Agatha Christie - calul balan prima parte

Agatha Christie

Calul balan

CUVANT INAINTE

de Mark Easterbrook

Dupa parerea mea, exista doua metode de abordare a acestei ciudate afaceri a 'Calului Balan'. In ciuda dictonului Regelui Alb, e greu sa atingi simplitatea. Cu alte cuvinte, nu poti. 'Sa incepi cu inceputul, sa continui pana la sfarsit, si apoi sa te opresti'. Caci unde e inceputul?

Pentru un istoric intotdeauna dificultatea asta e. In ce anume punct din istorie incepe o anumita parte a istoriei.

In cazul de fata, poti sa incepi cu momentul in care parintele Gorman purcese la drum din locuinta sa parohiala sa ajunga la capataiul unei muribunde. Sau poti sa incepi inainte de asta, cu o anumita seara in Chelsea.

Cum eu scriu cea mai mare parte a acestei povestiri, probabil cu asta ar trebui sa incep.

Capitolul I

Povestirea lui Mark Easterbrook

Aparatul Espresso din spatele umarului meu sasai ca un sarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca sa nu spun dracesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au aceasta caracteristica. Scrasnetul furios si intimidant al avioanelor cu reactie ce brazdeaza ca niste fulgere cerul; uruitul infundat si ame­nintator al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care iti zgaltaie pana si temelia casei Chiar si minorele zgomote casnice ale prezentului, oricat de benefica poate fi actiunea lor, tot au ceva alarmant. Masinile de spalat vase, frigiderele, oalele de presiune, plangaretele as­piratoare, toate par sa spuna: 'Ai grija! Sunt un geniu in slujba ta, dar daca ma scapi de sub control'

O lume periculoasa – asta era, o lume periculoasa.

Am agitat ceasca fumeganda plasata in fata mea. Mi­rosea frumos.

Mai doriti si altceva? Un sandvis gustos cu sunca si banana.

Mi se parea o alaturare ciudata. Bananele le asociam cu copilaria sau, ocazional, flambé cu zahar si rom. In min­tea mea sunca era ferm corelata cu ouale. Totusi, cand esti in Chelsea, mananci ca in Chelsea. Am acceptat un 'sandvis gustos cu sunca si banana'.

Desi traiam in Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – in toate celelalte privinte eram strain de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta as fi putut locui tot atat de bine in Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelasi lucru. Cu ex­ceptia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce ma inconjura, iar imprejurimile imi erau total indiferente. Exis­tam intr-o lume a mea, proprie.

Totusi, in aceasta seara anume, suferisem una dintre acele bruste si totale schimbari de sentimente pe care le cu­nosc toti scriitorii.

Arhitectura mongola, imparatii mongoli, modul de viata mongol si toate problemele fascinante izvorate din el isi pierdura brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam sa scriu despre ele?

Am frunzarit inapoi cateva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul imi parea egal de anost – prost scris si deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese 'Istoria e o vorbarie goala' (Henry Ford?) avusese dreptate.

Am impins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat si ra-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am incercat sa-mi aduc aminte daca mancasem Dupa senzatiile mele interne se parea ca nu. Pranzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult.

M-am dus si m-am uitat in frigider. Mai era o ramasita de limba uscata. M-am uitat la ea fara nici o placere.

Asa se face ca am luat-o agale pe King’s Road, si, la un moment dat, am intrat intr-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezisul ferestrei cu litere rosii de neon, iar acum contemplam un sandvis cu sunca si banana, in timp ce reflectam la sinistrele implicatii ale zgomotelor prezentului si la efectele lor perturbatoare.

Toate, ma gandeam eu, aveau ceva in comun cu primele mele amintiri despre pantomima. Davy Jones tocmai iesit din dulapiorul lui in nori de fum! Usi si ferestre capcana care lasau sa transpire infernala putere a raului, provocand si sfidand o Zana Buna Diamant, sau un nume in genul asta, care in schimb flutura o bagheta cu aspect impropriu si re­cita cu optimism si cu o voce plata platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefatand astfel inevitabilul 'cantec al momentului' care nu avea niciodata vreo legatura cu tema respectivei pantomime.

M-a fulgerat brusc gandul ca, probabil, intotdeauna era necesar ca raul sa fie mai impresionant decat binele. El trebuia sa tina spectacolul! El trebuia sa sperie si sa pro­voace! Era instabilitatea atacand stabilitatea. Iar in final, stabilitatea va invinge intotdeauna, gandeam eu. Stabili­tatea poate supravietui banalitatii, Zanei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar si irelevantei declaratii rasunatoare 'Exista un drum batut de vanturi care ser­puieste pe deal in jos, spre oraselul vechi de cand lumea pe care-l iubesc'. Oricat de sarace arme ar parea toate acestea, totusi aceste arme aveau sa triumfe in final. Pantomima avea Sa se termine asa cum se termina intotdeauna. Scarile, si distributia, coborand in ordinea importantei, cu Zana Buna Diamant practicand crestineasca virtute a umilintei si necautand sa fie prima (sau, in cazul de fata, ultima) ci incadrandu-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umar langa umar cu fostul ei opozant, acum iesit din pielea ame­nintatorului Rege Demon si ramanand doar un barbat im­bracat in pantaloni colanti rosii.

Aparatul Espresso sasai iar in urechea mea. Am facut semn dupa inca o ceasca si m-am uitat in jur. Una din su­rorile mele intotdeauna ma acuza ca nu sunt un bun obser­vator, ca nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. 'Traiesti in propria-ti lume', ma dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunavointa constienta, am luat nota de ce se petrecea in jur. Era aproape imposibil sa nu citesti zilnic in ziare despre cafe-barurile si patronii lor din Chelsea; acum aveam sansa sa-mi fac o parere personala despre viata contemporana.

In cafenea era destul de intuneric, asa ca nu puteam sa vad foarte clar. Clientela era alcatuita in majoritate din tineri. Am presupus vag ca era ceea ce se chema generatia beat. Fetele aratau, asa cum mi se parea ca aratau intot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, pareau mult prea calduros imbracate. Observasem asta cu cateva saptamani in urma cand iesisem sa iau cina cu niste prieteni. Fata care statuse atunci langa mine sa fi avut vreo douazeci de ani. In restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lana, o fusta neagra si sosete negre de lana, iar transpiratia i se prelingea de pe fata direct in mancare. Mi­rosea a lana imbibata de transpiratie si, de asemenea, puternic, a par nespalat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerata foarte atragatoare. Nu si de mine! Singura mea reactie era o dorinta nebuna s-o arunc intr-o cada cu apa fierbinte, sa-i dau o bucata de sapun si s-o silesc sa-i dea bataie! Ceea ce demonstra, presupun, cat de in urma eram cu vremurile. Probabil asta mi se tragea de la faptul ca traisem atat de mult in strainatate. Imi aminteam cu placere de femeile indiene cu parul lor negru minunat incolacit, si sari-urile in culori pure si stralucitoare cazand in jurul lor in falduri gratioase, si leganare ritmica a trupurilor lor in timp ce mergeau

Am fost smuls din aceste ganduri placute de o brusca accentuare a zgomotului. Doua tinere de la masa alaturata incepusera sa se certe. Cei doi tineri care erau cu ele incer­cau sa aplaneze lucrurile, dar fara succes.

Brusc, incepura sa tipe una la alta. Una din fete o plesni peste fata pe cealalta, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se bateau ca zarzavagioaicele, insultandu-se cu tipete isterice. Una era o roscata ciufulita, cealalta o blonda cu parul lins.

In afara de termenii insultatori, nu-mi dadeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucnira strigate si intaratari.

Bravo, fetito! Zvant-o, Lou!

Proprietarul din spatele barului, un tip cu infatisare de italian focos pe care il mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas in cel mai pur accent londonez cockney.

Hai, gata terminati potoliti-va! O sa aduceti intr-o clipa toata strada aici. O sa-i aduceti pe copoi. Incetati, va spun!

Dar blonda latoasa isi infipse mana in parul roscatei si o tragea cu salbaticie in timp ce tipa:

Nu esti decat o tarfa care fura barbati!

Tarfa esti tu!

Luigi si cei doi insotitori stanjeniti reusira sa le desparta. In pumnul blondei era un smoc mare de par roscat.

Il tinu sus ca pe un trofeu, apoi il arunca pe podea.

Usa dinspre strada se deschise larg si Autoritatea, im­bracata in albastru, aparu in prag si rosti majestos obisnuitele cuvinte:

Ce se petrece aici?

Toti cei prezenti facura pe loc front comun in fata inamicului.

Ne distram si noi un pic, spuse unul din tineri.

Asta-i tot, spuse Luigi. O mica distractie intre prieteni.

Cu varful pantofului trimise smocul de par drept sub una din mesele din apropiere. Partile beligerante isi zam­beau una celeilalte cu o prefacuta prietenie.

Politistul se uita banuitor la toti din jur.

Noi tocmai plecam, spuse blonda, toata numai miere. Vino, Doug.

Printr-o coincidenta, alti cativa tocmai plecau. Autori­tatea ii urmari cu asprime plecand. Ochii lui spuneau ca de data asta trece cu vederea, dar ca e cu ochii pe ei. Se retrase agale.

Insotitorul roscatei achita consumatia.

Te simti bine? o intreba Luigi pe fata care isi aranja o esarfa pe cap. Ti-a cam facut-o Lou, smulgandu-ti parul din radacina in halul asta.

Nu m-a durut, spuse cu nonsalanta fata, zambindu-i. Imi pare rau pentru tambalau, Luigi.

Perechea iesi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobait prin buzunare dupa maruntis.

E o tipa pe cinste! spuse Luigi cu admiratie, privind spre usa care se inchidea. Lua o matura si impinse dupa tejghea smo­cul de par roscat.

Trebuie sa fi fost groaznic de dureros, am spus.

Eu as fi racnit din toti plamanii daca ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipa pe cinste.

O cunosti bine?

Oh, in majoritatea serilor e aici. Tuckerton, asa o cheama, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogata. Batranul ei i-a lasat o avere, iar ea ce face? Vine in Chelsea, traieste intr-o camera prapadita la jumatatea drumului catre Wandsworth Bridge, si se inhaiteaza cu o gasca ce face acelasi lucru. Omoara-ma si tot nu pricep – jumatate din banda asta are bani. Si-ar putea cumpara cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz daca ar vrea. Dar se pare ca ei se dau in vant dupa modul asta de viata pe care si l-au ales. Da, treaba asta ma depaseste.

Dumneata n-ai alege-o?

Eu am minte! Dar asa cum sta treaba, eu ma aleg cu banii.

M-am ridicat sa plec si am intrebat care a fost motivul scandalului.

Tommy a pus mana pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merita sa te bati, credeti-ma!

Se parea ca cealalta era de parere ca merita, am remarcat.

Oh, Lou este foarte romantica, spuse tolerant Luigi. Nu asta era conceptia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.

Trebuie sa fi trecut cam o saptamana, cand privirea mi-a fost retinuta de un nume de la rubrica Decese din The Times.

TUCKERTON. Pe octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douazeci de ani, unica fiica a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fara flori.

