ION NICOLAE BUCUR - COMOSICUS - ciclul Dac, cartea a Patra - partea intai

Partea Intii Ingemanarea

Capitolul I
FRAMINTARE SI CHEMARE

n anul 682 de la intemeierea Romei , stapin al cetatii Tibiscum si al plaiurilor, padurilor si muntilor din jur era tarabostele Oroles. La daci, in vorbirea obisnuita, cetati se numeau si asezarile locuite de tarabosti, toate constructiile ce formau conacul mosiei — un loc cu imprejmuire puter­nica pe virful unei coline, usor de aparat in caz de pericol — ce se deosebeau de cetatile intarite apartinind regelui, cu ziduri de piatra legate cu birne, strajuite de cete de lupta­tori, inaltate in pozitii intre povirnisuri de munti, unde putea fi oprit dusmanul pornit sa cotropeasca si sa pradeze. Cetatea Tibiscum domina valea riului Tibisis de pe timpla rotunjita a unui deal prelung, in urcus usor catre crestele ce se profilau spre apus. In trecut si ea fusese cetate de apa­rare, intarita cu val de pamint si turnuri de paza, asezata la rascrucea drumurilor ce se intilneau acolo venind dinspre rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Numai de citiva ani regele Burebista o daruise tarabostelui drept rasplata pentru faptele de vitejie savirsite in luptele cu tribul celtic scor­discilor, opriti prin partile unde se impreunau cele doua ape mari: Pathissus si Dunaris , intarind astfel increderea ce i-o acorda inca de pe vremea copilariei, inaltindu-l la rangul de capetenie militara si de stapin al acelor plaiuri.

Dupa ce sarea peste apa Tibisisului pe podul de lemn, drumul pornea spre cetate urcind cu serpuiri lungi printre copacii batrini ce imbracau povirnisul muntelui, oprindu-se in fata celor doua porti grele, intarite cu piroane de fier, pazite de straji zi si noapte. Inauntru se intindea cladirea lunga din birne groase, bine rostuite la colturi, cu cerdac tot asa de lung prin fata celor patru incaperi in care locuia tara­bostele. In spatele ei se insirau alte constructii: cazarma stra­jilor, hambarele cu bucate si chiliile sclavilor, dincolo de care se zareau staulele cailor. Jos, in vale, intre deal si riu erau ingramadite magaziile, atelierele si saivanele, imprejmuite de un gard puternic cu bulumaci grosi, infipti adinc in pamint si impletitura deasa din maracini, iar imprejur, im­prastiate pina pe povirnisuri, erau colibele comatilor legati de mosie din tata in fiu, a caror soarta era in totul la bunul plac al tarabostelui, desi se bucurau de oarecare libertate in miscari, aveau caminul si familia lor, deosebindu-se mult de sclavi, oameni priviti ca niste fiinte ce faceau parte din rindul animalelor. De fapt sclavia pe meleagurile dace era ceva proaspat, se raspindise numai de citeva zeci de ani. De cind negustorii greci si romani patrunsesera in Dacia, deve­nise un fel de moda, era totodata un semn de bogatie, ca tarabostii sa cumpere sclavi sau sa-i primeasca drept rasplata de la rege dintre captivii luati in lupte. Modul de viata al comatilor si sclavilor depindea in egala masura de sufletele celor ce le erau stapini; la unii traiau in oarecare indestulare ca si dacii liberi, iar la altii ca simpli robi, infometati.

Tarabostele Oroles dadea dovada de alese porniri spre omenie, se purta cu supusii sai ca si cum i-ar fi fost egali, iar acestia pastrau distanta si respectul cuvenit, fara sa fie stapiniti de teama, desi cel ce gresea era pedepsit cu stras­nicie. De altfel, multi se infiorau numai privindu-i infatisarea. De talie potrivita, cu pieptul lat, bratele puternice si vocea ca tunetul, cind vorbea incepeau sa vibreze lucrurile din apropiere. Ajuns in puterea virstei, abia trecuse de patruzeci de ani, calit in lupte, minuia sulita, spada, arcul si ghioaga cu mult curaj si maiestrie. In luptele cu scordiscii ii culcase la pamint pe toti ce se apropiasera de el. De multe ori se arun­case in mijlocul invalmaselilor si lovise cu sete, despresu­rindu-l pe rege. Dar cine il cunostea bine, nu vedea in el un om fioros, ci mai degraba il asemuia cu un comate care traia alaturi de padure, cu trupul intarit doborind copacii si scurtind bustenii. Cind alerga in galopul calului, cu pletele si barba blonde, de nuanta usor castanie, jucindu-i in bataia vintului, se simtea in elementul sau, mai ales de cind mersul pe jos ii era greu, stinjenit de piciorul drept, pe care nu-l putea indoi destul, betegit intr-o batalie cu scordiscii, in toiul careia se prabusise cu calul intr-o prapastie.

Soarele imbraca zarile intr-o lumina vesela. Plaiurile, vaile si muntii se estompau pierzindu-se in picla usoara a zilei de vara. Era catre vremea prinzului. Tarabostele iesi in cerdac, cobori incet treptele scarii din lespezi de piatra, inainta spre poarta citiva pasi, apoi se opri. Striga pe capetenia garzii, straduindu-se sa-si stapineasca vocea, nu voia sa se arate suparat:

— Gethulis, unde esti?

— Aici, stapine! raspunse acesta, iesind in fuga din turnul ce strajuia poarta.

— Ce ai facut cu sclavul acela, l-ai biciuit asa cum ti-am poruncit?

— Nu, stapine. Cind l-am cautat, era plecat in vale la ateliere; am zis sa astept pina se intoarce

— Ai zis sa astepti repeta murmurind tarabostele. Poate ca zeii lui l-au ajutat sau tu ai gindit ca am sa uit

— Fug in vale, stapine, acolo il

— Stai! ii striga, vazindu-l ca se intoarce, gata sa por­neasca spre poarta. M-am razgindit, l-am iertat, mi-am adus aminte de fapta lui buna din primavara. Tu de ce nu i-ai luat apararea?

Gethulis ramase descumpanit, privindu-l mirat, niciodata stapinul nu revenise asupra unei porunci, mai ales cind pe­depsea, il stia om bun si drept, insa nu-l vazuse vreodata trecind cu vederea peste o greseala. Cauta sa spuna ceva, incerca sa puna parte sclavului, pe care il cunostea vrednic si cinstit, dar nu avu timp, de dincolo de porti se apropiau ropote de calareti ce urcau in galop. Dupa citeva clipe Co­mosicus si Andra strinsera friiele si caii se oprira aruncind cu potcoavele jerbe de scintei pe placile de piatra ce pavau curtea. Erau amindoi numai tinerete si sanatate. Tarabostele uita de cele petrecute, isi privi cu dragoste si mindrie feciorul si fiica, numai cu ei doi mai ramasese. Comosicus era un flacau abia iesit din adolescenta, blond, cu obrajii rozalii si pletele larg ondulate, cazute pe umeri. Avea porniri de luptator, alerga cu calul fara sa, sarea cu usurinta peste santuri si garduri, stia sa-l opreasca si sa-l intoarca fulge­rator, intocmai ca un calaret pe cimpul de bataie. De cite ori ii privea, sufletul tarabostelui se umbrea, o durere surda se trezea in el, tot asa aratase si feciorul cel mare, cazut luptind vitejeste cu scordiscii. Acum pentru el Comosicus era fala si speranta vietii sale. Nu si-a regasit linistea pina nu si-a invatat feciorul sa minuiasca spada cu maiestrie, sa arunce sulita fara gres si sa trimita sageata la locul dorit. Dar si de fata era mindru, o sorbea din ochi, alaturi de baiat era ca o floare care abia isi deschisese petalele, lacoma dupa lumina soarelui. Andra mostenise gingasia mamei si vigoarea tatalui. Intocmai ca mama, avea obrazul alb, fruntea inalta, fata ovala, pe care jucau ochii mari, lucitori, de culoarea cerului senin, toate incadrate de buclele bogate, blonde, de nuanta spicului de griu pirguit, ce-i cadeau pe umeri strinse in doua cosite groase, iar din partea tatalui primise temeri­tatea si indirjirea; ca un barbat alerga cu calul, sarind peste tot ce-i iesea in cale, minuia cu dibacie sulita si arcul si nu dadea inapoi din fata primejdiei. Se lua deseori la intrecere cu Comosicus, calarea pe cimpie ca o amazoana, urmarita de privirile pline de uimire ale comatilor.

— Tata, de la podul de peste Tibisis l-am lasat in urma pe Comosicus, rosti Andra imbujorata, strunind calul.

Baiatul incropi un suris, stia ce gindea tatal.

— Asa, fata mea, sa te tii tare, sa nu te creada nevolnica nici un flacaiandru.

Tarabostele ofta. Ramasese numai cu o fata, celelalte doua fusesera luate de zeul cel mare. Urmase apoi imbol­navirea sotiei; de mult timp nu mai putea sa umble, o tinea la pat o suferinta la picioare.

— Am facut un ocol pe dupa casele comatilor, am urcat pina la Pestera Ursului si ne-am intors pe la saivane, relua ea plina de viata. Ne-am oprit sus, la marginea padurii, linga casuta lui Siporus. Am vazut la el o veverita, se juca intr-o colivie; a spus ca mi-o da mie, mi-o aduce astazi. Ce om bun este badia Siporus! Stii ca pe Ina am facut-o surata mea?

Fata tarabostelui se umbri si mai mult. Intelesese multe lucruri, pricepuse ca intre Comosicus si Ina se infiripase o legatura nevinovata, o dragoste de adolescenti, insa se pre­facuse ca nu o lua in seama.

— Bine, copiii mei, descalecati si intrati in casa, mama doreste sa va vada, le spuse pornind spre poarta.

Asadar Siporus se inapoiase, gindea el calcind rar. Il trimisese la cetatea Arcidava, la rege, sa ia parte la o vina­toare ce se organiza in cinstea unui oaspete strain, venit tocmai de la Dionysopolis, cetate de pe tarmul Pontului Euxin. Pe el il avea cel mai dibaci vinator, isi formase o ceata de oameni isteti, numai insotit de el pornea dupa vinat. Urmat de Gethulis dadu roata cetatii, se opri pe la chiliile sclavilor, isi aminti ca poruncise sa le repare, sa faca inve­litori mai groase pentru iarna, dublate cu cite o blana mare de berbec, apoi intra in grajdurile cailor si se convinse ca erau bine ingrijiti. Cind se intoarse la poarta, il gasi pe Siporus. Astepta.

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea stapinului! sa­luta acesta aplecindu-se supus. M-am inapoiat, stapine.

— Vino dupa mine, ii spuse pornind sa urce spre cerdac. Vreau sa-mi povestesti tot ce ai facut si ce ai vazut.

Porunci unei sclave sa aduca doua ulcele cu vin si se asezara in capul dinspre vale al cerdacului, de unde se vedea lucind apa Tibisisului si plaiurile pina departe, pierzindu-se in picla ce se ingrosa catre virfurile muntilor dinspre rasarit.

— Ia spune-mi, ce face regele, e sanatos? il intreba pe comate dupa ce sorbira din ulcele.

— Marele zeu sa-l tina, ca tare bun om este! Nu-l mai vazusem din anul trecut, de cind a venit aici si v-am insotit la vinatoare. Este plin de sanatate, cind il privesti vezi in el numai putere si povara. Zic povara, fiindca nu stiu de ce mi se pare ca, parca poarta in spate intreg neamul dacilor. Mergeam in urma lui prin padure cind l-am auzit spunindu-i acelui strain, pe care il omenea cu multa grija: „Poporul dac este mare, dar traieste neunit. Cind va avea un singur conducator, atunci Roma ii va cauta prietenia.” Au vorbit ei despre multe, dar nu prea le-am priceput. Eu, stapine, abia indraznesc sa-l privesc pe rege, pentru mine el este ca un zeu, in mintea mea il vad stind alaturi de Zamolxis.

— Asa, Siporus, imi place cum vorbesti. Asa trebuie sa-l vezi pe rege!

— Sint un comate nevolnic, stapine, spun si eu ce am in suflet. Trei zile a durat vinatoarea. Cu cit urca mai sus, in munte, cu atit regele se inveselea mai mult. Eram multi, am doborit vinat sa incarci carele: ursi, cerbi, caprioare si multe alte jivine de-ale padurii. Strainul acela — tinar, frumos, cu privire vie — se bucura si se minuna. Dar acolo in munte eu nu prea am avut liniste, m-am framintat intruna cu gindul la stapina

— De ce? Ai avut vreo presimtire, vreun semn? Crezi ca suferinta ei se va inrautati?

— Nu, stapine. In fiecare clipa ma rog Marelui zeu pentru insanatosirea ei. La asta m-am gindit, sa se faca sana­toasa, si asta mi-a venit acolo sus, pe virf de munte. Urcasem pe podisul cel mare, din care se ridica trei virfuri, nu prea inalte, dar faloase, le spune: celui dinspre rasarit, Semenisis, celui dinspre mizanoapte, Goznis, iar celui dinspre miazazi Piatra Nedeiei, asta fiindca in jurul acestei stinci are loc si o petrecere in miez de vara. Intre virful Goznis si cel al Nedeiei am dat peste o scobitura in piatra, plina cu apa, adica un mic lac de munte in care se scurge un piriias, ca si cum s-ar opri sa se odihneasca, apoi porneste mai departe in vale. Din toate partile veneau poteci si toate se opreau pe malul lacului. Acolo am intilnit un batrin incarcat de ani, dar cu gura vrednica. A inceput indata ce m-a vazut: „Bag seama ca nu esti de pe aici, ca nu te semui sa te mai fi vazut — mi-a spus el, dornic sa intre in vorba. Ai venit sa-ti lecuiesti vreun betesug?” „Nu, i-am raspuns, unde, cum sa-mi lecuiesc?” „Aici in lacul asta, s-a pornit el din nou. Din batrini i se spune Baia Vulturului, dar acum lumea ii zice Izvorul Tamaduirii. Asa merge povestea, cica ar fi fost vazut un vultur batrin, plin de bube, fara fulgi, balacindu-se in apa lui, de unde a iesit sanatos, viguros, cu pene frumoase. Unii cred ca toti vulturii de prin muntii vecini isi aduc puii si ii scalda in lac, pentru a-i face puternici, sa traiasca viata lunga. Sa vezi ce o sa fie aici peste vreo zece zile! Dau navala cei cu betesuguri, vin cu carul, calare sau tirindu-se pe jos, adusi de altii sanatosi. Tot plaiul se umple de oameni ologi, de copii plapinzi, de femei cu boli de ale lor. In ziua cind cade miezul verii, cine se scalda de sapte ori in Baia Vulturului se inzdraveneste. Anul asta miezul verii va fi cica de poimiine intr-o saptamina. Am vazut si eu pe multi lecuiti. Asta o fi voia Marelui zeu, face minunea asta numai intr-o singura zi din an”. A mai vorbit el despre multe, dar eu nu prea il mai ascultam, nu-mi mai iesea din gind minu­nea cu tamaduirea. Eu zic ca ar fi bine sa incercam cu stapina, poate se face bine, o vedem iarasi mergind pe picioare.

— Da ar fi de incercat! murmura tarabostele. Nici vraciul pe care l-am adus nu stia de Baia Vulturului, altfel m-ar fi indemnat sa o duc acolo. Sa ma incred in tine, Siporus? Nu as vrea sa o chinuim degeaba

— Cum e voia stapinului Fac cum zice stapinul Sint gata sa insotesc pe stapina acolo! O ducem intr-un car cu fin mult.

— Bine, asa vom face. Sa te pregatesti din vreme. Ia goleste ulcica, ai uitat de ea. Cind ai pornit incoace, regele nu ti-a spus nimic?

— Da, m-a luat deoparte si mi-a soptit: „Sa spui tara­bostelui Oroles ca vreau sa-i vorbesc. Simt nevoia sa ma mai sfatuiesc cu el.”

Tarabostele se misca framintat:

— Asta inseamna ca iarasi mai porneste ceva. Este un om care parca nu-si incape in el, vesnic chinuit, intr-o ne­incetata cautare.

Tacu. Afara se auzeau glasuri ce nu pareau de sfada, ci de panica, amestecate cu ropote de cal pe lespezile ce pavau curtea. Se salta in picioare sa iasa, dar nu avu timp, inauntru intra Gethulis, urmat de baciul de la stina. Amindoi erau palizi, agitati, ingrijorati.

— Ce suparare mi-ati mai facut, Rostris? il intreba pe baci.

— Nenorocire mare, stapine! Sint ingrozit de cele ce s-au intimplat. Poti sa poruncesti sa ma omoare, stapine! Dar acum nu e vreme de tinguire, ci de aparare

— Spune o data, nemernicule, altfel iti crap capul i

— Stapine, alaltaieri, pe plaiul ce se lasa spre Tapae, ciobanii tarabostelui Burrennus ne-au furat una din turmele de oi. Noi am prins de veste la vreme, am pornit dupa ei si i-am prins tocmai cind bagau turma in ocolul de la stina lor. N-am stat pe ginduri, ne-am pus pe ei cu bitele. A fost bataie mare, au cazut si de la noi doi sclavi — de la ei mai multi — pina la urma am luat turma, dar nu pot sa-mi dau seama cum s-a facut ca stina lor a luat foc si s-a facut scrum. Astazi de dimineata, noi am prins ca tarabostele si-a strins oamenii: garda, comatii si sclavi de incredere si a pornit spre stina noastra. Abia am avut vreme sa ascund turmele in vagauna ce se infunda in Valea Vinturisului. Ei ne-au inconjurat stina, au ars-o, apoi au pornit incoace. Poate ca tarabostele Burrennus are de gind sa ne atace cetatea, stapine! Eu le-am luat-o inainte, am tinut-o numai in galopul calului. Asa s-a pornit nenorocirea. Daca am gresit, sa ma trimiti la Marele zeu, stapine!

Tarabostele il ascultase framintindu-si barba. O stia, era veche dusmania intre el si tarabostele Burrennus. Nu erau supusii aceluiasi rege. Mosia sa, cu cetatea Tibiscum, ce se intindea pina dincolo de Tapae, apartinea de tinutul dac ce avea ca rege pe Burebista, a carui cetate de scaun era Arcidava, iar mosia tarabostelui Burrennus, cu cetatea Rasi­dava, ce se intindea spre rasarit de Tapae pina in cimpia inconjurata de inaltimi de sub Muntele cel Mare , apartinea de tinutul ce avea ca rege pe Duras, a carui cetate de scaun era Sargedava, asezata la intrarea in valea ingusta si lunga ce urca pina pe Kogaion, muntele sfint al dacilor, unde era marele altar al lui Zamolxis. Ciobanii lor se mai sfadisera si batusera, insa niciodata nu ajunsese ca acum la o adevarata lupta intre doi tarabosti, asezati la margini de tinuturi, pentru ca totul ar fi putut degenera intr-o infruntare singe­roasa a celor doi regi. Deseori altceva se intimpla si nu avea urmari grave: deoarece un taraboste era stapin pe mosia si supusii sai, daca era asezat la o margine de tinut, putea sa se desprinda de regele sau si sa se alipeasca la tinutul regelui vecin. Pentru asta marginasii se bucurau de multa atentie, trebuiau sa fie oameni de incredere. Vazind ca tarabostele tace, baciul relua ingrozit, banuind ca va fi ucis, iar cei doi vecini puternici se vor impaca:

— Sa ma omori numai pe mine, stapine! Jur in numele Marelui zeu ca ceilalti ciobani nu sint vinovati; toti au fost obisnuiti sa ma asculte orbeste.

Tarabostele porni spre iesire, vorbind din mers:

— Gethulis, spune sa sune strajile din tulnice si cornuri ca pentru plecare la razboi. Garda si toti comatii luptatori sa se adune degraba jos, pe drumul ce coboara din cetate. Vor merge cu noi toti calaretii si pedestrasii. Tu, Rostris, ne insotesti pina intilnim pe vecinul dusmanos, apoi te grabesti spre locul unde ai ascuns turmele. Pe urma vom vedea ce va mai fi de facut.

Strajile sunara ca pentru primejdie, de adunare. Sus, in cetate, si jos, la ateliere si saivane, si printre colibele coma­tilor se dezlantui miscare. Citiva luptatori din garda pornira in galopul cailor spre satele mai apropiate de drumul spre Tapae, cu porunca sa stringa comatii pregatiti de lupta si sa iasa cu ei in calea tarabostelui. Se lasau umbrele inserarii cind iscoadele trimise inainte vestira ca erau aproape de tabara dusmanului. Burrennus se oprise cu cetele sale pentru odihna peste noapte. Tarabostele Oroles alese un loc ascuns vederii, porunci ca toti sa se odihneasca, fara sa aprinda nici o licarire de foc, iar el insotit de Gethulis, Rostris si iscoada care adusese vestea pornira prin padure sa cerceteze imprejurimile locului unde poposeau oaspetii nepoftiti. Prin amurgul ce se lasa, mai mult auzira decit vazura ce se pe­trecea, il stia pe Burrennus mare iubitor al vinului. In timp ce oamenii de rind se odihneau, el si capeteniile ce-l insoteau se pornisera sa chefuiasca. Cu mult inainte de ivirea zorilor dadu lovitura, mai intii sperie si imprastie caii, apoi ataca tabara. Se petrecu un lucru la care nu se asteptase, comatii si sclavii ce-l insoteau pe Burrennus fugira in padure, iar tarabostele ramase inconjurat numai de garda. Era tocmai ceea ce dorea Oroles, sa evite cit mai mult varsarea de singe si supararea celor doi regi ai tinuturilor ce se invecinau. Facu in asa fel miscarile cu oamenii sai, incit opri incercuirea adversarului, lasa un loc pe unde acesta sa poata fugi. In citeva clipe Burrennus si garda sa pierira in desisuri. Era multumit ca totul se desfasurase astfel, ceea ce avea sa urmeze era treaba celor doi regi, ei se puteau razboi sau impaca, pedepsind pe vinovat. Pina seara Oroles urmari cetele lui Burrennus, nu se opri decit cind le vazu alungate de pe mosia sa. Noaptea se odihni la stina arsa, pe care baciul Rostris si ciobanii se apucasera sa o refaca inca din cursul zilei.

In dimineata urmatoare tarabostele porni inapoi spre Tibiscum, dupa ce lasa pentru un timp o ceata de comati luptatori care sa apere stina si turmele. Mergea in pasul calului, avindu-l alaturi pe Comosicus. Nu-si oprise feciorul de a-l insoti, avea grija sa-l caleasca in lupta. Se gindea la ceea ce va spune regele cind va auzi de cele petrecute.

— Tata, cit este de mare neamul dacilor? rupse baiatul tacerea, apropiindu-se cu calul.

Tarabostele tresari, scos din ginduri. Raspunse, privindu-si feciorul mirat:

— Mare mai mare decit al tuturor neamurilor care il inconjoara. Dar de ce ma intrebi?

— Nu inteleg un lucru, aud vorbindu-se cind de daci, cind de geti, sintem doua neamuri care vorbesc aceeasi limba? Asta am auzit-o de la sclavul grec care m-a invatat sa scriu si sa citesc. Daca nu murea asa de repede, aflam mai multe de la el.

— Nu, feciorul meu, dacii si getii sint acelasi neam, despre care strainii vorbesc folosind nume diferite. Am auzit si eu de la rege, cica grecii ne numesc mai mult geti, pe cind romanii ne spun daci.

— Pai, tata, daca sintem un singur neam, care este asa de mare, de ce peste daci sint mai multi regi?

— Asta e slabiciunea noastra, feciorule — si as spune prostia noastra. Am ajuns sa ne batem intre noi. Neamul mare al dacilor cuprinde multe triburi, cele dintr-un tinut s-au unit si fiecare are un rege. Asa se face ca peste daci sint mai multi regi. Dar neamul dacilor nu este numai atit cit se gaseste acum sub stapinirea regilor, mai sint multi frati de-ai nostri supusi unor neamuri vecine care le-au cotropit pamintul.

— Si regele nostru, Burebista, se impaca asa, se multu­meste sa fie capetenie numai peste o mina de daci?

— Nu pot sa-mi dau seama ce nutreste el in suflet Tarabostele tacu. In fata se deschidea o vale adinca.

Strinse friul calului si incepu sa coboare.

etatea Arcidava era asezata pe o colina rotunjita de ape de-a lungul vremurilor, marcind un loc singular in larga si intinsa vale a riului al carui nume, pierdut in negura trecutului, a fost acela de Apus Flumen . Nu se stia de cind, mosnegii o povesteau doar ca pe o legenda, spuneau ca marele mamelon ce sustinea cetatea ar fi fost inaltat de oameni, de captivii adusi de o capetenie daca de dincolo de Dunaris, fapta savirsita in timpuri stravechi. Ceea ce cuno­steau fara indoiala cei mai batrini, multi apucasera sa o vada, era faptul ca in acel loc se pomenise o cetate de lemn, con­struita din birne de o grosime ce uimea, insa tatal regelui Burebista, care se numise tot Burebista, adusese un con­structor dintr-o cetate de pe tarmul Pontului Euxin si-l insar­cinase sa dea focului pe cea veche si sa zideasca in locul ei alta din piatra, mai incapatoare, mai impunatoare si mai rezistenta la atacuri din afara. Era inconjurata de ziduri groase din blocuri de piatra bine fasonate, intre care se inaltau din loc in loc turnuri de aparare si de paza, iar curtea frumos pavata cu lespezi netede. Intre ziduri erau mai multe cladiri: cea mai aratoasa servea de locuinta regelui, alaturi de aceea din care se purtau treburile tarii, una ce avea destinatia de cazarma pentru garda, alta cu chiliile pentru sclavii slujitori ai curtii, veneau apoi magaziile, iar mai departe grajdurile. La poalele colinei, jur-imprejur, se insirau casele capeteniilor militare si civile, acelea ale comatilor legati de mosia cetatii de scaun a regelui, ale negustorilor straini asezati pe acele meleaguri, precum si magaziile, ate­lierele si saivanele regale. La Arcidava avusesera resedinta toate capeteniile ce fusesera regi ai dacilor din acel tinut in vremuri ce se pierdeau in negura trecutului.

Casa in care locuia regele era intocmai ca aceea a unui arhonte bogat dintr-o cetate greaca de pe tarmul Pontului Euxin sau chiar de la Atena. Pe vremea cind se construise cetatea prea putini romani se incumetau sa ajunga pina acolo. Dar mai era o piedica, dacii se temeau de Roma, ale carei legiuni patrunsesera mult in Tracia. In anul Romei 679 , generalul C. Screbonius Curio, guvernatorul Macedo­niei, facuse o expeditie pina la Dunaris, oprindu-se la cetatea Singidunum . Acea inaintare a romanilor il nelinistea pe regele Burebista, puterea Romei putea deveni un pericol pentru daci. Singur, in incaperea din care conducea treburile tarii, se gindea ingrijorat la trecut si viitor. Ce vor face dacii, aflati sub mai multi regi, in fata puhoiului de legio­nari trimisi de Roma? Neamul dacilor era mare, populatia, vorbea aceeasi limba pe o intindere uriasa, de la rasarit la Tyras pina la apus de Pathissus, iar la miazazi pina la muntii Haemus . Vedea nenorocirea in imparatia lor, erau numeroase triburi: in partea de rasarit traiau piefigii, costobocii, carpii, tiragetii, in tinutul dintre munti — ratacensii, la miazazi — siensii si burii Nu mai continua sa le nu­measca in gind, stia ca erau multe, unele nici nu-i veneau in minte. Se infiora si se misca in scaun. Pentru ce sa fie mai multi regi, daca exista un singur popor? Dar nu reprezentau intregul neam numai dacii ce aveau capetenii regi, multi altii se gaseau sub stapinirea unor straini veniti de aiurea: la rasarit — bastarnii si sarmatii, la apus — celtii si scordiscii, iar la miazazi — odrisii. Daca la toti acestia ii mai adauga pe romani, isi dadea seama ca poporul dac se afla in pri­mejdie. Alta ar fi situatia, daca toate triburile dace s-ar uni si-ar arunca inapoi dincolo de hotare pe strainii cotropitori, murmura saltindu-se in picioare. Regii daci in loc sa se uneasca si sa apere pamintul pe care poporul dac este stapin se bat intre ei din pricini marunte, continua oftind. In primii ani ai tineretii fusese trimis de tatal sau la Roma, statuse acolo mai mult timp. Ii explicase odata sclavul in­telept, pe care il cumparase pentru a-l invata sa scrie si sa citeasca limba romanilor, ca politica dintotdeauna a Senatului roman fata de popoarele vecine a avut la baza dictonul: Divide et impera . Intelegea acum ca in cazul dacilor nu­mai era nevoie de nici o actiune politica a Romei pentru a-i imparti, puteau fi batuti pe rind si stapiniti usor. Gindul sau alerga spre Marele preot. Pina atunci singurul lucru ce-i unise spiritual pe daci, le mentinuse treaza constiinta ca formau un singur popor, fusese credinta in Marele zeu Zamolxis, ascultarea de Marele preot si prosternarea in fata Marelui altar de pe muntele sfint Kogaionul, in zilele de mari sarbatori, cind se aducea Marea jertfa. Se apropie de fereastra clatinind capul si zimbindu-si in barba. Facuse o descoperire: acela care ii va uni pe daci intr-o singura tara nu-i va putea conduce usor, decit daca ar fi ajutat de Marele preot. Koga­ionul nu se gasea in tinutul pe care il stapinea el, ci in cel vecin, al carui rege era Duras, iar acum nici nu aveau un Mare preot, pregateau alegerea altuia in locul batrinului im­povarat de ani, pe care zeul cel mare il chemase la el, sus in cer. De va fi sa porneasca lupta de unire a tuturor dacilor intr-o singura tara, va trebui sa inceapa intii cu Duras, fie sa-l invinga, fie sa-l faca ajutor la conducerea poporului, apoi sa puna pe Kogaion un Mare preot care sa fie in totul alaturi de rege. Toate aceste reflectii ii intensificau infiorarea, totul parea ceva prea frumos, vedea cu mintea Dacia mare, cu un singur rege, iar pe Marele preot alaturi de el, o Dacie mai puternica decit toate tarile vecine, care nu se va speria de puterea Romei. De talie mijlocie, arata potolit in miscari, dar cu privire ce sageta. Nimeni nu banuia ca sufletul sau era ca un vulcan gata sa arunce flacari si lava. Barba si pletele, blonde, crescute in voie, dadeau capului sau o infa­tisare ce se asemana cu aceea a haiducului pornit sa lupte impotriva lacomiei si nedreptatii. Dogoarea ce-i mocnea in inima ii mentinea o stare de framintare ce nu se potolea niciodata. De cind era rege, scordiscii — vecinii dinspre Pathissus — nu i-au dat pace, iar de cind romanii au ajuns pina la Dunaris, ingrijorarea despre soarta dacilor nu-l mai parasise. Daca ar avea un ajutor in care sa se increada, ar porni lupta de unire a dacilor. Cine ar putea sa fie pus Mare preot? Poate ca acolo, pe Kogaion, Duras va si fi ales unul si pregatea Marea adunare a capnobotilor pentru a-l unge ca trimis al Marelui zeu printre daci. Din nou scutura capul si se apropie de fereastra, coplesit parca de o mare greutate, de neputinta si de indoiala: daca noul Mare preot, prin capno­botii sai, va indirji poporul impotriva sa? Ei, capnobotii, pu­teau umbla pretutindeni, stringeau luptatori — preotii aveau o oaste a lor — judecau peste capul regilor, pedepseau, intem­nitau, omorau. Tara sa era mica, se intindea de dincolo de Tapae pina aproape de apa Pathissusului, intre Dunaris si Maris , iar aceea a lui Duras mai mare, cuprindea intre hotarele ei mai multi daci, lupta cu el ar fi fost inegala, greu de purtat, cu putini sorti de izbinda. Totul ar fi stat in ajutorul capnobotilor, al Marelui preot, in armata preo­tilor. Nu simti cind se deschise usa, auzi numai o soapta:

— Tata este singur.

Se intoarse si vazu fetele. Pentru el Carpina si Serena erau soarele, viata. Citi baieti ii daruise Theia, regina, toti fusesera luati de marele zeu inca din fasa. Fata sa se lumina, pentru ele nu era niciodata ingrijorat, impovarat. De cite ori le privea era coplesit de un sentiment de mindrie si mihnire: de mindrie, pentru frumusetea si vioiciunea lor; de mihnire, pentru ca Zamolxis nu se indurase sa-i lase nici un fecior, care sa-l urmeze in cetatea de scaun. Spunea dese­ori in gluma, celor ce nu se abtineau sa le admire cu mur­mure de uimire, ca fata cea mica, Serena, cu parul blond de nuanta mai inchisa, cu irizatii spre castaniu, fusese nas­cuta la umbra, iar despre cea mare, Carpina, cu parul de culoarea frunzelor ingalbenite la inceput de toamna, ca fusese adusa de zei la lumina vie a soarelui de primavara, in rest, fetele aveau multa asemanare: aceeasi talie de inal­time potrivita, la fel de repezi in miscari, cu fetele ovale si nasurile usor saltate in vint, iar ochii ca cerul senin. Cine le privea bine observa ca fata Carpinei aducea catre forma rotunda, iar aceea a Serenei parea mai prelunga. Se apropie de ele si le strinse la piept cu dragoste.

— Ce doresc fetitele mele dragi?

— Tata, ne-a trimis mama. A venit iarasi negustorul acela grec de la Tomis A adus lucruri minunate Ne dai voie sa cumparam ceva? indrazni Carpina.

— Cum sa cumparati, voi vreti sa ma saraciti? sopti in gluma, indepartindu-le de la piept si privindu-le cu caldura parinteasca, apoi le strinse din nou.

— Tata, tu asa faci intotdeauna! murmura Serena.

— Va dau voie sa luati tot ce doriti, daca imi promiteti ceva

— Orice, taticule! rostira amindoua.

— Acum sinteti destul de mari, va pot vorbi ca unor fete care in curind vor porni in viata alaturi de barbatii care le vor fi soti. Vreau sa-mi faceti legamint ca ma veti asculta, veti indeplini voia mea, pastrind convingerea ca tatal vostru tinteste in egala masura binele fiicelor sale, al tarii si al intregului popor dac.

Carpina se grabi sa dea raspunsul:

— Da, tata, ma leg! Nu esti tu taicutul meu drag?

— Si eu, tata! Nu voi iesi niciodata din cuvintul tau! murmura Serena.

— Asa-mi place! Am doua fete cuminti. Spuneti-i mamei ca are voie sa va cumpere orice doriti!

Usa se deschise printr-o miscare scurta si din prag seful garzii rosti cu supunere:

— Marite rege, un preot, spune ca se numeste Deceneu, cere sa intre sa-ti vorbeasca! Ii dam voie?

— Plecati, fetelor! Da, il primesc, sa vina! raspunse sta­pinit de curiozitate, alergind cu mintea catre Kogaion, unde urma sa fie ales un nou mare preot.

Preotul intra sfios, aplecindu-se cu supunere in fata regelui:

— Marite rege, ma rog Marelui zeu Zamolxis sa-ti dea sanatate si viata lunga, pentru propasirea dacilor! Pe mine nu ma cunosti, Marite rege, nici n-ai de unde. Sint un umil preot al cultului lui Zamolxis, trimis de pe Kogaion din frageda tinerete sa invat cele ce stiu alte popoare despre lume, despre pamint si cer, despre zei, viata si moarte. Ma numesc Deceneu. Precum vezi, nu sint prea in virsta, desi peregrinarea a lasat pe fata mea unele semne de imbatrinire inainte de vreme.

— Fii binevenit, Deceneu! Dupa modul cum vorbesti banuiesc ca voi afla multe lucruri noi de la tine, iar ca dovada ca nu-ti voi grabi plecarea, voi cere sa ne aduca o masura cu vin si doua cupe.

Avea in fata un barbat destul de tinar, cu mantie larga de preot pe umeri, veche, prafuita, semn ca venea de la drum lung. Era slabut, putintel la trup, cu privire arzatoare si infatisare de ascet. Parul blond-roscat ii cadea pe umeri in suvite ravasite, iar in ochii albastri, limpezi, avea o lucire ce-i dadea un aer de profunda meditatie. Barba rara, strinsa intr-un smoc ingust sub barbie, ii prelungea fata, accen­tuindu-i slabiciunea de schimnic.

— Marite rege, Marele zeu aranjeaza lucrurile ca ele sa corespunda cu soarta oamenilor, cu aceea ce le este dat sa savirseasca. Inca de cind ma aflam la Delfi imi pusesem in gind ca, inainte de a ma inapoia pe Kogaion, sa trec pe la tine; nu banuisem ca in drumul meu voi fi rugat cu insistenta sa fac acest lucru. Am plecat de la Atena cu o corabie care venea la Dionysopolis , cetatea de pe tarmul Pontului Euxin

— Acolo l-ai intilnit pe Acornion

— Da, Marite rege. M-a dus la el stapinul corabiei. Cind a auzit ca vin in Dacia s-a bucurat. Mi-a vorbit cu multa insufletire despre tine, spunea ca tu esti o speranta pentru ei, pentru greci, caci o Dacie puternica va tine piept Romei si, cu ajutorul zeilor, Elada lor va scapa de jugul roman.

— Ai spus ca el te-a indemnat sa treci pe la mine De ce? Acornion este omul meu de incredere, prin el aflu ce se mai petrece la Roma si prin alte parti.

— Intocmai, Marite rege! El se inapoiase de curind de acolo. Dupa cite am inteles, este nu numai un bogat ne­gustor, ci si un istet om de legatura, stie sa se descurce in afacerile politice. Mi-a povestit ce s-a intimplat la Roma, de curind, si m-a rugat ca tot ce aflu de la el sa-ti aduc la cunostinta. Timp de doi ani Senatul roman a fost in panica. Spunea ca un gladiator din Capua numit Spartacus, de neam trac, a reusit sa porneasca o rascoala. A strins cetele de sclavi fugiti de la ferme, ce stateau ascunsi prin paduri, si, ajutat de o multime de gladiatori, a format o armata puternica, a purtat lupte si a infrint multe legiuni romane, punind in pericol Roma si statul roman. Vazindu-se in fata unei primejdii atit de mari, Senatul a insarcinat pe unul din cei mai inversunati dusmani ai sclavilor, pe gene­ralul Licinius Crassus sa duca razboiul cu Spartacus. Arun­cind in lupta o armata de zece legiuni, l-a infrint; pe el si pe capeteniile ce l-au ajutat i-a prins si i-a rastignit de-a lungul unui drum numit via Appia de la marginea Romei. Dar sacrificiul celor ce s-au rasculat n-a fost fara folos: lipsa de sclavi, provocata de decimarea lor dupa infringere, a fortat pe marii fermieri sa imparta pamintul in loturi mici, sa-l dea plebeilor sa-l munceasca, si sa-si ia o parte din recolta, sau, in schimbul unei plati, in fiecare an.

— Asadar, Roma este acum ca un urs bolnav care isi linge ranile, murmura regele, apoi continua, satisfacut ca facuse o descoperire: asa cum fermierii romani au dat pa­mint plebeilor, la fel am putea incerca si noi, tarabostii sa-l dea comatilor si sa primeasca ceva in schimb. Acum comatii muncesc ca niste robi pe mosiile lor. Iti multumesc pentru vestea adusa, voi continua sa ma mai gindesc la asta. Dupa ce mai sorbim cite o cupa de vin, as vrea sa-mi vorbesti despre tine. Noi, dacii, nu prea avem oameni invatati.

Preotul se salta de pe scaun si isi potrivi mai bine mantia, apoi se aseza la loc.

— Marite rege, nu mi-e rusine sa-ti spun ca nu prea sint prieten cu vinul, si nici cu alta bautura, in afara de apa limpede de izvor. Am calatorit mult — la Atena, Delfi, Olimp, Alexandria Egiptului — si am invatat multe. Am ascultat prelegeri ale unor filozofi pe care ii socotesc mai presus decit zeii. Daca ai cunoaste, Marite rege, ce comori de intelepciune au lasat lumii citiva invatatori de-ai lor, de care n-ai avut de unde sa auzi: Pitagora, Aristotel, Socrate, Platon, Arhimede, Hipocrate, ai privi oamenii si viata cu alti ochi. Pentru asta ma simt nu numai preot, ci si geometru, filozof, retor si vraci — am invatat sa vindec unele suferinte ale omului. Sa nu te mire, Marite rege, cele ce auzi, sint preot al cultului lui Zamolxis, insa sa stii ca in adincul sufletului meu am ajuns sa inteleg ca nu are nici un sens sa crezi in puterea vreunui zeu — zeii sint plasmuiri ale mintii ome­nesti. Nutresc in mine convingerea ca tot ce se petrece in jurul nostru purcede de la oameni, in sufletele lor salasluiesc in egala masura rautatea si bunatatea. M-am inapoiat in Dacia cu pornirea de a istovi zbatindu-ma sa indrept oamenii pe drumul cel bun, al infratirii, intrajutorarii, milosteniei. La noi, Marite rege, numai credinta in Marele zeu si limba ce o vorbim fac sa se stie ca exista un numeros neam al dacilor. M-am intrebat adesea, in clipele mele de meditatie chinuita: de ce sa nu fie o singura tara, o Dacie Mare, a tuturor dacilor? Acesta sint eu, plapindul Deceneu, preotul modest al Marelui zeu, asa m-am inapoiat dupa atita pere­grinare prin lume.

Regele il privea cu ochii inflacarati, in sufletul sau se pornise o rascolire pe care nu si-o mai putea stapini. Se salta de pe scaun, se apropie de el si-l imbratisa, rostind tulburat:

— Ce putere a cerului te-a indemnat sa-mi vorbesti ast­fel? Parca ai fi salasluit in inima mea. De mult sint chinuit de tot felul de ginduri. Dacii se cade sa fie uniti, sa traiasca intr-o singura tara. Poporul trebuie pus sa invete, sa scrie si sa citeasca, sa inalte cetati puternice, sa fie indemnat sa faca negustorie, sa prinda curaj pentru a iesi in lume, sa cutreiere marile si tarile. De mult visez sa fac o Dacie Mare, care sa stringa la sinul ei toate triburile dacilor, tot neamul ce se intinde spre rasarit dincolo de Tyras, pina la apus, dincolo de Pathissus, si de la muntii padurosi din miaza­noapte pina la poalele Haemusului ce se lasa la miazazi. Pentru a desavirsi acest vis am nevoie de un ajutor energic, de un bun sfetnic, si acesta n-ar putea fi decit Marele preot. Tu, Deceneu, tu plapindul preot care porti in suflet atita invatatura si intelepciune vei fi sfetnicul meu. Tu, ca Mare preot, vei indemna poporul la unire, invatatura si cumpatare. Noi amindoi vom inalta pe Kogaion un mare sanctuar al dacilor si vom construi o puternica cetate de scaun, dar pentru asta trebuie sa mergem acolo. Cu tine alaturi de mine, voi porni lupta! Nu se poate ca poporul sa nu fie dornic de unire.

Preotul se ridica si se trase citiva pasi inapoi. Era palid. Murmura:

— M-ai coplesit de tot, Marite rege! N-am banuit ca venind incoace calea destinului meu va fi alta. Sint gata din tot sufletul sa te urmez, dar nu ca Mare preot

— Daca cineva vede in ce parte este binele, trebuie sa aiba si puterea sa-l savirseasca. Cind eu voi ajunge sa fiu rege si peste tinutul in care se afla Kogaionul, tu vei deveni Marele preot al Marelui zeu Zamolxis! La venire ai spus ca Zeul cel mare aranjeaza lucrurile ca ele sa corespunda cu destinul oamenilor, cu ceea ce le este dat sa savirseasca. El, Zamolxis, ti-a indreptat drumul incoace, el l-a indemnat pe Arconion sa te foloseasca drept trimis al sau.

Regele tacu adinc tulburat. Umplu cupele si-l indemna pe preot sa bea. Chema apoi pe capetenia garzii:

— Sa pregatiti cea mai buna incapere pentru odihna acestui preot! Va fi gazduit la noi mai multe zile.

— Marite rege, tocmai vroiam sa intru, a venit tarabos­tele Oroles, mi-a spus ca vrea sa-ti vorbeasca neintirziat.

Preotul se indrepta spre usa.

— Stai, Deceneu, e bine sa auzi si tu ce-mi spune tara­bostele. Nu esti de astazi inainte sfetnicul si ajutorul meu?

Oroles intra si se inchina in fata regelui cu supunere.

— Ma rog Marelui Zamolxis pentru sanatatea ta, Marite rege! saluta el cu fata impietrita, lucru ce-l mira pe Bure­bista, copilarisera doara impreuna, intotdeauna tarabostele intra la el in plina verva. Marite rege, s-a petrecut ceva care te va supara mult, dar nu puteam sa fac altfel, nu era vreme sa astept incuviintarea ta: tarabostele Burrennus cu oamenii sai a navalit pe mosia mea, iar eu i-am raspuns cum se cuvenea, l-am lovit si alungat!

— Nu inteleg de ce a facut asta, poate ca a fost in­demnat de regele sau, de Duras?!

Tarabostele povesti tot ce se intimplase, de cind ciobanii lui Burennus ii furasera o turma, pina la incercuirea si alun­garea cetelor acestuia pornite sa-i atace cetatea.

— Si din asta tu ai ramas asa de speriat, Oroles? Crezi ca se va pregati sa te loveasca iarasi?

— Eu, Marite rege, nu ma tem de el. Ingrijorarea mea este alta: ma intreb daca regele Duras nu va porni un razboi impotriva ta.

— Fii linistit, taraboste, cred ca nu se va incumeta el sa faca asta, numai dintr-atit. Totusi se cade sa fim cu bagare de seama. Doar s-au mai vazut certuri si hartuieli intre doi tarabosti vecini si nu s-a ajuns la o lupta intre regii lor. Vezi ca nu m-am suparat? Uita si tu necazul. Ti-a ars stina, dar vei face alta mai frumoasa si mai mare. Acum priveste pe omul acesta. Este preot de-al Marelui zeu. Il vezi? Pe cit arata de putintel la trup, pe atit este de mare la minte. El va fi ajutorul si sfetnicul meu. Se numeste Deceneu. Si tu, Oroles, vei fi alaturi de mine, in tine am multa incredere. Va veni o rascolire ca o furtuna, vom alerga, vom lupta, nu vom cunoaste odihna, apoi peste toata Dacia se va intinde linstea, propasirea, infratirea!

Tarabostele il privea mirat, nu intelegea ce voia sa spuna, mintea nu-l ajuta sa iasa in calea gindurilor regelui, il bucura numai insufletirea cu care vorbea. Dupa ce regele tacu, se intoarse spre preot si se prosterna:

— Ma plec in fata unui trimis al Marelui zeu pe pamint. Eu intotdeauna privesc pe cel ce este preot ca si cum ar fi Mare preot. Rugamintea mea ar fi ca atunci cind pornesti de la Arcidava spre Kogaion, sa-mi faci cinstea sa te opresti citeva zile la cetatea mea, Tibiscum. As vrea sa-mi vezi feciorul si sa-mi dai o povata.

upa trei zile, preotul Deceneu pleca spre Kogaion. In­cepuse vara, cu vreme frumoasa si caldura multa. Regele se framintase mult in cautarea unei cai pe care sa porneasca in asa fel, incit pina la capatul ei sa infaptuiasca marea unire a dacilor intr-o singura tara. Cele petrecute intre tarabostii Oroles si Burrennus puteau constitui un pretext pentru a na­vali cu oastea in tinutul regelui Duras, a carui cetate de scaun era Sargedava, in apropiere de Kogaion, insa nu voise sa-l fo­loseasca, isi dadea seama ca inceputul trebuia sa-l faca dupa o pregatire bine chibzuita, cu multi sorti de izbinda. Duras ar fi putut sa ridice impotriva sa si alte capetenii — pe ceilalti regi ai tinuturilor dace — si, cum pe pamintul sta­pinit de acesta se afla si Kogaionul, exista pericolul ca im­potriva oastei sale sa lupte si cetele preotilor si capnobotilor, desi un mare preot inca nu fusese ales in locul batrinului ce fusese luat de Marele zeu. Mai era apoi o primejdie, din partea scordiscilor: stiindu-l pornit cu oastea spre rasarit, ei puteau navali dinspre apus, pradind si arzind satele vecine cu hotarul lor. Tot asa se temea ca va face si regele Cotiso, ce stapinea tinutul dac de la miazazi de Muntele cel Mare, el s-ar fi putut arata gata sa sara in ajutorul lui Duras, inaintind cu oastea de-a lungul vaii Dunarisului pina la Arcidava. Si totusi Burebista isi dadea seama ca momentul era prielnic, in marea actiune ce o intreprindea, Roma nu l-ar fi putut stinjeni, acolo rascoala lui Spartacus era inca proaspata, iar razboiul civil inca se continua. Nu se indoia, stia ca romanii n-ar fi privit cu ochi buni intemeierea unui singur stat al dacilor, mare si puternic. Hotarirea o luase dupa ce statuse mult de vorba cu un batrin intelept, care se pricepea ca nimeni altul sa dreseze caii pentru calarie si pentru lupta. Ii spusese ce ginduri nutrea, in ce stare de framintare chinu­itoare se gasea, iar acesta il indemnase:

— Trebuie sa incerci, Marite rege! in orice lucrare mare e bine sa se inceapa printr-o incercare, pastrind grija de a putea da inapoi oricind. Eu, cind dresez un minz, intii incerc si, daca vad ca este prea zburdalnic, il mai las, astept sa mai creasca. Incercind, iti dai seama de greutatile ce-ti stau in cale, de curajul si hotarirea celui pe care vrei sa-l faci sa ti se supuna. Sa stii ca si calul cind te poarta calare inseamna ca a invatat sa te asculte, se teme de puterea ta. Eu, Marite rege, n-as vrea decit ca Marele zeu sa-mi dea zile numai pina vad o Dacie a tuturor dacilor. Si sa mai stii un lucru: cind pretutindeni se va intinde printre daci vestea ca vrei sa-i unesti, te va urma intreg poporul. In­cearca, Marite rege!

Cuvintele acelui batrin fusesera ca o scinteie care aprinde un foc ce nu mai poate fi stins! Pornise pe Oroles la regele Duras, in cetatea Sargedava. Trimisul sau fusese primit cu raceala. Abia incepuse sa povesteasca cele intimplate, cind Duras ii strigase de rasunase incaperea:

— Minti, taraboste Oroles! De mult Burrennus a venit si mi s-a plins ca ciobanii tai i-au atacat stina, i-au dat-o pirjolului si s-au retras luindu-i doua turme. Pornind sa-si ia oile inapoi, prin asta el nu a facut o fapta de razboi impotriva tinutului stapinit de Burebista, ci sa-ti ceara soco­teala pentru cele savirsite de oamenii de la stina ta. Tu, in loc sa potolesti lucrurile, l-ai impresurat si ai dat o adevarata batalie. Spui ca regele Burebista il cere pe Burrennus pentru a-l judeca si pedepsi, dar eu ca rege al sau nu ma pot invoi la asta. Daca este cineva in drept sa-l ceara pe vinovat, acela sint eu! Eu as putea sa te cer pe tine, caci de la tine a pornit totul!

Tacuse un timp, incropind un zimbet rece, sagetindu-l pe taraboste cu privirea, apoi continuase satisfacut ca de o descoperire mare:

— Dar de ce sa te mai cer, taraboste Oroles, daca te am in mina mea? Te voi retine la Sargedava pina ce pe Kogaion capnobotii vor alege un nou Mare preot; dupa aceea te voi da judecatii lui Zamolxis in fata Marelui altar.

Tarabostele fusese zguduit de un fior, sfirsitul nu putea fi decit moartea. Cel judecat pe Kogaion era aruncat in sulite: daca murea indata ce trupul ii era strapuns, insemna ca nu fusese vinovat; in celalalt caz, in timp ce victima se zbatea in chinuri, un capnobot ii dadea citeva lovituri cu spada scurtindu-i suferinta, luindu-i viata. Intotdeauna po­porul dac se ingrozise de dreptatea preotilor, desi ei con­tinuau sa sustina ca asa era voia marelui zeu.

Preotul Deceneu, aflat pe Kogaion, auzise de la un cap­nobot ca in fata marelui altar va fi judecat tarabostele Oroles, indata ce va fi ales marele preot, si se grabise sa trimita vestea regelui Burebista. Preotul era hotarit sa im­piedice pe orice cale savirsirea dreptatii lui Zamolxis, pe care in constiinta sa o socotea drept un mod necinstit de a pedepsi al capnobotilor. In cazul lui Oroles, razbunarea ar fi venit din partea regelui Duras. Lucrurile luasera o intorsatura la care Burebista nu se asteptase: Duras il in­frunta, facuse gestul de a-l retine si da judecatii pe Oroles pentru o fapta de care era sigur ca nu este vinovat. Acesta ar fi fost pentru el un al doilea motiv, mai puternic, de a simula ca era hotarit sa porneasca razboiul; ar fi fost incordarea maxima in incercarea la care il indemnase batrinul dresor de cai. Zvonul de razboi intre Burebista si Duras se intinse pe la toate cetatile tarabostilor si prin toate satele. Se aflase si cauza infruntarii dintre cei doi regi. De-a lungul cararilor, riurilor si vailor alergau calareti anuntind comatii sa se adune la cetatea tarabostelui lor, pregatiti de lupta. Si, in mare graba, tarabostii se adunara cu cetele la cetatea de scaun a regilor lor. Pornite de la Arcidava si Sargedava cele doua osti se intilnira si se oprira de o parte si de alta a curmaturii numita Poarta de Fier, dincolo de Tapae, locul de unde drumul incepea sa coboare spre cimpia larga ce se deschidea la poalele Muntelui cel Mare. Incercarea urmarita de regele Burebista era catre sfirsit: daca Duras ataca, tre­buiau lasate armele sa vorbeasca, insa acesta nu se incumeta sa porneasca lupta, astepta.

Tabara lui Duras era asezata pe o colina, la mica de­partare de drumul ce cobora cu serpuiri largi spre Tapae. El nu-si gasea linistea, incepuse sa se indoiasca de cele spuse de tarabostele Burrennus si de vinovatia tarabostelui Oroles. Cunostea apucaturile lui Burrennus, auzise de faptele sale savirsite in timpul chefurilor si de asprimea ce o dovedea fata de comatii legati pe viata de mosia sa, insa ii era greu sa mai dea inapoi. Statea pe trunchiul unui copac doborit de furtuna, framintat de ceea ce va urma. Il mira si faptul ca iscoadele adusesera vestea ca in tabara lui Burebista nu se vedeau pregatiri de lupta. Pe tot plaiul erau imprastiati tarabostii inconjurati de cetele lor de luptatori. Ii atrase atentia o miscare dinspre drum, apoi vazu una din straji apropiindu-se in fuga:

— Marite rege, un preot — spune ca se numeste Dece­neu — cica vrea sa-ti vorbeasca.

Porunci sa-l aduca. Se gindi ca poate pe Kogaion cap­nobotii reusisera sa aleaga pe unul dintre ei mare preot si ca oastea preotilor ar putea interveni in incordarea ce se crease intre el si Burebista.

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta, Marite rege! saluta preotul apropiindu-se. Sint un umil preot al lui Zamolxis, care nu si-a mai putut stapini inima, vazind ca doi regi daci vecini au strins oaste si sint gata sa se infrunte cu armele. Marite rege, destinul fiecarui om si al intregului popor este sorocit de Marele zeu si ce este dat sa vina nu poate fi zadarnicit nici de tine, nici de regele Burebista.

— Tu esti Deceneu, preotul acela care a umblat departe pe alte meleaguri? Ai vazut cetati si noroade, ai cunoscut credinte in alti zei si ai ascultat invataturile inteleptilor de pe acolo?

— Eu sint, Marite rege! Am umblat mult, am vazut multe si am invatat cite ceva de la geometri, filozofi si retori Se petrec in lume fapte, Marite rege, incit te uimesti ca ele sint facute de oameni, nu poti sa intelegi cum pot sta alaturi atita bunatate si atita rautate.

Regele asculta, masurindu-l cu privirea pe preotul pu­tintel la trup, care dovedea multa invatatura si intelepciune. Dar si preotul vorbea fara graba, cercetindu-l pe rege, ca si cum se straduia sa-i patrunda in suflet. Avea in fata un dac tinar, cu pletele si barba blonde, ca oricare altul din rangul tarabostilor, cu camasa incretita la git, acoperita de un pieptar de zale, si cu incaltari din piele grosa strinse pe picioare. Parea lipsit de energie, o fire care nu suporta prea mult incordarea, framintat intruna de o grea neimpacare. Ca rege peste tinutul in care se afla Kogaionul, puterea lui fusese umbrita de aceea a marelui preot, a carui autoritate se intindea peste toate tinuturile locuite de daci. La cei treizeci de ani ai sai inca nu-si legase viata de o sotie, desi traia intr-o neincetata cautare. Numai de citeva luni, de cind murise batrinul mare preot se simtea mai liber in miscari, devenise mai hotarit. Poate ca de aceea impinsese lucrurile pina la infruntarea cu armele a regelui vecin, era dornic sa se simta rege: puternic, stapin, nesovaitor.

— Bine, cred ca nu ai venit sa-mi spui pe unde ai umblat si ce se petrece in lume

— Marite rege, cunoscind tari si noroade, inima mea a inceput sa bata cu mai multa putere pentru poporul dac. Noi sintem trecatori, plecam la Marele zeu dupa un numar de ani mai mare sau mai mic, insa neamul acesta dac nu trebuie sa piara niciodata. Triburi venite de aiurea, ce stau oprite la hotar, privesc cu lacomie spre pamintul nostru. Si ei vad ca nu sintem uniti. Tot neunit a fost si poporul grec, de aceea a cazut de peste saptezeci de ani sub jugul Romei, desi a dat cei mai buni ginditori ai lumii: filozofi, geometri, retori. Daca legiunile romane vor ajunge la Dunaris, neunirea noastra va face sa le cadem prada usoara.

Duras se misca inviorat, invaluindu-l pe preot intr-o privire plina de pretuire, in timp ce pe fata sa se contura un zimbet.

— Pentru asta ai venit? Te poarta gindul ca eu as putea sa-i unesc pe daci?

— Nu tu, Marite rege! Altul are aceasta chemare si este hotarit sa o infaptuiasca. Umblind prin lume, am invatat sa privesc adinc in sufletele oamenilor, sa le descifrez des­tinul. Cu sau fara voia ta, Marite rege, poporul dac tot se va uni, il va urma cu insufletire pe acela ales de Marele zeu sa ne stringa neamul intr-o tara mare, frumoasa si bogata, care sa poata tine piept oricarui vecin lacom, pornit pe cotropire si jefuire.

— Vrei sa spui ca acela care va fi Mare preot este ursit

— Nu merge cu gindul intr-acolo, Marite rege, credinta in Zamolxis leaga numai spiritual poporul

— Dar spune o data, pe cine ai in gind?

— Pe Burebista, Marite rege! El este barbatul brav ales de Zeul cel mare, al carui destin se contopeste cu al poporu­lui dac.

— Si ce pot sa fac eu, sa-i dau tara, fugind cu oastea din fata lui?

— Este un fel de a vorbi Ii dai tara Eu zic, Marite rege, ca altfel trebuie spus: tara il va urma! rosti preotul rizind.

— Dar pentru ce rizi? Ma crezi chiar atit de slab?

— Nu, Marite rege. Am avut in minte ca se potriveste aici un frumos joc de cuvinte: Tu ii dai, iar el la rindul sau iti va da

— Ce? Nu inteleg ce vrei sa spui

— Marite rege, de fapt tara nu i-o dai, iar el nu o va lua asa ca pe un lucru, ea ramine a dacilor; el insa totusi va da ceva, iti va da pe Carpina de sotie. Ce va fi mai departe? Nu se va schimba prea mult situatia ta, vei ra­mine capetenie a tinutului peste care acum esti rege. Regele Burebista va avea nevoie de ajutoare bune, supuse, viteze, care sa-l urmeze pina la sacrificiu.

Ascultindu-l, fata lui Duras deveni tot mai palida. Ceea ce auzea ii rascolea sufletul. De mult se gindise sa ceara pe Carpina de sotie, o vazuse o singura data la o sarbatoare a marii jertfe pe Kogaion, insa nu luase hotarirea sa faca incercarea, astepta un moment prielnic. Cele petrecute intre tarabostii Oroles si Burrennus, care impinsesera lucrurile catre un razboi cu regele Burebista, il facuse sa piarda orice speranta.

— Pentru cele ce mi-ai vorbit despre tara si pentru propunerea ce-mi faci sint gata sa te imbratisez, iar daca se va dovedi ca totul a fost o inselare plina de batjocura, voi pune sa fii ars de viu!

— Asa sa faci, Marite rege! Acum salta capul, scutura toate grijile ce le porti in suflet, pentru ca ele vor trece asupra altuia. De acum inainte te vei simti mai liber, vei fi fericit si vei sta alaturi de un barbat aprig, care-ti va fi stilp ocrotitor.

Plapindul preot n-a incetat sa alerge. S-a indreptat de­graba spre tabara lui Burebista, cu o unda de nesiguranta in suflet. Tot ce intreprinsese o facuse din propria-i pornire. De altfel stia in amanunt ce urmarea regele, hotarit sa aduca la indeplinire, iar el tocmai asta facuse, cu o singura deose­bire: nu fusese vorba sa dea pe Carpina lui Duras. Aceasta idee ii venise preotului indata ce-l vazuse atit de tinar si plin de viata. Aflind conditiile in care ajungea la impacare, Burebista il imbratisase cu recunostinta pe Deceneu si adusese multumiri Marelui zeu pentru ca il ajuta sa inceapa marea actiune de unire a dacilor fara sa verse nici o picatura de singe. Pentru el acest lucru era un semn bun. Carpina primise vestea in tacere, voind sa arate prin aceasta ca se supunea dorintei tatalui, desi in suflet se bucura; si ei ii placuse pe regele Duras cind il vazuse la sarbatoarea marii jertfe pe Kogaion.

Ceea ce a urmat s-a desfasurat ca intr-un vis. Cele doua osti unite, avind in frunte pe Burebista si Duras s-au in­dreptat spre Sargedava, devenita cetatea de scaun a Daciei ce se intindea cit cele doua tinuturi unite. De la inceput regele Burebista se arata hotarit si energic. Pentru a-i fi pe plac, capnobotii se grabira sa aduca o mare jertfa lui Zamolxis, stiind totodata ca astfel il vor face pe rege sa urce pe Kogaion si sa se roage marelui zeu in fata marelui altar. Dupa ceremonia de aducere a marii jertfe, care arata ca Zeul cel mare era binevoitor regelui — victima isi daduse fulgerator sfirsitul cind trupul ii fusese strapuns de virfurile sulitelor — Burebista salta miinile si ceru liniste. Rosti apoi cu vocea ca tunetul:

— Toti cei de fata — si prin voi va afla poporul — sa luati aminte, din acest moment dacii au o singura tara: Dacia, si un singur rege! Vom avea mult de luptat pina ce tara noastra va deveni Dacia Mare, care va cuprinde pe toti dacii. Cer tuturor: capnoboti, preoti, tarabosti si comati sa se supuna cuvintului regelui. De citva timp insa nu avem un Mare preot, pentru ca nu s-au hotarit capnobotii pe cine sa aleaga. De astazi inainte trebuie sa se stie un lucru: pe Marele preot il alege regele! El, Marele preot, va fi ajutorul meu la conducerea treburilor tarii. Acum iarasi sa luati aminte cu totii. Hotarasc: Mare preot al Daciei va fi preotul Deceneu! Cine nu va asculta de el inseamna ca nu se supune mie! Dar la Dacia mai avem de alipit si alte tinuturi, de aceea aminam pe mai tirziu, cind va sosi momentul, sa sarbatorim adevarata creare a statului dac care sa-i cuprinda pe toti dacii. Pina atunci sa ne rugam Marelui zeu sa ne dea ajutor sa iesim invingatori in luptele cu toti dusmanii! Urez tuturor sanatate si bucurie!

Scurt timp dupa aceea s-a desfasurat dupa ritual nunta lui Duras cu Carpina. A fost pentru prima oara cind noul mare preot a aparut in multime in odajdiile cultului lui Zamolxis si a unit in fata marelui altar pe cei doi soti. A urmat un ospat bogat, cu belsug de bucate si prapad de vin. Au luat parte si tarabostii Oroles si Burrennus, au uitat dus­mania. Totusi un cuvint nepotrivit a avut Burrennus cind a spus: „Duras si-a vindut tara pentru a-si lua sotie”, insa in toiul chefului nu a fost luat in seama sau nu a fost auzit de nimeni.

Totul se pornise ca o avalansa ce nu se mai putea si nici nu trebuia oprita. Regele devenise neobosit, alerga si organiza, se pregatea pentru un nou pas mai departe, mai erau doua tinuturi dace cu regii lor, pe care trebuia sa le alipeasca tarii, inainte de a porni lupta cu triburile dusmane vecine: boii, tauriscii, scordiscii, bastarnii si odrisii care cotropisera paminturile dace de la rasarit, apus si miazazi. Unul din regi era Cotiso, cu cetatea de scaun la Pelendava, stapinea intreg tinutul dintre Muntele cel Mare si apa Dunarisului, pina in cimpia intinsa si neteda de dincolo de Alutus , iar celalalt Sagitulp, cu cetatea de scaun la Porolissum, in partea de miazanoapte a Daciei, stapinea un tinut mai mic, retras, ne­atins de drumurile mari, era un fel de taraboste independent care se socotea rege.

Burebista alerga in galopul calului, urmat de garda sa, pe drumul ce o tinea de-a lungul vaii care lega Kogaionul de cetatea Sargedava. In minte framinta multe: unde sa inalte o cetate de scaun, care sa ramina de-a lungul veacurilor marturie de unire a tuturor dacilor intr-o tara mare si puter­nica, unde sa construiasca cetati de aparare, de care sa se izbeasca noroadele vecine pornite sa cotropeasca si sa jefu­iasca, cite ajutoare sa-si ia, pe care sa le puna capetenii de tinuturi, sa stringa oaste, si sa poarte grija ca toti tarabostii sa respecte cuvintul regelui, cuvint ce trebuia sa fie lege pentru toti. La o cotitura a drumului vazu inainte trei calareti ce mergeau vorbind in pasul cailor. Pe masura ce se apropia de ei, pareau tot mai agitati, apoi sarira de pe cai si scoasera caciulile. Regele strinse friul si calul se opri in fata lor.

— Ma rog Marelui Zamolxis, pentru sanatatea ta, Marite rege! Eu sint Sagitulp, stapinul cetatii Porolissum

— Adica regele tinutului de la Porolissum Si eu ma rog Marelui zeu pentru tine, Sagitulp! Ai pornit pe Kogaion, vrei sa ai binecuvintarea Marelui preot?

— Nu, te caut pe tine, Marite rege. Cind am auzit ca tara are un rege, care vrea sa uneasca tot neamul dacilor, din clipa aceea mi-am zis ca nu mai sint regele micului meu tinut, ci un taraboste ca oricare altul. Am venit sa ma plec in fata ta, Marite rege, sa-ti spun ca voi fi un supus gata oricind sa-ti indeplineasca voia, sa nu iasa din cuvintul tau. Acum noi cei de la Porolissum nu ne vom mai simti singuri, nu vom mai fi ingrijorati ca din padurile nesfirsite ce se lasa spre miazanoapte vom fi atacati fara veste si pradati.

— Sagitulp, cite zile ii trebuie unui calaret sa ajunga de aici pina la Porolissum?

— Daca merge intins, trei zile, Marite rege.

— Cam mult, nu pot sa ma rup de aici pentru o sap­tamina. Ramine sa-ti fiu oaspete mai tirziu, cind ne vom mai linisti. Tu, Sagitulp, ramii capetenie a tinutului de la Porolissum. Ai spus ca te-ai bucurat cind ai auzit ca vreau sa string intre aceleasi hotare intreg neamul dacilor.

— Da, Marite rege!

— Atunci cauta sa te grabesti. Alergi inapoi la Poro­lissum, stringi oastea si vii cu ea incoace. Nu-ti spun acum pentru ce, dar vei fi linga mine cind vom porni acolo unde trebuie. Mai sint si alte tinuturi pe care trebuie sa le alipim tarii.

— Pornesc indata, Marite rege!

— Nu, astazi ma vei insoti pina la Sargedava, ne vom ospata impreuna, te vei odihni putin, apoi vei pleca insotit de o garda.

oti cei care slujeau sus in cetatea Tibiscum — sclavi de curte, comati si strajeri — erau in mare fierbere: se aranjau lucruri, se maturau si se spalau lespezile pavajului, se curatau incaperile si cerdacul, se pregateau bucatele cele mai gustoase de toate felurile si se coceau aluaturi impanate cu dulciuri. Un trimis de pe Kogaion sosise cu doua zile in urma si vestise ziua cind va veni marele preot. Tarabostele Oroles se sculase de dimineata, isi aranjase frumos barba si pletele, imbracase vesminte de sarbatoare, apoi iesise in cerdac, de unde incerca sa prinda cu privirea pina departe de-a lungul drumului orice miscare, nerabdator sa vada ivirea alaiului, isi revenise greu din panica prin care trecuse. Dat de Duras pe miinile capnobotilor pentru judecare, se vazuse aruncat intr-o hruba cu gratii de fier de sub Kogaion. Pierduse orice speranta, stia ca dovedirea nevinovatiei sale prin intrebarea lui Zamolxis, aruncindu-l in sulite, insemna moartea. Regele nu l-ar mai fi putut salva, chiar daca ar fi pornit indata cu oastea sa se bata cu Duras, n-ar fi facut altceva decit sa-i grabeasca plecarea la marele zeu. Fusese spre amurg, vazuse prin crapatura stincii cum se sfirsea incet ziua, cind auzise zgomot apropiindu-se dupa coltul coridorului. Se ridi­case de pe blocul de piatra ce-i servea drept scaun, pregatit sa dea lupta, hotarit sa scape din miinile capnobotilor, cind auzise o voce care ii paruse cunoscuta:

— Curaj, taraboste Oroles! Cit timp voi fi eu prezent pe Kogaion, nu ti se va intimpla nimic!

— Deceneu?! Tu esti, bunule preot?

— Eu, taraboste. La fel cum se urmaresc ziua cu noaptea, pretutindeni am vazut lupta dintre bine si rau. Sa stii ca nu numai in Dacia slujitorii zeilor sint asa, peste tot pe unde am umblat am vazut ca sint la fel si fac la fel: cauta sa afle adevarul nimicind, nu indreptind.

— Mai este vreo speranta, Deceneu? Ce face regele Burebista?

— Speranta ne-o cream noi, ea nu poate veni de la zei sau duhuri, trebuie sa avem tarie sufleteasca. N-am venit sa te scot, caci nu pot desface incuietorile catuselor, ci numai sa-ti alung din suflet disperarea. Sper ca in curind voi reusi sa-l ajut pe rege, iar o data cu aceasta sa te salvez si pe tine.

Privea in departari, vedea podul ce sarea peste apa Tibi­sisului, iar dincolo de el drumul ce se arcuia pina pierea in picla dintre dealuri, depanind in minte momentele grele prin care trecuse in zilele cind statuse intemnitat in hruba din sinul Kogaionului. Mai intii zari un val de praf ce alerga ca un sarpe pe deasupra drumului, apoi distinse calareti ce se apropiau in galopul cailor. Iesi din cerdac, porunci la straji sa sune din tulnice, sari pe cal si porni in vale ca o naluca, urmat de garda. Jos, acolo unde drumul incepea sa urce spre cetate in ocoluri largi, intilni alaiul marelui preot. Strinse friul, sari din sa si se prosterna, uimit de schimbarea ce se desavirsise in infatisarea preotului pe care il stia slabut si palid:

— Ma plec cu supunere si credinta in fata Marelui preot al Marelui zeu Zamolxis! Fii binevenit, Mare preot, pe saraca mea mosie! In fiecare clipa ma rog Zeului cel mare pentru sanatatea ta!

— Si eu ma rog lui Zamolxis pentru tine, taraboste Oroles! raspunse salutului de primire marele preot. M-am mai rugat lui, stii in care imprejurare, si el mi-a ascultat rugaciunea. Acum sari la loc in sa, treci alaturi de mine si haide sa ne urmam drumul.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

La intrarea in cetate, alaiul fu primit de comatii, strajerii si sclavii cetatii cu flori si urale, insotite de sunetele prelungi, grave, repetat modulate ale tulnicelor.

Dupa ce s-au ospatat, avind linga ei pe Andra si Como­sicus — suferinda, mama copiilor nu putea parasi patul, desi Siporus o dusese la Baia Vulturului de pe muntele Semenisis — marele preot si tarabostele au iesit sa faca un inconjur plaiului pe care se afla cetatea. Era o zi frumoasa de sfirsit de august, cu soare vesel si caldura potrivita. Mer­geau pe la marginea padurii, incintati de mireasma florilor din fineata si de ciripitul pasarilor, cind marele preot se opri si, privindu-l adinc in ochi, il intreba:

— Pentru ce ai tinut atit de mult sa viu in cetatea ta, taraboste Oroles? Acum regele si cu mine ne zbatem ne­obositi, pina la caderea iernii avem multe de facut si mult de umblat.

— Nu am gasit alta cale prin care sa-ti arat recunostinta mea, Mare preot. Am socotit ca ai nevoie de citeva zile de odihna. Aici la Tibiscum tot ce te inconjoara e frumos si bun pentru sanatate.

— Odihna?! Nu e vreme de tihna, bunule si viteazule taraboste, Dacia noastra este acum ca o casa careia abia i se pune temelia, dar nimeni nu stie cit de inalta si cit de mult se va intinde. Regele se grabeste sa puna oarecare rinduiala in tara, sa-i aduca la ascultare pe toti tarabostii, iar eu sa dau o noua orinduire cultului lui Zamolxis. Sa stii ca nu este usor sa-i faci pe tarabosti si capnoboti sa-ti asculte cuvintul, si mai ales sa se dezbare de unele apucaturi urite, pline de lacomie si cruzime fata de popor. Cit priveste recu­nostinta, afla ca tot ce am savirsit nu a fost decit datoria fata de rege. Cind am revenit in tara, dupa indelungata peregrinare pe meleaguri straine, imi ardea inima de dorul oamenilor si al plaiurilor noastre, adinc mihnit ca neamul acesta mare al dacilor nu este unit, nu traia intre aceleasi hotare. Cum sa nu-l admir, sa nu-l slujesc pe Burebista, daca si in sufletul sau pilpiie aceeasi vilvataie? Avem atit de multe de facut, bunule taraboste, incit, in unele momente, ma simt coplesit. Dacii trebuie sa prinda din urma in invatatura, arta si stiinta pe greci si romani, apoi sa-i intreaca. Ce stiu sa faca tinerii nostri? Minuiesc cu maiestrie sulita si arcul, sint ageri calareti, dovedesc mult curaj la vinatoare, dar asta nu este destul. Daca te-ai duce la Atena si ai vedea templele de pe Acropole nu ti-ar veni sa crezi ca acele mi­nuni sint faurite de mina si mintea omeneasca. Trebuie sa inaltam si noi dacii un Acropole al nostru, bunule taraboste, care sa dainuie peste veacuri, sa fie ca o stea calauzitoare pentru urmasii acestui neam.

— Tinerii Ai spus bine, Mare preot, flacaii nostri au ramas la obiceiul pamintului, mai mult n-au avut de unde sa invete. De mult ma framinta o grija: Ce ma fac cu Comosicus? L-ai vazut, arata ca va deveni un barbat fru­mos, istet si viteaz, insa numai atit. Cum as putea sa-i dau mai multa invatatura? Dar mai este ceva care ma ingri­joreaza si ma mihneste: feciorul meu, mindretea aceea de baiat, a pus ochii pe fata unui comate, pe care il am pe mosie cel mai iscusit vinator, s-a infiripat intre ei o dragoste pu­ternica, nevinovata, copilareasca, asa cum stim ca se intimpla cu oricare in anii rascolitori ai tineretii neimplinite. Nu port nici un gind rau copilei, as supara pe Marele zeu care i-a dat atita frumusete, daca m-as porni sa-i urgisesc parintii, si pe ea Ce ma indeamna intelepciunea ta sa fac, Mare preot?

Deceneu se opri si se propti cu spatele de trunchiul gros al unui copac. Zimbea. Incepu sa povesteasca:

— Cind ma aflam in Alexandria Egiptului, ma imprie­tenisem cu un sclav care traise multi ani cu stapinul lui la Roma, avea un suflet minunat. El mi-a vorbit despre o intimplare adevarata — asa sustinea — cica acolo tot asa feciorul unui patrician bogat se indragostise de fiica unui plebeu sarac lipit pamintului. Este drept ca si fata il iubea pe tinar. Amindoi erau frumosi, cind ii priveai puteai sa juri ca nu erau o pereche de oameni, ci a unui zeu cu o zeita. Patricianul nu voia sa auda de dragostea lor si, cum era un om cu multa vaza acolo, si-a pus in joc toata influenta si a alungat din cetate pe sarmanul plebeu cu intreaga lui familie. Dar zeii sorocisera altfel: scurt timp dupa aceea peste cetate a cazut o molima pustiitoare de ciuma. Boala a inceput sa secere barbati si femei, tineri si copii, patricieni sau plebei, fara alegere. Ingroziti, cei ce vedeau de treburile cetatii au luat hotarirea ca bolnavii sa fie scosi in afara zidurilor si parasiti acolo. Zaceau nefericitii fara nici un fel de ajutor, numai ciinii umblau printre ei si le lingeau bubele. Printre acestia se gasea si feciorul patricianului. Chiar din ziua in care fusese scos din cetate si aruncat pe maidan, s-a ivit acolo fata plebeului, care, fara sa fie ingrozita de molima, a luat pe tinar in brate, s-a indreptat cu el spre padure si s-a oprit in apropierea unui riu. Nu stia nimeni cit si cum l-a ingrijit, dar minunea s-a savirsit, amindoi au scapat cu viata. Se intelege ca de atunci nu s-au mai despartit, au facut voia zeului, au ramas sot si sotie. Este uluitoare puterea dragostei; bunule taraboste, si atit de curata, incit comite un mare pacat cel care incearca sa o intineze.

— Cum, Mare preot, sa-mi las feciorul sa ia ca nevasta pe fata unui comate de pe mosia mea?

— N-am spus asta, taraboste Oroles. Cel mai intelept lucru este sa nu te amesteci de-a dreptul in dragostea lor, pen­tru ca nu te-ai putea alege decit cu ura lor puternica. Ceva totusi se poate incerca, iar daca iubirea care ii leaga iese invingatoare, atunci s-a facut dovada ca asa au sortit zeii.

— Ce sa incerc? Da-mi un sfat!

— Ti-am spus ca eu si regele cautam tineri pe care sa-i punem sa invete. Avem nevoie de citiva dintre cei mai ageri la minte, vrem sa facem din ei oameni abili pentru treburile politice, sa-i folosim ca trimisi ai nostri pe linga alti regi sau pe linga Senatul de la Roma. Sint situatii cind un astfel de trimis obtine mai mult decit o intreaga oaste pe cimpul de lupta. Uite care este sfatul meu, bunule taraboste — cred ca el va fi cu totul pe voia regelui — primeste sa-ti trimitem feciorul la Dionysopolis, o cetate greaca de pe tarmul Pon­tului Euxin, este acolo un om de incredere al lui Burebista, se numeste Acornion. Vrem sa facem din Comosicus un dac invatat, un om de mare ajutor pentru rege. Cit timp va sta acolo va deprinde alte gusturi, va intilni alte fete, va inte­lege altfel lumea, astfel ca ceea ce te ingrijoreaza acum se va spulbera ca fumul in vint.

Tarabostele il privea cu ochii mariti, uimit de intelep­ciunea preotului slabut ce-i vorbea cu atita liniste si con­vingere.

Spre seara, stateau amindoi in cerdac, gustind la rastim­puri vin din cupele ce le aveau in fata. Cu voia marelui preot, tarabostele il chema pe Comosicus.

— Fiule, de acum esti flacau implinit, as vrea sa stam de vorba toti trei asa ca barbatii. I-am vorbit Marelui preot despre tine, i-am spus cit de ager esti in minuirea sulitei si arcului, cit de bine stapinesti calul, sarind peste orice iti iese in cale, si cu cita usurinta ai invatat cite ceva de la sclavul acela pe care zeii ni l-au luat. Inteleptul Deceneu te in­treaba: Vrei sa-l ajuti pe rege?

Comosicus privi mirat cind spre preot, cind spre taraboste.

— Tata, nu vad rostul intrebarii, tu stii ca sint hotarit sa lupt cu pretul vietii pentru Burebista. Sint nerabdator sa vina vremea ca el sa ma primeasca in rindul celor mai de incredere luptatori ai sai. Am inceput si eu sa inteleg ce vrea sa faca regele pentru daci.

— Numai in rindul luptatorilor? il intreba marele preot.

— Dar al cui?

— Regele si cu mine am dori sa-ti ajuti tara altfel, relua marele preot. Am vrea sa devii omul de incredere pe care sa-l putem trimite oriunde, chiar si la Roma, iar acolo sa vorbeasca in numele nostru. Pentru asta, Comosicus, va trebui sa pleci la Dionysopolis, unde in doi sau trei ani vei invata sa vorbesti frumos limba elinilor si limba romanilor, sa cunosti ceva istorie, poezie si filozofie, sa poti sta cu cinste alaturi de un patrician, magistrat sau senator de la Roma. Vei merge la un bun prieten al regelui, te vei simti la el ca si acasa.

Comosicus se tulbura. Murmura:

— Tata, dar tu ai ramine singur Andra nu te poate ajuta

— Iti multumesc, feciorul meu, pentru grija ce-mi porti. Nu trebuie sa uiti insa ca noi, cei din neamul Oroles, am fost intotdeauna gata sa raspundem la orice chemare a regelui.

— Dar si aici in tara pot sa fac orice imi va cere!

— Tu intotdeauna mi-ai spus, Comosicus, ca nu vei iesi niciodata din cuvintul meu. M-am legat fata de Marele preot ca vei merge la Dionysopolis si, cum toamna se apropie, va trebui sa pornesti cit mai curind, nu e bine sa te prinda iarna pe drum. De miine te sfatuiesc sa incepi pregatirile.

Isi cunostea tatal, stia ca era iute la minie, o incercare de opunere n-ar fi facut altceva decit sa-l indirjeasca si mai mult.

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta, Mare preot! saluta murmurind, apoi se intoarse si se indrepta spre usa.

— Curaj, Comosicus! Numai Zamolxis cunoaste des­tinul fiecarui om si ceea ce ne va aduce viitorul. Poate ca va veni o vreme cind prin tine se va salva Dacia.

Tinarul se simti strabatut de un fior. Erau cuvinte ros­tite de marele preot; fiecare dac pastra convingerea ca acesta statea de vorba cu zeul cel mare. Il mai privi o data pe Deceneu si iesi din cerdac. In curtea cetatii se opri dezo­rientat, in jur toate ii pareau schimbate. Se indrepta spre portile mari, trecu pe linga straja si incepu sa coboare pe poteca ce ducea de-a dreptul spre casele comatilor. Mergea fara tinta, prin minte gindurile se succedau cu repeziciune, fara sa le poata stapini, numai imaginea Inei raminea ne­schimbata, asa cum o avea in suflet din clipa cind o zarise in poiana plina cu flori ce se intindea la marginea padurii. Atunci alergase in galopul calului, patrunsese printre copaci, o vazuse si strinsese friul sagetat. Ramasese un timp locului, privind-o cu uimire si incintare, convins ca surprinsese o zeita zburdind printre flori. In jocul de lumini si culori al cerului si padurii, avea impresia ca in trupul ei razele se concentrau si prindeau viata. Daca in locul lui ar fi fost un om care vazuse Erehteionul de pe Acropole de la Atena, acela nu s-ar fi indoit sa creada ca avea in fata o cariatida, care purta fota daca din lina de culoare albastra si camasa alba cu mineci scurte, inflorata peste piept si pe umeri.

Cositele blonde-aurii adunate in doua cozi groase ii cadeau printre sini, ajungind pina spre cingatoare. Cind zimbea, doua gropite rotunde se conturau in obraji, dindu-i un aer de neinfrinta veselie, de lacoma pofta de viata. Ina avea trupul viguros, otelit de munca, era nelipsita de linga tatal ei in tarina si in livada, ca toate fetele comatilor care trudeau pe mosia tarabostelui. De multe ori el, tatal — Siporus — cu sufletul tulburat de frumusetea si blindetea fetei, cauta sa o crute, o trimitea cu vaca si cele doua capre la pasune. Dupa ce aflase de legatura ce se infiripase intre fiica sa si feciorul tarabostelui, se intrebase deseori: era intre ei dragostea naiva a adolescentei, lipsita de profunzime, sau simtamintul adinc ce contopeste pentru totdeauna doua suflete, pe care numai puterea zeilor l-ar mai face sa piara. De citeva ori o in­demnase sa nu-si chinuie sufletul, sa nu se mai gindeasca la feciorul tarabostelui, sa tina seama ca ei sint comati saraci ce muncesc aproape ca niste robi pe mosia cetatii Tibiscum.

Comosicus continua sa coboare povirnisul cu tulburarea in suflet. Pentru cit timp va pleca? Ce va face Ina cit el va lipsi? Ce fapte noi se vor petrece pina se vor revedea? intrebarile se urmau una dupa alta, fara sa incerce sa ga­seasca raspuns la vreuna. De multe ori in ratacirile lui singuratice pe plaiuri, arzind de dorul fetei, luase hotarirea ca la prima batalie la care va lua parte sa lupte cu vitejie, sa doboare dusmanii din jurul regelui cum culca firele de griu cosasul, iar cind acesta va voi sa-l rasplateasca, sa nu-i ceara altceva decit sa incuviinteze ca el sa ia de sotie pe Ina. La iesirea dintre copacii imprastiati pe coasta dea­lului intilni pe Axia. Batrina tragea de curmei o capra in­daratnica ce nu voia s-o urmeze, behaia neincetat, chemindu-si iedutul ramas acasa, inchis in ocol. Vazind-o, se inviora, intotdeauna isi descarcase sufletul fata de ea. Se simtea legat de batrina tot asa de strins ca si de mama. Ea il alaptase si il crescuse pina se facuse baiat mare.

— Marele zeu se bucura numai vazindu-te, feciorul ma­mei, ca tare arati voinic si chipes. In fiecare dimineata ma rog lui sa te tina sanatos si sa-ti dea noroc in viata.

— Tot asa ma rog si eu pentru tine, mama Axia. Mi-e sufletul impovarat, as vrea sa-ti vorbesc. Marele zeu imi pune rabdarea la grea incercare. Nu vreau sa o pierd pe Ina, mama Axia!

— Stai, numai sa leg capra linga un tufaris, si am sa te ascult.

Se asezara pe doua buturugi de la marginea padurii. Povesti batrinei cele spuse de Marele preot, primite cu bucurie de tatal sau, ca urma sa porneasca in curind spre o cetate indepartata, trimis la invatatura.

— Ce fac cu Ina, mama Axia? Sint gata sa-mi dau viata, decit sa o pierd pe ea!

Batrina clatina capul, privindu-l cu adinca intelegere, murmurind:

— Feciorul meu, amindoi sinteti copiii mei: pe tine te-am alaptat si crescut, iar ea este fata fiicei mele, singe din singele meu. De multe ori, gindindu-ma la voi, mi se fringe inima de mila. Batrina cum sint, cunosc bine sufletele oa­menilor. Vei pleca departe, Comosicus, vei vedea multe lu­cruri, te vei lega de altii, iubirea ta va incepe sa paleasca si cine poate sti ea sa se piarda in uitare

— Mama Axia, jur in numele Marelui zeu ca nu voi

— Taci, copilul meu, nu jura! Nu te lega in fata Zeului cel mare cu ceva pe care nu stii daca vei putea sa-l inde­plinesti. Numai el, Zamolxis iti cunoaste destinul Cit despre ea, Ina va suferi crunt. Sa nu te indoiesti, dragostea ei este curata, tie ti-a dat inima, te va astepta sarmana. Toate astea vin de la zei, noi oamenii nu putem face nimic. Poate ca va ramine ca o poveste, printre cei ce trudesc pe mosia cetatii Tibiscum, dragostea dintre feciorul tarabostelui si fiica unui biet comate! Dar sa nu-ti mai impovarez si eu sufletul, ci sa te ajut. Esti dornic sa o vezi, vrei sa-ti iei ramas bun de la ea?

— Vreau, mama Axia! Ina trebuie sa ramina linistita, sa ma astepte increzatoare. Nu voi sta prea mult printre straini, ma voi grabi sa revin acasa.

— Toate se fac dupa voia Marelui zeu, nu a noastra. Am sa ti-o aduc. Sa vii miine pe la vremea prinzului in Poiana Cerbului. Fata te va astepta acolo.

Dupa iesirea lui Comosicus, marele preot si tarabostele au continuat sa vorbeasca despre cele ce se petreceau prin toate tinuturile locuite de daci si despre rege. Traiau vremuri de rascruce, fiecare avea o neimpacare in suflet, un amestec de inflacarare si ingrijorare, nestiind ce va aduce viitorul. Ingrijorarea lui Deceneu isi avea obirsia in puterea Romei, in ea vedea un pericol pentru Dacia, iar tarabostele era neimpacat din pricina plecarii feciorului intr-o cetate atit de indepartata, sa traiasca alaturi de straini. Tulburarea lui Oroles se inteti din clipa cind afla de la marele preot ca regele se gindea sa-i ceara sa paraseasca cetatea Tibiscum, sa se gaseasca in preajma sa in cetatea de scaun de la Sargedava, la care se adauga vestea ca un trimis de-al lui Acornion venise in Dacia, astfel ca la inapoiere il va putea lua pe Comosicus la Dionysopolis. In cele din urma gasira nimerit ca peste doua zile Marele preot sa paraseasca Tibiscumul insotit de fiul tarabostelui.

In dimineata ce urma, Comosicus statu mult timp linga patul de suferinta al mamei. Toata noaptea ea plinsese, nu-si putea stapini durerea ca singurul ei fecior va pleca departe printre straini. Ca sa treaca mai usor peste momentul greu al primirii vestei — se asteptase ca sotia sa izbucneasca in la­crimi — tarabostele ii spusese ca totul se facea din voia regelui, ca nu-i statea in putere sa se opuna cuvintului sau. Ea prinse capul feciorului intre miini si il strinse la sin sus­pinind. Ii vorbi mult, sfatuindu-l cum sa se poarte pe acolo pe unde va umbla, sa nu lege prietenie cu oameni rai, sa fie respectuos cu cei din casa in care va fi gazduit si sa se grabeasca sa se inapoieze acasa. In clipele acelea simti izbuc­nind in sufletul sau mindria barbatiei, se stradui sa o linis­teasca, se arata bucuros de faptul ca fusese ales de rege pentru a-i deveni om de incredere. Vorbindu-i, ca un val in toata fiinta sa se savirsea o prefacere, ii crestea dirzenia, se intarea in el vointa de a iesi invingator in toate incercarile prin care ii va fi dat sa treaca; era ca un luptator inainte de inceperea unei batalii. Isi parasi mama lasind-o mai im­pacata cu ea insasi. Iesi din cetate si porni pe poteca ce ducea spre Poiana Cerbului. De departe o vazu pe Ina, culegea flori la capatul celalalt al poienii. Intocmai ca atunci cind o vazuse pentru prima oara o asemui cu o zeita coborita printre oameni. Alerga spre ea, o prinse in brate si o saruta. Ochii fetei erau inecati in lacrimi.

— Ina, dragostea mea, tu ai plins! Intotdeauna mi-ai spus ca te vei dovedi tare alaturi de mine, in orice impre­jurare ne vom gasi, prin orice incercare vom trece.

— Si, asa sint! raspunse, incropind un zimbet, dedesubtul caruia mocnea durerea. Mi-a povestit bunica tot Vei pleca departe Dar sint mindra de tine, dragul meu! Ma voi ruga Marelui zeu in fiecare clipa sa slujesti cu cinste si barbatie pe rege.

— Sa nu te indoiesti de iubirea mea, Ina, ea va dainui cit timp imi va bate inima in piept. Il voi sluji pe rege cu buna-credinta si voi obtine incuviintarea sa-mi devii sotie.

— O fiica de comate, soata unui taraboste murmura rizind.

— Da, Ina, asa va fi! izbucni el, stringind-o la piept si sarutind-o.

O lua apoi de mina si porni cu ea spre un bustean de la marginea poienii. O privea cu lacomie, era toata numai fru­musete si sanatate.

— Port in inima mea o liniste grea, incepu ea, dupa ce se asezara. Poate ca asa a vrut Marele zeu, ca eu sa trec prin suferinta. Nu mi-e rusine cu dragostea ce-ti port, desi multi din jurul meu socotesc ca nu se cade Nici tata nu este impacat in sufletul lui, dar pentru asta nu te uraste. Tu vei pleca, vei pribegi, Comosicus pe daca de la Tibiscum poate ca o vei uita dar ea te va pastra in inima ei toata viata, nu va fi niciodata a altui barbat!

— Iar eu nu voi fi niciodata al altei femei! Ma crezi, Ina?

— Nu-ti raspund. Bunica mi-a spus ca fetele nu se pricep destul la barbati, se incred in ei cu usurinta si de cele mai multe ori cad victime. Dar sa lasam asta, nu ne foloseste la nimic acum. Tu vei pleca, iar eu te voi insoti cu mintea pretutindeni pe unde vei umbla. Orice se va intimpla, orice vei face, Ina ta va gindi numai frumos despre tine. Daca tu te vei inapoia batrin, iar eu voi fi o baba, ne vom privi ca doi mosnegi neputinciosi si vom ride.

Fata ii vorbea astfel spre a-si fringe durerea din suflet, desi ochii inca luceau umezi de lacrimi. El o asculta si se bucura de taria ei, de a carei dragoste nu se indoia. Soarele coborise catre crestele muntilor cind amindoi, cu inimile batind in piepturi gata sa se sparga, cu sufletele contopite, s-au strins intr-o imbratisare plina de speranta, intarind le­gamintul printr-un ultim sarut.

Sosi si cea de-a patra zi de la venirea marelui preot. Din zori, tarabostele nu-si mai gasi stare. Soarele se ridicase citeva sulite pe cer cind intregul alai — garda, slujitori si care — se puse in miscare. Calare, intre Deceneu si Como­sicus, tarabostele ii insoti pina dincolo de podul ce trecea peste apa Tibisisului. La despartire striga catre marele preot:

— Sa spui regelui ca, dindu-i baiatul, a primit din partea mea si sufletul! Marele zeu sa-i dea sanatate lui Burebista!

enise toamna, frunzele din copaci incepusera sa cada. La Sargedava se pornise multa miscare, oameni veneau si plecau spre toate cetatile celor trei tinuturi ale caror capetenii ascultau de rege, adica ale celor trei tari dace ce avusesera ca regi pe Burebista, Duras si Sagitulp. Dar acestea impreuna nu erau Dacia, nu se intindeau pe tot pamintul locuit de daci. Burebista se grabea, isi indreptase privirea spre tinutul dintre Muntele cel Mare, Dunaris si Alutus, al carui rege era Cotiso, urmarea ca pina la caderea iernii sa-l alipeasca tarii mari pe care se straduia sa o intemeieze. Lasa pentru mai tirziu eliberarea celorlalte tinuturi si alungarea cotropitorilor: boii, tauriscii, scordiscii, bastarnii, sarmatii si odrisii, pe care nu-i vedea infrinti decit prin lupte grele. Poruncise ca toti tarabostii sa vina degraba la Sargedava, insotiti de cetele lor de luptatori — calareti, sulitasi si arcasi. In acelasi timp, de pe Kogaion plecau si veneau preoti din toate partile, Deceneu grabea stringerea si intarirea oastei marelui zeu — de fapt a marelui preot — ale carei capetenii erau cap­nobotii. Pe la inceputul lui octombrie, oastea regelui si aceea a marelui preot, unite, se indreptara spre cheile riului Rabo . Pentru a nu intirzia au ales calea mai usoara, dar mai lunga, cu un mare ocol prin valea Alutusului, urmareau sa iasa din munti dincolo, chiar in apropierea Pelendavei, sa-l surprinda pe Cotiso si sa-l determine sa se supuna. Stiau ca vor intimpina obstacole grele, ca luptatorii vor trebui sa ina­inteze de-a lungul cheilor mergind mai mult prin apa, insa persistasera in hotarire, voiau sa verifice dirzenia noii armate a dacilor. In fond, nici regele, nici marele preot nu erau mul­tumiti ca unitatile lor de lupta erau niste cete de oameni purtind diferite arme — sulite, arcuri, topoare, coase, maciuci — strinse in graba de tarabosti si capnoboti. Amina­sera pentru mai tirziu organizarea unei armate a carei struc­tura sa se asemuie aceleia a legiunilor romane, cu formatii speciale de lupta comandate de grade militare bine instruite. Intre Burebista si Deceneu intelegerea era deplina, aveau incredere unul in celalalt, prin firile lor se completau fericit: unul reprezenta vointa dirza, insufletirea, celalalt — inteli­genta vie, prevederea, iar amindoi purtau in suflet aprinsa, dragostea pentru poporul dac, pentru tara pe care in mintea lor o vedeau injghebata in intregime, mare cit se intindea tot neamul geto-dacilor.

Dupa iesirea din munti cele doua osti se oprira in loc deschis, in mijlocul unei vai largi. Preotii injghebara un altar, se inaltara rugaciuni catre marele zeu si se adusera jertfe: un berbec si un ied; socotira ca nu era cazul sa se treaca la o mare jertfa, sa fie sacrificat un om. De altfel nici regele si nici marele preot nu tinteau razboiul cu orice chip, nu doreau sa se verse singe dac, sfirtecindu-se fratii intre ei. Nu grabira inaintarea spre Pelendava, cetatea de scaun a lui Cotiso, asteptara sa vada ce va face tarabostele Oroles, pornit sa incerce o cale de intelegere. Evitarea luptei i-ar fi bucurat mult, ar fi fost un semn de bunavointa din partea marelui zeu pentru unirea poporului dac. Ajuns in apropierea cetatii, insotit de o mica garda, Oroles se trezi inconjurat de o ceata de luptatori. Nu vazu la ei cautaturi aspre, pe fetele lor plutea un aer de bucurie retinuta. Cape­tenia il lua si il duse in fata regelui. Inca tinar, abia trecut de treizeci si cinci de ani, Cotiso era un dac chipes, bine legat, energic, insa nestatornic, intotdeauna parea cuprins de un fel de neliniste, izvorita parca dintr-o dorinta neim­plinita. Cine ii patrundea in suflet, intelegea usor pentru ce era astfel: il chinuia dorul de marire. Era rege al tinutului cuprins intre Dunaris, Alutus si Muntele cel mare, insa ar fi vrut ca tara sa sa fie si mai mare, desi nu vedea cum si cit sa-si intinda puterea. Cu fata aproape patrata, cu privirea vie, cu pletele si barba incadrindu-i frumos chipul, arata ca un cavaler gata in orice clipa sa se intreaca in lupta. Do­rinta lui de marire nu era legata de unirea tuturor dacilor intr-o singura tara, nu vedea poporul dac ca pe un tot uni­tar, ci ca pe o multime de oameni din care o buna parte — si cit mai mare — putea fi stapinita de el. Auzise de ceea ce facuse Burebista dincolo de Muntele cel Mare si se pregatise, hotarit sa nu cedeze.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, Marite rege! saluta tarabostele Oroles intrind. Am fost trimis cu ginduri bune.

— De ce n-ati stat acolo la voi in tara, daca aveti ginduri bune? Eu nu am calcat hotarul sa trec la voi!

— Frumos, Marite rege, imi place cum rostesti vorbele in limba noastra stramoseasca. Asa este ca sintem frati?

Cotiso ii arunca o cautatura rece, privindu-l incurcat.

— Pentru asta ati trecut cu oastea incoace, sa-mi spuneti ca sintem frati?

— Si pentru asta, Marite rege, dar mai mult pentru a face ca oastea ta si a noastra sa se uneasca, apoi aflat in fruntea unei armate puternice, regele sa porneasca sa elibereze si pe ceilalti frati ai nostri subjugati de triburi celtice, ger­manice si sarmatice.

— Care rege?

— Burebista! El e hotarit sa uneasca pe toti dacii.

Regele pufni pe nas si se freca in barba. Murmura cu pornire:

— Sa faca ce vrea cu tara si oastea lui, eu nu o dau pe a mea! Burebista vrea ca eu sa ajung un taraboste oarecare, supus lui?

— Dar nu va fi asa, Marite rege! Dacia nu va putea fi condusa de rege fara ajutoare de nadejde. Fiecare tinut va avea capetenia lui, prin aceste capetenii se va statornici o ordine noua in tara, se va crea o armata puternica, bine inarmata, care sa poata tina piept legiunilor romane. L-am auzit pe rege spunind, inainte ca eu sa pornesc incoace, ca tinutul de aici ce se intinde de-a lungul Dunarisului, este cel mai in pericol sa fie cotropit de Roma. Vei putea tu singur sa te bati si sa arunci inapoi cohortele romane? Nu simti o mindrie in suflet sa vezi Dacia Mare, cu intreg poporul strins in jurul regelui, cu toti dacii legati prin credinta in Zamolxis, cu o armata puternica si cu cetati intarite, aparate de ziduri tari din piatra, cu un Mare sanctuar pe Kogaion si un Mare preot?

— Asa te-au invatat ei, Burebista si Deceneu, sa-mi vor­besti? Sa te duci sa le spui ca nu-mi dau tara, si le cer sa paraseasca neintirziat pamintul meu. Daca vor razboi, eu sint gata sa lupt!

— Ramine de vazut daca toti tarabostii si comatii tai sint gata

— Ce ai indraznit sa spui, taraboste Oroles? Vrei sa te pun in lanturi sau sa te arunc in sulite?

— Prin asta n-ai savirsi decit trimiterea la zei a unui om, Marite rege! Pe Burebista si Deceneu tot nu-i vei putea opri de pe drumul pe care au pornit. Asadar, acesta e cuvintul tau: esti gata de lupta. Atunci, faca-se voia Marelui zeu! Ma voi ruga lui pentru sanatatea ta, Marite rege!

Cotiso se apropie de el fluturind un zimbet. In ochi ii rasarise o lumina ce parea ca ardea, intocmai ca la un om care a facut o descoperire la care nu se astepta.

— Te grabesti, taraboste?

— Trebuie sa duc regelui raspunsul tau

— N-ai sa mai poti pleca, te opresc aici drept zalog. Trimit un sol la regele tau sa-i spuna ca, daca nu-mi para­seste tara, pe tine te va pierde! Acum ai prilejul sa te con­vingi cit de mult te pretuieste Burebista.

Tarabostele izbucni in ris:

— Asta inseamna ca va iesi victorios. Si Duras m-a inchis intr-una din hrubele Kogaionului, dar pina la urma s-a impacat cu regele. Ce stiu eu care este voia Marelui zeu?!

Trimisul lui Cotiso sosi a doua zi spre seara in tabara lui Burebista, aducind conditiile in care va fi eliberat Oroles. Regele se tulbura, din nou viata tarabostelui era in primejdie. Era hotarit sa nu cedeze, dar nici sa grabeasca prea mult deznodamintul. Marele preot ii spusese ca in unele cazuri neprevazutul poate salva cele mai grele situatii. Pentru a nu da semne de slabiciune, puse oastea in miscare inceata spre Pelendava, atent sa vada ce va face adversarul. Nu se temea de o infringere, avea armata puternica, insa nu voia sa se verse singe dac nici de o parte nici de alta. Opri ina­intarea indata ce iscoadele adusera vestea ca din fata se apropia oastea lui Cotiso. Ordona sa se aseze tabara, im­prastiind cetele de luptatori in asa fel, incit sa poata porni la atac in orice clipa, daca situatia ar fi impus aceasta. Dar zilele treceau fara ca vreuna din parti sa intreprinda ceva. Cele doua tabere erau destul de aproape, le despartea o vale prelunga si larga, imbracata de zavoaie cu tufisuri rare, marunte, prin mijlocul careia serpuia un piriu ce se varsa mai jos in riul Rabo. Luptatorii celor doua tabere luau apa din acelasi riu, insa din locuri deosebite, pazite cu grija. De cind aflase ca tarabostele Oroles fusese luat zalog de Cotiso, comatele Siporus — incercatul vinator — nu-si mai gasea stare. Intr-o zi se razleti cu ceata lui prin tufarisuri, incercind sa intre in legatura cu oameni din tabara cealalta. Nu se asteptase sa intilneasca tot o ceata, pornita de dincolo sa faca acelasi lucru.

— Stati jos, fratilor, sa nu va vada vreo capetenie! striga unul.

Siporus se apropie de ei, incordat ca la vinatoare, pre­gatit pentru a face fata unei lovituri din oricare parte. Se temea sa nu fie si altii ascunsi prin boschetele din jur. Ra­mase dezorientat cind se vazu primit cu bratele deschise.

— Marele zeu sa fie cu voi! saluta el incurcat, ne­increzator.

— Si cu tine, frate, venit de dincolo! raspunse unul mai in virsta, cu barba stufoasa, ce parea a fi capetenia. Ce face regele? Este adevarat ce se vorbeste?

— Adica ce se vorbeste? intreba la rindul sau, trecin-du-si privirea de la o fata la alta.

— Ca Burebista este pornit sa-i uneasca pe toti dacii intr-o tara mare si puternica. Asa s-a intins zvonul pe la noi.

Siporus se linisti. Facu semn la cei din ceata sa se apropie.

— Va raspund indata, dupa ce ne asezam intr-un loc mai ferit vederii. Da, unele capetenii — tarabosti si capnoboti — nu prea vad cu ochi buni ceea ce vrea sa faca regele.

Gasira o poiana inconjurata de desisuri si se asezara cu totii in cerc.

— Uite ce frumos ne sta asa, incepu Siporus, trecindu-si degetele prin barba. Pentru ce sa ne batem fratii intre noi? Dar sinteti nerabdatori sa aflati raspunsul la intrebare: da, fratilor, asa este, regele Burebista este hotarit sa-i uneasca pe toti dacii. Dincolo de munti a si facut-o cu o buna parte. Tara s-a marit, in loc de trei regisori, avem unul intelept si puternic. Cica dupa ce va cuprinde si pe voi in hotarele Daciei pe care o intemeiaza, va porni pe rind spre rasarit, spre apus si spre miazazi sa bata si sa alunge triburile de navalitori care acum stapinesc pe ceilalti frati ai nostri. Regele se gindeste sa inalte o cetate mare, intarita, acolo, pe undeva pe linga Kogaion, care sa fie scaunul de domnie, cu case mari din piatra, cu ziduri groase, unde sa se adune sfatul tarii. El si Marele preot Deceneu vor sa ridice pe Kogaion Marele sanctuar al dacilor, care va fi un fel de templu, cum am auzit ca au in cetatile lor grecii si romanii Vom avea si noi Marele templu al lui Zamolxis. Hei, dar vad ca ma priviti mirati, unii dintre voi poate credeti ca va toc minciuni, va intrebati de unde stiu eu un biet comate ce au de gind sa faca regele si Marele preot. Aflati ca tot ce ati auzit mi-au fost spuse de stapinul meu, tarabostele Oroles.

— Oroles?! murmura cel pe care il asemuia a fi ca­petenie.

— Da, Oroles! De ce te miri atita? Tarabostele a copilarit cu regele.

— Pai, pe el l-a oprit Cotiso ca zalog, cica vrea sa-l omoare, daca Burebista nu pleaca inapoi cu oastea.

— Stiu, de aceea am pornit incoace, ma caznesc sa aflu daca se gaseste adus aici in tabara voastra. As incerca sa-l scap.

— Noi sintem plecati pentru altceva. Am dori sa trecem intre cetele voastre. La noi sint multi care n-ar vrea sa lupte impotriva lui Burebista.

— Asa zici! murmura Siporus framintat, scarpinindu-se-in barba. Atunci n-ai cum sa ma ajuti Dar nu mi-ai spus daca regele vostru l-a adus cu el pe tarabostele Oroles, stii cumva?

— Stiu, l-a adus, tarabostele este pazit de o ceata a carei capetenie este fratele meu.

— Si n-ar putea sa-l faca scapat? se grabi Siporus..

— Ne-am gindit noi la asta, dar ne-am dat seama ca nu e bine, i-am face pe cei doi regi sa inceapa lupta; asa poate ca vor gasi o cale de intelegere.

Siporus tacu mult timp privind in jos, apoi salta capul si-l sageta cu privirea pe cel ce vorbise.

— Tu si cu mine am putea sa facem o treaba buna. Eu as zice ca tu si ceata ta sa nu treceti acum in tabara noastra. Sa va duceti inapoi printre ai vostri si sa vorbiti cu cit mai multi ca, in clipa cind va incepe lupta, toti sa arunce sulitele, arcurile, topoarele, maciucile si sa treaca de partea noastra. Si tot in acea clipa, tu si fratele tau sa-l dezlegati pe taraboste si sa-i dati drumul. Eu voi cauta sa fiu prin apro­pierea lui, sa-l ajut, daca va fi nevoie. Dupa asta sa vezi ce repede se vor impaca cei doi regi.

— Stii ca nu e rau ce spui tu? Cum te cheama, frate, sa-i spun tarabostelui numele tau, sa se increada ca nu-i vrem raul.

— Siporus. Dar pe tine?

— Rubobostes.

— Tu ai nume de viteaz luptator, frate Rubobostes, ti-ar sta bine sa fii taraboste, mare capetenie

— Sa lasam asta, nu e vreme de gluma! Am sa fac asa cum ai spus tu. Ce se va intimpla dupa aceea vom vedea. Poate ca asta este voia Marelui zeu! In fiecare zi, spre seara, ne intilnim tot aici, pina cind cei doi regi vor porni lupta. De-abia atunci vor deschide ochii

— Asa sa faci, frate Rubobostes! se insufleti Siporus. Acum imi dau bine seama ca Marele preot vede bine lu­crurile

— Cum le vede? Ce, ti-a prezis el ca o sa ma in­tilnesti?

— Era vorba de puterea noastra, a comatilor. Atunci cind l-am auzit vorbind nu era Mare preot, ci numai un biet preot care sosise de la drum lung, de departe, de pe la greci parca spunea. Pornisera la vinatoare amindoi, tarabostele Oroles si el, preotul Deceneu. Eu ii insoteam, mergeam la citiva pasi in urma lor. Dar nu erau plecati sa prinda neaparat ceva vinat, ci mai mult asa ca sa treaca timpul, in linistea padurii desluseam bine ce vorbeau ei. L-am auzit pe preot spunind: „Sa stii, taraboste, ca ei, comatii, sint o mare putere. Daca s-ar uni si s-ar rascula, nu le-ar mai sta nimeni in cale. Asa au facut la Roma sclavii, s-au revoltat. Ei bine, au fost atit de tari, incit zece legiuni de-abia au putut sa-i infringa. La noi din cine este formata oastea regelui? Din citeva capetenii, tarabosti si capnoboti, si din multimea de comati. Cind ei, comatii, se vor uni si nu vor mai voi sa lupte, regele va fi pierdut.” Cam asta i-a spus preotul tarabostelui, si gasesc ca avea multa dreptate. Acum ce vedem? Oastea lui Cotiso este alcatuita numai din comati, iar a noastra tot asa. Daca miine-poimiine comatii vostrii intind bratele spre ai nostri, in loc de lupta va fi o ade­varata sarbatoare, semnul unirii dacilor sub regele Burebista. Eu zic ca ne-am inteles, frate Rubobostes. Miine spre seara ne vedem tot aici. Acum sa ne despartim. Pentru gindul vostru bun, ma rog Marelui zeu sa va dea sanatate si viata lunga!

Trecura dupa aceea citeva zile in liniste. In cele doua tabere nu se observa nimic, nici o pregatire care sa preves­teasca apropierea momentului cind cele doua osti vor porni la atac. In fiecare seara Siporus se intilni cu Rubobostes. Nu a indraznit sa se duca la rege sa-i spuna, se temea ca nu va fi crezut, sau mai rau, ca, pentru a-si scapa stapinul, deve­nise o iscoada in slujba lui Cotiso. De fapt regele Burebista trecea printr-o puternica incordare, era hotarit sa nu-l piarda pe tarabostele Oroles. Sedeau in fata adapostului din frun­zare, el si Marele preot. Deceneu se oferise sa se duca la Cotiso, sa se dea drept zalog in locul tarabostelui, dar regele nu se invoise, ar fi fost o incercare fara sorti de izbinda, fiind totodata si un semn de slabiciune din partea sa. Nu se indoia ca rezultatul va fi refuzul, Cotiso nu putea indrazni sa-l tina ostatic pe Marele preot, pentru ca ridica impotriva sa intreg poporul dac. Taceau. Fiecare isi framinta gindurile. Dupa un timp regele se misca nelinistit, prin trup il strabatea un fior. Isi amintise de indemnul batrinului de la Arcidava, cel ce se pricepea minunat sa dreseze caii pentru calarie, el ii spusese ca in orice lucrare mare este bine sa se inceapa cu o incercare. Asa facuse cu Duras si pina la urma totul se descurcase mai bine decit se asteptase. Asadar, si cu Cotiso va trebui sa incerce. Se ridica in picioare si po­runci sefului garzii sa cheme pe toate capeteniile, tarabosti si capnoboti. Cei dintii venira Duras si Sagitulp, amindoi se dovedeau ajutoare de nadejde ale regelui. Marele preot privea linistit, hotarit sa se opuna daca regele pornea pe o cale gresita.

— Sinteti pregatiti de lupta? intreba regele cind vazu ca toti cei chemati erau de fata. Miine vom porni atacul, continua el zimbind, dupa ce auzi raspunsul lor, dar va fi un atac in care nu trebuie sa facem varsare de singe. Dincolo, in tabara cealalta sint tot frati de-ai nostri. Pornim la atac in chiote si sunete de tulnice si cornuri, iar daca vedem ca si de partea cealalta se face la fel, noi ne vom retrage in graba, parasind cimpul de lupta. Numai daca ei ne vor urmari si se vor arata porniti sa loveasca si sa ucida, atunci —sa ne ierte Marele zeu — vom intoarce si noi armele, ne vom bate cu strasnicie. Sa nu va temeti ca vom fi infrinti, noi sintem mai numerosi decit ei, calaretii nostri vor navali la vreme si-i vor pune pe fuga. Fiecare sa-si pregateasca cetele, sa faca intocmai cum am spus. Miine in zori toti luptatorii sa fie asezati in linie. Cind va rasuna semnalul din tulnice si cornuri, sa porniti la atac!

Ceea ce s-a petrecut in ziua urmatoare a stirnit admi­ratie si recunostinta in tabara lui Burebista, in timp ce Cotiso, buimacit de intorsatura pe care o lua intreaga situatie, a sunat incetarea si a facut act de supunere. Se pornise atacul din ambele parti, liniile de luptatori se apropiau cind, in partea lui Cotiso, sulitele, arcurile si maciucile au inceput sa fie aruncate, bratele sa fie ridicate, fluturind in vint camasile, bundele, sumanele si caciulile toti au continuat fuga spre cealalta parte, unde, in urale ce umpleau cerul, au fost primiti cu imbratisari. Regele privea cu infiorare si insufletire momentul atit de inaltator, care dovedea do­rinta fierbinte a poporului dac: unirea. Se vazuse apoi in fata cu Cotiso si cu tarabostele Oroles.

— Marele zeu a vrut sa fie asa! Ma rog lui pentru sanatatea ta, Marite rege! a rostit Cotiso, revenit din buima­ceala — intelesese abia atunci ca asa trebuia sa se intimple. Sint supusul tau, Marite rege, gata sa te slujesc in orice clipa cu tot devotamentul!

— Iar eu am nevoie de capetenii, altfel nu pot conduce singur Dacia Mare. Vei putea uita ca ne-am infruntat? Dar mai intii sa-mi faci dovada ca esti de buna-credinta. Iti vei stringe oastea si o vei uni cu a mea, apoi vom porni im­preuna pina dincolo de Alutus, in cimpia cea mare ce se intinde catre rasarit. Spune-mi, Cotiso, cetatea Argedava facea parte tot din tinutul stapinit de tine?

— Citeodata da, daca ajungeam cu oastea pina la ea. Trecea dintr-o mina in alta. Acolo, in cimpia cea mare, e greu sa te faci ascultat, fiecare taraboste este ca si un rege.

Dupa zece zile, oastea marita a lui Burebista sosi la Argedava, cetate pe malul drept al riului Ordessos , intarita, cu santuri si val inalt de pamint. De acolo trimise capetenii pina departe sa cerceteze imprejurimile: spre miazanoapte pe Duras, spre rasarit pe Sagitulp, iar spre miazazi catre Dunaris pe Oroles. Se apropia sfirsitul toamnei, trebuia sa se grabeasca. La plecare regele spuse lui Cotiso:

— Imi pun multa nadejde in tine, Cotiso. Te las capetenie a acestui tinut, ce se intinde din partile Pelendavei pina in cimpia cea mare, departe spre rasarit. La Argedava vom face cea de a doua cetate de scaun a tarii, de aici vom trece cu oastea dincolo de Dunaris sa eliberam pe fratii nostri de sub odrisi, pina la muntii Haemus. Pentru ca a dovedit multa dragoste de tara, vei avea ca ajutor pe Rubobostes, pe care l-am inaltat la rangul de taraboste si capetenie de oaste.

Capitolul II
ZIDURI NOI, INDEMNURI NOI

rimavara anului 683 de la intemeierea Romei venise potolita, calda, frumoasa, luminoasa. Cetatea Sargedava nu mai cunostea linistea de altadata, de acolo plecau si acolo veneau trimisi, soli, iscoade, negustori din toate partile tarii, de la cetatile grecesti de pe tarmul Pontului Euxin si de la triburile straine vecine. Nu se implinise inca un an de cind devenise cetatea de scaun a regelui Burebista si se dovedea neincapatoare. Asezata la inaltime pe un virf de munte izolat, rotund, cu povirnisuri repezi, se intindea pe tot plaiul neted de deasupra, inconjurata de un val de pamint inalt de cinci si gros de opt pasi. Pornind din vale, pe unde alerga piriul Sargetia, ce curgea navalnic din sus dinspre Kogajon, drumul urca pieptis cu pante grele si intoarceri iuti pina se oprea in fata portilor mari, din dulapi grosi de lemn, intarite cu placi, scoabe si piroane de fier. Sargedava fusese din cele mai vechi timpuri cetate de resedinta a capeteniei tribu­rilor dace care stapineau tinutul ce se intindea peste muntii din jur si de-a lungul vaii riului Maris. De la inceput regele Burebista vazuse ca cetatea nu era indestulatoare pentru ne­voile conducerii unei tari, ale carei hotare aveau sa se lar­geasca an de an, totusi se instalase acolo din trei motive: era in apropierea Kogaionului, se gasea mai spre mijlocul pamintului stapinit de daci si putea fi aparata usor cu ajutorul muntilor. De la Sargedava pina la Kogaion drumul serpuia alaturi de piriul Sargetia, urmind valea ce se ingusta tot mai mult pe masura ce urca si se apropia de muntele pe care — spunea legenda — se urcase Zamolxis la cer. Un calaret pornit in galop de la cetatea de scaun a regelui ajungea la resedinta marelui preot in rastimpul dintre doua cintari ale cocosilor.

Inca din iarna, tarabostele Oroles parasise cu intreaga familie cetatea Tibiscum, care redevenise cetate de aparare luata in paza de o puternica formatie de luptatori, ca si Arcidava. Mosia cetatii si satele cu comatii lor trecura in grija tarabostelui Burrennus, care era vecin. In schimb, Oroles primise de la rege toata Valea Carsia, unde pregatea sa inalte o cetate noua, careia se gindise sa-i dea numele de Carsidava. Burebista se grabea sa stringa in jurul sau oa­meni destoinici, supusi, de buna-credinta, care sa-l ajute la conducerea tarii. Cauta ca acestia sa fie tineri, viteji, ne­obositi. Citeodata vedea ca are atit de multe de facut, incit nu se putea hotari cu care sa inceapa. Tara nu injghebase o cancelarie domneasca, nu avea legi care sa fie cunoscute si respectate de intreaga populatie, tarabostii isi creau drepturi si imparteau dreptatea dupa cum fiecare considera datina. Asa cum era tara marita, mai departe nu se putea merge daca nu se statornicea ordinea. Erau zile frumoase de mai cind regele strinse la Sargedava toate capeteniile. Pentru prima oara in Dacia, el se gindise sa infiripeze un sfat al tarii. In incaperea cea mai mare a cetatii, unde inainte avea cazarma garda, construita din birne groase de lemn, legate prin in­cheieturi puternice, sustinuta de temelie din piatra, se facuse curatenie, se pusesera banci lungi din scinduri frumos nete­zite cu barda si doua jilturi lustruite, imbracate cu velinte albastre, se decorasera peretii cu ramuri de brad si flori, iar in cele patru colturi, pe patru stilpi de lemn, rotunjiti ca niste coloane, se inaltau patru faclii ale caror flacari luminau si imprastiau o atmosfera de solemnitate in toata sala de sfat. Cei chemati sosira la vreme si asteptara. Priveau mirati pregatirile, fara sa inteleaga ceva.

In dimineata sorocita, era a opta zi dupa calendele lunii mai, regele intra insotit de marele preot Deceneu si de cele­lalte capetenii ale tarii: Duras, Cotiso, Sagitulp si Oroles. Dupa ei veneau garzile: a regelui si a marelui preot. Sala de sfat era plina de tarabosti si capnoboti. In cele doua colturi din spatele jilturilor stateau tulniceri si cornisti. Regele si marele preot se asezara fiecare pe locul sau, iar garzile se aliniara in spatele lor. O astfel de solemnitate nu mai vazu­sera capeteniile dace. In sala se facu liniste, domnea o atmosfera ce infiltra in inimile celor de fata insufletire si nerabdare. La un semn al regelui, tulnicerii si cornistii incepura sa sune usor, duios, prelung, acordurile lor aduceau cu rasunetul repetat al vailor si muntilor, apoi sala se cutremura umpluta de vocile profunde ale capnobotilor, care intonara un imn de slava pentru tara si rege, pregatit din vreme de marele preot.

Burebista se ridica in picioare. In sala se intinse linistea. Peste tunica din tesatura de lina alba, trupul ii era strins intr-o armura lucitoare de zale, iar deasupra, agatata de umeri, mantia albastra de rege. Avea fata impietrita intr-un zimbet slab ce nu-i ascundea tulburarea. Sub sprincenele stufoase, ochii luceau aruncind flacari. Era in plina putere a virstei, cei ce il priveau incercau un sentiment de teama, supunere si admiratie. Incepu sa vorbeasca rar, apasat, cu o inflacarare ce facea pe cei din sala sa se infioare, sa le tresalte inimile.

— Multumim Marelui zeu ca ne-a sorocit pe noi cei prezenti aici sa traim aceasta clipa inaltatoare! Este Ziua cea Mare, Ziua cea mai sfinta a neamului dac, astazi ne intemeiem tara, Dacia, intre hotarele careia va cuprinde toate triburile ce se stiu de acelasi singe, care vorbesc aceeasi limba. Intreg poporul dac se uneste intr-o singura tara, sub un singur rege, cu o singura oaste. Nu vor mai fi mai multe capetenii ce-si spuneau regi, care impartisera pamintul si neamul nostru, infruntindu-se adesea in batalii singeroase. Acum tara noastra se intinde de la Porolissum pina la Dunaris, de dincolo de Arcidava pina la muntii de la rasarit. Stim ca nu acesta este tot pamintul locuit de daci, stim ca Dacia Mare trebuie sa cuprinda intre hotarele ei tot neamul dacilor, pentru ca unde sint frati de-ai nostri acolo e tara. Pentru asta va trebui sa batem si sa alungam triburile venite de aiurea, care au cotropit, pradat si subjugat. Noi nu tre­buie sa ne gasim linistea pina nu ne vom intinde hotarele dincolo de Pathissus, de Tyras si de Dunaris, spre muntii Haemus si spre Pontul Euxin. Acum Duras, Cotiso si Sagitulp nu mai sint regi ci capetenii destoinice ale tinuturilor lor, ajutoare de nadejde ale regelui. Traim vremuri noi, se cade sa privim cu grija cele ce se petrec in apropierea tarii noastre. Stim ca nu au trecut decit trei ani de cind legiunile romane au ajuns la Dunaris, oprindu-se la Singidunum.

Marele preot mi-a povestit ce a vazut in Elada, cotropita de Roma cu mai mult de saptezeci de ani in urma, unde un popor iscusit se zbate sub stapinire straina. Daca Roma este puternica, vom face si noi o Dacie mai puternica. Pentru asta ne trebuie o oaste mare, bine inarmata, avem nevoie de cetati intarite, de care sa se loveasca dusmanul. Armata noastra va fi impartita pe manunchiuri si pilcuri de lupta, cu capetenii mai destoinice decit decurionii, centurionii si legatii romani, cu unitati anume intocmite pe arme: calareti, arcasi, sulitasi si prastiasi, care sa loveasca fulgerator cu toata taria. Dar pentru a putea sa savirsim toate astea, avem nevoie de oameni aprigi, dornici sa invete maiestria armelor. Tot asa, ca sa construim cetati bine intarite ne trebuie mes­teri mult incercati, priceputi in inaltarea zidurilor de piatra. Fiecare cetate de taraboste va deveni un loc unde sa se invete minuirea armelor, unde vor fi ateliere pentru faurirea lor, unde se vor stringe bucate pentru vremuri de grele razbateri. Si mai avem nevoie de ceva, de un simbol care sa ne aminteasca de tara si de rege, la vederea caruia dacii sa se simta mai uniti, mai hotariti, mai puternici. Acel simbol este steagul tarii, al poporului dac. M-am gindit ca steagul nostru sa fie asemenea unui cap de lup cu botul cascat, de care sa fluture in bataia vintului o coada ca un balaur. Cind pedes­trasii si calaretii nostri vor porni in iures spre liniile dus­mane, steagurile manunchiurilor si pilcurilor de oaste sa sloboade urlete ca fiarele din codru, ingrozind pe cotropitori. La vederea steagului nostru vecinii sa se infioare, sa inteleaga ca ii vom incolaci ca serpii si sfisia ca lupii, ca luptind cu noi vor avea o moarte cumplita. Ca sa putem savirsi toate acestea, este necesar ca in Dacia sa fie liniste si ordine, iar pentru asta avem nevoie de legi bune, drepte, cum au grecii si romanii, sa facem ca fiecare dac sa stie care ii sint drep­turile si indatoririle, lucru pentru care ma astept la un ne­pretuit ajutor din partea Marelui preot. Tot el, Marele preot, ne va ajuta in momentele grele cu oastea preotilor si cap­nobotilor sai. Fiecare dintre voi sa ia aminte ca tara este condusa de rege si de Marele preot, si fiecare sa nu uite ca in orice imprejurare se va gasi datoreaza supunere.

Regele facu o scurta pauza, isi trecu degetele prin barba rotind privirea pe deasupra tuturor. Relua cu ton ce arata ca sfirsise ce avusese de spus, in care rasuna increderea:

— In aceasta clipa inaltatoare, ziua intemeierii unei Dacii unite si libere, sa nu uitam sa cerem ajutorul Marelui zeu, sa-i aducem o Mare jertfa in fata poporului, iar el sa ne arate voia lui, apoi sa ne inveselim printr-un ospat bogat, la care vor lua parte toti cei ce vor fi prezenti acolo sus, pe Kogaion. Voi, capetenii dace, sa luati aminte: regele va fi bun cu cei vrednici, cinstiti, supusi, cu dragoste de tara si necrutator cu aceia care se vor dovedi nemernici, dus­manosi, tradatori. Acum sa strigam cu totii: Traiasca in veci Dacia noastra unita si libera! Multumim din suflet Marelui zeu si ne rugam lui pentru sanatatea tuturor dacilor!

Sala se cutremura de urale. Tulnicerii si cornistii incepura sa sune ca si cum ar fi anuntat victoria pe cimpul de lupta, apoi capnobotii intonara din nou imnul de slava pentru tara si rege.

A doua zi un lung alai avind in frunte pe rege, urmat de capetenii si de garda, dupa care se insira multimea de comati — barbati si femei, batrini si tineri — porni de la Sargedava spre Kogaion. Marele preot plecase din ajun, in­sotit de capnoboti, pentru a pregati aducerea marii jertfe. Mergea in pasul calului cind regele se intoarse si facu semn lui Cotiso, Duras si Oroles sa se apropie. Toti trei dadura pinteni si zeghile lor seine, inflorate cu albastru, fluturara in vint.

— Ma gindii la tine, Cotiso, zise regele. Imi trecu prin minte sa te intreb: Ce framintai in suflet, in timp ce eu vorbeam in sala de sfat? Te-am vazut de citeva ori miscindu-te tulburat.

Surprins, Cotiso avu un moment de ezitare, apoi ras­punse:

— In primul rind ma bucuram, Marite rege. Parca nu ma mai vedeam o capetenie daca singura, neajutorata in fata navalitorilor. Inainte, cu toate ca neamul nostru era tot atit de mare, ca rege al unei tari mici ma simteam fara putere. Acum nu mai sint regele, ci numai capetenia acestui tinut, si totusi ma simt mult mai puternic, pentru ca la orice in­cercare s-ar face din afara ar porni la lupta intreaga tara, intreg neamul.

— Nu chiar tot neamul, mai sint destul de multi supusi sub taurisci, bastarni, odrisi

— Ii vom slobozi pe toti, Marite rege!

— Imi place cum vorbesti, Cotiso. Nu m-am inselat cind ti-am acordat toata increderea. Sa grabesti in acest an intarirea si marirea Argedavei, acolo va fi cea de a doua cetate de scaun a regelui. Nu trebuie sa uitam pe fratii nostri de peste apa Dunarisului.

— Am si pornit lucrul indata ce s-a incalzit vremea.

Regele se intoarse spre Oroles:

— Tot suparat esti, taraboste? Iti pare rau ca ai parasit Tibiscumul? Lasa, prea erai departe de mine stind acolo, si eu am plecat de la Arcidava Dar ce-ai facut in Valea Carsia, ai inceput noua cetate?

— Se lucreaza de zor la ea, Marite rege, ma ajuta mult Marele preot, mi-a dat mesteri oameni Carsidava va ramine cetatea de bastina a urmasilor neamului Oroles.

— De la Comosicus mai ai vreo veste?

— Este sanatos, Marite rege. A inceput sa invete doua limbi: pe a grecilor si pe a romanilor. Se simte bine in casa lui Acornion, ii place la Dionysopolis. Cica se grabeste la invatatura, e dornic sa se inapoieze cit mai repede acasa.

— Sa vina. Il iau pe linga mine, am nevoie de un scrib bun, de incredere.

La o cotitura a drumului intilnira un dac in puterea virstei, calare pe un cal paros, cu zeghe agatata de umeri, cu topor, arc si maciuca legate de sa si cu sulita in mina. Cind zari alaiul, calaretul struni calul, se trase la o parte si se opri. Dar in acelasi timp strinse si regele friul calului:

— Vad ca ai plecat de pe Kogaion, nu vrei sa te rogi Marelui zeu, sa fii de fata la Marea jertfa?! il intreba mirat, vazind ca nu arata nici a comate, nici a taraboste.

— Ma intorc indata, Marite rege! Am fost nerabdator, am crezut ca nu mai vii acolo sus Marele zeu nu m-a ajutat sa sosesc de ieri, altfel as fi patruns si eu in sala de sfat. Am auzit ca ai vorbit lucruri minunate.

— Cine esti tu? De unde vii?

— Ma numesc Rholes, Marite rege. Vin din partea dacilor care traiesc la rasarit de munti, prin vaile dintre riurile: Hierasus , Porata si Tyras. Ne-au prapadit de tot bastarnii si sarmatii. Acolo s-a intins vestea ca tu ai pornit sa-i stringi pe toti dacii intr-o tara mare si puternica. Noi sintem pregatiti, Marite rege, sa-ti sarim in ajutor, numai sa-i alungi pe strainii care s-au asezat peste noi si ne iau toate de la gura.

— Fii binevenit, frate Rholes! Toate se fac la timpul lor. Ce zici, Cotiso, mergem intr-acolo?

— Sint gata sa string oaste, Marite rege!

— Frate Rholes, intorci calul si mergi alaturi de mine. Dupa Marea jertfa si dupa ospat vom avea timp sa stam mai mult de vorba.

Reluara drumul spre Kogaion. Soarele se ridicase deasupra crestelor, imbracind valea si povirnisurile intr-o lumina ve­sela. Pina departe ajungea mirosul de tamiie si alte rasini aromate adus de fumul ce se imprastia de la marele altar, purtat de adierea pornita din inaltimi. Cind il zari pe rege urcind drumul ce serpuia pe povirnisul repede, multimea sosita cu o zi inainte, care astepta nerabdatoare, izbucni in urale. Erau barbati si femei in vesminte de sarbatoare, cu buchete de flori in miini, intr-un amestec de culori vesele, ce pareau un pastel al maramelor, esarfelor, iilor si fotelor, intrerupt din loc in loc de negrul, seinul si albastrul caciu­lilor, bundelor si sumanelor. Sus, pe cea de a treia terasa, marele preot facea ultimele pregatiri inconjurat de capnoboti si preoti. Regele sari de pe cal si se indrepta spre altar, urmat de intreg alaiul si de garda. Dincolo, in fata capete­niilor, se ingramadea multimea. In acelasi moment, corul preotilor intona un imn de slava catre marele zeu. Un fior de credinta si supunere strabatu intreaga adunare. Din vasele de pe coloanele zvelte de andezit de la cele patru colturi ale altarului se inaltau valuri de fum, imprastiind arome de tamiie si ale altor rasini ce indemnau la cucernicie. La un moment dat, marele preot disparu intr-un val de fum. Pe fetele femeilor si batrinilor pluteau incordarea si sme­renia. Corul preotilor intona alt imn, cu acorduri grave, intrerupte de izbucniri puternice ce faceau sa rasune in departari muntii din jur. Deodata valul de fum deveni straveziu si in fata altarului aparu marele preot purtind mantia albastra ce inchipuia culoarea cerului, tinind in mina un vas de argint din care se ridica o suvita subtire de fum.

Linistea se intinse in toate partile, incordarea crestea, orice miscare inceta.

— Poporul se pleaca smerit in fata ta, Mare zeu! rasuna vocea metalica, lipsita de profunzime, a plapindului Deceneu.

Un murmur de supunere si prosternare se intinse in unduiri ce se pierdeau spre cer.

— Poporul ti se supune cu credinta si te roaga sa-l feresti de razbunarea zeilor cei rai!

— Te rugam, Mare zeu! izbucni multimea.

— Poporul te roaga sa dai sanatate si viata lunga regelui, sa-l ajuti sa scape de jug strain pe toti fratii nostri!

— Te rugam, Mare zeu!

— Vin la tine, Mare zeu, sa primesc invatatura si in­demnul tau! Vin sa-ti aduc ofrandele pe care poporul le pune la picioarele tale!

Multimea repeta fara oprire, prada infiorarii:

— Te rugam, Mare zeu! Te rugam, Mare zeu!

Marele preot se indrepta spre stinca din apropiere, in care se casca gura neagra a unei grote. Insotit de valul de fum si de acordurile corului preotilor pieri in intuneric. De la spatele capeteniilor aparura mai multi dansatori, si ei tot preoti, unii purtind in miini spade, altii arcuri cu sageti, incepura un dans de lupta in sunetele tulnicelor si tobelor ce imitau vuietul furtunii, huruitul tunetului si zgomotul traznetului. Dansul atinse incordarea maxima in momentul cind cei cu arcuri slobozira sagetile spre cer, alungind zeii cei rai care ar incerca sa impiedice pe marele preot sa ajunga la marele zeu. In acest timp alti preoti incepura sa pregateasca altarul, in opt gauri pusera opt sulite cu virfurile in sus, bine ascutite, lucind la lumina soarelui. La vederea lor, din ochii femeilor se pornira lacrimi; stiau ca le va fi dat sa vada din nou un tinar sfirsindu-se in chinuri, plecat la marele zeu. Cind totul fu gata, din grota iesi marele preot inconjurat de un val de fum. Corul preotilor inalta un imn de slava marelui zeu, facind sa rasune vaile. Marele preot se apropie de altar. Fete incordate il urmareau din toate partile. Isi roti privirea pe deasupra multimii, apoi, saltind amindoua miinile, rosti:

— Marele Zamolxis va vorbeste prin mine. El mi-a spus ca daca poporul il urmeaza pe rege va fi bine, ne va ajuta sa invingem dusmanii. Fiecare e dator sa lupte, sa nu-si gaseasca linistea pina cind intregul neam al dacilor nu va fi unit intr-o singura tara. S-a bucurat Marele zeu si a binecuvintat fapta regelui: intemeierea Daciei unite si libere. El ne indeamna sa mergem peste Pathissus si Tyras, sa trecem dincolo de Dunaris, sa eliberam pe fratii nostri de acolo, alungind veneticii veniti de aiurea peste neamul nostru. Va intreb, si prin voi intreb intregul popor: Sinteti gata sa-l urmati pe rege? Veti lupta cu sacrificiul vietii pentru a face Dacia Mare? Jurati?

Din toate partile izbucnira legaminte, urale si juraminte.

— Asta este voia Marelui zeu, iar eu v-am spus-o. Dar ce nutrim in sufletele noastre, Zeul cel mare stie. El ne va arata asta, daca ne va primi sau daca ne va respinge Marea jertfa. Cine este cu sufletul pregatit? Cine este gata sa mearga in fata bunului Zamolxis, acolo in cer, unde va trai fericit de-a pururi?

Un fior strabatu multimea. Era puternica credinta in Za­molxis, nimeni nu se temea de moarte, dar tot nimeni nu voia sa-si sfirseasca atit de repede si asa de napraznic viata. Ala­turi de marele preot veni un capnobot pregatit sa noteze. Din mai multe parti rasunara diferite nume, fiecare rostind pe al altuia. Nu se pomenise niciodata ca cineva sa fi strigat propriul nume. Capnobotul era grabit. La un momerit dat, facu semn pentru liniste, numarul necesar se completase: doi­sprezece. Un alt capnobot puse in mina marelui preot un sa­culet cu bile: erau bile de lemn, albe si albastre. Se stia: cel pentru care se scotea bila albastra era destinat pentru ma­rea jertfa. Capnobotul ce facuse notarea striga un nume si marele preot scoase din saculet o bila: alba. In multime se auzi un murmur de usurare. Urma al doilea, apoi al trei­lea si al patrulea, bilele scoase erau tot albe. Abia la al cinci­lea aparu o bila albastra. Din mai multe parti rasuna in va­luri, repetat, numele: Ziper. Printre barbati unii zimbeau a usurare, altii se infiorau, iar femeile nu-si mai puteau stapini lacrimile. Marele preot indemna pe Ziper sa se apropie de altar. Din mijlocul multimii iesi un flacau frumos, cu plete blonde, palid de incordare, in efortul de a se tine tare. Se stia fara scapare, incercarea de opunere ar fi fost sfarimata de cei care asteptau cu infrigurare sa vada care era vointa marelui zeu, ea ar fi adus rusinea asupra parintilor sai. Doi preoti il prinsera de miini cu toata strasnicia. Ochii ii inotau in lacrimi, tineretea ce-i umplea intreaga fiinta se revolta in fata mortii. Ce stia el cum facuse notarea acel capnobot? Cine putuse sa verifice daca se pastrase ordinea in care se strigase din multime, mentinind-o si la tragerea la sorti? Care era rostul daniilor ce le faceau unele familii cu flacai, de multe ori substantiale, pe care capnobotii le primeau cu placere si le insemnau cu grija? Ziper era fe­ciorul unui comate sarac de pe mosia lui Burrennus, parintii lui nu dusesera niciodata ofrande pentru marele zeu. Preotii incepura sa-l pregateasca pentru marea iertfa: peste camasa si cioareci il infasurara intr-o pinza albastra, trecind-o cu multa indeminare peste miini si printre picioare, facindu-i cu neputinta orice miscare. Multimea privea incremenita, pe fetele palide se observa rasuflarea oprita, din credinta si teama. Preotii il culcara pe o plasa rara de fringhii, opt dintre ei o apucara de colturi si de la mijlocul laturilor, ince­pura un balans ritmic in sus si in jos, apoi il aruncara cu maiestrie, lasindu-l sa cada in sulite. Ziper auzi ca un tu­net izbucnind uralele, mai vazu multimea ca pe un furni­car rascolit, isi simti trupul sagetat de dureri vii, apoi totul pieri in intuneric si tacere. Corul preotilor intona cu modu­lari grave un imn de slava, marea jertfa fusese primita.

Marele preot se apropie din nou de altar, calcind rar, cu minile saltate a implorare. Indrepta privirea spre cer, pe dea­supra stincii din grota careia iesise, si rosti cu ton de ruga­ciune si impacare:

— Iti multumim, Mare zeu! Ne-ai primit jertfa. Faca-se voia ta, Mare zeu! In fata ta, poporul face legamint ca va asculta pe preoti si-l va urma pe rege!

Usurata si intarita in credinta ei, multimea izbucni in urale si strigate de multumire, iar rasunetul lor se pierdu departe in vale:

— Iti multumim, Mare zeu! Ne legam, Mare zeu! Vom asculta si vom urma, Mare zeu!

In timp ce preotii saltau trupul jertfitului scotindu-l din sulite, pregatindu-l pentru incinerare, corul continua sa cinte cu voci puternice, iar dansatorii sa danseze mimind mis­cari si pozitii de prosternare, de zbor si de inaltare spre cer, in timp ce fumul de tamiie si rasini aromate se ingrosa tot mal mult, pina nu se mai vazu nimic in jurul altarului.

Insotit de marele preot, regele se indrepta spre pajistea neteda din apropiere, pe care erau intinse peste iarba bucati late de pinza alba, lungi de citeva zeci de pasi, incarcate cu tot felul de bucate, asa cum era datina sa se pregateasca pentru ospatul de dupa marea jertfa. Alaturi de el se aseza regina Theia, cu fiica — Serena — apoi Duras cu Carpina si Oroles cu Andra, iar pe partea cealalta, linga marele preot, se insirara Cotiso; Sagitulp si alti tarabosti si capetenii. La celelalte mese se inghesuia multimea intr-o graba ce nu mai putea fi stavilita. Aducindu-si aminte de Rholes, regele il cauta cu privirea, il vazu departe, aproape de celalalt capat, il chema si il indemna sa se aseze intre el si marele preot. In scurt timp toti se ospatau cu multa pofta. In frigari pur­tate greu de doi oameni se aduceau ciosvirte de vita, berbeci intregi, vinat de tot felul, oale si ulcele pline cu vin treceau din mina in mina, se umpleau si se goleau neincetat, se carau cosuri cu piine si tot felul de colaci si torte indulcite, umplute cu fructe, brinza si miere. Nu trecu mult, intreaga pajiste se umplu repede de voie buna: risete, cintece si chiote rasunau in toate partile. Dupa ce gustara cite putin din bucate si sorbira vin de citeva ori din cupele de lut bine ars, frumos inflorate, regele si marele preot se ridicara. Il luara intre ei pe Rholes, coborind incet pe plai.

— Frate Rholes, acum putem sa stam de vorba. Tu acolo ai cetatea si mosia ta, ori ti le-au luat cotropitorii?

— Nu, Marite rege, nu am si nici n-am avut. Sint comate gospodar cu o casuta si o bucatica de pamint, am femeie, copii si citeva vite Asta, ceea ce se stie pe fata, altfel mai sint si altceva

— Cum? Nu inteleg

— Marite rege, acolo oamenii s-au adunat in taina, au format mai multe cete si dau lovituri veneticilor. Umbla si ataca noaptea, iar ziua sint vazuti stind linistiti pe linga casele lor. Pe mine ma au ca un fel de capetenie peste cete, toti asculta de cuvintul meu.

Regele il cuprinse cu bratul peste mijloc si il strinse la piept.

— Asadar, frate Rholes, vorbim ca intre capetenii. Por­nesti inapoi spre casa si dai zvon printre daci ca regele nu i-a uitat. Sint prea multe de facut, iar fiecare treaba trebuie pornita la timpul ei. Mai intii noi vrem sa injghebam o oaste cu un mare numar de luptatori, cu capetenii viteze si arme bune, agere, dupa aceea vom incepe sa eliberam pe rind toti fratii nostri de la rasarit, apus si miazazi. Tu sa pregatesti cit mai multe cete si sa astepti linistit. Sa spui tuturor acolo ca Marele preot se roaga lui Zamolxis pentru scaparea lor de sub jug strain. Multa sanatate, frate Rholes, si sa ne vedem cu bine!

Se framintase mult regele cum sa-si intocmeasca o armata bine organizata, patrunsa de simtul ierarhiei, ordinii si dis­ciplinei. Avea in minte mai ales legiunile romane si-l purta gindul ca va veni vremea cind va fi nevoit sa lupte cu ele, sa le alunge. Nu se mai putea bizui numai pe cetele strinse in pripa de tarabosti. Se sfatuise indelung cu marele preot Deceneu, care vazuse multe in lunga lui peregrinare, aflase destule amanunte despre falangele lui Alexandru Macedon si cohortele Romei, pina reusise sa gaseasca o cale de urmat: in fiecare tinut si la fiecare cetate de taraboste se vor inchega unitati militare statornice, cu capetenii aprige, care sa prega­teasca pentru lupta calareti, arcasi, sulitasi si prastiasi, urma­rind totodata faurirea armelor in atelierele proprii din acele locuri. Inca de la inceputul primaverii se vestise in toata tara ca regele cauta tineri comati destoinici pentru a-i face cape­tenii militare, alegerea urmind sa se desfasoare pe Kogaion in ziua aducerii marii jertfe.

Dupa ospat, tinerii si o parte din multime, mai ales parintii si rudele celor ce se prezentau pentru a fi alesi de rege, se adunara pe platoul neted de linga Kogaion. Prega­tirile fusesera facute de Duras, ajutat de Gethulis — cel ce era in fruntea garzii lui Oroles, si de capnobotul Rogus — capetenia garzii marelui preot. Regele, cu regina si cele doua fiice — Carpina si Serena — marele preot Deceneu, tarabostele Oroles cu Andra, si celelalte capetenii se asezara pe bancile improvizate din scinduri groase, fixate pe pari batuti in pamint, insirate de-a lungul terenului pe care urma sa se desfasoare intrecerea in istetime, agilitate si curaj.

— Iata prima arena sau primul loc de gimnastica al dacilor! exclama marele preot. Mai tirziu poate ca vom avea spectacole in amfiteatre, ca romanii, sau vom organiza jocuri olimpice, ca grecii. Sint atit de multe de facut, Marite rege, incit trebuie sa ne grabim.

Duras, Gethulis si Rogus erau inconjurati de numerosi tineri, unii sfiosi, tacuti, altii cutezatori, galagiosi, toti framintati de dorinta de a fi pe placul regelui. Se pornira in­trecerile: fuga, sarituri, tragere cu arcul la tinta, aruncarea sulitei, iar ultima, calaria: din galopul calului sa intepe cu sulita unul din numeroasele burdufuri pline cu apa, agatate intr-un prepeleac. Toate placura multimii, de nenumarate ori valea rasuna de indemnurile si de hohotele de ris ce izbucneau pe de laturi. Regula de alegere era simpla: erau retinuti pentru oaste toti cei ce reuseau cel putin de doua ori sa se clasifice pina la al zecilea in fiecare intrecere. De cele mai multe ori din multime se auzi strigat numele lui Carpio. De la inceput el se plasa pe primul loc si se mentinu astfel la toate intrecerile. Tarabostele Oroles isi privi fiica mirat, cind auzi pe Andra strigind:

— Haide, Carpio, nu lasa pe nimeni sa te intreaca!

Carpio era chipes, bine legat, de inaltime potrivita, ager in miscari, cu pletele si barba blonde, avea ochii albastri, visatori. Cind vorbea parea blind; era o putere stapinita ce nu se dezlantuia decit in momentul de incordare. Privit cu ochii unui grec de la Atena, putea fi luat drept un atlet ce-si calise trupul intr-una din scolile de gimnastica de sub muntele pe care se inalta Acropole. Semana cu acele statui in care sculptorul se straduise sa maiestreasca modelul de frumusete barbateasca.

La sfirsit, Duras si Rogus prezentara rezultatul intrece­rilor: treizeci de tineri indeplineau conditiile spre a fi alesi sa devina militari. Capnobotul striga pe fiecare, facindu-i semn sa se aseze pe linie in fata capeteniilor. Regele il privea atent pe Carpio, schitind un zimbet de satisfactie. Il intreba:

— Din ce parte a tarii ai venit tu, Carpio?

— De la Porolissum, Marite rege! Am fost adus de tara­bostele Sagitulp.

— Sa stii ca te opresc pe linga mine, vei fi capetenia garzii mele, dupa ce vei invata sa minuiesti bine toate armele!

— Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta, Marite

— Eu nu te iau sa te rogi, ci sa ma aperi, rise regele, intrerupindu-l.

Andra nu-si mai gasea locul. Alegerea lui Carpio o facea sa se infioare de un simtamint pe care nu-l mai incercase niciodata.

— Potoleste-te, Andra! ii sopti tatal.

— Imi pare bine ca regele l-a ales pe Carpio!

Tarabostele o privi o clipa rece, apoi pe fata lui rasari un suris plin de intelegere.

In cea de a treia zi, ultima, dupa care capeteniile urmau sa porneasca spre cetatile lor, regele, marele preot si tarabostii dadura roata Kogaionului, la toata coama prelunga a muntelui marginit de doua vai, si la mica cetate veche din apropiere, numita Cetatea de Munte, inaltata din timpuri stravechi pentru apararea muntelui sfint al dacilor, locul marelui altar al lui Zamolxis. Se oprira apoi pe platoul ce strajuia in partea de nord-vest terenul cercetat, lung spre rasarit de peste patru sute de pasi si lat spre miazazi de peste trei sute de pasi. De la inaltime, regele incepu sa explice, aratind cu mina spre punctele de pe intreaga supra­fata despre care vorbea:

— Pe toata intinderea pe care v-am plimbat vom con­strui doua cetati: una va fi cetatea de scaun a regelui, iar cealalta cetatea sacra, a Marelui preot, iar amindoua im­preuna vor forma — spun si eu ca romanii — capitala Daciei Mari. Ele vor fi aparate de ziduri si turnuri puternice de piatra, construite pe mai multe terase. Aici vom inalta cea mai mare si mai puternica cetate a Dacilor. Un drum pavat cu lespezi netede de piatra va urca pina la Marele altar. Nici un dusman nu va patrunde incoace, in inima Daciei. Alte cinci cetati, printre care si Sargedava, vor pazi intrarea in valea riului Sargetia. Pe toate cinci vom incepe sa le con­struim odata. In jurul cetatii de scaun va fi o adevarata salba de cetati intarite pentru aparare. Cetatea de pe acest loc, cea mai mare si mai puternica, se va numi Sarmizegetusa, adica cetatea intarita de pe munte. Asadar, aici vom intemeia capitala Daciei, formata din doua cetati: Sarmizegetusa — capitala politica a dacilor — locul de scaun al regelui, si Kogaionul — capitala sacra a poporului dac — locul de scaun al Marelui preot. In Sarmizegetusa vom construi cladiri pentru rege, pentru scribi, pentru capeteniile militare, pentru gazduirea oaspetilor, pentru garda, precum si magazii cu toate cele necesare: hrana, vesminte si arme. Dar nu numai atit, nevoile vor fi mult mai mari, tara o vom mari pina dincolo de Pathissus, Tyras si Dunaris, trebuie sa avem cetati de aparare pe tot cuprinsul tarii, in care sa poata merge negustorii ce vin din alte parti, sa poata vinde si cumpara tot ce este de trebuinta. Asa va fi la Gerrnisara, Apulum, Potaissa, Napoca, Tibiscum, Argedava, Succidava si in alte parti. Marele preot mi-a spus ca in tarile pe unde a umblat dacii sint numiti barbari, adica un fel de vecini care au ramas cam salbatici. Eu vreau sa le arat ca Dacia lui Burebista se va lua la intrecere cu Roma!

Acum sa va spun de ce am tinut sa cunoasteti cu totii ce vrem sa construim aici, pentru ca fiecare taraboste va trebui sa trimita mesteri pentru lucru: zidari, dulgheri, fierari, precum si cele necesare lor: hrana, vesminte si tot ce-i trebuie cuiva pentru a putea trai si munci. Sa nu cumva ca vreunul dintre voi sa ia in gluma cele ce spun. Va fi ars de viu tarabostele care nu va indeplini cuvintul meu! Ne trebuie aici si la cetatile din jur mii de oameni sanatosi, buni de munca; puteti trimite pe linga comati si sclavi. De cind ma gindesc la tot ce avem de facut — si sint atit de multe — nu-mi mai gasesc linistea. Intr-o noapte am visat ca ma aflam sus, in cer, in fata Marelui zeu, ii vorbeam despre tot ce ma ingrijora si asteptam sa-mi spuna care va fi soarta Daciei si a poporului dac. El ma privea cu un suris usor, mingiindu-si barba bogata, alba ca neaua. Dupa un rastimp, mi-a spus: „Rege Burebista, ia aminte: atunci cind Sarmizegetusa si Kogaionul vor cadea in miinile dusmanului, Dacia si poporul dac vor ramine cotropiti pentru totdeauna! Dar sa-ti spun si care va va fi dusmanul: Roma!” Asta ne-a sorocit Marele Zamolxis si asta va trebui sa o stie nepotii si stanepotii nostri. Acum ati aflat ce va fi Sarmizegetusa, se cade ca Marele preot sa vorbeasca despre cele ce ne-am sfatuit sa facem in cetatea sacra.

— A spus bine regele, se porni marele preot, trebuie sa ne luam la intrecere cu Roma. Am si inceput-o: Roma are un Senat; la noi regele a infiintat un Sfat al tarii; Roma are numerosi scribi, filozofi si retori, va trebui sa avem si noi; romanii au un Mare templu al lui Iupiter, iar dacii vor avea un Mare sanctuar al lui Zamolxis. Vom inalta pe Kogaion constructii in care scribii sa scrie si sa pastreze istoria Daciei, unde tinerii nostri sa invete ca si cum ar merge la o scoala din Atena, prin ei cultul lui Zamolxis sa fie intarit si raspindit la toti dacii. Iar mai presus de toate, vom construi Marele sanctuar, care va fi Marele templu al lui Zamolxis, simbolul de unire a poporului dac. Sanctuarul nostru va avea saizeci de coloane, va fi inconjurat cu ziduri de piatra, se va intinde la peste saptezeci de pasi in lungime si treizeci in latime, aratind din vale ca o constructie uriasa, asa cum am vazut un templu — ii spune Parthenonul — pe Acropo­lele de la Atena. Pentru asta toti tarabostii sa ia aminte: capnobotii vor umbla prin tara pentru a stringe oamenii ne­cesari lucrarilor de pe Kogaion; cei ce se vor opune vor fi dati judecatii Marelui zeu! Asa cum a spus regele, avem atitea de facut, incit ne trebuie multa indirjire si rabdare.

Regele asculta privind spre vale. Vedea un calaret urcind in galopul calului. Din apropiere il recunoscu, era un luptator din garda ramas in cetate, la Sargedava. Acesta sari din sa si saluta:

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, Marite rege! Am fost trimis sa-ti spun ca a venit un calator de la Dionysopolis.

etatea Arcidava devenise un loc de liniste. De cind regele facuse din Sargedava cetatea sa de scaun, de la Arci­dava plecasera capeteniile militare, cei mai multi dintre ne­gustori si toti cei ce traiau insotind oastea sau erau legati de treburile tarii. Pina la construirea unei locuinte in noua cetate Sarmizegetusa, familia regelui urma sa traiasca intr-o situatie de provizorat, de aceea putea fi gasita cind la Sar­gedava, cind la Arcidava. Tot asa se petreceau lucrurile si cu familia tarabostelui Oroles, in asteptarea terminarii con­structiilor la cetatea Carsidava. Dupa ce luase parte la adu­cerea marii jertfe pe Kogaion si la intrecerile tinerilor ce aveau sa devina capetenii militare, regina Theia luase pe Serena si plecase la Arcidava, desi Duras si Carpina se ara­tasera bucurosi sa ramina la ei oricit vor dori. Serena nu se invoise sa mearga decit insotita de Andra, iar tarabostele Oroles nu se impotrivise. De la sosire fetele erau nedes­partite, cea mai mare parte din zi si-o petreceau umblind prin cetate si pe plaiul din apropiere, pina la marginea padurii.

Daca si-ar fi patruns in suflet una, alteia si-ar fi dat seama ca fiecare ascundea ceva si fiecare isi stapinea greu dorinta de a se destainui. Intr-o zi, era pe la sfirsitul prinzului, cu­legeau flori pe pajiste cind vazura un batrin comate, venind pe poteca ce iesea din padure. Ajuns in agropjere, acesta se opri mirat si, trecindu-si degetele prin barba, dadu binete:

— Ma rog Marelui zeu pentru fericirea voastra, zeitele mosului! Cine nu se bucura numai vazindu-va?

— Si noi ne rugam pentru sanatatea ta, mosule, raspunse Andra. Vrei sa te duci in cetate?

— Ba! Ce sa caut acolo? De cind regele a plecat — Ma­rele zeu sa-l tina viata lunga — cetatea parca a ramas pustie. Daca el mai era aici, as fi zis ca sinteti fiicele lui — am auzit ca are doua — dar cum el a parasit aceste locuri, nu cumva sinteti doua zeite?

— Si daca am fi ce ai gindi? se grabi Serena.

— Ca din dorinta de a va juca, ati coborit pe pamint sa-i chinuiti pe muritori. Asa a fost odata un flacau, pe vremea aceea eu eram mic, sa tot fi avut zece ani, lumea spunea ca ii frinsese inima o zeita si el o cauta pretutindeni. Pe cine intilnea intreba: „N-ai vazut o fata frumoasa ca florile, alba ca neaua, luminoasa ca soarele?” Oamenii sint unii buni, altii rai; unii il priveau cu mila, altii se inveseleau pe seama suferintii lui. A murit sarmanul tinar, in chinuri grele, plins de toate femeile.

Andra incerca sa-l intarite, sa-i scormoneasca pofta de vorba:

— Atunci, te temi ca si noi am putea sa-ti furam inima, sa te facem sa umbli fara rost chinuit?

— Hei, zeitele mosului, inima mea e beteaga, nu aveti ce sa mai faceti cu ea. In tinerete si eu am furat o zeita; acum ea este baba mea. O vazusem in curtea unei casute de la marginea padurii mari ce se lasa pe povirnisul dinspre Dunaris si-mi ramasese inima la ea. Am pindit-o in mai multe zile, pina am vazut ca a ramas singura acasa, m-am repezit, am urcat-o pe cal si am pierit cu ea in munte. Ce mi-am zis: daca e zeita, sa vad ce o sa-mi faca?

— Si ce a facut, mosule? Te-o fi prefacut intr-o stana de piatra Il intreba Andra.

— Ei, as, ce sa faca Asa cum sint fetele s-a lasat in bratele mele. Mi-a adus pe lume patru flacai si trei fetite, toate ca niste zeite. Acum sintem batrini, dar sa stiti ca baba mea se tine tare bine. Dar m-am luat cu vorba. Ma grabesc, ma duc la garda cetatii sa spun ca am simtit cum umbla cineva prin padurea din partea cealalta a muntelui. Ma tem sa nu fie niscaiva cete de scordisci. De cind au aflat ca nu mai este regele la Arcidava, celtii indraznesc sa patrunda mult incoace. Am plecat, zeitele mosului. Va urez sa aveti parte in viata numai de fericire!

Batrinul porni grabind pasii pe poteca ce urca usor spre cetate. Un timp fetele il petrecura cu privirea.

— Sa avem parte numai de fericire! murmura Andra oftind.

— Spune-mi, Andra, la cine te gindesti? Ti-ai ales tinarul linga care crezi ca ai putea gusta fericirea? o intreba Serena, in timp ce se aplecase sa rupa o floare.

Andra o privi mult timp. In sufletul ei se dadea o lupta. Nu indraznea sa-si descarce sufletul, de teama ca nu cumva sa-si dea seama ca inima Serenei batea pentru acelasi tinar. De atunci, din ziua intrecerii pe Kogaion, nu mai aflase nimic despre el.

— E departe! Nu l-am vazut decit o singura data!

— Cit de departe? insista Serena, cu gindul la o alta departare care o chinuia.

— Departe la Sargedava! Serena, mi-e frica, ma framinta teama ca si tu si tie ti-a ramas inima la el

— Daca e la Sargedava Al meu e departe departe Haide, spune odata! De ce te feresti de mine?

— Carpio murmura, ca si cum nu indraznea sa-i ros­teasca numele.

— Carpio? Flacaul acela care a iesit primul la toate intrecerile? Si mie mi-a placut, arata minunat, dar sa stii ca nu mi-a furat inima. Si ai inceput sa-l iubesti?

— As vrea sa-mi traiesc viata alaturi de el!

— Dar e fecior de comate, Andra, tarabostele Oroles nu se va invoi sa-si dea fata decit tot dupa un taraboste.

— Carpio e altfel Citeodata imi alearga mintea ca in povestea cu Fat-Frumos Poate ca si el este fecior de tara­boste, dar nu stie. Ceva din adincul sufletului ma impinge sa ma incred in el. Stii ca intr-o noapte l-am visat? Fara sa-mi spuna vreo vorba, a venit intins spre mine, m-a luat in brate si m-a sarutat, soptindu-mi: „Marele zeu ne-a sortit sa fim unul al altuia”. Apoi a pierit. Cind m-am trezit am inceput sa pling. Si ce daca este fecior de comate? Va trai mai mult pe linga rege, va deveni capetenie militara, se va dovedi viteaz De multe ori ma gindesc la Comosicus, si el iubeste o fata de comate, i-a jurat credinta pentru toata viata. Tata a aflat si tace. Cu tatal ei se poarta cit se poate de frumos. Acum spune-mi si tu, Serena, unde este al tau? Ai zis ca departe departe

— La Dionysopolis!

— Cine, Comosicus? Cum a fost cu putinta? De ce pina acum nu mi-ai spus? Dar el nu banuieste nimic nu poate sufletul lui este dat alteia Daca as fi stiut, te ajutam

— Ar fi fost fara folos Sint fata de rege, nu pot sa-mi aleg sotul, el imi va fi dat. Nici Carpina nu si l-a ales, a plecat la Duras, facind voia lui tata. De multe ori, inca de cind eram mai mici, dupa ce se juca si ne facea voia, nu uita sa ne intrebe daca intotdeauna il vom asculta, vom indeplini ceea ce ne va cere el. M-am obisnuit cu acest gind, nu-l voi supara niciodata pe tata. Pentru asta n-am vrut sa afle Co­mosicus de dragostea mea. Cind tata ma va lasa sa aleg. poate ca atunci va fi prea tirziu

Destainuirea Serenei intrista pe Andra. Se vedea nepu­tincioasa, nu putea sa o ajute. Pe Ina o iubea mult, o avea in suflet ca pe o sora. In acelasi timp insa, marturisirea ei facuse sa-i creasca pretuirea, o simtea mai apropiata, inimile lor se contopeau in dorinte despre care amindoua se indoiau ca se vor indeplini vreodata. Porni sa culeaga flori, framintindu-si gindurile. Serena se aseza pe o buturuga si incepu sa-si faca un buchet. In jurul lor se intindea linistea plaiului, usor tulburata de ciripitul pasarilor si fosnetul frunzelor copacilor. Deodata tacerea se sparse in ropote de cai, pe care ecoul padurii le aducea spre ele intarite. Andra zari departe, dincolo de cetate, pe drumul ce venea dinspre Tibiscum, un pilc de calareti apropiindu-se in galop, insotit de un val de praf ce se destrama in urma. Speriate, fetele alergara spre portile cetatii. Strajile din turnurile de paza incepura sa sune ca pentru primirea unui oaspete. Dupa putin timp pe lespezile de piatra ce pavau curtea rasunara ropotele cailor. Andra privea si nu-i venea sa-si creada ochilor, in fruntea calaretilor era tatal ei, dupa el venea Carpio, apoi se insira garda. Tarabostele sari din sa, saluta respectuos pe Serena, apoi isi im­bratisa fiica.

— Am venit sa va iau, le spuse grabit. Regele este in­grijorat. Iscoadele noastre au adus vestea ca cete de scordisci se pregatesc sa patrunda pe pamintul nostru. Cetatea Arcidava este prea aproape de hotarul cu ei, ar putea ajunge aici in mai putin de o zi, daca luptatorii de acolo nu-i vor opri si alunga inapoi. Ce va uitati asa la el? continua tarabostele, vazind ca amindoua priveau mirate spre Carpio. E un flacau de nadejde, va deveni capetenia garzii regelui.

Tarabostele Oroles se aratase nerabdator sa vina sa-si ia fiica. De fapt pericolul nu era prea mare, pentru ca Duras pornise de-a dreptul in calea scordiscilor, insotit de cetele de luptatori ale capeteniilor din cetatile Tibiscum, Aizizis si Berzobis.

Spre seara, Andra iesi in curte si se indrepta spre poarta cetatii. Pornise fara tel, nu-si gasea stare, parca era intr-o cautare de scopul careia nu-si dadea seama. Tresari cind in apropierea turnului cel mare il intilni pe Carpio.

— Il caut pe tata, se grabi ea, negasind ce sa spuna altceva.

— Tarabostele este cu capetenia garzii la grajdul cailor.

— As vrea sa stiu cind plecam

— Dupa cum este voia reginei, poate chiar miine.

— Te-am vazut pe Kogaion in intrecerile acelea Nu-mi puteam stapini risul cind din goana calului spargeai bur­dufurile pline cu apa.

— Marele zeu mi-a ajutat

— El? Nu istetimea ta?

Se priveau unul pe altul incurcati, fiecare uimit de fru­musetea celuilalt, amindoi nutrind dorinte nedeslusite, cu o speranta ce se pierdea in negura indoielii.

— Tot asa voi strapunge cu sulita in lupta si pe dusmanii tarii sau ai regelui! Ti-am auzit numele Andra Cind il rostesc in gind, parca vad cu ochii mintii o zeita Ce om bun este tarabostele Oroles, cind imi vorbeste ma sfatuieste ca un tata. Stiu multe despre Comosicus, de cite ori isi aduce aminte cite ceva despre el, batrinul imi povesteste.

— Batrinul murmura Andra. De ce ii spui asa, tata nu arata ca un mosneag.

— Nici nu este. Asa m-am obisnuit. Acolo la noi, prin partile Porolissumului, tinerii spun la cei mai in virsta badie, adica batrine.

Fata il asculta, framintind in suflet altceva. Indrazni:

— Spune-mi, Carpio, cind o sa-ti placa o fata ce vei face?

El ramase o clipa descumpanit, cautind un raspuns.

— La noi se face dupa obicei, flacaul spune mamei pe care fata o doreste, iar ea, batrina, descurca lucrurile

— Dar tu nu ai cu tine pe mama

— Nu stiu ce as face Poate tac asa in mine sufar Dinspre grajduri se ivi tarabostele, insotit de capetenia garzii cetatii.

— Aici erai, Andra? Sa te pregatesti din vreme, miine pornim din zori spre Carsidava. Acum sa mergi cu mine sa-ti arat un minunat minz al regelui, care va fi cel mai de rasa cal din Dacia. Vii si tu cu noi, Carpio?

egele Burebista si Marele preot Deceneu erau plecati de multa vreme prin tara, se opreau deseori pe la cetatile tarabostilor si prin satele comatilor, cautind sa se convinga cum traia poporul, pentru a-si da seama in ce fel sa intocmeasca legile, incit pretutindeni sa se intinda multumirea si linistea. In acelasi timp, urmareau modul in care se alcatuiau in fie­care cetate noile formatii militare si se alegeau oamenii ce trebuiau trimisi la santierele de constructie a noii cetati de scaun Sarmizegetusa si a cetatilor de aparare din jur. Adinc preocupati de cele ce se cereau facute fara prea multa intirziere, aproape ca nu bagasera de seama ca sosise toamna. Prin gradini, livezi si podgorii se culegeau de zor fructele si strugurii, se scotea mustul si se prepara vinul. In drumurile lor, ii izbi un lucru ce incepu sa le dea adinc de gindit, pretutindeni pe unde treceau munca era facuta mai mult de femei si copii, in timp ce barbatii se adunau mai multi la un loc si taifasuiau cu oalele de vin in miini sau, cei mai re­trasi, dormeau pe la umbrele caselor si pomilor. Intr-un loc surprinsera cum un comate luat de taria vinului isi batea fara mila nevasta, in timp ce copiii tipau, framintindu-se in jurul lor neputinciosi. Cuprins de furie, regele porunci capeteniei garzii sa-l lege pe nemernic si sa-i traga la spate douazeci de lovituri de bici, insa marele preot se grabi sa intervina:

— Marite rege, acum ar fi biciuit in zadar, omul beat este ca o fiara, nu-si da seama ce face. Crezi ca daca dai cu ciomagul intr-un animal, stie pentru ce l-ai batut? Nu-l indreptam biciuindu-l, ci oprindu-l de a-si mai tulbura mintea cu vin.

Intr-o zi, era spre seara, ajunsera la Rasidava, cetatea tarabostelui Burrennus. De cum intrara, vazura multa forfota printre comatii si sclavii ce erau alungati de straji in partile mai dosnice, spre magazii si grajduri. In mijlocul curtii statea tarabostele, beat, sustinut de seful garzii sale.

— Ce se petrece aici? intreba regele cu banuiala.

— Nimic, Marite rege! se grabi capetenia garzii.

— Marite rege, eu sint tarabostele Burrennus, incepu impleticindu-si limba, si-ti urez bun venit! Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta!

Privindu-l cu sila, regele ordona garzii sa stringa imediat pe toti oamenii — comati si sclavi — sa-i aduca in fata sa.

— Eu, Marite rege, sint in cetatea mea, pot sa fac ce vreau cu comatii de pe mosia mea si cu sclavii mei! continua tarabostele, incilcind vorbele, abia tinindu-se pe picioare.

Regele nu-l asculta, urmarea nerabdator adunarea oa­menilor. Vazu citiva cu camasile sfisiate, zgiriati, cu fetele naclaite de singe.

— Ce s-a intimplat cu voi? Cine v-a batut? ii intreba stapinindu-si greu supararea.

Raspunse un comate, caznindu-se sa se tina drept:

— Nu ne-a batut nimeni, Marite rege!

Cuprins de furie, regele se intoarse spre capetenia garzii cetatii:

— Sa-mi spui tot ce s-a petrecut aici! Daca incerci sa-mi ascunzi ceva, pun sa te arda de viu!

— Marite rege, e un obicei vechi, asa se face aici la Rasidava de multi ani. Cica e inveselire. Sint strinsi multi comati si sclavi, li se da vin sa bea pe saturate, apoi sint pusi sa se lupte intre ei. De fapt nu e lupta dreapta, mai mult se bat. Cel ce iese mai tare, mai primeste o ulcica. Cei ce stau pe de laturi privesc si rid. Asta se petrece cu comatii., dar

— Ce? Spune tot! se rasti regele.

— Cu sclavii este mai rau. Sint impinsi sa se bata pina cade aproape mort unul din ei. Citeodata sint lasati sa lupte folosind cutite sau spade si scuturi, atunci sfirsitul este moartea.

— Ca gladiatorii din circurile Romei! murmura marele preot, clatinind intristat capul.

Intre timp tarabostele se mai dezmeticise, isi dadea seama ca gresise infruntind pe rege. Indemna, rostind cu grija vorbele:

— Marite rege, sa mergem inauntru, sinteti infometati si obositi, ca omul venit de la drum lung. Nu lua in seama jocurile noastre

In fata regelui statea un comate batrin, pletele albe iesite de sub caciula ii fluturau pe linga urechi. Ii facu semn sa se apropie:

— Mosule, citi ani ai? il intreba, incurajindu-l la vorba.

— Nu prea stiu, Marite rege, eram flacau cind tatal tau, tot Burebista, a venit la Arcidava ca rege si s-a batut cu scordiscii.

Continua sa-l intrebe cu voce scazuta, aplecindu-se spre urechea lui:

— Spune-mi cinstit, batrine, tarabostele vostru se imbata des?

— Pai, stiu eu ce sa zic?! Asta n-ar fi treaba mea Si-apoi, el este tarabostele, stapinul

— Sa nu uiti ca ai alaturi de tine pe rege! ii sopti apasat.

— Apai, sa-ti spun, murmura batrinul, aud lumea ca mai in fiecare zi este asa ca acum.

Sus, in incaperea de oaspeti a cetatii, tarabostele se arata supus, pregatit sa-i ceara iertare pentru starea in care il gasise, dar regele vorbi despre altceva, ca si cum nimic nu vazuse, desi in suflet fierbea de minie.

A doua zi pornira la drum din zori. Pe rege il mira ta­cerea marelui preot. Era obisnuit sa-l asculte povestind cele vazute pe meleagurile indepartate pe unde umblase. Tacerea insemna framintare. Pe la vremea prinzului intrara intr-un sat. Mergeau in trapul cailor, privind prin curti, gradini si livezi. Nu vazura la treaba decit femei si copii. Intr-o raspintie, regele se opri. Ordona garzii sa aduca in fata sa mai multe femei. Curioase, multe se adunara in fuga. Nimeni din multimea strinsa in graba nu stia ca se aflau in fata regelui si a marelui preot, nu-i mai vazusera niciodata.

— Spuneti-mi, nevestelor, ce trebaluiti voi pe acolo prin gradini si livezi? le intreba regele.

Raspunse una mai tinara, vioaie, cu privirea focoasa:

— Pai, avem multe de facut, bunule taraboste: culegem poamele, taiem pomii cu craci uscate, ingrijim vita de vie pentru iarna, intarim gardurile Cite treburi nu sint de facut in gospodaria unui om!

— Dar barbati nu aveti? Ei unde au plecat?

Femeia focoasa izbucni in ris:

— Arde-i-ar focul! Ce, mai poti sa faci ceva cu ei? Cum se scoala dimineata ii vezi cu oala de vin in mina; n-o lasa pina nu cad beti crita. Acum toti dorm bustean. Se trezesc dupa-amiaza si iarasi pun mina pe oale.

— Asta inseamna ca nici voi nu stati cu gura pe ei, sa-i indemnati la treaba.

— Ehei, bunule taraboste, s-a intimplat si una ca asta, si ce a iesit! O femeie din capul satului a inceput sa-si certe barbatul, iar el indirjit de vin a luat-o la bataie. Auzindu-i, vecinul a facut la fel, a inceput sa-si snopeasca nevasta. Dupa ei s-au luat si altii, asa ca s-a intins harmalaia in tot satul, nu se auzeau decit vaietele femeilor si latratul ciinilor. De atunci ii lasam in pace, cu ei sau fara ei, ne e totuna. Nici Marele zeu nu mai are ce sa le faca. D-asta si tarabostele Burrennus e suparat foc, cica in satul asta nu merge bine treaba.

Framintindu-si barba, regele isi reaminti cele ce vazuse in cetatea tarabostelui. Ofta ingrijorat, in acea calatorie des­coperise o alta fata a Daciei, a poporului dac. Privi spre marele preot, Deceneu cata undeva departe pe deasupra fe­meilor, cu fata impietrita intr-un zimbet sters ce-i oglindea mihnirea din suflet.

— Si asa vreti sa va traiti toata viata?

— D-apai, ce putem sa facem, bunule taraboste i Si Marele zeu si-a intors fata de la noi, ca, de-ar vrea sa ne ajute, ar usca toate viile! se grabi sa raspunda tot femeia focoasa.

Alaturi de ea sedea o batrinica, asculta tinind mina la gura, clatina capul la rastimpuri, aratindu-si astfel acordul cu cele auzite. Regele de mult o cerceta cu privirea.

— Ia spune-mi, matusico, i se adresa el, in tineretea ta tot asa faceau barbatii? Cum ti-ai trait viata alaturi de omul tau?

— Am avut om de isprava, bunule taraboste, cit e ziua de mare nu se oprea din munca, dar mi l-a luat Marele zeu. Pe vremea noastra nu se pomenea sa fie barbatii ca acum; atunci bea omul o canuta de vin la o zi mare, si-atit. S-a ticalosit lumea, bunule taraboste!

Regele strinse friul calului, pregatindu-se de plecare. Cele auzite il tulburasera adinc. Rosti, cautind sa-si stapineasca supararea:

— Intariti-va sperantele, nevestelor, se va gasi un mijloc prin care barbatii vostri sa fie adusi pe calea cea buna! Zeul cel mare sa fie cu voi!

Dadu pinteni calului si se indrepta insotit de un val de praf, urmat de marele preot si de garda. Se grabea, trebuia ca pina la caderea serii sa ajunga la cetatea Tibiscum. In drumul sau era mica cetate Rehidava. Se opri sa vada ce faceau cei ce strajuiau acolo. Ceea ce gasi nu-l mai surprinse, toti erau prinsi de taria vinului. Cetatea era folosita numai pentru paza drumului ce patrundea in trecatoarea ingusta din apropiere, locul unde deseori cete de tilhari opreau sirurile de care si le jefuiau.

Dupa citeva zile, revenit la Sargedava, regele se grabi spre santierul noii cetati de scaun, Sarmizegetusa, sa vada cum inainta lucrul. Pretutindeni gasi dezordine, se incepusera citeva sapaturi si se lucra de mintuiala: oameni putini, supra­veghere slaba, nici o urma de organizare. Intelese ce se pe­trecea: vinovatul era tot vinul. In fiecare seara hauleau vaile din jur de chefurile comatilor adusi pe santier, care, cu o largime de suflet izvorita din ulcele, se omeneau cu sclavii dati de tarabosti pentru lucrari. Abatut, se opri la umbra unui copac, se aseza pe o buturuga si isi prinse capul intre miini. Tot ce gindise, tot ce pregatise se prabusea in nepu­tinta si dezordine. Nu se indoia, era convins ca si pregatirea oastei incredintata tarabostilor se afla in aceeasi stare, ca si lucrarile pentru noua cetate. Cu cine sa porneasca impo­triva scordiscilor, tauriscilor, bastarnilor si odrisilor pentru a-i elibera pe dacii subjugati? Cu cine sa inalte cetati de aparare, de care tara marita avea nevoie in fata pericolului roman? Cum putea sa lupte cu intreg poporul, pentru a-l intoarce pe calea cea buna, sa-l faca sa se lepede de patima betiei? Era inconjurat de citeva capetenii destoinice, dar mai departe nu vedea decit delasare si nepasare. Deodata se infiora: va incepe sa pedepseasca, sa judece, sa arunce in sulite, sa arda de viu pe oricine va fi prins ca nu da ascul­tare cuvintului sau, fie taraboste, fie comate. Se salta de pe buturuga si porni in sus spre Kogaion, urmat de garda. Vazu ca la marele sanctuar lucrul pornise mai bine, se lucra mai cu spor. Il gasi pe marele preot intre capnoboti: sfatuia, incu­raja, poruncea, ameninta, fara sa-si piarda calmul, ca si cum tot ce facea fusese dinainte bine gindit. In citeva clipe toti iesira. Ramasera singuri. Deceneu nu astepta ca regele sa spuna ceva, incepu el:

— Esti mihnit, si banuiesc de ce.

— N-ai venit pe la mine sa ne sfatuim

— Niciodata nu ma grabesc, Marite rege, nu pornesc ceva pina nu chibzuiesc adinc: cit din ceea ce obtin va fi bun si cit va iesi rau. Poporul este ca un val — eu am vazut marea rascolita pe vreme de furtuna — nu i te poti opune, trebuie sa te lasi purtat de val pina se potoleste stihia.

— Sa-l las sa se zbata in mocirla? Sa nu alung veneticii, care au cotropit pe dacii ce traiesc dincolo de hotarele de acum? Sa nu mai intaresc cetatile de aparare?

— Dar eu nu spun asta, Marite rege! Gindul meu alearga in alta parte: un rege trebuie sa fie si sa ramina iubit de popor, daca vrea sa-l adune in jurul sau, asa cum tine matca albinele strinse intr-un stup.

— Si ce trebuie sa fac, Deceneu?

— Sa-i lasi pe altii sa te ajute. Marite rege, poporul primeste si suporta cu resemnare orice nenorocire vine de la o putere careia nu poate sa i se opuna, de care se teme. O iarna grea, un cutremur, o furtuna cu inec, o seceta nu-l face sa se revolte, vede in ele voia Marelui zeu. Sa pornim ceva, pe care trebuie sa o dam drept porunca lui Zamolxis, sa spunem poporului ca se supune judecatii Zeului cel mare acela care nu va da ascultare, taraboste sau comate. Eu, capnobotii si preotii te vom ajuta. Am chibzuit indelung, Marite rege, mi-am dat seama de supararea ta, te am in suflet, prin tine vad intregul neam al dacilor. Mi-am zis ca poporul nu poate fi trezit din starea de amorteala in care a ajuns decit stirpind raul. Daca noi nu am fi umblat prin tara, n-am fi stiut de halul de stricaciune la care au ajuns cei mai multi dintre barbati, cazuti prada viciului betiei. Pentru a curma acest flagel, trebuie scoasa din radacini si arsa vita de vie, trebuie varsat prin riuri si balti vinul pe care l-au stors toamna asta!

— Cum poti sa gindesti ca ar fi cu putinta?!

— Cu ajutorul lui Zamolxis si al meu, Marite rege. Ma voi aseza intre tine si popor, voi sustine ca asa este porunca Marelui zeu, eu si capnobotii mei vom judeca pe cei ce nu dau ascultare si ii vom pedepsi fara crutare. Cind un popor aluneca pe panta decaderii, nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a-l readuce pe calea cea buna. Procedind astfel, nimeni nu va privi cu ura spre rege, iar el va putea sa-si continue fapta inceputa, aceea de a elibera si uni pe toti dacii, de a infaptui Dacia Mare la care visam amindoi.

— Pentru mine, bunule Deceneu, tu esti Zeul cel Mare!

— Sint un muritor de rind, Marite rege! Aminteste-ti ce ti-am vorbit cu sinceritate atunci, in cetatea Arcidava, ti-am spus ca eu nu cred in existenta si puterea lui Zamolxis, insa trebuie sa-l sustin, sa-l prezint ca pe o realitate vie, pen­tru ca este necesar. In Elada, la Atena, erau multi filozofi care nu credeau in zei, ci in puterea si destoinicia omului. Acum pe umerii nostri purtam soarta poporului dac.

Timp de mai multe zile, preotii au imprastiat in toata tara vestea ca pe marele altar de pe Kogaion se va aduce o noua jertfa, ceruta de zeul cel mare pentru a scapa poporul dac de o mare nenorocire. Care anume era pericolul nici ei nu-l stiau, spuneau ca el va fi anuntat de marele zeu prin gura marelui preot. De la fiecare cetate, tarabostele trebuia sa aduca din fiecare sat de pe mosia sa cite un comate cu nevasta lui. Intre timp capnobotii se ingrijira sa aleaga pe cel ce va fi adus mare jertfa: pe un tilhar care omorise o vaduva pentru a o jefui. De multe ori preotii procedau in acest mod, lasind poporul sa creada ca asa cazusera sortii.

Ceremonia marii jertfe incepu dupa ritualul obisnuit, corul preotilor facu sa rasune vaile din jurul Kogaionului, iar multimea se lega, prosternindu-se, ca se va supune poruncii marelui zeu si va urma fara sovaire pe rege. Marele preot pieri prin fumul de tamiie in grota din stinca, ramase acolo o vreme, in timp ce corul intona un imn de slava. Iesi invaluit de valul de fum, se apropie de marele altar si, cu voce ce facu multimea sa se infioare, incepu sa vorbeasca, privind spre cer, tinind bratele in sus:

— Mare zeu, am venit in fata credinciosilor tai spre a le face cunoscuta porunca ta. Le spun, Mare zeu, ca cei ce nu vor da ascultare se supun judecatii tale; le spun, Mare zeu, ca cei vinovati vor fi arsi de vii aici in fata Marelui altar; le spun, Mare zeu, ca toata familia aceluia care ti-a calcat voia va pieri in suferinta; le spun, Mare zeu, ca tu esti hotarit sa salvezi poporul dac, sa-l faci sa nu cada in robia hoardelor care vin de aiurea si incearca sa se stator­niceasca pe pamintul nostru. Asa vor face cu totii, Mare zeu, vor smulge din radacini vita de vie si o vor arde, vor varsa si arunca pe cimpuri si in riuri vinul pe care il au si vor deveni oameni cumpatati! Da, Mare zeu, poporul se leaga cu juramint ca va da ascultare poruncii tale! Nu vor avea odihna, Mare zeu, capnobotii si preotii vor umbla pretu­tindeni sa vada daca toti ti-au facut voia, iar pe cei vinovati ii vom aduce in fata judecatii tale!

Un murmur surd se intinse pretutindeni, plutind in valuri pe deasupra multimii, femeile se rugau napadite de recu­nostinta catre Zamolxis, in timp ce barbatii, cu totul descum­paniti, se priveau impietriti, neindraznind sa-si verse obida din suflete. Ceea ce auzisera nu se mai pomenise in Dacia, nu le venea sa creada, tot sperau ca pina in cele din urma amenintarile marelui preot vor fi date uitarii pe masura scurgerii timpului. Erau in prag de iarna, gindeau ca pina in primavara se vor schimba multe.

Intr-o zi, pe la sfirsitul lui noiembrie, capnobotul Rogus cu garda sa de preoti se opri la cetatea tarabostelui Orios, in apropiere de Apulum. Vazuse in drumul sau ca pe mosia aceea nu se scosese si nu se arsese nici un butuc de vita de­vie, ceea ce-l facuse sa cada la banuiala ca nici vinul nu fusese varsat si imprastiat. La vederea preotilor, strajile cetatii in­chisera portile si incepura sa sune din cornuri ca pentru lupta, asa cum aveau porunca. Tarabostele iesi in intimpinarea lor:

— Marele zeu sa fie cu tine, Mare preot! il primi el pe capnobot, cautind sa se arate bucuros de oaspeti. Daca vrei sa poposesti la mine, poti sa ramii cite zile doresti.

— Si cu tine, taraboste Orios, sa fie Marele zeu, daca nu l-ai suparat. Ce gindesti sa faci cu vita de vie? Dar in beciuri mai ai vin? Sint trimis de Marele preot

Tarabostele nu-l lasa sa sfirseasca ce voia sa spuna:

— Eu nu ascult decit de rege, el nu mi-a cerut nimic. Datina noastra din strabuni nu s-a schimbat, fiecare taraboste este stapin pe cetatea, mosia, comatii si sclavii sai.

— Nu te temi de judecata Marelui zeu, taraboste?

— Daca ma ameninti, pun suajile sa te alunge!

— Am plecat, taraboste Orios, murmura capnobotul, intorcind calul. Ma voi ruga Zeului cel Mare pentru ierta­rea ta!

In satul de la poalele dealului pe timpla caruia se inalta cetatea, capnobotul puse garda sa caute prin colibele si beciu­rile comatilor. Preotii gasira nenumarate burdufuri, cofe, oale si butoaie pline cu vin, puse la pastrare, ca pentru iarna. Ingroziti, unii comati le scoasera si le varsara in vazul lor, altii se aratara nepasatori, nutrind gindul ca peste noapte sa le duca in locuri tainice, unde nu vor putea fi gasite.

Dupa doua zile, un capnobot trimis de pe Kogaion anunta pe tarabostele Orios ca era chemat de marele preot. Acesta refuza sa se prezinte. Totul fusese insa dinainte pregatit, cete din oastea preotilor incercuira cetatea si satul, se dezlantui o lupta scurta si tarabostele se vazu nevoit sa se predea. O data cu el au fost luati si citiva comati de pe mosia sa.

Din nou au fost strinsi pe Kogaion toti tarabostii si cite o pereche de comati din fiecare sat. La judecare marele preot se arata neinduplecat, dovedi o energie ce-l facea de nere­cunoscut. Cind regele ii sopti ca era periculos sa fie dat mortii un taraboste, Deceneu rosti cu profunda convingere:

— Traim un moment greu, Marite rege, este in joc soarta Daciei! Pierdem un taraboste si un comate, dar trezim la viata un intreg popor!

Dintre comati se stabilise dinainte unul care sa fie judecat alaturi de taraboste. Momentul de incordare maxima se dovedi la iesirea marelui preot din grota invaluit de valul de fum, cind, apropiindu-se in fata marelui altar, a strigat:

— Marele zeu a poruncit ca acesti doi vinovati sa fie arsi de vii! Daca poporul dac nu-i indeplineste voia, va fi lovit de pirjol, cutremur, traznete si molime! Mare zeu — continua apoi, schimbind tonul spre implorare, ridicind bratele — poporul se leaga sa nu mai iasa din voia ta si te roaga sa-l ierti!

Ingrozita, multimea izbucni, facind sa rasune vaile:

— Ne legam, Mare zeu! Te rugam sa ne ierti, Mare zeu!

Acolo, in apropierea marelui altar, tarabostele Orios si comatele si-au dat sfirsitul in flacari, in timp ce corul intona un imn de slava marelui zeu.

Cele petrecute s-au intins ca fulgerul pe tot cuprinsul tarii.

In acea toamna, a carei vreme buna s-a prelungit mult, pe deasupra Daciei a plutit un val de negura cu puternic miros de vin, amestecat cu inecaciunea fumului ce se inalta din gramezile buturilor de vita de vie care ardeau pe coastele dealurilor.

omosicus ardea de nerabdare sa se inapoieze acasa, il chinuia dorul de Ina. In curind urmau sa se implineasca doi ani de cind venise la Dionysopolis. Timpul se scursese destul de repede, il ajutase prietenia lui Theon, fiul cel mare al lui Acornion, cu care se potrivea in multe privinte, erau si de aceeasi virsta. De fapt si cu ceilalti copii ai dionysopoli­tanului: Hector — de treisprezece si Egina — de unsprezece ani, traia intr-o apropiere atit de strinsa, incit unui strain de casa ii parea o legatura frateasca. In cetatea de pe tarmul Pontului Euxin viata se desfasura tumultuoasa, ca in oricare asezare intemeiata de grecii intreprinza­tori, in cautare de cistiguri bune si usoare, negustori cu corabii incarcate de marfuri veneau si plecau fara incetare la Histria, Tomis si Callatis sau chiar mai departe, spre Bizant si Atena. Casa lui Acornion era mare si frumoasa, el trecea in cetate drept un om bogat, se bucura de o aleasa consideratie din partea con­cetatenilor. Constructia era o imbinare de elemente elenistice si romane, cu peristil interior al carui portic fusese orientat spre miazazi, pentru ca soarele sa patrunda cit mai mult timp in incaperi. In andron, sala in care aveau loc banchetele, pardoseala era de mozaic cu desene din combinatii ale rosului cu albul si cu negrul, iar alaturi, in camera de primire, pusese marmura alba frumos lustruita. Mai departe, tot la parter, se intindeau bucataria, baia, camara si boxele unde dormeau sclavii. Deasupra se aflau: camera sotilor, incaperile copiilor, precum si a femeilor — gineceul.

Cind sosise Comosicus, Acornion se vazuse pus intr-o situatie greu de impacat: Theon sfirsise scoala gramatistului, unde invatase sa scrie si sa citeasca, trecuse la aceea a pedotribului — profesorul de gimnastica, iar Hector era prea mic pentru a insoti prin cetate pe dacul putin obisnuit cu lumea ce forfotea pe strazile inguste. Ii venise in ajutor faptul ca „barbarul” —asa cum se spunea dacilor prin cetatile de pe tarmul Pontului Euxin — stia sa scrie si sa citeasca chiar in limba greaca, iesise din incurcatura angajind pe Kallis­thene, profesor de retorica si filozofie, pentru Theon si Comosicus. Scopul urmarit era ca dacul sa invete cit mai bine sa vorbeasca limpede, curgator si frumos, ca grecii si romanii. In cetatea Dionysopolis nimeni nu banuia ca Acornion era omul de incredere al lui Burebista, indeplinea misiuni speciale, mergind ca trimis al sau pe linga regii si capeteniile po­poarelor cu care avea legaturi. Era un abil diplomat grecul, indeletnicire pentru care primea o buna rasplata de la regele dac, de aceea in aceasta arta subtila a diplomatiei il initia chiar el pe tinarul dac. Ii spusese regele, pe un papirus trimis printr-un negustor: „Sa-mi faci din Comosicus un iscusit om pentru solie, ca tine, sa ma pot increde in el, sa-l trimit la nevoie chiar si la Roma, al carei pericol se apropie de Dacia.” Nu neglijase la cei doi tineri nici intarirea trupului, maiestria de a lupta cu spada si a trage cu arcul, lucru pentru care, desi aveau profesor pentru invatatura mai inalta, ii obligase sa mearga cu regularitate la palestra, terenul de sport in aer liber, de forma patrata, imprejmuit cu ziduri, avind pe doua laturi incaperi pentru dezbracare, baie si odihna, impodobit cu statui ale zeului Hermes, patronul gimnaziilor. Stapinul palestrei era pedotribul. Acesta purta o mantie de purpura, el arata cum trebuie executat fiecare exercitiu, caracteristicele gimnasticii grecesti fiind: nuditatea completa — gymmos insemna gol, ungerea cu ulei pe trup si miscarea in sunetele oboiului. La inceput Comosicus incer­case un simtamint de retinere, ii era rusine sa iasa pe palestra complet dezbracat si ii era sila sa se unga cu ulei. Se obisnuise greu sa se comporte ca ceilalti tineri. Trei erau sporturile la care pedotribul ii remarcase calitatile: lupta, aruncarea sulitei si aruncarea discului. Scopul urmarit prin lupta era acela de a-l face pe adversar sa cada, invingatorul sa ramina in picioare, si aceasta se repeta de trei ori. La sulita, pe linga putere era nevoie si de agilitate. Sulita sportiva avea un siret de piele lung cam de doua palme, prins cu un capat la mijlocul ei, care se infasura pe tija de lemn, lasind liber celalalt cap, ce se termina cu un inel de fier prin care arun­catorul isi trecea doua degete: aratatorul si mijlociul de la mina dreapta. O data cu aruncarea, desfasurarea siretului dadea sulitei si o miscare de rotatie, dublindu-i sau chiar triplindu-i distanta parcursa prin aer. In intrecerea cu discul isi spunea cuvintul mai mult agilitatea, legata de rasucirea si inclinarea trunchiului, indoirea si miscarea picioarelor, avintul, oprirea si alegerea momentului de slobozire. Pedo­tribul era incintat de maiestria lui Comosicus, cind intra pe palestra in primul rind intreba daca dacul venise. Si Theon se dovedea un bun sportiv, intrecea pe altii mai ales la fuga si sarituri. In timpul liber Theon si Comosicus se duceau in agora, piata plina de pravalii si ateliere, unde negustorii si mestesugarii faceau afaceri bune, laudindu-si marfa in gura mare spre bucuria cumparatorilor. Tot in agora puteau fi vazuti dansatori, scamatori, mimi si mascarici care invese­leau multimea cu jongleriile lor. De multe ori luau parte la jocuri ce se incingeau intre tineri intr-un loc mai retras al pietii, cele mai multe de noroc: aruncarea zarurilor, a mone­delor, a arsicelor sau a bobilor, jocuri care se sfirseau deseori cu cearta si bataie. Dar placerea lor cea mai obisnuita era sa hoinareasca prin port si pe ulite, sa intre prin pravalii si ateliere, mai ales la barbieri, unde aflau vesti noi, puteau innoda discutii lungi, aratindu-si astfel elocinta, desi aveau in fata oameni care nu intelegeau prea multe din cele spuse de ei. Erau inca la virsta cind toate le pareau cu putinta, cind viata se arata frumoasa, prevestind un viitor plin de satis­factii. Cit priveste fetele, desi vecinii aveau fiice de virsta lor, Comosicus nu se lasase atras de nici una, dragostea sa pentru Ina se mentinea inca puternica. De altfel stia ca nu-si va trai viata in Dionysopolis. Sosise vremea, spera, ca in curind sa porneasca inapoi spre Dacia.

Acornion sedea la fereastra ce dadea spre mare. De acolo privea adesea tarmul ce inainta spre larg, formind golful care adapostea portul cetatii, urmarea miscarea corabiilor ce se incrucisau in lung si in lat, venind sau plecind, si in­cordarile vislasilor — sclavi legati cu lanturi — pe care sta­pinul ii bicuia la cea mai slaba delasare. Mintea ii alerga departe, vedea intinsul apei ce se pierdea la orizont, isi ima­gina ca lumea era fara sfirsit, desi ei, grecii, impinzisera tarmurile cu coloniile lor. Il readuse la realitate un zgomot in peristil, apoi auzi vocea lui Theon. Isi aminti ca se pre­gatise sa stea de vorba cu Comosicus. Trimise pe o sclava sa-l cheme.

— Toti zeii cu tine, Comosicus! il primi, vazindu-l cum se pleca inca din usa cu mult respect. Stai, il indemna, aratindu-i un scaun.

— Si eu ma rog Marelui zeu pentru

— Tocmai pentru asta te-am poftit la mine, il intre­rupse. Spune-mi, te-ai gindit cumva, pe cine il crezi mai puternic, pe Zeus — tatal zeilor nostri, sau pe Zamolxis — tatal zeilor vostri?

Comosicus nu raspunse, il privea mirat, nu intelegea ce urmarea.

— Am glumit, relua Acornion, raspunsul la intrebarea asta ar fi o adevarata filozofie.

— Sau nu ar fi nimic. Daca Zamolxis a facut cerul si pamintul, oamenii, animalele si muntii — cum credem noi dacii, atunci ce a mai ramas sa faureasca Zeus? Kallisthene ne-a spus ca filozofii sint in incurcatura de citeva sute de ani, unii cred ca exista zei si trebuie sa ne rugam lor, altii — si acestia par sa fie cei mai multi — sustin ca ei nu sint altceva decit plasmuiri ale mintii omenesti.

— Da, asa am gindit si eu de multe ori. Uite unde imi alerga gindul, cind ti-am facut intrebarea: Ai vrea sa mai ramii la Dionysopolis sau te-ai grabi sa pornesti spre Dacia: adica, ce alegi, pe Zeus sau pe Zamolxis?

— Pe Zamolxis! Vreau sa ma intorc acasa!

— Dar ti-am spus de multe ori ca vei deveni omul de incredere al regelui Burebista, ca vei fi trimisul lui cind intr-o parte cind in alta. Nu vei sta numai acasa, alaturi de sotie

— Il voi sluji cu devotament pe rege '

— Frumos, asta imi place, te-ai facut un adevarat bar­bat. De altfel ai si virsta, in curind vei implini douazeci si unu de ani. Aici, in cei doi ani ai invatat multe, dar iti mai lipseste ceva: trebuie sa cunosti lumea, sa stii cum sa te porti in relatiile cu oamenii, mai ales cu aceia care au un rang inalt in conducerea unei tari. Pentru asta, inainte de a te inapoia in Dacia, va trebui sa faci o calatorie la Atena, unde am un bun prieten, acesta te va insoti la Roma. Este om cu trecere, are legaturi cu senatori, magistrati si patricieni. Acolo vei merge in Forum, unde vei asculta pe marii lor oratori, te vei duce in Senat si vei vedea cum se dezbat treburile politice, cum se conduce intinsul imperiu roman. Acum stii bine limba Romei, asa ca nu vei intimpina nici o dificultate. Bani avem destui, ne-a trimis regele mai mult decit este nevoie. Plecarea va fi peste o luna, cind un negustor de incredere porneste de aici spre Atena. Poate ca peste o jumatate de an vei fi inapoi in Dacia, un om cu vederi largi, care stie ce inseamna lumea, un ajutor de na­dejde al regelui.

Comosicus multumi pentru sfaturi si pentru grija ce-i arata. Iesi ducind in suflet o neimpacare nelamurita, gindul la drumul lung, pe care il avea de facut inainte de a se intoarce acasa, ii dadea parca o stare de oboseala, acea calatorie ii parea ca nu se va sfirsi niciodata. A doua zi relua cu Theon modul lor obisnuit de viata, mergind cind la palestra, cind in agora. Pentru ca mai avea o luna pina la plecare, nu incepu sa-si faca pregatirile. Intr-o zi, in agora, se oprira linga un grup de tineri, toti cunoscuti, care se inveseleau jucind kyboi, un joc cu trei zaruri, ale caror fete erau numerotate cu primele sase numere. Fata cu cifra unu se numea kybos. Cea mai buna sansa era „arun­carea Afroditei” — de trei ori sase, iar cea mai rea „arun­carea ciinelui” — de trei ori unu. Unul dintre tineri — Aristip — ii intarita sa joace. Fiecare punea cite un obol, moneda mica de bronz, si arunca pe rind zarurile. Cel ce reusea sa obtina „aruncarea Afroditei” lua toti banii, iar acela care avea nesansa sa-i cada „aruncarea ciinelui” trebuia sa mai puna un obol.

Natura isi are curiozitatile ei, in procesele sale de orice fel actioneaza probabilitatea si intimplarea, lucru de care prea putini oameni tin seama, de aceea multi se expun, mai ales la jocurile de noroc. Asa se explica faptul ca de doua ori Comosicus obtinu „aruncarea Afroditei”, iar Aristip — „aruncarea ciinelui”. Cind Como­sicus trase si a treia oara „aruncarea Afroditei”, spumegind de furie pentru nesansa sa, Aristip exclama cu ciuda:

— Barbarul are noroc ca un porc!

In acea clipa toata agora incepu sa se invirteasca prin fata lui Comosicus, strinse pumnii napadit de minie si striga:

— Eu barbar, ma, veneticule! Uiti ca aici, unde voi grecii ati intemeiat colonii, este pamint de-al neamului meu?

Incepu sa-l loveasca unde nimerea cu pumnii si cu picioa­rele. Aristip incerca sa fuga, dar se impiedica si cazu. Co­mosicus sari asupra lui si continua sa-l loveasca. In citeva clipe fata grecului se umplu de singe. Theon reusi cu greu sa-l potoleasca pe dac. Cind ceilalti il ridicara pe Aristip, con­statara ca in cadere acesta isi scrintise mina stinga. In acel moment toti intrara in panica, cel lovit era fiul arhontelui polemarh — magistratul ce instruia cazurile in procesele pri­vind pe meteci si straini.

Dindu-si seama de situatia grea ce se crease pentru Co­mosicus, Theon povesti tatalui cele petrecute, fara sa-i as­cunda ca luasera parte la jocul de noroc numit kyboi. Acesta nu-l certa pe Comosicus, vorbi potolit:

— Da, intimplarea asta ne obliga sa schimbam intr-o oarecare masura cele planuite. Desigur, cel mai simplu lucru ar fi sa te trimit repede in Dacia, dar nu voi face asta, nu renuntam la calatoria despre care ti-am vorbit, la Atena si Roma. Nu trebuie sa uitam ca in Dionysopolis, la fel ca in orice cetate greaca, un strain poate fi socotit in cel mai bun caz in rindul metecilor, adica al celor care locuiesc intr-o cetate care nu este prin nastere a lor. Sa zicem ca pe tine, Comosicus, te socoteste un metec. In acest caz, arhontele polemarh te poate supune la torturi, iar eu voi fi nevoit sa te reprezint in fata magistratului, dindu-rna drept patronul tau. Care tata nu ia parte fiului sau? Pentru ca Aristip este feciorul arhontelui, acesta se va arata necrutator, astfel ca ne-am putea astepta sa fii condamnat la exil intr-un loc pe care nici nu-l banuim. Pentru asta socotesc ca va trebui sa pornesti cit mai curind spre Atena. Sa te pregatesti, Comosicus! Eu voi cobori chiar acum in port, sper sa gasesc o o corabie care pleaca intr-acolo.

Se inserase cind Acornion si Theon il dusera pe Como­sicus pe corabie. Negustorul — stapinul corabiei — un grec cu fata tabacita de vint si arsa de soare, il puse in lanturi, ascunzindu-l printre vislasi pina se indepartau de Dionyso­polis. Acornion il cunostea bine, avea incredere desavirsita in el, de aceea ii inmina intreaga suma de bani pe care sa o dea lui Comosicus dupa sosirea la Atena. Cind o slaba geana de lumina se arata spre rasarit, inainte de ivirea zorilor, co­rabia iesi incet din port si porni de-a lungul tarmului spre miazazi. Avea vint bun, ii impingea cu spor umflind pin-zele. Vislasii se bucurau, puteau sa se odihneasca; era singura multumire in chinuita lor viata de sclavi. De cum se salta soarele pe cer si cetatea Dionysopolis pieri in zare, negustorul scoase pe Comosicus din lanturi si-l duse sub acoperisul mi­cului sau adapost, ii dadu stafide si vin, lasindu-l apoi sin­gur. Corabia era plina de marfuri luate de la Tomis, Callatis si Dionysopolis: griu, miere, ceara, sare si altele, vindute mai ales de getii din apropierea acelor cetati. Mersera astfel trei zile, cu vint din spate, tare numai atit cit sa impinga corabia, fara sa rascoleasca valuri prea mari. In cea de a patra zi, negustorul zari departe o corabie, dar nu reusi sa distinga in ce directie plutea. Curind se convinse ca se in­drepta catre el. Cirmi spre dreapta, cautind sa se apropie de tarm, dar isi dadu seama ca nu putea cobori pe uscat din cauza stincilor ce inaintau in mare. Corabia straina se apropia cu spor. Acum nu se mai insela, erau pirati. Se grabi sa dezlege vislasii din lanturi, le imparti sulite pentru lupta, dadu lui Comosicus o spada si lua si el una. Totul se dovedi insa zadarnic. Cind piratii sarira peste ei in corabie, vislasii nu incercara sa se opuna, nu datorau nici o recunostinta sta­pinului, stiau ca vor fi vinduti altuia, iar ei vor ramine tot sclavi. Comosicus lupta cu barbatie, dar se vazu napadit de numarul mare al piratilor, fu doborit si legat in lanturi. Ne­gustorul isi dadu sfirsitul strapuns de o sulita. Scurt timp dupa aceea, corabia incarcata cu marfuri a negustorului urma pe a piratilor, avind la visle aceeasi sclavi, alaturi de care fu­sese din nou legat Comosicus, intocmai ca la plecarea din Dionysopolis. Dupa alte patru zile, tinarul dac se vazu vindut ca sclav in piata dintr-o cetate de pe tarmul Marii Propontida . Il cumparase un mester faurar.

e multe ori in mesajele sale, Burebista rugase pe Acor­nion sa gaseasca si sa-i trimita un grec invatat, caruia sa-i incredinteze treburile de cancelarie ale tarii, sa-l faca seful scribilor, iar de va fi cu putinta sa infiinteze si o scoala in care tineri daci sa devina scribi. Isi dadea seama ca o tara intinsa cum avea el in minte Dacia pe care visa sa o in­faptuiasca, ale carei hotare sa treaca de Pathissus si Tyras, sa ajunga pe tarmul Pontului Euxin, era greu sa fie con­dusa si organizata fara ajutorul scribilor. De fapt in tot ce facea regele intreba, cauta sa afle de la marele preot cum era acel lucru sau acea treaba la greci si la romani. Ceruse lui Acornion un grec invatat pentru ca acesta ii spusese cit de mult urau urmasii lui Pericle pe cei ce le cotropisera tara. Intr-un astfel de om se putea increde, n-ar fi existat pericol ca ceea ce pregatea in taina sa fie aflat de dusmani, si mai ales de Roma. Prin grabirea plecarii lui Comosicus la Atena, Acornion nu vedea cum ar putea sa-l mai foloseasca pe Kallisthene, profesorul celor doi tineri, tinindu-l numai pentru Theon. Il intrebase daca ar vrea sa mearga in cetatea de scaun a regelui dac, iar acesta primise cu recunostinta. Era ceea ce el de mult dorise, sa ajunga intr-un loc unde sa poata infiinta o scoala mare, ca la Atena.

Venise primavara, padurea inverzise si plaiul inflorise. Regele se plimba abatut prin incaperea sa de lucru din ce­tatea Sargedava, il suparase Buthis, constructorul dac care supraveghea lucrarile de inaltare a noii cetati de scaun — Sarmizegetusa. Se convinsese, Buthis era un bun mester in lu­crarile de zidarie si dulgherie, dar nu si un bun conducator al unui santier mare. Ii spusese marele preot cum faceau romanii, acolo supravegherea si conducerea lucrarilor erau incredintate unei legiuni, munca se desfasura in ordine si disciplina militara. In tara populatia se linistise dupa furtuna prin care trecuse — arderea viilor si aruncarea vinului — pri­mise vesti bune, in sate barbatii si femeile iesisera la munca prin tarini si livezi. Din toamna il privea cu alti ochi pe marele preot, nu-l mai vedea slab si micut la trup, ci vinjos, cu forta ca de urias. Supararea sa isi avea obirsia mai mult in faptul ca se afla la o rascruce, trecea printr-o stare de indoiala, nu se putea hotari cu ce anume sa se gra­beasca: cu construirea si intarirea cetatilor sau cu pornirea luptei impotriva triburilor straine vecine, care se asezasera pe pamint dac si stapineau populatie daca. Se intoarse de la fereastra auzind usa deschizindu-se. In pragul ei se opri Carpio:

— Marite rege, calul si garda sint gata, putem pleca! Astazi de dimineata a sosit in cetate un trimis de la Dionyso­polis. Mi-a spus ca in momentul cind vei avea ragaz ar vrea sa-ti vorbeasca. A adus cu el si un papirus din partea lui Acornion.

Regele ramase un timp pe ginduri, trecindu-si degetele prin barba, apoi, se hotari:

— Sa-l aduci aici! La Sarmizegetusa plecam mai tirziu. In fata lui se prezenta un barbat inalt, cu fata prelunga, incadrata de barba neagra, deasa, ondulata, cu privire lim­pede, patrunzatoare.

— Marite rege, rog zeii mei si ai tai sa te ajute in tot ce vrei sa savirsesti! Sint Kallisthene, rhetor si filozof, sint si venit, si trimis: venit, pentru ca asta a fost dorinta mea; trimis — fiindca ti-am adus un mesaj de la un barbat in care te indemn sa-ti pastrezi toata increderea. Am invatat doi ani pe Comosicus multe din tainele filozofiei, geome­triei si retoricii, silindu-ma in schimb, sa prind de la el limba daca. Iata, Marite rege, mesajul lui Acornion scris in limba Romei, asa cum ai intelegere cu el, incheie, intinzindu-i pa­pirusul.

Cu oarecare graba, parca temindu-se sa nu primeasca o veste rea, regele desfasura papirusul si citi:

„Acornion de la Dionysopolis

catre

Regele Burebista al Daciei,

Sanatate!

Asa cum mi-ai cerut de multe ori, Marite rege, iti trimit pe Kallisthene, rhetor si filozof, care s-a legat fata de mine sa te slujeasca din toata puterea, cu credinta, sa faca din Dacia o a doua patrie. El iti va putea invata toti scribii de care ai nevoie, iar daca va avea o scoala va primi acolo multi tineri dornici sa patrunda in tainele geometriei si filo­zofiei. Cu ajutorul lui am reusit sa fac din Comosicus un bar­bat luminat, intelept, de nadejde. Foloseste cum crezi mai bine pe Kallisthene, Marite rege, incredintindu-i si lucruri ce le faci in taina, pentru ca stie sa taca, sa se fereasca de iscoade. Pe Comosicus l-am trimis la Atena si la Roma, asa cum ne-am inteles. Martori imi sint zeii, spun sincer adevarul! Vei avea in el un sprijin nepretuit, gata in orice clipa sa se sacrifice pentru tara si rege. Ne-a si dovedit aici cit de mult isi iubeste neamul.

De la Roma nu am vesti prea bune. Dupa moartea lui Sylla, razboiul civil a reinceput. Anul trecut Pompeius si Crassus, fiecare cu armata sa, ajunsi in apropierea Romei au cazut la o intelegere, cu conditia ca amindoi sa fie alesi de Senat consuli. Sustinuti de multi senatori, alegerea s-a facut, insa scurt timp dupa aceea ei s-au intors impotriva lor — a senatorilor — au abolit aproape toate legile facute de Sylla. Acum Roma a pornit o lupta impotriva piratilor, care dau lovituri pe toate marile. Corsarii nu se multumesc sa atace numai corabiile, ci si tarmurile, jefuiesc cetatile, iau captivi si ii vind ca sclavi. Pe cei bogati ii elibereaza pentru o buna plata. Am auzit ca au rapit doi magistrati romani cu garzile lor, precum si pe fiica unui senator aflat in villa din bogata lui ferma de la Cumae.

Voi primi vesti noi cind Comosicus va ajunge la Roma si te voi instiinta degraba, pentru a-mi spune ce trebuie fa­cut. In curind, Marite rege, va veni la tine un mare negustor de la Tomis, se numeste Hegias, primeste-l cu incredere. Are prieteni nu numai prin cetatile de pe tarmul Pontului Euxin, ci si in alte parti, pina la Atena si Roma. Fiecare grec nu viseaza decit sa vada legiunile romane alungate din Elada. Atit am avut sa-ti spun.

Sanatate, Marite rege! Ma voi ruga lui Zeus si zeitei Tyhe pentru izbinda ta in toate!

Regele infasura papirusul privind pe noul venit cu un zimbet larg intre barba si mustati. Cele scrise de Acornion il mai linisteau. Teama lui era de Roma. Dupa rascoala scla­vilor sub conducerea lui Spartacus, armata romana avea de luptat cu piratii, ceea ce insemna ca nu se va indrepta spre Tracia, apropiindu-se astfel de Dacia.

— Asadar, Kallisthene, dupa cum spune Acornion, ai vrea sa traiesti in Dacia? Vorbeste-mi despre tine. Ce te-a impins sa parasesti cetatile voastre frumoase si bogate, sa vii aici, unde, asa cum ai vazut in drumul tau, traim mai simplu, sintem „barbari”, cum ne numiti in lumea voastra? Te apasa ceva pe suflet? Nu trebuie sa uiti ca eu am nevoie de un om care sa-mi fie devotat cu totul, sa nu-i pun nicio­data sinceritatea la indoiala. Pe cei ce nu se supun cuvintului regelui si pe tradatori ii ardem de vii!

— Marite rege, port in mine o grea suferinta, ma so­cotesc un om fara tara. De cind Roma a cotropit Elada, multi greci nu-si mai gasesc locul. Unii si-au aflat scapare in cetatile de pe tarmul Pontului Euxin, unde sint frati de-ai nostri, care se impaca bine cu getii ce traiesc intre Istros si mare, altii — dupa cum le-a fost firea — s-au dat de partea cotropitorului. Greci pe care zeii i-au inzestrat cu frumoase daruri ale sufletului si mintii s-au dus la Roma si au ramas acolo, punindu-se in slujba imparatilor si se­natorilor, satisfacind gustul patronilor lor. Ei au devenit neintrecuti in poezie, retorica, istorie si geometrie. Sint si pareri care sustin ca imperiul Romei este condus din spate de fiii Atenei, ca ei sapa adinc la prabusirea lui. Iata, Ma­rite rege, doua moduri de lupta impotriva dusmanului: unul activind in apropierea lui, indreptindu-l spre o cale gresita; celalalt, trecind in partea opusa, alaturindu-se acelora care sint hotariti sa-l infrunte pe fata, cu armele. In lumea noas­tra de astazi, cind Roma si-a intins hotarele pina departe spre rasarit si apus, poporul dac a ramas o speranta, numai el ar putea sa infringa legiunile romane, daca ele vor ajunge pina aici. Am spus: legiunile romane, pentru ca asa ne-am obisnuit sa le numim, de fapt ei folosesc legiuni de gali si de germani pentru a bate pe parti sau pe egipteni, si legiuni de greci, macedoneni si traci pentru a supune triburi de gali si de germani. Razboiul civil care se poarta acum la Roma este ca o rafuiala intre o banda de tilhari, caci pen­tru lume ei tot tilhari ramin, jefuiesc si unii si altii. Acesta sint eu, Marite rege: rhetor si filozof, gata oricind sa invat pe altii, insa in adincul sufletului ma simt si un luptator. Te voi sluji cu credinta, din toata puterea, Marite rege, pentru ca de acum inainte Dacia va fi a doua patrie a mea!

Tulburat, regele trase adinc aer in piept. Il ascultase cu incordare, impresionat de adevarul spuselor lui, cu incre­dere sporita. Rosti, punindu-i mina pe umar:

— M-ai coplesit de tot, Kallisthene! Daca n-ar fi la mij­loc Acornion, in care am o incredere desavirsita, as fi banuit ca dusmanul si-a ales o iscoada cum nu se poate mai iscusita. Ramii in Dacia, te iau pe linga mine, tu imi vei organiza un oficiu — ii spun si eu ca romanii — un oficiu al scribilor tarii. Vei primi atitia tineri cit vei avea nevoie, vei face din ei scribi buni. Pina acum m-a ajutat marele preot, si el se zbate sa infiinteze un oficiu al scribilor cultului lui Zamolxis, vrea sa noteze si sa pastreze pentru urmasi tot ce se stie din trecut si tot ce se intimpla zi de zi in viata poporului dac. El, Deceneu, este cel mai intelept dac, cel mai harnic ajutor al meu. Si el se gindea sa faca o scoala, dar nu gasea omul potrivit. Dupa ce injghebezi oficiul public al scribilor, tu ramii sa te ocupi numai de scoala. Vom avea ca la Roma, Kallisthene, o academie, iar tu vei fi rhetorul ei. Pina vom construi noua cetate de scaun, stam inghesuiti aici la Sargedava; in timpul asta te obisnuiesti si tu sa traiesti in mijlocul dacilor. Acum te dau pe mina tarabostelui Oroles, tatal lui Comosicus, el iti va aranja tot ce iti trebuie, iar tu ii vei povesti toate poznele facute de feciorul sau acolo, la Dionysopolis. Zeii mei si ai tai, Kallisthene — zic si eu ca tine — sa te ajute, sa faci numai binele si sa traiesti o viata frumoasa aici, in Dacia!

Nu se scurse mai mult timp cit urca soarele cu o sulita pe cer si regele alerga in galopul calului pe drumul ce urca spre Sarmizegetusa. Garda il urma la citiva pasi, atenta la tot ce se misca in jur. Intotdeauna Burebista era grabit, nicio­data nu avea odihna. Ajuns sus sari de pe cal si opri pe linga zidul de aparare, la care lucrau numerosi oameni: zi­dari, pietrari, fierari, dulgheri, printre care se miscau fara incetare caratorii de materiale. Zidul era o constructie impresionanta, masura 18 picioare in inaltime si 12 in latime. Nu inaintase mult cind il prinse din urma Buthis, constructorul. Marunt, gros, cu fata rosie, calit de munca, in tinerete lucrase in egala masura dulgherie si fierarie, era indrumatorul si su­praveghetorul lucrului. Se incepuse cu zidul de aparare, con­structie care cerea un colosal volum de lucru, cu conditii deo­sebit de grele, pe teren puternic inclinat, iar in unele locuri chiar prapastios. Piatra se aducea de la distanta destul de mare, dintr-un colt de munte de la apus de Sargedava. Din zori pina in amurg se insirau carele pe drumul ce serpuia de-a lungul vaii, trase de cite patru boi, insotite de strigatele comatilor, facind sa rasune dealurile. La poalele Kogaionului, plaiul din lungul vaii ce se lasa catre miazazi era plin de co­libele, bordeiele si adaposturile injghebate in graba de cei ce munceau pe santier, comati si sclavi trimisi de acelasi taraboste, strinsi in jurul capeteaiiei care ii supraveghea la lucru si ingrijea de cele necesare hranei oamenilor si animalelor. In Dacia nu se mai vazuse un santier atit de mare. Buthis se grabi sa vorbeasca din mers:

— Am venit, Marite rege! Ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta!

— Bine, Buthis, si eu ma rog pentru tine. Ei, te-ai gindit? Cum facem cladirile si cum le asezam intre ziduri? Va fi una pentru rege, iar celelalte pentru capetenii si scribi, pentru sfatul tarii, pentru oastea ce va fi sus in cetate, pen­tru oamenii care vor sluji aici; apoi nu trebuie sa uitam magaziile pentru vesminte, arme si hrana, beciurile, grajdu­rile si tot ce mai trebuie, incit sa se poata trai vreme indelun­gata in caz de pericol.

— Ma framint intruna, Marite rege, dar tot nu pot sa ma deslusesc. Nu-mi dau seama cit de mari sa le facem, cum sa fie zidurile, incaperile, intariturile si cum sa se lege intre ele. O cetate atit de mare si atit de puternica nu s-a mai inaltat in Dacia, nimeni nu pricepe ce vrei sa faci. Am vor­bit cu mesterii zidari si pietrari, fiecare si-a dat parerea in­tr-un fel, cind i-am ascultat parca aveau dreptate, insa pina la urma tot incurcat am ramas. Eu zic ca ar fi bine sa-i strin­gem pe toti mesterii in fata ta, Marite rege, sa chemam si pe Marele preot, impreuna cu citeva capetenii, si sa ne sfa­tuim, sa vedem cum ar fi mai bine. Meserie stim, putem sa facem lucru bun, daca ne dam seama cum trebuie sa arate cind va fi gata,

Regele il asculta privind in jos. Mintea ii alerga la Acornion, el ar fi putut sa-i trimita un constructor priceput, ca­ruia sa-i spuna ce voia, iar acesta sa gindeasca ce trebuia facut, sa pregateasca materialele si sa conduca lucrarile.

— Bine, vom vedea, vom face asa cum spui tu. Pina lamurim lucrurile, sa grabim inaltarea zidurilor de aparare si a turnurilor de paza. Tot asa sa facem si la celelalte cetati incepute in locurile alese din jurul Sarmizegetusei. Cum merge treaba, ai oameni destui?

— Aici am peste sapte sute: patru sute comati — bar­bati si femei — si trei sute sclavi. Acum, de cind nu mai au vin, isi vad de treaba, te poti intelege cu ei, inainte tot ce faceau parea de batjocura. Marite rege, printre sclavi este unul, Rundacis, vrednic, bun de gura, vesel, insa intot­deauna nemultumit: tuna si fulgera impotriva tarabostilor si capnobotilor. Am vorbit de multe ori cu el, am cautat sa-l potolesc, de citeva ori l-am amenintat cu bataia, si ce crezi ca mi-a strigat: „Incearca sa ma bati, ca asta o poti face, dar sa stii ca pe urma nu mai pun umarul la treaba, chiar daca ma vei osindi la moarte!”. Indraznesc sa-ti spun Marite rege, sa nu fie cu suparare, ma roaga deseori sa-l las sa-ti vorbeasca. Asta m-a facut sa ma tem, sa-l trimit cit mai departe cind vii tu pe santier. Ce nu poate face un ne­norocit de sclav la disperare?! Intimplari s-au vazut multe

Pe fata regelui se contura un zimbet. Gindi ca daca scla­vul era vrednic si vesel, nu putea fi rau, insa ceva framinta in suflet, era chinuit de o suferinta launtrica pe care nu si-o putea stapini.

— Vreau sa-l ascult. Trimite un om sa-l aduca la turnul din coltul de sus al cetatii. Pina il gaseste, dam roata pe unde se lucreaza si ajungem acolo.

Gasi pe Rundacis intre doi ostasi din garda, il pazeau cu sulitele pregatite, gata sa-l strapunga la cea mai mica miscare. Sclavul nu era stapinit de teama, veselia lui obis­nuita se pierdea sub o umbra de incordare. Regele facu un semn si cei doi ostasi se retrasera citiva pasi. Continua sa-l priveasca; era tinar, bine facut, pletele blonde ii cadeau pe umeri in suvite ondulate, nu avea camasa, trupul ii era strins intr-o tunica zdrentuita. Imbracat in vesminte bune, putea fi luat drept Carpio, atit de mare era asemanarea intre ei.

— Ai spus ca vrei sa-mi vorbesti, de ce taci?

— In fata ta, Marite rege, mi-am pierdut curajul. Arati ca un om atit de blajin, incit n-as vrea sa te supar. Dar fiindca m-au adus aici, tot am sa-ti spun. Marite rege, Marele zeu imi este martor ca nu sila de sclavie ma face sa incerc ceea ce indraznesc acum, ci dorinta de a ma pune in slujba ta. Sa stii ca nu vorbesc numai pentru mine, ci pentru multi altii de pe acest santier. Din cei trei sute de sclavi adusi aici de tarabosti, o suta si douazeci sint de singe dac, iar ceilalti, din cei luati captivi in lupte. Dacii au ajuns astfel din vremea cind se bateau capeteniile intre ele, jefuiau si omorau, iar pe cei prinsi ii faceau sclavi. De soarta lor nu s-a mai ingri­jit nimeni. Strinsi aici pe santier, am putut sa stau de vorba cu ei — cu sclavii daci — si toti s-au aratat gata sa ma urmeze.

Regele se gindi la rascoala sclavilor de la Roma, ridicati la lupta de Spartacus.

— Da, sa te urmeze murmura el. Tu imi vorbesti ca o capetenie de rasculati?

— Daca porneam revolta, de mult fugeam cu totii prin paduri, caci aici pe santier sintem lasati liberi ca si comatii, dar prin asta n-am fi facut altceva decit sa traim ca cetele de tilhari prin codrii. Iti vorbesc ca o capetenie, dar nu de rasculati, ci de luptatori. Am auzit, Marite rege, ca vrei sa-i scoti pe toti dacii de sub jugul strain, sa-i unesti, sa traiasca intr-o singura tara. Eu sint gata sa te urmez la lupta cu sclavii daci de aici, numai sa ne redai libertatea si armele necesare. Vei avea un pilc de oaste al celor care au fost sclavi. Ei vor lupta cu sacrificul vietii, urmindu-te pe tine. Daca nu te invoiesti, Marite rege, atunci da porunca sa ne puna in lanturi, altfel vom fugi in munti!

Zimbetul impietrise pe fata regelui, era tulburat si in­flacarat totodata, intocmai ca invatatul care a facut o des­coperire noua, ar fi vrut sa-l imbratiseze pe sclav, nu atit pentru ajutorul ce se oferea sa-l dea, cit pentru insufletirea si dragostea cu care vorbea. Descoperirea era mare: va da porunca tarabostilor sa-i ia ca luptatori pe toti sclavii daci care sint gata sa-si sacrifice viata pentru tara si pentru a-si recapata libertatea. Va fi a doua incordare intre el si tarabosti — prima fusese cu stirpirea viilor si aruncarea vinului, desi atunci lupta o dusese mai mult marele preot — isi spuse, gindindu-se ca acestia nu se vor arata gata sa-si eli­bereze sclavii, ca ii socoteau parte din averea lor. Avea ne­voie insa de oaste puternica pentru a porni impotriva tri­burilor ce se asezasera peste dacii dinspre marginile tarii si ii stapineau.

— Buthis, il lasi pe sclav liber. Tu Rundacis, poti sa-i stringi repede pe sclavii care vor sa te urmeze?

— Da, Marite rege! Am un semn cu ei, daca sun din tulnic toti vor alerga spre mine intr-un suflet.

— Ma duc o clipa pina la Marele preot. Pina atunci, tu sa-i aduni, Rundacis, pe locul neted dintre zidul nou al ce­tatii si Marele sanctuar. Vei fi si tu acolo, Buthis.

Marele preot aflase ca regele venise sus, la santierul noii cetati de scaun, tocmai se pregatea sa mearga sa-i vorbeasca. Primi vestea cu bucurie, se arata gata sa elibereze toti dacii sclavi pe care capnobotii ii aveau la altarele si mosiile ce apartineau cultului lui Zamolxis. Cind iesira din cladirea in care isi avea resedinta marele preot, vazura dincolo de san­tierul marelui sanctuar, sclavii aliniati pe doua rinduri, ca o unitate militara. In fata lor stateau Buthis si Rundacis. Cind ei se apropiara, la un semn facut de Rundacis, strigara pastrind cu totii aceeasi cadenta:

— Marele zeu sa va dea sanatate, Marite rege si Mare preot!

Din jos, dinspre zidul nou, si de sus, de la marele sanctuar, multi lasara lucrul si venira in fuga, oprindu-se intr-un cerc larg in jurul liniei de sclavi.

— Si noi ne rugam lui Zamolxis pentru voi, raspunse marele preot. Asadar, sinteti hotariti sa deveniti luptatori, sa va dati viata pentru tara? Vad ca intre voi sint unii tineri, plini de vigoare, altii mai virstnici, cu puterile slabite

— Dar cu inima batind tare in piept! striga unul cu barba carunta.

— Daca este asa, e bine! relua marele preot. In fata Marelui zeu va legati prin mine ca veti urma fara sovaire pe rege?

— Juram! strigara toti, facind sa rasune valea.

— Marele zeu se bucura. Ma voi ruga lui sa iesiti intot­deauna invingatori in lupta. Acum este rindul regelui sa va spuna de ce v-a dat libertatea.

Regele vorbi rar, apasat, tulburat:

— Voi, bravilor daci, pe care o soarta cruda v-a facut sa traiti viata de sclavi, din aceasta clipa ati devenit lup­tatori! Capetenia voastra va fi Rundacis! Cind vom porni la lupta, vreau sa am un pilc de oaste numai din aceia care au fost sclavi. Dupa ce ne vom linisti, toti veti primi pamint, va veti intemeia o gospodarie, veti trai ca oameni liberi. Tu, Rundacis, sa vii cu citiva luptatori la Sargedava pentru a lua vesminte si arme. Vreau ca aici la poalele Kogaionului sa va injghebati un adapost din lemn si piatra, o mica cetate ca acelea pentru paza drumurilor, voi veti fi prima unitate mi­litara a noii cetati Sarmizegetusa. Sa va ajute Marele zeu sa deveniti cei mai buni ostasi ai Daciei!

— Sa-ti dea Marele zeu viata lunga, Marite rege! ros­tira toti ca unul, apoi valea se umplu de rasunetele uralelor; in timp ce unii se imbratisau, altii aruncau caciulile in sus.

La inapoiere, pe drumul spre Sargedava, regele se gindi la cele petrecute. Aflase ca la romani un patrician era soco­tit cu atit mai bogat cu cit avea mai multi sclavi, ceea ce in­semna ca sclavia era izvor de bogatie. In Dacia erau atitea de facut: sa scoata mai mult aur, sare si fier, sa vinda marfuri negustorilor ce veneau din cetatile de pe tarmul Pontului Euxin, sa faureasca arme, sa-si intareasca oastea, sa inalte cetati puternice, sa elibereze pe ceilalti daci, sa faca o tara mare cu intreg neamul dac unit. Avea nevoie de sclavi, dar nu de sclavi daci, ci din triburile celor care au navalit si s-au asezat pe pamint dac. Pe toti captivii ce-i va lua de la scordisci, taurisci, bastarni si odrisi ii va da tarabostilor ca sclavi, cu ei va face sa creasca sclavia in Dacia, sa spo­reasca bogatia tarii. Cu astfel de ginduri, unele deseori framintate, urca in cetate. In zilele ce urmara plecara calareti spre toate cetatile, cu vestea ca tarabostii sa stringa oastea, sa pregateasca arme si hrana si sa astepte porunca regelui, iar pe sclavii daci, sanatosi, buni de lupta sa-i trimita nein­tirziat la Sarmizegetusa. Planuise sa inceapa de la Argedava, de dincolo de munti, Cotiso si Rubobostes sa adune pilcurile lor si sa porneasca spre Sargedava, unde se vor uni cu acelea strinse de Duras, Sagitulp si Oroles. In acest scop, pe Oroles il trimisese la Arcidava. Era hotarit sa pedepseasca fara cru­tare pe tarabostii care nu vor dovedi sirguinta. In toiul aces­tei activitati, un strajer de la cetatea Buridava — ce pazea intrarea dinspre miazazi in valea dintre muntii Alutusului — aduse vestea ca Rubobostes venea spre Sargedava cu un mare numar de captivi, prinsi intr-o scurta navalire peste Dunaris in dreptul cetatii Sucidava. Regele nu mai avu rab­dare sa astepte, sari pe cal si porni in intimpinarea lor, stapinit de o banuiala care, daca se adeverea, ii umplea inima de bucurie, ar fi fost de bun augur. In ziua urmatoare intilni sirul lung al captivilor, cu Rubobostes in frunte. La ve­derea regelui, acesta sari de pe cal:

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, Marite rege! saluta el.

— Si tie, Rubobostes! Spune-mi, citi captivi ai?

— Acuma am peste o suta Am avut mai multi, dar mi-au mai scapat din ei.

— Stringe-i pe toti la un loc, vreau sa-i vad.

Cind ii privi in fata, indoiala regelui pieri, erau toti daci, din cei de dincolo de Dunaris, Gindi ca si in trecut, ca rege, Cotiso mai luase de dincolo captivi si facuse sclavi, tot din daci.

— Vad ca si voi sinteti daci, incepu regele. Pina acum a fost un blestem al neamului nostru, sa se bata fratii intre ei, sa se ia captivi, sa se jefuiasca, pentru ca erau mai multi regi. Noi vom trece peste Dunaris, vom bate pe odrisi si vom eli­bera triburile de acelasi singe cu noi. Care dintre voi vrea sa lupte alaturi de noi sa treaca aci la dreapta, iar aceia care nu vor sau nu pot, la stinga.

Se stirni o miscare grabita, toti trecura la dreapata, in afara de unul singur.

— Rubobostes, e limpede nu? Acesti oameni vor forma un pilc de luptatori, cu o capetenie aleasa dintre ei. Ii duci inapoi la Cotiso, le dati arme si tot ce trebuie, apoi veniti la Sargedava cu toata oastea voastra, asa cum i-a dus trimi­sul meu vestea. Sa vedem acum ce este cu acest captiv care, dupa infatisare, arata a fi roman.

— Da, Marite rege! confirma Rubobostes.

— Daca este numai unul, il iau cu mine, va avea grija de el garda mea, zise, apoi continua, intorcindu-se spre cei ce-l insoteau: Carpio, sa dai un cal captivului si sa-l aduci linga mine. Pornim indata inapoi spre Sargedava. Sa duci lui Co­tiso salutul meu, Rubobostes, si spune-i ca il astept cu oastea. Marele zeu sa fie cu voi!

Regele intoarse calul si porni in galop. Dupa el se in­sira garda. Il bucura faptul ca nu se inselase, se intarea in sufletul sau convingerea ca dacii de pretutindeni erau setosi sa se uneasca intr-o singura tara. Merse o buna bucata de drum cind isi aduse aminte de romanul captiv. Lasa calul la pas, se intoarse in sa si ii facu semn sa se apropie.

— Ma numesc Ovinius Redius, Marite rege. Am trait la Roma, dar zeii mi-au sorocit altfel rosti cu indoiala, nesigur daca va fi inteles; zile intregi mersese in sirul de captivi fara sa poata schimba nici o vorba.

— Si cum ai ajuns aproape de Dunaris, te-a trimis Senatul roman ca iscoada, sa afli ce se petrece in Dacia? Nu ti s-a spus ca noi sintem „barbari”?

Romanul ramase o clipa descumpanit, regele vorbea curga­tor limba Romei, purtarea lui il uimea, se asteptase sa fie dus in lanturi.

— Marite rege, ai alaturi de tine un om care cunoaste lumea. La Roma am fost un om bogat, am avut o frumoasa ferma la Cumae, am construit temple, amfiteatre, viile si monumente cu care ma mindresc, fara sa banuiesc ca ma astepta un destin atit de greu

— Cum, Ovinius Redius, tu esti constructor?

— Da, Marite rege, am fost, insa acum sint un nefericit captiv, sortit sclaviei dispretului umilintei

— Intr-o tara barbara, rise regele, incurajindu-l la vorba.

— Daca nu cadeam prins, eu tot treceam in Dacia. Ve­neam aici cu inima deschisa, dornic de munca, insa asa banuit ca as fi iscoada este greu sa fiu crezut.

— Nu te inteleg, spui ca ai fost bogat, ca esti mare constructor, cum de ai ajuns sa ratacesti spre Dacia? De ce nu te-ai dus spre cetatile de pe tarmul Pontului Euxin?

— Sa stii, Marite rege, ca pe santierele mele am lucrat mai mult cu legionari si cu sclavi publici. Asa se obisnuieste la Roma, cind o constructie se inalta cu invoirea Senatului. Fiind mereu in mijlocul lor, am prins mila de sclavi. Cu patru ani in urma s-a dezlantuit rascoala lor pornita de acel brav barbat, tracul Spartacus. Tracii sint neam cu voi, dacii, nu este asa, Marite rege? Eu i-am ajutat pe rasculati, pe Spar­tacus l-am avut un timp oaspete in villa mea, dar pina la urma legiunile lui Crassus l-au invins si l-au prins. Si-a dat sfirsitul impreuna cu alte capetenii de gladiatori si sclavi, rastigniti la marginea Romei de-a lungul caii numita via Appia. M-a salvat un bun prieten, tribun al praetorienilor din Roma, fusesem denuntat si pus in urmarire; m-a tinut ascuns pina ce toate s-au mai potolit, apoi m-a ajutat sa ajung la ferma unui patrician, in apropiere de Ariminum. Cind am aflat ca Senatul hotarise rastignirea acelora care intr-un fel sau altul ajutasera pe sclavii rasculati, am trecut peste mare, la Salonae, in Iliricum. Am dus viata grea, am tot ratacit, m-am ascuns pe unde am putut, pina am ajuns in apropiere de Danubius, nutrind gindul sa trec in Dacia. Dar zeii nu m-au ajutat sa viu incoace ca om liber, ma sor­tisera sa cad captiv, apoi cine stie sa fiu vindut ca sclav

— Asta e povestea vietii tale, Ovinius Redius?! Stii ca eu mai trebuie sa o si cred? Poate ca este o curata po­veste. O iscoada buna poate nascoci multe, te face sa o crezi. De cind Roma si-a indreptat privirea spre Dacia, noi trebuie sa fim cu multa bagare de seama.

— Marite rege, daca nu-i vorbesti constructorului Ovinius Redius, ci sclavului cu acel nume, sau cu altul, pe care il va primi de la noul sau stapin, nu trebuie sa te framinte tra­gedia vietii mele. Cum asta a fost voia zeilor, trebuie sa fiu destul de intelept sa ma impac cu soarta

— Care soarta?

— Aceea de sclav

Regele il privi indelung, incropind un zimbet intre mus­tati si barba.

— Te incumeti sa inalti cetati, Ovinius Redius, cu ziduri si turnuri puternice, cu santuri pline cu apa si valuri de pamint, peste care sa nu poata trece dusmanul?

— Sint gata sa fac tot ce mi se cere, Marite rege, numai daca ma bucur de incredere. Sau poate vrei sa ma tii ca sclav si sa ma folosesti drept constructor. Sint in puterea ta, Marite rege!

Surisul regelui se deschise si mai mult. Murmura:

— Te vei convinge, Ovinius Redius, cit de barbari sint dacii!

n fiecare primavara, femeile se pregateau din vreme pen­tru sarbatoarea cea mare: ziua marelui zeu — ziua sfinta a dacilor — ce avea loc in cea de a noua zi din luna mai. In toate gospodariile se facea curatenie, se spoiau peretii cu var, se vopseau usile si ferestrele, se spalau lucrurile folosite peste iarna si se puneau la pastrare, se cara la cimp balegarul vitelor, iar prin curti se matura si se ardea gunoiul. Nimeni nu indraznea sa-l supere pe Zamolxis, se straduia sa-l ga­seasca marea sarbatoare asa cum se mostenise din batrini: curat, vesel, pregatit sufleteste pentru a primi harul lui. In ziua marelui zeu, in toate satele se inaltau imnuri si ruga­ciuni dimineata, la prinz si seara, dupa un ritual ce se pierdea in negura trecutului, pentru cresterea bogata a semanaturilor, rodirea pomilor si sanatatea vitelor. Inca din zori, murmurind rugaciuni, femeile agatau ramuri verzi de salcie si flori pe la stilpii portilor, la stresinile caselor si la colturile usilor si ferestrelor, dind un aer de prospetime si veselie curtilor. Pe la vremea prinzului intregul sat, copii, tineri si batrini ieseau la cimp si in livada cu cofele pline, cintind in cor rugaciuni catre marele zeu, stropeau cu apa semanaturile si radacinile pomilor, apoi se indreptau spre locul de pe imas, pregatit anume, cu fete de mese lungi de zeci de pasi intinse pe iarba, incarcate cu belsug de bucate, unde cu totii se ospa­tau in veselie si cintec. In acest an insa nu se vor mai plimba printre ei ulcelele, plostile si botele pline cu vin, fiecare va primi numai o ceasca de la preot, din care va bea vinul binecuvintat de acesta. Dupa-amiaza, pina la caderea intune­ricului, fetele si flacaii se intreceau la joc in cintece de cavale, tulnice si tobe, in timp ce batrinii si batrinele mergeau la tintirim, aprindeau faclii de ceara amestecate cu rasina de brad, ce imprastiau in jur o atmosfera de cucernicie, si se rugau linga mormintele celor plecati la zeul cel mare. In acea zi tarabostele cobora intotdeauna in satul de la poalele magurii pe care se afla cetatea si se ospata la aceeasi masa cu mul­timea.

Kallisthene intelesese usor ca Burebista si Deceneu erau doi oameni pe care destinul ii sortise sa-si traiasca viata impreuna, zbatindu-se pentru binele poporului dac, doi oameni ale caror calitati si nazuinte se completau in mod fericit: regele se ingrijea sa stringa oaste, sa inalte cetati de aparare, sa alunge triburile altor neamuri care cotropisera o parte din pamintul dacilor si sa intemeieze Dacia Mare, iar marele preot — sa tina unit poporul, sa-l ridice prin invatatura si sa-l indemne la munca linistita, traind in cumpatare. Poate ca era singurul care vazuse limpede acest lucru. In scurt timp devenise o punte de legatura intre rege si marele preot: pentru primul era capetenia scribilor, omul cu ajutorul caruia trata relatiile poli­tice cu popoarele vecine, iar pentru al doilea — rethorul, filo­zoful cu inima neimpacata de ceea ce vedea ca se petrece in lume, cu care de multe ori se pierdea in discutii adinci despre zei si oameni, bine si rau, viata si moarte, suflet si nemurire. Pe rege nu cuteza sa-l indemne cu sfaturi, nu patrunsese nicio­data in tainele artei militare si ale razboiului, se convinsese ca in acea vreme Dacia nici nu avea hotare stabile, sigure, bine-cunoscute, pentru ca ele treceau prin locuri stapinite de straini, insa fata de marele preot indraznea sa-si spuna parerile, care tinteau la linistirea si unirea poporului, mai ales dupa ce aflase cita opunere se intimpinase la scoaterea si arde­rea viilor, de aceea il povatuise sa dea o mai larga amploare desfasurarii in acel an pe Kogaion a zilei marelui zeu, a zilei tarii, ca oamenii sa mai uite necazurile.

Prinderea si aducerea lui Ovinius Redius regele o socotise ca pe un ajutor trimis de zei, constructorul il facuse sa se linisteasca in privinta lucrarilor de la noua cetate Sarmizegetusa si ale celorlalte cetati de aparare. Se convinsese ca romanul si dacul — Ovinius Redius si Buthis — se intelegeau de minune: unul era mintea limpede, celalalt mestesugarul iscusit si tenace. Traia momente Burebista cind se gindea ca ar fi fost bine daca reusea sa atraga in Dacia si un incercat militar roman, un legat sau un tribun calit in razboaie, bun cunoscator al organizarii legiunilor si cimpurilor romane, de care ar fi putut sa se ajute cu mult folos.

De ziua marelui zeu, marele preot daduse sfoara peste tot sa vina pe Kogaion cite o pereche de comati din fiecare sat; facuse sa se intinda vestea si la cei din afara tarii, desi stia ca in fiecare an in acea zi veneau pelerini din cele mai indepartate colturi locuite de daci. Cu o zi inainte, pe drumul ce serpuia de-a lungul vaii apei Sargetia in urcus usor spre muntele sfint, se vedeau sirurile celor porniti sa ia parte la marea sarbatoare, care, ajunse sub povirnisul ce ducea la noua cetate Sarmizegetusa, se imprastiau pe plaiuri, amestecindu-se cu comatii si sclavii ce lucrau pe marele santier. Spre seara, imprejurimile devenira o mare de oameni, barbati si femei, tineri si batrini, iar noaptea o feerie de focuri raspindite de-a lungul vailor. Zorile se ivira cu o geana de cer purpuriu, anuntind o vreme frumoasa, potolita, raco­roasa, insotite de rugaciunile de slava catre marele zeu, chiotele de bucurie si rasunetele tulnicelor. Se stia din batrini, era o credinta ce stapinea sufletele, dimineata zilei sfinte pre­vestea daca marele zeu se va arata binevoitor fata de cre­dinciosii sai sau va fi suparat. Soarele abia se saltase deasupra crestelor muntilor cind se ivi alaiul regelui. Purtind armura lucitoare cu solzi marunti, avea aruncata pe spate mantie din tesatura deasa, albastra, cu falduri bogate, prinsa pe umarul sting cu o fibula mare de aur. La sold ii atirna spada cu minerul scinteind de pietre scumpe. Sub sprincenele stu­foase, ochii dogoreau patrunzator. In puterea virstei, in barba si pletele lui rar lucea cite un fir argintiu. Mergea inconjurat de capetenii: Cotiso, Duras, Sagitulp, Oroles, Rubobostes si Rholes, la care se alaturara in urcusul spre cetate Ovinius Redius, Buthis si Kallisthene, iar in fruntea garzii paseau Carpio si Rundacis. Mult mai in urma venea alaiul femeilor ce insotea pe regina Theia, dintre care nu lipseau Carpina, Serena si Andra. In razele lucitoare ale soa­relui, iile, fotele si maramele inflorate cu alb, negru, albastru si rosu, pareau jocuri de fluturi pe deasupra covorului de iarba verde a plaiului. Regina purta pe umeri mantie scurta, usoara, cu falduri bogate, din tesatura de lina alba, prinsa pe umar cu o fibula de aur.

In fata marelui altar, marele preot iesi in intimpinarea regelui, inconjurat de capnoboti, trecind printre cele doua siruri formate din garda preotilor. De sus, de pe piedestalul de marmura al altarului, se vedea talazuind ca valurile marii, multimea ce se grabea sa ajunga la vreme pentru a gasi un loc cit mai in fata. Ceremonia zilei marelui zeu se incepu dupa ritualul obisnuit pentru marea jertfa. Trei oameni din intreaga adunare: Burebista, Deceneu si Kallisthene stiau ca la aceasta sarbatoare urma sa se faca o grea incercare, al carei sfirsit nu-l intrezareau, insa nici nu-l impuneau. Pentru o astfel de incercare insistase rhetorul si filozoful, sustinind ca nici la greci, la romani si nici la alte popoare nu se mai sacrifica un om ca mare jertfa. In timp ce multimea astepta nerabdatoare inapoierea marelui preot de la marele zeu, corul intona un imn de slava, insotit de acordurile in surdina ale tulnicerilor si cornistilor. La un moment dat, fumul de la cele patru colturi ale altarului in­cepu sa se ingroase in valuri, tobele sa bubuie, facind sa rasune muntele, imitind tunetul si traznetul, si in aceeasi clipa marele preot aparu din grota prin care poporul era convins ca mergea la Zamolxis. Inainta cu pasi rari, tinind in mina o faclie, se apropie in fata altarului, apoi salta bratele si indrepta privirea spre cer, rostind cu profunda cucernicie:

— Marele zeu se bucura de credinta voastra! De ziua sa, el v-a iertat greselile, dar cere supunere neclintita!

— Ne supunem, Mare zeu imurmura multimea.

— Marele zeu mi-a spus ca anul acesta va fi bogat, vor creste bine semanaturile, livezile vor da rod mult, iar vitele vor fi sanatoase, daca va auzi rugaciunile voastre!

— Ne rugam, Mare zeu!

— Marele zeu cere tuturor sa-i urmeze pe preoti!

— Ii urmam, Mare zeu!

— Marele zeu ne cere sa-l ascultam pe rege!

— Il ascultam, Mare zeu!

— L-am intrebat pe Marele zeu, ce vrea sa-i aducem ca Mare jertfa, fiindca nicaieri in lume nu se mai sacrifica oameni pe altarele zeilor, iar el mi-a raspuns: „Dupa cum este voia si credinta voastra! Pe cel jertfit il aduc in cer si-l asez linga mine. Daca jertfa este un animal, o primesc, dar v-o las voua. Credinta voastra sta in sufletele voastre, iar Marea jertfa este dovada ei”. Asa a grait Marele zeu.

Fraza cu care marele preot incheiase cele rostite de zeul cel mare fusese o intentie sau o greseala? Multi din adunare socotira ca zeul prefera marea jertfa, adica sacrificarea unui om.

— Pentru asta, continua marele preot, noi vom aduce de acum inainte ca jertfa un iedulet, care nu va fi aruncat in sulite, ci injunghiat de un preot. Nu va mai fi ucis un om

Pe deasupra multimii plutira valuri de murmure, pe unele fete se asternu teama, multe capete se clatinau aratind opunere, se produse fierbere si dintre rinduri iesi un batrin, care inainta citiva pasi spre altar, strigind:

— Sa nu atitam razbunarea Marelui zeu! Strabunicii si bunicii nostri au adus Marea jertfa lui Zamolxis si i-a ajutat! Cine nu vrea sa ajunga mai repede si fericit acolo in cer? Noi nu ne-am ingrozit niciodata de moarte, ci de nenoro­cirile care ne vin de la zei. Sa nu suparam pe Zeul cel mare, ci sa-l imbunam, de aceea eu zic ca trebuie sa continuam cu Marea jertfa!

Ultimele cuvinte ale batrinului se pierdura in tumultul ce se porni amenintator:

— Vrem Marea jertfa! strigau mai ales batrinii si femeile.

— Sa jertfim un ied! se auzea cite o voce de barbat.

— Marea jertfa! Marea jertfa! Marea jertfa! ra­sunau vaile si dealurile.

Marele preot trecu printr-o clipa de sovaiala. Stia ca era periculoasa dezlantuirea multimii, ingrozita de razbunarea lui Zamolxis. Se povestea din batrini ca un rege sfidase pe marele zeu in fata marelui altar, iar poporul speriat si infuriat se napustise peste el si-l zdrobise. Privi spre rege, spre Kallisthene si spre celelalte capetenii, le vazu fetele impietrite, incordarea crestea, o impotrivire fatisa putea izbucni, fara a mai putea fi stinsa. Nu-si pierdu cumpatul, cauta sa se adapteze fulgerator situatiei. Salta miinile si rosti cu aceeasi cucernicie:

— Mare zeu, Marele tau preot te roaga sa potolesti po­porul! Sa lovesti cu razbunarea ta in aceia care nu asculta de preoti!

Ca prin miracol, in jurul marelui altar se asternu o liniste desavirsita.

— Marele zeu ma intreaba citi dintre voi vor sa se men­tina Marea jertfa si citi cer sa jertfim un iedulet. Sa va impartiti, unii la dreapta, iar altii la stinga.

In scurt timp, partea celor care cereau marea jertfa se ingrosa, unii ezitau, voiau sa jertfeasca iedul, dar in acelasi timp erau ingroziti de razbunarea zeului, si, incetul cu in­cetul, pina la urma, chiar si cei mai curajosi, se alaturara multimii. Din nou se pornira implorarile marelui preot:

— Mare zeu, poporul vrea sa-ti aduca o Mare jertfa! Cerem iertare pentru scurta noastra ratacire!

— Sa ne ierti, Mare zeu! se inaltara glasuri.

— Cine este pregatit pentru Marea jertfa? intreba in­durerat.

Se strigara mai multe nume, se trase la sorti dupa datina si, in incordarea ce-i stapinea pe toti, rasuna vocea marelui preot:

— Carpio a fost ales de Marele zeu!

Regele facu o miscare scurta, privind descumpanit in jur. Sa piarda pe unul din cei mai buni luptatori, capetenia garzii sale? Isi dadea seama ca multimea era indirjita, nici o putere nu-l mai putea salva. Alaturi de tarabostele Oroles statea Andra, palida, tremura murmurind ceva neinteles, era furtuna in sufletul ei, de la intrecerea tinerilor, ce avusese loc cu un an in urma, clipele de veghe, gindurile si dragostea le inchinase numai tinarului ce se dovedise atit de ager in toate incercarile la care fusese supus. In disperarea sa o coplesea, vedea capnobotii, preotii, multimea ca printr-un val de ceata, miscindu-se ca un furnicar rascolit. Inima ii batea cu putere, pieptul se salta navalnic. Carpio inainta in fata altarului, tinindu-se drept, neinfricat in fata mortii, cautind-o cu privirea pe Andra. De cind o vazuse si ii vorbise in cetatea Arcidava, iubirea lui nu se mai stinsese. Cu o dogoare nestavilita in inima, dorea sa-si dea sfirsitul avind in fata ochilor numai chipul ei, sa urce la marele zeu purtind cu el imaginea ei scumpa. Intr-o clipa privirile lor se intilnira, ochii le ramasera atintiti unul asupra altuia, sufletele se con­topira intr-o chemare sfisietoare. Prada unei incordari de neinvins, fata se desprinse de linga tata si alerga spre marele altar, strigind cuprinsa de disperare:

— Carpio nu trebuie sa moara! De ce sa fie dat Mare jertfa? Vreau sa plec la Marele zeu o data cu el, daca altfel nu se poate!

Il cuprinsese cu bratele si se strinse linga el intr-o inclestare ce parea ca depasea suferinta omeneasca. Un capnobot incerca sa o desprinda. Tipetele ei se pierdeau departe in vale:

— Nu, nu-l parasesc! Ia-ne, Mare zeu, la tine! Sariti, oameni buni! Ajutor! Lasati-ne sa raminem impreuna!

Cu aceeasi puternica chemare, Carpio o strinse cu dra­goste la piept, intr-o rupere totala de tot ce se petrecea in jur. Multimea privea inmarmurita, neputincioasa, infricosata, o asemenea intimplare la marea jertfa nu se mai vazuse. Marele preot urmarea scena linistit, pentru el iesirea plina de deznadejde a fetei era un ajutor nesperat. Salta bratele si privirea spre cer, facu semn capnobotului sa se retraga, astepta sa se faca liniste, apoi rosti cu ton de supunere:

— Vin la tine, Mare zeu! Te ascult, Mare zeu! Poporul asteapta voia ta, Mare zeu!

Porni incet, invaluit de valul de fum, si pieri in grota din munte, in timp ce corul intona un imn de slava. Andra si Carpio stateau impietriti in aceeasi imbratisare strinsa, cu o raza de speranta in suflete. Cind tulnicerii incepura sa sune, insotiti de sunetele tobelor, marele preot iesi si reveni in fata altarului. Vorbi cu voce potolita:

— Marele zeu este bun si iertator. Mi-a spus ca pentru astazi nu ne mai cere sa-i aducem Marea jertfa. S-a bucurat Zamolxis cind a vazut o dragoste atit de curata, gata sa mearga pina la sacrificiu. El a legat vietile acestor tineri pentru totdeauna. Putem noi oamenii sa facem altfel, sa nu ne supunem vointei lui?

— Ne supunem, Mare zeu! murmura multimea.

— Sa multumim Marelui zeu pentru bunatatea lui! con­tinua el.

— Iti multumim, mare zeu! izbucni o usurare din sutele de piepturi, pierzindu-se in vale intr-un ecou prelung.

-— Sa-i aratam recunostinta noastra Zeului cel mare aducindu-i jertfa un ied, pe care noi il pregatisem cu o nemar­ginita speranta, iar el ne va arata daca o primeste.

In spatele regelui, tarabostele Oroles isi stergea lacrimile, cautind sa se tina tare. Regina, Serena si multe femei plingeau. Retras la o parte, Kallisthene statea linistit, coplesit de admiratie pentru marele preot. Momentul nu trebuia pierdut, capnobotii si preotii adusera iedul, il saltara pe altar si il sacrificara cu o lovitura sigura, lasindu-l sa scape numai un behait usor. Era semnul prin care marele zeu arata ca primea jertfa. Un murmur de rugaciune se intinse, multimea rasufla usurata. Corul preotilor, tulnicele si tobele incheiara apoi ceremonia.

Ospatul in comun, bogat, bine pregatit din vreme, incepu intr-o liniste grea, apoi incetul cu incetul se intinse verva, care in scurt timp se transforma in veselie, cind preotii anuntara ca marele zeu daduse dezlegare de ziua sa ca fiecare credincios sa primeasca o canuta cu vin. La masa capeteniilor privirile se indreptau mai mult spre Andra si Carpio, invaluindu-i intr-o unda de admiratie; pentru toti pareau doua fiinte ce inviasera dupa moarte. Linga rege statea tarabostele Oroles trist, tulburat, indurerat, nu-si inchipuise ca fiica sa putea fi capabila de o astfel de fapta, fusese in pericol sa-si piarda amindoi copiii. De Comosicus nu se mai aflase nimic, il socotea pierdut. Un negustor venit din partile Propontidei povestise ca in vremea aceea se dezlantuise pe mare o puternica furtuna. Tot asa trimisese veste si Acornion, banuia ca in­treaga corabie pierise in valuri. Regele intelegea ce se petrecea in sufletul tarabostelui, trecuse printr-o clipa grea, se gindi insa ca nu era bine sa stea cu totii tacuti, intristati, descum­paniti, de aceea se hotari sa rupa tacerea:

— Eu zic ca trebuie sa fii vesel, Oroles, astazi Marele zeu ti-a dat un fecior in locul lui Comosicus. De multe ori cind il privesc pe Carpio parca il vad pe cel plecat la zei.

— Nu mi l-a dat Marele zeu, ci el, Marele preot, bunul Deceneu! Daca in acel moment ingrozitor n-ar fi stiut ce sa faca, pentru a potoli multimea indirjita, ii pierdeam pe amindoi. Da, acum am iarasi doi copii, murmura, si ochii sai se umezira de lacrimi greu stapinite.

— As vrea sa aud ce ne spune Kallisthene, filozoful, despre intimplarea de astazi, relua regele, cautind sa-i in­demne la vorba pe cei din jur.

— Marite rege, sufletele oamenilor sint capabile de ade­varate minuni. Un tinar s-a aruncat in flacari sa-si salveze iubita si, tocmai cind lumea ingrozita il socotea pierdut, el a iesit teafar, purtind-o pe brate, fara nici o arsura. Este drept, se vad cu totul rar astfel de fapte savirsite de fete, dar totusi se fac. Filozofii se zbat sa dezvaluie multe taine, ei sint convinsi ca in sufletul omului zac puteri nebanuite.

— Ei, ce ai de gind, Oroles, ce faci cu copiii?

— Marite rege, le dau cetatea Carsidava, acolo sa-si tra­iasca viata. Acum este aproape gata, mesterii termina ultimele lucrari.

Intre timp, un capnobot veni si sopti ceva la urechea marelui preot. Acesta ceru lamuriri, discutia lor se prelungi cu glas scazut, apoi se intoarse spre rege:

— Capnobotul spune ca o garda de preoti a adus o ceata de saltimbanci, mimi si mascarici, prinsa aproape de Dunaris, dincolo de cetatea Arcidava. Cica cel care este capetenie il cauta pe tarabostele Oroles, fiindca nu indrazneste sa vina in fata regelui

— Comosicus Stie ceva de feciorul meu! sari tara­bostele.

— Sa-l aduca degraba! rosti regele.

Saltimbancul facu mai multe plecaciuni, ca un actor pe scena, continuind sa rosteasca urari, laude si nume de zei de la toate popoarele, apoi trase cu indeminare un papirus de sub tunica si il intinse regelui:

— Marite rege, acest papirus valoreaza mai mult decit toata greutatea mea in aur!

In jurul regelui se strinsera: marele preot, Kallisthene si Oroles. Cele scrise pe papirus le citi marele preot:

„De la Comosicus, Sanatate!

Marite rege si tata drag,

Zeii au fost cruzi cu mine. Corabia noastra a fost atacata de pirati, iar eu prins si vindut ca sclav. La inceput am stat intr-o cetate de pe tarmul Propontidei, am avut ca stapin un mester faurar, dar acesta m-a vindut unui negustor cu care am cutreierat prin Bithynia, Cappadochia si Caria, apoi din nou am schimbat stapinul, am fost cumparat de un tribun roman, care se muta de la un castru la altul. Sint sanatos, nu-mi purtati de grija. L-am auzit pe stapin spunind ca va merge la Roma. Daca ajung acolo, va dau iarasi de veste. Marite rege, cind voi fi liber, imi voi pune viata la picioarele tale, de acum sint un barbat in toata puterea. Tata drag, ai grija de mama, de Andra, si, daca ai vrea, de Ina. Ma rog in fiecare clipa Marelui zeu pentru sanatatea voastra! Ras­platiti-l cum se cuvine pe aducatorul acestui papirus!

In ochii tarabostelui luceau lacrimi. Avusese o zi grea, trecuse prin incercari chinuitoare, se bucura ca toate se sfirsisera cu bine. In sufletul sau si luase hotarirea: va rascum­para feciorul chiar de va fi sa ramina sarac lipit pamintului.

— La ce rasplata te gindesti? Intreba regele, dornic sa-i afle numele.

— Lamprinius, Marite rege! Ma numesc Lamprinius.

— Cum ai vrea sa fii rasplatit, Lamprinius?

— Marite rege, daca mi-ai da o cetate si o mosie nu le-as primi, fiindca nu am ce face cu ele. Eu si ceata mea nu putem sta locului, viata noastra este sa ratacim prin lume, ducind cu noi veselia si alungind tristetea. Sa ne lasi sa umblam prin Dacia, Marite rege, sa-ti inveselim poporul.

— Auzi, Kallisthene? Sa dai de veste la toate cetatile sa-i primeasca si sa-i omeneasca dupa datina pe acesti actori cu inimi bune!

— Toti zeii sa te tina, Marite rege! Pentru astazi noi am avea doua dorinte: intii, sa ne potolim foamea — vad aici ospat bogat, apoi vom incerca sa inveselim putin multimea cu talentul nostru. Vrea regele sa ne indeplineasca aceste dorinte?

Era spre amiaza cind multimea se strinse jos, pe plai, intr-un cerc mare, pe loc neted, in jurul cetei de saltimbanci, mimi si mascarici. Veni si regele cu capeteniile ce-l insoteau, in lumina vesela si caldura potolita a zilei de mai, verdele proaspat al padurii si albastrul nemarginit al cerului se es­tompau in departari intr-o picla stravezie ce urca spre crestele muntilor. Lumea privea pregatirile trupei cu nestavilita cu­riozitate, printre actori unii isi puneau masti ce stirneau hohote de ris, altii isi scoteau vesmintele pentru a fi mai ageri in jocul lor. Un asemenea spectacol nu se mai vazuse in Dacia. Pentru a se face intelesi, capetenia cetei ruga pe Kallisthene sa repete in limba daca cele declamate de ei. Incepura cu salturi si echilibristica ce dovedeau maiestrie si siguranta in miscari. Un mascarici spuse o gluma porcoasa, iar multimea izbucni in ris, apoi un mim, purtind o mantie ce inchipuia aripile, se prefacea ca zboara, ciripind si fluierind ca vrabiile, cintezoii, gaitele si alte pasari. Pe multi ii uimira miscarile pline de agilitate ale unui saltimbanc: incepu prin a-si arata amindoua palmele goale, facu o tumba si, cind se salta in picioare, in fiecare mina avea cite o moneda. Repeta de mai multe ori miscarea si de fiecare data arata cite doua monede, pe care le arunca in iarba, pina se facu o gramajoara. Urma apoi un mim avind o masca ce infatisa un om neinchipuit de gras, ale carui miscari greoaie stirneau risul, care incepu sa declame cu voce groasa ce parea un grohait:

— Lacomi nu sint — cum se spune — zeii,

Caci nimeni n-a vazut un zeu infulecind.

Eu zic ca lacomia e pe-aici pe-aproape,

O vezi in preajma celor bogati mai curind.

Spectacolul se continua cu o sceneta: stapinul, familia lui si sclavul. In toate cele petrecute se vedea limpede prostia stapinilor si istetimea sclavului, spre bucuria comatilor si a nevestelor lor. Apoi, ca o legatura cu sceneta, un mim ce purta o masca infatisind un cap de porc, ai carui ochi in­fundati in grasime pareau ca rid, se porni sa declame, in hohotele nestapinite ale privitorilor:

— Stiai ca sclavul nu e om?

Mi-a spus-o un patrician.

Eu i-am intors-o far’ zabava:

De ce vorbesti nesabuit?

Prins de pirati si dus in tirg,

Vindut ca sclav si-nlantuit,

Batut intr-una, chinuit,

Ai crede ca esti animal?

Ascultindu-l, regele si tarabostele Oroles alergara cu gindul spre Comosicus, ca si cum acele versuri ar fi fost declamate de el.

Un alt mim veni in mijlocul cercului larg format de multime, fara masca, dar cu fata strident vopsita: nasul rosu, fata alba, buzele negre, cu bratele incrucisate pe piept:

— A spus cindva un intelept grec, Sofocle, prin gura unui actor ca mine, care juca teatrul lui:

„Acei din fire mai teposi — sa stiti — sint cei

Mai lesne prabusiti Si fierul e virtos,

Dar cum il-nmoi in jar, il fringi usor.

Si pe un cal sireap, mult naravas,

Cu o zabala de nimic poti sa-l strunesti.

Iar cel ce s-a lasat prea mult dator

El altcuiva degrab-ajunge rob.”

— Asa este, frumoase vorbe, sa ia aminte toti! striga cu insufletire regele.

Capetenia cetei de saltimbanci, mimi si mascarici veni in fata regelui, se inclina cu supunere, apoi rosti:

— Marite rege, noi stim mai multe, si le vom spune pe toate celor ce vor veni sa ne priveasca si sa ne asculte. Pentru astazi socotim ca este destul. Cu voia ta, vom merge pe la multe cetati si santiere.