CONSTANTIN NOICA se naste la 12/25 iulie 1909 la Vitanesti (Teleorman). Este elev la liceele bucurestene „Dimitrie Cantemir“ si „Spiru Haret“ — in a carui revista, „Vlastarul“, debuteaza in 1927. Intre 1928 si 1931 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti; ulterior, va face un an de specializare in Franta (1938–39). In perioada1932–34 lucreaza ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei; devine (in 1932) membru al asociatiei „Criterion“; din 1933 isi incepe indelungata colaborare la revista „Vremea“. In 1934 este premiat pentru prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple. Isi da doctoratul in filozofie la Universitatea din Bucuresti in 1940, cu teza Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou. In anii 1940–41 e referent pentru filozofie la Institutului roman‑german de la Berlin; reintors in tara, editeaza impreuna cu C. Floru si Mircea Vulcanescu patru din cursurile lui Nae Ionescu si anuarul „Izvoare de filozofie“ (1942–43). Intre 1949 si 1958 are domiciliu fortat la Cimpulung‑Muscel, iar din decembrie 1958 pina in august 1964 e detinut politic. Incepind din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logica al Academiei, de unde se va pensiona in 1975. Isi petrece ultimii 12 ani ai vietii la Paltinis (Sibiu), devenind un veritabil mentor spiritual al tinerei generatii de intelectuali romani. Moare la 4 decembrie 1987 la Sibiu. Este inmormintat la Schitul din apropierea Paltinisului.

TITLURI importante (enumerate in ordinea aparitiei primei editii):

Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise in istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou (1940), Doua introduceri si o trecere spre idealism (1943), Douazeci si sapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofica romaneasca (1970), Creatie si frumos in rostirea romaneasca (1973), Eminescu sau ginduri despre omul deplin al culturii romanesti (1975), Despartirea de Goethe (1976), Sentimentul romanesc al fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea intru fiinta (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

CONSTANTIN NOICA

MATHESIS

SAU BUCURIILE SIMPLE

Prefata

De ce ne place sa spunem lucruri pe jumatate adevarate? Ma gindesc la toate actele de eroism, la marile agonii si victorii din planurile diferite ale vietii, si am impresia ca le vad decurgind dintr‑o nesiguranta, dintr‑o sovaiala, dintr‑o jumatate de adevar. E ceva care nu ne inspira nici macar noua incredere, la inceputul lucrurilor; un rationament pe care‑l simtim gresit sau o hotarire pe care‑o vedem bine ca nu e cea buna.

Si pe urma, fara sa stii cum, ceva obscur si fara forma vine si‑ti imbraca nesiguranta, prefacind din centrul acela de neliniste si pendulare un simbure de mistica si adevar. E de multe ori inexplicabil felul cum devin oamenii apologeti, traind si patetizind pentru jumatatile lor de adevar. Sau, poate, au dreptate?

Nu. Cum ar putea sa aiba? Dar ne place tuturor sa mimam starile sufletesti ale omului inchipuit de noi ca spune adevaruri. Ii furam gesticulatia si retorica, imbolnavindu‑ne de frigurile unei sinceritati indoielnice. De multe ori ne lasam prinsi, uitind ca nu avem dreptate. Dar citeodata nu uitam .

Autorul acestor rinduri n‑a pierdut din vedere faptul ca nu are intotdeauna dreptate. Ar fi vroit sa aiba — si i‑a fost ciuda. A cazut in exces, a cau tat excesul, ca o usurare. Dar sint atit de multe excese imprejurul nostru, formele de viata, toate, par a fi atit de nefiresti din punctul de vedere al adevarului — incit aceasta incercare nefireasca de aci poate fi si ea iertata.

De altfel, cineva spunea odata: „Oricine, ratacit intr‑o padure, urmareste cu neostenita energie o directie oarecare, descopera un drum nou.“ E o invitatie la exces. Caci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de vietuiri, de drumuri, pur si simplu, — intr‑o lume in care desigur nimeni nu stie prea mare lucru.

I

Despre culturile de tip geometric

Este astazi un lucru bine asigurat in stiinta faptul ca, din punct de vedere al formei, tot universul, ca si orisice parte a lui, pot fi inglobate intr‑o expresie de forma f(x, y, z). Ba un om de stiinta contemporan se gindea chiar la posibilitatea de a scrie ecuatia unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pilda. Negresit, ar fi o ecuatie lunga si foarte probabil ca ar fi respingatoare ca aspect. Atitea cifre, intr‑o frumusete simpla si directa ca statuia aceea! Dar ce importa lucrul acesta? Ar fi o ecuatie, nu este asa? Ar fi o noua frumusete, cealalta frumusete a Venusei din Milo. Vom invata vreodata sa o vedem si pe ea?

Si totusi intreaga cultura, pe care o avem in s patel e nostru, nu face decit sa ne duca spre aceas ta intelegere a realitatii, spre aceasta noua frumusete a ei. Constatind ca orice parte a lumii, ca si lumea toata, sint stiute, ne apartin in propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeana, sau greaca, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia sa dovedeasca si a fi sfirsit cu propriile ei intrebari. Cultura noastra a raspuns astfel la intrebarile pe care si le‑a pus, descoperind totdeodata noua frumusete, cea formala, cea lineara, de adevar matematic, pe care o cauta in lucruri. De acum inainte ramin numai anumite calcule de facut .

Bineinteles, trebuie adaugat ceva aci, pentru sinceritatea discutiei: nu se poate pune in formula nici un lucru decit dupa ce se va fi oprit miscarea. Apele nu se pot scrie decit cind au inghetat. Viul nu poate fi atins — cel putin pe caile pe care s‑a angajat de la inceput cultura noastra, prin problemele carora le‑a cautat o solutie. Dar in afara de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu si l‑a propus, ea este pe cale sa le atinga pe toate celelalte pentru care cu adevarat si in mod explicit s‑a straduit ea. In cultura noastra se gasesc, sau sint indicii ca se vor gasi, intr‑o fericita zi stiintifica, raspunsuri la toate intrebarile bine puse. Daca cineva vrea raspunsuri la alte intrebari, trebuie sa le caute intr‑alta parte.

Vrem sa spunem, cu alte cuvinte, ca, in ansamblul ei, sau macar intr‑una din orientarile ei precumpanitoare, cultura noastra ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lamurit de cum a fost pina acum. In buna parte, cartea aceasta vrea sa‑l realizeze pe planul vietii interioare. Dar tipul nostru de cultura sufera si o discutie stiintifica, pe care ar trebui odata sa o intreprindem.

Fara indoiala ca nici un tip de cultura nu sta singur si nu se realizeaza pe cont propriu. Astfel, tipul de cultura pe care vrem sa‑l descriem aci a convietuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat intotdeauna impreuna si s‑au jenat reciproc. Intrebarile unuia s‑au trecut asupra celuilalt si multe cugete, obosite de atita neintelegere, au cazut in scepticism, pur si simplu pentru ca n‑au stiut la ce porti sa bata.

Afirmatia pe care o inaintam este: in buna parte totusi cultura noastra e de tip matematic si tipul acesta se opune culturii de tip istoric.

Ni se pare, asadar, ca surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a carui polemica, transpusa pe planul culturii, e opozitia celor doua tipuri de cultura.

Propriu vorbind, nu se intelege aci in mod necesar continutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei. Cultura noastra pare ca nu se poate realiza pina la capat decit in aceasta atmosfera. Caci geometria nu e numai desfasurare silogistica pe baza citorva principii. Ea e si: idee de ordine, un anumit stil, imanenta si o serie intreaga de probleme, de care va trebui pina la capat sa dam socoteala. Iar cultura noastra pare a crede in citeva din aceste lucruri.

Nu e vorba deci nici un moment de continutul propriu‑zis al geometriei, de teoremele, problemele si desfasurarile ei in timp logic. De aceea si spunem deseori geometrie, in loc de matematici: pentru ca geometria e stiinta elementara, in primul rind, si aci nu e vorba decit de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; si pentru ca, in al doilea rind, termenul de geometrie a calificat intotdeauna si alte lucruri decit lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pilda, afirmatia lui Platon ca „Dumnezeu geometrizeaza“). A fost intotdeauna putina poezie, ceva lirism, altceva decit simpla stiinta sub rubrica: geometrie.

Cultura noastra este asadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcatuit din creatii spirituale de diferite ordine —, in justificarile si intelesurile ei. Bineinteles ca acest continut cultural poate fi matematic, si e preferabil, pina la un punct, sa capete un aspect matematic. N‑a vroit o scoala filozofica, asa cum era cea a pozitivismului francez, sa matematizeze toate stiintele? Totusi n u aspectul decide de lucruri. Exista ceva mai adinc si mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre sa incapa intr‑o singura familie. E, poate, un destin si in culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza.

Am vroi sa spunem ca, intr‑un anumit inteles, creatiile noastre in ordinea spiritului duc numai la geometrie, desi geometria nu este intotdeauna simpla geometrie. Caci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le intreprindem. Si de aceea e poate cazul sa spunem: spiritul rector e geometric.

Si e foarte adevarat ca avem dreptul sa discutam in cultura mai mult decit: care e suma unghiurilor unui triunghi . Dar orice vom intreprinde, cu oricite libertati am fi inzestrati, vom sta intruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.

Ceea ce caracterizeaza de la prima vedere o cultura de tip geometric este idealul ei: stiinta universala, Mathesis universalis.

Si toata cultura noastra, catre ce tinde ea decit catre o expresie finala simpla, catre un sistem care sa dea socoteala de tot ce se intimpla in univers, eventual catre o formula atoatecuprinzatoare?

Idealul culturii noastre e unificatia. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor in mod explicit. Dar ce disciplina particulara, care efort stiintific sustinut si constient de sine nu se lasa dominat de aceeasi pornire unificatoare? Toata cultura noastra pare ca sufera dupa nostalgia unului. Staruie ceva din spiritul monoteist si in cultura.

E demn de observat cu acest prilej ca monoteismul, sub forma lui definitiva, n‑a fost totusi atins atita vreme cit omul a privit in afara, spre lume; ci ochii au trebuit sa se intoarca inauntru, pentru a capata de acolo revelatia pe care natura exterioara nu vroia sa le‑o dea. Si astfel s‑a putut spune ca fapta cea mare a crestinismului a fost de a inlocui Dumnezeul‑natura prin Dumnezeu‑spirit si raportul de transcendenta prin cel de imanenta.

Cultura noastra pare sa nu fi facut intr‑alt fel. Si era firesc sa fie asa, caci ordinea religioasa e solidara cu ordinea culturala in genere. Posedata de idealul ei de ordine stricta, cultura l‑a cautat multa vreme in lume, pentru a‑l gasi, la urma, in om insusi. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sint marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine si el ritmeaza realitatile pe care le ia in consideratie.

Daca o Mathesis universalis poate fi infaptuita, elementele ei trebuie sa zaca in noi insine, in primul rind, si sa fie universal omenesti, in al doilea rind. Grupate si constituite, aceste serii de elemente stau sub doua discipline vaste: logica si matematica. Acestea sint idealul nostru de ordine; pe ele am vroi sa le inseram in lume, pentru a o face mai clara si mai umana; pentru ele alergam, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la indemina, alergam in spatii, peste sute de mii de ani lumina.

S‑a intimplat, in istoria gindirii omenesti, un proces care nu poate fi prea bine urmarit, intii pentru ca se asociaza cu tot felul de alte orientari si idealuri umane, apoi pentru ca nu lucreaza la suprafata, ci in adincul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, constient de sine, in istoria culturii: ginditorii, anume, au inceput sa‑si dea seama ca stiinta e a omului, cultura e a sa, legile universului si geometriile acestuia sint toate ale sale.

Daca experienta religioasa a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experienta sa stiintifica i‑a scos la iveala toate rezervele de culturalitate.

Cultura e omeneasca; e adevarul nostru, e ordinea dupa chipul si asemanarea noastra. Nu inseamna, de aci, ca adevarul e relativ la constiinta omeneasca si constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevar absolut. Dar adevarul pur si simplu nu are sens in afara de constiinta noastra. Stiinta si cultura nu sint dincolo de noi. Orice s‑ar face, un anumit antropologism ne domina toate creatiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii inseamna a o considera pe aceasta drept altceva decit este. Cultura nu e decit omul insusi.

De aceea Kant a putut afirma, intr‑o zi, un lucru care da socoteala pentru toata cultura noastra: „Stiintele nu s‑au constituit, scria el, decit in clipa cind au devenit constiente ca ratiunea nu afla de la lucruri decit ceea ce pune ea in ele.“

„Ratiunea nu afla de la lucruri decit ceea ce pune ea in ele“ . Asadar spiritul se cauta pe sine in lucruri. Spiritul are o activitate proprie, pe care ne‑o reveleaza lumea. Caci lumea nu este — nu este pentru noi, nu exista pentru stiinta si pentru cultura — daca nu este si in spirit. Lumea nu are nici un inteles, pentru noi, fara constiinta.

Dar, intreba cineva, daca e adevarat ca lumea nu se constituie decit prin constiinta, atunci ce era cind nu exista nici o constiinta? Ce era in lipsa oamenilor?

Ce era atunci? Nu era stiinta, atita tot. Daca e adevarat ca exista lum ea? Dar existenta nu are nici un inteles in afara de stiinta. Existenta e o presupozitie a calculelor noastre, o ipoteza data in problemele pe care le discutam. A, existenta mai are un inteles: de prezenta. Dar cine sa spuna ca lumea era prezenta atunci cind nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni? Cine sa ne vorbeasca de o prezenta, daca nimeni nu era prezent?

Atunci, spiritul se cauta pe sine in lucruri. Ar putea parea surprinzator faptul ca se cauta altundeva decit in el; dar nu e nevoie sa credem ca lucrurile sint atit de departate de spirit. Spiritul se cauta in lucruri, asa cum se cauta intr‑o figura geometrica, pe care el singur si‑o construieste, pentru a‑si explicita propriul sau silogism, demonstratia pe care vrea sa o dea teoremei sale. Spiritul se cauta in lucruri numai pentru atit: pentru a se explicita. Natura e un pretext. „Natura, scria un om de stiinta contemporan, pune spiritul la incercare. El raspunde, constituind matematicile.“

Cum poate da valori omul acestui univers imens? Toate lumile astronomice, distantele in fata carora sintem atit de mici — cum putem sa credem ca ele nu se tin decit prin semnificatiile date de spiritul nostru? La care s‑a putut raspunde ca universul legal, universul acesta articulat, desi imens, e inca o constructie a mintii noastre. Atunci nu e decit firesc ca omul sa‑i dea valori.