Gata cu florile pentru sarmana Tommy Tucker; si s-a terminat cu 'senzatiile' vietii din Chelsea. Am simtit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. In definitiv, mi-am reamintit eu, de unde stiam ca punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca sa decretez ca era o viata irosita? Poate ca viata mea linistita de carturar, ingropata in carti, rupta de lume, era cea irosita. Viata la mana a doua. Sa fim cinstiti, cu ce ma alegeam eu de la viata? Ce senzatii ii smulgeam? O idee foarte neobisnuita! Adevarul era, fireste, ca nu vroiam senzatii. Dar si in privinta asta, oare n-ar fi trebuit sa vreau? Un gand neobisnuit si nu prea bine venit.

Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker si m-am intors la corespondenta mea.

Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verisoara mea Rhoda Despard, care imi cerea sa-i fac un serviciu.

Cum nu aveam nici un chef de lucru in dimineata asta, m-am agatat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuza grozava.

Am iesit in King’s Road, am oprit un taxi si am pornit spre locuinta unei prietene, doamna Ariadne Oliver.

Doamna Ariadne Oliver era o renumita scriitoare de romane politiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care isi apara stapana de atacurile lumii exterioare.

Am inaltat din sprancene, intr-o intrebare nerostita. Milly dadu cu putere din cap.

Mai bine ati urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusa in dimineata asta. Poate o ajutati sa iasa din starea asta.

Am urcat doua randuri de trepte, am batut usor intr-o usa si am intrat fara sa mai astept sa fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o incapere mare, cu peretii aco­periti cu un tapet cu pasari exotice care cuibareau in lastarisuri tropicale. Cat despre doamna Oliver personal, aceasta, intr-o stare vecina cu nebunia, se invartea de colo-colo prin camera, vorbind singura. Imi arunca o scurta privire lipsita de interes si continua sa bata podeaua. Privi­rea ei, lipsita de concentrare, matura peretii, zbura pe fereastra, si, din cand in cand, disparea sub pleoapele inchise in ceea ce parea un spasm agonic.

Dar de ce, lua la intrebari doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul ca a vazut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea sa nu-l vada! Dar daca ar spune-o, asta ar darama totul. Trebuie sa existe o cale trebuie sa existe

Marai, isi trecu degetele prin parul scurt si carunt si trase frenetic de el. Apoi, uitandu-se la mine cu privirea brusc concentrata, spuse: 'Buna, Mark. Am sa innebunesc', si isi relua jalea.

Si apoi e Monica. Cu cat incerc s-o fac mai draguta, cu atat devine mai enervanta Asa o fata tampita! Si mai e si incantata de sine! Monica Monica? Cred ca numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Intotdeauna toate sunt Joan. Si Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred ca-mi pot imagina o Lucia. Roscata. Pulover decoltat Co­lanti negri? Ciorapi negri, oricum.

Aceasta sclipire fugara de inveselire fu eclipsata de amintirea problemei cu cacadu-ul, si doamna Oliver isi relua zbuciumul nefericit, luand inconstient diferite lucruri de pe mese si punandu-le in cu totul alt loc. Isi indesa cu o oare­care grija tocul de ochelari intr-o cutie lacuita ce continea deja un evantai chinezesc, apoi ofta adanc si spuse:

Ma bucur ca ai venit dumneata.

Esti foarte amabila.

Putea sa fi fost oricine. Vreo femeie insipida care sa ma vrea la deschiderea unui bazar, sau barbatul cu polita de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuza categoric sa si-o faca sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i asa?). Sau putea sa fie cineva care vroia sa-mi ia un interviu, punandu-mi toate intrebarile alea stanjenitoare care de fiecare data sunt aceleasi. Ce v-a facut sa va apucati de scris? Cate carti ati scris? Cati bani ati scos? Etc., etc. Ni­ciodata nu stiu raspunsul la nici una din ele, si asta ma face sa arat complet tampita. Nu ca ceva din toate astea ar conta, pentru ca sunt convinsa ca am sa innebunesc din cauza afacerii asteia cu cacadu-ul.

Ceva ce nu se leaga? am intrebat compatimitor. Poate ar fi mai bine sa plec.

Nu, sa nu pleci. In tot cazul, dumneata esti o dis­tractie.

Am acceptat acest compliment indoielnic.

Vrei o tigara? ma intreba doamna Oliver cu o vaga ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uita-te in capacul masinii de scris.

Multumesc, am tigari. Serveste-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi.

Nici nu beau. As dori sa fi baut. Ca detectivii aia americani care au mereu la indemana sticle cu rachiu. Asta pare sa le rezolve toate problemele. Sa stii. Pe cand eu Stii, Mark, eu chiar nu pot sa pricep cum scapa cineva basma cu­rata dupa ce a savarsit o crima in viata reala. Mie mi se pare ca din momentul in care ai facut o crima, toata treaba este absolut evidenta.

Prostii. Ai facut o gramada.

Cel putin cincizeci si cinci. Partea cu crima este foarte usoara si simpla. Musamalizarea este lucrul dificil. Adica, de ce trebuie sa fie altcineva si nu tu? Tu sari in ochi de la o posta.

Nu in povestea terminata.

Ah, dar cat ma costa asta! spuse amarata doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau sase oameni sa se afle la locul faptei cand B este omorat, si toti sa aiba un motiv sa-l omoare pe B afara doar daca B este un individ absolut insuportabil, iar in cazul asta pe nimeni nu-l deran­jeaza ca a fost omorat si nu-i pasa catusi de putin cine a facut-o.

— Inteleg problema dumitale, am spus. Dar daca i-ai facut fata de cincizeci si cinci de ori, vei reusi s-o rezolvi si de data asta.

Asta-mi tot repet si eu, dar de fiecare data nu pot sa cred, si asa intru in agonie.

Se apuca din nou de par si trase cu violenta.

Termina! am strigat. Ai sa-l scoti din radacini.

Prostii. Parul e rezistent. Desi, cand am avut pojar la paisprezece ani si am facut temperatura, mi-a cazut tot parul din fata. Cat se poate de penibil. Si a trebuit sa treaca sase luni bune ca sa-mi creasca la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fata un lucru foarte deranjant. Ma gandeam ieri la asta cand eram in vizita la Mary Delafontaine in sanatoriul ala. Ii cadea parul exact cum imi cazuse si mie. Spunea ca o sa-si cumpere o mesa cand s-o face mai bine. La saizeci de ani nu-ti mai creste la loc, cred.

In una din noptile trecute am vazut o fata smulgandu-i alteia parul din radacina, am spus. Eram constient de usoara nota de mandrie din glasul meu, ca unul care vazuse viata.

Prin ce locuri extraordinare ai fost? ma intreba doamna Oliver.

Asta a fost intr-un cafe-bar din Chelsea.

Oh, Chelsea! Acolo se intampla totul, cred. Comunisti atei si macaronari si fandositi conservatori si generatia beat. Nu prea scriu despre ei pentru ca mi-e teama sa nu folosesc gresit termenii. Cred ca e mai sigur sa ramai la ceea ce cunosti.

Ca de pilda?

Oameni in croaziere, si in hoteluri, si ce se petrece in spitale si in sinoadele parohiilor si la licitatii si festi­valuri de muzica, si fete in magazine, si comisii si femei de zi cu zi, si tineri si tinere care cutreiera lumea in interesul stiintei, si vanzatori

Se opri sa-si traga sufletul.

Cu astea e de inteles ca poti s-o scoti la capat, am spus.

— In tot cazul, ai putea sa ma scoti la o cafea in Chel­sea doar ca sa-mi imbogatesc experienta, spuse visatoare doamna Oliver.

Oricand doresti. Diseara?

Nu diseara. Sunt prea ocupata cu scrisul sau, mai degraba, cu ingrijorarea ca nu pot scrie. Intr-adevar, asta-i cel mai obositor lucru la scris, desi totul e obositor, in afara unicului moment cand consideri ca ti-a venit o ideea for­midabila si abia astepti sa incepi. Spune-mi, Mark, crezi ca e posibil sa omori pe cineva prin control de la distanta?

Ce intelegi prin control de la distanta? Sa apesi pe un buton si sa trimiti o raza radioactiva ucigatoare?

Nu, nu science fiction. Ma gandeam Se opri in­doita. Ma refer la magia neagra.

Figuri de ceara cu bolduri in ele?

Oh, figurile de ceara sunt depasite, spuse cu dispret doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se intampla, sa stii, in Africa sau in Indiile de Vest. Lumea asa spune. Povesteste cum bastinasii se inconvoaie pur si simplu si mor. Voodoo sau ju-ju Oricum, stii ce vreau sa spun.

I-am spus ca in ziua de azi multe lucruri de genul asta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculeaza ideea ca moartea i-a fost decretata de catre vraci, iar sub­constientul face restul.

Doamna Oliver pufni cu dispret.

Daca cineva mi-ar sugera ca am fost osandita sa ma intind si sa mor, mi-ar face o deosebita placere sa-i zadarni­cesc asteptarile!

Am ras.

Ai in sange o doza zdravana de scepticism occidental. Nici o predispozitie.

Deci crezi ca se poate intampla?

Nu cunosc prea multe despre tema asta ca sa ma pot pronunta. Cum ti-a venit in minte? Noua dumitale capodo­pera urmeaza sa se numeasca. 'Crima prin sugestie'?

Nu, nici vorba. Vechea otrava pentru sobolani si ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fara arme de foc, daca e posibil. Ar­mele de foc sunt atat de inselatoare! Dar n-ai venit aici ca sa vorbim despre cartile mele.

Sincer, nu Realitatea e ca verisoara mea Rhoda Despard organizeaza o sarbatoare bisericeasca si

Nici vorba! Stii ce s-a intamplat ultima data? Am aranjat un joc 'Gasiti o crima' si primul lucru care s-a gasit a fost un cadavru adevarat. N-am sa uit niciodata asta!

Nu e vorba de asa ceva. Tot ce vei avea de facut este sa stai intr-un cort si sa dai autografe pe propriile dumitale carti, contra cinci silingi bucata.

Bineee, spuse cu indoiala doamna Oliver. Asta ar putea fi in regula. Nu va trebui sa deschid sarbatoarea? Sau sa spun lucruri prostesti? Sau sa trebuiasca sa port palarie?

Am asigurat-o ca nimic din toate astea nu i se va cere.

Si nu va dura decat o ora sau doua, i-am promis. Dupa aceea va fi un meci de cricket nu, cred ca in perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un con­curs de costume

Doamna Oliver ma intrerupse cu un strigat salbatic.

Asta e! O minge de cricket! Fireste! El o vede de la fereastra Inaltandu-se in aer si asta il distrage si asa nu mai pomeneste de cacadu! Ce bine ai facut ca ai venit, Mark! Ai fost minunat!

Nu prea vad

Poarte ca nu, dar eu da. Totul e destul de complicat si nu vreau sa-mi pierd timpul explicandu-ti. Oricat de multa placere imi face sa te vad, tot ce vreau acum este sa pleci. Imediat.

Bine-nteles. In privinta sarbatorii

Ma mai gandesc. Acum nu ma necaji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!

Capitolul II

Doamna Gerahty deschise usa prezbiteriului in obisnuitul ei stil brusc care nu era atat un raspuns la chemarea soneriei cat o manevra triumfatoare exprimand sentimentul 'De data asta te-am prins!'

Ei bine, ce mai vrei si tu? intreba ea belicoasa.

In prag statea un baiat, cu aspect foarte neglijabil, nici usor de remarcat, nici usor de tinut minte – un baiat ca o multime de alti baieti. Vorbea fornait pentru ca era racit.

Asta e casa preotului?

— Il cauti pe parintele Gorman?

E chemat, spuse baiatul.

Cine il cheama si unde si de ce?

Benthall Street. Douazeci si trei. O femeie, ca spune ca e pe moarte. Doamna Coppins m-a trimis. Asta-i o biserica romano-catolica, nu-i asa? Femeia spune ca vicarul n-o sa vina.

Doamna Gerahty il linisti in privinta acestui aspect esential, ii spuse sa nu se miste de unde statea si intra din nou in prezbiteriu. Dupa vreo trei minute iesi un preot inalt si in varsta, ducand in mana o mica servieta de piele.

Sunt parintele Gorman, spuse el. Benthall Street? Asta-i pe langa calea ferata, nu-i asa?

— Ihi. La doi pasi.

Pornira alaturi, preotul calcand cu pasi mari si rari.

Doamna Coppins, ai spus? Asta-i numele?

Ea e proprietareasa casei. Inchiriaza camere. Una din chiriase va cheama. Davis, parca.

— Davis. Cine o fi? Nu-mi amintesc.

E de-a dumneavoastra, nici o grija. Romano-catolica, adica. A spus ca vicarul n-o sa vrea sa vina.

Preotul dadu din cap. In scurt timp ajunsera in Ben­thall Street. Baiatul ii indica o casa inalta si soioasa dintr-un sir de alte case inalte si soioase.

Asta-i.

Tu nu intri?

Eu sunt anglican. Doamna C. mi-a dat un siling sa duc mesajul.

— Inteleg. Cum te cheama?

— Mike Potter.

Multumesc, Mike.

Cu placere, spuse Mike si se indeparta fluierand. Moartea iminenta a cuiva nu-l afecta.

Usa de la numarul se deschise si doamna Coppins, o femeie masiva si rosie la fata, aparu in prag si-l intampina cu entuziasm pe vizitator.

Poftiti, poftiti. Se simte rau, as spune. Ar trebui sa fie la spital, nu aici. Am sunat, dar Dumnezeu stie cand vor ajunge. Barbatul sora-mi a trebuit sa astepte sase ore cand si-a rupt piciorul. Mizerabil! Asistenta medicala, ce sa zic! Iti iau banii, si cand ii chemi ia-i de unde nu-s!

In timp ce vorbea il conduse pe preot pe o scara in­gusta.

Ce a patit?

A avut gripa. Parea ca e mai bine. A iesit prea curand as spune. Oricum, aseara cand a venit arata ca moartea. Ain dus-o in pat. N-a mancat nimic. N-a vrut sa chem doctorul. Azi dimineata am vazut ca avea temperatura mare. I-a ajuns la plamani.

Pneumonie?

Doamna Coppins, de acum gafaind, scoase un sunet ca al unui motor cu aburi, ceea ce parea sa semnifice aprobarea. Deschise larg o usa, se dadu in laturi pentru a-i face loc preo­tului sa intre, spuse peste umarul lui 'Uite, ti-a venit reveren­dul. Acum o sa-ti fie bine!', si se retrase.

Parintele Gorman inainta. Camera, mobilata in demo­datul stil victorian, era curata si ordonata. In patul de langa fereastra, o femeie intoarse cu greu capul. Preotul vazu pe loc ca era foarte bolnava.

Ati venit Nu prea e timp Ticalosia atata ticalosie Trebuie trebuie nu pot sa mor asa Imi mar­turisesc marturisesc pacatul dureros dureros Sub pleoapele pe jumatate inchise, privirea ii era ratacita.

Buzele continuara sa rosteasca un sir de cuvinte monotone, fara noima.

Parintele Gorman veni langa pat. Vorbi cum vorbise de atatea ori de atat de multe ori. Cuvinte de imbarbatare, de linistire, cuvinte ale menirii si credintei lui. In camera se instala pacea Din ochii chinuiti, agonia disparu

Apoi, in timp ce preotul isi incheia misiunea, muribunda vorbi din nou.

Sa inceteze trebuie sa inceteze Veti Preotul glasui cu o autoritate linistitoare:

Voi face ce e necesar. Poti sa ai incredere in mine Putin mai tarziu, o ambulanta si un doctor sosira simultan.

Doamna Coppins ii intampina cu un triumf macabru.

Prea tarziu, ca de obicei! spuse ea. A murit

Parintele Gorman se intorcea prin amurgul ce se lasa. Avea sa fie ceata la noapte, deja incepuse sa se indeseasca cu repeziciune. Se opri o clipa, incruntandu-se. O poveste atat de fantastica! Cat din ea se datora febrei si delirului? Ceva era adevarat, desigur, dar cat? Oricum, era important sa-si noteze cateva nume acum cat erau inca proaspete in minte. Sinodul St. Francis avea sa fie adunat la intoarcerea lui. Coti brusc intr-o cafenea micuta, comanda o cafea si se aseza.

Se cauta in buzunarul sutanei. Ah, doamna Gerahty! O rugase sa-i coasa captuseala. Ca de obicei, n-o facuse! Carnetelul si un ciot de creion si cateva monede pe care le purta la el cazusera prin gaura captuselii buzunarului si se oprisera la poalele sutanei. Reusi sa recupereze bajbaind o moneda si creionul, dar carnetelul era prea complicat de scos. Cand sosi cafeaua, intreba daca putea face rost de o bucata de hartie.

Asta e buna?

Era o punga de hartie rupta. Preotul dadu din cap si o lua. Incepu sa scrie. Numele era important sa nu uite nu­mele. Numele erau genul de lucruri pe care le uita

Usa cafenelei se deschise si trei flacai in vesminte edwardiene intrara si se asezara cu zgomot.

Parintele Gorman isi termina insemnarile. Impaturi bucata de hartie si era pe punctul s-o bage in buzunar cand isi aduse aminte de gaura. Facu ceea ce facuse de atatea ori pana atunci – indesa hartia impaturita in pantof.

In incapere intra in liniste un barbat care se aseza intr-un colt indepartat. Parintele Gorman sorbi de politete o gura sau doua din cafeaua slaba, ceru nota de plata si plati. Apoi se ridica si iesi.

Barbatul care tocmai intrase paru sa se razgandeasca. Se uita la ceas ca si cum s-ar fi inselat in privinta orei, se ridica si iesi in graba.

Ceata cobora repede. Parintele Gorman grabi pasul. Isi cunostea foarte bine cartierul. O lua pe scurtatura cotind pe o straduta care mergea pe langa calea ferata. Se poate sa fi fost constient de pasii din spatele lui, dar nu-i baga in seama. De ce ar fi facut-o?

Lovitura il privise complet nepregatit. Se clatina si cazu

Dr. Corrigan, fluierand 'Parintele O’Flynn', intra in camera inspectoratului de politie de circumscriptie si i se adresa inspectorului detectiv Lejeune pe un ton flecar.

Ti l-am rezolvat pe popa, spuse el.

Si rezultatul?

Vom economisi termenii tehnici pentru procuror. Palit bine si cu sarg. Probabil ca prima lovitura l-a ucis, dar oricine o fi facut-o a tinut sa fie sigur. O afacere de-a dreptul scarboasa.

Da, spuse Lejeune.

Era un barbat solid, cu parul inchis la culoare si ochi cenusii. Avea un inselator fel de a fi pasnic, dar gesturile lui erau uneori surprinzator de grafice si ii tradau originea de hughenot francez.

Spuse ganditor:

Mai scarboasa decat ar fi fost necesar pentru jaf?

Jaf a fost? intreba doctorul.

Asa se presupune. Avea buzunarele intoarse pe dos si captuseala sutanei sfasiata.

Nu putea spera la prea mult. Majoritatea acestor preoti de parohie sunt saraci ca un soarece.

I-au zdrobit capul ca sa fie siguri, ingana Lejeune. Tare as vrea sa stiu de ce.

Exista doua raspunsuri posibile. Unul, treaba a fost facuta de un criminal pervers caruia ii place violenta de dra­gul violentei din pacate, in ziua de azi sunt o gramada din astia.

Si celalalt raspuns?

Doctorul ridica din umeri.

Cineva a avut o rafuiala personala cu parintele Gorman al tau. E posibil?

Lejeune clatina din cap.

Extrem de putin probabil. Era un om popular, foarte iubit in cartier. Din cat se aude, nu avea dusmani. Si jaful e putin probabil. Doar daca

Doar daca ce? intreba Corrigan. Politia are un indi­ciu! Am dreptate?

Avea la el ceva ce nu i-a fost luat. De fapt, il avea in pantof.

Corrigan fluiera.

Suna a poveste cu spioni.

Lejeune zambi.

— E mult mai simplu. Avea buzunarul rupt. Sergentul Fine a stat de vorba cu menajera lui. Se pare ca e cam lenesa. N-a avut grija de hainele lui cum ar fi trebuit. A re­cunoscut ca, din cand in cand, parintele Gorman isi baga in pantof o hartie sau o scrisoare ca sa nu-i cada in captuseala sutanei.

Iar ucigasul n-a stiut asta?

Ucigasul nici nu s-a gandit la asta! Fireste, presu­punand ca bucata asta de hartie era ceea ce cauta el si nu un maruntis amarat.

Ce era pe hartie?

Doar o lista de nume, spuse Lejeune si scoase din sertar o bucata de hartie sifonata.

Corrigan se uita curios la ea.

Ormerod

Standford

Parkinson

Hesketh-Dubois

Shaw

Harmandworth

Tuckerton

Corrigan

Delafontaine?

Ridica din sprancene.

Vad ca si eu sunt pe lista!

— Iti spune vreun nume ceva? intreba inspectorul.

Nici unul nu-mi spune nimic.

L-ai cunoscut pe parintele Gorman?

Nu.

Deci nu ne prea poti fi de ajutor.

Ai vreo ideea cu privire la ce inseamna lista asta daca inseamna ceva?

Lejeune nu-i raspunse direct.

La sapte seara, un baiat a venit la parintele Gorman. A spus ca o femeie era pe moarte si vroia un preot. Parintele Gorman a plecat cu el.

Unde? Daca stii.

Stim. Nu ne-a luat mult ca sa aflam. Benthall Street Casa e proprietatea unei femei pe nume Coppins. Bol­nava era o anume doamna Davis. Preotul a ajuns la sapte si un sfert si a stat cu ea cam o jumatate de ora. Doamna Davis a murit chiar inainte de sosirea ambulantei.

— Inteleg.

Urmatorul lucru pe care l-am auzit despre parintele Gorman este ca a fost la Tony’s Place, o cafenea micuta din zona. Foarte decenta, nimic dubios cu ea, serveste racoritoare de proasta calitate si nu e prea frecventata. Parintele Gorman a cerut o cafea. Apoi se pare ca s-a cautat in buzunar, n-a gasit ce vroia si l-a rugat pe patron, Tony, sa-i dea o bucata de hartie. Asta e bucata de hartie.

Si pe urma?

Cand Tony i-a adus cafeaua, preotul scria. La scurt timp dupa aceea a plecat, lasandu-si cafeaua aproape neatinsa (lucru pentru care nu poti sa-l condamni) si purtand in pantof lista asta.

Mai era cineva in cafenea?

Trei baieti in tinuta aiurita au intrat in incapere si s-au asezat la o masa, iar un barbat in varsta a intrat si s-a asezat la alta. Acesta din urma a plecat fara sa comande ceva.

El l-a urmarit pe preot?

S-ar putea. Tony n-a observat cand a plecat. N-a obser­vat nici cum arata. L-a descris ca pe un tip oarecare. Respecta­bil. Genul de om care arata la fel ca ceilalti. De inaltime medie, crede el, trenci bleumarin sau poate maro. Nici foarte brunet, nici foarte blond. Nu avem nici un motiv sa credem ca are vreo legatura cu povestea asta. Doar ca nu se stie ni­ciodata. N-a venit sa spuna ca l-a vazut pe preot la cafeneaua lui Tony dar inca e prea devreme. I-am rugat pe toti cei care l-au vazut pe parintele Gorman intre opt fara un sfert si opt si cincisprezece sa ia legatura cu noi. Pana acum n-au raspuns decat doua persoane: o femeie si un farmacist care are o pravalie in apropiere. Am sa ma duc sa vorbesc cu ei. Cadavrul a fost descoperit la opt si un sfert de doi baietei in West Street o stii? Practic, e o alee marginita pe o parte de calea ferata. Restul il stii.

Corrigan dadu din cap. Arata spre hartie.

Ce crezi despre asta?

Cred ca e importanta, raspunse Lejeune.

Muribunda i-a spus ceva si el a notat numele ca sa nu le uite? Singura treaba este ca ar fi facut el asta daca ceea ce i se spusese fusese sub taina spovedaniei?

Nu e neaparat nevoie sa fi fost sub juramantul pastrarii secretului. Sa presupunem, de pilda, ca numele astea au o legatura cu santajul, sa spunem.

Asta-i ideea ta, nu-i asa?

N-am nici o idee inca. Asta e doar o ipoteza de lucru. Acesti oameni erau santajati. Muribunda fie ca era santajista, fie ca stia de santaj. As spune ca ideea generala a fost cainta, spovedania si dorinta de a repara atat cat se mai putea. Parintele Gorman si-a asumat responsabilitatea.

Si apoi?

Orice altceva se bazeaza pe presupuneri, spuse Le­jeune: Sa zicem ca era vorba de o escrocherie de unde ieseau bani si cineva n-a vrut sa-i puna capat. Cineva a stiut ca doamna Davis era pe moarte si ca chemase preotul. Restul urmeaza.

Stau si ma intreb, spuse Corrigan studiind din nou hartia. De ce crezi ca este cate un semn de intrebare dupa ultimele doua nume?

Poate pentru ca parintele Gorman nu era sigur ca retinuse corect aceste doua nume.

Ar fi putut sa fi fost Mulligan in loc de Corrigan, aproba doctorul cu un ranjet. Asta-i destul de posibil. Dar as spune ca un nume ca Delafontaine, fie il tii minte, fie nu daca stii ce vreau sa spun. E ciudat ca nu exista nici macar o adresa Reciti lista. Parkinson – exista o multime de Parkinsoni. Sandford, nu-i un nume neobisnuit. Hesketh-Dubois – asta-i nitel mai aparte. Nu pot fi multi Hesketh-Dubois.

Sub imperiul unui impuls de moment, se apleca si lua de pe birou cartea de telefon.

De la E la L. Sa vedem. Hesketh, doamna A John and Co, Instalatori Sir Isidore. Ah! Uite! Hesketh-Dubois, lady, Ellesmere Square 49, S.W.l. Ce spui s-o sunam?

Si ce sa-i spunem?

O sa vina inspiratia, spuse flusturatic doctorul Cor­rigan.

Da-i drumul, spuse Lejeune.

Poftim? Corrigan se holba la el.

Am spus sa-i dai drumul, raspunse degajat Lejeune. Nu mai fi atat de picat din cer! Ridica el receptorul. Da-mi un ton de exterior. Se uita la Corrigan. Numarul?

Grosvenor

Lejeune il repeta apoi ii trecu receptorul lui Corrigan.

Distreaza-te, spuse el.

Usor nedumerit, Corrigan se uita la el in timp ce astepta. Trecu ceva timp pana cand sa raspunda cineva. Apoi, respirand intretaiat, un glas de femeie rosti:

Grosvenor

Casa lady Hesketh-Dubois?

Pai pai, da adica

Doctorul Corrigan ignora aceste incertitudini.

As putea vorbi cu ea?

Nu, nu puteti! Lady Hesketh-Dubois a murit in aprilie.

Oh! Uluit, doctorul Corrigan ignora acel 'Cine intreaba, va rog?' si puse usor receptorul in furca.

Se uita cu raceala la inspectorul Lejeune.

Deci de asta ai fost atat de usor de acord sa ma lasi sa sun.

Lejeune zambi malitios.

Noi nu neglijam ceea ce este evident, puncta el.

— In aprilie, rosti ganditor Corrigan. Acum cinci luni. Cinci luni de cand santajul sau ce-o fi fost n-a mai reusit s-o necajeasca. Imi inchipui ca nu s-a sinucis sau ceva de genul asta?

Nu. A murit din cauza unei tumori la creier.

Asa ca acum o luam de la capat, spuse Corrigan uitandu-se pe lista.

Lejeune ofta.

Nu stim precis ca lista a avut vreo legatura cu povestea asta, spuse el. Se poate sa fi fost doar o ciomageala ordinara intr-o noapte cetoasa, si putine sperante sa aflam cine e autorul, afara doar daca avem un dram de noroc

Doctorul Corrigan spuse:

Te deranjeaza daca ma concentrez in continuare asupra acestei liste?

Da-i bataie. Iti doresc tot norocul din lume.

Asta insemnand ca eu n-am sa ajung nicaieri daca voi n-ati ajuns! Nu fi prea sigur. Am sa ma concentrez pe Corrigan. Domnul sau doamna sau domnisoara Corrigan cu un mare semn de intrebare.

Capitolul III

— Vai, zau, domnule Lejeune, nu vad ce as putea sa va spun mai mult! I-am spus totul sergentului dumneavoastra. Eu nu stiu cine era doamna Davis, sau de unde venea. Isi platea chiria in mod regulat si parea o per­soana cumsecade, linistita si respectabila, si nu stiu ce asteptati sa va mai spun.

Doamna Coppins se opri sa-si traga rasuflarea si se uita la Lejeune cu o oarecare iritare. El ii zambi bland si melancolic, lucru care, asa cum stia din experienta, nu ramanea fara efect.

Daca as putea, v-as ajuta, se inmuie doamna Coppins.

Multumesc. Exact de asta avem nevoie – de ajutor. Femeile stiu din instinct mult mai multe decat poate sti un barbat.

Fu o mutare buna si tinu.

Ah, as dori sa va poata auzi Coppins! spuse doamna Coppins. El era intotdeauna atat de zapacit si pe dinafara cu toate! Mereu imi spunea: 'Cum poti sa spui tu ca stii niste lucruri cand habar n-ai ce se petrece?' Si de noua ori din zece aveam dreptate.

Tocmai de asta as vrea sa va aud parerea despre doamna Davis. Era o femeie nefericita, ce credeti?

Nu, n-as spune asta. Genul practic. Asa parea intotdeauna. Ca si cum isi planificase viata si actiona in conse­cinta. Am inteles ca avea o slujba la una din asociatiile astea de cercetare a consumului. Umbla si intreba lumea ce fulgi de sapun folosea sau ce faina si cat cheltuia din bugetul saptamanal si cum si-l impartea. Fireste ca intotdeauna am considerat ca genul asta de lucruri e cu adevarat o indis­cretie si nu inteleg nici moarta de ce guvernul sau altcineva vrea sa stie asa ceva! Si daca vreti sa stiti, as spune ca sar­mana doamna Davis isi facea treaba foarte dragut. O purtare placuta, nu bagareata, doar practica si la obiect.

Cunoasteti numele firmei sau asociatiei la care lu­cra?

Nu, ma tem ca nu.

A pomenit vreodata de rude?

Nu. Am ghicit ca era vaduva si ca si pierduse bar­batul cu multi ani in urma. Fusese putin invalid, dar ea nu vorbea niciodata de el.

N-a pomenit de unde venea din ce parte a tarii?

Nu cred ca era din Londra. As spune ca venea de un­deva din nord.

N-ati simtit ca era ceva misterios cu ea?

In timp ce vorbea, Lejeune avu o indoiala. Daca era o femeie sugestionabila Dar doamna Coppins nu profita de ocazia care i se oferea.

Nu pot spune ca am simtit cu adevarat asa ceva. Din ceea ce a spus vreodata, categoric nu. Singurul lucru care ar fi putut sa-mi dea de gandit era geamantanul ei. Nu nou, dar de buna calitate. Iar pe el fusesera pictate initialele J.D. – Jessie Davis, peste altele care la inceput fusesera J. si H, parca. Dar putea sa fie si A. Totusi, la vremea aceea nu mi-a dat de gandit. Poti sa-ti cumperi foarte ieftin un geamantan la mana a doua, iar apoi e normal sa-i schimbi initialele. Nu avea multe lucruri, doar un singur geamantan.

Lejeune stia asta. In mod curios, moarta avusese foarte putine lucruri personale. Nu pastrase nici o scrisoare, nici o fotografie. Aparent, nu avusese nici o polita de asigu­rare, nici un libret de economii, nici un carnet de cecuri. Hainele ei erau haine de zi cu zi, de serviciu, de buna cali­tate, aproape noi.

Parea total fericita?

Presupun ca da.

Inspectorul sesiza usoara indoiala din glasul ei.

Doar presupuneti?

Ei bine, nu e genul de lucruri la care sa te gandesti, nu-i asa? As spune ca era binisor aranjata, avea o slujba buna si era pe deplin multumita de viata ei. Nu era genul care sa debordeze de fericire. Dar fireste, cand s-a imbol­navit

Da, cand s-a imbolnavit? o imboldi inspectorul.

La inceput a fost iritata. Cand a doborat-o gripa, adica. Spunea ca asta avea sa-i dea peste cap tot programul. Programari ratate si asa mai departe. Dar gripa e gripa si nu poti s-o ignori cand a venit. Asa ca a ramas in pat si si-a facut un ceai pe resou si a luat aspirina. Am intrebat-o de ce nu cheama doctorul si mi-a spus ca nu are rost. La gripa nu e nimic de facut decat sa stai in pat la caldura si mi-a spus ca ar fi bine sa nu ma apropii ca sa n-o iau si eu. Cand s-a facut mai bine i-am dat supa fierbinte si paine prajita si, cand si cand, budinca de orez. Gripa a doborat-o, fireste, asa se in­tampla cu gripa, dar nu mai mult ca de obicei, as spune. Dupa ce trece gripa te apuca deprimarea, si asa s-a intam­plat si cu ea. Imi amintesc ca statea acolo, langa foc, si mi-a spus: 'Mi-as dori sa nu fi avut atata timp sa gandesc. Nu-mi place ca am timp sa gandesc. Asta ma doboara.'

Lejeune continua sa se arate profund interesat si doamna Coppins deveni si mai cooperanta.

I-am imprumutat cateva reviste. Dar se parea ca nu-i era mintea la citit. Tin minte ca mi-a spus o data: 'Daca lu­crurile nu sunt deloc cum ar trebui sa fie, e mai bine sa nu le stii, nu esti de acord?' iar eu i-am raspuns: 'Asta asa e, draga'. Si ea a spus: 'Nu stiu niciodata n-am fost cu adevarat sigura'. Iar eu i-am spus ca, atunci, totul era in regula. Iar ea a spus: 'Tot ce am facut a fost intotdeauna cin­stit si pe fata. N-am nimic sa-mi reprosez'. Eu i-am spus: 'Bine-nteles ca n-ai, draga'. Dar in mintea mea chiar m-am intrebat daca nu cumva la firma la care lucra era vreo afacere ciudata cu banii si ea prinsese de veste, dar considerase ca nu era treaba ei.

Posibil, aproba Lejeune.

— In tot cazul, s-a facut bine, sau aproape bine, si s-a intors la lucru. I-am spus ca era prea devreme. Mai stai o zi sau doua, i-am spus. Si uite cata dreptate am avut! A doua seara, cand a venit acasa, am vazut imediat ca avea febra mare. Abia putea sa urce scarile. Trebuie sa chemi doctorul, i-am spus, dar ea nu si nu. Ii era tot mai rau si mai rau, avea ochii sticlosi, obrajii ca para focului, iar respiratia groaznica. Iar ziua urmatoare, spre seara, mi-a spus abia putand sa vorbeasca: 'Un preot. Trebuie sa am un preot. Si repede altfel va fi prea tarziu.' Dar nu l-a vrut pe vicarul nostru. Trebuia sa fie un preot romano-catolic. Nici nu stiam ca era romano-catolica, niciodata n-am vazut la ea vreun crucifix sau altele de felul asta.

Dar existase un crucifix, ascuns la fundul geamanta­nului. Lejeune nu pomeni de asta. Ramase ascultand.

L-am vazut pe tanarul Mike pe strada si l-am trimis dupa parintele Gorman la St. Dominic’s. Si am sunat dupa un doctor si la spital dupa o ambulanta, din proprie initiativa, fara sa-i spun ei.

Dumneavoastra l-ati dus sus pe preot cand a venit?

Da. Si i-am lasat singuri.

A spus vreunul din ei ceva?

Pai, nu-mi amintesc exact. Stiu ca eu am vorbit, spunand ca venise preotul si ca de-acum o sa-i fie bine, cautand s-o mai inveselesc, dar acum parca imi aduc aminte ca, atunci cand am inchis usa, am auzit-o spunand ceva despre ticalosie. Da si, de asemenea, ceva despre un cal sau o cursa de cai, poate. Eu insami pariez din cand in cand cate o jumatate de coroana dar se fac o gramada de es­crocherii la curse, asa se spune.

Ticalosie, ingana Lejeune. Cuvantul il socase.

Romano-catolicii trebuie sa-si marturiseasca pacatele inainte de a muri, nu-i asa? Asa ca eu cred ca de asta a spus-o.

Lejeune nu se indoia de asta, dar cuvantul folosit ii starnise imaginatia. Ticalosie

O ticalosie mai aparte, gandi el, daca preotul care stia despre ea a fost urmarit si omorat

Nu fu nimic de aflat de la ceilalti trei chiriasi ai casei. Doi dintre ei, un functionar la banca si un barbat in varsta care lucra la un magazin de pantofi locuiau acolo de cativa ani. A treia era o fata de douazeci si doi de ani care se mu­tase de curand acolo si care lucra la un depozit din ve­cinatate. Toti trei abia daca o cunosteau pe doamna Davis din vedere.

Femeia care raportase ca-l vazuse pe strada in seara aceea pe parintele Gorman nu furniza nici o informatie utila. Era catolica si mergea la St. Dominic’s, asa ca-l cunostea pe parintele Gorman. Il vazuse dand coltul din Benthall Street si intrand in Tony’s Place in jur de opt fara zece. Asta era tot.

Domnul Osborne, proprietarul farmaciei din coltul lui Benthall Street, isi aduse o contributie mai mare.

Era un barbat scund, intre doua varste, era chel si avea o fata rotunda si nevinovata, si purta ochelari.

Buna seara, domnule inspector sef. Vreti, va rog, sa poftiti aici?

Ridica aripa prinsa in balamale a unei tejghele demo­date. Lejeune trecu dincolo de tejghea, traversa un fel de la­borator in care un tanar in halat alb prepara sticlute de medicamente cu indemanarea unui scamator, si ajunse intr-o incapere micuta in care se aflau doua scaune, o masa si un birou. Domnul Osborne trase draperia care separa camera de laborator, se aseza pe un scaun si-i facu semn inspectorului sa ia loc pe celalalt. Se apleca in fata, ochii scanteindu-i de o emotie datatoare de placere.

E pur si simplu o intamplare ca pot sa va ajut. N-a fost o seara aglomerata n-am avut mai nimic de facut, vremea fiind nefavorabila. Tanara mea doamna era in spatele tejghelei. Intotdeauna joia tinem deschis pana la opt. Se lasa ceata si nu prea era lume prin preajma. Ma dusesem la usa sa vad cum e vremea si mi-am spus ca ceata cobora repede. Asa spusesera si meteorologii. Am ramas putin in usa. Inauntru nu prea aveam ce face. Cu creme de fata si saruri de baie se descurca foarte bine si tanara mea doamna. Atunci l-am vazut pe parintele Gorman venind pe cealalta parte a strazii. Il cunosc foarte bine din vedere, desigur. Socant lucru, crima asta, sa ataci un om, mai ales ca era cine era. 'Uite-l pe parintele Gorman', mi-am spus. Mergea in directia lui West Street, asta este cum dai coltul la stanga inainte de calea ferata, dupa cum stiti. La mica distanta in urma lui era un alt barbat. Nu mi-ar fi dat prin cap sa observ sau sa ma gandesc la ceva legat de asta, daca cel de al doilea nu s-ar fi oprit dintr-o data, absolut brusc, in dreptul usii mele, pe trotuarul de vizavi, fireste. M-am intrebat de ce se oprise si atunci am observat ca parintele Gorman, care era putin mai in fata, incetinise pasul. Dar nu s-a oprit de tot. Era ca si cum se gandea la ceva atat de intens incat aproape a uitat ca mergea. Apoi si-a reluat ritmul, iar celalalt a pornit si el, destul de repede. M-am gandit ca probabil era cineva care il cunostea pe parintele Gorman si vroia sa-l prinda din urma ca sa-i vorbeasca.

Dar, in realitate, putea pur si simplu sa-l urmareasca?

Acum sunt sigur ca asta facea, dar la vremea respec­tiva nu m-am gandit. Cu ceata care se indesea, i-am pierdut din vedere aproape imediat.

Mi-l puteti descrie cat de cat pe acest om?

Glasul lui Lejeune suna neincrezator. Era pregatit sa auda obisnuitele caracteristici nesemnificative. Dar domnul Osborne era facut din alt aluat decat Tony de la Tony’s Place.

Pai, da, cred ca pot, spuse el cu o oarecare incantare de sine. Era un barbat inalt.

— Inalt? Cat de inalt?

Ei bine... Intre un metru saptezeci si opt si unu optzeci, cel putin, as spune. Desi s-ar putea sa-mi fi parut mai inalt decat era din cauza ca era desirat, adica. Avea umerii cazuti si marul lui Adam foarte reliefat. Parul carunt, destul de lung sub palarie. Un nas mare, coroiat. Foarte usor de remar­cat. Fireste ca n-am putut sa-i vad culoarea ochilor. L-am vazut din profil. Ca varsta, sa fi avut cam cincizeci de ani. Ma iau dupa mers. Un barbat mai tanar se misca cu totul altfel.

Lejeune masura in gand distanta dintre cele doua tro­tuare, apoi se uita la domnul Osborne, si se mira. Se mira foarte tare

O descriere ca cea facuta de farmacist putea sa in­semne una din doua. Putea izvori dintr-o imaginatie neobisnuit de bogata – cunoscuse multe exemple de genul asta, in majoritate femei. Ele alcatuiau un portret fantezist al criminalului pe baza impresiei lor despre cum ar trebui sa arate un criminal. Totusi, asemenea portrete fanteziste contineau unele detalii evident false ochi rotindu-se in orbite, arcadele sprancenelor proeminente, maxilare de maimuta, ferocitate izbitoare. Descrierea facuta de domnul Osborne suna ca descrierea unei persoane reale. In acest caz, era posibil sa aiba de a face cu un martor cum gasesti doar unul la un milion, un om cu un spirit de observatie desavarsit, complet sigur pe ceea ce vazuse.

Lejeune aprecie din nou in minte distanta dintre tro­tuare. Ochii lui odihneau ganditori pe chipul farmacistului, intreba:

Credeti ca l-ati recunoaste pe acest om daca l-ati revedea?

Oh, da. Domnul Osborne era extrem de increzator. Niciodata nu uit o fata. E unul din hobby-urile mele. Intotdeauna am spus ca daca una din nevestele astea crimi­nale ar intra in farmacia mea si ar cumpara un pachetel cu arsenic, as fi in stare sa depun marturie impotriva ei la proces. Intotdeauna am sperat ca intr-o buna zi se va intam­pla ceva de genul asta.

Dar inca nu s-a intamplat?

Domnul Osborne recunoscu cu tristete ca nu.

Si probabil ca nici de: acum incolo, adauga el visator. Vand afacerea asta. Iau un pret frumusel pe ea si ma retrag in Bournemouth.

Aveti aici un loc dragut.

Are clasa, spuse domnul Osborne cu o unda de man­drie in glas. Sunt aproape o suta de ani de cand ne-am sta­bilit aici, mai intai bunicul, apoi tatal meu. O afacere de fa­milie, ca pe vremuri. O afacere buna. Cand eram copil, nu gandeam asa. O consideram imbacsita. Ca flacaiandru, eram nebun dupa actorie. Eram convins ca pot sa joc. Tata n-a incercat sa ma opreasca. 'Vezi ce poti scoate din asta, baiete', mi-a spus. 'Vei descoperi ca nu esti nici pe departe vreun sir Henry Irving'. Si cata dreptate a avut! Tatal meu era un om foarte intelept. Dupa vreo optsprezece luni de scena m-am intors si am intrat in afacere. Am devenit man­dru de ea. Intotdeauna am vandut lucruri de buna calitate. Dadu din cap cu tristete. In ziua de azi, insa, lucrurile sunt dezamagitoare pentru un farmacist. Toate cosmeticele astea. Trebuie sa le tii. Jumatate din profit din rahaturile astea iese. Pudra si ruj si creme de fata; si sampoane si bureti fistichii de baie. Eu personal nu ma ating de chestiile astea. Am o doamna tanara care se ocupa de toate astea. Nu, far­macia nu mai e ca pe vremuri. In tot cazul, am pus deoparte o suma frumoasa, iau si pe afacere un pret bun, si am aran­jat sa-mi cumpar o vilisoara draguta in apropiere de Bournemouth.

Adauga:

Retrage-te cat inca te mai poti bucura de viata. Asta e motto-ul meu. Am o multime de hobby-uri. Fluturii, de exem­plu. Si, din cand in cand, ma uit dupa pasari. Si gradinaritul. Exista o gramada de carti bune despre cum sa te apuci de gradinarit. Si apoi mai sunt calatoriile. S-ar putea sa plec intr-o croaziera, sa vad strainatatea, pana nu e prea tarziu.

Lejeune se ridica.

Ei bine, va urez mult noroc, spuse el. Si daca, inainte de a parasi locurile astea, il zariti cumva pe acest om

Va anunt imediat, domnule Lejeune. Normal. Contati pe mine. Va fi o placere. Cum v-am spus, nu uit nici­odata o fata. Am sa fiu cu ochii-n patru. Da. Puteti sa va bazati pe mine.

Capitolul IV

Povestirea lui Mark Easterbrook

Am iesit din Old Vic, avand-o alaturi pe prietena mea, Hermia Redcliffe. Vazuseram un spectacol cu piesa Macbeth. Ploua cu galeata. In timp ce traversam strada spre locul unde imi parcasem masina, Hermia remarca pe nedrept ca ori de cate ori mergeai la Old Vic, intotdeauna ploua.

N-am fost de acord cu acest punct de vedere. I-am spus ca, spre deosebire de cadranele solare, ea tinea minte doar orele ploioase.

La Glyndebourne am avut intotdeauna noroc, con­tinua Hermia in timp ce dadeam drumul la ambreiaj. Nu mi-l pot imagina altfel decat perfectiunea: muzica superbele flori de pe marginea scenei florile albe mai ales.

Am discutat un timp despre Glyndebourne si muzica lui, apoi Hermia intreba:

N-o sa mergem la Dover pentru micul dejun, nu-i asa?

Dover? Ce idee extraordinara! Ma gandeam ca ar trebui sa mergem la Fantasie. Dupa atata maretie sangeroasa si sumbra din Macbeth, simti nevoia sa mananci si sa bei bine. Shakespeare imi starneste intotdeauna foamea.

Da. La fel si Wagner. Cu sandvisurile cu somon afumat din pauzele de la Covent Garden nu reusesti niciodata sa-ti potolesti junghiurile din stomac. Cat despre de ce Dover, te-am intrebat asta pentru ca in directia aia ai luat-o.

Trebuie sa faci giratoriul, i-am explicat.

Dar tu l-ai prea facut. Acum avansam cu succes pe Old Kent Road.

M-am uitat bine la imprejurimi si a trebuit sa recunosc ca, ca de obicei, Hermia avea dreptate.

— Intotdeauna ma incurc aici, m-am scuzat.

E derutant, admise Hermia. Te tot invarti in jurul lui Waterloo Station.

Dupa ce in final am strabatut cu succes Westminster Bridge, ne-am reluat conversatia, discutand despre piesa pe care tocmai o vazuseram. Prietena mea Hermia Readcliffe era o tanara frumoasa de douazeci si opt de ani. Avea un pro­fil grecesc aproape fara cusur, si o masa de par castaniu inchis incolacit intr-un coc la ceafa. Sora mea se refera intot­deauna la ea ca la 'iubita lui Mark', cu o intonatie care ac­centua ghilimelele care reusea de fiecare data sa ma irite.

La Fantasie ni se facu o primire placuta si furam condusi la o masa lipita de peretele tapitat in catifea stacojie. Fantasie este un local pe buna dreptate popular, iar mesele sunt apropiate intre ele. In timp ce ne asezam, vecinii de la masa alaturata ne salutara cu voiosie. David Ardingly era conferentiar de istorie la Oxford. Isi prezenta insotitoarea, o fata foarte draguta, cu o coafura la moda, toata numai suvite, codite si firisoare prinse in unghiuri nedefinite in crestetul capului. E ciudat s-o spun, dar o prindea. Avea ochi albastri, enormi, si o gura pe care de regula o tinea pe jumatate cascata. Era, ca de altfel toate iubitele lui David de pana atunci, extrem de prostuta. David, care era un tanar fantastic de destept, nu se putea relaxa decat cu fete care erau practic semi-tampite.

Asta este pisicuta mea favorita, Poppy, explica el. Ei sunt Mark si Hermia. Sunt foarte seriosi si intelectuali si incearca sa te acomodezi cu ei. Noi tocmai venim de la Fa-o de placere. Incantator spectacol! Pun pariu ca voi ati aterizat direct de la Shakespeare sau Ibsen.

Macbeth la Old Vic, spuse Hermia.

— Ah, ce parere ai de regia lui Batterson?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Mi-a placut, spuse Hermia. Lucrurile au fost foarte interesante. N-am vazut niciodata scena banchetului atat de reusita.

Dar vrajitoarele?

Groaznice! spuse Hermina si adauga: intotdeauna sunt.

David o aproba.

Elementul de pantomima pare predestinat sa se strecoare, spuse el. Toate topaie de colo-colo si se comporta ca un triplu Rege Demon. Parca te si astepti sa apara Zana Buna imbracata in alb cu paiete si sa rosteasca pe un ton plat:

Raul vostru nu va triumfa. In final,

Macbeth va fi cel care va iesi invingator.

Am ras cu totii, dar David, care se prindea repede, mi-a aruncat o privire patrunzatoare.

Ce ai? ma intreba el.

Nimic. Doar ca mai zilele trecute reflectam asupra Raului si a Regilor Demoni in pantomima. Da, si la Zana Buna.

A propos de ce?

Oh, in Chelsea, intr-un cafe-bar.

Ce documentat si la zi esti, Mark! Stii tot ce misca in Chelsea, nu-i asa? Acolo mostenitoarele se marita cu baietii de pe la colturi pusi pe capatuiala. Acolo ar trebui sa fie si Poppy, nu-i asa, ratusco?

Poppy isi casca si mai mult ochii enormi.

Urasc Chelsea, protesta ea. Prefer mult mai bine Fantasie! O mancare atat de incantatoare!

Bravo, Poppy! Oricum, nu esti destul de bogata pentru Chelsea. Mai vorbeste-ne despre Macbeth, Mark, si despre cumplitele vrajitoare. Daca ar fi sa regizez un spectacol, stiu cum as realiza vrajitoarele.

Ei bine, cum?

Le-as face foarte banale. Pur si simplu niste babe sleampete si tacute. Ca vrajitoarele de prin catune.

Dar mai exista vreo vrajitoare in ziua de azi? intreba Poppy holbandu-se la el.

Te miri pentru ca esti o fata crescuta in Londra. In fiecare sat din Anglia exista inca o vrajitoare. Baba Neagra, din a treia casuta din varful dealului. Baietilor mici li se spune sa n-o supere si din cand in cand i se dau in dar oua si prajituri de casa. Pentru ca, daca te pui rau cu ea, vacile tale inceteaza sa mai dea lapte, recolta de cartofi ti se duce de rapa, sau micul tau Johnnie isi va scranti glezna. Trebuie sa te ai bine cu Baba Neagra. Nimeni n-o spune pe fata, dar toti o stiu!

Glumesti, spuse Poppy facand botic.

Nu, nu glumesc. Am dreptate, nu-i asa, Mark?

Bine-nteles ca toate superstitiile astea au murit o data cu cresterea nivelului de educatie, spuse Hermia.

Nu si in satucuri. Tu ce spui, Mark?

Cred ca s-ar putea sa ai dreptate, am spus incetisor. Desi nu stiu cu adevarat. N-am trait niciodata la tara.

Nu vad cum ai putea realiza vrajitoarele ca pe niste babe obisnuite, spuse Hermia revenind la remarca anterioara a lui David. Trebuie sa existe o atmosfera supranaturala in jurul lor.

Oh, dar ia gandeste-te putin, spuse David. E cam ca nebunia. Daca vezi pe cineva care aiureaza si se balabane de colo-colo cu paie in par si arata nebun, nu e deloc inspaiman­tator! Dar imi amintesc ca am fost trimis o data cu un mesaj la un doctor la o casa de nebuni si am fost condus intr-o camera sa astept, iar acolo era o doamna in varsta, cumse­cade, care sorbea dintr-un pahar cu lapte. A facut cateva ob­servatii conventionale despre vreme, apoi s-a aplecat brusc spre mine si m-a intrebat cu glasul coborat:

'Sarmanul dumitale copil este cel care e ingropat in spatele caminului?' Si apoi a dat din cap si a spus: fix. Intotdeauna, zilnic la aceeasi ora. Prefa-te ca nu observi sangele.' Felul firesc in care vorbea iti ingheta sangele in vine.

Si chiar era cineva ingropat in spatele caminului? vru sa stie Poppy.

David o ignora si continua:

Ia apoi medium-urile. Cad brusc in transa in camere intunecate in care se aud ciocanituri si scartaituri. Dupa aceea, medium-ul se ridica, isi netezeste parul si se duce acasa si mananca peste si cartofi prajiti exact ca orice alta femeie de rand.

Am intervenit.

Asadar, ideea ta despre vrajitoare este trei cotoroante scotiene cu un al doilea vaz, care-si practica arta in secret, mormaindu-si vrajile in jurul cazanului, invocand spiritele, dar ramanand ele insele exact ca un trio banal de babe. Da ar putea fi impresionant.

Daca ai putea face rost vreodata de niste actrite care sa joace in felul asta, spuse sec Hermia.

Aici cam ai dreptate, recunoscu David. Orice aluzie la nebunie in scenariu si actorul e imediat hotarat s-o scoata cat mai mult in evidenta. La fel si cu mortile bruste. Nici un actor nu poate sa se limiteze sa se prabuseasca linistit si sa moara. El trebuie sa geama, sa se balabane, sa-si dea ochii peste cap, sa se inconvoaie, sa-si duca mana la inima, sa se prinda de cap, si sa scoata o scena grozava din asta.

Chiar si Shakespeare ar putea sa aiba cateva sur­prize daca si-ar vedea piesele jucate in ziua de azi, am spus.

Cred ca Burbage and Co. i-au distrus deja o mare parte din spirit, spuse David.

Hermia ingana:

Eterna surpriza a autorului in fata a ceea ce scoate regizorul din piesa lui.

Nu l-a scris in realitate cineva pe nume Bacon pe Shakespeare? intreba Poppy.

Teoria asta e complet depasita in ziua de azi, spuse cu blandete David. Si ce stii tu despre Bacon?

A inventat praful de pusca, spuse triumfatoare Poppy.

— Intelegeti de ce o iubesc pe fata asta? ne intreba David. Lucrurile pe care le stie sunt intotdeauna absolut neasteptate. Francis, nu Roger, iubirea mea.

Ma gandeam ca e interesant ca Fielding a jucat rolul celui de-al doilea criminal. Exista un precedent in treaba asta?

Asa cred, spuse David. Cat de convenabil trebuie sa fi fost in vremurile acelea sa poti sa ai un criminal la indemana ori de cate ori vroiai sa rezolvi o trebusoara. Ar fi amuzant daca ai putea s-o faci si in ziua de azi.

Dar se face, protesta Hermia. Gangsterii. Cutitarii sau cum vrei sa le spui. Chicago si tot tacamul.

Da, dar eu nu ma refeream la gangsterism, la huli­gani sau la baronii crimei. Ma refeream pur si simplu la oamenii de rand care vor sa scape de cineva. De un rival de afaceri; de matusa Emily, atat de bogata si, din pacate, atat de longeviva; de un sot suparator ce-ti sta mereu in drum. Ce convenabil ar fi sa poti sa suni la Harrods si sa spui: 'Va rog sa-mi trimite-ti doi criminali buni, se poate?'!

Am ras cu totii.

Dar poti sa faci intr-un fel, nu-i asa? intreba Poppy.

Ne-am intors spre ea.

— In ce fel, papusa? intreba David.

Pai, adica, oamenii pot s-o faca daca vor Oamenii ca noi, cum spuneai. Doar ca eu cred ca este foarte costisitor.

Ochii lui Poppy erau largi si inocenti, buzele usor intredeschise.

Ce vrei sa spui? intreba curios David.

Oh cred le-am incurcat. Ma refeream la Calul Balan.

Un cal balan? Ce fel de cal balan?

Poppy se inrosi si cobori pleoapele.

Sunt proasta. E ceva de care a pomenit cineva dar trebuie ca am inteles complet gresit.

Serveste putin Coupe Nesseldrom incantator, spuse cu blandete David.

Dupa cum stim cu totii, unul din cele mai vechi lucruri din lume este ca atunci cand ai auzit pomenindu-se de un lucru, aproape intotdeauna dai iar peste el in decurs de douazeci si patru de ore. Un exemplu al acestui fapt l-am avut in dimineata urmatoare.

A sunat telefonul si am raspuns

Flaxman

Pe fir se auzi un fel de icnet. Apoi un glas rosti gafait dar sfidator:

M-am gandit la asta si voi veni!

Mi-am scormonit mintea cu disperare.

Splendid! am raspuns, tragand de timp. Aa si?

— In definitiv, fulgerul nu loveste niciodata de doua ori, spuse vocea.

Esti sigura ca n-ai gresit numarul?

Bine-nteles ca sunt. Esti Mark Easterbrook, nu-i asa?

M-am prins! Doamna Oliver.

Oh, exclama vocea, mirata. Nu stiai cine era? Nici nu m-am gandit la asta. E vorba de sarbatoarea Rhodei. Daca vrea, voi veni si voi da autografe.

E fantastic de dragut din partea dumitale. Fireste, vei fi anuntata.

Nu vor fi petreceri, nu-i asa? intreba nelinistita doamna Oliver. Stii cum se intampla. Lumea vine la mine si ma intreaba daca scriu ceva chiar acum cand te-ai gandi ca poate sa vada ca beau bere de ghimber sau suc de rosii si nu scriu deloc. Si-mi spune ca-i plac cartile mele, ceea ce e placut, fireste, numai ca eu nu gasesc niciodata raspunsul potrivit. Daca spui 'Ma bucur foarte mult' suna ca 'incantata sa va cunosc'. Un fel de fraza sablon. Ei bine, chiar e, fireste. Si nu crezi ca o sa-mi ceara sa merg cu ei la Calul Roz si sa beau?

Calul Roz?

Calul Balan. Carciumi, adica. Ma simt atat de rau in carciumi! La o adica pot sa beau bere la halba, dar dupa asta imi bolboroseste ingrozitor burta.

Ce intelegi prin Calul Balan?

Exista pe acolo o carciuma numita asa, nu? sau poate o fi Calul Roz? Sau poate asta o fi in alta parte? S-ar putea doar sa mi-o fi imaginat. Eu chiar imi imaginez o gramada de lucruri.

Cum merge cu cacadu-ul?

Cacadu-ul? Doamna Oliver parea in incurcatura.

Si mingea de cricket?

Asculta! spuse cu demnitate doamna Oliver. Cred ca trebuie sa fii nebun sau mahmur sau ceva pe-acolo. Cai Roz si cacaduzi si mingi de cricket!

Inchise.

Inca ma mai gandeam la a doua mentionare a Calului Balan cand telefonul suna din nou.

De data asta era domnul Soames White, un distins avo­cat care suna sa-mi reaminteasca faptul ca, in baza testa­mentului nasei mele, lady Hesketh-Dubois, aveam dreptul sa-mi aleg trei dintre tablourile ei.

Fireste, nu e nimic valoros din cale afara, spuse domnul Soames White pe tonul lui melancolic si defetist. Dar am inteles ca intr-o anumita perioada v-ati exprimat ad­miratia fata de unele tablouri ale defunctei.

Avea cateva acuarele fermecatoare cu scene din In­dia, am spus. Cred ca mi-ati scris deja despre problema asta, dar ma tem ca mi-a iesit din minte.

Chiar asa, spuse domnul Soames White. Dar acum, inventarul fiind terminat, executorii testamentari, printre care ma numar si eu, aranjeaza sa scoata la licitatie lucrurile din casa ei din Londra. Daca ati putea veni in Ellesmere Square in viitorul apropiat

Voi veni acum, am spus.

Se parea ca nu era o dimineata favorabila pentru lu­cru.

Carand sub brat cele trei acuarele alese de mine, am iesit din Ellesmere Square 49 si imediat m-am ciocnit de cineva care urca scarile spre usa din fata. Mi-am cerut scuze, am primit la randul meu scuze si tocmai eram pe punctul sa opresc un taxi cand mi s-a aprins beculetul si m-am rasucit fulgerator.

Hei! Nu esti Corrigan?

Chiar el si da, tu esti Mark Easterbrook!

Jim Corrigan si cu mine fuseseram prieteni in timpul studentiei la Oxford, dar trebuie sa fi trecut cincisprezece ani sau mai mult de cand nu ne mai vazuseram.

Mi s-a parut mie ca te cunosc, dar nu stiam de unde sa te iau, asa, pe loc, spuse Corrigan. Iti citesc din cand in cand articolele si trebuie sa spun ca imi plac.

Tu ce faci? Ai intrat in cercetare cum aveai de gand?

Corrigan ofta.

Nu prea. E o slujba costisitoare, daca vrei sa razbesti prin fortele tale. Afara doar daca gaseste o milionara proasta sau un trust impresionabil.

Virusi hepatici, nu-i asa?

Ce memorie! Nu, am renuntat la virusii hepatici. Ceea ce ma intereseaza in prezent sunt proprietatile se­cretiilor glandelor mandarine. Sunt sigur ca n-ai auzit de ele! Au legatura cu spleen-ul. Aparent, nu servesc absolut la nimic!

Vorba cu entuziasmul savantului.

Deci, care-i treaba?

Corrigan parea ca se scuza.

Am o teorie conform careia ele pot influenta compor­tamentul. Ca sa ma exprim in termeni simpli, ele pot actiona ca lichidul de frana de la masina. N-ai lichid franele nu functioneaza. La om, o deficienta a acestor secretii ar putea – spun doar ar putea face din tine un criminal.

Am fluierat.

Si ce se intampla cu 'pacatul originar'?

Chiar, ce? Popilor n-o sa le placa, nu-i asa? Din pacate, n-am reusit sa starnesc interesul nimanui pentru teoria mea. Asa ca sunt medic legist. Foarte interesant. Vezi o multime de tipuri de criminali. Dar nu vreau sa te plictisesc cu chestiuni de serviciu afara doar daca vii sa luam masa impreuna, ce zici?

Mi-ar surade. Dar parca te duceai intr-acolo? am aratat eu spre casa din spatele lui Corrigan.

Nu chiar. Dadeam doar tarcoale.

Nu e nimeni acolo, in afara unui ingrijitor.

Mi-am imaginat. Dar m-am gandit ca as putea afla cate ceva despre lady Hesketh-Dubois.

As indrazni sa spun ca de la mine poti afla mai multe decat de la un ingrijitor. A fost nasa mea.

Serios?. Asta da noroc! Unde mergem sa ne facem plinul? Stiu un loc langa Lowndes Square, nu mare, dar servesc o supa speciala din fructe de mare.

Ne-am instalat in micul restaurant. Un flacau palid la fata, in pantaloni marinaresti frantuzesti, ne aduse un ceaun cu supa aburinda.

Delicioasa, am spus savurand supa. Si acum, Corri­gan, ce vrei sa stii despre batrana doamna? Si, in treacat fie spus, de ce?

E o poveste destul de lunga, spuse prietenul meu. Mai intai, spune-mi ce gen de femeie era batrana?

Am reflectat.

Era o femeie de moda veche, am spus. Victoriana. Vaduva unui fost guvernator al unei nu stiu ce insule ob­scure. Era bogata si-i placea confortul. Iarna pleca in strainatate la Estoril si in locuri de felul asta. Casa ei e hi­doasa, plina de mobila victoriana si cel mai urat si mai ornat gen de argintarie victoriana. Nu avea copii, dar tinea doi pudeli destul de educati pe care ii iubea la nebunie. Era incapatanata si o conservatoare inveterata. Amabila, dar autocrata. Neclintita dintr-ale ei. Ce mai vrei sa stii?

Nu sunt prea sigur. Crezi ca ar fi posibil sa fi fost vreodata santajata?

Santajata? am intrebat de-a dreptul uluit. Nu-mi pot imagina ceva mai putin probabil. Ce-i toata povestea asta?

Atunci a fost prima data cand am auzit despre circum­stantele uciderii parintelui Gorman.

Am pus lingura jos si am intrebat:

O lista cu nume? O ai?

Nu originalul. Am copiat-o. Poftim.

Am luat hartia pe care a scos-o din buzunar si am inceput s-o studiez.

Parkinson? Cunosc doi Parkinson. Arthur, care a in­trat in marina. Si apoi mai exista un anume Henry Parkin­son in unul din ministere. Ormerod – exista un maior Ormerod in politie Sandford batranul nostru preot, pe cand eram copil, era Sandford. Harmondsworth? Nu. Tuckerton M-am oprit. Tuckerton Presupun ca nu Thomasina Tuck­erton?

Corrigan ma privi curios.

Ar putea fi. Cine e si ce face?

Acum, nimic. Moartea ei a fost anuntata in ziare cam acum o saptamana.

Deci, asta nu ne prea ajuta.

Am continuat sa citesc.

Shaw. Cunosc un dentist pe nume Shaw, si mai e Jerome Shaw, consilierul reginei Delafontaine – am auzit de curand numele asta, dar nu-mi amintesc unde. Corrigan. Nu cumva asta se refera la tine?

Sper din tot sufletul ca nu. Am sentimentul ca-ti poarta ghinion sa ai numele pe lista asta.

S-ar putea. Ce te face sa te gandesti la santaj, legat de ea?

Daca-mi amintesc bine, a fost sugestia inspectorului detectiv Lejeune. Pare cea mai mare probabilitate. Dar mai sunt multe altele. Ar putea fi o lista cu traficanti de droguri, sau dependenti de droguri, sau agenti secreti de fapt, ar putea fi orice. Un singur lucru este sigur si anume ca lista era destul de importanta ca sa se comita o crima pentru a pune mana pe ea.

Am intrebat curios:

— Intotdeauna manifesti un asemenea interes fata de latura politieneasca a muncii tale?

Corrigan clatina din cap.

Nu pot spune asta. Pe mine ma intereseaza carac­terul criminalului. Mediul, educatia, si mai ales sanatatea glandulara.

Atunci, de unde interesul pentru lista asta de nume?

Al naibii sa fiu daca stiu! spuse incet Corrigan. Probabil pentru ca mi-am vazut numele pe lista. Corrigani uniti-va! Un Corrigan sare in ajutorul altui Corrigan.

— In ajutor? Deci tu vezi in mod categoric asta ca pe o lista a victimelor, nu ca o lista a raufacatorilor. N-ar putea fi si una si alta?

Ai perfecta dreptate. Si e cu siguranta ciudat ca sunt atat de categoric. Probabil e pur si simplu un presentiment. Sau poate e ceva legat de parintele Gorman. Nu l-am intalnit prea des, dar era un om grozav, respectat si iubit de enoriasii lui. Era genul militant. Nu-mi iese din cap ca el a considerat aceasta lista ca o problema de viata sau moarte

Politia n-a ajuns nicaieri?

Ba da, dar e o poveste lunga. Verifica aici, verifica acolo. Verifica antecedentele femeii care l-a chemat in seara aceea.

Cine era?

Aparent, nu exista nici un mister in jurul ei. Vaduva. Am avut noi o idee ca barbatul ei se poate sa fi fost implicat in cursele de cai, dar se pare ca n-a fost asa. Lucra la o mica firma comerciala care se ocupa cu evaluarea consumurilor. Nimic putred acolo. E o firma mica, dar corecta si cunoscuta. Nu stiau prea multe despre ea. Venise din nordul Angliei – Lancashire. Singurul lucru ciudat la ea este ca avea foarte putine lucruri personale.

Am ridicat din umeri.

Cred ca lucrul asta e valabil pentru mult mai multi oameni decat ne imaginam.

Da, asa e.

Oricum, te-ai hotarat sa dai o mana de ajutor?

Doar adulmec pe ici pe colo. Hesketh-Dubois este un nume aparte. M-am gandit ca daca as putea afla ceva despre aceasta doamna Lasa fraza neterminata. Dar din ce mi-ai spus, se pare ca de aici nu-i posibil sa iasa nimic.

Nu era nici traficanta, nici dependenta de droguri, l-am asigurat. Categoric, nici agent secret. A dus o viata mult prea corecta ca sa fie santajata. Nu-mi imaginez pe ce fel de lista putea sa fie. Isi tinea bijuteriile la banca, asa ca si per­spectiva jafului cade.

Mai cunosti vreun alt Hesketh-Dubois? Fii?

Nu avea copii. Avea un nepot si o nepoata, parca, dar nu cu numele asta. Sotul ei a fost singur la parinti.

Corrigan imi spuse acid ca-l ajutasem mai mult de-o gramada. Se uita la ceas, remarca vesel ca avea planificat sa cioparteasca pe cineva si ne despartiram.

M-am dus acasa ingandurat. Fiindu-mi imposibil sa ma concentrez asupra lucrului, l-am sunat pe David Ardingly.

David? Aici Mark. Cum o mai cheama pe fata aia cu care erai zilele trecute? Ma refer la Poppy.

Vrei sa-mi sufli iubita, asa-i?

David parea sa se amuze copios.

Ai si asa prea multe, am marsat eu. Te-ai putea lipsi de una.

Las’ ca ai si tu batalionul tau, amice. Ca sa nu mai vorbesc de cea de categorie grea. Credeam ca te-ai fixat defi­nitiv la ea.

'Te-ai fixat la ea'. Respingatoare expresie. Si totusi, cat de bine ilustra relatia mea cu Hermia! Si de ce ar trebui sa ma faca sa ma simt deprimat? intotdeauna considerasem in adancul sufletului meu ca intr-o buna zi eu si Hermia aveam sa ne casatorim Imi placea mai mult decat oricare alta fata pe care o cunosteam. Aveam atatea in comun!

Fara nici un motiv aparent, am simtit o cumplita dorinta sa casc Viitorul nostru se intindea in fata mea. Eu si Hermia mergand la spectacole serioase, cu mesaje semni­ficative. Discutii despre arta despre muzica. Indubitabil, Hermia era partenera perfecta.

Dar mai putina distractie, se auzi un dracusor zeflemist, ivit brusc din subconstientul meu. Am fost socat.

Ai adormit? intreba David.

Fireste ca nu. Ca sa fiu sincer, prietena ta Poppy mi s-a parut foarte tonica.

Bun cuvant! Este – luata in doze mici. Numele ei real este Pamela Stirling si lucreaza la una din florariile alea pentru aranjamente florale din Mayfair. Stii tu, o jerba cu trei ramurele, o lalea cu petalele arcuite invers si o frunza de laur pestrit. Pretul – trei guinee.

Mi-a dat adresa.

Scoate-o in oras si distreaza-te, imi spuse pe un ton amabil de unchi hatru. Te vei relaxa de minune. Fata asta nu stie nimic are vid in cap. O sa creada tot ce-i spui. Apropo, e casta, asa ca nu-ti face sperante desarte.

Am intrat pe usa lui Flower Studies Ltd. cu un soi de panica. Un parfum coplesitor de gardenia mai sa ma izbeasca de usa. Cateva fete, imbracate in halate verzulii si aratand exact ca Poppy, m-au derutat. In final, am identificat-o.

Scria cu o oarecare dificultate o adresa, vizibil in dubiu privitor la cum se scrie Fortescue Crescent. De indata ce s-a eliberat, dupa alte cateva mici hopuri in darea corecta a restului la o bancnota de cinci lire, i-am captat atentia.

Ne-am cunoscut acum cateva seri, i-am reamintit. Erai cu David.

Oh, da! recunoscu cu caldura Poppy, privirea ei trecand cu indoiala peste fata mea.

Vreau sa te intreb ceva. Poate ar fi mai bine sa cum­par niste flori? am adaugat cuprins brusc de scrupule.

Ca un automat actionat corect, Poppy spuse:

Avem niste trandafiri incantatori, taiati proaspat.

Sa-i iau pe cei galbeni? Peste tot erau trandafiri. Cat costa?

Foarte, foarte ieftini, spuse Poppy cu un glas numai miere. Doar cinci silingi firul.

Am inghitit si i-am spus ca vreau sase.

Si sa le pun si verdeata asta foarte speciala?

M-am uitat cu indoiala la verdeata 'foarte speciala' care parea intr-un stadiu avansat de ofilire. Am optat in schimb pentru cateva crengute de asparagus de un verde luminos, alegere care m-a coborat evident in ochii lui Poppy.

Vroiam sa te intreb ceva, am reluat eu in timp ce Poppy imi aranja cu stangacie buchetul. Serile trecute ai pomenit ceva despre Calul Balan.

Tresarind violent, Poppy scapa trandafirii si asparagusul pe podea.

— Imi poti spune mai multe despre asta?

Poppy se apleca sa adune florile, apoi se indrepta.

Ce-ai spus? ma intreba.

Te intrebam despre Calul Balan.

Un cal balan? Ce vrei sa spui?

Ai pomenit de el serile trecute.

Sunt sigura ca n-am facut asa ceva! N-am auzit in viata mea un lucru ca asta.

Cineva ti-a vorbit despre el. Cine?

Poppy inspira adanc si incepu sa vorbeasca foarte re­pede.

Nu stiu catusi de putin la ce te referi! Si noi nu avem voie sa stam la discutii cu clientii Tranti florile intr-o har­tie si le infasura. Va costa treizeci si cinci de silingi, va rog.

La somatia profesionala, i-am dat doua bancnote de o lira. Mi-a pus in palma sase silingi si s-a intors rapid, spre un alt client.

Am observat ca mainile ii tremurau usor.

Am iesit agale. Dupa ce-am mers o mica distanta, mi-am dat seama ca socotise gresit pretul (asparagusul facea trei­sprezece silingi) si-mi daduse si prea mult rest.

Am revazut chipul acela destul de fermecator si ochii mari, albastri. Ochii aceia tradau ceva

'Panica', mi-am spus! 'O panica teribila Dar de ce? De ce?'

Capitolul V

Povestirea lui Mark Easterbrook

— Ce usurarea sa stiu ca s-a terminat si nu s-a in­tamplat nimic! spuse cu un oftat doamna Oliver.

Era un moment de relaxare. Sarbatoarea Rhodei tre­cuse in maniera tuturor sarbatorilor. Neliniste violenta cauzata de vreme, care dis-de-dimineata se arata extrem de capricioasa. Discutii aprinse cu privire la standurile ce tre­buiau asezate in magazia lunga sau in cortul mare sau in aer liber. Diverse dispute pasionate in jurul aranjamentelor ser­virii ceaiului, rezolvate cu tact de Rhoda. Periodicele evadari ale incantatorilor dar indisciplinatilor caini ai Rhodei care, dat fiind acest mare eveniment, trebuisera sa fie inchisi in casa, comportarea lor neinspirand nici o incredere. Si pe buna dreptate! Sosirea starletei frumusele dar aeriene la deschiderea sarbatorii, lucru pe care-l facu incantator, adaugand cateva cuvinte miscatoare despre situatia grea a refugiatilor, fapt care nedumiri pe toata lumea, intrucat scopul sarbatorii era restaurarea turlei bisericii. Succesul enorm al standului cu sticle. Obisnuitele dificultati cu maruntisul pentru rest. Imbulzeala de la ora ceaiului cand toti contribuabilii vroiau sa invadeze cortul si sa se infrupte simultan din preparate.

Si, in final, binecuvantata sosire a serii. Concursurile de dansuri locale continuau inca in magazia cea lunga. Erau programate focuri de artificii si un foc mare, dar familia ex­tenuata se retrasese deja in casa si era adunata in su­fragerie, impartind o mancare rece si intretinand una din acele conversatii in care fiecare da frau liber propriilor gan­duri, prea putin atent la ce spun ceilalti. Totul era dezlanat si confortabil.

O sa strangem mai mult decat anul trecut la Salvati Copii, spuse vesela Rhoda.

Domnisoara Macalister, guvernanta scotiana a copiilor, spuse:

Mie mi se pare extraordinar cum Michael Brent a descoperit trei ani la rand comoara ingropata. Ma intreb daca nu cumva a avut informatii dinainte?

— Lady Brookbank a castigat porcul, spuse Rhoda. Nu cred ca-l vroia. Parea atat de stanjenita!

Intrunirea consta din verisoara mea Rhoda si sotul ei, colonelul Despard, domnisoara Macalister, o tanara cu parul rosu pe nume Ginger, doamna Oliver, vicarul, reverendul Caleb Dane Calthrop, si sotia lui. Vicarul era un fermecator – carturar in varsta, a carui principala placere era sa gaseasca unele comentarii potrivite din clasici. Acest lucru, desi ade­sea stanjenitor si un motiv de a aduce conversatia in impas, acum era perfect in regula. Vicarul nu avea niciodata pre­tentia sa i se recunoasca eruditia latina, placerea de a fi gasit citatul potrivit fiindu-i propria rasplata.

Cum spunea Horatiu incepu el, uitandu-se zambi­tor la cei din jurul mesei.

Urma obisnuita pauza, si apoi:

Cred ca doamna Horsefall s-a inselat in privinta sticlei de sampanie, spuse ganditoare Ginger. Nepotul ei a luat-o.

Doamna Dane Calthrop, o femeie deconcertanta, cu ochi grozavi, o studia ingandurata pe doamna Oliver. Intreba brusc:

Ce v-ati asteptat sa se intample la aceasta sarbatoare?

Pai, o crima sau ceva de genul asta.

Doamna Dane Calthrop se arata interesata.

Dar de ce s-ar fi intamplat?

Nu exista absolut nici un motiv. Si e cu totul im­probabil. Dar la ultima sarbatoare la care am fost a avut loc una.

— Inteleg. Si asta va supara?

Foarte mult.

Vicarul renunta la latina si o dadu pe greaca.

Dupa pauza de rigoare, domnisoara Macalister arunca dubii asupra tombolei pentru rata vie.

Foarte dragut din partea batranului Lugg de la King’s Arms ca ne-a trimis douasprezece duzini de sticle de bere pentru standul cu bauturi, spuse Despard.

— King’s Arms? am intrebat repede.

Localul nostru, draga, spuse Rhoda.

Si nu mai e si alta carciuma pe aici? Calul Balan, n-ai spus dumneata asa? am intrebat intorcandu-ma spre doamna Oliver.

Vorbele mele n-au starnit nici o reactie, cum sperasem. Fetele intoarse spre mine erau lipsite de interes.

Calul Balan nu-i o carciuma, spuse Rhoda. Adica, nu acum.

A fost un vechi han, spuse Despard. Cam de prin se­colul al saisprezecelea. Dar acum e doar o casa de rand. