereastra strania lumina a orasului incremenit, unde singurele fiinte vii pareau sa fie stolurile de vulturi ce-si luau zborul ingrozite de pe acoperisul spitalului saracilor si orbul din Piata Armelor care simti prezenta batrinului scuturat de fiori de la fereastra palatului si-i facu un semn grabit cu toiagul, strigindu-i ceva ce el nu putu intelege, socotind ca e inca un semn ce-i intarea presimtirea apasatoare ca avea sa se intimple curind ceva, si totusi isi zise iar ca nu, pentru a doua oara la sflrsitul acelei descurajante zile de luni atit de lungi, e din pricina zapuselii, spuse si adormi pe data, leganat de rapaiala ploii pe geamurile incetosate de boarea viselor intrerupte, dar pe neasteptate se trezi speriat, cine-i, striga, era numai inima lui apasata de tacerea stranie a cocosilor in zori, simti ca in vreme ce el dormea, plutind in picla, cora­bia universului ajunsese intr-un port, iar animalele pamintului si cerului care aveau virtutea de a presimti moartea mai presus de semnele neroade si de stiintele omenesti cele mai cu temei amutira de groaza, vazduhul se sfirsi, timpul isi schimba cursul, si lui i se paru cind se ridica in picioare ca inima i se umfla cu fiecare pas si-i pocneau urechile, si o materie fierbinte i se scurse pe nari, e moartea, se gindi el, cu tunica imbibata de singe, inainte de a-si da seama ca nu, domnule general, era ciclonul, cel mai devastator din cite au farimitat intr-o salba de insule risipite vechiul regat compact din Caraibi, o catastrofa atit de tainica incit numai el o descoperise cu instinctul prevestitor cu mult inainte de a se stirni panica printre ciini si gaini, si atit de intempestiva ca abia au avut timp sa-i gaseasca un nume de femeie in brambureala aceea a ofiterilor ingroziti care venira cu vestea ca acum am incurcat-o intr-adevar, domnule general, s-a zis cu tara asta, insa el dadu ordin sa se intareasca usile si ferestrele cu scinduri groase, legara cu fringhii santinelele pe coridoare, inchi­sera gainile si vacile in birourile de la primul etaj, pripo­nira toate obiectele incepind din Piata Armelor si pina la ultimul hotar al regatului sau cutremurat de groaza, tara intreaga ramase ancorata la locul ei cu ordinul categoric ca la cel dintii semn de panica sa se traga de doua ori in aer iar a treia oara sa se traga cu adevarat, si totusi nimic nu rezista la trecerea infricosatorului satir al vinturilor rotitoare ce reteza dintr-o data portile mari din otel blin­dat de la intrarea principala si lua vacile pe sus, insa el nu si-a dat seama, fascinat cum era de dezlantuirea aceea, de unde venea oare urletul de ploi orizontale ce imprastiau peste tot o grindina vulcanica de darimaturi, si de fiare ale padurilor de pe fundul marii, nici n-a avut destula judecata sa se gindeasca la proportiile ingrozitoare ale cataclismului, ci cutreiera in toiul potopului intrebindu-se napadit de gustul fetid al urii, unde esti oare Manuela Sánchez, pedeapsa vietii mele, drace, unde te-ai virit de nu te poate ajunge prapadul acesta al razbunarii mele? Si se pomeni in balta de liniste de dupa uragan, singur cu aghiotantii cei mai apropiati, navigind intr-o barca veche cu visle pe marea de stricaciuni din salonul de audiente, iesira fara greutate pe poarta pentru masini printre ramasitele de palmieri si felinarele devastate din Piata Armelor, intrara in laguna moarta a catedralei si-l strafulgera iar gindul patrunzator ca nu fusese niciodata si n-avea sa fie in veci atotputernic, iar arsura acelei certitudini amare il chinuia neincetat, in timp ce barca dadea de spatii cu densitati diferite dupa cum se schimba culoarea luminii vitraliilor revarsindu-se peste frunzele de aur masiv si ciorchinii de smaralde de pe altarul mare, peste lespezile funerare ale viceregilor ingropati de vii si ale arhiepisco­pilor morti de atitea dezamagiri si peste promontoriul de granit al mausoleului pustiu al Amiralului Marii Oceanice, cu conturul celor trei caravele, inaltat din ordinul lui, din dorinta de a-si odihni oasele alaturi de noi, am iesit prin canalul prezbiteriului intr-o curte interioara prefacuta in acvariu luminos pe al carui fund de faianta rataceau bancurile de scrumbii printre tulpinile de chiparoase si floarea-soarelui, am brazdat fagasurile tenebroase dinspre lacasul sfint al manastirii calugaritelor basce, am vazut chiliile parasite, clavicordul in deriva in bazinul din salonul de muzica, iar in adincurile apelor adormite din refectoriu am vazut intreaga comunitate a fecioarelor inecate la locurile lor imprejurul mesei lungi cu mincarea servita, si cind el a iesit pe balcon a vazut imensa intindere lacustra sub cerul stralucitor unde fusese orasul si doar atunci se incredinta ca vestea era adevarata, domnule general, ca prapadul acela cuprinsese tot pamintul numai ca sa ma scape de chinul stirnit de Manuela Sánchez, drace, barbare mai sint metodele Domnului fata de ale noastre, se gindea multumit, contemplind mlastina tulbure unde fusese orasul si pe a carei intindere nesfirsita plutea o intreaga lume de gaini inecate, si din care se zareau numai turlele catedralei, reflectorul farului, terasele insorite ale conacelor solide din cartierul viceregilor, insulele risipite ale colinelor, vechiul port al traficantilor de sclavi negri unde-si asezasera corturile naufragiatii uraganului, cei de pe urma suprevietuitori neincrezatori care contemplau trecerea tacuta a barcii vopsite in culorile drapelului patriei printre siragurile ca niste alge din trupuri inerte de gaini, si i-am vazut ochii tristi, buzele vestede, mina ginditoare facind semnul crucii in chip de binecuvintare pentru ca ploile sa conteneasca si sa straluceasca soarele, si care reinvie gradinile inecate si porunci apelor sa scada si apele scazura. In toiul clopotelor de bucurie, rachetelor de sarbatoare si imnurilor glorioase cu care s-a celebrat punerea celei dintii pietre pentru reconstructie, si in mijlocul strigatelor multimii adunate in Piata Armelor pentru a-l proslavi pe binefacatorul care alungase dragonul uraganului, cineva il apuca de brat ca sa-l scoata in balcon, caci acum mai mult ca oricind norodul are nevoie de cuvintele lui de imbarbatare, si mai inainte de a putea scapa simti vuietul aclamatiilor unanime care ii patrunse in maruntaie ca un vint de mare haina, traiasca barbatul viteaz, caci inca din prima zi de cind se afla la cirma stiu ce inseamna senzatia de a fi lipsit de ocrotire daca un intreg oras se uita la tine in acelasi timp, cuvintele ii incremenira, intelese intr-o strafulgerare de luciditate mortala ca n-avea curajul si n-o sa-l aiba niciodata sa apara cu toata fiinta lui in fata abisului multimii, astfel ca in Piata Armelor n-am zarit decit imaginea efemera dintotdeauna, umbra unui batrin de neinteles imbracat in tunica de doc care din balconul prezidential imparti in tacere semne de binecuvintare si disparu imediat, insa viziunea aceea fugara ne era de-ajuns pentru a ne intari convingerea ca el se afla acolo, veghindu-ne veghea si somnul sub tamarinii stravechi din conacul de la marginea orasului, statea dus pe ginduri in balansoarul de rachita, in mina cu paharul de limonada neatins, ascultind zgomotul boabelor de porumb vinturate intr-o tigva de catre mama sa Benedición Alvarado, zarind-o prin reverberatia caldurii de la ora trei cum a apucat o gaina sura, a bagat-o sub brat si i-a rasucit gitul cu un fel de duiosie, in vreme ce-mi spunea cu glas de mama privindu-ma in ochi ai sa ajungi ofticos din pricina atitor ginduri si fiindca nu te hranesti ca lumea, ramii sa maninci asta-seara, il ruga fierbinte, ademenindu-l cu gaina sugrumata pe care o tinea cu miinile amindoua ca sa nu-i scape din zvircolirea agoniei, si el ii spuse bine, mama, ramin, si ramase pina se innopta, cu ochii inchisi in balansoarul de rachita, fara sa doarma, leganat de mirosul delicat al gainii ce fierbea in oala, preocupat de cursul vietilor noastre, fiindca tot ce ne dadea siguranta pe lume era certitudinea ca el statea acolo, invulnerabil la ciuma si la uragan, invulnerabil la batjocura Manuelei Sánchez, invulnerabil la trecerea timpului, daruit fericirii mesianice de a se gindi pentru noi, stiind ca noi stiam ca n-avea sa ia nici o hotarire in ce ne priveste care sa nu fie pe masura noastra, caci el nu supravietuise la toate datorita curajului sau de neinchi­puit si nici prudentei infinite, ci pentru ca era singurul dintre noi care cunostea dimensiunea adevarata a destinului nostru, caci am ajuns pina acolo, mama, ii spuse asezindu-se sa se odihneasca la intoarcerea dintr-o calatorie anevoioasa pina la cea de pe urma piatra istorica de la indepartata granita de rasarit pe care fusesera cioplite numele si anii nasterii si mortii ultimului soldat cazut intru apararea integritatii patriei, vazuse orasul lugubru si inghetat al natiunii vecine, vazuse ploaia vesnica, ceata din zori cu miros de funingine, oamenii imbracati de gala in tramvaie electrice, inmormintarile celor de vaza cu trasuri fastuoase trase de cai albi cu coifuri de pene, copiii dormind infasurati in ziare in pridvorul catedralei, la naiba, ce lume ciudata, exclama, par cu totii poeti, insa nu sint, domnule general, sint conservatorii care au ajuns la putere, i-au spus, si se intorsese din calatoria aceea exaltat de revelatia ca nu-i nimic pe lume care sa se poata asemui cu mirosul acesta de fructe tropicale stricate, cu larma de tirg si cu simtamintul adinc de tristete in fapt de seara al patriei noastre sarmane ale carei hotare n-avea sa le treaca niciodata, si nu pentru ca i-ar fi fost teama sa se miste din scaunul pe care statea, asa cum spuneau dusma­nii lui, ci fiindca omul e ca un copac de padure, mama, ca salbaticiunile ce nu ies din birlog decit pentru a minca, spunea el, amintindu-si cu luciditatea mortala a picotelii din timpul siestei de acea incremenita zi de joi din luna au­gust, cu multi ani in urma, cind se incumeta sa recunoasca faptul ca-si stia limitele ambitiei, i-o marturisise unui razboinic de pe meleaguri straine si dintr-o alta epoca pe care-l primise singur in penumbra fierbinte a biroului, era un tinar sfios ametit de trufie si insemnat dintotdeauna de stigmatul singuratatii, se oprise neclintit in usa fara a indrazni sa-i treaca pragul pina cind ochii i se obisnuira cu penumbra parfumata de frunzele de glicina arzind intr-un vas cu jaratic si atunci il putu vedea pe el asezat in fotoliul turnant tinindu-si pumnii nemiscati pe masa goala, atit de obisnuit si de sters ca n-avea nimic comun cu imaginea-i publica fara escorta si fara arme, cu camasa leoarca de sudoare ca orice muritor si cu foi de salvie lipite la timple ca sa-i treaca durerea de cap, si numai cind m-am convins de adevarul de necrezut ca batrinul acela plin de betesu­guri era chiar idolul copilariei noastre, intruchiparea cea mai desavirsita a viselor noastre de glorie, numai atunci intra in birou si se prezenta spunindu-si numele cu glasul limpede si hotarit al celui care asteapta sa fie recunoscut prin faptele sale, iar el imi strinse mina cu o mina gingasa si zgircita, o mina de episcop, ascultind cu atentie uimita visele fabuloase ale strainului care voia arme si solidaritate pentru o cauza care e si a dumneavoastra, excelenta, voia ajutoare pentru intendenta si sprijin politic pentru un razboi fara crutare ce va nimici pe veci orice regim conservator din Alasca pina in Patagonia, si el se simti atit de miscat de vehementa tinarului ca-l intrebase de ce naiba te bagi in chestia asta, de ce vrei sa mori, dar strai­nul ii raspunse fara urma de rusine ca nu exista glorie mai mare decit aceea de a muri pentru patrie, excelenta, si el ii replica zimbind milostiv nu fi prost, baiete, patria inseamna sa fii viu, ii spuse, inseamna asta, ii spuse si-si desfacu pumnul pe care-l tinea pe masa aratindu-i in palma margeaua aceea de sticla pe care o ai sau nu o ai, dar pe care numai cel ce o are o are cu adevarat, baiete, asta-i patria, spuse, pe cind il conducea batindu-l usurel pe spate fara sa-i dea nimic, nici macar alinarea unei promisiuni, iar aghiotantului care inchise usa ii ordona sa nu-l mai deranjeze nimeni pe cel care tocmai iesise de acolo, nici macar sa nu-si piarda careva timpul sa-l urmareasca, spuse, are singele prea infierbintat, nu-i bun de nimic. Nu ne-a fost dat sa-l mai auzim spunind vorbele astea decit dupa uragan, cind decreta o noua amnistie pentru detinutii politici si autoriza intoarcerea tuturor exilatilor, in afara de literati, bineinteles, acestia niciodata, zise, au singele prea infierbintat precum cocosii de rasa cind vor sa-si ia zborul asa ca nu-s buni de nimic, si daca-s buni de ceva, spuse, sint mai rai ca politicienii, mai rai ca popii, inchipuiti-va, dar sa vina toti ceilalti fara deosebire de culoare, pentru ca reconstructia patriei sa fie opera tuturor, pentru ca nimeni sa nu fie lipsit de posibilitatea de a se incredinta ca el era din nou atotputernic, cu sprijinul inversunat al fortelor armate care ajunsesera sa fie intocmai ca cele de odinioara de cind el imparti membrilor comandamentului suprem proviziile de hrana, medica­mentele si materialele pentru asistenta sociala primite ca ajutor din strainatate, de cind familiile ministrilor lui isi petreceau duminicile de plaja in spitalele demontabile si corturile Crucii Rosii, vindeau ministerului sanatatii cantitatile de plasma si tonele de lapte praf pe care ministerul sanatatii le revindea la rindul lui spitalelor pentru saraci, iar ofiterii din statul-major isi scoasera la mezat ambitiile ca sa obtina contractele pentru lucrari publice si programe de restaurare infaptuite cu imprumutul pentru cazuri de urgenta acordat de ambasadorul Warren in schimbul dreptului ca navele tarii sale sa pescuiasca pe termen nelimitat in apele noastre teritoriale, ce naiba, exclama el, numai cine o are o are intr-adevar, isi zicea, amintindu-si de margeaua colorata pe care i-o aratase acelui biet visator de care nu s-a mai stiut niciodata, atit de exaltat de opera de reconstructie incit se ocupa in persoana si prin viu grai pina si de amanuntele cele mai neinsemnate, ca pe vremurile de la inceputul guvernarii sale, se balacea in baltile de pe strazi cu o palarie si niste cizme de vinator de rate, pentru ca sa nu se cladeasca un oras diferit de cel pe care-l concepuse el, intru slava lui, in visele-i de inecat singuratic, poruncind inginerilor sa-mi luati astea de aici si sa mi le puneti acolo unde nu deran­jeaza, si ei le luau, sa mai inaltati turnul asta cu inca doi metri ca sa se poata vedea din el vapoarele din larg, si-l inaltau, sa-mi intoarceti cursul acestui riu tocmai in sens invers, il intorceau, fara nici o impotrivire, fara o umbra

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

de descurajare, si era atit de ametit de reconstructia aceea febrila, atit de obosit de zelul de care dadea dovada si atit de nepasator la celelalte treburi de stat mai marunte, incit se pomeni ca da cu nasul de pamint cind un aghiotant distrat i-a comentat din greseala problema cu copiii, si el intreba ca picat din nori care copii, copiii, domnule general, dar care anume, ce dracu, fiindca pina atunci ii ascunsesera ca armata ii tinea in taina pe copiii care scoteau numerele de loterie de teama ca nu cumva sa povesteasca de ce iesea totdeauna cistigator biletul prezidential, iar parintilor care venisera sa intrebe ce s-a intimplat le spuneau ca nu era nimic adevarat, ducindu-i cu vorba pina aveau sa gaseasca un raspuns mai bun, le spuneau ca erau minciuni scornite de venetici, calomnii ale opozitiei, si pe cei care se rasculasera in fata unei cazarmi ii imprastia-sera cu foc de obuze si se ajunse la un macel public pe care vi l-am ascuns de asemenea ca sa nu va suparam, domnule general, caci adevarul e ca acei copii se aflau inchisi in boltile fortaretei din port in conditiile cele mai bune, fiind cu totii veseli si sanatosi, dar necazul e ca nu mai stim ce sa facem cu ei, domnule general, ca sa tot fie vreo doua mii. Metoda infailibila de a cistiga la loterie fusese inventata chiar de el fara sa vrea, observind nume­rele incrustate de pe bilele de biliard, fusese o idee atit de simpla si uimitoare ca nici el nu-si putea crede ochilor cind vazu multimea frematinda ce umplea la refuz Piata Armelor inca de la prinz, facind socoteli referitoare la miracol inainte de a se savirsi, sub soarele arzator, printre strigate de recunostinta si pancarte colorate, glorie in veci prea milostivului care imparte fericirea, venira muzicanti si dansatori pe fringhie, se instalara birturi si gratare, rulete anacronice si licitatii anemice de animale, ramasite din alte lumi si alte vremuri care dadeau tircoale pe meleagurile norocului incercind sa se pricopseasca pina si cu firimiturile atitor iluzii, iar la ora trei deschisera balconul, pusera sa urce in el copiii sub sapte ani alesi la intimplare chiar din multime ca sa nu existe vreo banuiala in legatura cu corectitudinea metodei, dadura fiecarui copil cite un saculet de diferite culori, dupa ce verificara de fata cu martori vrednici de incredere ca in fiecare erau zece bile de biliard numerotate de la unu la zero, atentie, doamne­lor si domnilor, multimea isi tinea respiratia, fiecare copil legat la ochi o sa scoata o bila, mai intii copilul cu saculetul albastru, apoi cel cu saculetul rosu si la sfirsit cel cu saculetul galben, unul dupa altul cei trei copii isi bagau mina in saculet, simteau la fundul lui noua bile toate la fel si o bila inghetata, si ascultind de porunca pe care le-o daduseram in secret scoteau bila inghetata, o aratau multimii, ii strigau cintind numarul si in felul acesta scoteau cele trei bile tinute in gheata citeva zile, cu cele trei numere ale bile­tului pe care el si-l pusese deoparte, dar niciodata nu ne-a trecut prin cap ca s-ar putea ca cei trei copii sa povesteasca, domnule general, ne-am gindit asa de tirziu la treaba asta ca n-am mai avut incotro si a trebuit sa-i ascundem cite trei, apoi cite cinci, apoi cite douazeci, inchipuiti-va, domnule general, caci tragind de firul ghemului incurcat el ajunse pina la urma sa descopere ca toti ofiterii din comandamentul suprem al fortelor armate de uscat, mari­time si aeriene erau implicati in pescuitul miraculos al loteriei nationale, afla ca primii copii urcasera in balcon cu incuviintarea parintilor, ba chiar fusesera initiati de acestia in stiinta iluzorie de a recunoaste prin pipait numerele incrustate pe fildes, dar ca pe urmatorii ii facusera sa urce cu forta, pentru ca se raspindise zvonul ca odata suiti acolo nu mai apucau sa coboare, si atunci parintii ii ascundeau, ii ingropau de vii cind treceau patrulele por­nite sa-i ia cu arcanul in miez de noapte, ca trupele de urgenta nu impresurau Piata Armelor pentru a stapini deli­rul norodului, cum i se spunea lui, ci pentru a tine la distanta multimile care navaleau ca cirezile de vite ame-nintind cu moartea, si ca diplomatii care solicitasera audienta ca sa intervina pentru aplanarea conflictului se lovira de piedici absurde, caci la functionari le confirmau ca sigure legendele despre bolile lui ciudate, spunindu-le ca nu-i putea primi deoarece facuse broaste in burta, ca nu mai era in stare sa doarma decit in picioare ca sa nu-l intepe crestele de iguana care-i ieseau printre vertebre, si ii ascunsesera mesajele de protest si cererile staruitoare venite din lumea intreaga, ii ascunsesera si o telegrama de la Suveranul Pontif care exprima ingrijorarea noastra apostolica pentru soarta celor nevinovati, nu mai ramasese loc in temnite pentru atitia parinti rasculati, domnule general, nu mai ramasese nici un copil pentru tragerea de la loteria de luni, drace, in mare bucluc ne-am bagat. Cu toate acestea, el nu si-a dat prea bine seama cit de adinca era prapastia pina nu i-a vazut pe copii inghe­suiti ca niste vite duse la taiere in curtea interioara a fortaretei din port, iesind din boltile acesteia ca o turma innebunita de capre orbite de stralucirea soarelui dupa atitea luni de teroare, se ratacira in lumina, atit de multi in acelasi timp ca el nu i-a mai vazut ca doua mii de fapturi separate ci ca pe un urias animal fara forma ce raspindea un iz impersonal de piele incinsa si facea un zgomot de apa adinca si a carui natura multipla il ferea de primejdia de a fi distrus, fiindca nu era cu putinta sa nimicesti o asemenea cantitate de viata fara sa lasi o dira de oroare care avea sa dea ocolul pamintului, drace, nu era nimic de facut, si cu aceasta convingere a convocat conducerea suprema, paisprezece comandanti scuturati de fiori si mai de temut ca oricind pentru ca nu s-au simtit niciodata atit de inspaimintati, scruta fara nici o graba ochii fiecaruia, unul dupa altul, si atunci intelese ca era singur impotriva tuturor, astfel ca ramase cu capul sus, glasul i se aspri, si-i indemna sa fie uniti acum mai mult ca oricind, pentru bunul renume si onoarea fortelor armate, ii ierta de orice vinovatie, tinindu-si pe masa pumnii strinsi ca sa nu i se vada tremurul nesigurantei, si le ordona in consecinta sa ramina fiecare la postul lui, facindu-si datoria cu zelul si autoritatea de totdeauna, fiindca hotarirea mea suprema si irevocabila este aceea ca aici nu s-a intimplat nimic, sedinta s-a terminat, pe raspunderea mea. Ca simpla masura de precautie i-a scos pe copii din fortareata portului si i-a trimis in furgoane nocturne in regiunile cele mai nelocuite din tara, in timp ce el infrunta furtuna dezlantuita de declaratia oficiala si solemna ca nu era adevarat, ca nu numai ca nu existau copii retinuti de autoritati, ci ca in inchisori nu mai ramasese nici un detinut de nici un fel, minciuna cu sechestrarea masiva era o infamie a tradatorilor de neam ca sa tulbure spiritele, portile patriei sint deschise pentru a se stabili adevarul, sa vina sa-l caute, si au venit, a venit o comisie a Societatii Natiunilor care a rascolit pina si pietrele cele mai ascunse din fundul tarii si a interogat cum a vrut si pe cine a vrut atit de amanuntit incit Benedición Alvarado avea sa intrebe cine erau intrusii aceia imbracati ca niste spiritisti care intrara in casa ei cautind doua mii de copii pe sub paturi, in cosul de croitorie, in borcanul cu pensule, si care in cele din urma adeverira public ca gasisera inchisorile pustii, patria in liniste si pace si fiecare lucru la locul lui, si nu descoperira nici un indiciu care sa confirme banuiala lumii ca ar fi fost violate prin intentie sau fapta, prin actiune sau omisiune, principiile drepturi­lor omului, dormiti fara grija, domnule general, au plecat, el le-a facut din fereastra semne de ramas bun cu o batista brodata pe margini, incercind senzatia de usurare ca ceva se termina pentru totdeauna, adio, netotilor, calatorie sprincenata, ofta, s-a zis cu povestea asta, dar generalul Rodrigo de Aguilar ii aminti ca nu era asa, ca povestea nu se sfirsise fiindca mai ramasesera copiii, domnule general, si el se batu cu palma peste frunte, drace, ii uitasem de tot, ce facem cu copiii? Incercind sa scape de gindul acesta apasator pina cind avea sa scorneasca o solutie dra­stica, dadu ordin sa fie scosi toti copiii din ascunzatoarea din padure si dusi tocmai in partea opusa, in provinciile cu ploi vesnice unde nu bateau vinturi tradatoare care sa raspindeasca glasurile, unde animalele pamintului putrezeau in mers, unde infloreau crini in cuvinte si caracatitele inotau printre copaci, poruncise sa fie dusi in pesterile Anzilor cu neguri eterne pentru ca nimeni sa nu afle unde erau, sa-i treaca din tulburea luna noiembrie napadita de putrezire in februarie cel cu zile orizontale, pentru ca nimeni sa nu stie in ce timp se aflau, le trimise pastile de chinina si paturi de lina cind i se aduse la cunostinta ca erau scuturati de fierbinteala fiindca statusera zile intregi ascunsi in lanurile de orez cu noroiul pina la git ca sa nu-i descopere aeroplanele Crucii Rosii, pusese sa fie vopsita in rosu lumina soarelui si stralucirea stelelor ca sa-i vindece de scarlatina, daduse ordin sa fie stropiti din vazduh cu prafuri insecticide ca sa nu-i manince paduchii-de-frunza din plantatiile de banani, le trimitea ploi de bomboane si ninsori de inghetata cu frisca din avioanele si parasutele incarcate cu jucarii de Craciun, pentru a-i tine linistiti pina avea sa-i dea prin cap o solutie magica, si astfel incetul cu incetul reusi sa scape de vraja malefica a memoriei si uita de ei, cufundindu-se in mlastina jalnica a noptilor lui fara sir, toate la fel, bintuite de insomnii obisnuite, auzi bataile metalice de la noua, scoase gainile care dormeau pe sub cornisele palatului si le duse in poiata, iar pina sa apuce sa numere pasarile picotind pe stinghii intra o slujnica mulatra sa stringa ouale, si el ii simti boarea insorita a tineretii, fosnetul trupului, si navali asupra-i, aveti grija, domnule general, a ingaimat ea, tremurind toata, or sa se sparga oule, sa se sparga, ce naiba, zise el, si o culca la pamint dintr-o singura lovitura, fara s-o dezbrace si fara sa-si lepede nici el hainele, tulburat de dorinta mistuitoare de a scapa de gloria inselatoare a acelei zile de marti ninsa de gainatul verde al pasarilor adormite, aluneca, se prabusi in virtejul iluzoriu al unei prapastii strabatute de lumini livide, efluvii de transpi­ratie, suspine de femeie neimblinzita si amagitoare amenintari de uitare, lasind in cadere dira stelei efemere a pintenului de aur, cu clinchetul sau jinduitor, izul de salpetru al gifiielii lui de barbat grabit, scincetu-i de catel, groaza de a exista prin sclipirea si tunetul tacut al izbucnirii instantanee a acelei scintei a mortii, dar pe fundul prapastiei regasea miristea de gainat, somnul fara somn al gainilor, obida mulatrei care se ridica de jos cu poalele minjite de melasa aurie a galbenusurilor, plingindu-se ca s-au spart ouale, vedeti, domnule general, doar v-am spus eu, iar el bombani incercind sa-si infringa furia unei alte iubiri fara iubire, uita-te cite au fost, ii spuse, ti le scad din leafa, si pleca, se facuse zece, se duse la grajduri si cerceta gingiile vacilor, una cite una, o vazu pe una din femeile lui sfisiata de durere pe podeaua baracii si pe moasa scotindu-i din maruntaie o faptura aburinda cu cordonul buricului rasucit in jurul gitului, era baiat, ce nume sa-i dam, domnule general, care-l vreti voi, raspunse, era ceasul unsprezece, ca in fiecare noapte de cind era la cirma tarii numara santinelele, controla broastele de la usi, acoperi coliviile pasarilor, stinse luminile, era douasprezece, patria era in liniste si pace, lumea dormea, se indrepta spre dormitor prin incaperile in intuneric, strabatute de sagetile luminoase ale zorilor fugare ale rotirii farului, atirna in cui lampa pentru cazuri de urgenta, trase cele trei zavoare, puse cele trei lacate si cei trei drugi, se aseza pe closetul portabil si in vreme ce-si storcea firicelul de urina isi tot mingiia copilasul neindurator al testiculului cu hernie pina cind isi indrepta umflatura, adormindu-i in mina, durerea ii conteni, dar reveni intr-o clipa cu o strafulgerare de panica atunci cind prin fereastra razbi o pala de vint de dincolo de deserturile cu salpetru si imprastie prin dormitor crimpeie de cintec duios inginat de multimi intrebind de un cavaler care se duse la razboi si suspinind vai, ce durere, vai, ce jale, si s-au urcat intr-un turn sa vada daca se intorcea si l-au vazut cum venea inapoi, iata-l ca-i iar aici, ce bucurie, dar nu, e intr-un sicriu cu catifea, vai ce durere, vai, ce jale, si era un cor de voci fara numar si atit de indepartate ca el ar fi putut adormi cu iluzia ca era chiar cintecul stelelor, dar se ridica in capul oaselor furios, ajunge, la naiba, striga, sau ei sau eu, racni, si au fost ei, caci inca inainte de revarsatul zorilor porunci sa-i urce pe copii pe un slep incarcat cu ciment, sa-i poarte cintind pina la hotarele apelor tarii, sa-i arunce in aer cu dinamita fara sa apuce sa sufere cintind intruna, si cind cei trei ofiteri care savirsisera crima i s-au infatisat luind pozitie de drepti cu vestea, domnule general, ca ordinul a fost indeplinit, ii ridica in grad si le dadu medalia lealitatii, dar apoi porunci sa fie impuscati fara nici o cinste ca pe niste delincventi oarecare fiindca sint ordine care pot fi date dar nu si indeplinite, drace, bietii copilasi. Experiente atit de ingrozitoare ca acestea ii adevereau convingerea straveche cum ca dusmanul cel mai de temut este in tine insuti, in inima increzatoare, ca propriii lui oameni pe care-i inarma si ridica in grad pentru a-i sustine regimul sfirsesc, mai devreme sau mai tirziu, prin a scuipa mina care le daduse de mincare, iar el ii distrugea dintr-o singura lovitura, scotea de aiurea altii in loc, ii avansa la gradele cele mai inalte aratindu-i cu degetul dupa cum i se nazarea, tu capitan, tu colonel, tu general, si toti ceilalti locotenenti, ce dracu, ii vedea impaunindu-se cu uniforma pina-i plesneau cusaturile, apoi ii pierdea din vedere, si o intimplare ca aceea cind au fost descoperiti doua mii de copii sechestrati il facea sa-si dea seama ca nu era vorba de un singur om care-l tradase, ci de intregul comanda­ment suprem al unor forte armate care nu-s bune decit sa sporeasca cheltuielile cu laptele si cind incepe greul fac ceva in farfuria din care tocmai au mincat, si cind ma gindesc ca eu i-am nascut pe toti, la naiba, mi i-am scos din coaste, am cucerit pentru ei respect si piine, si totusi n-avea nici o clipa de liniste incercind mereu sa se fereasca de ambitia lor, pe cei mai primejdiosi ii tinea aproape ca sa-i supravegheze mai bine, pe cei mai putin indrazneti ii trimitea la garnizoanele de granita, din cauza lor acceptase ocupatia puscasilor marini, mama, si nu pentru a combate frigurile galbene cum scrisese ambasa­dorul Thompson in comunicatul oficial, nici pentru ca sa-i asigure protectia in fata nemultumirii populare, cum spuneau politicienii din exil, ci pentru ca sa-i invete pe militarii nostri sa fie oameni dintr-o bucata, si asa s-a si intimplat, mama, trebuie sa recunoastem, ei i-au invatat sa umble incaltati, sa se stearga cu hirtie, sa foloseasca prezervative, ei au fost cei care mi-au dezvaluit secretul de a mentine servicii paralele spre a spori rivalitatile dintre mili­tari, mi-au inventat biroul securitatii statului, agentia generala de investigatii, departamentul national al ordinii publice, si o multime de alte chestii de-astea pe care nici macar eu nu le mai tineam minte, organisme asemanatoare pe care el le dadea drept altele pentru a stapini cit mai in tihna in toiul furtunii, facindu-i pe unii sa creada ca sint spionati de ceilalti, amestecind cu nisip de mare praful de pusca al garnizoanelor si incurcind adevarul intentiilor lor cu simulare ce contraziceau acest adevar, si totusi se revoltau, el navalea in cazarmi spumegind de furie, racnind dati-va la o parte, nemernicilor, ca trece stapinul, inspaimintindu-i pe ofiterii care faceau exercitii de tragere ochind portretele mele, sa fie dezar­mati, ordona fara sa se opreasca dar cu atita autoritate turbata in voce ca isi predara singuri armele, scoateti-va hainele astea barbatesti, ordona, si le scoasera, la baza din San Jerónimo e razmerita, domnule general, el intra pe poarta mare tirindu-si labele uriase de batrin suferind printre cele doua siruri al garzilor insurgente care i-au dat onorul cuvenit comandantului suprem, aparu in sala cu capeteniile rebelilor, fara escorta, fara nici o arma, dar urlind intr-o explozie de forta la pamint, culcati cu fata in jos, ca am venit eu cel atotputernic, la pamint, lepadaturilor, si nouasprezece ofiteri de stat-major se aruncara cu fata-n jos, ii silira sa se perinde muscind tarina prin satele de pe tarm, ca sa vedeti cite parale face un militar fara uniforma, ticalosi nenorociti, auzi peste celelalte strigate din cazarma razvratita propriile lui ordine irevocabile, sa fie impuscati pe la spate capii rebeliunii, expusera cada­vrele spinzurate de picioare in vazul tuturor, si in plina zi, ca sa nu ramina nimeni fara sa stie cum sfirsesc cei care-l hulesc pe Dumnezeu, nemernicilor, dar povestea nu se termina nici dupa aceste pedepse singeroase fiindca la cea mai mica neatentie se pomenea iar cu amenintarea acelui parazit tentacular despre care credea ca-l smulsese din radacini dar care crestea mai departe in strafundurile puterii lui, in umbra privilegiilor obligatorii si farimelor de autoritate si incredere din interes pe care era nevoit sa le acorde ofiterilor celor mai curajosi chiar impotriva propriei vointe, deoarece ii era cu neputinta sa ramina la cirma fara ei dar nici impreuna cu ei, condamnat pe veci sa traiasca respirind acelasi aer care-l asfixia, la naiba, nu era drept asa ceva, dupa cum nu putea sa traiasca nici cu spaima neincetata stirnita de cinstea exagerata a prietenului meu generalul Rodrigo de Aguilar care intrase la mine in birou cu o mutra de inmormintare dornic sa afle ce s-a intimplat cu cei doua mii de copii, cei cu lozul cel mare, ca toata lumea zice ca i-am inecat in ocean, si el i-a spus fara sa clipeasca macar nu mai tot da crezare unor minciuni scornite de tradatorii de tara, prietene, copiii cresc teferi si in pacea Domnului, ii spuse, in fiecare noapte ii aud cintind pe aici primprejur, spuse, aratindu-i cu o rotire ampla a miinii un loc nedefinit din univers, si pe ambasadorul Evans in persoana il invalui intr-o aura de incertitudine cind ii raspunse netulburat nu stiu despre ce copii imi vorbiti cind insusi delegatul tarii dumneavoastra la Societatea Natiunilor declarase public ca din scoli nu lipseste nici un copil si sint cu totii sanatosi, ce naiba, s-a terminat cu povestea asta, si totusi n-a avut incotro si a fost trezit la miezul noptii cu vestea ca, domnule general, s-au rasculat doua din garnizoanele cele mai mari din tara si pe deasupra cazarma Conde la citeva strazi de palatul prezidential, e o insurectie dintre cele mai de temut condusa de generalul Bonivento Barboza care se barica­dase cu o mie cinci sute de soldati extrem de bine inarmati si aprovizionati cu munitii cumparate de contra­banda prin consulii atasati politicienilor din opozitie, asa ca nu stam deloc pe roze, domnule general, de data asta zau ca ne-a luat dracu. Odinioara, subversiunea aceea vulcanica i-ar fi atitat pasiunea pentru risc, dar el stia mai bine ca oricine cit de greu atirna adevarata povara a virstei, caci abia daca mai era in stare sa reziste ravagiilor lumii sale tainice, iar in noptile de iarna nu reusea sa adoarma decit dupa ce-si alina in podul palmei durerea testiculului cu hernia ce suiera usor, cintindu-i cu duiosie un cintec de leagan ca unui prunc dormi, puisor, dormi, si se chinuia de ceasul mortii stind pe closet, dindu-si sufletul picatura cu picatura parca printr-un filtru astupat de cocleala atitor nopti de cind urina in singuratate, si amintirile i se stergeau, nu mai izbutea sa-si dea seama cu exactitate cine era unul sau altul, nici de partea cui se afla, la cheremul unui destin necrutator in palatul acela necunoscut pe care de mult l-ar fi schimbat pentru alt loc, departe de aici, in oricare vagauna de indieni unde sa nu stie nimeni ca fusese presedintele unic al tarii atit amar de ani incit el insusi le pierduse sirul, si totusi cind generalul Rodrigo de Aguilar se oferi sa mijloceasca o intelegere onorabila cu rebelii nu s-a pomenit cu mosul scrintit care motaia in cursul audientelor ci cu vechea cerbicie de bizon caci, fara sa stea nici o clipa pe ginduri, raspunse ca in ruptul capului nu tinea in nici un fel, desi nu era vorba daca tinea sau nu tinea, ci de faptul ca totul e impotriva noastra, domnule general, pina si biserica, dar el a spus ca nu, biserica e cu acela care are piinea si cutitul, iar generalii din comandamentul suprem intruniti vreme de patruzeci si opt de ore nu izbutisera sa se puna de acord, n-are a face, spuse el, o sa vezi cum se hotarasc toti cind or sa afle cine-i plateste mai bine, conducatorii opozitiei civile si-au scos in sfirsit capul si au ajuns sa conspire in plina strada, cu atit mai bine, spuse el, spinzura-i cite unul de fiecare felinar din Piata Armelor ca sa stie cine-i cel atotputernic aici, nu-i chip, domnule general, poporul e cu ei, minciuna, spuse el, poporul e cu mine, asa ca de aici nu ma scot decit mort, declara, lovind in masa cu mina-i grea de domnisoara cum facea numai cind lua hotariri defi­nitive, si dormi pina la ora mulsului vacilor, cind se pomeni ca in salonul de audiente era un adevarat prapad, fiindca rebelii din cazarma Conde catapultasera pietre ce nu lasa­sera nici un geam intreg din galeria dinspre rasarit si mingi aprinse prin ferestrele sparte, semanind groaza printre cei aflati in palat cit a fost noaptea de lunga, daca ati fi vazut cum a fost, domnule general, n-am inchis ochii dind fuga dintr-o parte intr-alta cu paturi si galeti cu apa sa stingem trombele de foc ce se iscau in colturile cele mai neasteptate, insa el abia daca asculta, v-am spus doar sa nu-i luati in seama, zicea, tirindu-si picioarele de mormint pe coridoarele pline de cenusa si zdrente de covoare si goblenuri pirlite, insa n-or sa se potoleasca, ii spuneau, si-i trimisesera vorba ca bulgarii de foc sint doar un avertisment, ca vor urma exploziile, domnule general, dar el traversa gradina fara sa-i pese de nimeni, auzi in intunericul cel de pe urma fosnetul trandafirilor care tocmai isi desfacusera bobocii, larma cocosilor razbind prin vintul dinspre mare, ce facem, domnule general, n-am spus sa nu-i luati in seama, ce naiba, si se duse ca in toate diminetile la ora aceea sa supravegheze mulsul, astfel ca insurgentii din cazarma Conde au vazut aparind ca in toate diminetile la ora aceea caruta trasa de catiri cu cele sase tone de lapte de la grajdurile prezidentiale, iar sus pe capra era acelasi carutas dintotdeauna cu mesajul prin viu grai ca domnul general va trimite laptele asta chiar daca scuipati mai departe mina care va da de mincare, si-l striga cu atita inocenta ca generalul Bonivento Barboza ordona sa fie primit laptele cu conditia ca mai intii sa-l guste carutasul, sa fie siguri ca nu e otravit, si atunci se deschisera portile mari de fier si cei o mie cinci sute de rebeli care se ivisera prin balcoanele interioare au vazut caruta intrind pina in mijlocul curtii pietruite, l-au vazut pe soldatul de serviciu urcindu-se pe capra cu un vas si cu polonic ca sa-i dea carutasului sa guste laptele, l-au vazut desfacind primul butoi, l-au vazut plutind in incetineala efemera a unei deflagratii orbitoare, si apoi n-au mai vazut nimic in vecii vecilor in dogoarea vulcanica a lugubrului edificiu cu tencuiala galbena unde n-a existat niciodata vreo floare, ale carui darimaturi ramasera o secunda suspendate in aer din pricina exploziei ingrozitoare a celor sase butoaie cu dinamita. Gata, s-a terminat, ofta el in palatul prezidential, infiorat de suflul de cutremur care narui inca patru case dimprejurul cazarmii si sparse servi­ciile de cristal primite ca dar de nunta de prin dulapurile caselor pina dincolo de zidurile orasului, gata, s-a terminat, ofta, cind furgoanele de gunoi scoasera din curtile interioare ale fortaretei din port cadavrele a optsprezece ofiteri care fusesera impuscati cite doi odata, spate in spate, spre a se economisi munitia, gata, s-a terminat, ofta el cind generalul Rodrigo de Aguilar lua pozitie de drepti in fata lui aducindu-i vestea ca, domnule general, iar nu mai era nici un loc in puscarii pentru detinutii politici, gata, s-a terminat, ofta el cind incepura clopotele de bucurie, rachetele de sarbatoare, marsurile de glorie ce vesteau sosirea altui veac de pace, gata, s-a terminat, s-a zis cu povestea aia, spuse el, atit de convins, atit de nepasator, atit de neglijent fata de propria-i siguranta ca intr-o dimineata pe cind strabatea curtea intorcindu-se de la mulsul vacilor instinctul sau de aparare dadu gres si nu vazu la timp aparitia falsului lepros care se ridica dintre tufele de trandafiri ca sa-i atina calea in ploaia molcoma de octombrie, si vazu doar prea tirziu stralucirea fulgeratoare a revolverului brunat, degetul tremurator ce prinse sa apese pe tragaci, si atunci striga cu bratele deschise oferindu-i pieptul indrazneste, lasule, indrazneste, descumpanit de spaima ca-i sosise ceasul, in pofida prevestirilor celor mai limpezi din apa ulcelelor, trage daca esti cu adevarat barbat, striga, in secunda imperceptibila de sovaiala cind se aprinse o stea livida pe cerul oglindit in ochii agresorului, iar buzele i se ofilira,

vointa-i slabi, si atunci el ii repezi doi pumni ca niste lovituri de ciocan in urechi, il trinti brusc la pamint, ametindu-l cu o palma zdravana in falca, auzi ca dintr-o alta lume larma santinelei care navalise la strigatele lui, strabatu izbucnirea albastrie a tunetului necontenit stirnit de cele cinci explozii ce-l faceau sa se zvircoleasca intr-o balta de singe pe falsul lepros care se impuscase in burta cu cinci gloante ca sa nu-l prinda viu cumplitii inchizitori ai garzii prezidentiale, auzi peste celelalte strigate ale vacar­mului din palat propriile sale ordine fara drept de apel sa rupa in bucati cadavrul ca sa le fie invatatura de minte, il ciopirtira marunt, expunindu-i capul conservat in bulgari de sare in Piata Armelor, piciorul drept la granita de rasarit in Santa María del Altar, cel sting in apusul nemarginit al desertului de salpetru, un brat in tinuturile sterpe, celalalt in mijlocul selvei, partile trunchiului au fost fripte in untura de porc si expuse in aer liber in bataia soarelui pina n-au mai ramas decit oasele curatite de carne, risipite de-a lungul si de-a latul acestui zbuciumat si apasator bordel de negrotei pentru ca sa nu mai existe nimeni care sa nu stie cum o sfirsesc cei care ridica mina asupra parintelui lor, si apoi inca verde de furie se duse la tufele de trandafiri de unde garda prezidentiala ii izgonea pe leprosi cu virful baionetelor ca sa vada daca mai desco­perea pe careva, netrebnicilor, urca la primul etaj dindu-i la o parte pe damblagii cu lovituri de picior, sa vedem daca o sa invatati in sfirsit cine-i cel care comanda aici, mama voastra de ticalosi, strabatu coridoarele strigind dati-va naibii in laturi ca trece stapinul, stirnind panica printre functionarii si lingusitorii fara rusine care-l proclamau cel fara de moarte si lasind de-a lungul palatului dira bolovanoasa a rasuflarii lui dogoritoare, pentru a disparea in salonul de audiente, de unde se indrepta ca un fulger spre camerele particulare, intra in dormitor, trase cele trei zavoare si puse cele trei lacate si cei trei drugi la usa, si-si scoase cu virful degetelor pantalonii de pe el, plini de rahat. N-avu o clipa de ragaz adulmecind de jur-imprejur ca sa-l descopere pe dusmanul ascuns care il inarmase pe falsul lepros, caci simtea ca era cineva din apropiere, cineva care-i cunostea ascunzatoarea unde-si tinea mierea de albine, care se uita pe gaura cheii si asculta prin pereti la orice ora aflindu-se pretutindeni, ca portretele mele, o prezenta schimbatoare care suiera cu vinturile alizee din ianuarie si-l urmarea ajungind la el cu mireasma fierbinte a iasomiilor in serile calde, care-l urmari luni in sir in spaima noptilor fara somn cind isi tiriia infricosatoarele-i picioare de strigoi prin camerele cele mai ferite ale palatului cufundate in bezna, pina in noaptea cu partida de domino cind isi vazu presimtirea materializata intr-o mina ginditoare ce termina jocul cu cinci dublu, si parca o voce launtrica ii dezvaluia ca aceea era mina tradatorului, la naiba, asa-i, isi zise uluit, si atunci ridica privirea prin razele de lumina ale lampii atirnate deasupra mijlocului mesei si dadu de frumosii ochi de artilerist ai bunului meu prieten generalul Rodrigo de Aguilar, ce chestie, bratul lui drept, complicele sacru, nu era cu putinta, se gindea, cu atit mai mihnit cu cit deslusea mai limpede urzeala falselor adevaruri cu care-l amagisera atit amar de ani spre a-i ascunde adevarul brutal ca prietenul meu de o viata se afla in slujba politicienilor instariti pe care el ii scosese de convenienta din strafundurile cele mai intunecate ale razboiului federal si-i imbogatise, coplesindu-i cu privilegii fabuloase, se lasase folosit de ei, ii tolerase sa se serveasca de el pentru a ajunge departe, acolo unde nici nu visase vechea aristocratie imprastiata de adierea irezis­tibila a vintului liberal, si tot mai voiau, drace, voiau locul de ales al Domnului pe care si-l rezervase pentru el, voiau sa fie in pielea mea, nenorocitii, avind drumul luminat de luciditatea glaciala si prudenta nesfirsita a omului care reusise sa inspire cea mai mare incredere si sa cistige autoritatea cea mai inalta sub regimul sau, prevalindu-se de faptul ca era unica persoana de la care el primea hirtii la semnat, il punea sa citeasca tare ordinele executive si legile ministeriale pe care numai eu le puteam da, ii indica amendamentele, iscalea cu urma degetului mare, punind dedesubt sigiliul cu inelul pe care-l pastra pe atunci intr-o casa de bani al carui cifru era stiut numai si numai de el, in sanatatea ta, prietene, ii spunea de fiecare data intinzindu-i hirtiile semnate, ai aici cu ce sa te stergi, ii spunea rizind, si in felul acesta generalul Rodrigo de Aguilar reusise sa stabileasca alt sistem al puterii inlauntrul puterii atit de vaste si atit de rodnice, dar fara sa se multumeasca doar cu asta declarase din umbra insurectia din cazarma Conde, cu complicitatea si ajutorul neprecupetit al amba­sadorului Norton, confratele cu care se ducea la curvele olandeze, maestrul lui de scrima, cel care trecuse munitia de contrabanda in butoaie de peste din Norvegia, la adapostul scutirii de vama pentru diplomati, in timp ce ma tamiia la masa de domino zicind ca nu exista alt guvern mai prieten, nici mai drept si mai vrednic de a fi dat ca pilda decit al meu, si tot ei pusesera revolverul in mina falsului lepros impreuna cu acesti cincizeci de mii de pesos taiati pe jumatate pe care-i gasiram ingropati in casa agresorului, urmind ca celelalte jumatati sa-i fie date dupa savirsirea crimei de catre insusi prietenul meu de o viata, mama, ce grozavie, si totusi nu se impacau cu infringerea ci pusesera la cale lovitura perfecta fara sa verse nici un strop de singe, nici macar din al dumnea­voastra, domnule general, caci generalul Rodrigo de Aguilar adunase dovezi demne de toata crezarea cum ca eu imi petreceam noptile fara sa dorm, stind de vorba cu vazele de flori si portretele in ulei ale marilor barbati ai neamului si ale arhiepiscopilor din palatul cufundat in bezna, ca le puneam termometrul vacilor si le dadeam sa inghita fenacetina ca sa le scada febra, ca poruncisem sa se ridice un mausoleu pentru un amiral al marii oceanice dar care nu exista decit in inchipuirea mea bolnava, cind eu insumi am vazut cu ochii mei milostivi cele trei caravele ancorate dinaintea ferestrei mele, ca prapadisem banii tarii cu viciul de nestapinit de a-mi cumpara mecanisme inge­nioase, ba chiar ajunsesem sa pretind ca astronomii sa perturbeze sistemul solar numai ca sa-i fac pe plac unei regine a frumusetii care nu existase decit in nalucirile delirului meu, si ca intr-o izbucnire de dementa senila ordonasem ca doua mii de copii sa fie urcati pe un slep incarcat cu ciment care a fost dinamitat in largul marii, mama, inchipuieste-ti si dumneata, ce ticalosie, si pe temeiul acelor dovezi solemne generalul Rodrigo de Aguilar si statul-major al garzilor prezidentiale hotarisera in plen sa-l interneze in azilul pentru batrinii ilustri de pe faleza la miezul noptii de intii martie, in timpul cinei anuale cind se praznuia Sfintul inger Pazitor, patronul garzilor de corp, adica peste trei zile, domnule general, imagineaza-ti, dar in pofida iminentei si marimii conspiratiei el nu facu nici un gest ce ar fi putut trezi banuiala ca o descoperise, ci la ora prevazuta ii primi ca in fiecare an pe invitatii garzii lui personale si-i pofti sa se aseze la masa banchetului si sa serveasca aperitivele pina avea sa soseasca generalul Rodrigo de Aguilar sa tina toastul de onoare, statu de vorba cu ei, rise cu fiecare in parte, pe cind ofiterii se faceau ca se distreaza dar isi priveau pe furis ceasurile, si le duceau la ureche, si le intorceau, era douasprezece fara cinci si generalul Rodrigo de Aguilar nu mai sosea, era o caldura ca-n sala cazanelor de pe un vapor, si mireasma de flori, de gladiole si lalele, de trandafiri care-si desfaceau petalele in salonul acela inchis, cineva deschise o fereastra, am respirat cu totii, ne-am uitat la ceas, am simtit o adiere gingasa dinspre mare aducind un miros de bunatati fragede ca la un ospat de nunta, asudau cu totii in afara de el, patimeam cu totii din pricina zapuselii din acel moment sub stralucirea neumbrita de nimic a anima­lului vetust care clipea cu ochii deschisi intr-un spatiu pro­priu rezervat in alta epoca a lumii, noroc, zise, mina necrutatoare dar semanind cu un crin ofilit ridica iar cupa cu care inchinase toata seara fara sa bea, se auzira zgomo­tele viscerale ale mecanismelor orologiilor in linistea aceea de abis, era douasprezece, dar generalul Rodrigo de Aguilar nu mai venea, cineva incerca sa se ridice, va rog, spuse el si-l facu sa incremeneasca aruncindu-i o privire mortala, sa nu miste nimeni, sa nu respire nimeni, sa nu traiasca nimeni fara voia mea, se sfirsisera cele douaspre­zece batai, si atunci perdelele au fost date la o parte si intra stralucitul general de divizie Rodrigo de Aguilar pe o tipsie de argint asezat cit era de lung peste o garnitura de conopida si foi de dafin, dres cu mirodenii, rumenit la cuptor, impodobit cu uniforma de mare gala cu cinci mig­dale de aur si epoletii cu ciucuri pentru curaj fara margini pe mineca, pina la jumatatea bratului, cu paisprezece livre de medalii pe piept si o ramurica de patrunjel in gura, tocmai bun sa fie servit la banchetul camarazilor de mace­larii oficiali, sub privirea plina de oroare a invitatilor prefacuti in stana de piatra, care asistau cu sufletul la gura la ceremonia aleasa a taierii in bucati si impartirii, si cind in fiecare farfurie se afla o portie egala de ministru al apararii umplut cu alune si ierburi aromate el dadu ordi­nul de incepere, pofta buna, domnilor.

Scapase de atitea primejdii iscate de haosul teluric, de atitea eclipse nefaste si atitia bulgari de foc de pe cer, incit parea cu neputinta ca cineva din vremurile noastre sa se mai increada in prevestirile ghicitului in carti cu privire la soarta lui. Si totusi, in timp ce demersurile pentru a reface si imbalsama cadavrul inaintau, pina si cei mai putin naivi dintre noi speram fara s-o marturisim in implinirea prezicerilor de odinioara, cum ca in ziua mortii lui milul mlastinilor avea sa se intoarca, purtat de afluenti, la izvoarele acestora, ca va cadea ploaie de singe, ca gainile vor face oua pentagonale, iar linistea si negurile vor invalui din nou universul, fiindca atunci va sosi ceasul sfirsitului vietii pe pamint. Era cu neputinta sa nu crezi asa ceva, cind putinele ziare care se mai publicau continuau sa proslaveasca vesnicia si sa-i dea o stralucire falsa prin materiale de arhiva, ni-l tot aratau zilnic in cadrul incremenit al primei pagini cu uniforma-i teapana cu cei cinci sori tristi din timpurile sale de glorie, mai autoritar, mai activ si mai sanatos ca oricind, chiar daca trecuse o groaza de vreme de cind ii pierduseram socoteala anilor, inaugura iar in vesnicele lui fotografii monumente bine cunoscute sau cladiri de interes obstesc de care nimeni nu stia nimic in realitate, prezida acte solemne despre care se spunea ca avusesera loc ieri, cind de fapt se desfasurasera cu un veac in urma, desi stiam cu totii ca nu era adevarat, ca nimeni nu-l mai vazuse in public de la moartea cum­plita a Leticiei Nazareno cind ramase singur in casa aceea a nimanui, in timp ce treburile de zi cu zi ale guvernului mergeau singure si doar prin inertia uriasei lui puteri de atitia ani, caci se inchise pina la moarte in palatul de izbe­liste de la ale carui ferestre de sus contemplam cu inima grea aceeasi inserare lugubra pe care el o vazuse desigur de atitea ori stind pe tronul iluziilor sale, vedeam lumina intermitenta a farului ce inunda cu apele-i verzi si lincede saloanele in ruina, vedeam lampile celor sarmani in boltile fostelor recife de sticla solara ale ministerelor de altadata, unde navalisera hoardele saracilor cind baracile pestrite de pe colinele din port fusesera darimate de unul din nenumaratele noastre cicloane, vedeam jos orasul rasfirat si scotind aburi, orizontul abrupt profilat de ful­gere palide din craterul de cenusa al marii vindute, prima noapte fara el, vastul sau imperiu lacustru cu anemone de paludism, satele sufocate de caldura din deltele afluenti­lor cu apele pline de mil, nesatioasele garduri de sirma ghimpata din provinciile aflate in proprietatea sa unde se inmultea in nestire o noua rasa de vaci magnifice care se nasteau cu semnul ereditar al fierului prezidential. Nu numai ca ajunseseram sa credem intr-adevar ca ii era harazit sa supravietuiasca celei de a treia comete, dar aceasta convingere ne daduse o siguranta si o liniste pe care speram sa le ascundem cu tot felul de glume despre batrinete, atribuindu-i virtutile senile ale broastelor testoase si obiceiurile elefantilor, povestind prin circiumi ca cineva daduse de stire sfatului tarii ca el murise si toti ministrii se privira inspaimintati si se intrebara cu groaza cine avea sa i-o spuna si lui, ha, ha, ha, cind in realitate nu i-ar fi pasat dac-ar fi aflat asa ceva, nici n-ar fi fost foarte sigur ca bancul acela popular era adevarat sau fals, caci pe atunci nimeni nu stia in afara de el ca nu-i mai ramasesera in tainitele memoriei decit niste urme vagi ale trecutului, era singur pe lume, surd de-a binelea, tirindu-si uriasele picioare decrepite prin birourile sumbre unde cineva cu redingota si guler scrobit ii facuse un semn enigmatic cu o batista alba, ramas bun, ii zise el, si echivocul deveni lege, functionarii din palatul prezidential fiind nevoiti sa se ridice in picioare cu o batista alba in mina cind trecea el, iar santinelele de pe coridoare si leprosii din gradina cu trandafiri ii fluturau o batista alba in semn de ramas bun, la revedere, domnule general, la revedere, insa el nu auzea, nu auzea nimic de la doliul crepuscular dupa Leticia Nazareno, cind ajunsese sa creada ca pasarilor din colivii li se tocise glasul de atita cintat si le dadea sa manince din mie­rea lui de albine ca sa cinte mai cu sirg, le picura in cioc cu pipeta cantorina, le fredona cintece de odinioara, scli­pitoare luna pe cerul de ianuarie, cinta fara sa-si dea seama ca nu pasarile isi pierdeau incetul cu incetul puterea glasu­lui, ci el auzea tot mai putin, iar intr-o noapte zumzetul din timpane i se sfarima in mii de crimpeie, pieri, prefacindu-se intr-o desime ca de mortar prin care abia mai razbateau vaietele de despartire ale vapoarelor iluzorii din negura puterii, vinturile inchipuite, larma pasarilor launtrice care pina la urma il consolara ajutindu-l sa uite de abisul tacerii pasarilor adevarate. Putinii oameni care aveau pe atunci dreptul de a intra in palat il vedeau in balansoarul de rachita indurind zapuseala de la doua dupa-amiaza, sub bolta de fucsii, dupa ce-si descheiase haina, isi scosese sabia cu centura in culorile drapelului national, isi descaltase cizmele, dar isi lasase ciorapii de purpura din cele douasprezece duzini trimise de Suveranul Pontif de la furnizorii lui particulari, iar fetele de la liceul din apropiere care se catarau pe zidurile din spate unde garda era mai putin vigilenta il surprinsesera adesea cufundat in toropeala aceea fara somn, palid, cu frunze de plante medicinale lipite la timple, brazdat de fisiile de lumina ale umbrarului, intr-un extaz ca de meduza ce pluteste cu fata in sus pe fundul unui iaz, ramolit batrin, ii strigau, el le vedea nedeslusit in picla iscata de reverbe­ratia caldurii, le zimbea, le saluta cu mina fara manusa de atlaz, insa nu le auzea, simtea duhoarea de mil a crevetilor adusa de briza marii, simtea cum gainile ii ciuguleau degetele de la picioare, dar nu auzea suierul staruitor al cosasilor, nu le auzea pe fete, nu mai auzea nimic. Singu­rele lui legaturi cu realitatea acestei lumi erau pe atunci doar citeva crimpeie razlete din amintirile lui cele mai de seama, numai acestea il tinura in viata dupa ce se elibe­rase de treburile guvernarii si ramasese plutind in starea de inocenta a limbului puterii, numai cu ajutorul lor infrunta rafala distrugatoare a anilor sai prea numerosi cind ratacea la caderea noptii prin palatul pustiu, se ascundea prin birourile cufundate in bezna, rupea marginile petitiilor, insemnind acolo cu scrisul lui inflorit resturile care-i prisoseau din ultimele amintiri ce-l fereau de moarte, intr-o noapte scrisese ma cheama Zacarias si recitise numele la lumina fugara a farului, l-a mai citit o data si apoi de mai multe ori, iar numele repetat in atitea rinduri ajunse sa-i para indepartat si strain, ce naiba, isi zise, rupind in bucatele fisia de hirtie, eu sint eu, isi zise, si scrise pe alta fisie ca implinise o suta de ani pe timpul cind trecuse din nou cometa, desi pe atunci nu mai stia prea bine de cite ori o vazuse pe cer, si scrise din memorie pe alta fisie mai lunga cinste celui ranit si cinste soldatilor credinciosi rapusi de mina straina, caci a fost o vreme in care scria tot ce gindea, tot ce stia, bunaoara scrise pe un cartonas si-l prinse cu ace de gamalie pe usa unui closet e interzis a se face porcarii in closete, pentru ca deschisese usa aceea din greseala si surprinsese un ofiter de rang superior masturbindu-se pe vine deasupra latrinei, scria putinele lucruri de care-si mai aducea aminte ca sa fie sigur ca n-o sa le uite niciodata, Leticia Nazareno, scria, sotia mea unica si legitima, care-l invatase sa citeasca si sa scrie in plinatatea batrinetii, se straduise sa-i evoce imaginea in lume, voia s-o revada cu umbreluta-i de soare din tafta in culorile drapelului si cu gulerul din cozi de vulpi argintii de prima doamna, dar nu izbutea decit sa si-o aminteasca goala la doua dupa-amiaza sub lumina ce se cernea ca faina prin pinza ce o apara de tintari, isi aducea aminte de molcoma odihna a trupului tau ascultator si palid in zumzetul ventilatorului electric, iti simteam titele vii, mirosul de catea, fosnetul aspru al miinilor tale neindu­plecate de novice care facea laptele sa se strice si aurul sa se oxideze si florile sa se ofileasca, dar care pentru dragoste erau bune, fiindca numai ea cistigase victoria de neconceput cind l-a convins scoate-ti cizmele ca-mi murdaresti cearsafurile de olanda, iar el si le scotea, scoate-ti curelele ca ma zgirii pe piept cu cataramele, iar el si le scotea, scoate-ti sabia, bandajul de hernie, jambierele, scoate-ti totul iubitule, ca nu te simt, si el isi scotea totul pentru tine, cum niciodata n-o facuse inainte si n-avea s-o mai faca in veci cu alta femeie dupa Leticia Nazareno, dragostea mea unica si legitima, suspina el, si-si trecea suspinele pe fisiile de hirtie rupte din petitiile ingalbenite pe care le rasucea ca pe niste tigari ca sa le ascunda prin locurile cele mai neasteptate din casa, unde doar el le putea gasi, pentru a-si aminti cine era el insusi cind n-avea sa mai fie in stare sa-si aminteasca de nimic, unde nimeni nu le-a gasit niciodata chiar si dupa ce imaginea Leticiei Nazareno fusese inghitita de golurile memoriei si nu ramasese decit amintirea nepieritoare a mamei sale Benedición Alvarado in serile cind isi lua ramas bun la conacul de la marginea orasului, maica-sa muribunda care aduna gainile facind sa zornaie boabele de porumb intr-o tigva pentru ca el sa nu-si dea seama ca tragea sa moara, si continua sa-i aduca suc de fructe la hamacul atirnat printre tamarini pentru ca el sa nu poata banui ca abia daca mai respira de durere, maica-sa care-l zamislise singura, care-l nascuse singura, care se chinuise singura pina cind suferinta-i solitara se intetise intr-atit ca i-a invins orgoliul si a fost silita sa-i ceara fiului uita-te sa vezi ce-am pe spinare de simt junghiul asta de jaratic ce nu ma lasa sa traiesc, si-si scoase camasa de noapte, se intoarse, si el privi inde­lung, mut si ingrozit, spatele ros de ranile aburinde in a caror duhoare ca de fruct stricat de guayava plesneau basicile minuscule ale primelor larve de viermi. Grele timpuri au mai fost acelea, domnule general, nu era secret de stat care sa nu fie de domeniul public, nu era ordin care sa fie indeplinit cu siguranta de cind la banchetul de gala fusese servit cadavrul impodobit al generalului Rodrigo de Aguilar, dar lui nu-i pasa, nu-i pasa de greutatile puterii in lunile amare in care maica-sa se chinui perpelindu-se la foc mocnit intr-un dormitor vecin cu al lui, dupa ce doctorii cei mai priceputi in flageluri asiatice socotira ca boala ei nu era ciuma, nici riie, nici sifilis, nici vreo alta plaga venita din Orient, ci se datora unei vrajitorii de indieni neputind fi vindecata decit de cine o facuse, iar el intelese ca era vorba de moarte si se incuie inauntru ingrijind-o cu o daruire de mama, ramase acolo sa se chinuie impreuna cu ea pentru ca nimeni sa n-o vada cum fierbea in zeama aceea de larve, porunci sa-i fie aduse gainile la palat, sa-i fie adusi paunii, pasarile vopsite care zburataceau in voie prin saloane si birouri pentru ca maica-sa sa nu duca dorul treburilor ei gospodaresti de care-si vazuse ca la tara in conacul de la marginea orasului, el cu mina lui punea pe foc in dormitor lemne de bija pentru ca nimeni sa nu simta duhoarea aceea de moarte raspindita de mama care se stingea, el insusi alina cu unsori germicide trupul inrosit de argintul viu, ingalbenit de acidul picric, inalbastrit de metilen, el insusi ungea cu balsamuri turcesti ranile fumeginde, in pofida parerii ministrului sanatatii care avea oroare de vrajitorii, ce dracu, mama, mai bine murim impreuna, spunea el, dar Benedición Alvarado isi dadea seama ca numai ea era pe moarte si incerca sa-i dezvaluie fiului secretele de familie pe care nu voia sa le duca in mormint, ii povestea cum i-au aruncat placenta la porci, Doamne,

n-am putut afla niciodata care dintre atitia vagabonzi de aiurea citi s-au tot perindat fusese tatal tau, incerca sa-i spuna pentru istorie ca-l procrease stind in picioare si cu palaria pe cap din pricina furtunii de muste metalice stirnite de cojile melasei fermentate, in spatele unei circiumi, ca-l nascuse cu greu in zorii unei zile de august intr-un cotlon de manastire, ca il cercetase la lumina harfelor melancolice ale muscatelor si vazuse ca avea testiculul drept de marimea unei smochine care se dezumfla cu un suier ca de burduf cind respira, si il desfasa din cirpele date de novicele care aveau sa se calugareasca si-l arata pe la tirguri nadajduind sa gaseasca pe cineva care sa stie vreun leac mai bun si mai cu seama mai ieftin decit mierea de albine, singura recomandata pentru betesugul acela, dar nu-i spuneau decit vorbe de alinare, ca nu se cuvine s-o iei inaintea destinului, ii spuneau, ca la urma urmelor copilul era bun pentru orice in afara de cintat la instrumente de suflat, ii spuneau, si numai o ghicitoare de circ isi dadu seama ca nou-nascutul n-avea nici o linie in palma, si asta insemna ca ii era harazit sa ajunga rege, si asa a si fost, insa el nu-i dadea atentie, o ruga staruitor sa se culce fara a mai scormoni trecutul fiindca ii era mai usor sa creada ca vitregiile acelea ale istoriei patriei erau doar urmarea delirului febrei, culca-te, mama, o implora el, o infasura din cap pina-n picioare intr-un cearsaf de in din multele pe care le comandase special ca sa nu-i irite ranile, o aseza sa doarma pe o parte cu mina pe inima, o consola spunindu-i nu te mai gindi la lucruri triste, mama, oricum eu sint cine sint, culca-te linistita. Fusesera zadarnice numeroasele si staruitoarele demersuri oficiale pentru a curma zvonurile cum ca matriarha patriei putrezea de vie, dadeau mereu publicitatii buletine medicale inventate, dar pina si curierii care duceau aceste comunicari recunosteau ca erau certe faptele dezmintite de ei, ca duhoarea de putreziciune ce razbea din dormitorul muribundei era atit de patrunzatoare ca-i speriase chiar si pe leprosi, ca taiau berbeci pentru a o scalda in singele lor cald, ca scoteau cearsafurile naclaite de un lichid rosiatic ce-i curgea din rani si ca oricit le-ar fi spalat nu izbuteau sa le redea stralucirea de la inceput, ca nimeni nu-l mai vazuse la grajdurile de muls vacile, nici in odaile concubinelor, unde era zarit totdeauna in zori, chiar si in timpurile cele mai vitrege, iar arhiepiscopul primat in persoana se oferise sa-i dea muribundei sfinta impartasanie, insa el l-a tinut la usa, nu moare nimeni, parinte, nu da crezare zvonurilor, ii spuse, si minca impreuna cu maica-sa, din aceeasi farfurie si cu aceeasi lingura, in pofida aerului ca intr-un spital de ciumati care se respira in camera, ii facea baie cu sapun inainte de culcare, fiind ca un ciine credin­cios, pe cind inima i se fringea de durere auzind-o cum dadea instructiuni cu ultimul firicel de glas privitoare la ingrijirea animalelor dupa ce avea sa moara, sa nu li se smulga penele paunilor pentru palarii, da, mama, spunea el, si o ungea cu creolina pe tot trupul, sa nu fie silite pasarile sa cinte la petreceri, da, mama, si o infasura cu cearsaful de dormit, sa fie scoase clostile din cuibar cind tuna ca sa nu iasa din oua vreo iguana, da, mama, si o aseza cu mina pe inima, da, mama, dormi in pace, o saruta pe frunte, dormea putinele ceasuri care-i ramineau trintit cu fata-n jos linga pat, atent la delirul fara sfirsit ce devenea tot mai lucid pe masura ce se apropia de moarte, invatind cu ajutorul furiei strinse in fiecare noapte sa indure uriasa furie din acea zi de luni a durerii cind l-a trezit linistea ingrozitoate a lumii in zori, caci scumpa lui mama Benedición Alvarado incetase sa mai respire, si atunci desfasa trupul dezgustator si vazu la lumina mijita odata cu primul cintat al cocosilor un alt trup identic cu mina pe inima zugravit din profil pe cearsaf, si observa ca trupul zugravit n-avea rani de boala nici urme de batrinete, ci era tare si neted parca pictat in ulei pe ambele fete ale giulgiului si raspindea un parfum natural de flori proaspete care purifica atmosfera de spital din dormitor, si oricit au spalat cearsaful cu soda si l-au fiert in lesie n-au reusit sa faca sa dispara de pe el trupul acela, caci era patruns si pe fata si pe dosul pinzei parind a fi chiar din tesatura de in, devenise in vesnic, insa el n-a avut stare ca sa-si dea seama cit de extraordinara era minunea savirsita, ci pleca din dormitor trintind usa furios, iar zgomotul rasuna ca o impuscatura in tot palatul, si atunci prinsera sa bata a mort clopotele de la catedrala si apoi de la toate bisericile din oras si apoi la toate de pe intreg cuprinsul tarii, si batura fara ragaz timp de o suta de zile, si cei pe care clopotele i-au trezit din somn au inteles fara speranta ca el era din nou atotputernic si ca enigma inimii lui coplesite de furia mortii se ridica mai hotarit ca oricind impotriva principiilor ratiunii, demnitatii si tolerantei, fiindca scumpa lui mama Benedición Alvarado murise in zorii acelei zile de luni douazeci si trei februarie si un nou veac de tulburari si scandal incepea in lume. Nici unul din noi nu era destul de batrin ca sa fi fost martor la moartea aceea, dar ecoul funeraliilor ajunsese pina in vremea noastra, si aveam dovezi evidente ca el n-a mai fost omul dinainte pentru tot restul vietii, nimeni n-a avut dreptul sa-i tulbure insomniile de orfan multa vreme dupa cele o suta de zile de doliu national, n-a mai fost vazut in casa durerii a carei atmosfera fusese imprastiata peste tot de uriasa rezonanta a clopotelor funebre, nu mai existau alte ore decit cele ale doliului sau, se vorbea printre suspine, garda din palat umbla desculta ca in anii de inceput ai regimului sau, si numai gainile au ramas de capul lor in casa interzisa al carei monarh devenise invizibil, singerind de furie in balansoarul de rachita pe cind scumpa lui mama Benedición Alvarado calatorea prin pustietatile batute de arsita si mizerie intr-un sicriu plin cu rumegus si bulgari de gheata ca sa nu putrezeasca mai tare decit in viata, caci purtasera trupul in procesiune solemna prin cele mai indepartate colturi ale regatului sau pentru ca nimeni sa nu fie lipsit de privilegiul de a-i cinsti memoria, il purtara in imnurile de slava ale alamurilor cu crep de doliu pina la garile din tinuturile sterpe unde fusese intimpinat cu aceeasi muzica funebra si de aceleasi multimi tacute care pe vremurile de glorie de odinioara venisera sa vada puterea oculta din penumbra vagonului prezidential, expusera trupul la manastirea milostiva unde la inceputul veacului o vinzatoare de pasari pribeaga nascuse anevoie un copil din flori care ajunsese rege, deschisera portile cele mari ale lacasului sfint pentru prima oara intr-o suta de ani, soldati calare luau cu arcanul indieni de prin sate, ii minau ca pe vite si-i bagau lovindu-i cu patul pustii in biserica imensa adumbrita de soarele de gheata al vitraliilor unde noua episcopi in vesminte de ceremonie oficiau slujba de inmormintare, dormi in pace intru gloria Domnului, cintau diaconii si acolitii, vesnica odihna, cintau, afara ploua peste florile de muscata, calugaritele imparteau colaci si rachiu de trestie, sub arcadele de piatra ale curtilor se vindeau costite de porc, siraguri de matanii, sticlute cu apa sfintita, prin circiumile de pe strada era muzica, se auzea zgomot de petarde, prin case lumea dansa, era zi de duminica, acum si in veci, erau ani de sarbatoare pe cararile fugarilor si trecatorile de negura pe unde pasii scumpei lui mame moarte Benedición Alvarado o purta­sera in viata urmindu-si fiul in viltoarea nebuniei federale, caci ea avusese grija de el in razboi, il ferise sa nu fie calcat de catirii trupelor cind el se pravalea fara simtire la pamint infasurat intr-un poncho, delirind de fierbinteala frigurilor, ea se straduise sa-i insufle frica ancestrala de primejdiile care-i pindesc in orasele de la malul marii tenebroase pe oamenii crescuti in tinuturile sterpe, caci ii era teama de viceregi, de statui, de crabii care sorbeau lacrimile pruncilor nou-nascuti, si tremurase de groaza in fata maretiei palatului pe care-l zarise prin ploaie in noaptea cind il luasera cu asalt, fara sa-si fi inchipuit pe atunci ca era casa in care avea sa moara, casa singuratatii unde se afla el acum, intrebindu-se infierbintat de furie, trintit cu fata in jos pe pardoseala, unde naiba te-ai ascuns, mama, in ce hatis de mangrove ti s-o fi incurcat trupul, cine ti-o fi alungind fluturii de pe fata, gemea naucit de durere, pe cind maica-sa Benedición Alvarado naviga sub un umbrar de frunze de bananieri prin miasmele mlastinilor pentru a fi expusa in scolile publice din judete, in garnizoanele din desertul de salpetru, in satele indienilor, o aratau in cladirile oficiale impreuna cu un portret din tinerete, era firava, era frumoasa, isi asezase pe frunte o diadema, isi pusese fara voie o colereta de dantela, se lasase pudrata si rujata pentru prima si ultima data, in mina ii dadusera o lalea de matase ca sa si-o tina asa, nu, nu asa, doamna, ci in poala, ii spuse foto­graful venetian al monarhilor europeni cind facuse portretul oficial al primei doamne pe care-l expuneau acum linga sicriu ca o dovada suprema impotriva oricarei banuieli ca ar fi altcineva in loc, si erau identice, fiindca nimic nu fusese lasat la voia intimplarii, chipul ii era mereu aranjat in taina cu mare stradanie pe masura ce i se intindeau fardurile topite de caldura pe pielea crapata data cu para­fina, ii indepartau de pe pleoape muschiul pe vreme de ploaie, croitoresele pentru armata se ingrijeau de rochia moartei care arata ca si cum i-ar fi imbracat-o ieri si de prospetimea cununei de flori de portocal si de valul de mireasa neprihanita pe care nu l-a avut niciodata in viata, pentru ca nimeni din bordelul asta de idolatri sa nu indrazneasca sa mai spuna vreodata ca esti altfel decit in portret, mama, pentru ca nimeni sa nu uite cine-i cel care porunceste in vecii vecilor pina in catunele cele mai mizere din rovinele selvei, unde dupa atit amar de ani de uitare vazura cum venea in miez de noapte vetustul vas fluvial cu zbaturi cu toate luminile aprinse si-l intimpinasera cu tobe de sarbatoare crezind ca s-au intors timpurile de glorie, traiasca barbatul neinfricat, strigau, binecuvintat fie cel care vine in numele adevarului, strigau, si se aruncau in apa ducind animale vinate, un dovleac mare cit un bou, se catarau pe balustrada de lemn cioplit ca sa se inchine supusi puterii nevazute ale carei zaruri hotarau soarta patriei, raminind cu rasuflarea taiata in fata catafalcului cu bulgari de gheata si sare multiplicat in luciul incremenit al oglinzilor din sufrageria prezidentiala, expus judecatii publice sub ventilatoarele cu palete ale arhaicului vas de croaziera ce cutreiera luni in sir printre insulele efemere din apele ecuatoriale pina se rataci intr-un timp de cosmar in care gardeniile prindeau sa cugete si iguanele zburau in bezna, ajunsera la capatul lumii, zbaturile se intepenira in nisipurile de aur, sfarimindu-se, gheata se topi, sarea se umezi, trupul umflat ramase plutind in deriva intr-o baie de rumegus, si totusi nu putrezi, ci dimpotriva, domnule general, caci atunci am vazut-o deschizind ochii si am vazut ca pupilele ii erau ca si clestarul si aveau culoa­rea omagului in ianuarie si virtutea lui de piatra lunara, si pina si cei mai necredinciosi dintre noi vazuseram cum se aburea capacul de sticla al sicriului de rasuflarea ei si cum ii izvora din toti porii o sudoare vie si parfumata, si cum ne zimbea. Nu va puteti inchipui cum a fost, domnule general, nebunia de pe lume, am vazut catircele fatind, florile crescind din salpetru, surdomutii ametiti de miracolul propriilor lor strigate minune, minune, minune, au facut praf sticla sicriului, domnule general, si n-a lipsit mult sa rupa in bucatele cadavrul ca sa-si imparta relicvele, astfel incit a trebuit sa punem un intreg batalion de grenadieri sa tina in friu ardoarea multimii frenetice care navalea necontenit din puzderia de insule mici din Caraibi atrasa de vestea ca sufletul mamei dumneavoastra Benedición Alvarado capatase de la Dumnezeu harul de a se impotrivi legilor firii, ajunsera sa vinda fire din giulgiu, cruciulite, apa luata din preajma ei, poze cu chipul sau de regina, dar era o gloata atit de uriasa si innebunita ca parea mai curind o cireada de tauri salbatici care in goana lor distrugeau cu copitele tot ce le statea in cale, facind un zgomot ca de cutremur, ca pina si dumneavoastra il puteti auzi de aici daca ascultati cu atentie, domnule general, ascultati-l, si el isi duse mina pilnie la urechea care-i tiuia mai putin, asculta cu atentie si atunci auzi, mama mea Benedición Alvarado, auzi tunetul fara sfirsit, vazu mlastina clocotinda a multimii intinzindu-se pina in zare unde era marea, vazu puhoiul de luminari aprinse care aducea cu sine o noua zi mai stralucitoare in limpezimea luminoasa de la amiaza, caci scumpa lui mama Benedición Alvarado se intorcea in orasul temerilor ei de demult, asa cum sosise prima oara adusa de urgia razboiului, de mirosul de carne cruda a razboiului, dar scapata pentru totdeauna de primejdiile lumii fiindca el poruncise sa fie smulse din manualele de scoala paginile despre viceregi ca sa nu mai existe in istorie, interzisese statuile care-ti tulburau somnul, mama, astfel incit acum se intorcea fara temerile ei innascute purtata pe umeri de o multime pasnica, revenea fara sicriu, sub cerul liber, prin aerul neingaduit fluturilor, coplesita de povara aurului ofrandelor pe care i le aduse­sera de-a lungul calatoriei nesfirsite de la marginile selvei prin vastul si zbuciumatul lui regat al tristetii, ascunsa sub gramada de cirje mici de aur pe care i le daruisera dam­blagii inzdraveniti, de stele de aur ale celor naufragiati, de figurine de aur cu copilasi date de femeile sterpe carora nu le venise sa creada si au fost nevoite sa nasca in pripa in dosul tufisurilor, ca pe vremea razboiului, domnule general, plutind in deriva in mijlocul torentului pustiitor al stramutarii biblice a unui neam intreg care nu gasea unde sa-si puna vasele de bucatarie, animalele, crimpeiele unei vieti fara alta speranta de izbavire decit aceleasi rugaciuni tainice pe care Benedición Alvarado le spunea in timpul luptelor ca sa abata gloantele trase asupra fiului ei, care se adincise in viitoarea razboiului cu o cirpa rosie legata la cap strigind in clipele de ragaz cind febra ii scadea traiasca partidul liberal, ce naiba, traiasca federa­lismul victorios, conservatori de rahat, chiar daca de fapt venise impins de curiozitatea atavica de a vedea marea, numai ca multimea aceea nenorocita care invadase orasul purtind trupul mamei lui era cu mult mai turbulenta si frenetica decit cele care devastasera tara in aventura razboiului federal, mai vorace decit lacustele, mai cumplita decit panica, cea mai ingrozitoare care-mi fusese dat s-o vad cu ochii mei in toate zilele anilor fara sir ai puterii lui, lumea intreaga, domnule general, priviti ce minunatie! Convins de evidenta, el iesi in cele din urma din negura doliului, se ivi palid, sever, cu o banderola neagra pe brat, hotarit sa foloseasca toate mijloacele autoritatii lui pentru a obtine canonizarea mamei sale Benedición Alvarado in temeiul dovezilor coplesitoare ale virtutilor ei de sfinta, isi trimise la Roma ministrii invatati, il invita iar pe nuntiul apostolic la ciocolata cu fursecuri sub umbrarul de glicina prin care razbateau razele soarelui, il primi ca in familie, el fiind culcat in hamac, fara camasa, facindu-si vint cu palaria alba, si nuntiul asezat in fata lui cu ceasca de ciocolata fierbinte, imun la zapuseala si la praf in aura de levantica a sutanei de duminica, imun la moleseala tropicala, imun la gainatul pasarilor mamei lui moarte ce zburataceau libere printre ochiurile de apa solara ale umbrarului, bind cu inghitituri masurate ciocolata cu vanilie, mestecind furse­curile cu sfiiciune de mireasa si straduindu-se sa pastreze cit mai mult otrava inevitabila a ultimei inghitituri, teapan in balansoarul de rachita pe care el nu-l oferea nimanui, numai dumneavoastra, parinte, ca in serile acelea violete din vremurile de glorie cind alt nuntiu batrin si plin de candoare incerca sa-l converteasca la credinta intru Cristos cu pildele scolastice ale lui Toma de Aquino, dar acum sint eu cel care va chem pentru a va face sa credeti, parinte, cum se mai schimba lumea, fiindca acum cred, spuse, si repeta fara sa clipeasca, acum cred, desi in realitate nu credea nimic despre lumea asta si nici despre vreo alta, decit ca scumpei lui mame i se cuvenea dreptul de a avea parte de gloria altarului, gratie propriilor ei merite, vocatiei de a se jertfi si modestiei sale exem­plare, intr-atit incit el nu-si intemeia cererea pe cele vinturate de gura lumii cum ca steaua polara se misca in directia in care mergea cortegiul funebru, iar instrumen­tele de coarde se porneau sa cinte singure in rafturi la trecerea sicriului, ci si-o intemeia pe virtutea acestui cearsaf pe care-l desfacu in mare viteza in stralucirea de august pentru ca nuntiul sa vada ceea ce a vazut intr-a­devar pe tesatura de in, imaginea mamei lui Beendición Alvarado fara urme de batrinete, nici ravagii de boala, culcata pe o parte cu mina pe inima, simti pe degete ume­zeala sudorii vesnice, aspira mireasma florilor vii in toiul larmei iscate de pasarile tulburate de adierea miracolului, vedeti ce minunatie, parinte, spunea el aratind cearsaful pe fata si pe dos, pina si pasarile isi dau seama, insa nuntiul era cufundat in contemplarea pinzei cu o atentie necrutatoare care fusese in stare sa descopere fire de cenusa vulcanica in materia prelucrata de marii maestri ai crestinatatii, deslusise crapaturile unui crater si chiar si indoielile unei credinte prin intensitatea unei culori, cunoscuse extazul de a simti ca pamintul e rotund stind intins cu fata in sus sub cupola unei capele solitare dintr-un oras ireal unde timpul nu se scurgea, ci plutea, pina cind dupa o contemplare adinca avu curajul sa-si ia ochii de la cearsaf si spuse pe un ton blind dar hotarit ca trupul imprimat pe pinza de in nu era un mijloc al Divinei Providente pentru a ne da inca o marturie a marinimiei sale fara margini, nu, nici vorba de asa ceva, excelenta, ci e lucrarea unui pictor priceput la toate, si la cele bune si la cele rele , care abuzase de nobletea dumneavoastra, pentru ca aceea nu era pictura in ulei ci vopsea de uz casnic dintre cele mai ordinare, din aceea pentru ferestre, excelenta, si peste parfumul rasinilor naturale pe care le dizolvase in vopsea mai razbatea inca mirosul corcit al terebentinei, se mai vedeau urme de var, si o umezeala persistenta care nu era sudoarea celui de pe urma fior al mortii cum il facusera sa creada, ci umiditatea artificiala a inului impregnat cu ulei tot de in si ascuns in locuri intunecoase, credeti-ma ca imi pare rau, incheie nuntiul cu neprefacuta amaraciune, dar nu izbuti sa mai spuna nimic in fata batrinului ca stinca de granit care-l cerceta fara sa clipeasca din hamac, dupa ce-l ascultase din milul lugu­brelor sale taceri asiatice fara sa deschida macar gura ca sa-l contrazica, in ciuda faptului ca nimeni nu cunostea mai bine ca el adevarul despre miracolul secret al cearsa­fului in care eu insumi te-am infasurat cu miinile mele, mama, eu m-am inspaimintat de cea dintii liniste a mortii tale cind mi s-a parut ca lumea s-ar fi trezit in zori in strafundurile marii, eu am vazut miracolul, ce naiba, dar in pofida acestei certitudini nu intrerupse verdictul nuntiului, abia clipi de doua ori fara sa inchida ochii, precum iguanele, zimbi sters, bine, parinte, asa sa fie cum spuneti, dar va avertizez ca purtati intreaga responsabilitate a spuselor dumneavoastra, v-o repet ca sa nu uitati cite zile veti avea in lunga dumneavoastra viata ca purtati intreaga responsabilitate a celor spuse, parinte, eu nu-mi asum nimic. Si lumea lincezi toata saptamina aceea cu prevestiri negre, in care el nu se scula din hamac nici pentru a minca, ii alungau cu evantaiul pasarile imblinzite ce se asezau pe el, dind sa sperie pina si petele de lumina dintre florile de glicina ce pareau a fi pasari, nu primi pe nimeni, nu dadu nici o porunca, dar fortele de ordine ramasera nepasatoare cind hoardele de fanatici naimiti asaltara palatul Nuntiaturii Apostolice, jefuira muzeul cu relicve istorice, il luara prin surprindere pe nuntiu in timp ce-si facea siesta in aer liber in oaza de liniste a gradinii interioare, il scoasera gol in strada si-si facura nevoile peste el, domnule general, inchipuiti-va, insa el nici nu se misca din hamac, nici macar nu clipi cind ii adusera vestea, domnule general, ca pe nuntiu il plimbau calare pe un magar pe strazile din tirg, sub o ploaie de zoaie pe care i le aruncau de pe balcoane, strigindu-i mina strimba, miss vatican, lasati copiii sa vina la mine, si numai atunci cind l-au azvirlit aproape mort in groapa cu gunoaie din piata el se ridica din hamac alungind pasarile cu miinile, aparu in salonul de audiente dind la o parte pinzele cernite, cu banderola de doliu pe brat, ochii umflati de nesomn, si porunci ca nuntiul sa fie pus pe o pluta cu merinde pentru trei zile si lasat in voia sortii in calea vapoarelor spre Europa ca sa afle lumea intreaga cum sfirsesc veneticii care-si ridica mina impotriva maiestatii patriei, si pina si papa sa se invete minte in vecii vecilor ca o fi el papa la Roma cu inelul pe deget stind in jiltul lui de aur, dar aici eu sint cine sint, lua-v-ar naiba de lasi nenorociti. A fost un mijloc eficace, fiindca nu s-a sfirsit anul si s-a inceput procesul de canonizare a mamei lui, Benedición Alvarado, al carei trup intreg si nevatamat a fost expus sa fie venerat de multime in naosul cel mare al catedralei, cintara imnuri de slava in altare, se abroga starea de razboi pe care el o declarase impotriva Sfintului Scaun, traiasca pacea, striga lumea adunata in Piata Armelor, slava intru Cel de Sus, striga, pe cind el primea in audienta solemna pe trimisul Sfintei Congregatii a Ritului si promotor si sustinator al credintei, monseniorul Demetrio Aldous, cunoscut sub numele de eritreanul, caruia i se incredintase misia de a scruta viata lui Benedición Alvarado pina nu ar mai raminea nici cea mai mica urma de indoiala asupra sanc­titatii ei, pina unde doriti dumneavoastra, parinte, ii spuse el, retinindu-i mina in ale sale, caci simtea de cum l-a vazut ca putea avea incredere in abisinianul acela masliniu care iubea viata mai presus de orice, minca oua de iguana, domnule general, se dadea in vint dupa luptele de cocosi si dupa firea mulatrelor, ii placea sa joace cumbia, intocmai ca noi, domnule general, aceeasi treaba, asa ca din ordinul lui usile cele mai bine pazite se deschisera fara rezerve pentru ca cercetarea avocatului diavolului sa nu se impie­dice in nici un fel, caci nu era nimic de ascuns dupa cum nimic nu era invizibil in necuprinsul sau regat al amaraciunii care sa nu fie o dovada de netagaduit ca scumpa lui mama Benedición Alvarado era predestinata gloriei altarelor, tara e la dispozitia dumneavoastra, parinte, poftiti, si bineinteles a poftit, trupele inarmate au impus ordinea in palatul Nuntiaturii Apostolice, in fata caruia se iveau in zori sirurile nesfirsite de leprosi tamaduiti care veneau sa-si arate pielea de curind crescuta peste rani, fostii infirmi de la San Vito venira sa le demonstreze celor care nu credeau ca puteau baga ata-n ac, venira sa-si etaleze averea cei care se imbogatisera la ruleta pentru ca Benedición Alvarado le dezvaluia numerele in somn, cei care primisera vesti de la rude disparute, cei care isi gasira inecatii, cei care nu avusesera nimic si acum aveau de toate, venira cu totii, se perindara fara ragaz prin biroul ca o capela mortuara impodobit cu arhebuzele de omorit canibali si testoasele preistorice ale lui Sir Walter Raleigh unde neobositul eritrean ii asculta pe toti fara sa intrebe, fara sa intervina, asudind din plin, nepasator la duhoarea aceea omeneasca statuta ce staruia tot mai mult in biroul cu aerul de nerespirat datorita fumului trabucurilor lui din cele mai ordinare, isi insemna amanuntit decla­ratiile martorilor si-i punea sa iscaleasca, aici, cu numele intreg, sau cu o cruce, sau ca dumneavoastra, domnule general, punind degetul, oricum, dar iscaleau, intra urmatorul, la fel ca cel dinainte, eu eram ofticos, parinte, spunea, eritreanul scria, si acum auziti cum cint, eu eram neputincios, parinte, si acum uitati-va cum umblu cit e ziua de lunga, eu eram impotent, parinte, insemna cu cerneala de nesters pentru ca scrisul lui riguros sa nu poata fi schimbat in vecii vecilor, eu aveam un animal viu in burta, parinte, aveam un animal viu, scria intocmai, intoxicat de cafeaua amara, otravit de tutunul alterat al trabucelor pe care si le aprindea unul de la altul, desfacut la camasa pina la briu ca un vislas, domnule general, ce popa grozav, da, un barbat adevarat, ce-i al lui e al lui, spetindu-se cu munca, fara sa manince nimic ca sa nu piarda timpul pina nu se intuneca de tot, dar chiar si atunci nu se odihnea ci facea iute o baie si aparea prin circiumile din port cu sutana de pinza cirpita cu petice patrate, intra acolo mort de foame, se aseza la masa lunga de scinduri impartind ghi­veciul pescaresc cu hamalii, desfacea pestele cu degetele, toca pina si oasele cu dintii aceia diavolesti ce luminau in intuneric, bea sosul ducind farfuria la gura ca un salbatic, domnule general, daca l-ati vedea, amestecat cu gloata aceea nenorocita de pe corabiile murdare, care porneau in larg incarcate cu maimute si banane verzi, cu tirfe tinere pentru hotelurile de sticla din Curaçao, pentru Guantanamo, parinte, pentru Santiago de los Caballeros care nici macar n-are mare pe unde sa se ajunga, parinte, pentru insulele cele mai frumoase si mai triste de pe lume la care visam pina mijea cea dintii geana de lumina a zorilor, parinte, aminteste-ti cit de ciudat ne simteam cind plecau goeletele, aminteste-ti de papagalul care ghicea viitorul din casa Matildei Arenales, de racii care ieseau din farfuriile cu supa, de puzderia de rechini, de bubuitul tobelor in departare, ce viata, parinte, ce viata a naibii de grozava, baieti, fiindca vorbeste ca noi, domnule general, de parca s-ar fi nascut in cartierul cu ciinii care se incaiera, batea mingea pe tarmul marii, invata sa cinte la armonica mai bine ca satenii din Valledupar, zau ca o facea mai bine ca ei, invata limba inflorita a marinarilor de apa dulce, isi ridea de ei pe latineste, se imbata cot la cot cu ei prin baracile de pederasti din piata, se batu cu un tip care-l ponegrise pe Domnul, se luara la trinta, domnule general, ce ne facem cu ei, si el porunci sa nu-i desparta nimeni, se

strinsera roata imprejurul lor, a invins, a invins popa, domnule general, stiam eu, spuse el satisfacut, e un barbat si jumatate, si-i mai putin usuratic decit credea toata lumea, caci in noptile acelea zbuciumate descoperi tot atitea adevaruri ca in zilele istovitoare din palatul Nuntiaturii Apostolice, cu mult mai multe decit aflase in intunecatul conac de la marginea orasului, pe care-l cercetase fara sa ceara voie intr-o seara cind, pe o ploaie cu galeata, crezu ca poate insela vigilenta neadormita a serviciilor secu­ritatii prezidentiale, scociori pina in cel de pe urma colt umezit de picaturile ce se prelingeau din tavan, prins in hatisul de liane si camelii otravitoare din dormitoarele splendide pe care Benedición Alvarado le abandona fericirii slujnicelor, fiindca era buna la suflet, parinte, era umila, le punea sa doarma in cearsafuri de olanda pe cind ea se culca pe o rogojina rarita intr-un pat de campanie, le lasa sa se imbrace cu hainele ei de sarbatoare de prima doamna, se parfumau cu sarurile ei de baie, se jucau despuiate cu ordonantele in spuma colorata din cazile de baie metalice cu picioare de leu, traiau ca reginele, in vreme ce ea isi petrecea viata vopsind pasari, gatindu-si terci de legume pe sobita cu lemne si cultivind ierburi tamaduitoare pentru urgentele vecinilor care o trezeau in miez de noapte spunindu-i ma doare ingrozitor burta, doamna, si ea le dadea sa mestece seminte de caltunasi, copilului i s-a strimbat un ochi, si ea ii dadea un leac de tamiita impotriva viermilor, o sa mor, doamna, dar nu mureau, pentru ca ea ii vindeca pe toti cu mina ei, era o sfinta in viata, parinte, umbla invaluita intr-un nimb de puritate prin casa aceea de pierzanie unde incepuse sa ploua necrutator de cind o dusera cu forta la palatul prezidential, ploua peste florile de lotus ale pianului, peste masa de alabastru din sufrageria somptuoasa pe care Benedición Alvarado n-a folosit-o niciodata pentru ca i se parea ca s-ar fi asezat sa manince in altar, inchipuiti-va, parinte, ce presimtire de sfinta, dar in ciuda marturiilor inflacarate ale vecinilor avocatul diavolului gasi printre resturile de acolo mai curind dovezi de sfiiciune decit de umilinta, si printre Neptunii de abanos si bucatile de demoni bastinasi si ingeri razbunatori ce pluteau printre mangrove in fostele saloane de bal dadu de semne ce aratau ca fusese mai mult sarmana cu duhul decit plina de abnegatie, si in schimb nu gasi nici cea mai mica urma a acelui Dumnezeu dificil, unul si ternar, care-l trimisese de pe arzatoarele cimpii ale Abisiniei sa caute adevarul care nu fusese aici niciodata, caci nu gasi nimic, domnule general, dar absolut nimic, ce chestie. Totusi, monseniorul Demetrio Aldous nu se multumi cu cercetarea orasului, ci se catara pe spinarea unui catir cutreierind imparatia glaciala a tinuturilor sterpe, in cautarea unor indicii ale sanctitatii lui Benedición Alvarado in care imaginea sa nu-i fie inca pervertita de stralucirea puterii, se ivea din ceata infasurat intr-un poncho ca tilharii de drumul mare si cu niste cizme uriase ca o aparitie diavo­leasca ce stirnea la inceput frica, apoi uimirea si in cele din urma curiozitatea celor din partea locului care nu vazura niciodata o faptura omeneasca de culoarea aceea, insa vicleanul eritrean ii indemna sa-l atinga spre a se incredinta ca nu era dat cu catran, le arata dintii stralucind in intuneric, se imbata cu ei mincind brinza cu mina si bind rachiu de porumb din aceeasi tigva pentru a le cistiga increderea prin circiumi lugubre din catune pierdute, unde in zorii altui veac cunoscusera o vinzatoare de pasari sarmana, cocosata de povara uriasa a coliviilor cu pui vopsiti ca privighetorile, tucani aurii, rate deghizate in pauni ca sa pacaleasca prostii in duminicile posomorite cind se tinea tirg in tinuturile sterpe, se aseza acolo, parinte, la caldura cuptorului, sperind ca cineva sa-si faca mila si pomana sa se culce cu ea in dosul circiumii, pe sacii cu coji de trestie de zahar, ca sa aiba ce minca, parinte, numai ca sa aiba ce minca, fiindca nimeni nu era atit de prost sa-i cumpere pocitaniile acelea de doi bani care-si pierdeau culoarea la prima ploaie si se stricau de atita mers, numai ea era asa de naiva, parinte, era sfinta binecuvintare a pasarilor sau a tinuturilor pustii, cum vrei s-o iei, caci nimeni nu stia cu siguranta cum o chema pe atunci, nici cind a inceput sa-si zica Benedición Alvarado care se pare ca nu era numele ei adevarat pentru ca nu-i de pe meleagurile astea, ci dinspre mare, ce chestie, pina si asta o aflase alunecosul acuzator al Satanei care le descoperea si le deslusea pe toate, in pofida ucigasilor cu simbrie din serviciul securitatii prezi­dentiale care-i incurcau itele adevarului si-i puneau piedici nevazute, ce parere aveti, domnule general, va trebui sa-l aruncam intr-o prapastie, sa-i dam brinci catirului, insa el le interzise poruncindu-le sa-l supravegheze, dar asigurindu-i integritatea fizica, repet, asigurindu-i integri­tatea fizica, dindu-i absoluta libertate si toate inlesnirile ca sa-si duca la bun sfirsit misiunea din ordinul nestramu­tat al acestei autoritati supreme, sa fie ascultat si indeplinit intocmai, iscalit, eu insumi, si insist, eu insumi, constient ca prin hotarirea aceea isi asuma riscul ingrozitor de a cunoaste adevarata imagine a mamei sale Benedición Alvarado de pe vremurile interzise cind era inca tinara, neajutorata, umbla imbracata in zdrente, desculta, si avea ce minca numai culcindu-se cu careva, dar era frumoasa, parinte, si atit de nestiutoare ca punea la papagalii cei mai ieftini cozi minunate de cocosi ca sa-i dea drept papagali de soi, cirpea gainile napirlite cu pene de curcan ca sa le vinda drept pasari ale paradisului, nimeni nu credea, de buna seama, nimeni nu cadea de fraier in capcanele vinzatoarei singuratice care ingina in ceata tirgurilor de duminica sa vedem cine da un ban si-l lua pe degeaba, caci toata lumea de prin partea locului isi amintea de naivitatea si saracia ei, si totusi parea cu neputinta sa i se dezvaluie identitatea pentru ca in arhivele manastirii unde fusese botezata nu s-a gasit foaia cu certificatul ei de nastere si in schimb s-au gasit trei diferite ale fiului, si in fiecare el era altul, de trei ori zamislit in trei imprejurari deosebite, de trei ori nascut anevoie, gratie fauritorilor istoriei neamului care incurcasera firele realitatii pentru ca nimeni sa nu poata patrunde taina originii sale, mister ascuns pe care numai eritreanul reusi sa-l dezlege dind la o parte numeroasele minciuni ingramadite una peste alta, caci banuise el care-i adevarul, domnule general, si cind era gata sa ajunga la el rasuna bubuitul asurzitor repetat de ecou prin boltile cenusii si vaile adinci ale muntilor si se auzi nesfirsitul raget de groaza al catirului aruncat in prapastie ce cadea intr-un hau fara fund de pe culmea zapezilor vesnice strabatind climele succesive si instantanee din plansele de stiinte naturale ale abisului si izvorul firav al marilor cursuri de apa navigabile si cornisele abrupte pe unde se catarau in spinarea unui indian, cu ierbarele lor secrete, doctorii invatati ai vreunei expeditii botanice, si platourile cu magnolii salbatice unde pasteau oile cu lina fina, ce ne daruiau hrana din belsug si adapost si exemplu bun de urmat si conacele plantatiilor de cafea, cu ghirlandele lor de hirtie prin balcoanele solitare, si cu vesnicii lor bolnavi, si zgomotul neincetat al riurilor involburate trasind granitele naturale dincolo de care incepea caldura si la asfintit se simtea miros de mort adus de cite o pala de vint fetida, de mort de demult rapus miseleste, ucis in singuratate pe plantatiile arborilor de cacao cu frunze mari vesnic verzi si flori purpurii si fructe in capsule ale caror seminte se foloseau ca ingredient principal pentru ciocolata, si soarele neclintit si pulberea arzatoare si plantele cucurbitacee si vacile slabe si amarite din departamentul atlantic in singura scoala de caritate pe o raza de doua sute de leghe si cel de pe urma raget al catirului inca viu care se sparse cu o explozie de fruct zemos de guanabana printre bana­nierii pitici si gainusele speriate de pe fundul prapastiei, drace, l-au omorit, domnule general, il vinasera cu o pusca de ucis tigrii in trecatoarea Sufletului Singuratic, cu toate ca era sub protectia mea, ticalosilor, si cu toate telegramele mele categorice, la naiba, dar o sa vedeti voi acum cine sint eu, ameninta, facind spume la gura nu atit de furie ca nu-i dadusera ascultare, cit din convingerea ca ii ascundeau ceva grav daca indraznisera sa se impotri­veasca fulgerelor puterii lui, supraveghea pina si rasuflarea celor care-i aduceau vesti, stiind prea bine ca numai cine cunoaste adevarul ar avea curajul sa-l minta, iscodea gindurile secrete ale comandamentului suprem ca sa afle cine era tradatorul, tu pe care te-am facut om cind erai un nimeni, tu pe care te-am pus sa dormi in pat aurit dupa ce te adunasem de pe drumuri, tu caruia ti-am salvat viata, tu pe care te-am cumparat cu mai multi bani ca pe oricine altcineva, voi toti, mama voastra de nenorociti, ca numai unul dintre voi s-a putut incumeta sa necinsteasca o telegrama semnata cu numele meu si pecetluita cu sigiliul puterii, astfel incit isi asuma conducerea personala a operatiunii de salvare cu ordinul nestramutat ca in maximum patruzeci si opt de ore sa-l gasiti viu si sa mi-l aduceti si daca-l gasiti mort mi-l aduceti viu, si daca nu-l gasiti mi-l aduceti, un ordin atit de limpede si infricosator ca inainte de a se implini termenul prevazut venira sa-i raporteze, domnule general, ca fusese gasit in hatisurile din prapastie cu ranile vindecate de florile aurii de galbenele, mai viu ca noi, domnule general, teafar si nevatamat gratie harului mamei dumneavoastra Benedición Alvarado care a dat inca o marturie a milosteniei si puterii sale tocmai fata de cel care incercase sa-i intineze memoria, il dusera pe carari stiute numai de indieni intr-un hamac spinzurat de un par cu o escorta de grenadieri si in fata cu un politist calare sunind dintr-o talanga ca la liturghie pentru ca toata lumea sa afle ca e voia celui de la cirma statului, il pusera in dormitorul pentru oaspetii de onoare din palatul prezidential, sub directa raspundere a ministrului sanatatii, pina cind putu sfirsi extraordinarul memoriu scris de mina lui si parafat cu initialele sale pe marginea din dreapta pe toate cele trei sute cincizeci de file cite avea fiecare din cele sapte volume pe care le iscalesc cu numele si titlul meu, intarindu-le cu sigiliul astazi a paisprezecea zi din luna aprilie a acestui an de gratie al Domnului Nostru, eu, Demetrio Aldous, asesor al Sacrei Congregatii a Ritului, canonic anchetator si propavaduitor al credintei, din insarcinarea Luminatului Tribunal, spre stralucirea dreptatii oamenilor pe pamint si intru marea glorie a lui Dumnezeu din ceruri, afirm si marturisesc ca acesta este unicul adevar, adevarul intreg si numai adevarul, excelenta, iata-l aici. Intr-adevar se afla acolo, captiv in cele sapte biblii pecetluite, atit de inevitabil si de brutal ca numai un om imun la nada gloriei si strain de interesele puterii sale indrazni sa-l dezvaluie fara ascun­zisuri in fata batrinului impasibil care-l asculta fara sa clipeasca, facindu-si vint cu palaria in balansoarul de rachita, suspinind abia simtit dupa fiecare revelatie mortala, facind doar cite un aha ori de cite ori vedea cum se aprinde lumina adevarului, aha, repeta, alungind cu palaria mustele de aprilie atrase de resturile prinzului si inghitind adevaruri intregi, amare, adevaruri arzatoare care-i pilpiiau in tenebrele sufletului, caci totul fusese o farsa, excelenta, o inscenare de bilci pe care el insusi a pus-o la cale fara sa vrea cind hotarise ca trupul mamei lui sa fie expus spre a fi venerat in public pe un catafalc de gheata cu mult inainte ca cineva sa se gindeasca la virtutile sanctitatii tale si numai pentru a inchide gura ponegritorilor care sustineau ca putrezisesi de vie, o inselaciune de circ in plasa careia cazuse el insusi fara s-o stie, de cind venisera cu vestea, domnule general, ca mama dumneavoastra Benedición Alvarado savirsea minuni si el poruncise sa-i poarte trupul in procesiune solemna pina in colturile cele mai nestiute din intinsa lui tara fara statui, pentru ca sa nu fie om care sa nu afle de rasplata pentru virtutile tale dupa atitia ani de chinuri in zadar, dupa atitea pasari vopsite fara nici un cistig, mama, dupa atita dragoste fara placere, desi nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca ordinul acela avea sa se prefaca in minciuna cu

falsii suferinzi de hidropizie care erau platiti ca sa se goleasca de apa in fata lumii si dadusera doua sute de pesos unuia care facea pe mortul si acesta iesi din mormint si aparu umblind in genunchi prin multimea speriata cu giulgiul ferfenita si gura plina de pamint, platisera optzeci de pesos unei tiganci care se prefacu in plina strada ca naste un fat cu doua capete drept pedeapsa fiindca spusese ca minunile acelea erau o afacere a guvernului, si asa si erau, nu exista nici o singura marturie care sa nu fie platita cu bani, la mijloc fiind o mirsava intelegere tainica ce nu fusese totusi urzita de adulatorii lui din dorinta nevinovata de a-i face pe plac, cum crezu monse­niorul Demetrio Aldous la primele cercetari, nu excelenta, era o afacere murdara a prozelitilor dumneavoastra, cea mai scandaloasa si nelegiuita din cite proliferasera in umbra puterii dumneavoastra, caci cei care inventau miracolele si cumparau marturiile mincinoase erau aceiasi sustinatori ai regimului dumneavoastra care fabricau si vindecau relicvele din rochia de mireasa moarta a mamei dumneavoastra Benedición Alvarado, aha, si tot ei tipareau pozele si bateau medaliile cu portretul ei de regina, aha, se imbogatisera cu buclele din parul ei, aha, cu sticlutele cu apa din coasta ei, aha, cu batistele pe care pictau cu vopsea de usi fragedul trup de fecioara adormita pe o parte cu mina pe inima si care erau vindute la metru in dosul pravaliilor din bazarele hindusilor, o scorneala nemaipomenita intemeiata pe presupunerea ca trupul continua sa arate ca viu privirilor avide ale multimii nesfirsite ce se perinda prin naosul cel mare al catedralei cind de fapt adevarul era cu totul altul, excelenta, pentru ca trupul mamei dumneavoastra nu se pastrase intact gratie virtutilor ei, nici dresurilor cu parafina si inselaciunii cu farduri hotarite de el din pura mindrie filiala, ci fusese conservat prin cele mai ingrozitoare mijloace de taxidermie, intocmai ca animalele impaiate din muzeele de stiinte naturale, dupa cum constatase el insusi, mama, caci cu miinile mele am desfacut sicriul de sticla ale carui insemne funerare se faceau praf numai suflind peste ele, ti-am dat jos cununa de flori de portocal de pe capul mucegait al carui par aspru ca o coama de cal fusese smuls din radacina fir cu fir ca sa fie vindut ca relicve, te-am scos dintre zdrentele rochiei de mireasa si resturile uscate si macinate chinuitor de sarea mortii si abia daca erai mai grea decit un dovleac pus la soare, si aveai un miros statut ca de pe fundul unui cufar, si se simtea in tine o neliniste febrila ce parea fosnetul sufletului tau, dar era forfecarea moliilor care te rodeau pe dinauntru, membrele tale se facura bucatele cind am vrut sa te iau in brate, fiindca te golisera de maruntaie, de tot ce-ti alcatuise trupul tau de mama fericita adormind cu mina pe inima si te umplusera cu cilti astfel ca nu mai ramasese din toata faptura ta decit un invelis ca de foi de placinta invechite ce se farima doar ridicindu-l in aerul fosforescent al licuricilor din oasele tale si abia se auzi zgomotul ca saritura de purici a ochilor de sticla pe lespezile bisericii crepusculare, totul era nimicnicie, o dira de resturi dintr-o mama prefacuta in pulbere pe care politistii le-au strins de pe jos cu o lopata ca sa le puna iar in sicriu in fata neclintirii monolitice a satrapului enigmatic cu ochi de iguana ce nu lasau sa i se desluseasca cea mai mica tresarire de emotie, nici macar atunci cind ramase singur in berlina fara fanioanele prezidentiale cu singurul om de pe lume care indraznise sa-i puna in fata oglinda adevarului, uitindu-se amindoi prin ceata perdelutelor la hoardele de nevoiasi care se odihneau in dupa-amiaza fierbinte in racoarea de sub portaluri unde odinioara se vindeau brosuri cu crime infioratoare si iubiri fara noroc, flori carnivore si fructe incredibile care slabeau vointa si unde acum se auzea numai larma asurzitoare a talciocului cu relicve false din vesmintele si trupul mamei sale Benedición Alvarado, in vreme ce el era coplesit de senzatia clara ca monseniorul Demetrio Aldous ii ghicise gindul cind isi lua privirea de la gloata aceea de invalizi si mormai ca la urma urmelor tot raminea ceva bun din temeinicia cercetarii sale, si anume certitudinea ca bietii oameni va iubesc, excelenta, ca pe lumina ochilor, caci monseniorul Demetrio Aldous deslusise perfidia chiar si dinlauntrul palatului prezidential, vazuse lacomia razbatind dincolo de adulatia si servilismul viclean al celor ce se pricopseau ocrotiti de putere, si cunoscuse in schimb o noua forma de iubire a turmelor de nevoiasi care nu asteptau nimic de la el, caci nu mai asteptau nimic de la nimeni, si nutreau pentru el o evlavie paminteasca ce se putea atinge cu mina si o credinta nemarginita pe care am dori-o noi pentru Dumnezeu, excelenta, insa el nici macar nu clipi auzind revelatia aceea uluitoare ce in alte timpuri i-ar fi rascolit maruntaiele, nici macar nu scoase un suspin, ci se gindi in sinea lui cu o neliniste ascunsa numai asta mai lipsea, parinte, asta mai lipsea sa nu ma iubeasca nimeni acum cind dumneata ai sa te bucuri de gloria nefericirii mele sub cupolele de aur ale lumii tale amagitoare, pe cind el raminea cu povara nemeritata a adevarului fara o mama grijulie care sa-l ajute s-o poarte, mai singur ca un sihastru in patria asta pe care nu eu am ales-o de bunavoie, ci mi-au dat-o gata facuta precum ai vazut-o si cum a fost dintotdeauna cu sentimentul acesta de irealitate, cu mirosul acesta de rahat, cu oamenii acestia fara istorie care nu cred in nimic decit in viata, asta-i patria pe care mi-au impus-o fara sa ma intrebe, parinte, cu patruzeci de grade de caldura si nouazeci si opt de umiditate la umbra capi­tonata a limuzinei prezidentiale, inghitind praf, chinuit de perfidia herniei care scotea un suierat usor ca o cafetiera din salonul de audiente, fara nimeni cu cine sa pierd o partida de domino, fara nimeni in care sa ma incred cu adevarat, parinte, pune-te in pielea mea, dar nu-i spuse nimic, abia suspina, abia clipi instantaneu si-l implora pe monseniorul Demetrio Aldous ca discutia sincera din seara aceea sa ramina intre noi, dumneata nu mi-ai spus nimic, parinte, eu nu stiu care-i adevarul, fagaduieste-mi, si monseniorul Demetrio Aldous ii fagadui ca, bineinteles, excelenta voastra nu cunoaste adevarul, pe cuvint de onoare. Procesul sanctificarii lui Benedición Alvarado a fost oprit datorita insuficientei dovezilor, edictul de la Roma fiind adus la cunostinta de la amvonul bisericilor cu autorizatie oficiala, impreuna cu hotarirea guvernului de a reprima orice protest sau tentativa de razmerita, dar fortele de ordine nu intervenira cind hoardele de pelerini indignati inaltara ruguri in Piata Armelor cu portile cele mari ale catedralei si sparsera cu pietre vitraliile cu ingeri si gladiatori de la Nuntiatura Apostolica, le facura praf pe toate, domnule general, dar el nu se misca din hamac, asediara manastirea calugaritelor basce, lasindu-le sa moara de foame, jefuira bisericile, casele misiunilor religioase, distrusera tot ce avea vreo legatura cu popii, domnule general, insa el ramase nemiscat in hamac, la umbra racoroasa a glicinelor, pina cind comandantii statului sau major in plen se declarara incapabili sa linisteasca spiritele si sa restabileasca ordinea fara varsare de singe dupa cum se stabilise, si abia atunci se ridica in picioare, aparu in cabinetul sau dupa atitea luni de delasare si-si asuma in persoana si prin viu grai responsa­bilitatea solemna de a interpreta vointa poporului printr-un decret pe care-l concepu dupa propria-i inspiratie si-l dadu pe riscul lui, fara a preveni fortele armate si fara a se consulta cu ministrii, in al carui prim articol proclama sanctitatea civila a lui Benedición Alvarado prin hotarirea suprema a poporului liber si suveran, o numi patroana neamului, tamaduitoarea bolnavilor si maestra a pasarilor, iar ziua ei de nastere a fost declarata sarbatoarea nationala, si in articolul al doilea si cu incepere de la promulgarea prezentului decret se declara stare de razboi intre aceasta natiune si puterile Sfintului Scaun, cu toate consecintele prevazute pentru astfel de cazuri de dreptul international si tratatele in vigoare, si in articolul al treilea se ordona expulzarea imediata publica si nestramutata a arhiepiscopului primat, urmind apoi cea a episcopilor, a trimisilor apostolici, a preotilor si a calugaritelor si a tuturor celorlalte persoane, din tara sau straine, care ar avea vreo legatura cu cele sfinte in orice conditii si sub orice denumire pe tot cuprinsul tarii si la cincizeci de leghe marine in apele teritoriale, si in articolul al patrulea si ultimul se ordona exproprierea averilor manastiresti, cu bisericile, scriiturile, seminariile preotesti, terenurile agricole, uneltele aferente si animalele, plantatiile de trestie de zahar, fabricile si atelierele, precum si orice le-ar mai apartine in fapt, chiar daca ar fi inregistrat pe numele unor terte persoane, toate aceste bunuri intrind in patrimoniul postum al Sfintei Benedición a Pasarilor, pentru stralucirea cultului ei si pomenirea vesnica a memoriei sale, cu incepere de la data prezentului decret dictat prin viu grai si semnat cu sigiliul autoritatii maxime si de necontestat al puterii supreme, spre a fi cunoscut si indeplinit intocmai. In toiul focurilor vesele de artificii, al clopotelor de glorie si cintecelor de bucurie cu care se sarbatori evenimentul canonizarii civile, el se ocupa in persoana de indeplinirea decretului fara manevre gresite pentru a fi sigur ca nu va mai fi victima altor inselaciuni, luind iar friiele realitatii in miinile sale hotarite cu manusi de atlaz, ca pe timpurile cele mai glorioase cind lumea ii tinea calea pe scari ca sa-l roage sa reinfiinteze cursele de cai si el poruncea asa sa fie, sa dea iar drumul la alergarile in saci si el poruncea asa sa fie, si-si facea aparitia prin gospodariile cele mai nenorocite ca sa explice oamenilor cum trebuiau puse clostile pe oua si cum se juganesc viteii, si nu se multumise sa verifice personal listele ce inventariau bunurile bisericii de-a fir-a-par, ci conduse direct formalitatile de expropriere ca sa nu existe nici o nepotrivire intre vointa sa si faptele impli­nite, confruntind adevarul din documente cu adevarurile inselatoare din viata de zi cu zi, supraveghind expulzarea principalelor comunitati religioase carora li se atribuia intentia de a scoate ascunse in saci cu fund dublu si despartituri false comorile secrete ale ultimului vicerege care ramasesera ingropate prin cimitirele saracilor, in ciuda inversunarii cu care capeteniile federale le cautasera in anii nesfirsiti de razboi, ordonind nu numai ca nici unul din oamenii bisericii sa nu ia cu sine alt bagaj in afara de un rind de haine, ci si hotarind fara drept de apel sa fie imbarcati in pielea goala cum i-a facut mama, popii neciopliti de la sate carora le era totuna daca umblau imbracati sau goi din moment ce li se schimba destinul, misionarii chinuiti de malarie, episcopii spini si demni, iar dupa ei femeile, sfioasele surori de caritate, misionarele vajnice deprinse sa imblinzeasca natura si sa faca sa creasca legume in desert, si calugaritele basce zvelte care cintau la clavicord, si cele salesiene cu miini fine si trup neprihanit, caci chiar si asa goale cum venisera pe lume era cu putinta sa le deslusesti obirsia, diversitatea conditiei si deosebirea de functii pe masura ce se perindau printre baloturi de cacao si saci cu peste sarat in sopronul urias al vamii, tumult rotitor de oi speriate cu bratele incrucisate pe piept incercind sa-si ascunda rusinea unele celorlalte in fata batrinului ca o stana de piatra, sub ventilatoarele cu palete, care se uita la ele fara sa respire, fara sa-si ia ochii de la spatiul ingradit pe unde trebuia neaparat sa treaca puhoiul de femei goale, privindu-le impasibil, fara sa clipeasca, pina cind nu mai ramase nici una pe teritoriul national, acestea au fost ultimele, domnule general, si totusi el isi amintea doar de una pe care o separase dintr-o singura privire din cirdul de calugarite speriate, o deosebi de celelalte cu toate ca nu era deosebita, era micuta si indesata, robusta, cu fese opulente, tite mari si oarbe, miini aspre, sexul adincit, parul scurtat cu foarfecele de taiat lastari, dintii cu strungareata si ascutiti ca niste cutite, nas cirn, picioare plate, o novice de rind, ca toate celelalte, dar el simti ca era singura femeie in turma aceea de femei goale, singura care, trecind prin fata lui fara sa-l priveasca, lasa o dira ascunsa de animal de padure care imi lua aerul de respirat si abia daca avu timp sa-si mai arunce privirea sovaielnica spre a o vedea inca o data pentru totdeauna cind ofiterul de la serviciul de identificare ii gasi numele in ordinea alfabetica de pe lista si striga Nazareno Leticia, iar ea raspunse cu voce barbateasca prezent. Si asa avea sa-i fie tot restul vietii, prezenta, pina cind ultimele nostalgii i s-au prelins prin crapaturile memoriei, raminind numai imaginea ei pe bucata de hirtie pe care scrisese Leticia Nazareno, dragostea mea, iata ce-am ajuns fara tine, o ascunse in nisa unde tinea mierea de albine, recitind-o cind stia ca nu-l vede nimeni, apoi o facea iar sul dupa ce retraia pentru o clipa efemera dupa-amiaza de demult cu ploaie stralucitoare cind l-au luat prin surprindere cu vestea, domnule general, ca te repatriasera indeplinind un ordin pe care el nu-l daduse, caci nu facuse altceva decit sa sopteasca Leticia Nazareno in vreme ce privea ultimul cargou cenusiu ce se pierdea in zare, Leticia Nazareno, repeta cu glas tare ca sa nu-i uite numele, si asta fusese de ajuns pentru ca serviciile securitatii prezidentiale s-o sechestreze in manastirea din Jamaica de unde o scoasera cu calus in gura si in camasa de forta intr-un cufar de pin cu chingi metalice, sigilat cu ceara rosie si cu litere scrise cu catran fragil do not drop this side up si cu licenta de export in regula si cuvenita scutire consulara de taxe pentru doua mii opt sute de cupe de sampanie din cristal fin pentru crama prezi­dentiala, o imbarcasera de intoarcere in cala unui cargou cu carbune si o asezasera goala si narcotizata in patul cu coloane din dormitorul pentru invitatii de onoare, asa cum el avea sa si-o aminteasca la ora trei dupa-amiaza in lumina fainoasa a plasei impotriva tintarilor, parea cufundata in aceeasi liniste de somn natural ca atitea alte femei inerte care ii fusesera aduse fara sa le fi cerut si pe care el le posedase in incaperea aceea fara a le trezi din letargia provocata de lumina si chinuit de un ingrozitor simtamint de descumpanire si infringere, numai ca pe Leticia Nazareno n-a atins-o, a contemplat-o adormita cu un soi de uimire copilaroasa, surprins de cit de mult i se schimbase nuditatea de cind o vazuse in sopronul din port, ii incretisera parul, o rasesera peste tot pina si in partile cele mai intime si-i lacuisera cu rosu unghiile de la miini si de la picioare, ii dadusera cu ruj pe buze, cu carmin pe obraji si cu parfum de mosc pe pleoape, asa incit raspindea o mireasma dulce care facu sa dispara mirosul tau ascuns de animal de padure, ce naiba, o slutisera vrind s-o faca frumoasa, schimbind-o intr-atit ca el nu izbutea s-o vada goala sub fardurile grosolane, pe cind o contempla cufundata in extazul dat de lumina, o vazu plutind, desteptindu-se, uitindu-se la el, mama, era ea, Leticia Nazareno, femeia care ma descumpanea, incremenita de groaza in fata batrinului ca stana de piatra care o privea neindurator prin valul subtire impotriva tintarilor, infri­cosata de scopul imprevizibil al tacerii lui, fiindca nu-si putea imagina ca in ciuda anilor fara numar si a puterii netarmurite el era mai speriat decit ea, mai singur, nestiind ce sa faca, la fel de buimacit si neajutorat ca prima data cind devenise barbat cu o femeie care umbla cu soldati, pe care o surprinsese la miezul noptii scaldindu-se goala intr-un riu, si-si dadu seama de puterea si marimea ei dupa cum necheza ca o iapa la fiecare scufundare, ii auzea risul tainic si solitar in bezna, simtea desfatarea trupului ei in bezna, dar statea incremenit de

frica pentru ca era inca virgin cu toate ca era locotenent de artilerie in cel de-al treilea razboi civil, pina cind teama de a pierde ocazia atirna mai mult in cumpana decit frica de a porni la asalt, si atunci intra in apa cu tot ce avea pe el, cizmele, ranita, cartusiera, cutitul, pusca, tulburat de povara echipamentului de razboi care-l stingherea si de atitea tresariri de groaza, incit femeia crezu la inceput ca era cineva care intrase cu calul in apa, dar isi dadu imediat seama ca nu era decit un biet barbat inspaimintat si se indura sa-l primeasca in alinatura ei, il lua de mina in intunericul zapacelii lui fiindca el nu reusea sa gaseasca drumul in intunericul alinaturii, spunindu-i cu glas de mama in intuneric prinde-te zdravan de umerii mei sa nu te ia curentul, nu te lasa pe vine ci ingenuncheaza cu nadejde pe fundul apei si respira incet sa-ti vii in fire, iar el facea tot ce-i zicea ea cu o supunere copilareasca gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, cum naiba reusesc oare femeile sa faca toate astea ca si cum le-ar inventa pe loc, cum reusesc sa fie asa de curajoase, se gindea, in timp ce ea il despuia de zestrea inutila a altor razboaie mai putin infricosatoare si dezolante decit razboiul acela solitar cu apa pina la git, murise de spaima ocrotit de acel trup mirosind a sapun de pin cind ea apuca sa-i desfaca cele doua catarame de la curele si i-am descheiat nasturii de la prohab si m-am cutremurat de groaza fiindca n-am gasit ce cautam ci un testicul urias plutind ca o broasca in intuneric, ii dadu drumul speriata, se feri intr-o parte, du-te la maica-ta sa te schimbe cu altul, ii zise, tu nu esti bun de nimic, caci il coplesise aceeasi frica ancestrala care il facea sa stea incremenit in fata goliciunii Leticiei Nazareno, in al carei riu cu viltori imprevizibile nu trebuia sa intre, nici cu tot ce avea pe el, atit timp cit ea n-avea sa se indure sa-l ajute, o acoperi el insusi cu un cearsaf, ii punea gramofonul pina cind se strica tot repetind cintecul cu sarmana Delgadina cea chinuita de dragostea tatalui ei, porunci sa i se puna flori artificiale in vase ca sa nu se ofileasca precum cele naturale la atingerea miinilor ei inzestrate cu putere malefica, facu tot ce i se nazari ca s-o faca fericita, tinind-o insa mai departe in captivitatea stricta si cu pedeapsa de a sta goala pentru ca ea sa inteleaga ca avea sa fie bine ingrijita si iubita dar ca n-avea nici o posibilitate sa scape de soarta aceea, si ea pricepu atit de bine incit prima oara cind frica o lasase sa respire ii ceruse fara sa-l roage deschideti-mi fereastra, generale, sa intre putin aer proaspat, si el o deschise, inchideti-o la loc ca-mi bate luna in ochi, si el o inchise, ii indeplinea poruncile ca si cind ar fi fost izvorite din dragoste, cu atit mai ascultator si sigur de sine cu cit se stia mai aproape de dupa-amiaza cu ploaie stralucitoare in care se strecura sub pinza ce o apara de tintari si se intinse imbracat linga ea fara s-o trezeasca, desfatindu-se de unul singur nopti intregi de efluviile secrete ale trupului ei, adulmecindu-i mirosul de catea salbatica tot mai patrunzator cu trecerea lunilor, muschiul de pe pintecele ei prinse sa cresca, se destepta speriata strigind pleaca de-aici, generale, si el se ridica anevoie insa cind ea adormea se culca iar alaturi, si astfel se bucura de faptura ei fara s-o atinga in tot acel prim an de captivitate pina cind ea se obisnui sa se trezeasca linga el fara sa priceapa care era cursul apelor tainice ale acelui batrin enigmatic care renuntase la placerile puterii si la bucuriile lumii spre a se consacra contemplarii si slujirii ei, cu atit mai descumpanita cu cit el se simtea mai aproape de dupa-amiaza cu ploaie stralucitoare cind s-a intins peste ea in timp ce dormea asa cum odinioara intrase in apa cu tot ce avea pe el, uniforma fara galoane, curelele pentru sabie, legatura de chei, jambierele, cizmele de calarie cu pintenul de aur, intr-un asalt de cosmar care o facu sa se trezeasca ingro­zita, straduindu-se sa dea jos de pe ea calul acela impodobit cu accesorii de lupta, dar el era atit de neclintit ca ea hotari sa cistige timp cu cea de pe urma incercare, scoate-ti curelele, generale, ca-mi ranesti pieptul cu cataramele, si el si le scoase, scoate-ti pintenul, generale, ca-mi neno­roceste gleznele cu steaua de aur, scoate-ti legatura de chei de la briu ca ma loveste peste sold, si pina la urma el facea tot ce-i cerea ea, desi a avut nevoie de trei luni ca sa-l determine sa-si scoata curelele pentru sabie ca nu ma lasa sa respir, si de inca o luna sa-si dea jos jambierele ca ma zgirie de ma seaca la suflet, era o lupta lenta si anevoioasa in care ea il tot amina fara sa-l exaspereze, iar el sfirsea cedind ca sa-i faca pe plac, asa incit nici unul din ei n-a stiut vreodata cum s-a intimplat cataclismul final la putina vreme dupa ce se implinise al doilea an de sechestrare, cind miinile lui calde si delicate orbecaind la intimplare dadura de pietrele ascunse ale novicei adormite care se destepta infiorata de o sudoare rece si un tremur de moarte si nu incerca nici cu blindete nici cu viclesug sa dea jos animalul dezlantuit de peste ea, ci reusi sa-l tulbure cu rugamintea scoate-ti cizmele ca-mi murdaresti cearsafurile de olanda si el si le scoase cum putu, scoate-ti jambierele, si pantalonii, si bandajul pentru hernie, scoate-ti tot de pe tine, dragul meu, ca nu te simt, pina cind el insusi n-a mai stiut cind a ramas cum il vazuse doar maica-sa in razele de lumina ce se strecurau prin harfele melancolice ale muscatelor, eliberat de frica, slobod, prefacut in bizon de lupta care la prima izbitura distruse tot ce intilni in cale si se prabusi pe brinci intr-un abis de tacere unde nu se mai auzea decit scrisnetul ca lemnul corabiilor batute de vint al dintilor inclestati ai Leticiei Nazareno, prezent, se prinsese de parul meu cu toate degetele ca sa nu moara singura in virtejul fara sffrsit in care eu insumi ma stingeam, impins in acelasi timp si cu aceeasi inversunare de toate dorintele trupesti, si totusi uita de ea, ramase singur in bezna cautindu-se pe sine in apa sarata a lacrimilor, generale, in firul molcom al balelor de bou, generale, in uimirea netarmurita, maica-maiculita, Benedición Alvarado, cum de a fost cu putinta sa fi trait atit amar de ani fara sa cunsoc chinul acesta, plingea, ametit de dorintele aprige pe care le simtea in rarunchi, de salvele de foc de artificii din pintec, de sfisierea de moarte a acelui tentacul gingas care-i smulse navalnic maruntaiele si-l prefacu in animal injun­ghiat ale carui zbateri stropeau cearsafurile ca neaua cu o materie fierbinte si acra ce-i intina in amintire aerul de clestar al dupa-amiezii cu ploaie stralucitoare de sub valul ce impresura patul, caci era rahat, generale, propriul lui rahat.

Era aproape noapte cind terminaram de scos scheletele putrezite ale vacilor si facuram putina ordine in haraba­bura aceea de pomina, dar nu reusiseram inca sa facem astfel incit cadavrul sa semene cu imaginea lui din legenda. Il razuiseram cu cutitele de curatit solzii de peste ca sa-i dam jos stratul de depuneri de pe fundul marii, il spalaseram cu creolina si grunji de sare ca sa-i indepartam urmele de putrefactie, il pudraseram cu amidon ca sa-i ascundem cirpeala cu cilti si adinciturile umplute cu para­fina cu care am fost siliti sa-i dregem fata ciugulita de pasarile de prada, ii redaseram culoarea vietii cu farduri si ruj de buze, dar nici macar ochii de sticla adinciti in orbi­tele goale n-au izbutit sa-i imprime expresia autoritara de care avea nevoie ca sa-l expunem privirilor multimii. In vremea aceasta, in salonul consiliului de guvernamint invocam unirea tuturora impotriva despotismului de veacuri pentru ca prada puterii lui sa se divida in parti egale, caci se intorsesera cu totii atitati de zvonul tainic dar de nestavilit al mortii lui, se intorsesera liberalii si conservatorii impacati intre ei la focul mocnit al atitor ani de ambitii aminate, generalii din comandamentul suprem care pierdusera stralucirea autoritatii, ultimii trei ministri civili, arhiepiscopul primat, toti cei pe care el nu i-ar fi vrut inapoi stateau acum in jurul mesei lungi de nuc incercind sa se puna de acord asupra formei in care trebuia sa fie facuta publica vestea acelei morti colosale pentru a impiedica explozia prematura a multimii in strada, mai intii un prim comunicat in zorii zilei in legatura cu o usoara indispozitie care impusese suspendarea tuturor activitatilor publice si audientelor civile si mili­tare ale excelentei sale, apoi un buletin medical prin care se anunta ca ilustrul bolnav fusese nevoit sa ramina in apartamentul sau particular datorita unei stari proaste obisnuite pentru virsta sa, si in cele din urma, fara nici un comunicat, dangatele prelungi ale clopotelor catedralei in luminosul revarsat de zori al zilei calduroase de marti din luna august vestind o moarte oficiala despre care nimeni n-avea sa stie vreodata cu deplina siguranta daca era intr-adevar a lui. Ne-am pomenit dezarmati in fata acestei evidente, siliti sa ne descurcam cu un cadavru pestilent pe care nu eram in stare sa-l inlocuim in lumea aceasta fiindca el refuzase cu incapatinare senila sa ia vreo hotarire privitoare la soarta tarii dupa ce avea sa nu mai fie, impotrivindu-se cu indirjire neclintita de om batrin la toate propunerile care i se facusera din clipa in care guvernul se muta in edificiile cu pereti de sticla insoriti ale ministerelor, iar el ramase sa stea singur in palatul pustiu al puterii lui absolute, il gaseam mergind in somn, inotind printre stricaciunile facute de vaci fara nimeni caruia sa-i dea ordine in afara de orbii, leprosii si damblagiii care nu mureau de boala ci de batrinete printre tufele de trandafiri, si totusi era atit de lucid si de indaratnic incit nu obtinuseram de la el decit raspunsuri in doi peri si aminari ori de cite ori ii vorbeam despre nevoia stringenta de a lua o hotarire cu privire la mostenire, caci spunea ca a te gindi la lumea de dupa ce n-aveai sa mai fii insemna sa cobesti cautindu-ti moartea, ce dracu', doar la urma urmelor cind o fi sa mor eu or sa vina sigur inapoi politi­cienii ca sa-si imparta intre ei totul ca pe vremea conser­vatorilor, o sa vedeti, spunea, o sa se imparta iar totul intre popi, venetici si bogatani, si n-o sa ramina nimic pentru sarmani, bineinteles, fiindca astia or sa fie vesnic atit de nenorociti incit in ziua in care rahatul ar avea vreun pret ei se vor naste fara fund, o sa vedeti, zicea, pomenind spusele cuiva din timpurile lui de glorie, si-si batu joc pina si de sine cind ne zise prapadindu-se de ris ca pentru trei zile cit o sa zaca mort n-avea rost sa-l tram­baleze pina la Ierusalim ca sa-l ingroape in Sfintul Mormint, punind capat oricarei neintelegeri cu argumentul final ca n-avea nici o importanta daca pe atunci ceva despre el nu era adevarat, ce naiba, cu vremea o sa se adevereasca si a avut dreptate, fiindca in zilele noastre nimeni nu punea la indoiala legitimitatea istoriei lui si nimeni n-ar fi putut s-o dovedeasca sau s-o dezminta, din moment ce nu eram in stare sa-i stabilim identitatea trupului, nu exista alta patrie decit cea facuta de el dupa chipul si asemanarea lui, cu spatiul schimbat si timpul indreptat de planurile vointei sale nestramutate, recladite de el de la inceputurile cele mai incerte ale memoriei, pe cind ratacea fara noima prin casa aceea infama unde n-a dormit niciodata vreo fiinta fericita, pe cind arunca boabe de porumb gainilor care tot ciuguleau in preajma hamacului si exaspera servitorimea cu poruncile lui ce se bateau cap in cap, aduceti-mi o limonada cu gheata pisata pe care o lasa neatinsa linga el, luati scaunul asta de aici si puneti-l mai incolo, si il puneau acolo si apoi iar unde fusese la inceput ca sa-si satisfaca in felul acesta josnic tresaririle imensului viciu de a porunci, amagindu-si plictisul zilnic al puterii, cercetind cu rabdare clipele efemere ale copilariei sale indepartate pe cind picotea de somn sub uriasul seiba din curte si se trezea brusc cind izbutea sa prinda vreo amintire aidoma unei piese in acel puzzle nesfirsit al patriei dinainte de el, al patriei mari, himerice, nemargi­nite, imparatie a manglierilor cu luntre plutind lin si prapastii din vremuri stravechi cind oamenii erau atit de viteji incit vinau caimani cu mina lor, infigindu-le in gura un tarus, uite asa, ne explica el cu aratatorul spre cerul gurii, ne povestea ca odata, de Vinerea Mare, simtise suierul vintului si mirosul statut adus de el si vazu norii uriasi de lacuste ce intunecara cerul amiezii forfecind tot ce intilneau in cale si lasara lumea pustie si lumina sfisiata ca in ajunul facerii ei, fiindca el traise prapadul acela, vazuse un sir de cocosi fara cap spinzurati de picioare ca sa li se scurga tot singele picatura cu picatura de streasina unei case de provincie, mare si darapanata, unde tocmai murise o femeie, mersese tinut de mina de mama lui, descult, in urma cadavrului in zdrente pe care-l duceau la groapa fara sicriu pe o targa roasa de valul de lacuste, caci asa era patria pe atunci, n-aveau nici cosciuge pentru morti, ce mai, vazuse el odata cum un om incercase sa se spinzure cu funia altui spinzurat de un copac din piata din mijlocul satului si funia putrezita se rupse prea devreme si bietul om ramase agonizind in piata spre groaza cucoa­nelor care ieseau de la biserica, dar n-a murit, l-au facut sa-si vina in simtire cu lovituri de bita fara sa-si dea nimeni osteneala sa afle cine era, pentru ca pe timpul acela nimeni nu stia cine esti daca nu te cunostea de la biserica, l-au virit cu picioarele intr-un butuc si l-au lasat in bataia soa­relui impreuna cu alti tovarasi de tortura, caci asa erau vremurile acelea ale conservatorilor cind Dumnezeu poruncea mai mult decit guvernul, vremurile grele pentru patrie inainte de a da el ordin sa se taie toti copacii din pietele satelor ca sa se puna capat infioratorului spectacol al spinzuratilor de duminica, interzisese pedeapsa cu bu­tucul, ingropaciunile fara cosciug, orice ar fi putut trezi in mintea oamenilor mirsavele legi anterioare regimului sau, construise drumul de fier prin tinuturile sterpe ca sa se termine odata cu nenorocirea aceea cu catirii ingroziti pe stincile de la marginea prapastiilor carind in spinare piane cu coada pentru balurile mascate de la conacele plantatiilor de cafea, caci el vazuse si prapadul cu cele treizeci de piane cu coada cazute intr-un abis despre care se vorbise si scrisese atita pina si in strainatate cu toate ca numai el ar fi putut aduce o marturie adevarata, se dusese la fereastra din intimplare chiar in clipa in care aluneca ultimul catir si-i trase si pe ceilalti in prapastie, astfel incit nimeni in afara lui nu auzise ragetul de groaza al animale­lor prabusindu-se si acordul nesfirsit al pianelor ce cazura odata cu ele rasunind in gol, in adincul unei patrii care pe atunci era cum erau toate inainte de venirea lui la putere, vasta si nesigura, pina intr-atit incit nu se putea sti daca era noapte sau era zi in acel crepuscul etern cu ceata

ridicindu-se in aburi calzi din cheile profunde unde se sfarimasera pianele importate din Austria, vazuse asta si inca multe altele din lumea aceea de demult, desi nici el insusi n-ar fi fost in stare sa sustina fara nici o umbra de indoiala daca erau cu adevarat amintiri traite de el sau ii fusesera povestite in noptile de cosmar ale razboiului cind zacea scuturat de friguri, sau daca nu cumva le vazuse desenate prin cartile de calatorie, caci in fata planselor din ele petrecea extaziat multe ceasuri libere cind apele puterii erau linistite, insa nimic din toate astea nu conta, ce naiba, cu timpul vor fi adevarate, o sa vedeti, spunea, constient ca mizga aceea de amintiri nesigure care-i veneau in minte doar cind incepea sa se ridice fumul bali­gilor, uitindu-le apoi pentru totdeauna, nu era adevarata lui copilarie, pe care si-o traise de fapt in oaza fericita daruita de unica si legitima mea sotie Leticia Nazareno, care-l aseza in fiecare dupa-amiaza de la doua la patru pe un scaunel ca la scoala sub bolta de glicine ca sa-l invete sa citeasca si sa scrie, ea isi pusese in joc toata staruinta de novice in actiunea aceasta eroica, iar el i-o impartasi cu ingrozitoarea-i rabdare de om batrin, cu nestramutata vointa a puterii sale nemarginite, din toata inima, asa incit buchisea cintat si plin de insufletire socul in sac si sacul pe cap, scufie de fir, cinta fara sa se auda si fara sa-l auda nimeni in larma stirnita de pasarile mamei lui moarte taranul pune untura in oala, tata pune tutun in pipa, Cecilia vinde ceara secara ceapa cirese si cicoare, Cecilia vinde de toate, ridea, repetind in zumzetul cosasilor lectia de citire pe care Leticia Nazareno o cinta in ritmul metronomului ei de novice, pina cind toata firea se umplea de creaturile plamadite de vocea ta si in intinsa lui imparatie de jale nu mai era alt adevar decit cele pilduitoare din abecedar, nu mai era nimic altceva decit luna peste lume, capra calca piatra, urma scapa turma, fata are fusta frumoasa, lectiile de citire pe care el le tot repeta pretutindeni cum erau si portretele lui si la orice ora, pina si in prezenta ministrului de finante al Olandei care se zapaci uitind de scopul vizitei oficiale cind batrinul incruntat isi ridica mina cu manusa de atlaz in bezna de nepatruns a puterii sale si intrerupse audienta ca sa-l pof­teasca sa cinte impreuna mamica mea ma iubeste, Ismael a stat sase zile pe uscat, frunza frasinului freamata, batind cu aratatorul ritmul metronomului si repetind pe de rost lectia de marti cu o dictie fara cusur dar atit de nelalocul sau incit intrevederea lua sfirsit asa cum dorise el lasindu-se pe alta data plata datoriilor olandeze, cind o sa fie o ocazie mai buna, cind o sa avem timp, hotari, spre uluirea leprosilor, orbilor si damblagiilor care se trezira in zori printre tufele ninse de trandafiri vazindu-l pe batrinul sumbru care facea pe tacute semnul binecuvintarii, cintind de trei ori ca la sfinta liturghie eu sint rege dupa lege, ingina, betivul bea bautura, ingina, farul e un turn foarte inalt cu o lumina ce calauzeste navigatorii noaptea, ingina, constient ca in umbra fericirii lui senile nu exista alt timp decit cel al preaiubitei lui Leticia Nazareno in caldura zbenguielilor sufocante din timpul siestei, nu mai aveam nici o alta dorinta decit sa stau gol cu tine pe rogojina uda de sudoare sub liliacul captiv al ventilatorului electric, nu mai era alta lumina decit cea a bucilor tale, Leticia, nimic altceva decit titele tale totemice, picioarele-ti plate, ramurica de virnant tamaduitor, si lunile apasatoare de ianuarie din indepartata insula Antigua unde ai venit pe lume in zorii unei zile de singuratate brazdata de un vint arzator dinspre mlastinile putrede, se inchisesera in camera pentru invitatii de onoare cu ordinul lui expres ca nimeni sa nu se apropie la cinci metri de usa caci o sa fiu foarte ocupat invatind sa citesc si sa scriu, astfel ca nimeni nu-l intrerupse nici macar cu vestea, domnule general, ca varsatul negru facea prapad prin sate, in timp ce ritmul inimii mele o lua inaintea metrono­mului intetit de puterea nevazuta a mirosului tau de animal de padure, cintind piticul joaca intr-un picior, magarul merge la moara, Otilia spala ciubarul, vitel se scrie cu v de la vaca, pe cind Leticia Nazareno ii dadea la o parte testicolul cu hernie ca sa-i curete resturile de rahat de la ultima lor impreunare, il cufunda tot in apa curata a cazii meta­lice cu picioare de leu si-l dadea cu sapun englezesc, il freca bine cu buretele si-l clatea cu apa cu infuzie de ierburi aromate cintind pe doua voci cu j se scrie jug, judet si jaratic, il ungea intre picioare cu unt de cacao ca sa-i aline rosatura de la bandajul pentru hernie, ii pudra cu acid boric steaua ofilita a fundului si-i dadea citeva palme usoare intocmai ca o mama dragastoasa pentru ca te-ai purtat urit cu ministrul din Olanda, na-na, ii ceru drept pocainta sa ingaduie intoarcerea in tara a comunitatilor de misionari pentru saraci ca sa se ocupe iar de orfelinate, spitale si alte institutii de caritate, insa el o invalui cu aura lugubra a dusmaniei sale de nepotolit, nici in ruptul capului, ofta, nu exista putere pe lumea asta si nici pe cealalta care sa-l faca sa-si schimbe o hotarire luata de el insusi si prin viu grai, ea il ruga in toiul nadufului de dragoste de la ora doua fa-mi o favoare, iubitule, una singura, lasa sa vina inapoi comunitatile de misionari din toate provinciile, care isi vad de treaba lor departe de orice soi de ambitie politica, dar el ii raspunse precipitat printre gifiielile-i de barbat grabit nici vorba, dragostea mea, mai bine mort decit umilit de droaia asta de lasi care pun saua pe indieni in loc de catiri si impart siraguri de margele din sticla colorata in schimbul inelelor si cerceilor de aur, nici gind, protesta, nesimtitor la rugamintile fierbinti ale Leticiei Nazareno, femeia nenorocirii mele, care-si strinsese zdravan picioarele cerindu-i sa deschida scolile confesionale desfiintate de guvern, sa ridice restrictiile puse pe bunurile de mina moarta, fabricile de zahar, bisericile transformate in cazinouri, dar el se intoarse cu fata la perete dispus mai degraba sa renunte la chinul neostoit al iubirii tale molcome si ametitoare decit sa se dea batut in fata acestor tilhari ai Domnului care veacuri in sir au supt singele patriei, nici in ruptul capului, hotari el, si totusi s-au intors, domnule general, au venit inapoi in tara prin orice mijloc toate comunitatile de misionari pentru saraci potrivit ordinului sau confidential de a debarca fara zgomot in golfuri tainice, le platira indemnizatii exorbitante, bunurile expropriate au fost inapoiate cu virf si indesat si s-au abolit legile recente care prevedeau casatoria civila, divortul, invatamintul laic, tot ce hotarise prin viu grai in turbarea ce-l cuprinsese la batjocura aceea de proces al canonizarii mamei sale Benedición Alvarado, Domnul s-o odihneasca in imparatia lui, ce dracu, insa Leticia Nazareno nu se multumi cu atit ci ii ceru si mai mult, il ruga pune-ti urechea pe pintecul meu sa auzi cum cinta copilasul care crestea in ea, caci se trezise la miezul noptii speriata de glasul acela adinc care descria paradisul acvatic al maruntaielor tale brazdate de un asfintit violet si vinturi de catran, glasul acela launtric ce-i vorbea de polipii rarunchilor tai, de otelul moale al matelor tale, ambra calda a urinei tale dormind la izvoarele ei, si el si-a pus urechea care-i tiuia mai putin pe pintecele ei si a auzit bolboroseala tainica a copilului zamislit de pacatul lor mortal, un copil din pintecele noastre nerusinate care trebuie sa se cheme Emanuel, fiindca acesta e numele cu care Domnul e cunoscut de ceilalti dumnezei, si o sa aiba in frunte o stea alba marturie a obirsiei sale alese si o sa mosteneasca spiritul de jertfa al mamei si maretia tatalui si acelasi destin de conducator nevazut, insa avea sa fie rusinea lumii si stigmatul patriei din pricina naturii lui nelegitime, atita vreme cit el nu se hotara sa consfinteasca in fata altarului ceea ce injosise in asternut atit amar de ani de concubinaj blestemat, si atunci si-a facut drum prin valurile de nunta ca spuma ale aparatorii vechi de tintari, cu rasuflarea aceea ca de cazan de vapor ce-i iesea din strafundul cumplitei furii inabusite, strigind nici in ruptul capului, mai bine mort decit insurat, si-si tiriia uriasele picioare de mire ascuns prin saloanele unei case devenite straine, a carei splendoare de odinioara fusese reinviata dupa prelungul rastimp de intuneric al doliului oficial, valurile negre ca in saptamina Patimilor fusesera smulse de pe cornise, lumina marii scalda dormitoarele, balcoa­nele erau pline de flori, se auzeau marsuri de fanfara, si toate astea se facusera spre a implini un ordin pe care el nu-l daduse, dar care a fost al dumneavoastra fara nici o umbra de indoiala, domnule general, caci avea aceeasi fermitate linistita a vocii si acelasi mod nestramutat de a-si manifesta autoritatea, si el incuviinta, asa sa fie, si se redeschisera bisericile ferecate, iar manastirile si cimitirele au fost restituite vechilor congregatii prin alt ordin al sau care nici acesta nu fusese dat insa el il aprobase, asa sa fie, si se restabilira vechile sarbatori religioase si zilele de post, si prin balcoanele deschise intrau imnurile de bucurie ale multimii care inainte cintase spre a-l proslavi pe el, iar acum, ingenuncheata sub soarele arzator, o facea in cinstea vestii minunate ca-l adusesera pe Dumnezeu pe un vapor, domnule general, zau ca da, il adusesera din ordinul tau, Leticia, printr-o lege de alcov ca atitea altele date de ea in secret fara a se consulta cu nimeni si pe care el le aproba in public ca sa nu para in ochii lumii ca-si pierduse virtutea autoritatii, pentru ca tu erai puterea ascunsa a acelor procesiuni nesfirsite pe care le privea uluit de la fereastra dormitorului sau, pina se pierdeau in zare, acolo unde nu ajunsera hoardele fanatice ale mamei sale Benedición Alvarado, a carei memorie fusese desfiintata din timpul omenesc, ii risipisera in vint zdrentele rochiei de mireasa si scrobeala oaselor si pusesera din nou lespedea cu fata in jos deasupra criptei, cu literele inauntru ca sa nu ramina nici urma din numele sau de vanzatoare de pasari in vesnica odihna si de maestra in vopsitul mierlelor-galbene pina la sfirsitul veacurilor, si toate astea din ordinul tau, fiindca tu ai fost cea care poruncisesi astfel pentru ca nici o amintire de femeie sa nu-ti intunece memoria, Leticia Nazareno, piaza mea rea, ticaloasa. Ea il schimbase la o virsta cind nimeni nu se mai schimba, poate doar ca sa moara, izbutise sa-i infringa prin tertipuri de asternut rezistenta copilareasca, nici in ruptul capului, mai bine mort decit insurat, il obligase sa-si lege un bandaj nou pentru hernie, asculta cum mai suna ca o talanga de oaie ratacita in intuneric, il silise sa-si puna cizmele de lac cu care dansase primul vals cu regina, iar la calciiul sting pintenul de aur daruit de amiralul marii oceanice ca sa-l poarte ca semn al autoritatii supreme pina la moarte, uniforma ta cu galoane si fireturi si epoleti ca de statuie pe care el nu si-o mai imbracase de pe vremea cind i se puteau vedea inca ochii tristi, barbia ginditoare, mina taciturna cu manusa de atlaz dupa perdelutele limuzinei prezidentiale, il obliga sa-si puna sabia ta de razboi, medaliile cu cordonul ordinului cavalerilor Sfintului Mormint pe care ti le-a trimis Suveranul Pontif pentru ca ai restituit bisericii bunurile expropriate, il obliga sa se dea cu parfum barbatesc, m-ai impodobit ca pe un altar de sarbatoare si m-ai dus in zori pe picioarele mele in sumbrul salon de audiente mirosind a luminari de mort cu ghirlande de flori de portocal la ferestre si simbolurile patriei atirnate pe pereti, fara martori, si m-ai facut sa intru in jugul novicei care-si pusese sub rochia cu volane de muselina un jupon de pinza ce o stringea ca un ghips spre a-si ascunde rusinea celor sapte luni de desfriu tainic, naduseam amindoi in toropeala marii invizibile pre­simtite mereu si care impresura tristul salon de bal unde nu avusese voie sa intre nimeni din ordinul lui, ferestrele fusesera zidite, orice urma de viata din palat fusese stearsa pentru ca lumea sa nu afle nici cel mai mic zvon despre marea nunta pe furis, abia daca puteai respira de caldura si de apasarea baiatului prematur care inota printre lichenii intunericului din dunele maruntaielor tale, caci el hotarise sa fie baiat, si era intr-adevar, cinta in strafundul fiintei tale cu acelasi glas de izvor nevazut cu care arhiepiscopul primat imbracat in vesminte pontificale il proslavea pe Dumnezeu acolo sus ca sa nu-l auda nici santinelele care motaiau, cu aceeasi groaza de scafandru ratacit cu care arhiepiscopul primat isi incredinta sufletul Domnului pentru a-l intreba pe batrinul impenetrabil ceea ce nimeni pina atunci si nici dupa aceea nu s-ar fi incumetat in vecii vecilor sa-l intrebe, daca o vrei de sotie pe Leticia Mercedes Maria Nazareno, si el abia clipi, o vreau, abia daca-i zornaira medaliile de razboi de pe piept sub apasarea ascunsa a inimii, insa vocea lui era atit de autoritara incit faptura fara seaman din maruntaiele tale se zvircoli intorcindu-se de tot in echinoctiul sau de ape dense si-si indrepta rasaritul gasind drumul catre lumina, si atunci Leticia Nazareno se rasuci, aplecindu-se si plingind, Doamne-Dumnezeule, ai mila de roaba ta umila care mult s-a mai desfatat nesocotind sfintele tale legi si acum primeste supusa pedeapsa aceasta ingrozitoare, muscind totodata mitena de dantela pentru ca zgomotul oaselor dezarticulate ale mijlocului ei sa nu-i tradeze necinstea apasata strins de juponul de pinza tare, se puse pe vine, se sfirteca in balta aburinda a apelor ei rupte si-si scoase din virtejul faldurilor de muselina fatul de sapte luni care avea aceeasi marime si acelasi aer neajutorat de animal speriat ca un vitel fatat mort, l-a ridicat cu amindoua miinile incercind sa-l cerceteze la lumina tulbure a luminarilor de pe altarul improvizat, si a vazut ca era baiat, asa cum ati hotarit, domnule general, un baiat plapind si sfios care avea sa poarte fara cinste numele de Emanuel, cum era prevazut, si-l numira general de divizie cu autoritate efectiva din momentul in care el il aseza pe piatra de sacrificiu si-i taie cu sabia buricul, recunoscindu-l drept unicul meu copil legitim, parinte, boteaza-mi-l. Hotarirea aceea fara precedent avea sa fie preludiul unei noi epoci, cea dintii vestire a unor vremuri grele in care armata imprejmuia strazile inainte de a se face ziua, ordona sa se inchida ferestrele balcoanelor si alunga oamenii din piata lovindu-i cu patul pustilor pentru ca nimeni sa nu vada trecerea in goana mare a stralucitoarei limuzine cu caroseria din otel blindat si minere de aur cu scutul prezidential, iar cine se incumeta sa iscodeasca de pe terasele interzise nu-l mai vedea inauntrul ei ca odinioara pe generalul milenar sprijinindu-si barbia in mina ginditoare cu manusa de atlaz prin perdelutele brodate in culorile drapelului national, ci pe fosta novice durdulie cu palaria de pai cu flori artificiale si gulerul de vulpe albastra pe care si-l punea la git in ciuda caldurii, o vedeam coborind in dreptul pietei in zilele de miercuri in zori escortata de o patrula de soldati inarmati ducindu-l de mina pe micutul general de divizie care n-avea mai mult de trei ani si pe care nu puteai sa nu-l crezi, din pricina gratiei si gingasiei lui, o fetita deghizata in militar cu uniforma de gala cu fireturi de aur ce parea ca-i crestea pe trup, caci Leticia Nazareno i-o pusese inca dinainte de a-i iesi dintii de lapte cind il ducea in leaganul cu roti sa prezideze intrunirile oficiale in locul tatalui sau, il lua in brate cind trecea in revista trupele, il ridica deasupra capului ca sa primeasca ovatiile multimii pe stadionul de fotbal, ii dadea sa suga in automobilul descoperit in timpul defilarilor de ziua nationala fara sa-i pese de glumele pe furis stirnite de spectacolul public oferit de un general cu cinci sori agatat in extaz ca un vitel orfan de tita mamei, asista la receptiile diplomatice de cind a fost in stare sa se tina pe picioare, si atunci purta nu numai uniforma ci si medaliile de razboi pe care le alegea pe gustul lui din cutia cu decoratii imprumutate de tatal lui sa se joace, si era un copil serios, deosebit, stia sa se poarte in public de cind avea sase ani, tinind in mina cupa cu suc de fructe in loc de sampanie, in timp ce vorbea despre probleme de oameni in toata firea cu o naturalete si o gratie fireasca pe care nu le mostenise de la nimeni, chiar daca nu o singura data s-a intimplat ca asupra salonului de bal sa se abata un nor negru, timpul sa se opreasca, iar delfinul palid investit cu cele mai inalte demnitati sa cada prada somnului, liniste, sopteau, micutul general doarme, aghiotantii lui il scoteau pe brate, discutiile se intrerupeau brusc, incremeneau gesturile asistentei alcatuite din mer­cenari de lux si doamne rusinoase care abia indrazneau sa murmure ascunzindu-si in spatele evantaielor de pene risul stirnit de situatia neplacuta, ce ingrozitor, de-ar afla generalul, fiindca el lasase sa se raspindeasca zvonul scornit chiar de el ca era strain de orice se intimpla in lume si nu era la inaltimea maretiei lui, precum nazdravaniile publice ale unicului copil pe care-l recunoscuse ca fiind al lui dintre toti ceilalti fara numar pe care-i zamislise, sau atributiile exagerate ale unicei mele sotii legitime Leticia Nazareno care venea la piata in fiecare miercuri in zori ducindu-l de mina pe micul general ca o papusa in mijlocul escortei galagioase de slujnice de la cazarma si ordonante inar­mate, transfigurate de acea stranie stralucire vizibila a constiintei care precede iminentul rasarit al soarelui in Caraibi, se scufundau pina la briu in apa fetida a golfului pentru a intra pusi pe jaf in corabiile cu pinze peticite ancorate in vechiul port al vinzatorilor de sclavi, incarcate de flori din Martinica, de ghimbir din Paramaribo, smulgind in trecerea lor razboinica pestele pescuit, disputindu-si-l cu porcii pe care-i loveau cu patul pustii in jurul vechii bascule pentru sclavi folosita si acum, unde in alta zi de miercuri dintr-o alta epoca a patriei dinainte de el fusese cumparata la licitatie publica o senegaleza captiva care costase mai mult decit greutatea ei in aur din pricina frumusetii ei de cosmar, devastara totul, domnule general, mai rau ca lacustele, mai rau ca uraganul, dar el raminea impasibil la scandalul tot mai mare stirnit de Leticia Nazareno care dadea iama cum nici chiar el nu s-ar fi incumetat prin galeria pestrita a pietei de pasari si legume urmata de larma ciinilor vagabonzi care o latrau speriati de ochii de sticla uimiti ai vulpilor albastre, se foia cu siguranta nerusinata a autoritatii printre coloanele zvelte de fier forjat sub uriasa bolta luminata pe care se vedeau ramuri si frunze mari de sticla galbena, mere de sticla trandafirie, fabuloase cornuri ale abundentei cu flori de sticla albastra, unde alegea fructele cele mai frumoase si legumele cele mai proaspete ce se vestejeau totusi la atingerea ei, fara sa fie constienta de puterea malefica a miinilor sale, care facea ca piinea calda inca sa prinda mucegai si-i innegrise verigheta de aur, si atunci se dezlantuia injurind precupetele si invinovatindu-le ca ascunsesera marfa cea mai buna si lasasera pentru palat numai porcaria asta de mango, hoatelor ce sinteti, numai dovleacul asta care suna pe dinauntru ca un maracas, ticaloaselor, numai mizeria asta de coaste pline de viermi care nu sint de vita ci de magar mort de ciuma, se vede de la o posta, nenorocitelor, tipa cit o tinea gura, in timp ce slujnicele cu cosuri si ordonantele cu copai de adapat animalele luau cu japca tot ce intilneau in cale, iar strigatele ei de pirat erau mai stridente decit urletul ciinilor innebuniti de izul de vizuina ninsa al cozilor de vulpi albastre care-i erau aduse vii la porunca sa din insula printului Eduard, mai ascutite decit replicile usturatoare ale papagalilor nerusinati pe care stapinele lor ii invatau in secret tot ce ele nu-si puteau ingadui sa spuna dupa bunul lor plac, Leticia hoata, calugarita curva, ii strigau cocotindu-se pe ramurelele de fier forjat ale frunzisului de sticla in culori prafuite de pe bolta din hala pietei unde se stiau la adapost de prapadul acela al sarabandei corsarilor ce se repeta in fiecare miercuri in zori cit a tinut copilaria zgomotoasa a micutului general de convenienta a carui voce devenea tot mai dulce si ale carui gesturi pareau tot mai gingase cu cit se straduia sa lase impresia de barbat in toata firea cu sabia lui de riga pe care inca o tiriia dupa el in mers, raminind imperturbabil in toiul acelei pradaciuni, senin, mindru, cu aerul demn si inflexibil pe care maica-sa i-l insuflase pentru a fi vrednic de obirsia aleasa dar care era injosita chiar de ea la piata prin acele apucaturi de catea intaritata si prin injuraturile ca la usa cortului sub privirile impasibile ale batrinelor negrese cu turbane de pinza in culori stralucitoare care indurau ocarile si contemplau jaful facindu-si vint cu evantaiul fara a clipi, cu o liniste abisala de idoli asezati pe jos, fara a respira, mestecind foi de tutun si cocoloase din frunze de coca, leacuri ieftine care le faceau sa poata supravietui unei asemenea josnicii pina cind asaltul necrutator ca navala lacustelor se sfirsea si Leticia Nazareno isi croia drum cu soldatelul ei de jucarie printre spinari zbirlite de ciini frenetici si striga din poarta puneti totul in contul guvernului, ca totdeauna, iar ele oftau, Doamne-Dumnezeule, de-ar sti generalul, de-ar fi cineva in stare sa-i povesteasca, amagindu-se cu iluzia ca el n-a stiut pina in ceasul mortii ceea ce stia toata lumea fiind vorba de un adevarat scandal si anume ca unica mea sotie legitima Leticia Nazareno facuse prapad printre groaznicele lebede de sticla si oglinzi cu rame de scoici si scrumiere de coral din bazarele hindusilor, golind pravaliile sirienilor de cupoanele de tafta cernita si luind cu pumnii siragurile de pestisori aurii si amulete ocrotitoare ale vinzatorilor ambulanti de podoabe de pe strada mare, care-i strigau in fata esti mai vulpe decit letitiile albastre pe care le purta atirnate la git, punind mina pe tot ce-i iesea in cale pentru a-si satisface gustul pueril si viciul de a cere fara sa aiba nevoie, doar atit ii mai ramasese de pe vremea cind era novice, numai ca acum nu trebuia sa cerseasca intru numele Domnului pe la portile gradinilor cu parfum de iasomie din cartierul viceregilor, ci poruncea sa se incarce in furgoane militare tot ce-si alegea dupa bunul ei plac fara alt efort din parte-i decit acela de a da ordinul urgent de a se trece totul in contul guvernului. Era ca si cum ar fi spus treceti in contul Domnului, pentru ca nimeni nu stia pe atunci daca el mai traia in mod cert, devenise invizibil, vedeam zidurile fortificate pe colina din Piata Armelor, palatul prezi­dential cu balconul discursurilor lui legendare, ferestrele cu perdele de dantela si ghivece de flori atirnate la cornise, care noaptea parea un vas cu aburi navigind pe cer, nu numai cind era privit din orice colt al orasului, ci si de la sapte leghe din largul marii, dupa ce il zugravisera in alb si-l luminasera cu globuri de sticla in cinstea vizitei cunos­cutului poet Ruben Dario, desi nici unul din semnele acelea nu dovedea cu toata siguranta ca el s-ar afla inauntru, dimpotriva, ne gindeam pe buna dreptate ca aparentele acelea de viata erau artificii militare prin care se incerca sa se dezminta versiunea tot mai raspindita ca el cazuse prada unei crize de misticism senil, ca renuntase la fastul si vanitatea puterii, impunindu-si singur penitenta de a trai anii care-i mai ramasesera intr-o cumplita stare de prostratie, supunindu-si spiritul la privatiuni si trupul la tot felul de chinuri, fara a minca altceva decit piine de secara si bind numai apa de izvor, dormind pe lespezile goale ale unei chilii din manastirea calugaritelor basce spre a-si rascumpara pacatul de a fi posedat cu forta si a fi lasat grea o femeie care nu se cuvenea sa fie atinsa si care numai fiindca Dumnezeu e indurator nu se calugarise inca, si totusi nimic nu se schimbase in vastul sau regat al amaraciunii pentru ca Leticia Nazareno tinea cheia puterii lui si ii era de-ajuns sa spuna ca el poruncise sa se treaca totul in contul guvernului, o formula veche prin care la inceput parea ca e foarte usor sa se eschiveze, dar care cu trecerea timpului deveni tot mai de temut, pina cind un grup de creditori mai curajosi se incumeta sa se infatiseze dupa multi ani cu un geamantan de facturi neachitate la garda palatului prezidential si ne pomeniram uluiti ca nimeni nu ne-a spus nici da nici nu, ci ne-au trimis cu un soldat de serviciu intr-o salita discreta de asteptare unde ne-a primit un ofiter de marina foarte amabil, foarte tinar, cu voce calma si numai zimbete, care ne-a oferit o ceasca de cafea proaspata si aromata din recolta prezidentiala, ne-a aratat birourile albe si luminoase cu plasa de sirma la ferestre si ventilatoarele cu palete in tavan, si totul era atit de diafan si de omenesc incit te intrebai descumpanit unde era oare puterea in aerul acela mirosind a medicamente parfumate, unde era josnicia si neinduplecarea puterii in constiinta acelor functionari in camasi de matase care cirmuiau fara graba si in tacere, ne-a aratat gradinita interioara cu tufele de trandafiri ce fusesera curatate cu foarfeca de Leticia Nazareno pentru a purifica boarea zorilor de amintirea apasatoare a leprosilor si orbilor si damblagiilor care fusesera trimisi sa moara in uitare prin azilele de binefacere, ne-a aratat vechiul sopron al concu­binelor, masinile de cusut ruginite, paturile de cazarma unde sclavele seraiului dormisera pina si cite trei in celule de pedeapsa ce aveau sa fie darimate pentru a se construi in loc capela particulara, ne-a aratat de la fereastra lui interioara galeria cea mai ascunsa a palatului, bolta de glicine aurite de soarele de la ora patru deasupra chioscului din sipci verzi unde tocmai terminase de mincat impreuna cu Leticia Nazareno si copilul, singurele fiinte care aveau voie sa se aseze la masa cu el, ne-a aratat legendarul seiba la umbra caruia agatau hamacul din pinza de sac in culorile drapelului national unde el isi facea siesta in dupa-amiezile mai calduroase, ne-a aratat grajdurile unde mulgeau vacile, putinile pentru brinza, fagurii, iar cind ne-am intors pe cararea pe care venea el in zori ca sa fie de fata la muls se opri strafulgerat de lumina unei revelatii si ne arata cu degetul urma unei cizme in noroi, uitati-va, spuse, e pasul lui, si am ramas incremeniti privind conturul unei talpi mari si grosolane in care se desluseau semetia si siguranta linistita si izul de rapan vechi al unui tigru deprins cu singuratatea, si in aceasta urma am vazut puterea, i-am simtit prezenta misterioasa cu mai multa forta revelatoare decit atunci cind unul dintre noi a fost ales sa-l vada pe el in carne si oase deoarece capii armatei incepeau sa se ridice impotriva veneticei care izbutise sa adune in miinile ei mai multa putere decit comandamentul suprem, decit guvernul, si chiar decit el, caci Leticia Nazareno ajunsese atit de departe cu fumurile-i de regina ca insusi statul-major prezidential isi asuma riscul de a da libera trecere unuia dintre noi, unul singur, ca sa incerce sa-i spuna, sa aiba cit de cit o idee despre cum stateau lucrurile in tara fara stiinta dumneavoastra, domnule general, si asa mi-a fost dat sa-l vad, era singur in cabinetul calduros cu peretii albi plini de gravuri cu cai englezesti, statea inclinat pe spate in fotoliul cu arcuri, sub ventilatorul cu palete, in uniforma sifonata de doc alb cu butoni de alama si fara nici un fel de galoane, isi tinea mina dreapta cu manusa de atlaz sprijinita de biroul de lemn pe care nu se aflau decit trei perechi identice de ochelari foarte mici cu rame de aur, iar in spatele lui era o vitrina cu carti prafuite parind mai degraba registre de contabilitate legate in piele de om, si la dreapta o fereastra mare deschisa, si aceasta cu plasa de sirma, de unde se vedea orasul intreg si tot cerul pe care nu se zareau nici nori si nici pasari pina dincolo de mare, si m-a incercat o usurare adinca pentru ca el parea mai putin constient de propria-i putere decit oricare din adeptii sai si era mai familiar ca in poze si totodata mai vrednic de mila, caci toata faptura lui era imbatrinita si vlaguita si parea devorata de o boala nesatioasa, pina intr-atit ca n-a avut putere nici sa-mi spuna sa stau jos, ci imi indica doar printr-un semn sfirsit cu manusa de atlaz, imi asculta cuvintele fara sa ma priveasca, rasuflind anevoie cu un suierat ascutit, un suierat ascuns ce raspindea in incapere un miros de creozot, adincit cu desavirsire in cercetarea socotelilor pe care eu i le lamuream cu ajutorul unor exemple ca la scoala, deoarece el nu reusea sa inteleaga notiunile abstracte, astfel ca am inceput prin a-i demonstra ca Leticia Nazareno ne datora bani pe un sul de tafta atit de gros incit masura de doua ori mai mult decit distanta pe mare ce ne despartea de Santa María del Altar, adica 190 de leghe, iar el zise aha parca pentru sine, si am terminat aratindu-i ca totalul datoriei cu reducerea speciala pentru excelenta sa era de sase ori premiul cel mare de la loterie vreme de zece ani, si el spuse iar aha si abia atunci ma privi in fata fara ochelari si am putut vedea ca ochii lui erau sfiosi si intelegatori, si numai atunci mi-a zis cu o voce stranie ca de armoniu ca socotelile noastre erau exacte si indreptatite, fiecare trebuia sa primeasca ce-i al lui, zise, asa ca treceti totul in contul guvernului. Asa era el cu adevarat pe vremea cind Leticia Nazareno il facuse ca nou fara apucaturile salbatice mostenite de la maica-sa, Benedición Alvarado, il dezvata sa manince plimbindu-se cu farfuria intr-o mina si lingura intr-alta si se asezau toti trei la o masuta de plaja sub bolta de glicine, el in fata copilului si ea intre amindoi, invatindu-i regulile de buna purtare si de igiena in timpul mesei, le arata cum sa stea cu sira spinarii lipita de spatarul scaunului, cu furculita in mina stinga si cutitul in dreapta, mestecind fiecare imbucatura de cincisprezece ori pe o parte si de cincisprezece ori pe cealalta cu gura inchisa si capul drept, fara a tine seama de protestele lor ca parc-ar fi fost la cazarma cu atitea reguli, il invata sa citeasca dupa prinz ziarul oficial in care aparea el insusi ca patron si director onorific, i-l punea in mina cind il vedea trintit in hamac la umbra uriasului seiba din gradina familiei spunindu-i ca era de neconceput ca un adevarat sef de stat sa nu fie la curent cu tot ce se petrece in lume, ii aranja ochelarii de aur pe nas si-l lasa sa se balaceasca in lectura stirilor despre el insusi in vreme ce ea il antrena pe copil la jocul deprins la calugarite cu mingea de cauciuc, iar el se regasea pe sine in poze atit de vechi incit multe din ele nici nu erau ale lui ci ale unei sosii de odinioara care murise in locul lui si al carui nume nu si-l mai amintea, se vedea prezidind consiliile de ministri din zilele de marti la care nu mai asista de pe timpul cometei, lua cunostinta de cuvintele istorice pe care i le atribuiau ministrii lui de cul­tura, citea picotind in zapuseala iscata de norii mari ratacitori in dupa-amiezele de august, adincindu-se putin cite putin in viitoarea nadusita a siestei si mormaind ce rahat de ziar, la dracu, nu pricep cum il suporta lumea, mormaia, dar ceva tot ii raminea pesemne din lectura aceea anevoioasa fiindca se destepta din somnul scurt si usor cu cite o idee noua inspirata de stiri, le trimitea ordine ministrilor prin Leticia Nazareno, acestia ii raspundeau tot prin ea straduindu-se sa-i ghiceasca gindurile prin gindurile ei, pentru ca tu erai ceea ce dorisem sa fii, cea care-mi talmaceste intentiile cele mai tainice, tu erai vocea mea, judecata si forta mea, era urechea lui cea mai fidela si la pinda in vuietul de lava neincetata al lumii inaccesibile care-l asedia, desi in realitate cele de pe urma oracole ce-i conduceau soarta erau anunturile anonime scrise pe peretii closetelor personalului de serviciu, din care deslusea adevarurile ascunse pe care nimeni nu s-ar fi incumetat sa i le dezvaluie, nici macar tu, Leticia, le citea in zori intorcindu-se de la mulsul vacilor, inainte de a fi sterse de ordonante si poruncise sa se varuiasca zilnic zidurile acelea pentru ca nimeni sa nu reziste ispitei de a-si descarca ura ascunsa, si astfel cunoscu acolo toata amaraciunea de a fi comandant suprem si intentiile infrinate ale celor care prosperau in umbra lui ponegrindu-l pe la spate, se simtea atotputernic cind reusea sa descifreze o enigma a sufletului omenesc in imaginea revelatoare a inscriptiilor acelor canalii, incepu sa cinte din nou dupa atitia ani privind prin ceata pinzei care apara de tintari somnul matinal de balena pe uscat al unicei si legitimei sale sotii Leticia Nazareno, scoala-te, cinta, inima bate de ora sase, marea-i la locul ei, viata merge mai departe, Leticia, viata imprevizibila a singurei sale femei din atit de multe, care obtinuse de la el totul in afara de favoarea marunta de a se trezi dimineata alaturi de ea in pat, caci el pleca dupa ce faceau dragoste pentru ultima oara, atirna felinarul pentru cazuri de urgenta in pragul dormitorului sau de burlac batrin, punea cele trei zavoare, cele trei lacate, cei trei drugi, se trintea cu fata in jos pe podea, singur si imbracat, cum facuse in toate noptile dinainte de tine, cum facu fara tine pina in cea de pe urma noapte cu visele-i de inecat singuratic, se intorcea dupa muls in camera ta mirosind a salbaticiune in noapte pentru a-ti da mai departe tot ce doreai, intrecind cu mult mostenirea nemasurata a mamei lui, Benedición Alvarado, mai mult decit visase o fiinta omeneasca de pe lumea asta, nu numai pentru ea, ci si pentru neamurile ei nesfirsite care soseau de prin insulele pierdute ale Antilelor fara alta avere decit pielea de pe ele, fara vreun titlu in afara numelui de Nazareno, o familie aspra cu barbati cutezatori si femei cuprinse de fierbinteala lacomiei care luasera cu asalt monopolul sarii, al tutunului, al apei potabile, vechile privilegii cu care el ii favorizase pe comandantii diferitelor arme spre a-i tine departe de alt soi de ambitii si pe care Leticia Nazareno le smulsese incetul cu incetul prin ordine ale lui pe care de fapt el nu le dadea insa le incuviinta, asa sa fie, abolise astfel barbarul sistem de executare prin sfirtecarea trupului tras de cai si incercase sa-l inlocuiasca prin scaunul electric daruit de comandantul debarcarii pentru ca si noi sa ne bucuram de metoda cea mai civilizata de a omori, vizitase laboratorul groazei din fortareata portului unde erau alesi detinutii politici cei mai vlaguiti pentru a se antrena cu ei minuind tronul mortii ale carui descarcari absorbeau intreaga energie electrica a orasului, stiam cu precizie ora acestui experiment mortal fiindca ramineam o clipa in bezna cu respiratia taiata de groaza, pastram un minut de recule­gere in bordelurile din port si inchinam un pahar pentru sufletul condamnatului, nu doar o data ci de mai multe ori caci majoritatea victimelor ramineau prinse in cure­lele scaunului ce le brazdau trupul ca un salam legat cu sfoara scotind fum si mirosind a carne arsa dar inca gifiind de durere, pina cind cineva se indura de ele si le omora impuscindu-le dupa mai multe incercari nereusite, totul ca sa-ti faca tie pe plac, Leticia, pentru tine golise puscariile si autorizase din nou repatrierea dusmanilor lui si dadu un decret euforic ca nimeni sa nu fie pedepsit pentru delict de opinie, nici urmarit pentru convingerile sale intime, incredintat din tot sufletul in plenitudinea toamnei lui ca pina si cei mai inversunati adversari aveau dreptul sa-i impartaseasca linistea de care el se bucura in noptile molcome de ianuarie alaturi de singura femeie demna de privilegiul de a-l vedea fara camasa si in izmene lungi si cu uriasa umflatura a herniei aurita de razele lunii pe terasa palatului, contemplau impreuna salciile misterioase

daruite de Craciun de regii Babiloniei pentru a fi plantate in gradina batuta de ploi, desfatindu-se de soarele palid prin perdeaua de apa ce nu inceta sa cada si de steaua polara aninata in inaltul frunzelor, scrutind universul pe undele radioului interferate de bruiajul batjocoritor al planetelor fugare, pe cind ascultau impreuna episodul zilnic din romanele difuzate de postul din Santiago de Cuba care le lasau in suflet un simtamint tulbure, nestiind daca miine vom mai fi in viata sa aflam cum se sfirseste povestea asta nenorocita, el apuca sa se joace cu copilul inainte de a-l trimite la culcare si-l invata tot ce se putea sti despre minuirea si pastrarea armelor de razboi, stiinta ome­neasca pe care el o cunostea mai bine ca oricine, insa unicul lui sfat a fost sa nu dea niciodata un ordin daca nu esti sigur ca o sa fie indeplinit, punindu-l sa-l repete atit cit i s-a parut ca e nevoie pentru a nu uita in veci ca singura greseala care nu o poate face nici macar o data in toata viata un om investit cu putere si autoritate este aceea de a da un ordin fara a fi incredintat ca o sa fie indeplinit, un sfat mai degraba de bunic patit decit de parinte intelept si pe care copilul n-avea sa-l uite niciodata chiar de-ar fi trait cit el, fiindca i l-a bagat in cap pe cind il invata sa traga pentru prima oara la virsta de sase ani cu un tun cu recul ale carui bubuituri de urgie au dezlantuit, socoteam noi, ingrozitoarea furtuna uscata cu fulgere si tunete vulcanice si turbatul vint polar de la Comodoro Rivadavia care a rascolit strafundurile marii si a luat pe sus circul cu animale care-si ridicase cortul in piata vechiului port al vinzatorilor de sclavi, incit am scos cu navoadele efefanti, clovni inecati, girafe urcate pe trapeze de furia prapadului, ce printr-o adevarata minune n-a scufundat nava cu banane cu care a ajuns dupa citeva ceasuri tinarul poet Felix Ruben Garcia Sarmiento care avea sa devina faimos sub numele de Ruben Dario, din fericire marea se linisti pe la patru, vazduhul curatat se umplu de furnici zburatoare si el aparu la fereastra dormitorului si vazu la adapostul colinelor din port mica nava alba aplecata la tribord si cu catargele rupte, dar plutind in afara de orice primejdie in blindetea dupa-amiezii purificate de pucioasa furtunii, il vazu pe capitan pe puntea de comanda conducind manevra dificila in cinstea pasagerului ilustru cu haina de postav cenusiu si vesta la doua rinduri de care el nu auzi decit in duminica urmatoare cind Leticia Nazareno il ruga sa-i faca favoarea de neconceput de a o insoti la serata lirica la Teatrul National si el incuviinta fara sa clipeasca, de acord. Asteptaram trei ore in picioare in atmosfera umeda din stal sufocindu-ne in hainele de gala pe care ni le impusesera urgent in ultimul moment, cind in sfirsit incepu imnul national si ne-am intors aplaudind spre loja cu stema patriei unde isi facu aparitia novicea durdulie cu palaria de pene unduitoare si cozile de vulpi nocturne peste rochia de tafta, se aseza fara a saluta linga copilul in uniforma de parada care raspunse aplauzelor cu manusa de atlaz ca un crin tinuta in mina asa cum ii spusese maica-sa ca faceau printii de odinioara, si n-am mai vazut pe nimeni altcineva in loja prezidentiala, dar in cele doua ceasuri cit tinu recitalul ne chinui certitudinea ca el se afla acolo, ii simteam prezenta invizibila care ne veghea destinul spre a nu fi schimbat de haosul poeziei, el orinduia dragostea, hotara intensitatea si sorocul mortii intr-un ungher al lojii in penumbra de unde vedea fara sa fie vazut minotaurul greoi al carui glas de tunet marin il desprinse luindu-l pe sus de la locul lui si din prezent si-l facu sa pluteasca fara voie in sunetul de aur al trompetelor limpezi de pe arcurile de triumf ale zeilor Marte si ale zeitelor Minerva, intr-o glorie ce nu era a dumneavoastra, domnule general, vazu atletii eroici purtind stindarde ogarii negri de vinatoare puternicii cai de razboi cu copite de fier suliti si lancii de paladini cu panase stufoase care duceau cu ei drapelul strain pe care-l capturasera spre cinstea unor arme ce nu erau ale dumneavoastra, vazu trupa de tineri viteji care infruntasera soarele verii purpurii zapezile si viscolul iernii inghetate noaptea si chiciura si ura si moartea intru slava eterna a unei patrii nemuri­toare mai mari si mai glorioase decit toate cele visate de el in nesfirsitele-i deliruri de pe vremea frigurilor de soldat descult, se simti sarac si neinsemnat in bubuitul cutre­murator al aplauzelor pe care le incuviinta din umbra gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, asa parada zic si eu, nu porcariile pe care mi le organizeaza oamenii mei, simtindu-se marunt si singur, chinuit de toropeala si de tintari si sufocat de coloanele vopsite cu auriu si catifeaua vesteda din loja de onoare, drace, cum e cu putinta ca indianul asta sa poata scrie ceva atit de frumos cu aceeasi mina cu care se sterge la fund, isi zicea, atit de tulburat de revelatia frumusetii scrise ca isi tira uriasele-i picioare de elefant captiv in cadenta marsurilor triumfale ale tobelor, atipea in ritmul imnurilor sonore de slava intonate de corul inflacarat pe care Leticia Nazareno il facea sa prinda viata pentru el la umbra arcurilor de triumf ale arborelui seiba din gradina, scria versurile pe peretii closetelor, incerca sa recite pe de rost intregul poem in olimpul cald al balegilor din grajdurile unde erau mulse vacile cind pamintul s-a cutremurat la explozia incarcaturii de dinamita ce se produse inainte de timp in portbagajul automobilului prezidential aflat in garaj, a fost ingrozitor, domnule general, o deflagratie atit de puternica incit multe luni mai tirziu am gasit inca prin tot orasul bucati rasucite din masina blindata pe care Leticia Nazareno si copilul urmau s-o ia peste un ceas ca sa se duca la piata ca in fiecare miercuri, caci atentatul era impotriva ei, domnule general, fara nici o indoiala, si atunci el se batu cu palma peste frunte, drace, cum se poate sa nu-l fi prevazut, ce s-a ales cu clarviziunea lui legendara daca nu si-a dat seama de atitea luni de zile ca mizgaliturile din closete nu erau indreptate impotriva lui, ca totdeauna, sau impotriva vreunuia din ministrii sai civili, ci se datorau fie obrazniciei celor din neamul Nazareno care ajunsesera sa ciupeasca pina si din bunurile rezervate autoritatii supreme, fie ambitiilor slujitorilor bisericii care obtineau de la puterea trecatoare favoruri nemasurate si vesnice, iar el luase aminte ca diatribele nevinovate impotriva mamei lui Benedición Alvarado devenisera injuraturi de papagal, rabufniri ale unor resentimente ascunse care dospeau nepedepsite in caldura closetelor si sfirseau prin a iesi in strada, cum se intimplase de atitea ori cu alte scandaluri mai neinsemnate stirnite chiar de el, cu toate ca nu s-a gindit niciodata si nici nu i-ar fi putut trece prin cap ca ar fi fost atit de salbatici incit sa puna doua chintale de dinamita chiar in incinta palatului prezi­dential, ticalosii de ei, cum se poate ca el sa fi fost atit de cufundat in extazul trimbitelor triumfale incit mirosul lui fin de tigru calit sa nu fi recunoscut la timp vechiul iz dulceag al primejdiei, ce naiba, convoca de urgenta comandamentul suprem: paisprezece militari tremurind cu totii, care dupa atitia ani de serviciu banal si de ordine transmise indirect il vedeam iar la citiva pasi de noi pe batrinul incert a carui existenta reala era cea mai simpla dintre enigmele sale, ne primi stind pe jiltul ca un tron din salonul de audiente cu uniforma de simplu soldat mi­rosind a urina de sconcs si cu niste ochelari foarte fini cu rama de aur pe care nu-i mai vazuseram nici macar in fo­tografiile lui cele mai recente, si era mai batrin si mai des­prins de toate decit ne-am fi putut inchipui, in afara de miinile molatice fara manusile de atlaz ce nu pareau a fi miinile lui adevarate de militar ci ale cuiva mult mai tinar si milostiv, tot restul era dur si sumbru, si cu cit il recu­nosteam mai mult era mai limpede ca abia daca-i ramasese un ultim suflu de viata, dar era suflul unei auto­ritati nestramutate si devastatoare pe care el insusi se straduia sa si-o tina in friu, asa cum faci cu un cal naravas ca argintul viu, fara sa vorbeasca, fara sa-si miste macar capul in timp ce-i prezentau onorurile de general si comandant suprem si sfirseam prin a ne aseza in fata lui in fotoliile puse in cerc, si numai atunci isi scoase ochela­rii si incepu sa ne cerceteze iscoditor cu ochii aceia meticulosi ce cunosteau ascunzisurile de nevastuica ale intentiilor noastre nemarturisite, ne sfredeli fara mila cu privirea, unul dupa altul, pe indelete, pentru a stabili cu precizie cit de tare se schimbase fiecare dintre noi din sea­ra pierduta in ceata memoriei in care ne conferise gradele cele mai inalte aratindu-ne cu degetul dupa bunul lui plac, si pe masura ce ne scruta simtea cum i se intareste convingerea ca printre cei paisprezece dusmani ascunsi se aflau autorii atentatului, dar in acelasi timp se simti atit de singur si neajutorat in fata lor incit abia daca clipi, abia isi ridica incet capul ca sa-i indemne la unitate acum mai mult ca oricind intru binele patriei si spre cinstea fortelor ar­mate, recomandindu-le energie si prudenta si le incre­dinta misiunea de onoare de a descoperi fara gres pe autorii atentatului spre a-i da pe mina aspra a justitiei militare, asta e tot, domnilor, incheie, stiind ca faptasul era unul din ei, sau toti impreuna, ranit de moarte de convingerea de nestramutat ca viata Leticiei Nazareno nu mai depindea de voia Domnului ci de intelepciunea cu care el reusea s-o fereasca de o amenintare ce avea sa se implineasca neindoios, mai curind sau mai tirziu, fir-ar sa fie. O obliga sa-si anuleze toate activitatile publice, le sili pe rudele ei cele mai lacome sa se lepede de orice privilegiu i-ar putea face sa infrunte fortele armate, pe cei mai intelegatori ii numi consuli cu puteri depline iar pe cei mai inversunati i-am gasit plutind printre resturi de fructe in santurile din piata, si dupa atitia ani de zile aparu pe neanuntate ocupindu-si fotoliul gol din salonul consiliului de ministri, hotarit sa puna capat amestecului clerului in treburile statului pentru a te feri de dusmanii tai, Leticia, si-si incepu investigatiile amanuntite la comandamentul suprem dupa cele dintii decizii drastice, convingindu-se ca sapte dintre ei ii erau credinciosi fara nici o rezerva, si in plus capetenia lor care era prietenul sau cel mai vechi, dar n-avea inca nici o putere impotriva celorlalti sase, enigme care-i faceau noptile nesfirsite dindu-i senzatia implacabila ca Leticia Nazareno era sortita mortii, o ucideau chiar in bratele lui in ciuda rigorii cu care poruncise sa i se guste mincarea de cind descoperisera un os de peste intr-o felie de piine, verificau mereu puritatea aerului pe care-l respira fiindca el se temea sa nu i se puna otrava in pompa de flit, o vedea palida cind se asezau la masa, o simtea cum nu mai avea glas in toiul ceasurilor de dragoste, il chinuia gindul ca-i strecurau microbi de varsat negru in apa de baut, vitriol in colir, tot soiul de tertipuri ingenioase aducatoare de moarte care-i otraveau zilele clipa de clipa si-l trezeau la miezul noptii cu cosmarul viu ca Leticiei Nazareno i se scursese tot singele in somn din pricina unei vraji de indieni, buimacit de atitea primejdii inchi­puite si amenintari adevarate incit ii interzicea sa iasa pe strada fara escorta feroce a garzii prezidentiale, instruita sa omoare pe loc, dar ea pleca, domnule general, lua si copilul, iar el se straduia sa-si infringa presimtirile rele privindu-i cum se urca in noul automobil blindat, si le facea semne de despartire de pe balconul interior cu rugaciunea maica-maiculita, Benedición Alvarado, ocroteste-i, fa ca gloantele sa ricoseze de corsetul ei, imblinzeste puterea laudanumului, mama, indreapta gindurile strimbe, fara o clipa de ragaz pina nu auzea iar sirenele escortei in Piata Armelor si-i vedea pe Leticia Nazareno si pe copil traversind curtea sub primele raze de lumina ale farului, ea se intorcea agitata, fericita in mijlocul soldatilor din garda incarcati cu curcani vii, orhidee din Envigado, siraguri de beculete colorate pentru noptile Craciunului care se anunta deja pe strazi prin firme cu stelute luminoase puse din ordinul lui spre a-si mai ascunde nelinistea, o intimpina in capul scarii ca sa te simt inca vie cu boarea de naftalina a cozilor de vulpi albastre, cu sudoarea acra a meselor tale de invalida, te ajutam sa duci darurile in dormitor cu siguranta stranie ca ma bucuram de ultimele farime ale unei fericiri sortite pieririi pe care as fi vrut sa n-o cunosc, cu atit mai intristat cu cit era mai convins ca fiecare leac pe care-l scornea ca sa-si aline zbuciumul acela de neindurat, fiecare pas facut de el spre a o ocroti ii apropiau necrutator de acea ingro­zitoare zi de miercuri a nenorocirii mele, cind a luat hotarirea brusca, la dracu, ce-o fi sa fie cit mai repede, si a fost parca un ordin fulgerator pe care nici n-a apucat sa-l dea cind doi din aghiotantii lui navalira in cabinet cu vestea cumplita ca Leticia Nazareno si copilul fusesera sfirtecati si devorati de ciinii salbatici din piata publica, i-au mincat de vii, domnule general, dar nu erau ciinii vagabonzi dintotdeauna, ci niste animale de prada cu ochi galbeni uimiti si piele neteda ca de rechin pe care cineva ii asmutise impotriva vulpilor albastre, saizeci de ciini ia fel care fara sa stie nimeni sarira dintre tarabele de legume aruncindu-se peste Leticia Nazareno si peste copil atit de repede ca n-am apucat sa tragem de teama sa nu-i impuscam pe ei doi care pareau ca se sufoca impreuna cu ciinii intr-o viltoare de iad, vedeam numai semnele instantanee facute de miini efemere intinzindu-se spre noi pe cind restul trupului disparea in bucati, vedeam niste expresii fugare si imposibil de retinut care erau cind de groaza, cind de mila, cind parca de bucurie, pina disparura cu desavirsire in virtejul incaierarii si nu mai ramase decit palaria cu violete de fetru a Leticiei Nazareno sub privirile pline de oroare calma ale precupetelor ca niste totemuri stropite de singele cald care se rugau Doamne-Dumnezeule, asa ceva n-ar fi fost cu putinta daca n-ar fi vrut generalul, sau macar fara stirea lui, spre eterna dezonoare a garzii prezidentiale care fara sa traga un glont n-a fost in stare decit sa stringa oasele imprastiate printre legumele stropite cu singe, nimic altceva, domnule general, tot ce-am gasit au fost medaliile astea ale copilului, sabia fara ciucure, panto­fii de cordovan ai Leticiei Nazareno de care nimeni n-avea habar cum de au aparut plutind in golf la mai bine de o leghe de piata, colierul de margele de sticla colorata, por­tofelul de zale impletite pe care vi le inminam dumnea­voastra, domnule general, impreuna cu cheile astea trei, verigheta de aur innegrit si cincizeci de centime in monede de cite zece pe care le pusera pe birou ca el sa le numere, si nimic altceva, domnule general, asta-i tot ce-a mai ramas din ei. Lui nu i-ar fi pasat daca ar mai fi ramas ceva, sau nici atit, de-ar fi stiut pe atunci ca n-aveau sa fie nici multi nici prea grei anii de care avea nevoie ca sa stearga pina si ultima umbra a amintirii acelei inevitabile zile de miercuri, plinse de furie, se trezi strigind ca turbat, chinuit de urletele ciinilor care-si petrecura noaptea legati cu lanturi in curte pina cind hotara el ce sa facem cu ei, domnule general, intrebindu-se buimac daca a omori ciinii n-ar insemna de fapt a-i mai omori o data in marun­taiele lor pe Leticia Nazareno si pe copil, porunci sa fie darimata cupola din fier forjat a halei unde se vindeau zarzavaturi si sa se faca in locul ei o gradina cu magnolii si prepelite si o cruce de marmura cu o lumina mai inalta si mai puternica decit a farului, pentru a eterniza in memoria generatiilor viitoare pina la sfirsitul veacurilor amintirea unei femei legendare pe care el insusi o uitase cu mult inainte ca monumentul sa fie aruncat in aer de o explozie nocturna ncrevendicata de nimeni, iar cele trei magnolii sa fie mincate de porci si astfel gradina memoriala se prefacu intr-o groapa de gunoi plina de mizga urit mirosi­toare pe care el nici n-a vazut-o, nu numai pentru ca-i ordonase soferului prezidential sa nu mai treaca prin lo­cul unde fusese piata de zarzavaturi, chiar de-ai fi nevoit sa faci ocolul lumii, ci pentru ca n-a mai iesit vreodata in oras, de cind mutase birourile in edificiile insorite de sticla ale ministerelor iar el ramase doar cu un personal de serviciu redus la minimum sa locuiasca in casa pustie unde tot din ordinul lui nu mai exista pe atunci nici cea mai mica urma a dorintelor tale presante de regina, Leticia, cutreiera palatul gol care nu mai folosea la nimic decit pentru eventuale consultari cu ofiterii inalti sau decizia finala a vreunei adunari anevoioase a consiliului de ministri sau vizitele primejdioase ale ambasadorului Wilson care ii tinea de obicei tovarasie pina se insera de tot, sub frunzisul arborelui seiba, si-i aducea bomboane din Baltimore si reviste cu poze de femei goale ca sa-l convinga sa-i cedeze apele teritoriale in chip de aconto cu totul justificat al uriasei datorii externe, si el il lasa sa vorbeasca, se prefacea ca asculta mai putin sau mai mult decit putea auzi in realitate, dupa cum avea el chef, se apara de sporovaiala lui fiind atent la corul de fete de la scoala din apropiere care cinta pasarica pestrita de pe ramurica verde de lamii, il petrecea pina in capul scarilor cind se intuneca straduindu-se sa-i explice ca putea lua tot ce poftea in afara de marea din dreptul ferestrelor mele, inchipuiti-va, ce m-as face eu singur in casa asta uriasa daca n-as putea-o vedea acum ca totdeauna la ceasul acesta ca o mlastina in flacari, ce m-as face fara vintul din decembrie care se napusteste latrind prin geamurile sparte, cum as putea sa traiesc fara clipirile verzi ale farului, eu care mi-am parasit podisurile inalte invaluite in ceata si am intrat agonizind de friguri in viltoarea razboiului federal, si sa nu credeti c-am facut-o din patrio­tism cum scrie la carte, nici din spirit de aventura, si cu atit mai putin fiindca mi-ar pasa naibii de principiile fede­raliste, Domnul sa le tina in imparatia lui, nu, dragul meu Wilson, am facut toate astea ca sa vad marea, asa ca gindeste-te la alta chestie in schimb, spunea, si apoi isi lua ramas bun de la el batindu-l usurel pe umar, se intorcea aprinzind lampile din saloanele pustii si din fostele birouri unde intr-una din seri dadu peste o vaca ratacita, o sperie ca s-o indrepte catre scari si animalul se impiedica de zdrentele covoarelor si cazu rupindu-si grumazul pe scari, spre fericirea leprosilor care se repezira s-o sfisie in bucati, caci dupa moartea Leticiei Nazareno leprosii se intorsesera, stind iar impreuna cu orbii si damblagiii si asteptind din miinile lui sarea tamaduirii printre tufele de macesi din curte, el ii auzea cintind in noptile instelate, cinta cu ei cintecul cu Susana vino Susana de pe timpurile lui de glorie, la cinci dupa-masa se uita prin lucarnele grinarului sa vada cum ieseau fetele de la scoala si se extazia de sorturile albastre, de sosetele scurte, de cositele lor, mama, ce mai fugeam speriate de ochii de ofticos ai strigoiului care ne tot chema printre gratiile de fier cu degetele rupte ale manusii zdrentuite, fetito, fetito, ne chema, vino sa te mingii, le vedea luind-o la goana ingrozite si se gindea maica-maiculita, Benedición Alvarado, ce tinere sint fetele din ziua de azi, batindu-si joc de el insusi, dar se impaca iar cu sine cind medicul lui personal si ministru al sanatatii ii examina retina cu o lupa ori de cite ori il poftea la masa, ii lua pulsul, voia sa-l oblige sa ia cu lingura untura de peste ca sa-mi peteceasca gaurile memoriei, ce timpenie, sa iau eu leacuri cu lingura, eu care n-am avut vreo boala in viata mea in afara de frigurile de pe vremea razboiului, du-te dracului, doctore, si ramase singur sa manince la masa, intorcind spatele lumii asa cum ii spusese eruditul ambasador Maryland ca mincau regii din Maroc, folosind furculita si cutitul si cu capul drept dupa normele severe ale unei invatatoare uitate, cutreiera prin toata casa cautind borcanele cu miere ascunse de el in locuri de care la putina vreme nu-si mai aducea aminte si gasea din greseala tigarile rasucite din hirtia rupta de pe marginile unor agende unde odinioara isi nota totul ca sa nu uite atunci cind n-avea sa-si mai poata aminti, citi pe una ca miine e marti, pe alta ca pe batista-ti alba era o initiala, o initiala rosie a unui nume ce nu era al tau, stapine, citi intrigat iubita Leticia Nazareno uite ce-am ajuns fara tine, citea peste tot Leticia Nazareno fara sa poata pricepe ca cineva ar fi putut fi atit de nefericit incit sa lase in urma dira aceea de suspine scrise, si totusi era scrisul meu, singura caligrafie cu mina stinga ce se gasea pe atunci pe peretii closetelor unde scria ca sa se consoleze singur traiasca generalul, traiasca, ce naiba, vindecat cu desavirsire de furia de a fi fost cel mai slab dintre militarii armatelor de apa, aer si uscat din pricina unei calugarite fugare din care nu mai ramasese decit numele scris cu creionul pe fisii de hirtie, asa cum hotarise el atunci cind n-a vrut nici macar sa se atinga de lucrurile pe care aghiotantii i le pusesera pe birou si a poruncit fara sa le priveasca luati de aici pantofii, cheile, tot ce i-ar putea aduce aminte de mortii lui, duceti toate cite au fost ale lor in dormitorul unde-si petrecuse atitea sieste nebunesti si batura in cuie usile si ferestrele, iar la urma dadu ordinul sa nu intre nimeni in camera asta nici daca poruncesc eu, la naiba, a supravietuit fiorilor din noaptea cu urletele de groaza ale ciinilor legati in curte luni in sir fiindca tot mai credea ca orice rau le-ar face ar putea fi o durere pentru mortii lui, se refugie in hamac, tremurind de furia de a sti cine erau asasinii singelui lui si a fi silit sa indure umilinta de a-i vedea in propria-i casa caci pe atunci n-avea nici o putere asupra lor, se impotrivise oricaror onoruri postume, interzisese vizitele de condo­leante, doliul, asteptind sa-i vina ceasul si leganindu-se turbat in hamac la umbra ocrotitoare a uriasului seiba unde ultimul dintre prietenii mei ii exprimase comandan­tului suprem mindria pentru linistea si disciplina cu care poporul a facut fata tragediei, iar el zimbi batjocoritor, nu fi prost, firtate, ce-i tot dai zor cu linistea si disciplina, adevarul e ca lumii putin i-a pasat de nenorocirea asta, cerceta ziarul pe toate partile cautind altceva in afara de stirile nascocite de propriile-i servicii de presa, isi puse radioul linga el ca sa asculte aceeasi veste de la Veracruz pina la Riobamba ca fortele de ordine se afla pe o pista sigura urmarindu-i pe faptasii atentatului, si el mormaia cum sa nu, idiotilor, doar fusesera identificati fara gres, cum sa nu, ii incoltisera tinindu-i sub foc de mortiere intr-o casa de toleranta de la marginea orasului, gata, ofta, bietii oameni, dar ramase mai departe in hamac fara a lasa sa se vada nici o sclipire de rautate rugindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, da-mi vlaga sa ma razbun, nu ma lasa din miinile tale, mama, invata-ma, atit de sigur de puterea rugii sale fierbinti incit l-am gasit refacut invingindu-si durerea atunci cind comandantii statului-major care raspundeam de ordinea publica si de siguranta statului veniram sa-i aducem la cunostinta vestea ca trei dintre faptasii crimei fusesera ucisi intr-o incaierare cu fortele de ordine si ceilalti doi sint la dispo­zitia dumneavoastra, domnule general, in beciurile de la San Jerónimo, iar el spuse aha, stind in hamac cu carafa cu suc de fructe din care ne servi cite un pahar la fiecare cu mina sigura de tintas neintrecut, mai chibzuit si mai atent ca oricind, pina intr-atit ca-mi ghici dorinta nebuna de a aprinde o tigara si-mi dadu permisiunea, ceea ce nu mai facuse pina atunci cu nici un militar in timpul servi­ciului, sub copacul asta toti sintem egali, spuse, si asculta fara minie relatarea amanuntita a crimei din piata, cum fusesera adusi din Scotia in custi separate optzeci si doi de ciini de vinatoare abia nascuti, dintre care douazeci si doi murisera in timpul cit au fost dresati si saizeci fusesera invatati sa omoare de catre un profesor scotian care le sadi o ura feroce nu numai fata de vulpile albastre ci si fata de Leticia Nazareno si de copil, folosindu-se de obiectele acestea de imbracaminte pe care le sustrasera unul cite unul de la spalatoria palatului, corsetul acesta al Leticiei Nazareno, batista aceasta, ciorapii, uniforma completa a copilului, si i le arataram ca sa le recunoasca, dar nu zise decit aha, fara sa se uite la ele, i-am explicat cum de fusesera invatati cei saizeci de ciini pina si sa nu latre cind nu trebuie, ii deprinsera cu gustul de carne de om, si-i tinusera inchisi fara nici un contact cu lumea cit au durat anii grei de dresaj intr-o fosta ferma de indieni la sapte leghe de capitala unde aveau niste papusi cit un stat de om cu hainele Leticiei Nazareno si ale copilului pe care ciinii ii stiau si din portretele astea originale si din taieturile astea de ziar cu poza lor, si i le-am aratat lipite intr-un album pentru ca dumneavoastra, domnule general, sa apreciati mai exact perfectiunea la care ajunsesera bastarzii astia, fiecare cu treaba lui, dar el n-a spus decit aha, fara sa-i priveasca, si i-am explicat in cele din urma ca acuzatii nu actionau pe socoteala lor, bineinteles, ci erau agenti ai unei organizatii subversive cu sediul in strainatate al carei simbol era pana asta de gisca cu un cutit de-a curmezisul, aha, si ca toti fugisera de justitia militara pentru alte delicte impotriva securitatii statului, acestia trei care au fost omoriti, v-am aratat pozele lor in album cu numarul din fisa de la politie atirnat de git, si acestia doi care sint la inchisoare asteptind hotarirea dumneavoastra ultima si fara drept de apel, domnule general, fratii Mauricio si Gumaro Ponce de León, de 28 si 23 de ani, primul dezertor din armata, fara profesie nici domiciliu cunoscut, iar al doilea maestru de ceramica la scoala de arte si meserii, si fata de care ciinii dadusera asemenea dovezi de familiaritate si bucurie, ca numai asta ar fi fost de-ajuns ca marturie a vinovatiei lor, domnule general, si el nu zise decit aha, dar i-a citat prin ordinul de zi cu toate onorurile pe cei trei ofiteri care dusesera la bun sfirsit cercetarea crimei si le-a acordat medalia meritului militar pentru servicii aduse patriei intr-o ceremonie solemna in care a constituit si consiliul de razboi care i-a judecat sumar pe fratii Mauricio si Gumaro Ponce de León condamnindu-i la moarte prin impuscare in urmatoarele patruzeci si opt de ore, numai daca nu ar beneficia de clementa dumneavoastra, domnule general, dupa cum ordonati. Ramase ingindurat si singur in hamac, nepasator la rugamintile insistente de gratiere ale lumii intregi, asculta la radio dezbaterea infructuoasa de la Societatea Natiunilor, insultele tarilor vecine si citeva adeziuni de departe, asculta cu aceeasi atentie argumentele sfioase ale ministrilor care erau adepti ai clementei si ratiunile batatoare la ochi ale sustinatorilor executiei, refuza sa-l primeasca pe nuntiul apostolic cu un mesaj personal din partea papei in care isi exprima ingrijorarea pastorala pentru soarta celor doua oi ratacite, asculta comunicatele date de fortele de ordine din intreaga tara tulburata de tacerea lui, auzi impuscaturi indepartate, simti cum se cutremura pamintul din pricina exploziei neidentificate a unui vas de razboi ancorat in golf, unsprezece morti, domnule general, optzeci si doi de raniti si nava distrusa, bine, spuse el, contemplind de la fereastra dormitorului rugul nocturn din rada portului pe cind cei condamnati la moarte isi traiau noaptea dinaintea exe­cutiei la baza de la San Jerónimo, iar el si i-a amintit in ceasul acela asa cum ii vazuse in poze, cu sprincenele stufoase mostenite de la aceeasi mama, si i-a inchipuit infiorati de frica, singuri, cu tablitele cu numerele succesive atirnate de git sub lumina vesnic aprinsa din celula de agonie, a simtit ca si ei se gindeau la el, ca aveau nevoie de el, ca era cautat, dar nu facu nici cel mai mic gest care sa lase sa se ghiceasca incotro i se indrepta vointa atunci cind termina cu repetarea gesturilor de rutina ale unei alte zile din viata sa si se desparti de ofiterul de serviciu care trebuia sa stea de paza la usa dormitorului pentru a fi gata sa-i duca mesajul cu hotarirea la orice ora ar lua-o inainte de cintatul celor dintii cocosi, ii spuse in trecere fara a-l privi noapte buna, capitane, atirna felinarul in cui, puse cele trei zavoare, cele trei lacate si cei trei drugi la usa, se cufunda trintit cu fata in jos intr-un somn chinuit prin ai carui pereti subtiri continua sa auda latratul innebunit al ciinilor din curte, sirenele ambulantelor, petardele, rafalele muzicii de la vreo petrecere nepotrivita pentru noaptea aceea zbuciumata a orasului infiorat de asprimea sentintei, se trezi cind ceasul din turnul catedralei batu de miezul noptii, se mai trezi o data la doua, si iarasi inainte de trei cind se pomeni cu zgomotul ploii in plasa de sirma de la ferestre, si atunci se ridica de pe jos cu miscarea aceea uriasa si anevoioasa ca a unui bou, mai intii picioarele dinapoi, pe urma cele din fata si la sfirsit capul buimac cu un fir de bale prelingindu-i-se de pe buze si porunci in primul rind ofiterului de garda sa fie dusi de acolo ciinii aceia, undeva ca sa nu-i mai pot auzi, sa fie tinuti pe cheltuiala guvernului pina ce vor muri de batrinete, in al doilea rind porunci sa fie pusi in libertate neconditionata soldatii care ii escortasera pe Leticia Nazareno si pe copil, si in ultimul rind ordona ca fratii Mauricio si Gumaro Ponce de León sa fie executati indata ce se aduce la cunostinta decizia mea suprema si fara drept de apel, dar sa nu fie pusi la zid si impuscati cum era stabilit, ci sa fie supusi caznei cazute in uitare a sfirtecarii trupului tras de cai iar membrele lor sa fie expuse spre a se stirni indignarea si groaza multimii in locurile cele mai vizibile ale netarmuritului sau regat al durerii, bietii baieti, in vreme ce el isi tira labele-i uriase de elefant ranit de moarte implorind cu furie maica-maiculita, Benedición Alvarado, ocroteste-ma, nu-mi da drumul din mina ta, mama, fa sa-l gasesc pe omul care sa ma ajute sa razbun singele acesta nevinovat, un om providential pe care el si-l imaginase in delirul furiei si pe care-l cauta cu o ardoare de neinfrint in adincul tuturor ochilor pe care-i vedea in cale, incerca sa-l recunoasca pitit in nuantele cele mai subtile ale vocilor, in bataile inimii, in colturile cele mai nestiute ale memoriei, si-si pierduse nadejdea ca-l va gasi vreodata cind pe neasteptate se pomeni fascinat de cel mai uimitor si semet dintre oamenii pe care i-am vazut in viata, mama, imbracat asemeni conservatorilor de odinioara cu o haina ca Henry Pool si o gardenie la butoniera, cu pantaloni Pecover si o vesta de brocard cu ape argintii pe care o purtase cu eleganta lui naturala in saloanele cele mai pretentioase din Europa, ducind de zgarda un doberman taciturn de marimea unui vitel cu ochi parca omenesti, José Ignacio Sáenz de la Barra, la dispozitia excelentei voastre, se prezenta, ultimul vlastar ce a mai ramas din aristocratia noastra distrusa de vintul pustiitor stirnit de capeteniile federale, rasa de pe fata pamintului patriei cu visurile-i sterpe de grandoare si vastele-i palate melancolice si accentu-i frantuzesc, un falnic exemplar de sfirsit de vita fara alta avere decit cei 32 de ani ai sai, sapte limbi si patru medalii de la vinatoarea de porumbei de la Deauville, vinjos, zvelt, inchis la culoare, cu parul de metis cu carare la mijloc si o suvita alba vopsita, buzele subtiri aratind o vointa de fier, privirea hotarita a omului providential care se prefacea ca joaca criket cu bastonul din lemn de cires ca sa i se faca o fotografie in culori pe fundalul primaverilor idilice din goblenurile salonului de bal, si in clipa in care l-a vazut rasufla usurat si-si spuse acesta este, si intr-a­devar acesta era. Intra in serviciul lui cu simpla conditie ca dumneavoastra sa-mi asigurati un venit de opt sute cincizeci de milioane fara sa trebuiasca sa dau socoteala nimanui si fara sa am vreo alta autoritate deasupra mea decit excelenta voastra, iar eu va aduc in curs de doi ani capetele asasinilor adevarati ai Leticiei Nazareno si ai copilului, si el accepta, bine, s-a facut, convingindu-se de loialitatea si eficienta lui dupa nenumarate incercari grele la care il supusese pentru a-i cerceta tainitele sufletului si a-i afla limitele vointei si slabiciunile firii inainte de a se hotari sa-i dea pe mina cheile puterii sale, ultima incer­care fiind partidele necrutatoare de domino unde José Ignacio Sáenz de la Barra indrazni sa-si ia libertatea de a cistiga fara a cere voie, si cistiga, caci era barbatul cel mai curajos pe care l-am vazut cu ochii mei, mama, avea o rabdare fara cusur, le stia pe toate, cunostea saptezeci si doua de feluri de a face cafea, se pricepea sa distinga sexul crevetilor, stia sa citeasca notele muzicale si scrisul pentru orbi, si statea privindu-ma in ochi, fara sa vorbeasca, iar eu n-aveam habar ce sa fac in fata acelui chip de piatra, a miinilor molatice sprijinite pe maciulia bastonului din lemn de cires, cu un opal in degetul inelar, cu dulaul acela culcat la picioarele lui, vigilent si feroce sub invelisul de catifea vie al pielii lui adormite, cu aroma aceea de saruri de baie emanind din trupul imun la dragoste si la moarte al barbatului cel mai frumos si mai sigur pe sine din citi mi-a fost dat sa vad, care a avut indrazneala sa-mi spuna ca eu nu sint militar decit de convenienta, fiindca militarii sint exact opusul dumneavoastra, domnule general, sint oameni cu ambitii care se pot realiza imediat si usor, ii intereseaza mai mult sa conduca decit puterea in sine, si nu sint in slujba unui ideal ci a cuiva, si de aceea e atit de lesne sa te folosesti de ei, spuse, mai ales de unii impotriva altora, iar eu n-am facut altceva decit sa zimbesc, convins ca nu mi-as fi putut ascunde gindurile in fata acelui barbat fara seaman caruia ii acorda mai multa putere decit oricui altcuiva sub regimul sau dupa prietenul meu Rodrigo de Aguilar, odihneasca-se in pace, facindu-l stapin absolut al unui imperiu secret inauntrul propriului sau imperiu particular, un serviciu invizibil de represiune si exterminare care nu numai ca era lipsit de orice identitate oficiala dar era greu sa crezi pina si faptul ca exista in realitate, caci nimeni nu raspundea de actele lui, n-avea nici nume si nici un loc pe lumea asta, si totusi era un adevar infri­cosator care se impusese prin teroare asupra celorlalte organe de represiune ale statului cu mult inainte ca originea si natura lui de neinteles sa fi fost stabilite cu toata siguranta de catre comandamentul suprem, nici chiar dumneavoastra n-ati prevazut amploarea acelei masinarii care producea groaza, domnule general, nici eu insumi n-am putut banui ca in clipa in care a incuviintat intelegerea am ramas la cheremul farmecului irezistibil si al dorintei tentaculare a acelui barbar imbracat ca un print care mi-a trimis la palat un sac din fire de agava ce parea plin cu nuci de cocos poruncind sa fie pus bine intr-un dulap cu hirtii de arhiva facut in perete sa nu stea in drum, a uitat de el, iar dupa trei zile nu se mai putea trai din pricina duhorii de mortaciune ce razbea prin pereti si incetosa cu un abur fetid cristalul oglinzilor, o cautam in bucatarie si o descopeream la grajduri, era alungata arzindu-se miro­denii prin birouri si navalea in intimpinare in salonul de audiente, imbiba cu efluviile-i de putreziciune ungherele cele mai tainice unde nu patrunsesera nici chiar ascuns de alte miasme izul parelnic de rapan din vazduhul noptilor ciumei, si in schimb se afla acolo unde nici nu ne trecuse prin cap s-o cautam, in sacul ce parea plin cu nuci de cocos pe care José Ignacio Sáenz de la Barra il trimisese drept prima plata a intelegerii, sase capete retezate insotite de respectivele certificate de deces, capul patricia­nului orb din epoca de piatra, don Nepomuceno Estrada, de 94 de ani, ultimul veteran al marelui razboi si fondator al partidului radical, mort conform certificatului alaturat la 14 mai in urma unui colaps de senilitate, capul doctorului Nepomuceno Estrada de la Fuente, fiul acestuia, in virsta de 57 de ani, medic homeopat, mort conform certificatului alaturat in aceeasi zi cu tatal sau in urma unei tromboze coro­nariene, capul lui Eliecer Castor, de 21 de ani, student la litere, mort conform certificatului alaturat in urma mai multor rani de arma alba intr-o incaierare de circiuma, capul lui Lidice Santiago, de 32 de ani, activista clandestina, moarta conform certificatului alaturat in urma unui avort provocat, capul lui Roque Pinzón , alias Jacinto Invizibilul, de 38 de ani, fabricant de baloane colorate, mort la aceeasi data in urma unei intoxicatii etilice, capul lui Natalicio Ruiz, secretar al miscarii ilegale 17 octombrie, de 30 de ani, mort conform certificatului alaturat in urma unui glont de pistol pe care si l-a tras in cerul gurii din pricina unei deziluzii in dragoste, sase in total, impreuna cu chitanta de primire pe care el o iscali cu stomacul intors pe dos de duhoarea aceea si de groaza zicindu-si maica-maiculita, Benedición Alvarado, omul asta-i o fiara, cine si-ar fi inchipuit asa ceva vazindu-i gesturile fandosite si floarea de la butoniera, ii porunci nu-mi mai trimite pastrama, Nacho, mi-ajunge cuvintul pe care ti l-ai dat, insa Sáenz de la Barra ii raspunse ca era vorba de o treaba de barbati, domnule general, daca pe dumneavoastra nu va tin curelele sa vedeti adevarul in fata va dau banii inapoi si s-auzim de bine, ce s-o mai lungim, inainte pentru mult mai putin decit vorbele astea el ar fi dat ordin s-o impuste pina si pe maica-sa, dar acum si-a muscat limba, n-o lua asa, Nacho, spuse, fa-ti datoria, astfel incit capetele continuara sa soseasca in sacii aceia lugubri din fire de agava care pareau plini cu nuci de cocos iar el poruncea cu stomacul intors pe dos duceti-le de aici, in timp ce se facea ca citeste amanuntele din certificatele de deces ca sa semneze de primire, de acord, semnase pentru noua sute optsprezece capete ale adversarilor lui cei mai inversunati pina in noaptea cind a visat ca se vedea pe sine prefacut intr-un animal cu un singur deget care lasa o dira de amprente digitale pe o cimpie de ciment proaspat, se trezi cu broboane de sudoare amara ca fierea, si incerca sa scape de apasarea din zori socotind capetele taiate in memoria-i ca o groapa de balegar ce raspindea aburi patrunzatori din grajdurile pentru muls, atit de absorbit de gindurile lui de batrin incit confunda tiuitul urechilor cu zumzetul insectelor in iarba putreda, zicindu-si maica-maiculita, Benedición Alvarado, cum se poate sa fie atitea capete si totusi inca nu soseau cele ale adevaratilor vino­vati, dar Sáenz de la Barra ii atrasese atentia ca fiecare sase capete insemnau saizeci de alti dusmani si fiecare saizeci alti sase sute si apoi sase mii si dupa aceea sase milioane, intreaga tara, drace, nu mai terminam niciodata, si Sáenz de la Barra ii replica impasibil dormiti linistit, domnule general, o sa terminam cind se vor termina ei, ce ingrozitor. N-a sovait niciodata nici macar o clipa, n-a lasat nici o portita pentru alta alternativa, se baza pe forta tainica a dobermanului vesnic la pinda, unicul martor al acelor discutii cu toate ca el a incercat sa-l impiedice inca de prima oara cind l-a vazut pe José Ignacio Sáenz de la Barra tinind de zgarda animalul acela nervos care nu asculta decit de dresajul imperceptibil al barbatului cel mai viteaz dar si cel mai putin complezent din citi vazusem la viata mea, lasa ciinele afara, i-a poruncit, dar Sáenz de la Barra i-a raspuns nici gind, domnule general, nu-i pe lume loc unde sa pot intra eu si sa nu intre si Lord Kochel, asa ca intra, ramase cu ochii inchisi la picioarele stapinului in timp ce ei faceau socotelile de rutina ale capetelor taiate dar se ridica tresarind cind vorbele erau rostite pe un ton ridicat, ochii lui feminini nu-mi dadeau pace, rasuflarea-i omeneasca ma facea sa ma infior, l-am vazut ridicindu-se pe neasteptate, adulmecind cu botul sau umed si scotind un fel de bolborosit ca o oala care da in foc atunci cind el lovi furios cu pumnul in masa fiindca descoperi in sacul cu capete pe cel al unuia din fostii lui aghiotanti care pe deasupra i-a fost si partener de domino ani in sir, la naiba, sa terminam cu treaba asta, dar Sáenz de la Barra il convingea totdeauna, nu atit ca argumente cit mai ales prin molatica sa neinduplecare de dresor de ciini fiorosi, isi reprosa in sinea lui supunerea fata de unicul muritor care indraznise sa-l trateze ca pe un vasal, se revolta impotriva dominatiei lui, hotarindu-se sa scuture jugul acestei servituti care incetul cu incetul a pus stapinire pe spatiul propriei autoritati, gata, s-a zis cu treaba asta, ce dracu, spunea, caci la urma urmelor Benedición Alvarado nu m-a adus pe lume ca sa primesc ordine ci ca sa poruncesc, numai ca hotaririle sale nocturne dadeau gres in clipa in care Sáenz de la Barra intra in cabinet iar el raminea orbit de stralucirea purtarii lui delicate a gardeniei naturale a glasului limpede a esentelor aromatice a butonilor de smarald de la mansetele scrobite a basto­nului elegant a frumusetii grave a barbatului cel mai atragator si mai insuportabil din citi mi-a fost dat sa vad, nu te supara, Nacho, ii spunea iar, fa-ti datoria, si primea mai departe sacii cu capete, semna chitantele fara sa se uite la ele, se cufunda fara sa se poata agata de nimic in nisipurile miscatoare ale puterii lui, intrebindu-se la fiecare rasarit in fata marii ce se intimpla pe lume ca o sa bata de unsprezece si nu-i tipenie de om in casa asta ca un cimitir, cine-i acolo, intreba, era doar el, unde sint ca nu mai recunosc nimic, spunea, unde sint cirdurile de ordo­nante desculte care descarcau de pe magari cosurile cu legume si cu gaini prin toate culoarele, unde sint baltile de apa murdara ale concubinelor mele limbute care schimbau florile ofilite peste noapte cu altele proaspete si spalau coliviile si scuturau covoarele prin balcoane cintind in ritmul maturilor de nuiele cintecul cu Susana vino Susana vreau sa ma desfat cu dragostea ta, unde-mi sint copiii murdari nascuti toti la sapte luni care-si faceau nevoile pe dupa usi si desenau camile urinindu-se pe peretii salonului de audiente, ce s-a ales de larma functio­narilor care dadeau peste gaini ouind in sertarele birourilor, de forfota aceea de tirfe si soldati prin closete, de alaiul de ciini vagabonzi care-i urmareau pe diplomati, cine mi-a gonit iar damblagiii de pe scari, leprosii dintre tufele de trandafiri, lingusitorii nerusinati care apareau pretutindeni, abia daca mai apuca sa-i zareasca pe ultimii sai camarazi din comandamentul suprem dincolo de cordonul compact al noilor responsabili cu securitatea lui personala, abia daca-l lasau sa intervina in sedintele de consiliu ale noilor ministri numiti la cererea cuiva care nu era el, sase doctori in litere imbracati in redingote funebre si gulere albe care-i anticipau gindurile si hotarau treburile guvernului fara sa se consulte cu mine cind la urma urmelor guver­nul sint eu, dar Sáenz de la Barra ii explica impasibil ca nu, domnule general, nu sinteti guvernul, dumneavoastra sinteti puterea, se plictisea la jocul de domino pina si cind ii infrunta pe cei mai dibaci caci nu reusea sa piarda nici o partida oricit de multe capcane nascocea impotriva lui insusi, trebuia sa se supuna avizului celor care gustau din mincarea lui cu o ora inainte de a se aseza el la masa, nu-si mai gasea mierea de albine in locurile unde o ascunsese, drace, asta nu-i puterea pe care o voiam eu, se revolta, iar Sáenz de la Barra ii raspundea ca nu exista alta, domnule general, era singura putere posibila in letargia de moarte a ceea ce fusese odinioara paradisul lui de tirg de duminica si unde acum nu mai avea altceva de facut decit sa astepte sa bata de patru ca sa asculte la radio episodul zilnic din romanul de dragoste neimplinita de la postul local, il asculta in hamac cu paharul de suc de fructe neatins in mina, raminea plutind in neantul asteptarii cu ochii umeziti de lacrimi mistuit de dorinta de a sti daca fata aceea atit de tinara avea sa moara, si Sáenz de la Barra afla ca da, domnule general, fata moare, pai sa nu moara, la naiba, a poruncit el, sa traiasca pina la sfirsit, sa se marite, sa faca si copii si sa apuce sa imbatrineasca asa ca toata lumea, iar Sáenz de la Barra punea sa se modifice scenariul ca sa-i faca lui pe plac dindu-i iluzia ca el era cel care poruncea, astfel ca n-a mai murit nimeni din ordinul lui, se casatoreau logodnici care nu se iubisera niciodata, reinviau personaje moarte in episoade anterioare iar ticalosii erau sacrificati inainte de timp ca sa i se faca cheful domnului general, toata lumea era fericita la porunca lui pentru ca viata sa nu-i para atit de zadarnica atunci cind cerceta palatul la cele opt batai ale ceasului si se pomenea ca cineva inaintea lui schimbase finul la vaci, ca luminile de la cazarma garzii prezidentiale se stinsesera, personalul dormea prin bucatarii, totul era in ordine, podelele fusesera maturate, mesele de taiat carnea spalate cu creolina, fara nici o picatura de singe, mirosind a spital, si ca cineva trasese cremoanele ferestre­lor si pusese lacate la birouri cu toate ca numai el avea legatura cu chei, ca luminile se stingeau una dupa alta mai inainte ca el sa atinga intrerupatoarele de la primul vestiar pina in dormitorul lui, mergea pe intuneric tirindu-si picioarele greoaie de monarh captiv prin dreptul oglinzilor intunecate, cu aparatoare de catifea la unicu-i pinten pentru ca nimeni sa nu-i zareasca dira de aur pe care o lasa in trecere, vazind prin ferestre aceeasi mare, marea Caraibilor in ianuarie, o contempla fara a se opri de douazeci si trei de ori si era si acum ca totdeauna in ianuarie precum o balta inflorita, intra in dormitorul lui Benedición Alvarado ca sa vada daca mai erau la locul lor busuiocul lasat mostenire, coliviile cu pasari moarte, patul de suferinta in care mama patriei indurerate indu­rase batrinetea putrezind de vie, noapte buna, murmura el ca de obicei, desi nimeni nu-i raspundea de atita amar de vreme noapte buna fiule, Domnul sa te aiba in paza, se indrepta spre dormitorul lui cu lampa pentru iesit in fuga in caz de urgenta cind simti fiorul de jar al pupilelor uimite ale Lordului Kochel in intuneric, simti un parfum de barbat, puterea autoritatii lui, strafulgerarea-i dispretuitoare, cine-i acolo, intreba, desi stia cine era, José Ignacio Sáenz  de la Barra in tinuta de seara care venea sa-i aduca aminte ca era o noapte istorica, 12 august, domnule general, data memorabila in care sarbatorim primul centenar de cind ati ajuns la putere, astfel incit venisera oaspeti din intreaga lume fascinati de vestea unui eveniment la care nu puteai asista decit o singura data intr-o viata oricit de lunga, patria era in sarbatoare, tara toata in afara de el, caci in pofida staruintei lui José Ignacio Sáenz de la Barra de a-si petrece noaptea aceea de pomina in mijlocul ovatiilor si bucuriei nezagazuite a poporului sau, el se fereca mai devreme ca oricind cu cele trei zavoare in chilia somnului, puse cele trei lacate si cei trei drugi, se trinti cu fata in jos pe caramizile goale cu uniforma-i ordinara de doc fara galoane, cu jambierele trase, cu pintenul de aur si cu bratul drept indoit sub cap in chip de perna, asa cum aveam sa-l gasim ciugulit de vulturi si plin de vietati si flori de pe fundul marii, si prin ceata filtrului somnului atit de usor ca era mai curind stare de veghe deslusi petardele indepartate ale sarbatorii fara el, cintecele de bucurie, clopotele triumfale, puhoiul de mil al multimii care venise sa preamareasca o glorie ce nu era a lui, in vreme ce el ingina mai mult pierdut decit trist maica mea scumpa, Benedición Alvarado, au trecut deja o suta de ani, drace, o suta de ani, cum mai zboara timpul.

Se afla deci acolo, ca si cind intr-adevar ar fi fost el desi se putea sa nu fie, intins pe masa de banchete din salonul de bal, cu splendoarea-i feminina de papa mort, intre florile sub care nu se recunoscuse pe sine la ceremonia expunerii trupului cu prilejul primei sale morti, mai de temut mort decit viu, cu manusa de atlaz umpluta cu vata pe pieptul blindat cu false medalii de la victorii inchipuite in razboaie de bilci nascocite de adulatorii lui fara rusine, cu uniforma-i stralucitoare de parada si cizmele inalte de lac cu singurul pinten de aur pe care-l gasiseram in palat si cu cei zece sori lugubri de general al universului, grad ce-i fusese conferit in ultimul moment pentru a-i da o ierarhie superioara celei a mortii, atit de aproape si de evident cu noua-i identitate postuma incit pentru prima oara se putea crede fara umbra de indoiala in existenta lui reala, chiar daca de fapt nimeni nu-i semana mai putin, nimeni nu era mai diferit ca el decit cadavrul acela de vitrina care in miez de noapte se cocea mai departe la focul scazut al spatiului inchis din camera mortuara, in vreme ce alaturi, in salonul consiliului de ministri, dezbateam cuvint cu cuvint textul celui de pe urma comu­nicat cu stirea pe care nimeni nu se incumeta s-o creada, cind ne trezi zgomotul de camioane pline cu soldati si armament de razboi, patrulele tacute ocupind edificiile publice inca din zori, se intinsera pe jos in pozitie de tragere sub arcadele de pe strada cu pravalii, se ascunsera prin coridoare, si cind mi-am deschis balconul in faptul zilei sa caut un loc sa-mi pun buchetul de garoafe stropite de roua pe care tocmai le culesesem din gradina, i-am vazut instalindu-si mitralierele pe trepied pe terasele din cartierul viceregilor, iar sub balcon am vazut o patrula de soldati comandata de un locotenent care mergea din poarta in poarta poruncind sa se inchida putinele pravalii de pe strada care incepeau sa deschida, azi e sarbatoare nationala, striga, ordin de sus, le-am aruncat o garoafa de la balcon si am intrebat ce se intimpla cu atitia soldati si atita zgomot de arme de jur-imprejur iar ofiterul prinse garoafa in aer si-mi raspunse pai sa vezi, draguto, nici noi n-avem habar, o fi inviat mortul, zise, prapadindu-se de ris, fiindca nimeni nu indraznea sa creada ca s-a intimplat ceva atit de extraordinar, ci dimpotriva, ne gindeam ca dupa atitia ani de nepasare el luase iarasi in mina friiele cirmuirii si era mai viu ca niciodata tirindu-si iar uriasele-i picioare de monarh iluzoriu prin casa puterii ale carei lumini se aprinsera din nou, credeam ca el alungase vacile care pasteau iarba crescuta prin crapaturile dalelor din Piata Armelor unde orbul asezat la umbra palmierilor muribunzi confundase tropotul copitelor cu cel al cizmelor militare si se pornise sa recite versurile despre fericitul cavaler care se intorcea de departe dupa ce invinsese moartea, le declama in gura mare cu mina indreptata spre vacile care-si intindeau gitul sa apuce ghirlandele de balsamina de pe chioscul fanfarei, obisnuite sa tot urce si coboare scari ca sa manince, si ramasera sa traiasca printre ruinele muzelor incoronate cu camelii salbatice si printre maimutele atirnate de lirele darimaturilor Teatrului National, navaleau moarte de sete stirnind zgomot de ghivece sparte cu chiparoase in penumbra racoroasa a pridvoarelor din cartierul viceregilor, si-si cufundau botu­rile infierbintate in bazinele din curtile interioare fara ca nimeni sa se incumete sa le alunge pentru ca recunosteam marca din nastere facuta cu fierul rosu prezidential pe care vacile o aveau pe picioare si boii pe grumaz, erau de neatins, pina si soldatii se dadeau la o parte din calea lor pe la cotiturile strazii cu pravalii ce-si pierduse vechea larma de bazar infernal, ramasese doar un cimitir de barci sparte si catarge frinte zacind prin baltile cu miasme arzatoare unde fusese piata centrala pe vremea cind marea mai era inca a noastra si goeletele ancorau printre tarabele de legume, ramasesera localurile pustii ale baza­rurilor hindusilor de pe timpurile de glorie, caci hindusii plecasera, nici n-au spus un multumesc, domnule general, iar el striga la naiba, prada ultimelor accese de minie senila, duca-se sa curete rahatul englezilor, striga, si plecara cu totii, in locul lor aparind vinzatorii ambulanti de maruntisuri cu amulete de indieni si leacuri impotriva muscaturilor de napirca, localuri ordinare de dans cu discuri frenetice, care aveau in spate paturi de inchiriat pe care soldatii le distrusesera cu lovituri cu patul pustilor, pe cind clopotele catedralei vesteau doliul, totul se termi­nase inainte de el, ne pierise pina si ultima suflare asteptind fara speranta ca intr-o zi sa se adevereasca zvonul repetat si vesnic dezmintit ca in sfirsit isi daduse duhul din pricina vreuneia din nenumaratele-i boli de rege, si totusi nu credeam ca moartea lui era sigura, si nu fiindca n-am fi putut s-o credem cu adevarat, ci pentru ca nu voiam sa fie sigura, ajunseseram sa nu intelegem cum am fi putut trai fara el, ce s-ar alege de vietile noastre dupa ce el nu mai era, eu nu puteam sa-mi imaginez lumea fara barbatul care ma facuse fericita la doisprezece ani, cum nici unul n-a mai reusit de atunci, din dupa-amiezile acelea de demult cind ieseam de la scoala la cinci si el pindea prin lucarnele de la grajd fetele in uniforma albastra cu guler marinar si parul impletit intr-o singura coada pe spate, gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, frumoase mi se mai par fetele la virsta mea, ne chema, ii vedeam ochii tremuratori, mina cu manusa rupta la degete care incerca sa ne ademeneasca aratindu-ne clopotelul de martipan daruit de ambasadorul Forbes, toate fugeau speriate, toate in afara de mine, am ramas singura pe strada scolii si cind m-am incredintat ca nu ma vedea nimeni am incercat sa ajung la clopotel si atunci el m-a inhatat de incheieturile miinilor cu o usoara smucitura de tigru si m-a ridicat in aer fara sa-mi faca nici un rau si m-a tras inauntru prin lucarna cu atita grija ca nu mi s-a sifonat nici o cuta a uniformei si m-a culcat in finul mirosind a urina dospita straduindu-se sa-mi spuna ceva ce nu-i iesea de pe buzele-i sterpe fiindca era mai speriat decit mine, tremura, i se vedeau prin tunica bataile inimii, era palid, cu ochii plini de lacrimi cum n-avea sa-i mai aiba din pricina mea nici un alt barbat in toata viata mea de exil, ma mingiia tacut, rasuflind alene, ma cerceta cu o duiosie de barbat pe care n-am mai intilnit-o niciodata, imi infiora pieptul fraged, isi baga mina pe sub marginea chilotilor, isi mirosea degetele, ma facea sa le miros si eu, uite, imi spunea, e mirosul tau, n-a mai avut nevoie de bomboanele ambasadorului Baldrich pentru ca eu sa ma strecor prin lucarna grajdului spre a-mi trai ceasurile fericite ale pubertatii cu barbatul acela cu inima sanatoasa si trista care ma astepta stind in fin cu o punga cu de-ale gurii, imi stergea cu piine cea dintii seva de adolescenta, imi vira inauntru alimentele inainte de a le minca, mi le dadea si mie sa le maninc, imi baga bucati de sparanghel pentru a le minca apoi murate in saramura umorilor mele intime, ce minunata esti, imi spunea, mirosi a port, visa sa-mi manince rinichii fierti in propria lor zeama cu iz de amoniac, cu sarea subsuorilor tale, visa, cu urina ta calda, ma taia in bucatele din cap pina-n picioare, ma presara cu grunji de sare, boia si frunze de dafin si ma lasa sa ma coc la foc scazut in vioriul incandes­cent de asfintit efemer al iubirii noastre fara viitor, ma minca din cap pina-n picioare cu un nesat si o generozitate de batrin pe care nu le-am mai regasit niciodata la atitia barbati grabiti si mici la suflet care se straduira sa ma iubeasca fara a izbuti in tot restul vietii mele fara el, imi vorbea de sine insusi in digestia domoala a iubirii in timp ce dadeam la o parte boturile vacilor care incercau sa ne linga, imi zicea ca nici macar el nu stia cine era, ca era satul pina-n git de atita domnule general, mi-o spunea fara amaraciune, fara nici un motiv, vorbind parca singur, plutind in zumzetul neincetat al unei linisti launtrice pe care o puteai sparge numai cu tipete, nimeni nu era mai prevenitor si mai dibaci ca el, nimeni nu era mai barbat, ajunsese singura mea ratiune in viata la paisprezece ani cind doi militari de rangul cel mai inalt se infiintara in casa parintilor mei cu un geamantan ticsit cu galbeni adevarati si ma bagara la miezul noptii intr-un vapor strain impreuna cu toata familia si cu ordinul de a nu ne intoarce pe pamintul patriei ani in sir pina cind in lume cazu ca o bomba vestea ca el murise fara sa fi aflat ca eu mi-am petrecut restul vietii tinjind de dorul lui, ma culcam cu necunoscuti de pe strada ca sa vad daca gasesc vreunul mai bun decit el, si m-am intors imbatrinita si plina de amaraciune cu liota asta de copii facuti cu tot soiul de barbati cu iluzia ca erau ai lui, si in schimb el o uitase chiar de a doua zi cind n-o mai vazu intrind prin lucarna grajdului, inlocuind-o cu alta in fiecare dupa-amiaza fiindca inca de pe atunci nu prea mai distingea in cirdul acela de scolarite in uniforme la fel care scoteau limba la el si-i strigau ramolit batrin cind incerca sa le ademe­neasca aratindu-le bomboanele de la amabsadorul Rumpelmayer, le chema fara deosebire pe toate, fara sa se intrebe niciodata daca cea de azi era cea de ieri, le primea pe toate la fel, se gindea la toate ca si cum ar fi una singura, in timp ce asculta pe jumatate adormit in hamac aceleasi vesnice argumente ale ambasadorului Streimberg care-i daruise un cornet acustic identic cu cel al ciinelui de pe discurile cu vocea stapinului sau, avind un dispozitiv electric amplificator pentru ca el sa poata auzi inca o data pretentia insistenta de a ne lua in stapinire apele terito­riale in chip de aconto al datoriei noastre externe, iar el repeta ca totdeauna lasa prostiile dragul meu Stevenson, orice numai marea nu, deconecta aparatul ca sa nu mai auda vocea bubuitoare de fiinta metalica ce parea ca intoarce discul ca sa-i mai explice o data ceea ce-mi expli­casera de-a fir-a-par proprii mei experti fara tertipurile de dictionar ca am ajuns la sapa de lemn, domnule general, ne-am terminat pina si ultimele rezerve, secatuiti de nevoia seculara de a accepta imprumuturi pentru a plati ratele datoriei externe de pe vremea razboaielor de independenta, si apoi alte imprumuturi pentru a plati dobinzile ratelor neachitate, totdeauna in schimbul a ceva anume, domnule general, mai intii monopolul chininei si tutunului pentru englezi, apoi monopolul cauciucului si recoltei de cacao pentru olandezi, apoi concesiunea cailor ferate din tinuturile pustii si a navigatiei fluviale pentru nemti, si totul pentru americani prin acordurile secrete de care el n-a avut cunostinta decit dupa prabusirea rasunatoare si moartea publica a lui José Ignacio Sáenz de la Barra, arde-l-ar Domnul la focul mistuitor al caldurii din strafundurile iadului, nu ne-a mai ramas nimic, domnule general, dar el ii auzise pe toti ministrii lui de finante spunind acelasi lucru inca de pe timpurile vitrege cind declarase moratoriu la angajamentele luate fata de bancherii din Hamburg, escadra germana blocase portul, un crucisator englez trase cu tunurile o salva de avertis­ment ce facu o gaura in turnul catedralei, insa el striga la naiba cu regele Londrei, mai bine morti decit vinduti, urla, moarte Kaizerului, fiind salvat in ultima clipa prin bunele oficii ale partenerului sau de domino ambasadorul Charles W. Traxler al carui guvern s-a pus garant pentru toate angajamentele europene in schimbul dreptului de exploatare pe viata a subsolului nostru, si de atunci o ducem tot asa intr-o vesnica datorie, pina si izmenele de pe noi, domnule general, insa el il petrecea pina in capul scarilor pe eternul ambasador de la ora cinci si-si lua ramas bun batindu-l usurel pe umar, lasa prostiile dragul meu Baxter, mai bine mort decit fara mare, coplesit de tristetea de cimitir a palatului unde puteai umbla fara sa te poticnesti de parca ai fi fost sub apa de pe vremea blestemata a acelui José Ignacio Sáenz de la Barra, greseala vietii mele, care taiase toate capetele stirpei omenesti in afara acelora ce se cuveneau, ale autorilor atentatului impotriva Leticiei Nazareno si a copilului, pasarile din colivii nu mai cintau oricite picaturi de cantorina le turna el deschizindu-le pliscul, fetele de la scoala invecinata nu mai inginau in recreatie cintecul cu pasarica pestrita de pe ramurica verde de lamii, viata i se scurgea in asteptarea nerabdatoare a ceasurilor cind sint cu tine in grajd, fetito, cu titisoarele tale ca merele si scoica ta vrajita, minca singur sub bolta de glicine, plutea in reverberatia caldurii de la doua picotind si tresarind din somnul de dupa-amiaza ca sa nu piarda sirul serialului de la televizor in care totul se petrecea la porunca lui pe dos decit in viata, caci binefacatorul patriei care stia orice n-a aflat niciodata ca de pe vremea lui José Ignacio Sáenz de la Barra ii instalaseram mai intii un post de radio individual pentru romanele dramatizate iar apoi un canal particular de televiziune ca sa vada doar el filmele retusate dupa gustul lui unde nu mureau decit cei rai, dragostea invingea moartea, viata era o desfatare, il fericeam cu tertipul acesta asa cum se intimplase in multele-i dupa-amieze ale batrinetii cu copilele in uniforma care i-ar fi facut pe plac pina la moarte daca el n-ar fi avut proasta inspiratie s-o intrebe pe una din ele ce te invata la voi la scoala iar eu i-am raspuns spunindu-i adevarul ca nu ma invata nimic, domnule, fiindca eu sint o curva din port, si el a pus-o sa repete pentru ca nu-mi intelesese bine cuvintele de pe buze si eu i-am mai spus o data pe sleau ca nu sint eleva, domnule, ci curva din port, serviciul sanitar o frecase cu buretele imbibat in creolina, ii spusesera sa-si puna uniforma asta cu guler marinar si ciorapii astia de fetita de familie buna si sa treaca pe strada asta in fiecare dupa-masa la cinci, nu numai eu ci toate curvele de virsta mea recru­tate si dezinfectate de politia sanitara, toate cu aceeasi uniforma si aceiasi pantofi barbatesti si cozile astea din par de cal ce se scot si se pun, ia uitati-va si dumneavoastra, cu o agrafa, ne-au spus sa nu ne speriem ca e un biet bunic ramolit care nici macar n-o sa se culce cu voi, doar va cerceteaza ca la doctor cu degetul si va suge sfircurile si va baga chestii de mincat in gaoace, in sfirsit, tot ceea ce-mi faceti dumneavoastra cind vin aici, ca n-avem altceva de facut decit sa inchidem ochii de incintare si sa zicem dragule, ah dragule, ca asta-i ce va place, asa ne-au spus, ba chiar ne-au spus sa repetam totul de la inceput inainte de a ne da banii, dar eu cred ca prea-i de tot cu atitea banane tari in gaoace si atitea fire de praz in fund pentru patru pesos amariti care ne mai ramin dupa ce ne scad impozitul de sanatate si comisionul sergentului, ce naiba, nu-i drept sa prapadesti atita mincare prin partile de jos cind n-ai ce baga sus in gura, zise, invaluita in aura lugubra a batrinului impenetrabil care-i asculta destainuirea fara sa clipeasca gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, de ce ma pedepsesti asa, dar nu facu nici un gest care sa-i tradeze dezamagirea, ci se inversuna sa puna la cale tot soiul de cercetari secrete pina descoperi ca intr-adevar scoala de fete din ve­cinatatea palatului fusese inchisa de ani de zile, domnule general, ministrul educatiei in persoana de comun acord cu arhiepiscopul primat si asociatia de parinti pusese la dispozitie fondurile pentru a se construi noua cladire cu trei nivele cu fata spre mare unde odraslele familiilor de vaza fusesera ferite de pinda craiului tomnatic al carui trup de peste esuat cu burta in sus pe masa banchetelor incepea sa se profileze pe nuantele livide de mov ale orizontului de cratere lunare ale primelor noastre zori de zi fara el, era la adapost de orice printre florile ninse de crin, in sfirsit eliberat de puterea-i absoluta la capatul atitor ani de captivitate reciproca incit era cu neputinta sa desci­frezi cine era victima cui in cimitirul acela de presedinti vii care fusese zugravit pe dinauntru si pe dinafara in alb de mormint fara a ma consulta, ci poruncindu-i ca si cum nu l-ar recunoaste nu trece pe-aici ca ne murdaresti varul, dom'le, si el nu trecea, ramii la etajul de sus, dom'le, ca-ti poate cadea vreo schela in cap, si el raminea sus, ametit de zgomotul timplarilor si de furia zidarilor care-i tot stri­gau da-te la o parte, bosorogule, c-ai sa te scapi in galeata cu mortar, si el se dadea la o parte, mai ascultator decit un racan in toate acele luni grele cit a durat restauratia im­prudenta care deschise ferestre noi vintului marii, mai singur ca niciodata sub paza feroce a unei escorte ce nu parea sa fie de protectie ci de supraveghere, ii mincau jumatate din mincare ca sa nu fie otravit, ii schimbau ascunzatorile unde-si tinea mierea de albine, ii fixau pinte­nul de aur ca la cocosii de lupta ca sa nu-i sune in mers, la naiba, o groaza de tertipuri de vacari care l-ar fi facut sa moara de ris pe prietenul meu Saturno Santos, traia la che­remul a unsprezece batausi cu haina si cravata care-si pe­treceau zilele impletind fringhii japoneze, miscind un aparat cu beculete verzi si rosii care se aprind si se sting cind apare cineva cu o arma pe o raza de cincizeci de me­tri, si ieseau in oras ca niste fugari in sapte automobile la fel care se depaseau intre ele pe drum astfel incit nici eu insumi nu mai stiam in care ma aflam, la naiba, o risipa za­darnica fiindca el trase la o parte perdelutele ca sa vada strazile dupa atitia ani de izolare si-si dadu seama ca ni­meni nu se tulbura la trecerea in tacere a limuzinelor fu­nebre din caravana prezidentiala, vazu recifele de sticla solara ale ministerelor mai inalte decit turnurile catedralei si acoperind promontoriile impestritate de baracile negrilor de pe colinele portului, vazu o patrula de soldati care stergeau niste cuvinte scrise proaspat cu bidineaua pe un zid si intreba ce scria acolo iar ei i-au raspuns ca glorie vesnica parintelui patriei noi, desi el stia ca il minteau, bineinteles, ca de-ar fi fost asa nu le-ar fi sters, ce naiba, vazu un bulevard mai larg decit sase la un loc strajuit de cocotieri si razoare de flori ducind pina la tarmul marii unde odinioara fusesera mlastinile, vazu o suburbie cu vile toate la fel avind portice romane si hoteluri cu gradini amazonice unde se aflase groapa de gunoi a pietii publice, vazu automobilele ca niste broaste testoase pe serpentinele labirinturilor autostrazilor urbane, vazu multimea indobi­tocita de canicula de la prinz pe trotuarul unde batea soarele in timp ce pe celalalt nu era nimeni decit incasatorii improvizati ai impozitului pentru dreptul de a merge pe la umbra, dar de data asta nimeni nu se tulbura ghicind puterea ascunsa in cosciugul cu aer conditionat al limuzinei prezidentiale, nimeni nu recunoscu ochii dezamagiti, buzele crispate, mina nevolnica facind aiurea semne de ramas-bun in larma vinzatorilor de ziare si amulete, printre carucioarele cu inghetata, fanioanele cu bilete de loterie cu trei numere, vacarmul zilnic al strazii straine de tragedia intima a militarului solitar care suspina coplesit de nostalgie gindindu-se maica-maiculita, Benedición Alvarado, ce s-a intimplat cu orasul meu, unde-i oare straduta neno­rocita cu femeile fara barbati care ieseau despuiate pe inserat sa cumpere scrumbie albastra si rosioara trandafirie si sa se injure de mama cu zarzavagioaicele in timp ce-si uscau rufele pe balcoane, unde-s hindusii care-si faceau nevoile chiar in usa pravaliilor, ce s-a ales de nevestele lor palide care induiosau moartea cu cintecele lor de jale, unde o fi oare fata care se prefacuse in scorpion pentru ca nu si-a ascultat parintii, unde-s circiumile mercenarilor, piraiele lor de urina dospita, privelistea zilnica a pelicanilor de cum dadeai coltul strazii, si deodata, ah, portul, unde-i oare ca doar aici era, ce s-a ales de goeletele contraban­distilor, de tabla veche de la debarcarea puscasilor marini, de mirosul meu de rahat, mama, ce se intimpla pe lume ca nimeni nu-i recunostea mina fugara de amant uitat ce flutura zadarnic in chip de ramas-bun de la fereastra cu geamurile lasate a trenului inaugural care strabatea suierind lanurile cu ierburi aromatice unde fusesera cindva mlastinile culturilor de orez bintuite de pasari tipatoare si de malarie, trecu in goana speriind cirezile de vaci insemnate cu fierul prezidential ce pasteau pe cimpiile neverosimil de albastre, iar el in interiorul capitonat cu catifea bisericeasca al vagonului de litanie al destinului meu irevocabil se tot intreba pe unde mi-o fi trenuletul vechi cu patru roti, drace, unde-mi sint hatisurile cu anaconde si balsamine otravitoare, larma maimutelor, pasarile paradisului, tara intreaga cu stindardul ei cu dragon, mama, unde-s oare ca doar erau aici haltele cu indiene taciturne cu palarii englezesti care vindeau zaharicale in forma de animale prin ferestre, cartofi albi ca neaua, mama, gaini fripte in unt galben sub arcurile unde statea scris cu litere inflorate slava in veci binefacatorului de care nimeni nu mai stie unde se afla, dar ori de cite ori se revolta zicind ca viata aceea de fugar era mai rea ca moartea i se raspundea ba nu, domnule general, este pacea prin disciplina, ii spuneau, si el sfirsea prin a fi de acord, bine, fascinat iar de farmecul personal al lui José Ignacio Sáenz de la Barra, omul smintelii mele, cel pe care-l degradase si scuipase de atitea ori in furia insomniilor sale si totusi cadea iar in mrejele seductiei lui de cum il vedea intrind in biroul napadit de lumina soarelui tinind in lesa ciinele acela cu privire de om de care nu se despartea niciodata nici macar cind se ducea la closet, si care pe deasupra mai avea si nume de persoana, Lord Kochel, si-i accepta din nou ideile cu o supunere care-l facea sa se revolte impotriva lui insusi, nu-ti face griji, Nacho, incuviinta el, du-ti sarcina la bun sfirsit, astfel ca José Ignacio Sáenz de la Barra se intorcea inca o data cu puterea-i intacta la fabrica de tortura pe care o instalase la mai putin de cinci sute de metri de palatul prezidential in nevinovata cladire de piatra in stil colonial unde fusese ospiciul olandezilor, o casa la fel de mare ca a dumneavoastra, domnule general, ascunsa intr-o padure de migdali si inconjurata de o pajiste cu violete salbatice, al carui etaj era destinat serviciilor de identificare si inregistrare a starii civile iar tot restul era ocupat de instrumentele de tortura cele mai ingenioase si barbare pe care le putea imagina mintea omeneasca, pina intr-atit incit el n-a vrut sa le vada ci i-a atras doar atentia lui Sáenz de la Barra dumneata fa-ti mai departe datoria asa cum se cuvine potrivit intereselor patriei, cu singura conditie ca eu nu stiu nimic, n-am vazut nimic si n-am fost niciodata acolo, si Sáenz de la Barra isi dadu cuvintul de onoare la dispozitia dumneavoastra, domnule general, si-si facuse datoria, indeplinindu-i si ordinul de a nu mai tortura copiii sub cinci ani cu sirme electrice infipte in testicule pentru a-i forta pe parinti sa marturiseasca, fiindca se temea ca infamia aceea i-ar putea stirni iar insomniile din atita amar de nopti toate la fel de pe vremea loteriei, desi ii era cu neputinta sa uite de atelierul acela al ororii aflat atit de aproape de dormitorul lui, caci in noptile linistite cu luna il desteptau zgomotele de trenuri fugare ale zorilor furtunoase ale lui Bruckner care faceau prapad potopind totul si iscind un valmasag dezolant de zdrente din vesminte de mirese moarte atirnate printre ramurile migdalilor dimprejurul vechiului lacas al nebunilor olandezi pentru ca sa nu se auda din strada urletele de groaza si durere ale muribunzilor, si toate acestea fara sa ceara un ban, domnule general, fiindca José Ignacio Sáenz de la Barra dispunea de salariul lui ca sa-si cumpere hainele acelea ca de print, camasile de matase naturala cu mono­grama pe piept, pantofii de antilopa, cutiile cu gardenii de prins la revere, lotiunile frantuzesti cu blazoanele de familie tiparite pe eticheta originala, dar nu i se cunostea nici o femeie si nici nu umbla vorba c-ar fi fost pederast, c-ar avea un singur prieten ori o casa proprie unde sa locuiasca, nimic din toate astea, domnule general, o viata de sfint, trudind ca un rob in fabrica de tortura pina-l dobora oboseala pe divanul din birou unde dormea la intimplare insa niciodata noaptea si nu mai mult de trei ore in sir, fara garda la usa, fara o arma la indemina, sub ocrotirea gifiitoare a Lordului Kochel care nu-si mai incapea in piele de infrigurarea stirnita de faptul ca nu minca nimic altceva decit maruntaiele calde ale celor decapitati, asa cum se spunea, scotind bolboroseala aceea de oala in clocot spre a-l trezi de indata ce privirea-i omeneasca simtea prin pereti ca cineva se apropia de birou, oricine ar fi fost sa fie, domnule general, caci barbatul acesta nu se increde nici in oglinda, lua hotariri fara sa se consulte cu nimeni dupa ce asculta rapoartele agentilor lui, si nimic nu se intimpla in tara iar cei surghiuniti in orice loc de pe planeta n-apucau nici sa scoata un oftat fara ca José Ignacio Sáenz de la Barra sa nu afle imediat prin firele invizibilei pinze de paianjen a turnatoriei si mituirii cu care inconjurase globul pamintesc, pentru ca pe asa ceva isi cheltuia banii, domnule general, nefiind adevarat ce se tot spunea cum ca tortionarii ar avea leafa de ministri, dimpotriva, se ofereau sa dovedeasca pe gratis ca erau in stare sa-si casapeasca propria mama si sa arunce bucatile la porci fara sa li se inmoaie glasul, iar in loc de scrisori de recomandare si certificate de buna purtare aduceau marturii despre ante­cedentele lor atroce pentru a obtine slujba sub ordinele tortionarilor francezi care sint rationalisti, domnule general, si prin urmare metodici in cruzime si refractari la mila, ei erau cei care faceau posibil progresul prin disciplina, ei erau cei care o luau cu mult inaintea conspiratiilor, inca de cind acestea nici nu prindeau sa incolteasca in minte, clientii distrati care se racoreau sub ventilatoarele cu palete de prin cofetariile unde se servea inghetata, cei care citeau ziarul prin circiumile chinezilor, care dormeau in salile de cinema, care cedau in autobuz locul unei doamne insarcinate, care invatasera meseriile de electrician si instalator dupa ce-si petrecusera jumatate din viata ca hoti care atacau noaptea si banditi de drumul mare, logodnicii improvizati ai slujni­celor, curvele de pe transatlantice si de prin barurile internationale, initiatorii excursiilor turistice in paradisurile din Caraibi prin agentiile de voiaj din Miami, secretarul particular al ministrului belgian al afacerilor externe, supraveghetoarea pe viata a tenebrosului coridor de la etajul patru al Hotelului International de la Moscova, si atitia altii necunoscuti de nimeni viriti pina si in cel mai uitat colt de lume, dar dumneavoastra puteti dormi linistit, domnule general, fiindca patriotii adevarati spun ca dumneavoastra nu stiti nimic, ca toate astea se intimpla fara consimtamintul dumneavoastra, ca daca domnul general ar fi stiut ar fi facut ca Sáenz de la Barra s-ajunga oale si ulcele in cimitirul renegatilor din fortareata portului, caci ori de cite ori aflau de un nou act de barbarie suspinau spunindu-si in sinea lor de-ar sti generalul, de-am putea sa-l incunostintam, de-ar exista vreo cale sa-l vedem, si el a poruncit celui care-i povestise toate astea sa nu uite in veci ca intr-adevar eu nu stiu nimic, nici n-am vazut nimic, nici n-am vorbit cu nimeni de treburile astea, si astfel isi recapata linistea, insa continuau sa soseasca atitia saci cu capete retezate incit nu i se parea de conceput ca José Ignacio Sáenz de la Barra sa se minjeasca de singe pina peste cap fara nici un folos pentru ca lumea o fi lasa dar nici chiar asa, si nu-i parea firesc sa treaca ani si ani iar comandantii celor trei arme sa nu protesteze din pricina conditiei lor subalterne, sa nu ceara marirea lefurilor, nimic, astfel ca incepuse sa cerceteze pe ascuns spre a incerca sa stabileasca motivele resemnarii militare, dorind sa afle de ce acceptau suprematia unui civil, si-i intrebase pe cei mai lacomi daca nu socoteau c-a venit vremea sa-i mai taie din nas veneticului setos de singe care pata onoarea fortelor armate, insa ei i-au raspuns nu, bineinteles, domnule general, nu merita, si de atunci nu mai stiu care cine este, nici cine tine cu cine sau e impotriva cui in harababura asta a progresului prin disciplina care incepe sa-mi miroase mie a ceva putred la mijloc ca si povestea aceea de care nici nu mai vreau sa-mi amintesc cu bietii copii cu loteria, dar José Ignacio Sáenz de la Barra ii domolea avintul cu blinda-i siguranta de dresor de ciini salbatici, dormiti fara grija, domnule general, ii spunea, lumea-i a dumneavoastra, facindu-l sa creada ca totul era atit de simplu si de limpede si lasindu-l iar in bezna acelei case de izbeliste pe care el o strabatea de la un cap la altul intrebindu-se in gura mare cine naiba sint eu de ma simt ca si cind m-as vedea in oglinzi tocmai cu susu-n jos, unde naiba ma aflu ca acum se face unsprezece dimineata si nu-i nici macar o gaina ratacita in pustiul asta, amintiti-va cum era inainte, striga, amintiti-va de valmasagul leprosilor si damblagiilor care se incaierau pentru mincare cu ciinii, amintiti-va de alunecusul pe baligile de vite de pe scari si de liota de patrioti care-mi atineau calea cu pacostea aceea cu aruncati-mi sarea tamaduirii, domnule general, bote­zati-mi baiatul, poate asa i-o trece diareea, fiindca spuneau ca atingerea miinii mele avea virtuti mai eficace decit banana verde, puneti-mi mina aici poate mi se poto­lesc bataile inimii ca nu mai am nici un chef de viata cu cutremurul asta vesnic in mine, atintiti-va privirea spre mine, domnule general, ca sa intoarceti din drum uraga­nele, uitati-va la cer ca sa curmati eclipsele, coboriti-va ochii pe pamint ca sa alungati ciuma, fiindca spuneau ca eu eram binefacatorul respectat pina si de natura, ca eram in stare sa indrept ordinea universului si ca-i scosesem fumurile din cap Providentei Divine, iar eu le dadeam ce-mi cereau si le cumparam tot ce-mi vindeau nu pentru ca eram prea slab cum ii spunea maica-sa Benedición Alvarado, ci pentru ca ar fi trebuit sa am inima de piatra ca sa-i refuz un serviciu celui care-l ridica in slavi, si in schimb acum nu mai era nimeni care sa-i ceara ceva, nimeni care sa-i spuna buna ziua, domnule general, cum ati dormit, n-avea nici macar mingiierea de a auzi exploziile acelea in timpul noptii care-l desteptau cu o grindina de sticla de geamuri, scotind ferestrele din balamale si semanind panica printre soldati, dar care-i erau cel putin de folos ca sa se simta viu, nu ca acum cu linistea asta ce-mi rasuna in cap si ma trezeste cu vuietul ei, nu mai sint altceva decit o paiata zugravita pe peretele acestei case de groaza unde ii era cu neputinta sa dea un ordin care sa nu fie implinit inca dinainte, si-si gasea dorintele cele mai tainice gata satisfacute in ziarul oficial pe care continua sa-l citeasca in hamac facindu-si siesta, de la prima pina la ultima pagina, chiar si anunturile de publicitate, nu exista vreun imbold al inimii sau vreo tresarire a vointei lui care sa nu apara tiparite cu litere mari alaturi de fotografia cu podul pe care el n-a poruncit sa fie construit pentru ca uitase, cu temelia scolii de invatat cum se matura, cu vaca ce dadea lapte si cu arborele de piine, si portretul sau de pe vremurile de glorie pe cind taia panglici inaugurale, si totusi nu-si afla linistea, isi tira uriasele picioare de elefant senil in cautarea a ceva ce nu pierduse niciodata in casa aceea a singuratatii, descoperea ca cineva i-o luase inainte acope­rind coliviile cu pinze cernite, cineva contemplase marea de la ferestre si numarase vacile inaintea lui, nu lipsea nimic si totul era in ordine, se intorcea in dormitor cu lampa in mina cind deodata isi recunoscu propria-i voce amplificata in ghereta garzii prezidentiale si ducindu-se la fereastra intredeschisa vazu un grup de ofiteri picotind in incaperea plina de fum in fata stralucirii triste a ecranului unui televizor, si pe ecran era el, mai slab si teapan, dar eram eu, mama, asezat in biroul unde avea sa moara cu steaua patriei in fundal si cele trei perechi de ochelari cu rama de aur pe masa, repetind pe dinafara o analiza a bilantului natiunii cu vorbe de invatat pe care nu s-ar fi incumetat in veci sa le rosteasca, drace, era o viziune mai nelinistitoare decit aceea a propriului sau trup mort inconjurat de flori, pentru ca acum se vedea viu si se auzea vorbind cu glasul lui, eram eu insumi, mama, eu care n-am putut indura niciodata rusinea de a ma arata la balcon nici n-am reusit sa-mi inving sfiiciunea de a vorbi in public, si totusi era acolo, atit de veridic si muritor incit ramase nauc la fereastra gindindu-se, maica-maiculita, Benedición Alvarado, cum o fi cu putinta asemenea minune, insa José Ignacio Sáenz de la Barra se arata impasibil in fata uneia din putinele-i explozii de furie pe care si-a ingaduit-o in anii fara sir ai regimului sau, nu merita sa va suparati, domnule general, ii spuse cu staruinta-i cea mai blinda, am fost nevoiti sa recurgem la mijlocul acesta ilegal pentru a salva de la naufragiu nava progresului prin disciplina, a fost o inspiratie divina, domnule general, gratie careia am izbutit sa spulberam neincrederea poporului intr-un conducator in carne si oase care in ultima miercuri a fiecarei luni prezenta un raport linistitor cu privire la activitatea guvernului transmis la radio si la televiziunea nationala, imi asum raspunderea, domnule general, caci eu am asezat aici vaza asta cu sase microfoane in forma de floarea-soarelui care va inregistrau gindurile rostite cu voce tare, eu eram cel care punea intrebarile la care el raspundea in cursul audientelor din fiecare vineri fara a banui ca spusele-i nevinovate erau crimpeie din discursul tinut in fata natiunii, intrucit nu folosise niciodata vreo imagine care sa nu fi fost a lui si nici vreun cuvint pe care el sa nu-l fi spus, dupa cum va veti putea incredinta dumneavoastra insiva ascultind aceste discuri, si Sáenz de la Barra le-a pus pe birou impreuna cu aceste benzi inregistrate si aceasta scrisoare pe care o semnez cu mina mea in prezenta dumneavoastra, domnule general, ca sa dispuneti de soarta mea cum gasiti de cuviinta, iar el il privi descumpanit fiindca isi dadu dintr-o data seama ca Sáenz de la Barra era pentru prima oara fara ciine, neinarmat, palid, si atunci ofta, bine, Nacho, fa-ti datoria, zise, cu un aer sfirsit, rezemat de spatarul fotoliului cu arcuri si cu privirea tinta la ochii denuntatori ai portretelor marilor barbati ai neamului, mai batrin ca oricind, mai lugubru si mai trist, dar cu aceeasi expresie ascunzind intentii imprevizibile pe care Sáenz de la Barra avea sa le cunoasca peste doua saptamini cind intra iar in birou fara sa fi cerut audienta in prealabil, aproape tirind ciinele de zgarda, cu vestea urgenta despre insurectia armata pe care numai interventia dumneavoastra o putea impiedica, domnule general, si el descoperi in sfirsit fisura imperceptibila pe care o cautase atitia ani in zidul de obsidiana al fasci­natiei, maica-maiculita, Benedición Alvarado a razbunarii mele, isi zise, lasul asta nenorocit se scapa pe el de frica, dar nu facu nici un gest care sa lase sa i se intrevada gindurile ci il invalui pe Sáenz de la Barra intr-o aura materna, nu-ti face griji, Nacho, ofta el, mai avem o gramada de timp sa descoperim fara ca nimeni sa ne deranjeze unde dracu e adevarul in mlastina aceea de adevaruri contradictorii ce pareau mai nesigure decit daca ar fi fost minciuni, in vreme ce Sáenz de la Barra isi scoase ceasul cu lant vazind ca era aproape sapte seara, domnule general, comandantii celor trei arme terminau de mincat fiecare la el acasa, cu nevasta si copiii, pentru ca nici macar acestia sa nu le desluseasca intentiile, vor pleca imbracati in civil si fara escorta pe usa din dos unde-i asteapta un taxi comandat la telefon spre a insela vigilenta oamenilor nostri pe care nu-i vor vedea, bineinteles, desi ei vor fi acolo, domnule general, sint chiar soferii, insa el zise aha, zimbi, nu-ti mai face atitea griji, Nacho, mai bine explica-mi cum de-am trait pina acum atit de linistiti daca dupa socoteala capetelor taiate reiese ca am avut mai multi dusmani decit soldati, dar Sáenz de la Barra era atent numai la ticaitul abia simtit al ceasului sau cu lant, mai sint abia trei ore, domnule general, comandantul fortelor terestre se indrepta in momentul acela spre cazarma Conde, comandantul fortelor navale spre fortareata din port, comandantul fortelor aeriene spre baza de la San Jerónimo, mai era posibil sa fie arestati pentru ca fiecare era urmarit la mica distanta de o camio­neta incarcata cu legume, dar el nici macar n-a clipit, simtea ca nelinistea crescinda a lui Sáenz de la Barra il elibera de chinul unei sclavii care fusese mai necrutatoare decit dorinta lui de putere, stai linistit, Nacho, mai bine explica-mi de ce nu ti-ai cumparat o vila mare cit un vapor, de ce te spetesti muncind daca nu-ti pasa de bani, de ce traiesti ca un sihastru cind pina si femeile cele mai simandicoase se dau in vint sa-ti intre in dormitor, pari mai catolic decit papa, Nacho, dar Sáenz de la Barra se sufoca napadit de o sudoare inghetata pe care nu reusea s-o ascunda cu demnitatea-i nestirbita in biroul devenit un cuptor de crematoriu, se facuse unsprezece, acum e prea tirziu, zise, un ordin cifrat incepea sa circule la aceasta ora prin firele de telegraf spre toate garnizoanele din tara, comandantii rebeli isi puneau decoratiile de parada pentru fotografia oficiala a noii junte guverna­mentale in timp ce aghiotantii transmiteau ultimele ordine ale unui razboi fara dusmani ale carui singure batalii se reduceau la controlul centralelor de comunicatii si al serviciilor publice, insa el nici n-a clipit macar in fata presimtirii gifiitoare a Lordului Kochel care se ridicase dintr-un salt cu un fir de bale prelingindu-i-se ca o lacrima nesfirsita, nu te teme, Nacho, mai bine explica-mi de ce ti-e asa de frica de moarte, si José Ignacio Sáenz de la Barra isi smulse brusc gulerul de celuloid inmuiat de naduseala si de pe chipul lui de bariton se sterse orice expresie, e firesc, raspunse, frica de moarte e zgura fericirii, de asta n-o simtiti dumneavoastra, domnule general, si se ridica in picioare numarind din obisnuinta bataile clopo­telor de la catedrala, e douasprezece, spuse, nu v-a mai ramas nimeni pe lume, domnule general, eu eram ultimul, insa el nu se misca in fotoliu pina cind n-a auzit tunetul subteran al tancurilor de razboi in Piata Armelor, si atunci zimbi, nu te amagi, Nacho, mi-a mai ramas poporul, zise, bietul popor cel de totdeauna care inainte de a se crapa de ziua a iesit in strada instigat de batrinul imprevizibil care s-a adresat prin radio si televiziunea nationala tuturor adevaratilor patrioti fara discriminari de nici un fel si animat de cea mai vie emotie istorica pentru a anunta ca, insufletiti de idealurile nestramutate ale regimului, sub conducerea mea personala si slujind ca totdeauna vointa poporului suveran, comandantii celor trei arme au lichidat la miezul acestei nopti glorioase aparatul de teroare al unui civil setos de singe care fusese pedepsit de justitia oarba a multimii, si iata-l pe José Ignacio Sáenz de la Barra facut chiselita, spinzurat cu capul in jos de un felinar din Piata Armelor, cu propriile-i organe genitale in gura, intocmai cum ati prevazut, domnule general, cind ne-ati ordonat sa blocam strazile ambasadelor pentru a-l impiedica sa ceara azil politic, poporul l-a vinat cu pietre, domnule general, dar mai intii am fost nevoiti sa ciuruim cu gloante bestia de ciine care devorase maruntaiele a patru civili si ne rani de moarte sapte soldati cind poporul luase cu asalt dependintele unde locuia si aruncase pe ferestre peste doua sute de veste de brocart avind inca eticheta fabricii, cam trei mii de perechi de pantofi italienesti nou-nouti, trei mii, domnule general, ca pe asta se prapadeau banii guvernului, si nu stiu cite cutii cu gardenii pentru revere si toate discurile lui Bruckner cu respectivele partituri de dirijat adnotate de mina lui, iar apoi scoasera detinutii din beciuri si dadura foc camerelor de tortura din fostul ospiciu al olandezilor in strigate de traiasca generalul, traiasca barbatul viteaz care si-a dat in sflrsit seama care-i adevarul, caci toti spun ca dumneavoastra nu stiati nimic, domnule general, ca va ascundeau totul abuzind de bunatatea dumneavoastra, si inca la ora asta ii mai vineaza ca pe sobolani pe tortionarii securitatii statului pe care i-am lasat fara protectia soldatilor conform ordinelor dumneavoastra pentru ca oamenii sa-si descarce atita furie acumulata si atita groaza, iar el a incuviintat, bine, miscat de clopotele de veselie si cintecele de libertate si strigatele de recunostinta ale multimii concentrate in Piata Armelor cu pancarte uriase pe care statea scris Domnul sa-l aiba in paza lui pe binefacatorul care ne-a izbavit de bezna teroarei, si in acea replica efemera a vremurilor de glorie el porunci sa se stringa in curtea palatului ofiterii de cariera care-l ajutasera sa-si sfarirme propriile lanturi de ocnas al puterii si aratindu-ne cu degetul dupa cum ii trecea prin cap completa cu noi ultimul comandament suprem al regimului sau decrepit in locul faptasilor care ii omorisera pe Leticia Nazareno si pe copil si care fusesera capturati in pijamale pe cind incer­cau sa gaseasca azil pe la ambasade, insa el abia de i-a recunoscut, le uitase numele, isi cauta staruitor in inima povara de ura pe care se straduise s-o mentina vie pina la moarte si nu dadu decit de cenusa unui orgoliu ranit pe care nu mai avea vreun rost sa si-l stirneasca, sa se carabaneasca, porunci, ii bagara in primul vapor ce ridica ancora indreptindu-se spre meleaguri indepartate unde nimeni n-avea sa-si mai aminteasca de ei, bietii nenorociti, iar el prezida cel dintii consiliu de ministri al noului guvern cu senzatia clara ca exemplarele acelea alese dintr-o noua generatie a unui nou veac erau aceiasi ministri civili de totdeauna, cu redingotele lor prafuite si slabi de inger, atit doar ca acestia erau mai avizi de onoruri decit de putere, mai speriosi, mai servili si mai incapabili decit toti cei de pina atunci in fata unei datorii externe mai mari decit tot ce s-ar putea vinde in vlaguitul sau regat al tristetii, caci nu mai e nimic de facut, domnule general, ultimul tren din tinuturile sterpe se prabusise in prapastia cu orhidee, leoparzii dormeau in fotolii de catifea, chilele navelor cu zbaturi esuasera in mlastinile orezariilor, vestile putrezeau in sacii postali, perechile de lamantini se amageau cu iluzia ca zamisleau sirene printre crinii tenebrosi ai oglinzilor mari din cabina prezi­dentiala, si numai el n-avea habar de toate astea, bineinteles, crezuse in progresul prin disciplina fiindca pe atunci nu mai avea nici un alt contact cu viata reala in afara de cititul ziarului guvernamental pe care-l tipareau numai pentru dumneavoastra, domnule general, o editie completa intr-un singur exemplar cu stirile care va sint pe plac, cu ilustratiile pe care doreati sa le vedeti, cu anunturile publicitare ce v-au facut sa visati la o lume diferita de cea pe care v-o imprumutasera pe timpul siestei, pina cind eu insumi m-am putut convinge cu ochii mei increduli ca dincolo de edificiile de sticla solara ale ministerelor rama­sera neatinse baracile pestrite ale negrilor de pe colinele din port, construisera bulevarde strajuite de palmieri pina la tarmul marii pentru ca eu sa nu vad ca in spatele vilelor romane cu portice toate la fel continuau sa existe cartierele mizere devastate de unul din multele noastre uragane, semanasera plante aromatice pe ambele parti ale caii ferate pentru ca el sa vada din vagonul prezidential ca lumea parea mai frumoasa gratie vopselelor cu care scumpa lui mama Benedición Alvarado picta mierle-galbene, si nu-l inselau ca sa-i faca pe plac asa cum procedase pe vremurile lui de glorie generalul Rodrigo de Aguilar, nici ca sa-l fereasca de suparari inutile asa cum facea Leticia Nazareno, mai curind din mila decit din dragoste, ci pentru a-l tine legat de propria-i putere in marasmul senil al hamacului de sub seiba din curte unde spre sfarsitul anilor lui nu mai avea sa fie adevarat nici macar cintecul scolaritelor cu pasarica pestrita de pe ramurica verde de lamii, ce timpenie, si totusi batjocura nu-l afecta, ci se stradui sa se impace cu realitatea recuperind prin decret monopolul chininei si al altor medicamente esentiale pentru fericirea statului, insa realitatea il surprinse iar atragindu-i atentia ca lumea se schimba si viata isi urma cursul chiar si pe ascuns fata de puterea lui, caci nu mai e chinina, domnule general, nu mai e cacao, nu mai e indigo, domnule general, nu mai e nimic, in afara de averea lui personala nemarginita dar neproductiva si amenintata de paragina, si totusi nu se tulbura la aflarea unor stiri atit de nefaste ci trimise un mesaj provocator batrinului ambasador Roxbury sa vada daca nu gaseau vreo solutie salvatoare la masa de domino, dar ambasadorul ii raspunse cu aceleasi cuvinte ca ale lui lasati-va de prostii, excelenta, tara asta nu face nici cit o ceapa degerata, cu exceptia marii, bineinteles, care era diafana si bogata si-ar fi fost de-ajuns sa faci focul dedesubtul ei ca sa gatesti in propriu-i crater nemarginita ciorba de creveti a universului, asa ca ginditi-va, excelenta, v-o acceptam ca acont la dobinzile datoriei vesnic aminate pe care n-o vor achita nici o suta de generatii de barbati de vaza la fel de zelosi ca excelenta voastra, insa el nici nu-l lua in serios cind i-a vorbit astfel prima oara, l-a petrecut pina in capul scarilor zicindu-si maica-maiculita, Benedición Alvarado, ce straini salbatici, cum se poate oare sa se gindeasca la mare numai ca s-o manince, se desparti de el cu obisnuita bataie pe umar si ramase iar singur cu sine insusi orbecaind prin zdrentele de neguri iluzorii din desertul puterii, fiindca multimea parasise Piata Armelor de indata ce se termi­nara mincarea si bautura pe care soldatii le imparteau ca stimulent in pauzele dintre aclamatii luind pancartele care se tot repetau si lozincile de inchiriat pentru alte asemenea sarbatori viitoare, lasind din nou saloanele pustii si triste in ciuda ordinului dat de el de a nu se inchide portile mari la nici o ora, ca sa poata intra cine vrea, ca odinioara, cind acesta era un palat plin de lume si nu o casa bintuita de stafii, si totusi singurii care au ramas au fost leprosii, domnule general, si orbii si damblagiii care statusera ani in sir in fata palatului asa cum ii vazuse Demetrio Aldous bronzindu-se la soare linga portile Ierusalimului, distrusi dar de nebiruit, incredintati ca mai curind sau mai tirziu vor intra iar ca sa primeasca din miinile lui sarea tamaduirii, fiindca el avea sa supra­vietuiasca tuturor loviturilor potrivnice, pasiunilor celor mai necrutatoare si celor mai primejdioase capcane ale uitarii, caci el era etern si asa a si fost, el i-a reintilnit cind se intorcea de la mulsul vacilor incalzind resturile de conserve de la bucatarie pe vatra de caramizi improvizata in curte, i-a vazut intinsi cu bratele pe piept pe rogojinile putrede din pricina sudorii ulceratiilor la umbra inmiresmata a trandafirilor, a poruncit sa li se faca o plita comuna, le-a cumparat rogojini noi si a dat ordin sa li se ridice in fundul curtii un refugiu din frunze de palmier ca sa nu mai fie nevoiti sa se adaposteasca in casa, dar nu treceau patru zile fara sa dea de o pereche de leprosi dormind pe covoarele persane din salonul de bal sau se pomenea cu un orb ratacit ori un damblagiu cazut pe scari, poruncea sa se inchida toate usile ca sa nu lase urme de plagi vii pe pereti si sa nu strice aerul din palat cu duhoarea de acid fenic cu care ii dezinfectau serviciile de igiena, cu toate ca abia reuseau sa-i alunge dintr-o parte ca si apareau intr-alta, tenaci, de neinvins, agatindu-se de vechea lor speranta cumplita cind nimeni nu mai astepta nimic de la batrinul acela neputincios care ascundea hirtii cu amintiri prin crapaturile peretilor si se orienta bijbiind ca un lunatic prin vintul potrivnic ce batea peste mlastina cetoasa a memoriei sale, isi petrecea ore lungi de nesomn in hamac, intrebindu-se cum dracu sa fac sa scap de noul ambasador Fischer care mi-a propus sa recunosc izbucnirea unei epidemii de friguri galbene pentru a justifica debarcarea infanteriei marine conform tratatului de asistenta reciproca pe tot timpul cit va fi nevoie spre a insufla un nou elan patriei muribunde, dar el raspunse fara sa pregete nici in ruptul capului, fascinat de evidenta ca retraia inceputurile regimului sau cind se folosise de un mijloc asemanator pentru a dispune de puterile exceptio­nale ale legii martiale in fata unei grave amenintari de revolta civila, declarase prin decret stare de ciuma, dispuse inaltarea steagului galben in lancia farului, inchise portul, suprima duminicile, interzise jelirea mortilor in public si cintecele ce aminteau de ei si fortele armate au fost insarcinate sa vegheze asupra indeplinirii decretului si sa hotarasca in privinta bolnavilor dupa bunul lor plac, astfel incit patrule cu brasarde sanitare executau in vazul lumii oameni de cea mai diferita conditie, marcau cu un cerc rosu portile celor banuiti de nesupunere fata de regim, insemnau cu fierul rosu ca la vaci fruntea infractorilor de rind, a vagabonzilor si pederastilor, pe cind o misiune sanitara solicitata de urgenta guvernului sau de catre ambasadorul Mitchell era menita sa-i protejeze de molima pe cei care locuiau in palat, luau de pe jos probe de rahat de la copiii nascuti la sapte luni pentru a-l analiza la microscop, puneau pastile dezinfectante in hirdaie, le dadeau cobailor din laboratoarele lor de cerce­tare sa manince ginganii, iar el le spusese prin interpret, prapadindu-se de ris, nu fiti prosti, misters, aici nu-i alta ciuma decit voi, dar ei insistau ca este, ca aveau ordine de sus ca sa existe, preparasera o miere cu virtuti preventive, densa si verde, cu care ii ungeau din cap pina-n picioare pe toti cei care veneau in vizita fara deosebire de rang, de la cei mai simpli pina la cei mai de vaza, ii obligau sa pastreze distanta in cursul audientelor, ei in picioare in prag iar el asezat in fundul salonului unde glasul lor razbatea dar nu si respiratia, parlamentind prin strigate cu nudurile de vita aleasa care gesticulau cu o singura mina, excelenta, cu cealalta acoperindu-si porumbelul sfrijit uns cu verde, si toate acestea pentru a-l feri de contagiune pe cel care concepuse in istovirea starii de veghe pina si amanuntele cele mai banale cu privire la falsa calamitate, scornind minciuni cosmice si raspindind pronosticuri de apocalips potrivit principiului sau ca lumea se teme cu atit mai mult cu cit intelege mai putin, si nici nu clipi cind unul dintre aghiotanti, livid de groaza, lua pozitie de drepti in fata lui dindu-i vestea, domnule general, ca ciuma face ravagii cumplite in rindul popu­latiei civile, astfel ca prin sticla fumurie a limuzinei prezi­dentiale vazuse timpul oprit din ordinul sau pe strazile pustii, vazu vintul buimac fluturind steagurile galbene, vazu usile inchise pina si la casele fara cerc rosu, vazu vulturii ghiftuiti prin balcoane si vazu mortii, mortii, mortii, atit de multi pretutindeni ca era cu neputinta sa-i numeri prin santuri, ingramaditi sub soarele de pe terase, culcati printre zarzavaturile din piata, morti in carne si oase, domnule general, cine mai stie citi, fiindca erau mult mai multi decit si-ar fi dorit el sa vada in rindurile dusmanilor lui, aruncati la groapa de gunoi ca niste ciini morti, si peste putreziciunea trupurilor si duhoarea familiara a strazilor recunoscu mirosul de rapan al ciumei, dar nu se tulbura, nu ceda la nici o rugaminte pina nu se simti din nou stapin absolut pe intreaga-i putere, si numai atunci cind se parea ca nu exista nici un mijloc, omenesc sau divin, spre a pune capat prapadului vazuram pe strazi o trasura fara fanioane inauntrul careia nimeni nu deslusi la inceput suflul de gheata al maiestatii puterii, dar pe fundalul de catifea cernita vazuram ochii letali, buzele tremurinde, manusa nuptiala aruncind pumni de sare pe la porti, vazuram trenul vopsit in culorile drapelului catarindu-se cu ghearele printre gardenii si leoparzi inspaimintati pina la tarmurile de negura din provinciile muntoase cele mai abrupte, vazuram privirea tulbure prin perdelutele vagonului solitar, chipul mihnit, mina de domnisoara bosumflata ce lasa in urma o dira de sare imprastiata pe meleagurile lugubre ale copilariei sale, vazuram vasul cu zbaturi si pianoie fantomatice cu mazurci care naviga anevoie printre stinci si bancuri de nisip si ravagiile catastrofelor din jungla pricinuite de plimbarile primavaratice ale dragonului, vazuram ochii de asfintit oglindindu-se in geamul cabinei prezidentiale, vazuram buzele palide, mina fara trup care arunca pumni de sare prin satele toropite de caldura, si cei care mincau sarea aceea si lingeau pamintul unde cazuse se inzdraveneau pe loc si deveneau imuni pentru multa vreme la presimtirile rele si la iluziile amagitoare, astfel ca el n-avea sa fie surprins in amurgul toamnei lui cind i-au propus un nou plan de debarcare intemeiat pe aceeasi minciuna abila cu epidemia de friguri galbene, ci s-a opus argumentelor aduse de ministrii incompetenti care strigau sa se intoarca puscasii marini, domnule general, sa vina inapoi cu masinile lor de dezinfectat ciumatii si sa ne ceara in schimb tot ce vor, sa vina inapoi cu spitalele lor albe, pajistile albastre, jeturile de apa giratorii care comple­teaza anii bisecti cu veacuri de sanatate, dar el batu cu pumnul in masa si spuse nu, pe raspunderea lui suprema, pina cind necioplitul ambasador MacQueen ii replica nu mai avem ce discuta, excelenta, regimul nu se intemeia pe sperante nici pe conformism, si nici macar pe teroare, ci pe simpla inertie a unei dezamagiri vechi si fara leac, iesiti in strada si priviti adevarul in fata, excelenta, sintem pe ultima suta de metri ori vin puscasii marini ori luam marea, nu exista alta alternativa, excelenta, nu exista alta alternativa, mama, asa incit luara Marea Caraibilor in aprilie, o luara inginerii navali si ambasadorul Ewing in bucati numerotate ca s-o duca departe de uragane in zorii insingerati din Arizona, o luara cu tot ce avea in ea, domnule general, cu oglindirea oraselor noastre, cu inecatii nostri sfiosi, cu dragonii nostri dementi, in ciuda faptului ca el pusese in joc resursele cele mai indraznete ale vicleniei sale milenare incercind sa stirneasca o miscare nationala de protest impotriva acestei jefuiri, insa nimeni nu dadu ascultare, domnule general, nu iesi in strada nici cu vorba nici cu de-a sila, caci credeam ca e o noua manevra de-a lui ca atitea altele pentru a-si potoli cu prisosinta pasiunea navalnica de a dainui, numai de s-ar intimpla ceva, chiar dac-ar fi sa ne ia marea, la naiba, chiar daca ne iau tara intreaga cu dragon cu tot, ne gindeam, insensibili la arta de seductie a militarilor care apareau in casele noastre deghizati in civil si ne implorau in numele patriei sa iesim in strada strigind afara cu yankeii spre a impiedica savirsirea jafului, ne indemnau sa pradam si sa dam foc pravaliilor si vilelor strainilor, ne ofereau bani sunatori sa ne rasculam in semn de protest sub protectia armatei solidare cu poporul in fata agresiunii, insa nimeni nu se rascula, domnule general, pentru ca nimeni nu uita ca ne mai spusesera odata toate astea sub cuvint de onoare militara si totusi oamenii au fost masacrati cu gloante pretextindu-se ca se strecurasera provocatori care deschisera focul asupra trupelor astfel incit de data asta nu ne mai putem bizui nici pe norod, domnule general, si am fost nevoit sa port eu singur povara acestei pedepse, a trebuit sa semnez singur zicindu-mi maica-maiculita, Benedición Alvarado, nimeni nu stie mai bine ca tine ca-i mai sanatos sa raminem fara mare decit sa permit debarcarea puscasilor, adu-ti aminte ca ei erau cei care gindeau ordinele pe care ma obligau sa le semnez, ei ii faceau pe artisti sa ajunga pederasti, ei adusera Biblia si sifilisul, ei le bagau oamenilor in cap ca viata e usoara, mama, ca totul se obtine cu bani, ca negrii sint contagiosi, incercara sa ne convinga soldatii ca patria inseamna capatuiala si ca simtul onoarei era o prostie nascocita de guvern pentru ca armata sa lupte pe gratis, si numai spre a evita repetarea unor asemenea nenorociri le-am acordat dreptul de a se bucura de marile teritoriale dupa cum vor gasi de cuviinta potrivit intereselor uma­nitatii si pacii intre popoare, intelegind ca respectiva cedare se referea nu numai la apele fizice vizibile de la fereastra dormitorului sau pina in zare, ci si tot ce inseamna mare in sensul cel mai larg, adica fauna si flora specifice acestor ape, regimul vinturilor, capriciile milita­rilor sai, totul, insa niciodata nu mi-am putut inchipui ca erau in stare sa faca ceea ce au facut, luind cu dragele alea uriase de absorbtie ecluzele numerotate ale batrinei noastre mari asemeni unui joc de sah, in al carei crater naruit vazuram aparind strafulgerarile instantanee ale resturilor scufundate din stravechiul oras Santa María del Darien ras de pe fata pamintului de urgia invaziei furnici­lor uriase, vazuram nava-comandant a amiralului cel mai de seama al marii oceanice asa cum o vazusem eu de la fe­reastra mea, mama, era exact la fel, prinsa in hatisul de scoici pe care coltii dragelor il smulsera brusc inainte ca el sa fi avut timp sa ordone un ultim omagiu demn de im­portanta istorica a acelui naufragiu, luasera tot ceea ce fu­sese ratiunea razboaielor mele si motivul puterii lui nelasind decit cimpia pustie cu pulbere lunara pe care el o privea cu inima strinsa ori de cite ori trecea prin dreptul geamurilor strigind maica-maiculita, Benedición Alvarado, lumineaza-ma cu intelepciunea ta, caci in noptile din ulti­ma vreme se trezea inspaimintat, mortii patriei se ridicau din morminte spre a-i cere socoteala in legatura cu marea, ii auzea cum zgreptanau peretii, il ingrozeau vocile neingropate, privirile postume ce-i pindeau prin gaura cheii urmele pasilor sai imensi de reptila muribunda in mlastina fumeginda a celor de pe urma smircuri salva­toare din casa impresurata de negura, cutreiera fara ragaz la rascruce de elizee tirzii si de rafale de mistral artificial stirnite de masina de vint pe care i-o daruise ambasadorul Eberhart ca sa mai uite de afacerea proasta cu marea, vedea pe creasta falezei lumina solitara a casei de odihna a dictatorilor in exil care dorm ca niste boi in timp ce eu ma chinui, nenorocitilor, isi amintea de ultimul sforait al mamei sale Benedición Alvarado in conacul de la marginea orasului, de somnul ei linistit de vinzatoare de pasari in camera luminata de veghea busuiocului de padure, cine ar mai fi ca ea, suspina, mama fericita dormind, ea care nu s-a speriat niciodata de ciuma, nu s-a lasat intimidata de dragoste si nici ingrozita de moarte, iar el in schimb era atit de coplesit ca pina si rafalele farului ramas fara mare ce pilpiiau in ferestre ii pareau murdarite de morti, fugi inspaimintat de fantasticul licurici sideral a carui orbita de cosmar giratoriu raspindea efluviile primejdioase de pulbere lucitoare din maduva mortilor, stingeti lumina aceea, striga, o stinsera, porunci sa calafatuiasca palatul pe dinauntru si pe dinafara ca sa nu se strecoare prin crapaturile usilor si ferestrelor nici macar ascunsa amestecindu-se cu alte miresme vreo adiere oricit de usoara a vintului nocturn al mortii, ramase in bezna, bijbiind, respirind anevoie in zapuseala fara aer, simtind cum trece prin oglinzi intune­cate, nestind in loc de spaima, pina cind auzi tropot de copite in craterul marii si era luna ce se inalta cu zapezile-i decrepite, infricosatoare, luati-o de acolo, striga, stingeti lumina stelelor, ce naiba, porunca de la Domnul, insa nimeni nu se arata la strigatele lui, nimeni nu-l auzi, doar damblagiii care se trezira speriati prin fostele birouri, orbii pe scari, leprosii umeziti de roua din zori care se ridicara la trecerea lui printre tufele cu primii trandafiri pentru a-l implora sa le dea din mina lui sarea tamaduirii, si atunci se intimpla minunea, necredinciosilor din lumea intreaga, idolatri nenorociti, el ne atinse crestetul in trecere, unul dupa altul, ne atinse pe fiecare in locul unde aveam vreun betesug, cu o mina neteda si atotstiutoare, mina adevarului, si in clipa in care ne atingea ne recapatam sanatatea trupului si linistea sufletului, ne reveneau puterile si pofta de viata, si-i vazuram pe orbi uimiti de stralucirea trandafirilor, ii vazuram pe damblagii impiedicindu-se pe trepte si vazuram propria-mi piele de nou-nascut pe care o arat acum colindind bilciurile din lumea intreaga ca sa nu fie nimeni fara sa cunoasca vestea miracolului, si simtiram parfumul acesta de crini timpurii din cicatricile ranilor mele pe care-l raspindesc pe fata pamintului spre batjocura necredinciosilor si invatarea de minte a desfrinatilor, strigau toate astea prin orase si sate, pe la petreceri si procesiuni, straduindu-se sa inspire norodului groaza de miracol, dar nimeni nu credea c-ar fi adevarat, socoteam ca si de data asta era vorba de unul din multii oameni de la palat pe care-i trimiteau prin tara cu o banda de sarlatani ca sa incerce sa ne convinga de ultimul lucru de care aveam nevoie sa credem ca el redase leprosilor pielea, orbilor lumina ochilor, damblagiilor putinta de a se misca, credeam ca era cel de pe urma tertip al regimului spre a atrage atentia asupra unui presedinte nesigur a carui garda personala se redusese la o patrula de recruti si asta impotriva opiniei unanime a consiliului de ministri care staruise, nu, domnule general, era neaparata nevoie de o protectie mai serioasa, cel putin o unitate de tragatori, domnule general, insa el se opuse cu indaratnicie, nimeni n-are motiv si nici chef sa ma omoare, singurii care ati avea sinteti voi, ministrii mei nepriceputi, comandantii mei lenesi, atit doar ca nu indrazniti nici nu veti indrazni s-o faceti in vecii vecilor fiindca stiti ca apoi va trebui sa va ucideti intre voi, astfel ca ramase numai garda de recruti pentru casa aceea de izbeliste unde vacile hoinareau dupa bunul lor plac din vestibulul de la intrare pina in salonul de audiente, mincasera pajistile cu flori de pe goblenuri, domnule general, mincasera arhivele, insa el n-auzea, vazuse prima vaca ce a urcat scarile intr-o seara de octombrie cind era cu neputinta sa stai afara de furia potopului, incercase s-o alunge cu miinile, vaca, vacuta, amintindu-si pe nepusa-masa ca vaca se scrie cu v de la vaca, o mai vazuse apoi mincind abajurul de la lampi, intr-o perioada a vietii cind incepea sa inteleaga ca n-avea rost sa se deranjeze ducindu-se pina la scari ca sa alunge o vaca, se pomenise in salonul de bal cu alte doua exasperate de gainile care li se urcau pe spi­nare ciugulindu-le capusele astfel incit in noptile acestea din urma in care vedeam lumini ca de vapoare si auzeam tropot de copite de animale mari dincolo de peretii forti­ficati, pricina era el care mergea cu felinarul aprins, disputindu-si cu vacile un loc unde sa doarma, in timp ce in exterior viata publica se desfasura mai departe fara el, zilnic vedeam in ziarele guvernamentale fotografiile trucate de la audiente civile si militare in care aparea mereu cu alta uniforma potrivit caracterului fiecarei imprejurari, ascultam la radio discursurile repetate an dupa an de atita amar de vreme la toate zilele importante ale patriei, era prezent in vietile noastre de cum ieseam din casa, cind intram in biserica, ori cind mincam si dormeam, desi era de notorietate faptul ca abia de-si mai putea tiri cizmele rustice de drumet impatimit prin casa decrepita al carei personal se redusese pe atunci la trei sau patru ordonante care-i dadeau sa manince, se ingrijeau ca ascunzatorile unde-si tinea mierea de albine sa fie mereu pline si alun­gau vacile ce facusera un adevarat prapad in statul-major al maresalilor de portelan din biroul interzis unde el avea sa moara dupa cum glasuiau prezicerile ghicitoarelor si de care uitase chiar el, ramineau in asteptarea ordinelor lui intimplatoare pina cind atirna felinarul in cui si se auzea zgomotul celor trei zavoare, celor trei lacate si celor trei drugi de la dormitorul cu aer inabusitor din pricina lipsei marii, si atunci se retrageau in camerele lor de la parter convinse ca el se lasase in voia viselor de inecat singuratic pina in zori, dar se destepta tresarind pe neasteptate nu mai era chip sa inchida ochii, isi tira picioarele uriase de strigoi prin casa imensa cufundata in bezna in care abia se auzea rumegatul lenes al vacilor si respiratia usoara a gai­nilor adormite pe cuierele viceregilor, asculta vintul lunar in intuneric, simtea pasii timpului in intuneric, o vedea pe maica-sa Benedición Alvarado maturind in intuneric cu aceeasi matura de nuiele verzi cu care spulberase ca pe niste frunze uscate vietile barbatilor ilustri curmate de Cornelius Nepos in textul original, retorica straveche a lui Livius Andronicus si Cecilius Status aruncati la cosul de gunoi in noaptea singeroasa cind el intra pentru prima oara in casa puterii ramasa fara stapin, in timp ce afara incercau sa reziste ultimele baricade sinucigase ale stralu­citului latinist generalul Lautaro Muñoz , odihneasca-l Domnul in imparatia lui, strabatusera curtea la lumina orasului in flacari sarind peste trupurile moarte ale garzii personale a presedintelui invatat, el tremurind de fier­binteala frigurilor galbene iar maica-sa Benedición Alvarado fara alta arma decit matura de nuiele verzi, urcara scarile impiedicindu-se in bezna de lesurile cailor din splendida herghelie prezidentiala care inca mai singerau din vesti­bulul de la intrare pina in salonul de audiente, se respira anevoie in casa inchisa din pricina mirosului de pulbere acra al singelui cailor, vazuram urme de talpi desculte care pasisera prin singele cailor pe coridoare, vazuram palme minjite cu singele cailor pe pereti, si in balta de singe din salonul de audiente vazuram trupul din care se scursese tot singele al unei frumoase florentine in rochie de gala cu o sabie de razboi infipta in inima, era sotia prese­dintelui, iar linga ea cadavrul unei fetite care semana cu o papusa balerina cu un glont de pistol in frunte, era fata lor de abia noua ani, si vazura cadavrul de cezar garibaldian al presedintelui Lautaro Muñoz, nu numai cel mai intelept si capabil dintre cei paisprezece generali federalisti care se perindasera la putere prin atentate succesive vreme de unsprezece ani de rivalitati singeroase, ci si singu­rul care se incumeta sa-l refuze pe consulul englez vorbindu-i pe limba lui, zacea acolo ca un peste pe uscat, descult, indurind pedeapsa indraznelii sale cu craniul sfarimat de glontul de pistol pe care si l-a tras in cerul gurii dupa ce-si impuscase sotia si fata si pe toti cei patruzeci si doi de cai andaluzi ai sai ca sa nu ramina pe mina expeditiei de represiune a escadrei britanice, si atunci comandantul Kitchener mi-a spus aratindu-mi lesul il vezi, generale, asa sfirsesc cei care ridica mina impotriva parintelui lor, sa nu uiti cind ai sa fii tu la cirma, ii zise, dar el era deja la cirma, dupa atit amar de nopti de nesomn si asteptare, dupa atita furie inabusita, atitea umilinte indurate, iata-l in sfirsit acolo, mama, proclamat comandant suprem al celor trei armate si presedinte al republicii pentru atita timp cit va fi nevoie spre restabilirea ordinii si echilibrului economic al natiunii, asa hotarisera in unanimitate ultimele capetenii ale federatiei cu acordul senatorului si al camerei deputatilor reunite in plen si cu sprijinul escadrei britanice datorita nesfirsitelor si anevoioaselor nopti pe care le-am petrecut jucind domino cu consulul Macdonald, si totusi nici eu nici altcineva n-am crezut toate astea la inceput, fireste, cine era sa le creada in viitoarea acelei nopti de groaza daca insasi Benedición Alvarado nu izbutea sa se convinga de cele intimplate nici pe patul de moarte cind isi aducea aminte de fiul ei care nu stia de unde sa inceapa sa conduca in harababura aceea, nu gaseau nici o iarba tamaduitoare s-o fiarba impotriva fierbintelii in casa aceea imensa si fara mobile in care nu mai ramasese nimic de valoare, doar portretele in ulei roase de cari ale viceregilor si arhiepiscopilor de pe vremea maretiei apuse a Spaniei, tot restul fusese luat incetul cu incetul de catre presedintii anteriori pentru resedintele lor particulare, nu lasara nici urma din gravurile cu episoade eroice atirnate pe pereti, dormitoarele erau pline de resturi ca la cazarma, prin toate ungherele zaceau vestigii uitate ale masacrelor istorice si consemne scrise cu degetul inmuiat in singe de presedinti iluzorii de o singura noapte, insa nu se gasea nici macar o rogojina pe care sa te intinzi sa asuzi de fierbinteala, astfel ca mama sa Benedición Alvarado smulsese o perdea spre a-l inveli si-l lasa culcat intr-un colt linga scara mare pe cind ea matura cu matura de nuiele verzi dormitoarele prezidentiale de curind jefuite de englezi, matura tot etajul aparindu-se cu lovituri de matura de banda de pirati care incercau s-o violeze in spatele usilor, si cu putin inaintea zorilor se aseza sa se odihneasca linga fiul ei doborit de friguri, invelit in perdeaua de plus, cu riuri de sudoare curgind de pe el, pe ultima treapta a scarii mari din palatul devastat, in vreme ce ea se straduia sa-i scada febra cu tot felul de socoteli simple, spunindu-i nu te speria de harababura asta, baiatul meu, trebuie sa cumparam doar niste taburete de piele dintre cele mai ieftine si pictam pe ele flori si animale colorate, o sa le pictez chiar eu, spunea, o sa luam si niste hamace pentru musafiri, mai ales hamace, fiindca intr-o casa ca asta trebuie sa pice o multime de lume la orice ora si pe neanuntate, spunea, mai cumparam si o masa ca de

biserica sa mincam pe ea, si tacimuri de aluminiu si farfurii de tabla ca sa reziste la viata aspra de cazarma, un ulcior cum se cuvine pentru apa de baut si o plita cu carbuni si gata, la urma urmelor sint banii guvernului, spunea ca sa-l consoleze, insa el n-o asculta, coplesit de cele dintii gene de lumina violeta ale zorilor ce faceau sa se desluseasca pe de-a intregul fata ascunsa a adevarului, constient ca nu era decit un batrin nenorocit scuturat de fiorii febrei acolo pe scari, gindindu-se neinduplecat maica-maiculita, Benedición Alvarado, deci asta-i toata povestea, la naiba, deci puterea era casa aceea de naufragiati, mirosul acela omenesc de cal ars, iar zorii aceia tristi dintr-un alt doisprezece august la fel cu atitea insemnau data venirii lui la putere, mama, in ce chestie ne-am bagat, indurind vechea-i neliniste, spaima atavica in fata noului veac al intunericului ce se inalta peste lume fara incuviintarea lui, cocosii prinsera a cinta pe mare, cintau si englezii pe limba lor adunind mortii din curte pe cind maica-sa Benedición Alvarado isi ispravi socotelile-i optimiste cu un plus de usurare zicind nu ma sperie pe mine lucrurile pe care tre­buie sa le cumparam si nici treburile de facut, nici gind, baiatul meu, ce ma framinta e cantitatea de cearsafuri pe care va trebui sa le spalam in casa asta, si atunci el a fost cel care cu toata dezamagirea incerca s-o consoleze spunindu-i dormi linistita, mama, in tara asta nu exista presedinte care sa dureze, ii zise, o sa vezi cum ma vor da jos inainte de cincisprezece zile, ii zise, si nu numai ca atunci a crezut-o ci a continuat s-o creada in fiecare clipa a tuturor orelor indelungatei sale vieti de despot sedentar, cu atit mai mult cu cit viata il incredinta ca in nesfirsitii ani ai puterii nu exista doua zile la fel, ca avea sa fie totdeauna o intentie ascunsa in spusele unui prim-ministru cind acesta provoca explozia orbitoare a adevarului in raportul de rutina din fiecare miercuri, iar el abia de zimbea, nu-mi spune adevarul, licenciado, ca risti sa-l cred, nimicind doar cu aceste citeva cuvinte toata strate­gia laborioasa a consiliului de guvernamint pentru a-l face sa semneze fara sa puna intrebari, caci niciodata nu mi-a parut mai lucid ca atunci cind deveneau tot mai starui­toare zvonurile ca se scapa in pantaloni fara sa-si dea seama in cursul vizitelor oficiale, si-mi parea mai sever pe masura ce se adincea in alinatura decrepitudinii cu papucii aceia de bolnav si ochelarii cu un singur brat legat cu ata de cusut, iar firea ii era si mai apriga, instinctul si mai sigur, dind la o parte tot ce-i parea nepotrivit si semnind ce se cuvenea fara a citi macar, ce dracu, doar la urma urmelor nimeni n-asculta de mine, zimbea, ca dadusem ordin sa puna un drug in vestibul pentru ca vacile sa nu se mai urce pe scari si iat-o din nou acolo, vaca, vacuta, bagase capul pe fereastra biroului si minca florile de hirtie de pe altarul patriei, insa el se multumea sa zimbeasca vezi bine ce spun, licenciado, tara asta se duce de ripa fiindca nimeni nu m-a ascultat niciodata, spunea, si-o spunea cu o limpezime a mintii ce nu mai parea posi­bila la virsta lui, chiar daca ambasadorul Kippling poves­tea in memoriile sale interzise ca pe vremea aceea il gasise intr-o stare jalnica de inconstienta senila care nu-i ingaduia sa se descurce singur nici macar in imprejurarile cele mai simple, povestea ca-l gasise ud leoarca de o sudoare acra ce-i izvora incontinuu din piele, si capatase o dimensiune uimitoare de inecat, plutind molcolm in deriva, si-si desfacuse camasa sa-mi arate trupul incordat si lucios de inecat pe uscat in ale carui adincituri se inmulteau paraziti de pe stincile din strafundul marii, avea o remora prinsa pe spinare ca o corabie, polipi si crustacee microscopice la subsuori, insa era incredintat ca vietatile acelea de roca erau doar primele simptome ale revenirii spontane a marii pe care mi-ati luat-o voi, draga Johnson, fiindca marile sint ca pisicile, spuse el, se intorc totdeauna, convins ca puzderia de scoici de pe burta era prevestirea tainica a zorilor fericiti cind avea sa deschida fereastra dormitorului ca sa vada iar cele trei caravele ale amiralu­lui marii oceanice pe care se saturase sa-l tot caute prin lumea intreaga pentru a vedea daca era adevarat ce i se spusese cum ca avea podul palmelor neted, fara nici o linie, asemenea lui si atitor alti mari oameni din istorie, poruncise sa-i fie adus, chiar si cu forta, dupa ce alti navi­gatori ii povestira ca-l vazura desenind hartile insulelor fara sir din marile vecine, schimbind cu nume de regi si de sfinti vechile lor nume de razboinici in timp ce cauta cercetind stiinta bastinasilor singurul lucru care-l interesa cu adevarat, si anume sa descopere un leac miraculos impo­triva cheliei lui incipiente, ne pierduseram speranta de a-l regasi cind el il recunoscu din limuzina prezidentiala ascuns sub rasa cenusie cu funia Sfintului Francisc la briu, huruind dintr-o morisca de penitent in mijlocul multimii de duminica adunate in piata, ajuns intr-o asemenea stare de mizerie morala ca nu puteam crede c-ar fi fost acelasi cu cel pe care-l vazuseram intrind in salonul de audiente cu uniforma rosie ca focul si pinteni de aur, cu mersul acela solemn de vislas pe uscat, dar cind incercara sa-l urce in limuzina din ordinul lui nu-l mai gasiram, domnule gene­ral, parca-l inghitise pamintul, se spunea ca se facuse mu­sulman, ca murise de pelagra in Senegal si fusese ingropat in trei locuri diferite din trei orase din lume, desi in reali­tate nu se afla in nici unul, osindit sa rataceasca din mormint in mormint in vecii vecilor pentru nenorocirile aduse de cele infaptuite de el, caci omul acela purta ghi­nion, domnule general, era o adevarata cobe, insa el n-a crezut niciodata asa ceva, astepta mai departe sa se intoarca in ultimii sai ani de batrinete, cind ministrul sanatatii ii smulgea cu penseta capusele de bou de pe trup iar el o tinea una si buna ca nu sint capuse, doctore, e marea care revine, spunea, atit de inversunat in credinta lui incit ministrul sanatatii se gindise de multe ori ca nu era chiar asa de surd cum se prefacea in public, nici asa de dus cu sorcova cum parea in cursul audientelor stingheritoare, cu toate ca un examen amanuntit aratase ca arterele ii erau ca sticla, ca avea sedimente de nisip de tarm in rinichi si inima i se zbircise din lipsa de dragoste, astfel incit batrinul medic se apara cu scutul unei increderi prie­tenesti de o viata pentru a-i spune c-a venit timpul sa pre­dati stafeta, domnule general, hotariti macar pe ce miini ne lasati, ii spuse, scapati-ne de haos, insa el il intreba uluit cine ti-a spus c-am de gind sa mor, draga doctore, sa moara altii, ce dracu, si termina pus pe glume acum doua seri m-am vazut la televizor si m-am gasit mai bine ca oricind, ca un taur gata de lupta, zise, prapadindu-se de ris, fiindca se vazuse ca prin ceata, picotind de somn si cu un prosop ud in jurul capului in fata ecranului fara sunet dupa obiceiul ultimelor sale seri de singuratate, si intr-a­devar era mai indraznet ca un taur gata de lupta la farmecele ambasadoarei Frantei, sau poate a Turciei, sau al Suediei, ce dracu, erau atitea la fel ca nu le mai deosebea si trecuse atita vreme ca nu-si mai aducea aminte nici de el insusi printre ele cu uniforma de gala si o cupa de sam­panie neatinsa in mina la sarbatoarea de aniversare de pe 12 august, sau la comemorarea victoriei de pe 14 ianuarie, sau la cea a renasterii de pe 13 martie, nici nu mai stiu, caci in brambureala de date istorice ale regimului ajunsese sa nu mai stie care cind era, nici ce anume se sarbatorea si nu-i mai erau de nici un folos hirtiutele rasucite pe care le as­cunsese cu atita zel si grija prin crapaturile peretilor fiindca pina la urma uitase ce anume trebuia sa-si amin­teasca, dadea peste ele din intimplare in locurile unde-si dosise mierea de albine si citise odata pe una ca pe 7 apri­lie e ziua de nastere a doctorului Marcos de Léon, trebuie sa-i trimit in dar un tigru, citise cuvintele scrise de mina lui, fara a avea insa habar de cine era vorba, simtind ca nu exista pedeapsa mai umilitoare si mai nemeritata pentru un om decit sa se vada tradat de propriu-i trup, incepuse s-o banuiasca cu mult inaintea vremurilor imemoriale ale lui José Ignacio Sáenz de la Barra cind isi dadu seama ca abia daca mai stia cine erau cei de la audientele in grup, un om ca mine care fusese in stare sa strige pe numele de botez si de familie pe toti locuitorii unui sat din cele mai indepartate din necuprinsul sau regat al amaraciunii, si totusi ajunsese acum exact in partea cealalta, zarise din trasura in multime un tinar cunoscut si se speriase atit de tare ca nu-si amintea unde il mai vazuse incit am dat or­din sa fie arestat de escorta pina aveam sa-mi amintesc, un biet nenorocit de la tara care a stat 22 de ani in tem­nita repetind adevarul stabilit din prima zi in ancheta judiciara ca se numea Braulio Linares Moscote, ca era fiul natural dar recunoscut al lui Marcos Linares, marinar de apa dulce, si al Delfinei Moscote, crescatoare de ciini pen­tru vinatoarea de tigri, amindoi cu domiciliul cunoscut in Rosal del Virrey, ca venise pentru prima oara in capitala fiindca maica-sa il trimisese sa vinda doi catelandri la jocurile florale din martie, ca sosise calare pe un magar inchiriat fara alte haine decit ce-si pusese pe el in zorii acelei zile de joi cind fusese arestat, ca statea la o taraba din piata bind o cafea amara si intrebind femeile care vindeau gogosi daca nu cunosteau pe cineva care ar vrea sa cumpere doi catei corciti buni de vinat tigri, ca ele ii raspunsera ca nu cind incepuse rapaitul tobelor, trimbitele, rachetele, lumea striga vine barbatul, iata-l, si el intreba cine era si-i raspunsera cine putea fi decit stapinul care porunceste, ca atunci viri catelusii intr-o ladita rugindu-le pe femeile care vindeau gogosi sa aiba grija de ei pina ma intorc, ca se urcase pe pervazul unei ferestre ca sa se uite peste capetele multimii si vazu escorta pe cai cu valtrapuri aurite si coifuri cu pene, vazu trasura cu dragonul patriei, o mina care saluta cu o manusa de atlaz, chipul livid, buzele taciturne fara urma de zimbet ale barbatului care poruncea, ochii tristi care-l gasira dintr-o data ca pe un ac in carul cu fin, degetul ce-l arata, acela, cel catarat la fereastra, sa fie arestat pina imi amin­tesc unde l-am mai vazut, ordona, asa ca ma luara la bataie, ma facura zob lovindu-ma cu latul sabiei, ma arsera pe gratar ca sa marturisesc unde ma vazuse inainte conducatorul, dar nu reusisera sa-i smulga alt adevar decit singurul strigat in carcera ingrozitoare din fortareata portului, si-l repeta cu atita convingere si atita curaj ca el sfirsi prin a recunoaste ca se inselase, dar nu mai era nimic de facut, zise, pentru ca il maltratasera atit de cumplit incit daca inainte nu fusese un dusman acum era, bietul de el, asa ca putrezi de viu in temnita in vreme ce eu rataceam prin casa asta a umbrelor zicindu-mi maica-maiculita, Benedición Alvarado din timpurile mele bune, ajuta-ma, vezi ce-am ajuns fara ocrotirea ta, strigind de unul singur ca n-avea nici un rost sa fi trait atitea zile glorioase daca nu era in stare sa si le aminteasca pentru a se bucura de ele, a se hrani cu ele si a supravietui prin ele in mlastina batrinetii, fiindca pina si durerile cele mai vii si clipele cele mai fericite din vremurile lui stralucite i se prelinsera fara scapare prin golurile memoriei in pofida incercarilor lui copilaresti de a impiedica aceasta cu dopuri din hirtiute rasucite, era pedepsit sa nu stie niciodata cine era aceasta Francisca Linero de 96 de ani, desi poruncise sa fie inmormintata cu onoruri de regina dupa cum arata un bilet scris de mina lui, condamnat sa guverneze orbeste cu unsprezece perechi de ochelari nefolositori ascunsi in serta­rul biroului pentru a se preface ca vorbea de fapt cu fan­tome ale caror voci aproape ca nu reusea sa le desluseasca si ghicindu-le identitatea prin semne din instinct, cufun­dat intr-o stare de neputinta a carei gravitate primej­dioasa i se dezvalui fara putinta de tagada in cursul unei audiente cu ministrul sau de razboi cind a avut ghinionul sa stranute si ministrul de razboi i-a spus sanatate, dom­nule general, si apoi mai stranutase o data si ministrul de razboi spuse iar sanatate, domnule general, dar dupa noua stranuturi unul dupa altul nu i-am mai spus sanatate, domnule general, caci m-am ingrozit de amenintarea acelei fete schimonosite de stupoare, am vazut ochii inecati in lacrimi care ma stropira necrutator din mlastina agoniei, am vazut limba de spinzurat a animalului decrepit care-mi murea in brate fara un martor care sa-mi certifice inocenta, fara nimeni in jur, si atunci nu mi-a trecut prin minte altceva decit sa fug din birou inainte de a fi prea tirziu, insa el ma impiedica strigindu-mi intr-o dezlantuire de autoritate intre doua stranuturi nu fi las brigadier Rosendo Sácristan , stai linistit, ce dracu, doar nu sint atit de timpit sa mor in fata ta, urla, si asa a si fost, pentru ca stranuta mai departe pina in pragul mortii, plutind intr-un spatiu al inconstientei brazdat de licurici in plina zi insa crezind cu inversunare ca maica-sa Benedición Alvarado n-avea sa-i faca rusinea de a-l lasa sa moara dintr-un acces de stranutat in prezenta unui subaltern, nici pomeneala, mai curind mort decit umilit, mai bine sa traiesti cu vacile decit cu niste oameni in stare sa te lase sa mori fara demnitate, ce dracu, dar n-a mai ajuns sa vorbeasca despre Dumnezeu cu nuntiul apostolic pentru ca acesta sa nu-si dea seama ca el isi bea ciocolata cu lingura, nici n-a mai jucat domino de teama ca cineva s-ar incumeta sa piarda din mila, nu voia sa mai vada pe nimeni, mama, pentru ca nimeni sa nu descopere ca desi isi supraveghea purtarea cu mare atentie si in ciuda stradaniei de a nu-si tirsii picioarele plate pe care de fapt si le tirsiise dintotdeauna si in ciuda sfiiciunii de la anii lui se simtea pe marginea acelei prapastii de suferinta a ultimilor dictatori cazuti in dizgratie pe care el ii tinea mai curind ca prizonieri decit ca protejati in vila de pe faleza ca sa nu molipseasca lumea de ciuma nemerniciei, simtise acest chin de unul singur in dimineata nenorocita cind adormise in bazinul din curtea lui particulara facindu-si baia cu ierburi medicinale, te visam, mama, visam ca tu faceai ca cicadele acelea sa zumzaie pina plesneau deasupra capului meu printre ramurile inflorite ale migdalului din viata reala, visam ca tu vopseai cu pensulele tale sunetele pestrite ale graurilor, cind se trezi speriat de ghioraitul neasteptat al matelor sale pe fundul bazinului, mama, se trezi rosu la fata de furie in apa stricata a rusinii lui, unde pluteau frunzele aromatice de busuioc de padure si de nalba, florile de curind cazute din portocal, pluteau broastele testoase inveselite de noutatea acestei dire de rahat auriu si moale al domnului general in apa inmiresmata, ce porcarie, dar el supravietuise acestei nenorociri ca si multor altora pricinuite de virsta si-si redusese la minimum personalul de serviciu pentru a le face fata fara martori, nimeni nu trebuia sa-l vada ratacind aiurea prin casa ramasa de izbeliste zile si nopti intregi legat la cap cu cirpe inmuiate in alcool camforat, ingretosat de miros, gemind cu disperare cu fata la perete, innebunit de durerea insuportabila de care n-a vorbit niciodata cu nimeni, nici macar cu doctorul sau personal, fiindca stia ca nu era altceva decit una din multele dureri inutile ale decrepitu­dinii, o simtea cum vine ca un tunet de piatra cu mult inainte de a se ivi pe cer norii mari stirniti de furtuna si poruncea sa nu ma deranjeze nimeni indata ce incepea sa simta menghina stringindu-i timplele, sa nu intre nimeni in casa asta orice s-ar intimpla, ordona, el auzind cum ii piriie oasele capului cind menghina il stringea si mai tare, nici Dumnezeu daca vine, poruncea, nici de-o fi sa mor, la naiba, orbit de durerea aceea necrutatoare care nu-l slabea nici o clipa ca sa poata gindi, pina cind se dezlantuia ploaia binecuvintata punind capat veacurilor de disperare, si atunci ne chema, il gaseam ca nou-nascut la masuta gata pentru cina in fata ecranului mut al televi­zorului, ii serveam tocana cu carne, fasole cu slanina, orez cu nuca de cocos, banane prajite, o cina de neconceput la virsta lui pe care el o lasa sa se raceasca fara sa guste mai nimic, uitindu-se la vesnicul film de umplutura, constient ca guvernul voia sa-i ascunda ceva daca dadeau iar acelasi program pe circuit inchis fara sa bage macar de seama ca inversasera rolele filmului, ce timpenie, spunea, incercind sa uite ceea ce voisera sa-i ascunda, daca ar fi fost ceva grav s-ar fi aflat oricum, zicea, sforaind cu cina servita in fata, pina cind orologiul catedralei batea de opt si el se ridica, lua farfuria cu mincarea neatinsa si arunca tot ce era la closet, ca in fiecare noapte la ceasul acela de o groaza de timp pentru a-si ascunde umilinta ca stomacul ii refuza orice, pentru a-si intretine cu legendele de pe vremurile de glorie furia pe care o simtea impotriva lui insusi ori de cite ori facea vreun gest detestabil din pricina neputintei batrinetii, pentru a uita ca abia de-si mai ducea zilele, ca era el si nimeni altul cel care scria pe peretii latrinelor traiasca generalul, traiasca barbatul, ca bause pe ascuns o licoare facuta de vraci pentru a putea face fata de cite ori avea chef intr-o singura noapte pina si de trei ori cu femei diferite si platise naivitatea aceea senila cu lacrimi de minie mai curind decit de durere tinindu-se zdravan de barele closetului si plingind, maica mea iubita, Benedición Alvarado, pedepseste-ma, curata-ma cu apele tale de foc, ispasindu-si cu semetie cazna pentru naivitatea aceea fiindca stia prea bine ca ceea ce-i lipsea atunci ca totdeauna la pat nu era putinta ci dragostea, avea nevoie de femei mai putin serbede decit cele trimise de prietenul meu ministru cancelar ca sa nu-mi pierd bunul obicei de cind inchisera scoala din vecinatate, femei clasa intii numai pentru dumneavoastra, domnule general, aduse cu avionul si cu scutirea oficiala de taxe vamale din vitrinele din Amsterdam, de pe la concursurile de filme de la Budapesta, de prin marile Italiei, domnule general, uitati-va ce minunatie, cele mai frumoase din toata lumea pe care el le gasea asezate cu o decenta de profesoare de canto in penumbra biroului, se dezbracau ca niste artiste, se culcau pe divanul de plus cu urmele de la bridele costu­mului de baie imprimate ca un negativ de fotografie pe pielea calda ca melasa aurie, miroseau a pasta de dinti mentolata, a parfum de flori, intinse linga uriasul bou de ciment care n-a vrut sa-si scoata uniforma de militar pe cind eu incercam sa-l atit cu metodele mele cele mai de pret pina cind el n-a mai putut indura constringerea acelei frumuseti halucinante de peste mort si i-am spus gata, fata mea, du-te si te calugareste, atit de abatut din pricina pro­priei lui nevolnicii ca in seara aceea cind batu de opt lua prin surprindere pe una din femeile angajate sa speie rufele soldatilor si o trinti dintr-o lovitura pe albia din spalatorie, cu toate ca ea se stradui sa scape cu siretlicul care i-a venit in minte de frica spunindu-i azi nu pot, domnule general, pe cuvint, mi-a venit sorocul, dar el a intors-o cu fata-n jos pe scindurile de spalat revarsindu-si saminta pe la spate cu un asemenea elan biblic ca biata femeie a simtit ca-si da duhul si-i slobozi gifiind salbatic mai sinteti, domnule general, mai virtos ca un armasar, iar el se simti mai magulit de geamatul acela de durere decit de elogiile cele mai infocate ale lingusitorilor lui de profesie, si-i stabili femeii o pensie pe viata spre a-si creste copiii, incepu iar sa cinte dupa atit amar de ani pe cind dadea nutret la vaci in grajdurile pentru muls, stralucitoare luna de ianuarie, cinta, fara sa se gindeasca la moarte, caci nici macar in ultima noapte din viata n-avea sa-si ingaduie slabiciunea de a se gindi la ceva care sa nu fie de bun simt, numara din nou vacile de doua ori in vreme ce fredona esti lumina de pe cararea-mi intunecata, esti steaua mea polara, si descoperi ca lipseau patru, se intoarse in palat numarind in trecere gainile adormite pe cuierele viceregi­lor, acoperi coliviile pasarilor adormite numarindu-le pe masura ce punea peste ele husele de pinza, patruzeci si opt, dadu foc baligilor presarate de vaci in cursul zilei din vestibul pina in salonul de audiente, isi aminti de o copilarie de demult care pentru prima data ii oferea propria-i imagine tremurind in frigul podisurilor inghetate si imaginea maica-sii Benedición Alvarado care smulgea din ghearele vulturilor de la groapa de gunoi maruntaiele unui berbec pentru masa de prinz, batuse de unsprezece cind strabatu inca o data toata casa in sens invers, luminindu-si calea cu felinarul in timp ce stingea lampile pina in vestibulul de la intrare, se vazu pe sine in chip de paisprezece generali cu felinarul in mina repetati in oglinzile intunecate, unul dupa altul, vazu o vaca rastur­nata cu picioarele in sus in fundul oglinzii din salonul de muzica, vaca, vacuta, zise, era moarta, fir-ar sa fie, trecu pe la dormitoarele garzii pentru a spune ca era o vaca moarta intr-o oglinda, porunci sa fie scoasa miine devreme, neaparat, pina nu ni se umple casa de vulturi, porunci, cercetind cu felinarul fostele birouri de la parter in cautarea altor vaci pierdute, ramasesera trei, le cauta prin closete, pe sub mese, in fiecare oglinda, urca la primul etaj verificind camerele una dupa alta si nu gasi decit o gaina ascunsa sub aparatoarea de tintari de culoare trandafirie a unei novice de odinioara al carei nume il uitase, isi lua lingura de miere de albine dinaintea culcarii, puse inapoi borcanul in ascunzatoarea unde dadu peste una din hirtiutele lui cu data aniversarii marelui poet Ruben Dario, sa-l tina Domnul pe tronul cel mai inalt din sfinta sa imparatie, rasuci iar biletelul si-l puse la loc pe cind spunea pe dinafara rugaciunea potrivita parinte si maestru magic poet celest¹ care faci avioanele sa pluteasca in vazduh si transatlanticele pe mare, tirindu-si uriasele picioare de deznadajduit fara somn prin ultimele gene de lumina fugara ale zorilor inverzite de pilpiirile farului, auzea vintul fara odihna de pe marea pierduta, muzica din toiul unei petreceri de nunta la care fusese gata sa moara rapus pe la spate intr-o clipa de nebagare de seama divina, se pomeni cu o vaca ratacita si-i atinu calea fara a o atinge, vaca, vacuta, se intoarse la dormitor, vedea trecind prin dreptul tuturor ferestrelor puzderia de lumini a orasului fara mare, simti aburii fierbinti ai misterului din maruntaiele sale, taina rasuflarii lui unanime, il contempla de douazeci si trei de ori fara sa se opreasca din mers si indura pe veci si ca totdeauna chinul incertitudinii oceanului vast si impenetrabil al poporului adormit cu mina pe inima, isi dadu seama ca este urit de cei care-l iubeau cel mai tare, se simti iluminat de luminari ca la sfinti, isi auzi numele invocat pentru ca femeile insarcinate sa aiba o nastere usoara si pentru indreptarea cursului vietii muribunzilor, isi aminti de ovatiile in cinstea lui din partea acelorasi oameni care-l blestemau de mama cind ii vedeau ochii incruntati, buzele triste, mina de mireasa ginditoare in spatele geamurilor blindate de pe vremurile de demult ale limuzinei lunatice si-i sarutau urmele cizmelor sale in noroi si rosteau pentru el descintece care sa-l fereasca de moarte naprasnica in noptile fierbinti cind vedeam din curtile noastre luminile ratacitoare in ferestrele neinsufletite ale palatului, nimeni nu ne iubeste, ofta, ducindu-se in pragul fostului dormitor al vanzatoarei si vopsitoarei de pasari savirsite din viata, mama sa Benedición Alvarado cu trupul acoperit de lintita, sa ai parte de moarte buna, mama, ii spuse, moarte buna, fiule, ii raspunse ea din cripta, era exact miezul noptii cind agata felinarul in cui simtindu-si maruntaiele sfisiate de junghiul mortal ce insotea suieratul domol dar odios al herniei, nu mai era loc in lume pentru nimic altceva in afara durerii lui, trase cele trei zavoare de la dormitor pentru ultima oara, puse cele trei lacate si cei trei drugi, indura sacrificiul final al urinatului redus la citeva picaturi in closetul portabil, se trinti pe podeaua goala cu pantalonii de postav pe care-i purta prin casa de cind puse capat audientelor, cu camasa in dungi fara guler tare si papucii de invalid, se trinti cu fata in jos, cu bratul drept indoit sub cap in chip de perna si adormi pe data, dar la doua si zece se trezi cu mintea impiclita si hainele ude leoarca de o sudoare palida si calduta ca inainte de ciclon, cine-i acolo, intreba infiorat de certitudinea ca cineva il strigase in somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, si inca o data, Nicanor, cineva care avea darul sa se strecoare in camera fara sa desfaca lacatele fiindca intra si iesea cind voia trecind prin pereti, si atunci o vazu, era moartea, domnule general, moartea dumneavoastra, imbracata cu o tunica zdrentuita din fire de agava ca penitentii, cu coasa in mina si craniul presarat cu alge sepulcrale si flori de pamint in crapaturile oaselor, cu ochii stravechi si holbati in gavanele goale, si numai atunci cind o vazu din cap pina-n picioare intelese de ce-l strigase Nicanor, Nicanor, caci era numele cu care moartea ne cheama pe noi toti in clipa de pe urma, dar el ii spuse nu, moarte, inca nu mi-a sunat ceasul care trebuia sa-mi vina in somn in penumbra biroului, asa cum fusese prevestit dintotdeauna in apa descintatoare a ulcelelor, insa ea ii raspunse ba nu, generale, va fi aici, descult si cu hainele de om sarman de pe tine, chiar daca cei care-i gasira trupul aveau sa spuna ca a fost in biroul lui jos pe podea, cu uniforma de doc fara galoane si cu pintenul de aur la calciiul sting pentru a nu se impotrivi prevestirii ghicitoarelor, se intimplase cind o dorea mai putin, cind dupa atit amar de ani de sperante desarte incepuse sa intrevada ca nu vietuiesti, la naiba, ci supravietuiesti, afli prea tirziu ca pina si vietile cele mai lungi si folositoare nu ajung pentru nimic altceva decit ca sa inveti sa traiesti, caci isi deslusise neputinta de a iubi in enigma din palmele miinilor sale mute si in cifrele nevazute de pe cartile de joc si se straduise sa indrepte destinul acela ticalos prin cultul devastator al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale jertfindu-se pe rugul acelui holocaust vesnic, se cufundase in inselaciune si crima, prosperase in nelegiuire si oprobiu, invingindu-si avaritia infrigurata si teama innascuta numai pentru a-si pastra in pumn pina la sfirsit margica de sticla fara sa stie ca era un viciu infinit a carui satietate genera propriu-i apetit in vecii vecilor, domnule general, stiuse de la inceput ca il inselau pentru a-i fi pe plac, ca platea pentru a fi adulat, ca adunau prin forta armelor multimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie si lozinci nesincere urind viata eterna preastralucitului care dainuie dinaintea virstei sale, insa invata sa traiasca si cu astea si cu toate mizeriile gloriei pe masura ce desco­perea de-a lungul anilor sai fara sir ca minciuna e mai comoda decit indoiala, mai folositoare decit dragostea, mai trainica decit adevarul, ajunsese fara uimire la aceasta prefacatorie rusinoasa de a conduce fara a avea putere, de a fi preamarit fara glorie si ascultat fara autoritate, convingindu-se in risipa de frunze ruginii ale toamnei sale ca niciodata n-avea sa fie stapinul intregii lui puteri, ca era condamnat sa nu cunoasca viata decit pe dos, condamnat sa desluseasca sirul tesaturii si sa indrepte firele si nodurile urzelii acelui goblen iluzoriu al realitatii fara a banui nici macar cind era prea tirziu ca singura viata demna de a fi traita era cea care poate fi aratata, cea pe care noi o vedeam de pe partea cealalta care nu-i si a dumnea­voastra, domnule general, de pe partea sarmanilor unde se afla risipa de frunze ruginii a nenumaratilor nostri ani de nenorociri si a clipelor parelnice de fericire, unde iubi­rea era infestata de germenii mortii dar era iubirea adevarata, domnule general, unde dumneavoastra insiva abia daca erati o imagine incerta a unor ochi jalnici prin perdelele prafuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul fugitiv de ramas bun al unei manusi de atlaz din mina anonima a unui batrin fara destin despre care niciodata n-am stiut cine a fost, nici cum era, nici daca n-a fost doar o amagire a inchipuirii, un tiran de batjocura care n-a stiut vreodata care era dosul si care era fata aces­tei vieti pe care o iubeam cu o patima nesatioasa pe care dumneavoastra nu v-ati incumetat nici macar sa vi-o imaginati de teama sa nu aflati ceea ce noi stiam prea bine, ca era grea si efemera, dar ca nu mai exista alta, domnule general, fiindca noi stiam cine sintem pe cind el a ramas pe veci in nestiinta cu suierul dulce al herniei lui de mort batrin secerat de lovitura mortii, zburind impresurat de fosnetul tulbure al ultimelor frunze inghetate ale toamnei lui spre tarimul intunecat al adevarului uitarii, agatat cu spaima de zdrentele putrede ale mantiei mortii si strain de strigatele multimii dezlantuite ce se revarsa pe strazi cintind imnuri de bucurie la aflarea mortii lui, strain pentru totdeauna de cintecele eliberarii si de petar­dele sarbatoresti si de clopotele de slava care raspindisera in lume vestea cea minunata ca in sfirsit se ispravise timpul infinit al eternitatii.