Eu, parintele lucrurilor . Cum de nu s‑a vazut ce mult spirit geometric este in tendinta aceasta constructivista a culturii noastre!

Pina acum, cultura noastra se dovedise a fi de tip geometric prin aceea ca nazuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedeste de tip geometric si prin aceea ca e constructiva, nu simplu interpretativa sau descriptiva.

Cultura noastra introduce un primat al „facutului“ asupra datului. Oamenii de stiinta s‑au intrebat, de pilda, ce cunoastem noi asupra exis tentei lucrurilor? Noi nu luam in consideratie decit miscarea lor — arata intr‑o zi filozoful Hermann Cohen —, si miscarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a mintii noastre. In loc sa consideram lucrurile, consideram miscarile, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le‑a pus in lucruri. Caci miscarea — cea stiintifica — noi nu o simtim, ci o gindim: o gindim punind in ea deplasari infinit de mici, o gindim gratie metodei infinitezimale. Prin metoda infinitezimala spiritul reface, in planul stiintei, toata miscarea si deci toata natura. Natura din stiinta nu este, asadar. Natura se face, o construieste intelectul, calculul.

Cu toate acestea, in mod curent se afirma ca lumea e data. Ce inseamna insa dat, in stiinta? Dat, raspundea acelasi Hermann Cohen, reprezinta ceea ce imi pun eu pentru a construi o tema. Datul e o metoda de lucru. Imi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, si prin ele pot sa fac lumea. Caci lumea, lumea din stiinta, este o lume facuta. Daca ipotezele mele n‑au reusit bine, darim lumea si ridic alta in loc. Nu opereaza in felul acesta toata stiinta contemporana? Si nu este, atunci, „facutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?

In sfirsit, alaturi de ideea de ordine si de efortul constructiv, cultura noastra inchide in ea un ultim inteles geometric: imanenta.

Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela ca el nu transcende. Daca‑ti dai un triunghi si consideri asupra lui o problema, nu te gindesti nici o clipa la o existenta exterioara oarecare si la vreo depasire posibila a cadrelor pe care ti le‑ai impus. Faptul geometric nu face intelectul sa iasa din sine. Nu‑l sileste sa accepte ceva strain de sine. Intr‑un anumit sens, toata geometria e in noi si niciodata nu iese din noi, oricite desene pe hirtie am face.

La fel, faptul cultural in genere tinde sa ramina inchis vesnic intr‑un cerc: in constiinta.

Exista o anumita orientare catre subiect, care poate fi urmarita in tot planul culturii, peste toata intinderea lui. Tendinta aceasta este insa clara in filozofie. Astfel, s‑a constatat de o buna bucata de vreme ca, in locul lucrurilor din afara, filozofia a inceput sa cerceteze intelectul si, in locul naturii, stiinta asupra naturii. Si s‑a spus, pe drept cuvint, ca obiectul filozofiei este mai putin lumea decit stiintele. Filozofia pare, mai mult decit orice, o orientare catre subiect, catre ceea ce se petrece acolo, inauntru. Dar tot inauntru se realizeaza si celelalte fenomene de cultura. De la Kant incoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operatii al tuturor activitatilor spirituale. Nu numai stiinta e in constiinta, dar moralitatea si arta sint si ele in constiinta; iar cultura intreaga nu se tine decit datorita unitatii pe care o da „constiinta de cultura“.

Constiinta nu se poate depasi, aproape. Cum ar face‑o, si incotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare ca raspunde acestei vaste subiectivitati, dupa cum nici un fel de ontologie nu raspunde intrebarilor geometriei. Pozitivismul veacului al nouasprezecelea credea ca desfiintase metafizica facindu‑se ca nu vrea sa o ia in consideratie. Dar astazi are loc cealalta moarte a metafizicii, adevarata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.

Ca si geometria, cultura incepe sa se lipseasca de ceea ce s‑a numit realitate. De ce nevoia de a afirma realitatea? Lucrurile ramin in mine, impreuna cu toate desfasurarile lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune in evidenta. Dar nici o depasire nu e realizata pe aceasta cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveste in nimic. Sistemele de cunoastere sint, ca monadele, simple puncte de vedere. I nchise, fara ferestre. Cu un sistem de cunoastere nu ajungi nicaieri — decit unde esti. Spiritul nu se misca din loc. Iata de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru constiinta noastra ca ceva efectiv nou sa existe in lume.

Ce inseamna, de pilda, acest lucru nou, altul decit mine: realitatea? S‑ar putea sa insemne ceva, dar metodele mele de lucru nu ma duc catre ea. Lumea ca prezenta, ca fapt viu, dat, este o presupozitie a culturilor istorice, culturile acelea in care curgerea, destinul si actualitatea primeaza. Lumea culturilor de tip geometric, insa, este un ideal de ordine, facut de constiinta omeneasca si pastrat in constiinta omeneasca.

Asadar, acestea sint notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanenta.

Este exagerata afirmatia ca toata cultura noastra se dovedeste a fi de acest tip? Poate ca da. Exista, intr‑adevar, atitea sisteme de filozofie care nu sint idealiste si atitea nostalgii, in tot cuprinsul culturii noastre, dupa un „dincolo“ .

Dar am voit sa deosebim categoric acest tip de cultura de celalalt, cu care obisnuit convietuieste. In amestecul lor, problemele s‑au confundat si toate apele sint acum tulburi. Tipurile noastre de cultura trebuiesc desfacute din imbratisarea lor si puse sa stea asa cum le e locul: fata in fata.

Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a citorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes. Geometria stie multe lucruri, dar n‑are nici o posesiune efectiva. Culturile de tip geometric au legi, au cite o Mathesis sau tind catre una, au constructii grandioase si fac necontenit altele noi; dar nu au, in schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decit concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru inalta glorie a spiritului.

Geometriilor pe care si le da constiinta nu li se opune decit istoria care se da singura. Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.

Dar ce sens are atunci o cultura de tip istoric? Spuneam ca e o cultura in care primeaza destinul. Ea e deci o cultura oarba. Plina de prezente, e adevarat. Dar a trai nemijlocit printre prezente, a te confunda cu ele, a fiinta o data cu ele — inseamna a renunta la omenie, sau a o depasi.

A trai ca om al unei culturi de tip istoric inseamna, poate, a trai ca arborii, ca pasarile sau — cine stie? — ca ingerii. E alta viata, in planul culturii vorbind, decit viata omului. E mai putin, sau mult prea mult. Cultura de tip istoric e biologica sau, atunci, e angelica. Religia ne‑a fagaduit perspectiva cea de a doua. Istorismul vrea sa ne reintoarca la perspectivele biologiei?

Dar — ni se raspunde la aceasta observatie — nu e simpla biologie. E o biologie transfigurata cea care ni se propune.

Biologie transfigurata? Ni se pare ca tot respect fata de biologie se ascunde in dosul acestei transfigurari. Iar cultura s‑a nascut din nesocotirea biologiei, dintr‑un exces fata de ea. Cel putin jumatate din cultura noastra, tot ce e geometrie si geometric in ea, sta dincolo de biologie.

Cultura pare a se fi nascut intre doua batai de puls ale vietii; intr‑o pauza. De unde nu rezulta ca, in mod necesar, cultura nu mai este viata. Cultura e inca viata — si anume ceea ce are mai generos viata in ea, anume excesul. E nepotrivit sa se spuna: cultura si viata. Cultura creste din excesul vietii asupra ei insesi, deci prelungeste viata.

Exista anumite exemple, in istoria culturii, care ar trebui afisate peste tot, ca sa se stie adevarata origine a lucrurilor. Astfel, pilda lui Pascal ar trebui sa ne fie vesnic prezenta. Pe Pascal il dureau dintii, si biograful spune ca suferinta lui era ingrozitoare. Ce putea sa faca? Putea sa strige, ca noi toti, putea sa dea curs suferintei sale fizice. Dar el a preferat sa faca altceva: geometrie. In orele acelea cind durerea il exaspera, el desena figuri regulate si, in dezordinea suferintei lui, gindea lucruri regulate.

Cita umana demnitate nu era in gestul lui . E necesar citeodata sa uiti viata. Sint anumite imprejurari cind trebuie sa te depasesti pe tine prin cultura. Sa te instrainezi prin cultura. Sa pui distante inlauntrul tau. Nu face aceasta, cultura?

Citi oameni, de pilda, nu s‑au „pierdut“ in stiinta? Si‑au lasat deoparte tot ce au purtat pina atunci cu ei, toata zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre. Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastra locala, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s‑au sters toate dintr‑o data sub pata mare si omogena a stiintei.

Am reusit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“ Toata cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetica si innobilarea religioasa, ce sint lucrurile acestea decit locuri comune pentru toate structurile individuale, intilnirile cu sine ale spiritului divizat in lume?

Ne intilnim toti intr‑o piata mare, parca. Fiecare a avut ceva de uitat si, cu cit a reusit sa uite mai bine ce a lasat in urma lui, cu atit a reusit sa se apropie mai bine de ceilalti. In acest sens, ar trebui sa ni se para intotdeauna ceva nebunesc in tendinta de a ne istoriciza, de a ne divide. Sa ne dividem, intru ce? E nebunesc sa nu vrem a vedea ca lucrurile si noi insine sintem mai mult sau mai putin aceiasi. Sa ne dividem, poate, numai in micile noastre singularitati de fiecare zi. Dar nu a simtit nimeni cita trivialitate este aci? Cum, noi sintem noi insine pentru ca avem anumite rezonante particulare, emotivitatea asta, boala asta car e ne face o ameni rai si mic i la s uflet; numai pe ntru atit? Si cind este Pascal el insusi: cind il dor dintii sau cind face geometrie?

Noi sintem, poate, spirit. Sintem capacitate universal emotiva; noi, divizati in lume, asa cum stam, sintem totusi ritmuri. Sa lasam ritmurile sa ne solidarizeze. Daca avem ceva de asteptat de la cultura, e sa ne scape de rusinea de a sta in afara de ritmuri.

Dar de ce sa se creada ca a trai ritmic inseamna a nu trai din plin? De ce viata sa nu poata fi traita efectiv si cu intregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului? Ce idee surprinzatoare aceasta — ca, daca nu mai e triviala, viata nu mai este. Viata este, intreaga, pe toate planurile pe care o punem in joc. Ea nu poate fi partiala, dar se poate lepada de anumite continuturi de hic et nunc.

Si totusi exista un fel de convingeri oficiale dupa care, daca nu e traita cu toate continuturile ei imediate, viata trebuie sa fie neaparat partiala. Asa ni se spune, de pilda, ca oamenii intreprind anumite actiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispozitii, numai. Se spune: oamenii fac stiinta pentru adevar, atita tot. Restul vietii lor, atunci cind fac stiinta, e mort.

Dar nu e deloc asa! Oamenii nu cred atit de mult in abstractiuni cum se spune citeodata. Ei fac stiinta ca sa uite o dragoste, pentru ca ii dor dintii, pentru ca ii incinta cite o metoda de lucru. Daca adevarul e o metoda de lucru, atunci a face stiinta pentru adevar are un sens, caci facem stiinta din toata inima: putem iubi o metoda si putem crede in ea. Daca adevarul e ordine, punere sistematica de probleme si reusita — atunci inca are un sens sa ne gindim la adevar. Dar asa, simpla abstractiune? E necesar sa promovam abstractiunile, bineinteles. Dar cine crede ca abstractiunea e seaca de simtiri, ca stiinta e anemie si ca, in laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n‑a invatat nimic din rosturile culturii.

Pentru ca, din imprudenta, oamenii stiintei si ai culturii si‑au facut un titlu de noblete din aceasta aparenta de calm si uscaciune — de aceea au reusit sa dezguste atitia oameni, cu privire la cultura, si sa‑i faca sa creada ca a promova cultura inseamna a pierde din viata. Sau, cu alte cuvinte: pentru ca oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s‑a facut intotdeauna necesara.

Dar a promova formele nu inseamna a ucide viata. Nu trebuie crezuti oamenii de stiinta cind spun ca sint calmi si netulburati. Nu trebuie crezut Pascal cind spune ca exercitiul lucrurilor pure ii calmeaza durerile. E alta neliniste linistea sa aparenta, atita tot. E o deplasare, e translatia de la biologie si dramele ei la formalism si dramele formale. Strigatul devine cintec si dezechilibrul dans.

Cine a spus ca pierde prin aceasta viata? Afirmatia nu are nici un sens. Cum sa pierzi viata? Ea poate fi uitata, asta‑i altceva. O uit si ma pierd in forme, in formele care nu ma devitalizeaza totusi, ci ma vitalizeaza pe alt plan. Nu sint multumit cu c ontinutul vietii. Nu‑mi convine, pur si simplu , ceea ce se intimpla si de aceea caut alt continut, chiar daca el va fi un continut de forme. Caci ce pot sa gasesc altceva in mine decit forme? Cine, renuntind la lume, a putut sa puna o alta lume in loc, o lume efectiva, de prezente, si nu una de fantome?

In definitiv, toata polemica dintre cultura de tip geometric si cea de tip istoric la acelasi lucru se reduce. Saturat de prezente, de actualitate, de continutul imediat al vietii lui, omul si‑a incercat norocul in inactual si a inceput elaborarea formelor. In locul trairilor a pus crearile. Dar nu inseamna ca s‑a sinucis prin aceasta. E adevarat ca geometrul, in general, e ceva mai palid la fata decit omul din padure. Dar de viata aceasta era vorba? De viata elementara a tesuturilor?

Nu s‑a gindit nimeni sa refuze viata dintr‑o „pudoare metafizica“. Ceea ce insa a parut intotdeauna evident a fost faptul ca atasarea exclusiva de viata n‑a dus la nici un inteles nou. Continutul imediat al vietii nu intereseaza, pur si simplu pentru ca nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului instelat, toate acestea sint indiscutabile. Ceea ce as vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot imbogati cu un inteles nou. Moartea e o prezenta? Bine. Atunci sa tacem si s‑o asteptam. Dar, daca e si o problema, atunci nu o putem pune decit in termeni de problema: in termenii stiintelor naturale, de pilda, sau s‑o cercetam in filozofia culturii si in folclor. Restul e indiscutabil.

Iata de ce, in locul acestor lucruri indiscutabile, citiva au incercat sa puna in joc lucruri oscilatorii, fantome intre care sa poti alege si indiferente pentru care sa poti opta. Iar singura cultura de tip geometric a putut crea un material de discutie indiferent. De aceea dialectica ei nu se sfirseste niciodata. Ea nu merge cu necesitate catre nimic, caci in locul necesitatilor interioare ale duratei istorice, a pus libertatile fara durata ale eternitatii geometrice.

De aceea, in locul continutului imediat al vietii, pe care cultura de tip geometric il respinge de la inceput ca neproblematic, ea si‑a creat singura materialul ei de discutie, problematic, incert, dar dezinteresat. Si l‑a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr‑un adinc de viata nestiuta; din vointa neintrerupta a omului de a se depasi.

De aceea ar trebui odata protestat impotriva unei categorii de oameni care, inchinindu‑se biologie i imediate, se cred singurii detinatori de via ta.

Hotarit, nu. Nu acestia sint singurii detinatori de viata. Viata pe care o detin ei, de altfel, e joasa si triviala. Acestei vieti, intr‑adevar, vroim sa‑i punem un capat. Dar ramine viata cealalta, viata omului. Si aceasta se petrece dincoace, printre scheme.

Iata un singur exemplu: omul moral al lui Kant.

Omul acesta nu traieste? Omul acesta n‑are drama, nu sufera, nu ride, nu moare? Si, cu toate astea, el pare multora atit de absurd.

Cum — ni se spune —, un om care nu traieste prin instincte, care nu da curs liber pornirilor sale . Un om care traieste prin imperative. Ce absurd! Ce absurd sa incorporezi maxime si reguli, in loc sa incorporezi nervi si patimi. Ce absurd sa te formalizezi. Sa renunti la toate mobilurile imediate ale vietii si sa crezi in „binele suveran“. Sa fii lege, sa fii schema . .

Da, sa fii schema. De ce nu? Cultura noastra, omenia noastra asa ne vrea: schematizati, formalizati, geometrizati.

E o insanitate, se va spune. Dar toata cultura noastra e insanitate, atunci. Se gindeste cineva la barbarie sau reintoarcere la natura? Bine. Dar atunci fiti, nu spuneti; muriti, nu declamati. De ce ne furati felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastra — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?

Dar, orice s‑ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar daca nici un om in istorie n‑a fost asa programatic cum il voia el — acesta e totusi omul reprezentativ al culturii noastre, si viata lui e adevaratul nostru destin.

Cu un adaos, insa. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mo ral. Ci revolutia lui Kant trebu ie generalizata. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul si formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vietii, pina la exces.

Iata care ar putea fi, pina la un punct, justificarea paginilor de viata interioara care urmeaza. Ele cauta noul exces, noua absurditate, omeneasca noastra absurditate cu putinta. Ele descriu o viata interioara adevarata, o viata care rimeaza cu premisele culturii noastre. Dar ele sint doar sugestia trairilor geometrice, retorica exterioara a noilor geometrii. Caci, altfel, cum s‑ar putea descrie dintr‑o data universul intreg de acte pure pe care il viseaza cultura noastra, cum s‑ar putea descrie, in citeva pagini numai, miracolul omului care se intilneste cu soarta sa?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Paginile acestea sugereaza, numai. O singura pretentiune au: sa faca uneori pe ceilalti sa surida. Daca nu vor face pe nimeni sa surida, atunci au fost scrise degeaba. Caci avem convingerea aceasta ca ad evaratul sens al culturii noas tre — despre care ar vroi sa fie vorba aci — si ade varata soarta a omului trebuie sa fie ridicole. Omul moral al lui Kant e ridicol. Omul general formalizat trebuie sa fie si el ridicol. E cea mai inalta intelegere a vietii istorice, poate, sa simti tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, sa te simti tu insuti ridicol, tu, care incerci sa te faci, care trebuie sa incerci singur facerea ta — cind tot restul este.

Alaturi de noi, in lume, sint lucruri multe, insufletite si neinsufletite. Ele nu vad si nu inteleg. Dar daca intr‑o zi ar intelege, cu siguranta ar ride putin de noi. Iar dincolo de lume sta un zeu vesel, care intelege cu adevarat lucrurile si ride cu adevarat.

II

Despre bucuriile simple

Sa fii o data sau sa fii de mai multe ori? Ceea ce este astazi sa nu mai fie niciodata, sau sa fie inca o data, inca de doua ori? Ziua de azi si cu ziua de miine sa fie ceva si altceva, sau sa fie unu si unu, unu plus unu?

Vreau sa intreb: sa fii in istorie sau sa fii in adevar?

Ceea ce e tragic, in intrebarile acestea, e ca pun probleme vii, probleme de comportare zilnica. Un om plin de constiinta istoricitatii e un om care se risipeste, care traieste de azi pe miine, asa cum au trait toti oamenii de azi pe miine. Ce‑i pasa ca viata sa nu dovedeste nimic? Nici o viata n‑a dovedit nimic. Sa traim frenetic viata noastra, caci n‑avem de dat socoteala nimanui.

Si ma gindesc la ceilalti oameni, la cei citiva care s‑au trudit sa faca din viata lor o dovada si un adevar; care si‑au trait‑o linistit, fara exasperari, o data azi, inca o data miine, de atitea ori in acelasi loc, de cite ori le‑a fost cu senina putinta .

Adevar? Nimeni nu se gindeste propriu‑zis la adevar. Un anumit adevar exista si in istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevarul si nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba sa adunam viata aceasta din toate partile — disiecta membra — si s‑o supunem unor ritmuri ma ri, unor jocuri stricte. E vorba sa facem ceva cu viata, si sa n‑o lasam pe ea sa se faca singura.

Stiu ca viata e bogata. E chiar mai mult decit imi trebuie. As putea trai atit de bine cu mai putin . Gindurile acestea pornesc dintr‑o necesitate de „mai putin“. Mi‑a venit in minte sa intreb si pe ceilalti: lor cita viata le trebuie? Dar intrebarile nu folosesc la nimic.

E surprinzator si totusi explicabil faptul ca oamenii nu stiu cum sa se poarte in fata bogatiei. Ati observat ca bolnavii, oamenii saraci, oamenii cu viata putina si posibilitati putine de viata in ei stiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor si stiu in ce Dumnezeu sa creada. Pe cind oamenii bogati in viata, oamenii sanatosi, oamenii puternici intirzie in bunurile lor si nu mai dau nimic. Creatia, sensul, ideea sint ale omului sarac.

Sa nu te pierzi in fata bogatiilor vietii. Sa nu te lasi facut. Sa nu crezi ca istoria este singura realitate si sa te lasi nascut, trait, asasinat, in consecinta. Ar trebui sa incercam, odata, o rezistenta impotriva istoriei, impotriva curgerii, impotriva vietii joase. Poate ca nu e atit vorba de ales intre istorie si adevar, dar trebuie ales, in orice caz, intre istorie si ordine, intre istorie si geometrie.

Viata e b ogata, bine. Tocmai de aceea voi cau ta s‑o simplific. De ce sa apropii ideile de viata, sa le multiplic la infinit, sa le calitativizez, sa fac din ele lucruri colorate local — si sa nu fac ceastalalta revolutie: sa apropii viata de idee, s‑o modific pe ea in sensul ideii?

Simplifica viata. Ia din ea bucati mari, concentrari, toturi — si opereaza cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune ca nu exista un rest in afara de idee. Dar, cu sau fara el, intelesul lumii este acelasi. Rezista. Cind vine viata peste tine, fii gata pregatit cu schemele. N‑o lasa niciodata sa te acopere. Ai intotdeauna cu ce sa iesi la suprafata: ideile.

Ideile . Cum se cumintesc acum lucrurile. Cum se simplifica deodata toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginati ei. Imaginatia — trista facultate de a renunta la un univers care e simplu.

Ar trebui scris inca o data un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, in care viata se poate reface complet, mai bine chiar decit in rosturile imediate. Pentru ideile triste si vesele, anemice si atletice, gratuite si eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — si pentru toate geometriile care se pot face cu ele.

Sa arunci ideile in viata ca niste poli magnetici, care sa grupeze in jurul lor tot ce a fost disident pina acum. Sa distribui ideile ca centre de omotetie, grupind intr‑o aceeasi ordine realitatile de acelasi fel. Sa fie fascicule luminoase peste tot. Sa fie fisii de realitate, nu una singura, imensa, monstruoasa, prodigios de incalculabila. Sa calculezi .

E adevarat ca, la prima vedere, saracesc realitatea procedind in felul acesta. E adevarat ca ramine un rest, ca prima mea actiune e de a pierde ceva, de a cauta „mai putin“. Dar, in locul lumii reale pe care o pierd, imi apar toate lumile posibile. In locul bucuriei de a vietui viata aceasta, am bucuria de a vietui toate vietile care nu au fost. Pentru a fi parasit o singura realitate, primesc toate realitatile cu putinta. Cine vrea sa traiasca o singura data, n‑are decit s‑o faca. Exista totusi un mijloc de a trai de mai multe ori.

Si, pe urma, cit dureaza lucrurile acestea „vii“? Citeva clipe sau o zi. Miine va fi altceva. Fructul pe care l‑ati mincat azi nu‑l veti mai minca niciodata. Veti minca un altul. Din acelasi pom? Nu, dintr‑altul, caci si pomul traieste. Aci va sta greseala: ati vroit unicitate, dar ati uitat sa cereti si eternitate. La voi lucrurile se consuma, ard, mor. Dar, in schimb, ce idee a murit de la facerea lumii incoace?

Nici una. Ideile, aceste „eternitati care umbla printre oameni“. Cine vorbea asa? Lumea nu poate masura eternitatea, caci singura ei masura este viata, care e prea scurta. La ea nu e de gasit nimic rezistent, nimic fix. Iata, universul ideilor e fix si incoruptibil. In planul lui nimic nu se altereaza.

Istoria e numai alteratie. Toate marile acte, marile bucurii, marile intimplari, toate se altereaza local. Totul este aci si nu este dincolo. Dincoac e si dincolo de Pirinei. C um se mai pot intele ge oamenii intre ei? Imi inchipui ca numai prin aproximatii, niciodata prin acoperirea unui moment dintr‑o viata sufleteasca cu un moment dintr‑alta, niciodata printr‑o verita bila coincidenta. Acea disciplina sclava istoriei, filozofia culturii, a aratat indeajuns ca nimic in epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face intre ei se datoresc unor corespondente vagi de virsta. Ducind mai departe sistemul acesta de a da virsta lucrurilor, am putea spune ca exista si o virsta a zilei. Iata, de pilda, am acum virsta foamei de azi; daca o are si vecinul meu, ne intelegem. Daca nu, el nu va afla nimic din ce se petrece in mine.

Cum ne putem intelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place al tcuiva un lucru, imi amintesc doar cum mi‑a placut mie. Inteleg asadar ceva local, al sau, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce stiu e ca altul a avut o bucurie care facea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Si asta poate fi coincidenta, intersectie de vieti sufletesti, comunicatie?

Pentru ca oamenii nu mai pot comunica, pentru ca isi inchipuie ca sint prea mult in istorie, pentru ca acorda prea multe drepturi vietii irationale, individualului, lui „o data“, nebuniei lor — de aceea propun aceasta senina, aceasta deliberata inchinare catre o Mathesis universalis a sufletescului. Ca stiintele de azi nu si‑au gasit inca „stiinta lor universala“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte si cu ele insele — asta nu inseamna prea mult. Viata, care de atitea ori a intrecut stiinta, isi poate gasi o Mathesis a ei. Sa renunte, doar, la formele ei joase si sa inceapa exercitiul actelor pure. Sa incorporeze ideile. Sa faca din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se intelege unii cu altii, de a coincide unii cu altii, intre ei si, toti impreuna, cu eternitatea. In locul bucuriilor regionale sa instauram bucuriile generale, mai simple si mai vaste. In locul spiritului istoric, in care primeaza destinul, durata specifica si moartea, sa aducem spiritul matematic, in care primeaza creatia libera, generalitatea si vesnicia. In locul nascutului sa punem facutul.

„Caci tu esti mintuirea noastra, idee facuta iar nu nascuta, care te‑ai pogorit dintre ceruri, printre oameni, si te‑ai facut viata.“

Acum astept sa cada peste lucruri noaptea. A fost o zi atit de luminoasa si vedeam tot ingrozitor de bine, asa ca n‑am mai inteles nimic.

Prea multe sint culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingator, paianjenul cu atitea picioare — Pamintul.

Astept noaptea. Ea vine incet, cu „linistea ei stiintifica“, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, pastreaza doar raporturile mari, adevarurile de contur ale realitatii.

Noapte atoatesimplificatoare! . Acum pot sa inteleg. Acum vad, pentru ca e intuneric. Urmaresc contururi, sfirsesc conturul formelor abia schitate, operez in spatiul omogen si aproape negru, rotunjesc solidele prea ascutite; stiu, incep sa stiu, vag, sters, estompat, atita cit imi trebuie. Simturile se libereaza de obsesii, nici o culoare nu mai e insistenta, nici un tipat prea asurzitor. Spiritul e liber si dialectica lui poate incepe.

Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea ca a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii — stelele au inceput sa se noteze una cite una, ca niste puncte luate la intimplare in geometria intunericului .

III

Despre istorie

Se pare ca originea geometriei e legata de unul din evenimentele pe care istoria le‑a proslavit cel mai mult: revarsarile Nilului. Egiptul, un dar al Nilului . Dar daca si geometria ar fi un dar al apelor sale, de cite ori mai mult atunci n‑ar trebui sa fie glorificat Nilul. Si cum ar trebui uitat darul celalalt, primul, darul de apa saraca: Egiptul! Caci ce a mai ramas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din intelesurile ei de viata? Ce mai este in noi Egipt? Dar, in schimb, ce nu mai este in noi geometrie?

Geometria, un dar al Nilului . Caci Nilul — ni se spune — se revarsa peste cimpurile vechilor egiptieni, acoperea hotarele, facea una tot locul, iar oamenii nu mai stiau bine, atunci cind se retrageau apele, cit loc le mai apartine lor si cit vecinului. Si atunci au inceput sa masoare si sa deseneze. Asa s‑a nascut, poate, adevarul linear, actul pur, ideea.

Daca geometria s‑a nascut intr‑alt fel si nu atit de accidental, cu atit mai bine. Dar, adevar sau simpla legenda, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabila sa ofere o semnificatie neasteptata pentru destinul omului.

Trebuia sa vina Nilul, sa stearga toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia sa alunge toata istoria materiei dimprejur, ca sa poata aparea ideea.

E atit de greu sa gindesti viata, sa o ridici pina la planul adevarului? Nu. Trebuie doar sa cureti terenul vietii tale. Sa lasi apele sa se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vietii tale, peste toata istoria ta. Geometria — adica sistemul, adica viata ordonata, lucida — vine pe urma, ca refluxul. Geometria e raspunsul meu catre ape.

Trebuie, atunci, sa invatam uitarea. Omul care nu stie sa uite nu poate fi lucid niciodata. Drama omului contemporan ni se pare ca nu e alta decit aceasta: nu stie sa uite. Nu abandoneaza nimic. Nu arunca in urma nimic. Vrea sa poarte tot in bratele lui, toate pacatele lui si ale lumii. Asa l‑a invatat istoria, spiritul istoric, maladia istorica. Aceasta a fost morala ei: fiecare sa caute omul intr‑alta parte, cind il avea in el.

De aceea trebuie sa sfirsim, intr‑un fel, cu istoria. Nimeni nu se defineste mai bine decit prin atitudinea pe care o ia fata de ea. De aci incep toate: din vointa de a te ingropa in lume sau vointa de a‑i intoarce spatele.

Cind incep sa consider mai atent istoria, mi se pare, nu stiu cum, ca o am inauntru, in mine, si ca ea circula de la stinga la dreapta. Desigur pentru ca o citesc, pentru ca o gasesc in carti, si foile citite ramin toate la stinga. Cind sfirsesti o carte, toata cartea, cu intreg continutul ei, a ramas la stinga. E suparator, poate, dar asa este. Am nevoie de un sens unic, pentru ca asa cere istoria. Sensul unic trebuie sa fie psihologiceste ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stinga la dreapta.

Asadar, cind ne intoarcem ochii inauntru si privim secolul al XVIII‑lea, nu facem, cel putin in primul moment, decit sa‑l vedem mai la stinga secolului al XIX‑lea . Ca acesta din urma rezulta, iese, se desface din cel dintii? Dar cum? Asa cum se desface un adevar din altul? Dar acestea nu au loc in spatiu si nici nu au „sens“. In timp ce istoria se petrece intr‑un anumit spatiu inchis si are un sens unic. Exact sensul de la stinga la dreapta. Crede cineva mai mult? Ce e mai mult, asta vine pe urma. Si vine dupa legile adevarului, acelasi peste tot, in istorie ca si in geometrie.

Platon vine mai la stinga lui Aristotel, niciodata mai la dreapta. Cauzele unui razboi vin mai la stinga lui, niciodata altfel. Aci sta toata ireversibilitatea istoriei. Faptul unic, acel „o singura data“ s‑ar putea sa nu fie decit atita tot. Sensul de la stinga la dreapta, aceasta e extraordinara lectie pe care ne‑o da istoria. Restul? Restul il gasesti in orice alt cimp de cercetari.

A, istoria! Cum sa n‑o urasc, cum sa n‑o refuz cu toata simtirea regulata care mai e in mine! Istoria aceasta neregulata. Istoria asimetrica; fapta aceasta care atirna mai mult la stinga decit la dreapta; care o ia intr‑o parte, dezechilibrata. Aceasta non‑geometrie .

De ce atrage atit de mult pe oameni perspectiva istorica? Ce are faptul istoric incit sa fie atit de convingator?

Am aratat ca unicitatea lui e iluzorie. Ca e viu, suplu, fluent? Sa incercam atunci sa aratam ca nu e nici viu, nici suplu si nici fluent.

Exista in stiinta un anumit principiu, numit principiul solidificarii. Daca avem o functie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dindu‑le valori anumite, solidificindu‑le adica, si cercetind apoi variatia functiei. In urma se libereaza, rind pe rind, fiecare din elementele solidificate si se obtine astfel variatia functiei prin raport cu toate variabilele sale.

Confruntati acum faptul istoric, despre care se spune ca e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificarii. Este viu faptul istoric? Este el abundent si bogat in valori? Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile; e moartea egala si omogena a tuturor vietilor posibile.

Este el macar suplu? Dimpotriva, cel mai putin dintre toate. Cum poate fi suplu si cit poate fi de suplu, din moment ce se misca intr‑un spatiu inchis, din moment ce destinul lui e de a fi intr‑un anumit timp si loc?

Fluent? Intr‑un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgator; dar curge ca un metal topit, ca o lava care se va impietri cindva, pentru ca a fost creata sub zodia solidificarii. Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasa.

M‑am intrebat intotdeauna de ce sa admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarba si nu un Dumnezeu geometru. Caci staruieste, parca, in toata istoria, un fel de calcul, o vasta aplicatie a principiului solidificarii. Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator si‑a impus‑o, pentru ca nu vedea, dintr‑o data, variatia unei functii depinzind de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulara, luata la intimplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu. V‑ati gindit vreodata ca noi toti, cu istoria no astra intreaga in spate, s‑ar putea sa nu fim altceva decit un „de exemplu“?

Atunci, de ce atitea titluri de expresivitate acordate is toriei? Istor ia e un lucru intimplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu gasim in istorie decit solide. Pentru a fi vie, supla, fluenta, istoria ar trebui liberata, in intelesul principiului solidificarii, de toate valorile care i s‑au dat. Ar trebui, cu alte cuvinte, sa procedam tocmai pe dos de cum se procedeaza de obicei: sa renuntam la universul nostru solidificat si sa intelegem lumile care sint prin lumile care nu sint; sa gindim lumile actuale prin lumile posibile. Istoria va fi atunci intimplare a unui fapt viu si nu faptul viu insusi.

Iata o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat inchis. Ne‑am grabit cu totii sa abdicam in fata ei. Stiinta s‑a umilit, declarind ca participa la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competenta sa dea socoteala de sistemele noastre de viata; iar omul contemporan pare a fi cistigat in istorie o noua dimensiune a existentei sale, chiar.

S‑a ajuns atit de departe, incit omul nu numai ca se simte solidar cu istoria, dar are constiinta clara ca el face istorie, ca gestul lui are perspectiva, ca ceea ce face astazi dureaza si modifica realitatea. Numai ca exista o intrebare, un fel de intrebare de a lui Pilat — cel care nu stia ce este adevarul —, o intrebare in fata careia istorismul n‑ar trebui sa reziste.

Intr‑adevar, fie in intelesul ca o constiinta omeneasca se simte traind intr‑o cultura oarecare, deci intr‑o perioada de istorie oarecare, fie in intelesul ca o alta constiinta, mai orgolioasa, una de om politic, sa‑i spunem, socoteste ca gratie sie se scrie o pagina de istorie — intreb area: care est e anume adevarul istoric? poate fi decisiva.

Care este adevarul istoric? In plina actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de alta parte insa se petrec si o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului si care nu vor avea nici un fel de filiatie. Dar nu putem vedea ce deosebeste astazi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da intr‑o linie moarta; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi. Caci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceste distinct de celelalte fapte. Viata este egala peste tot. Dintre doua fapte vii, nu e deloc adevarat ca cel mai sonor sau cel cu aparenta mai bogata are mai multe sanse de reusita istorica. Toate apele curg la inceput. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri intr‑o cotitura a malului si ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neincetat, si ele vor fi apele vii. Apele vii si apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astazi, cind inca toate lucrurile curg? Care sint faptele care se vor prelungi, care sint faptele intrate pe filonul adevarat al curgerii? Si care este, atunci, adevarul istoric de astazi, din moment ce toate lucrurile sint adevarate acum si numai citeva vor fi adevarate miine?

Nu stim ce este „adevarat“ acum. Dar credeti ca stim mai mult ce a fost adevarat altadata? Sau, si mai bine, credeti ca stim cele ce s‑au intimplat altadata? Caci adevar si intimplare nu inseamna acelasi lucru.

Sint convins ca daca nu putem face lucid istoria, o putem macar desface, bucata cu bucata, ca pe un ceas stricat, ale carui piese sa le punem pe urma intr‑o mai buna ordine. (Dar mi se pare ca asa se si face, de cele mai multe ori.)

De ce n‑ar conveni oamenii, istorici sau simpli stiutori ai unui fapt, sa faca o conspiratie a tacerii impotriva‑i? Nu spunem sa minta, dar spunem sa taca. Sa ascunda faptul acela, sa‑l elimine, ca si cum n‑ar fi fost. Presupuneti ca ar fi un razboi, de pilda, ceva crucial in existenta unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s‑ar mai sti nimic. Si atunci, va intreb, credeti ca s‑ar simti aci un gol? Credeti ca istoricii din vremurile acelea n‑ar arunca punti sau n‑ar umple, cu ce material ar gasi ei, prapastia? Ar face intocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goala pe dinauntru, in care virise tot felul de materiale, numai ca sa tina. Credeti ca viziunea istoricilor s‑ar tine mai putin? A, de cite ori ar putea fi mai frumoasa decit asta, de cite ori mai justa istoria lor facuta asa!

Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singura dintre toate lumile posibile. Si atunci de ce sa refuzam discutia lumilor posibile si sa o discutam mai ales pe aceasta, care nu e mai buna, care nu se tine mai bine decit altele si care nu e decit mai intimplata?

Oameni buni, matematica n‑ar fi fost cu putinta daca ne‑am fi multumit sa numaram miile de pietre, sutele de mii care sint pe pamint, si nu ne‑ am fi gindit sa numaram infinit de multele care nu sint.

De aceea istoria ni se pare nu numai nestiintifica, d ar si irelevanta pentru om. Caci istoria aceasta nu este istoria o mului, nu este istoria oameni lor, nu este nici „gindul lui Dumnezeu pe pamintul oamenilor“. Nu reprezinta pe nimeni si nimic. E o fabula care ar fi putut sa nu fie inventata.

Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.

Lepadati‑va de istorie. N‑ati invatat nimic de la ea, nu stiti prin ea decit citeva legende in plus, mai proaste decit ale poetilor. Uitati. Adormiti. Practicati somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cite un lucru, uitare speciala a lui. Dar practicati mai ales somnul general, somnul care omite tot. Toata lumea trebuie parasita, toate actele oprite, caci fiecare act e o eroare si drumul care te duce la adevar este: imposibilitatea de a face ceva, imposibilitatea de a crede, voi si opera.

Sa oprim orice miscare, sa omitem tot, sa ne dormim somnul general — si pe urma sa visam. Poate, ca egiptienii din legenda, sa visam despre formele pure.

IV

Despre imposibilitatea  de a face orice

Asadar sa intorc lumii spatele. De ce sa nu incerc? Am vazut atitia oameni care au intrat in lume si s‑au pierdut acolo.

Imposibilitatea de a face orice.

Nu v‑a fost niciodata frica? N‑ati avut niciodata o frica, asa, fara continut, o frica formala, frica de tot, groaza de a incerca cel mai mic lucru? Nu intinde mina. Nu fa pasul acesta. Nu te du, sa nu te duci acolo! Va fi rau. Ce? Nu stiu. Va fi rau, atita iti spun.

Nu e vorba de cea mai mica superstitie, in definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotriva, dintr‑un exces de luciditate. Am stat si m‑am gindit bine: ce se poate face? Si am vazut ca nu se poate face nimic. Am cintarit prea mult in balanta mea si acum — nu stiu ce are — nu mai atirna nici intr‑o parte, nici intr‑alta.

Am ramas suspendat deasupra acestei gropi mari: viata. Dar de ce suna atit de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Caci nu ma gindesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viata aceea cu majuscula, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se intimpla, de materialul neinterpretat al vietii comune. Sa fie adevarat ca viata de toate zilele este atit de usor posibila?

Sint unele experiente curioase, care ar trebui sa ne dea de gindit. Sau, mai degraba, gindind ne dam seama ce curioase sint unele din experientele noastre. Iata, de pilda, intilnesti un om pe care l‑ai mai intilnit o data. Rindul trecut a parut ca se simtise bine in tovarasia ta. Dar ce‑l facuse sa se simta asa? Iti amintesti perfect de bine tot ce i‑ai spus si tot ce ai facut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i‑a placut? Cel putin, de cind incolo incepuse sa se simta bine?

Trebuie ca se petrece, cu viata sufleteasca, ceva asemanator cu apele care se coloreaza dintr‑o data. E ceva care cade in apa, sta putin acolo si pe urma, asa, fara nici un traseu anumit, se desface intr‑o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creste in apa; e o culoare care creste in suflet.

Dar ce anume a crescut deodata in sufletul tovarasului tau, ce i‑a transfigurat toate miscarile sufletesti? Poate, cind te‑ai ridicat atunci si l‑ai privit drept in fata; sau cind ai facut gestul acela aspru; sau, cine stie, fata ta, ceva de al tau i‑a amintit deodata de altcineva. Sa‑i fi placut ce i‑ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate .

Dac‑ai sti? Dac‑am sti cu totii ce a hotarit in anumite situatii! Ce siguri am fi pe viata noastra, atunci; cum am sti sa reluam, sa refacem temele pe care le stim temele noastre tari.

Nu spun ca viata ar fi mai usoara atunci. Dimpotriva, am fi responsabili fata de noi insine daca ni s‑ar intimpla ceva rau; am sti ca din vina noastra nu se intimpla ceva. Dar spun: ce precisa ar fi viata atunci! Cum am putea sa operam cu ea, sa stim ce sa facem cu ea . In timp ce acum traim viata asta pe ghicite. Cine traieste in locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?

Dar e ridicol. E viata mea totusi. As vrea sa pun ceva in ea, n‑o pot lasa asa, nerezolvata. As vrea ca deciziile sa‑mi apartina, infringerile si victoriile sa‑mi apartina.

De obicei oamenii nu raspund de nimic. Tot ce se intimpla in lume e fara participatia lor. Daca lumea curge, daca lumea cinta, daca lumea moare, ei curg, ei cinta, ei mor cu toate la un loc. Dar asa nu se poate. Cine nu pune idei in lucruri, cine nu le gindeste, acela nu raspunde de ele. Eu vreau sa pun idei in lucruri si de aceea raspund: de ordinea, de cumintenia, de eficienta lor.

Vreau raspundere, ceea ce inseamna ca vreau libertate. Caci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iata un lucru care n‑a fost acceptat pina acum. Liber e actul deliberat.

Ma gindesc ce sanatos ar fi daca am delibera tot timpul, fara crutare. Oamenii cred prea mult in inspiratie, intr‑un anumit noroc al momentului, si, de cele mai multe ori, nu‑l au. Ar trebui sa gindim mai mult situatiile in care ne aflam, sa gindim eventual atit de mult incit sa nu mai stim de unde incepem, pe ce sa punem accentul, unde sa lovim. Ar trebui sa deliberam atit de mult incit sa nu mai facem nimic.

Intr‑o asa serioasa masura mi se pare de negindita viata, incit daca m‑as gindi efectiv ce sa raspund la o int rebare uzuala ca: ce mai faci? as constata ca intrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinta. Caci „fac“ o mie de lucruri: as putea sa spun ca gindesc, ca sint bine, ca gindesc ceva, ca gindesc altceva, ca am fost pe strada, ca nu fac nimic.

Ce sa spun? Care e lucrul pe care trebuie sa‑l spun celui care ma intreaba? Si nu numai atit. Care e lucrul pe care trebuie sa i‑l spun lui, acum? Si mai mult: ce trebuie sa‑i spun lui, acum, despre mine? Asadar ar trebui sa respect mai multe serii de adevaruri: a) adevarul lucrului, sa aleg, adica, un lucru dintre cele o mie pe care le‑am facut realmente; b) sa aleg adevarat pentru cel care ma intreaba, adica sa aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) sa aleg un lucru adevarat pentru clipa de fata, pentru ceea ce se intimpla acum intre el si mine; d) sa fie totusi un lucru al meu.

Si credeti ca astea sint singurele adevaruri de respectat? Atunci ce sa‑i raspund? Ma cuprinde o panica, panica mea formala .

Ce pot sa fac? Am o pofta grozava citeodata sa fiu imediat productiv, direct eficient: sa fac un scaun, un vas de pamint, sa ascut un lemn. Dar, alta data, nu am pofta decit sa calculez, adica sa nu fac nimic. Intre aceste doua posibilitati de viata, singurele sincere, mi se pare ca ar trebui, noi toti acestia, sa alegem.

Trebuiesc dezaprobati totusi oamenii care nu fac nimic dinainte, fara calcul. Calculul e singura noastra virtute. Simt precis ca toti oamenii mari au fost calculatori mari si n‑au facut, ca atare, nimic. Nu‑mi cereti exemple, caci ar trebui sa le gasesc in istorie, si istoria spune tocmai ceea ce au facut oamenii, nu ceea ce nu au facut ei.

Voi da totusi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenta suprema, calculatorul cel mare, care nu a mai facut nimic de o buna bucata de vreme.

Sa vorbim atunci despre diversele imposibilitati.

Sa luam, de pilda, imposibilitatea de a face bine. Caci ce pot face pentru vecinul meu? Ii pot da o bucata de piine. Asta e tot? As vrea sa‑i spun ca viata e frumoasa, ca nu trebuie sa se sinucida, ca si altii au suferit, tot asa ca el, dar la urma, aci sau in imparatia cerurilor, au fost multumiti. Incep sa‑i povestesc despre un tinar care iubea o fata nespus de frumoasa si care era iubit de ea. Si tinerii nu puteau fi fericiti, caci viata le punea tot felul de piedici. Dar omul care stie sa infrunte greutatile trece prin toate si tinerii au invins toate si la urma au fost fericiti.

Vecinul meu asculta, asa cum a ascultat fiecare din noi aceeasi ridicola poveste, din atitea guri, din atitea suflete. Ma uit la el. E ceva curios, ceva neasteptat. De ce n‑are el capacitatea de a intelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, si intelege atit de bine suferintele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sint si ale noastre si de ce, in schimb, suferintele lor sint atit de mult ale noastre?

Daca eroul unei carti fumeaza o tigara buna, eu nu simt nimic. Dar daca rabda de foame, ma doare, ma doare ingrozitor, oricit as fi eu de satul. Fiindca imi dau seama ca aci sta o suferinta omeneasca. O inteleg perfect, ii stiu perspectivele, stiu cita mizerie inchide in ea. Ba imi vine sa spun chiar ca eu, satulul, sufar mai mult decit flamindul de aievea. Cel de acolo sufera de o singura foame, cea a lui, pe cind eu sufar impreuna cu toti cei care au fost infometati vreodata, sufar cu tot ce e suferinta pe pamint.

De ce durerea altora se echivaleaza, daca nu chiar se amplifica in noi, in timp ce bucuria lor e nerealizabila pentru noi? Ce‑mi pasa de fericirea altora? Ma si doare, imi da un gust amar in gura. Dar cum sa nu‑mi pese de suferinta altora? E in mine. Sta aci, gata sa tisneasca. Ma pindeste, pe mine ca si pe ceilalti.

Vroiam sa fac bine. Dar daca as fi stiut cit rau ii fac vecinului meu, nu i‑as mai fi spus nimic. Fara sa stiu, l‑am invatat acum mai multe despre viata. I‑am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i‑am dat vreo bucurie noua, vreun continut nou de fericire? Nimic. Bucuriile nu se invata; le stim cu totii de la inceput. Ceea ce nu stim de la inceput e ca sint atitea dureri, atitea dezastre in lumea aceasta pe care noi o credeam mai buna.

Binele nu se poate face. Cine vrea, sa povesteasca inainte intimplarile sale de dragoste, intimplarile cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tirziu in carti; altfel cartea n‑ar putea fi scrisa, caci nu se poate incepe cu fericire, nu se poate calatori in viata cu fericire, nu se poate decit sfirsi cu fericire. Asa ca fericirea trebuie sa vina prea tirziu in carti. Pina la ea a fost o suferinta, si eu m‑am ratacit in suferinta aceasta si n‑am mai stiut cum sa ies la capat.

Dar ce sa vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cind sint atitea alte imposibilitati evidente. Iata, imposibilitatea aceasta vulgara, desi pare plina de rezonante metafizice: imposibilitatea de a adauga ceva la creatiune.

Cum am putea adauga ceva? Si totusi oamenii cred ca pot intregi natura. De pilda, au ideea aceasta fixa ca pot „ajuta natura“. Vedeti, ni se spune, un om este bolnav si stiinta il vindeca. Nu inseamna un adevarat ajutor care se da naturii in cazul de fata? Natura e imperfecta: ne creeaza bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin stiinta, o perfectioneaza; vindeca bolile, mareste longevitatea si intregeste astfel opera naturii.

Dar atunci sa intrebam un lucru: de ce sintem bolnavi? Cineva raspundea, poate nu tocmai fara dreptate, ca sintem bolnavi fiindca ne‑am departat de natura. „Omul este cea mai bolnavicioasa dintre fiinte, fiindca s‑a indepartat cel mai mult de instincte“, scria ginditorul acela. In acest caz insa bolile nu sint atit de mult ale naturii, cit sint ale noastre, intrucit nu mai sintem natura. Iar a te vindeca nu inseamna a ajuta natura, ci a te intoarce la ea, dar pe cale artificiala.

Pe cale artificiala, asta e ceva grav. Inchipuiti‑va ca trupul nostru nu mai poate fi „natura“ decit pe cale artificiala. Inchipuiti‑va, cum au mai aratat si altii, ca nu mai putem fi sanatosi decit cu preparatele stiintei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecam in felul acesta bolile, nu e firesc sa ne cream aceasta noua natura?

E absurd, poate, dar ma gindesc ca, de fiecare om care traieste, asa cum traim noi azi, cu stiinta noastra glorioasa, de fiecare om sanatos de azi e un om pe moarte, in viitor. Ma gindesc ca, intr‑o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fara cirje, de orice fel ar fi ele. Si aceasta pentru ca noi, cei de astazi, n‑am vrut sa ne sacrificam, sa murim daca natura vroia, sa scapam cu viata daca natura vroia — in orice caz s‑ o lasam sa‑si vada singura de treaba. Ci am „ajutat‑o“.

E absurd, dar acesta mi se pare totusi pacatul originar: nu stiinta, cum spune teologia, dar stiinta care nu mai e dezinteresata.

Adam a vrut sa traiasca prea mult. Nu s‑a multumit sa stie ceva, ci a vrut sa opereze cu stiinta lui. Dar nu vedeti nici acum ca nu se poate face nimic? Daca faci pentru individ, moare speta. Daca faci pentru ziua de azi, compromiti ziua de miine. Atita tot inseamna a „ajuta natura“. Ar trebui sa renuntam si la prejudecata aceasta.

Cind ma gindesc la numarul mare de lucruri prejudecate care compun viata noastra zilnica, nu ma mir ca oamenii sint atit de activi. Ii vad cum traiesc, iau decizii, pleaca, se intorc. Ce le pasa daca lucrurile nu raspund nici unei chemari efective?

Am impresia, citeodata, ca vor sa umple un gol. Ce gol? Nu stiu. E totusi ceva care trebuie umplut si atunci punem acolo tot ce se intimpla in lume. Cind s‑a facut o gramada mai mare, chestiunea incepe sa se numeasca : istorie. Istoria ne totalizeaza. Ca si cum deciziile, absurditatile, evadarile, plictiselile, noptile si zilele noastre s‑ar putea totaliza .

Cind ma gindesc, iarasi, cit de putin se poate face in lume, ma ingr ozesc ca s‑a facut atit de mu lt. Aceeasi istorie e cea care asaza in asa fel faptele unele linga altele, incit ele sa para legate. Dar, daca am cerceta lucrurile fara interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea intr‑o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte lenese, au fost in lume. Toata lenea lumii ni s‑a ascuns.

Astfel, citi oameni n‑au plecat, in toate timpurile, in lume? S‑au d us sa vada ceva nou. Dar ce‑ au vazut? Alte orase, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou in ele? Se schimba doar proportiile, cresc, se stilizeaza, converg intr‑alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice si mai actuale. Dar — noi? Toata lumea aceasta, cu orasele, cu macaralele si cu dramele ei, o stiam de la inceput. O purtam cu mine. N‑a scris nimeni note de drum sincere. N‑a vrut sa recunoasca nimeni ca s‑a pacalit. Ar fi trebuit sa scrie atunci: Orasul acesta? turnurile lui? Stiam. Morala din tara aceea? Stiam. Stiam totul. Daca ar fi ceva nou, n‑as mai intelege. Daca inteleg, ce mai e nou?

Imi dau seama ca lucrurile suna ridicol. Si cu toate acestea, ele nu sint decit excesive. Caci exista noutati imediate, surprize, realitati pe care nici nu le banuiai — e adevarat. Dar, intr‑un anumit plan al adevarului, este o imposibilitate ca ceva nou sa existe.

Stiu ca lumea crede indeobste altfel. Sa ramina, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfirsitul lumii ne vom intilni cu totii, si fiecare va spune atunci ce a vazut.

Pastrez pentru acum ultima imposibilitate, care inchide in ea imposibilitatea insasi a vietii asociate. Vreau sa spun: imposibilitatea dialogului. Nu stiu bine daca oamenii pot sa vorbeasca intre ei, dar stiu sigur ca ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi inteles. Nu se poate intelege o piesa de teatru, cu atit mai putin se poate ea scrie; nu se poate gindi viata scenica; viata insasi nu se tine pe plan logic. Daca pui doi oameni sa vorbeasca, o data simti impreuna cu unul, o data esti celalalt. Cind esti unul, celalalt sta. Cind treci la acesta, trebuie sa‑l uiti pe primul. Daca revii la primul, al doilea este oprit iarasi. De cite ori? De o mie de ori. N‑ai sa poti fi niciodata amindoi, amindoi deodata. Daca viata e teatru, dialog, ea nu are sens si eu n‑o inteleg.

Poate e simfonie? Dar nu inteleg nici simfonia. O data sint vioara, o data sint pian. Nu stiu bine ce se intelege prin muzica.

Dar nu‑i absurd? Oamenii cinta, oamenii isi vorbesc, oamenii „ajuta natura“, fac binele, se decid, se inteleg, traiesc, fac. De ce sa ma opun la facerea de fiecare zi a lumii?

De ce? Pentru ca trebuia odata sa se vorbeasca despre desfacerea ei.

Vreau sa arat, numai, ca a dormit prea mult in noi virtutea de a intrerupe viata, de a pauza viata. Vreau sa arat ca noi putem rezista creatiei, ca putem fi dusmanii ei, dusmanii lui Dumnezeu.

Oameni buni, de ce sa nu incercam? Poate ca Dumnezeu ne‑a facut inadins asa, sa‑l dusmanim. Poate avea nevoie sa echilibreze lumea, care ar fi fost prea buna fara de rautatea noastra. Poate i‑a fost frica sa n‑o ia lumea prea repede la vale, si atunci ne‑a facut pe noi, ca s‑o mai incetinim putin. Sau poate, de unde stiti? — poate el singur a avut nevoie de dusmani, ca sa se tie vesnic treaz.

De ce sa nu incercam? De ce sa parasim ceea ce avem mai o menesc in noi, pentru a trai in schi mb ca arborii intre arborii padurilor, ca apele intre vinturile cerului?

Omul e singura fiinta care poate sa stea. Toate curg, omul poate sa nu curga. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreti sa i‑o luati?

Omul poate sa stea. Poate sa opreasca, putin, bataile vietii si sa incerce in rastimpul acesta altceva decit viata. Sint citeva jocuri de jucat, de ce nu vreti sa stam putin pe loc?

. Am intors lumii spatele. Am vazut ca ea e imposibila si acum stau.

Ce vad cind stau? Vad ca toate lucrurile care fugeau spre mine cind fugeam eu spre ele nu se mai insira, nu se mai numara, se impietresc. Vad un solid mare, o lume fixa, statatoare. Vad unul.

V

Despre Dumnezeu

Fie, de pilda:

2ab X 3a.

Efectuind acest produs, obtinem:

6a²b.

Am gasit asadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce sa plecam mai departe? Graba noastra in toate este cu desavirsire necritica. Ar trebui sa vedem daca nu e ceva de cistigat si din intirzieri.

Mai intii, sa cercetam mai cu grija cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de inmultit doua expresii algebrice simple, doua monoame. Deschid un tratat gros de algebra si citesc: „Ca sa inmultim doua monoame, inmultim coeficientii, scriem o data fiecare litera si ii dam de exponent suma exponentilor ce a avut ea in monoamele date.“

E adevarat ca, daca urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare multumitoare.

„Ca sa inmultim doua monoame, inmultim coeficientii . “ Numai coeficientii? Restul nu se inmulteste, se scrie intr‑un fel anumit, numai? Regula aceasta pare intr‑adevar mai mult un fel de a scrie rezultatul decit de a opera. Si noi am vroi sa stim, in primul rind, cum operam.

E iarasi adevarat ca, de multe ori, in algebra a opera se reduce la a scrie. Caci, de pilda, a efectua inmultirea dintre a si b inseamna a scrie ab. Dar, daca n‑am facut decit sa scriem, atunci nu s‑a intimplat propriu‑zis nimic. Scriu aXb sau ab, cu constiinta ca n‑am facut nimic efectiv.

Atunci, cind se opereaza cu adevarat? Matematicile au un raspuns sigur la aceasta intrebare: cind e vorba de cantitati de acelasi fel. Iata, 2 si 3 sint de acelasi fel, fac parte din aceeasi familie restrinsa, familia aritmetica, si anume din seria obisnuita a numerelor aritmetice. A inmulti pe 2 cu 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevarat fel de a opera, caci obtinem 6. La fel, a inmulti pe a cu a nu inseamna a scrie un a alaturi de celalalt, ci a calcula, in adevar, obtinind a la puterea a doua. Bineinteles ca cineva ar putea sa spuna: a² e un fel de a scrie aXa. Dar face o metafora, nu spune un adevar riguros. Caci pentru a obtine a² am facut un adevarat calcul: am adunat 1+1, exponentii fiecarui a, ca sa obtin exponentul lui a². Deci am facut ceva, am calculat, n‑am scris pur si simplu, n‑am suprimat doar un semn.

De unde rezulta ca nu se opereaza efectiv decit cu elemente de acelasi fel, din aceeasi familie.

Asadar pentru a obtine efectiv, nu literal, -6a²b, am inmultit elementele de acelasi fel din expresiile: -2ab si 3a. Am inmultit, mai intii, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, inmultit cu plus, de la coeficientul celei de a doua, a dat, dupa regula semnelor, minus; 2 inmultit cu 3 a dat, dupa tabla inmultirii, 6; a din prima expresie inmultit cu a din a doua, facind parte din aceeasi familie algebrica a lui a, a dat, conform regulii de inmultire a puterilor aceleiasi citimi, rezultatul de a². La rindul sau, b din prima expresie .

Da, ce face b?

Sa nu ne grabim. In tratatul meu cel gros de algebra, autorul se grabea sa spuna: b ramine neschimbat. Dar ce sens are sa ramina neschimbat?

Noi sintem acum in plina operatie. Expresiile ‑2ab si 3a sint in miscare. Am vazut ca, pentru ca ele sa fie in miscare, elementele lor trebuie sa fie in miscare. In expresia ‑2ab, minus se misca, 2 se misca, a se misca. Prin ce miracol sa ramina b neschimbat? Cum se poate ca totul sa se deplaseze prin deplasarea partilor si o parte totusi sa nu se deplaseze? Cum se poate ca toata expresia ‑2ab sa sufere o dilatatie, fara ca un element al ei sa se dilate?

Ca, atunci cind scriem rezultatul, b se scrie ca si cum nu s‑ar fi miscat, asta e altceva. Dar cu adevarat nu s‑a intimplat nimic cu el?

Sa judecam. Elementul b se gaseste in expresia ‑2ab si lipseste in expresia 3a; cel putin nu se gaseste acolo sub o forma explicita. Nu s‑ar putea totusi sa existe ceva din familia lui b in expresia 3²a? Ar fi necesar, in orice caz, caci altfel b s‑ar condamna la imobilitate si ar fi inoperant, in timp ce noi operam totusi cu el. Aceste fiinte vii care sint expresiile algebrice, miscatoare, schimbatoare, cre atoare, cum pot ele purta un os mort in fiinta lor?

Ni se pare, atunci, ca 3a trebuie sa contina un fel de b in el. Iar acest b trebuie sa fie de asa natura, incit inmultit cu b, din expresia ‑2ab, sa dea tot b. Asadar trebuie sa fie un factor de efect nul.

Dar cine cunoaste alt factor de efect nul, in universul algebric, decit unu? Unu este atunci un fel de b care se gaseste in 3a. Ca sa obtinem ‑6a²b din produsul lui ‑2ab cu 3a, trebuie sa recunoastem ca 3a, in mod explicit, se scrie 3a1, in care 1 este un fel de b. Altfel nu operam complet. Altfel scriem numai.

Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Si lucrul este mai clar daca il verific printr‑o impartire oarecare. De pilda, . Iata‑l, sus, felul acela al lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.

Dar nu este unu, in aceeasi masura, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui x? Si nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?

De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci cind ele nu sint.

Aceasta este presupozitia algebrei. Altfel ea nu opereaza, ci doar noteaza, scrie.

Asadar, pentru a fi posibila algebra adevarata, cea operatorie, trebuie consemnat faptul ca fiecare cantitate algebrica este prezenta in tot locul. Acolo unde se gaseste o singura cantitate, ea le trage dupa sine pe toate celelalte. De pilda, a nu sta singur: el duce dupa sine o infinitate de unuri, fiecare insemnind cite un lucru algebric particular. Deci a ar trebui sa se scrie:

a

Fiecare lucru poarta cu sine toata lumea.

In sensul ace sta, nu facem doar sa scriem, atun ci cind inmultim pe a cu b. Caci b e in a si a e in b. Avem: a1X1b. Asa ca, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodata, ci opereaza intotdeauna.

Cum? Prin unu. Daca n‑ar fi unu, citeodata lucrurile ar trebui sa stea pe loc. Crede cineva ca intr‑o operatie poate sa stea un singur lucru, macar, pe loc? Nimic nu sta, totul se misca prin unu.

Daca un lucru nu este, unu este inca si cu el toata lumea. Nimic nu dispare, totul se intoarce la unu. El este a, el e b si tot el z. El este alfa si omega. O lume intreaga e in el, toata lumea cantitatilor e in el. Caci toate sint in unu, si unu este peste tot.

E neincetat nou, caci este cind din familia lui a, cind din familia lui b, cind dintr‑a lui z. Si e totusi acelasi. Unule nou, unule mereu acelasi, unule din ce in ce mai mare dar mereu egal cu tine insuti — cum nu te‑au adorat mai mult geometrii pina acum?

Fara el calculul n‑ar fi fost cu putinta. Ce inteles ar avea lumea si cantitatile, daca n‑ar exista un unu care sa le puna in miscare, pentru ca apoi tot el sa le adune pe toate la un loc?

Ar trebui sa ne oprim cu totii din calculele noastre grabite si sa cintam. Sa cintam pentru gloria unului, marelui, nemiscatului. Toate curg, el nu curge. Toate incep, el era. Toate sfirsesc, el va fi.

Citeodata se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el il contine. Fiecare numaratoare pe el il numara.

Lucrurile nu sint ele insele decit datorita sie : aX1=a. Daca n‑ar fi el, a n‑ar mai fi a. Toata lumea s‑ar altera. Caci toate sint in el.

Seamana cu suferinta lui Osiris risipit in lume, care vrea sa se reintregeasca. Pare strigatul lui Dionysos, care‑si cheama partile plutind pe ape.

Nu spun ca e Dumnezeu. Ce ar cauta Dumnezeu in: ‑2abX3a? Dar seamana cu el. Spun ca, daca Dumnezeu este, el nu poate fi intr‑alt fel.

Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Intr‑alt fel nu inteleg lumea. Caci asa este facut gindul meu, atita lumina sta in mine.

Daca ceilalti il inteleg cu inima pe Dumnezeu, cu atit mai bine. Fericiti cei ce pot vedea dintr‑o data lucrurile, fericiti cei care le vad din treacat, din mers. Eu trebuie sa ma opresc pentru a vedea ceva.

De altfel, mi se pare ca si vedem alte lucruri. Ceilalti cunosc existenta lui Dumnezeu, au o prezenta, un suflu, in goana lor catre el. Vocile lor launtrice sint dovezi pentru ceva care este.

Aci, in schimb, nu e nici o dovada. N‑am inmultit pe a cu b ca sa arat ca Dumnezeu exista. Ci am inmultit pe a cu b ca sa arat ca, daca Dumnezeu ar exista, el ar trebui sa fie asa.

Adica, sa fie asa cum il pun eu. Cind mi‑am facut algebra mea, l‑ am pus intii pe unu. Nu cred in algebra mea; nu spun ca e adevarata. Dar, daca ea are vreun inteles, atunci unu este singurul ei datator de inteles.

Tot asa il pun si pe Dumnezeu. „Sa‑ti faci tie un idol drept“, mi‑am zis, si mi‑am facut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred in lume, nu spun nici despre ea ca este adevarata. Dar, daca o gindesc uneori, n‑o pot gindi decit asa: cu Dumnezeu, acolo, la inceputul ei, cu Dumnezeu, aci, la prefacerea ei.

Iar daca pe lumea aceasta o pindeste sfirsitul, daca mi‑e frica sa nu se piarda lucrurile din ea unul cite unul, atunci voi spune ca, dincolo de orice pierdere, exista un „apoi“. Sint zilele — nu ziua — de apoi. Si a sfirsea, si z sfirsea. Dar unul era felul lor de a fi atunci cind ele nu mai erau.

Tot asa, la sfirsitul fiecarei parti din lume si al lumii intregi sta vesnicia lui Dumnezeu.

Cind vad lumea, o vad ca si cum ea ar fi. Cind n‑o mai vad, mi se pare ca ea este inca, in Dumnezeu.

Iar Dumnezeu — el este ca si cum cu adevarat ar fi.

VI

Despre omul care nu este

Citeodata nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile imi par ca si cum ar fi. La ce bun mai mult? Daca pot sa traiesc bine intre fantome alerte, de ce sa ma ingrop intre realitati de plumb?

sineti minte povestea celor trei zine? O nascocise un poet , intr‑o zi.

Era odata un om care povestea frumos. Seara, cind se intorceau oamenii de la munca, toti se adunau imprejurul lui, si el le povestea. Ce ai vazut azi? — il intrebau ei. Am vazut acolo, in padure, un mosneag care cinta din fluier; si toate vietatile padurii se adunasera imprejurul lui si jucau. Si ce ai mai vazut? Jos, la malul apei, am vazut trei zine care‑si despletisera parul si care si‑l pieptenau in oglinda apei . Dar, intr‑o zi, omul care povestea a auzit cu adevarat cintecul mosneagului, a vazut jocul vietatilor padurii si, mai la vale ceva, a intilnit trei zine care‑si jucau parul in oglinda apei. Si, in seara aceea, cind oamenii ii cerura sa le spuna ce vazuse, el le‑a raspuns: „N‑am vazut nimic.“

Cine a vazut ceva si n‑a orbit? Cine stie cu adevarat un lucru si mai poate sa‑l spuna? Cine a intilnit adevarul, un adevar oarecare, si n‑a fost strivit de el?

O, ce bine ca Dumnezeu nu exista cu necesitate. Toate cintecele lumii, toata inchinarea ei s‑ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care sa stea in fata noastra. Uite muntele! — ar spune citiva dintre noi. Si pe urma am tacea.

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Ma apasa, ma inabusa, ma acopera. E o lume fara scapare. Nu se poate trai decit cu lumea care ar putea fi. Si atunci traiesti ca si cum lumea aceasta ar fi cu adevarat, ca si cum ai iubi‑o si ai fi iubit de ea, ca si cum s‑ar intimpla ceva in ea.

Ne jucam. Nu trebuie sa se intimple nimic cu adevarat. Sa ne jucam numai. Cine nu stie sa se joace, acela nu‑si traieste omenia.

Intr‑un anumit sens, nu vreau sa spun decit ca viata nu trebuie efectuata pina la capat. O putem trai in virtualitate; de ce s‑o actualizam? Ea se poate incepe, numai; de ce s‑o si sfirsim? Lucrurile care se sfirsesc, te sfirsesc si pe tine. Daca te predai lor — cind au incetat ele de a mai fi, incetezi si tu de a mai fi.

Nu e nevoie sa vezi trei zine pe malul apei. E destul sa incepi sa le vezi, sa poti, sa poti sufleteste sa le vezi. Pe urma, intorci capul si fugi cit poti de repede. Daca deschizi ochii mari si‑i atintesti acolo, daca intinzi mina sa apuci, atunci, in loc sa prinzi ceva, te prinzi tu singur.

Toate lucrurile intimplate, actualizate sint apasarile vietii tale. Viata trebuie sa nu se intimple ca sa ai citeva libertati in ea. Cind faci ceva, te lasi facut o data cu actiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatra pe care ti‑o legi de git. Cind o arunci, apoi, ea te trage dupa ea si asa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.

Am impresia ca oamenii nu sint decit ceea ce spun sau fac. Sintem scosi din noi si proiectati altundeva, cu fiecare gest pe care‑l intreprindem. E un salt, sint mii de salturi care ne constituie asa cum sintem. Sarim o data cu fiecare gest. (Cartea asta e si ea un salt, stiu: un salt in necunoscutul lucid.)

De aceea nu sintem, in lume, decit ceea ce se intimpla sa fim. Un prieten, o dragoste, cartile, luna de ieri‑noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastra risipire. Fiecare om este dezordinea sa.

Cum sa ne pastram? Asta ar trebui stiut.

Ma gindesc citeodata la solutia pe care ne‑o ofera atasarea de marile probleme. Prezenta lor nu te consuma niciodata. Sint atit de vaste, incit te uiti pe tine, in ele. Febra ta dureroasa de pina a tunci, sau febra ta placuta, dureroasa inca , cedeaza. Marile probleme se discuta cu patimile inabusite.

Nimic nu te angajeaza in ele. Moartea vecinului tau te doare. Moartea cosmica are ceva grandios, in fata caruia fiinta ta inceteaza de a mai avea orice veleitate. Iata, atunci, ca pot sa ma pastrez. Iata un mijloc de a ne cantona in virtualitate. Cine nu vrea sa se risipeasca, cine nu vrea sa se lase aruncat in toate partile, de toate vinturile — sa se ascunda sub marile probleme.

E locul sa transcriu aci aceasta observatie ridicola: daca sufla vintul mai cu putere, te misca din loc. Dar miscarea grandioasa a pamintului te lasa in pace. Nimeni n‑a cazut jos din cauza rotatiei pamintului — a constatat odata un om neserios.

Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Daca vrei ca viata sa nu te oboseasca si sa nu te doara niciodata, daca vrei s‑o ocolesti, ca sa fii liber, ca sa fii tu — pierde‑te in marile probleme sau cheltuieste‑te in micile aventuri. Caci ele te costa atit de putin .

Micile aventuri sint mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viata suportabile, realizabile fara durere, practicabile fara consumatie efectiva. Actul gratuit e actul, pur si simplu, caruia nu‑i lipseste decit increderea ta. Activezi ca si cum ai obtine ceva, dar stii bine ca n‑ai sa obtii nimic. Si, de aceea, desi gestul tau e la fel de ferm, desi cheltuiala exterioara e aceeasi, efectiv totusi nu te cheltuiesti cu nimic.

Pentru ca e o valoare care nu consuma, gratuitatea ar trebui practicata pe o scara intinsa. Exista, de pilda, un fel de sinucidere inutila, sinuciderea in care nu pui nici un dezastru, nici o panica, o sinucidere in care aproape ca nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a ramas netulburat, cu constiinta inutilitatii lucrurilor in el. Nimeni nu s‑a sinucis pentru ca printr‑un punct dat nu se poate duce decit o singura perpendiculara la o dreapta data. Pacat.

Dar creatia inutila? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, in arta, a fost creat asa. Oamenii care, depasind categoria gratuitatii, vor sa spuna neaparat ceva, sa dovedeasca ceva — oamenii aceia sint tristi si rai.

Aventura inutila. Excesul inutil. M‑am gindit intr‑o zi la o vijelioasa revolutie populara impotriva legii gravitatiei. N‑ar fi frumos? Am iesi cu totii pe strada, cu placarde mari pe care sa stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem sa atirnam!“. Si lumea ar iesi la balcoane, emotionata. S‑ar varsa poate si singe. Dar, spuneti‑mi: cine s‑ar cheltui in toata afacerea aceasta? Toti am pleca intacti de acolo — chiar daca am sfirsi pe targi.

Dar de ce sa iesim intacti, de ce sa ne pastram? — va intreba cineva. Atunci, de ce sa ne cheltuim? Ce sens are sa daruim cele ce avem in noi, mai degraba decit sa le pastram cu prudenta?

E un stil nou de viata, un stil cu totul nou cind traiesti asa, prudent. Cu putina strategie, viata poate fi transfigurata. Am putea s‑o traim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine stie? Daca lumea nu este, nu se intimpla, daca nu se efectueaza in cazuri particulare, in actiuni particulare, atunci incepi sa prinzi anumite rosturi ma ri si calme ale vietii.

N‑ar trebui intotdeauna sa stim cine sint oamenii dimprejurul nostru. Daca i‑am lasa fara nici un nume si fara nici o fisa, atunci am avea un sentiment de vaga universalitate in raporturile noastre cu ei. Exista ceva de fiinta in genere in noi, un vast s i nobil an o nimat, care constituie demnitatea noastra de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atit de usor din vedere. Ne aruncam in viata, ne adincim pina la git in fapte particulare si uitam, in schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.

Cind vrem sa regasim universalul pierdut, activam inca, in loc sa sistam. Procedam asa cum faceau calugarii aceia tibetani care tineau femei pe linga minastirile lor si isi inchipuiau ca, in actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regasind speta.

Dar speta nu trebuie cautata in alta parte si nu e regasita niciodata. Speta esti, speta sintem cu totii. Daca era sincer, gindul acela al calugarilor tibetani care nazuiau spre eternitate era un gind frumos. Dar atunci cind nu gasesti eternitatea in tine, n‑o mai gasesti nicaieri. Cum iti poate da gustul eternitatii un lucru care dureaza, un lucru care sfirseste?

Si, in genere: orice act sfirseste, non‑actul nu sfirseste niciodata. Cine nu stie adevarurile astea nu trebuie sa traiasca printre oameni.

Dar stilul cel nou de viata — pe care il gindesc paginile acestea — nu‑l realizezi interzicindu‑ti cu desavirsire actul, nefacind nimic, adica. Nu spun imediat sa stam intru totul, desi sustin ca nu trebuie sa activam deosebit. Intre a sta si a activa exista un termen mediu: a trai lucrurile ca si cum le‑ai practica.

Ar trebui incercata reabilitarea lui „ca si cum“. In „ca si cum“, la fel ca in actul gratuit — care e tot un fel de ca si cum —, activezi, dar nu te cheltuiesti. Toate miscarile se fac, dar inauntrul tau stai pe loc. Trebuie sa fii intotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totusi nu le‑ ai facut. Caci fericirea nu poate fi decit comentata. Cine incearca actualizarea ei, acela si‑o fura singur.

Cea mai mare intelepciune nu sta in act, ci in comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poetii si oamenii Bisericii, si nici nu poate fi gasit vreodata. Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problema prost pusa. Nu se poate decit vorbi despre ea ca si cum ar fi fost, sau ca si cum va fi, sau ca si cum este.

Ce infima si ce elementara ar fi feri cirea dragostei, de pilda, daca am fi lipsiti de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne‑o face frumoasa nu sint actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sint toate caile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, intreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fara ceva. Viata n‑ar trebui traita decit alaturi de ea insasi.

De altmintrelea, o astfel de viata este aproape cu neputinta: i‑ar trebui prea mult umor cuiva ca s‑o traiasca. „Sa vorbesti despre ceva, fara ceva.“ Hotarit, e vorba despre biografia unui om care nu este!

VII

Despre singuratate

In citeva rinduri, fiecare om se opreste si contempla. Vezi, isi spune singur, asta e viata mea. Atita tot?

Am trait fiecare dintre noi citeva zile fericite, cu stari de corp placute, cu soare si natura. Mica noastra luciditate ne‑a aparut deodata. Esti fericit? Da. Si nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioara a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?

Nu, am gresit drumul. Nu sint acestea caile vietii. Soarele care urca si coboara, pofta care cere si se satisface, senzatia care incepe si oboseste, bucuria care striga si deodata tace — nu lucrurile astea care se consuma rezolva viata noastra, daca viata noastra trebuie sa aiba vreun inteles.

Ci lucrurile care n u se consuma, care nu sfirse sc niciodata; lucrurile acelea care dureaza cit dreptele paralele de mult. Adevarurile care imi preexista si ma lasa in urma; ideea care nu oboseste niciodata; bucuria care sta. Eternitatea. Caci lucrurile acestea nu incep de nicaieri si au fost de totdeauna.

Daca cineva cauta placeri care sa semene cu fericirea, aci le‑ar putea afla. In acest sens, poate, spunea un poet intr‑o zi ca „geometrii sint fericiti, deoarece creatiile lor dureaza“. Dar fericirea de fapt nu priveste decit lucrurile care sint azi si nu mai sint miine. Bucuriile durabile depasesc intotdeauna astfel de intrebari.

Atunci, toata truda noastra trebuie sa duca la eliminarea materialului care este azi si nu este mi ine. A privi lucrurile sub specie durationis in seamna a te rataci singur in durata. Viata noastra trebuie semnificata cu lucruri care sa nu dureze.

Bucuria care sta. Ce just fixeaza verbul „sta“, asa scurt si categoric cum este, toata actiunea de a te bucura! „Bucuria care sta“ e formula potrivita a eternitatii noastre.

Dar care sint bucuriile statatoare? Ele se afla la indemina oricui. De pilda, un triunghi oarecare. Nu sta el? Nici nu creste, nici nu scade, nici nu s‑a nascut si, iarasi, nu va muri. Nu e nici un progres in el si nici o prefacere. Progresul si prefacerea sint valori istorice, nu logice.

Atunci, contemplind triunghiul statator, omul poate deveni si el fiinta statatoare. Din punctul de vedere al ideii in general, omul — am mai spus‑o — este singura fiinta care poate sa stea. Iata, in acest caz, de ce biografia n‑are sens, de ce istoria este alaturi de realitatea spirituala: pentru ca ea e in planul duratei, si nu al adevarului.

Sa spunem din nou ca nu e vorba de cine stie ce adevar astronomic, ci de adevarul nostru omenesc. Omeneste vorbind, noi putem trai in eternitate. Noi traim chiar in eternitate. E cea mai inexplicabila nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia in biologie si deci de a cauta cu vointa singura durere care nu le este data: aceea de a fi muritori. Caci nu sintem muritori, e clar. Dar sintem niste zei prosti, niste nemuritori care ne‑am uitat destinul. Cit de inutil incercam sa ne sinucidem!

Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein , care vroia sa rezume morala stelelor. Dar de ce sa fie vorba numai despre stele, nu si despre oameni?

Este un lucru curios ca oamenii nu vor sa stie unde e puritatea lor, de cind incep ei sa fie puri. Dar stiti de cind? De la singuratate inainte.

Ma gindesc iarasi la acel Pascal, care a dat atitea lectii de omenie lumii. Faptele sint stiute, dar sa le povestim inca o data, sa le povesteasca toti de nenumarate ori.

Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatal sau — care vrea ca tinarul Blaise, in virsta frageda inca, sa se cultive sistematic, asimilind intii literatura latina si greaca — este acela care deschide lui Pascal drumul catre creatia libera. Tinarul e curios sa afle ce se ascunde in domeniul acel a care‑i e interzis. Pune intruna intrebari, iar tatal sau nu‑i raspunde decit ca geometria este studiul figurilor regulate. Blaise Pascal ramine singur, cu definitia aceasta, in odaia lui de lucru. Incepe sa deseneze figuri regulate, pe jos. Le boteaza asa cum se intimpla, numeste cercul un rond si opereaza, pe cont propriu, mai departe.

Cind, peste citava vreme, tatal sau il surprinde, Pascal refacuse geometria euclidiana pina la propozitiunea treizeci si ceva, incercind sa dovedeasca teorema ca suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte.

Toata lumea stie exemplul acesta si tuturor ne place sa‑l repetam. De ce insa nu se scoate adevarata semnificatie din el?

Caci, in definitiv, cine este Blaise Pascal operind? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.

Iata, in fiecare din noi sta un Adam care asteapta sa fie iarasi singur. Nu trebuie sa vina lucrurile spre noi, peste noi, caci lucrurile adevarate sint inauntru. Lumile toate sint geometriile care asteapta, nedesfasurate, in spiritul nostru. De ce totusi se desfasoara ele atit de greu? Poate pentru ca nu sintem toti Pascal. Dar, mai ales, pentru ca lumea nu vrea sa ne lase singuri.

Ne‑am invatat, asa, sa ne fie frica de singuratate. Toata educatia noastra e facuta din aceeasi groaza de singuratate. Sintem crescuti pentru a trai intre oameni, si am putea trai atit de bine singuri . Cadrele sociale, scoala, legile, prejudecatile — toate ne incarcereaza spiritul. Vor sa ne faca gregari. Se cheltuiesc sa perfecteze ceea ce avem mai prost in noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.

Numai Mintuitorul a stiut ca destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mintuirea lui vine prin constiinta, si nu prin turma.

Ne e frica de singuratate. Cind raminem singuri, luam o carte, sau scriem o carte, sau fluieram. De ce sa ne fie frica? Poate de la singuratate inco lo incepem noi insine.

E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut si eu ca trebuie sa traim printre fantome, dar n‑am propus niciodata fantomele imaginatiei, ci fantomele stricte ale spiritului. Uitati‑va la fiecare om care ramine astazi singur, vedeti panica de care este deodata cuprins si apoi dezordinea in care cade, dezordine peste care stapineste, regina, imaginatia confuza.

Pacatul fata de omenia noastra, care ar fi trebuit sa fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeste a fi astazi exces de imaginatie. Nimeni, desigur, nu are dreptul sa condamne arta si nobilele ei functiuni; dar abuzul acesta de fictiuni si de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri si cu toti monstrii apocalipsului n‑au servit, poate, la nimic. Ne‑ar servi de infinit mai multe ori singuratatea si iesirea din turma. Valoarea cea mai inalta de care am avut parte in turma a fost spiritul cinematografic, vizionar si fictionalist. Intre atitea imagini, omul devine si el o imagine, si se ineaca.

Sa concediem o data toata aceasta lume dezgu statoare si miriapodica. Trebuie sa intoarcem hotarit spatele celorlalti. Trebuie sa ne parasim si pe noi, sa ne lepadam de toata falsa bogatie a vietii noastre imaginative si de continuturile noastre tulburatoare. Aci e o pisica moarta: viata mea.

Decantare, perfecta decantare chimica. Limpezirea generala a apelor. Abandonarea tuturor continuturilor. Ceea ce iti va ramine de spus cind nu vei mai avea nimic, aceea este al tau.

Ale tale dintru ale tale — si numai din ele.

Singuratate si geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu stiu. Poate un titlu pentru viata omului pe pamint.

Singuratate si geometrie. Ar trebui sa spun numai singuratate. Caci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decit geometrie? Sau poate ar trebui sa spun numai geometrie. Caci unde se nasc formele, de unde incep elaborarile pure ale spiritului, daca nu din pustiurile sufletului, din noptile sale omogene si albe?

Dar trebuie sa spunem impreuna: geometrie si singuratate, pentru ca abia asa, cind sint puse impreuna, oamenii pot intelege ceva din sensul lor aparte.

Singuratate, geometrie si eternitate. Exista o dialectica a spiritului pe care nimeni n‑o poate infringe, careia nimeni nu‑i va pune capat niciodata. De aci, din aceasta linie a spiritului se desfac drumurile adevaratei vieti. Bucuriile ei sint bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul vesnic al vietii noastre spirituale nu se intilneste decit in zonele singuratatii, noaptea, cind incep sa joace ielele.

. Si abia acum inteleg de ce spunea Platon ca Dumnezeu geometrizeaza. Caci Divinitatea e singura, nu‑i asa? Prin excelenta singura. Si ce poate face fiinta singura, inteligenta singura, pura, decit geometrie?

Nu din frica. Lui Dumnezeu nu‑i e frica de singuratate, ca noua. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu exista necesitate.

Ci din vointa de a trai, intr‑ un fel, vesnicia din auntrul lui.

VIII

Despre problema totului si a partilor

Cind treceam pe linga casa aceea care se darima, fumegind de praf, si din care nu mai ramasese intreg decit golul unei usi — mi‑am adus aminte de problema totului si a partilor, de intrebarea glorioasa a lui Leibniz: poate casa fugi printr‑o usa? — pe care nu reusea nimeni s‑o inlature. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucata cu bucata, prin usa care nu mai era o parte, in timp ce lucratorii darimau, senini, citeva ziduri si un inceput de problema.

De ce staruie totusi problema?

Sint oameni care cred ca problemele stau in ziduri si, daca acestea din urma se darima, acopera sub ele si problemele. Sint altii care cred ca solutia zidurilor hotaraste de solutia problemelor si, daca o casa nu poate fugi printr‑o usa, atunci problema totului si a partilor este sfirsita. Nu mai vorbim despre cei care cred ca problemele nici nu exista, ci doar zidurile.

E o speciala incapatinare a oamenilor aceasta de a se atasa de durata si lucruri durabile. Li se pare ca totul e prefacere, pieire, chiar problemele si semnificatiile lucrurilor. In loc sa traiasca ei viata fara de sfirsit a semnificatiilor, le pun pe acestea din urma sa traiasca, sa incorporeze durata omeneasca. De cele mai multe ori nu gindim; dar intotdeauna cind gindim, legam gindul de noi insine, de altii si de lucruri.

Nici macar cuvintul, logosul, faptul pur al ideii, nu sta pentru noi dincolo de lucruri. Asa, de pilda, oamenii nu gindesc niciodata cuvintele. Ei nu stiu sensul lor si nu le vad, poate, implicatiile. Ei nu stiu nici macar filologie, acest regres ad finitum, care e totusi un regres, al lucrurilor cuvintate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca si lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne‑am gindit intr‑o zi ca oamenii ar trebui sa cinte in loc sa vorbeasca. Cel putin in felul acesta viata ar fi mai directa, mai spontana si mai nemijlocit vie.

Dar nu v‑a durut niciodata viata? N‑ati simtit cum se incheaga ceva inauntru, cum se intregeste in trup o semnificatie si cere sa iasa la lumina? Caci, intr‑o zi, toate lucrurile acestea disparate, trairile, cartile citite, emotiile regionale sau generale, tristetile sau neintelegerile, toate se organizeaza intr‑o b ucata, simfonic. Ce a fost mai obsc ur si mai inexplicabil in noi prinde deodata viata, inteles si unitate. E adevarul care a stat ascuns in lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s‑a cautat pe sine si s‑a reintregit. E adevarul din noi care se aduna.

De aceea viata ar trebui sa ne doara citeodata. Nici nu stim cit adevar avem in noi si unde e. Dar intr‑o zi simtim o durere undeva, in piept, si atun ci abia intelegem de ce spunea misticul acela ca simte pe Dumnezeu in pieptul lui.

Am observat ceva curios: nu e nevoie sa ai dreptate pentru a putea trai. Dar, dimpotriva, ar trebui sa nu putem trai in ziua in care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui sa ne dea rauri fizice; exercitiul gresit al ideii ar trebui sa pagubeas ca vietii noastre. Nu e admisibil sa fim asa nesimtitori fata de desfasurarea silogismelor si de eficienta lor logica. Ideea insasi, cea justa chiar, ar trebui sa fie suferinta, pasiune adinc resimtita de fiinta trupului nostru.

De altfel facem necontenit imprudenta aceasta de a gindi mai departe decit sensibilitatea noastra; sau, si mai bine, de a nu urmari cu sensibilitatea parcursurile inalte ale gindului. Ne desfacem in parti si trimitem o parte, inzestrata cu antene subtile, sa inspecteze regiunile departate ale universului logic, in timp ce viata din noi curge pe albia ei. De ce sa nu fim intregi peste tot? Sint unele dezvoltari nefiresti in fiinta noastra, atit de nefiresti incit au facut din noi o dizarmonie. De pilda, noi stim, cunoastem mintal mult mai multe lucruri decit ni s‑au intimplat afectiv. Iata un lucru care ar trebui sa ne puna pe ginduri.

Mi se pare, citeodata, ca nu sintem noi oamenii adevarati. Sintem un fel de schita, o incercare pentru umanitatea care ar fi trebuit sa fie sau care va fi, poate, vreodata. Cel care ne‑a facut s‑a gindit la alta umanitate si a pus pina si in inimile noastre nostalgia altor forme de viata, mai reusite decit cele de azi. E bine sa ne amintim ca nu sintem decit drumul catre altceva.

Dar s‑ar putea naste din noi o alta umanitate? N‑am gresit noi prea mult, prea adinc? Cine stie, poate ca tot mai e ceva bun in noi. Ar trebui, numai, cautat cu ingrijire, iar ochiul care privegheaza ar trebui sa stie cum sa recunoasca.

E odihnitor sa constati ca, in dese rinduri, oamenii s‑au gindit la alta umanitate, la alte forme universale de viata. Sint oameni care au propus chiar crearea unei umanitati artificiale, a unei umanitati absurde, poate, numai din gindul acesta legitim al innoirii. Montaigne propunea, intr‑o zi, sa se creeze sate in care oamenii sa vorbeasca latineste. Nu avea dreptate s‑o ceara? Respectam prea mult omul, facem prea putine experiente cu el si de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atitea secole. Ginditi‑va ca, intre timp, s‑au realizat citeva rase noi de animale. Onoarea de a fi om este ea atit de inatacabila?

Am inchipuit, de pilda, o plaja cu nisip fin, cu soare si copii jucindu‑se intru geometrie. Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de masura si ordine, simetrie si lege. Poate ar aseza pietricelele in numar determinat, cu o forma determinata, care sa raspunda unor adinci intelesuri aritmetice, si ar cauta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numarul constitutiv al calului si al celorlalte vietuitoare. Privind peste intinsul marii inutile, ar simti zilnic prezenta problemei totului si a partilor, si dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor launtrica. De ce sa nu fie cu putinta o astfel de viata, in care sensibilitatea si imaginatia si‑ar lua drept aliment schemele spiritului si, pe de alta parte, spiritul s‑ar servi necontenit de interesele si fervoarea imaginatiei?

Ce tip nou de umanitate ar iesi din aceasta viata excesiva! Ceea ce pentru noi astazi este adevar greu dobindit, problema tulburatoare si deseori neinteleasa, pentru oamenii tipului nou ar fi adevar imediat manevrabil, tot atit de imediat ca un reflex. Penibila noastra adincire in desfasurarile adevarului ar fi pentru ei joc usor si spontaneitate. Problemele s‑ar naste de la sine, ar exista pe toate caile si in toate spiritele. Ele ar constitui viata de toate zilele a oamenilor. Nu merita odata oamenii o astfel de viata zilnica? Si tirziu, murind, oamenii aceia imbatriniti in scheme si aventuri pure ar contempla inca marea intinsa si inutila, prin care vor fi deprins, in sfirsit, lumina care zace in problema totului si a partilor.

Sa nu spuneti ca a promova formele, a incorpora ideile, a gindi si a vietui geometric nu inseamna traire. E cu putinta si o astfel de traire. E pasiune si febra si aci. Emotia indeletnicirilor stricte suspenda provizoriu exercitiul vital, pentru a‑l relua apoi pe alt plan de existenta, mai curat, mai uman. Iar daca exercitiul formelor pare a sfirsi la calm si netulburare, sa stiti ca acestea sint numai masca, asa cum era masca fata linistita a zeului marii din antichitate, asa cum e aparenta suprafata neteda a marii agitate in adincuri.

E absurd sa se creada ca vietuirea in forme nu este inca vietuire. Ca, lipsita de caracterul irational, de ceea ce e tulburator si insesizabil in ea, viata nu este. Formele pot f i foarte bine intelese dre pt continuturi de viata, dupa cum, pe alt plan, formele au putut fi intelese drept continuturi de cunoastere. Astazi ne este ingaduit sa gindim felul nostru de a gindi, sa cunoastem felul nostru de a cunoaste, sa reflectam, intorcindu‑ne privirile i nauntru, as up ra intelectului insusi, asupra propriului nostru intelect. De ce gindirea sa se poata rasfringe asupra ei, si viata sa nu se rasfringa si ea inauntru?

Am trait prea mult in afara, inriuriti de lucruri straine noua. Lucrurile din afara ne cheama in toate partile si ne amagesc. Sint prea multe, si fiinta noastra este una. Ar trebui sa le mai imputinam, sau macar sa nu ascultam de chemarea lor, pentru a nu vedea cit sint de multe. Entia non sunt multiplicanda.ütatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adica: „Cele ce sint nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“ (N. ed.)>

Singurul lucru de incercat, in aceasta monadologica lume, este sa punem ferestre peste tot. Sa punem ferestre nu pentru a privi in lucruri, caci asa ne‑am departa si mai mult de noi insine; ci pentru a face lucrurile sa ne vada.

Sintem noi, peste tot, si nicaieri nu trebuie sa gasim altceva decit propria noastra substanta. Sa nu ne mai „pierdem in lume“. Sa ne stringem bine imprejurul intelesurilor noastre, sa le incorporam si sa facem din ele hrana zilnica a vietii noastre launtrice.

Si asa precum, privitor la totul organic, durerea partii este obsesia totului — asa sa fie si la noi exercitiul ideii: o obsesie a intregului, o posesiune organica, totalizatoare. Caci de ce mina mea stinga sa stie de durerea piciorului meu drept — si coapsele mele sa nu stie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?

IX

Despre pacat

M‑am gindit multa vreme cum am putea face ca ideile noastre sa devina starile noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului si imnurile prin care sa‑l insufleteasca. Ei singuri stiu sa‑si treaca vointa in singe. Cum as vroi sa le fur arta lor de a patimi!

Mi‑ar fi placut sa imbolnavesc realitatea cu idei — si atunci cel dintii suferind as fi fost eu insumi. De ce nu este intotdeauna adevarul o emotie sau o patima?

Poate pentru ca sint prea multe retineri in corpul nostru. Adevarul nu poate inca tulbura viata, pentru ca viata e salbatica; nu asculta de nimeni. Ne‑ar trebui o pregatire biologica anumita, ar trebui poate schimbat totul, de jos in sus, ca sa putem face corpul sa raspunda la toate chemarile gindului.

Intre timp, viata tulbura adevarul. Tot ceea ce se refera la intimplarile propriu‑zise de viata e nesigur si nestiintific. Un ginditor spunea odata: daca morala n‑ar privi pasiunile omenesti si viata noastra sufleteasca in genere, atunci ea ar putea fi tot atit de riguroasa si sigura ca oricare stiinta deductiva. Si adauga: „iar daca geometria s‑ar opune atit de mult patimilor noastre pe cit o face morala, atunci am contesta‑o si viola‑o si pe ea tot atit de mult“.

Ca adevarul e incert din cauza vietii si viata, la rindul ei, nu poate deveni certa prin adevar — iata un lucru pe care niciodata nu‑l regretam indeajuns.

E comun tuturor oamenilor cu adinca viata interioara idealul de a face spiritul sa patrunda in carne. E una din constantele vointei de a fi om aceasta de a voi sa dai semnificatii materiei brute din tine. Si intr‑adevar, daca spiritul nu reuseste sa patrunda in carne, daca vointa mea libera nu se poate insera in biologie, daca absurditatile si excesele omului nu pot deveni ereditate — atunci lucrurile nu servesc la nimic.

Caci la ce servesc lucrurile? La ce servesc arborii din fata noastra si intinsurile si apele, atita vreme cit nu le organizam? Ele sint tot atitea obstacole pentru noi, sint zidurile grele si inalte ale lumii. Dar cit de usoare devin toate cind inima ti se deschide si crezi , de pilda, in Dumnezeu si‑l vezi peste tot in lume . Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu stim intotdeauna ce sa facem cu dinsa.

Cum am putut ajunge sa fim straini de propriul nostru corp? Sa gindim una si sa ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus si el in slujba gindului; trebuie sa fie copilul lui, faptura dupa chipul si asemanarea lui.

Dar pentru aceasta e poate nevoie de o noua definitie a ideii de experienta. Nu‑mi dau seama prin ce neintelegere poate fi calificat drept experienta de viata un cerc de intimplari adunate din toate colturile lumii, rasarite in drumul nostru catre lucruri si cazute deodata aci, in zonele noastre felurite de viata. Oamenii cred ca experienta e numar de fapte si ca se masoara cu anii. Dar anii sint prosti si intimplati; iar numai neintimplarea poate da un r aspuns intrebarilor noastre. De ace ea trebuie sa organizam experienta vietii. Trebuie sa cream artificial, am mai spus‑o, ca intr‑un laborator. Sa facem din viata un laborator unde sa experimentam deliberat ipotezele noastre.

Iata de ce, de‑a lungul acestor rinduri, am gindit tot timpul o ipoteza a carei experimentare o incercam. Era ipoteza ca ideile nu au o singura dimensiune, ci mai multe. Ca ele nu traiesc numai in planul logic, dar raspund intregului nostru sufletesc: sint si necesitate de adevar, dar si emotie; sint schema si bucurie. Ideea nu este lineara, sau atunci, este prin greseala. Am incercat aci sa desfacem bratele unui unghi prea multa vreme lipite unul de altul; am transformat o falsa linie intr‑o cuprindere, pe un nou plan, a vietii.

Si totusi simt acum, la capat, ca viata nu se lasa cuprinsa. Trebuie sa incerci o data, trebuie sa in cerci de doua ori. Peste tot in tine sint rezisten te, peste tot empiria te intirzie. Nu e nimic de facut, decit sa iei truda de la capat. De cite ori?

Nu, nu putem muri asa. Trebuie sa trecem cui va adevarul nostru, ceea ce a fost bun si drept in noi. A ltfel nici noi n‑am servit la nimic. Trebuie sa prelungim modul nostru de a fi, vointa noastra de a fi.

Ce curioasa e aceasta necesitate de a te prelungi in toate, in carne ca si in spirit; de a prelungi pina si logicul!

Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Iesim din cercul actelor pure ale geometrizarii si ideatiei, patrundem in cercul actelor vitale, pentru a putea reface alta data viata pura pe care o vroisem. Iesim — pentru a cadea astfel in pacat. E un pacat lucid, voluntar, calculat, dar este o iesire din legile jocului nostru, deci e inca pacat. Caci pacatul e activitate, e non‑geometrie.

. Dar acum s‑a sfirsit. Trebuie sa te pleci. Trebuie sa refaci viata cu desavirsire, de la biologie in sus. Trebuie sa pui calculul tau cit mai adinc in detrimentul firii, asa ca nimic din omul care se va naste sa nu mai fie retinere.

Tu ai avut prea multe retineri — e adevarat. De aceea viata ta n‑a fost cu putinta. Dar celalalt va fi liber, caci va gasi peste tot — in porniri, in instincte, in fire — armonii. Asa te‑as fi vroit pe tine. Dar elaborarile tale erau prea tirzii. Veneau dupa ce biologia isi sfirsise conspiratia.

Nu e nimic, acum incepi din nou. Si iata istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic .

Nota

Prezenta editie reproduce editia princeps din 1934 in limitele modificarilor de rutina (actualizarea ortografiei, unificari de lexic, eliminarea unor evidente greseli de tipar etc.). S‑au adaugat totodata titlurile de capitole, care in editia princeps apareau numai in Cuprins.

Editura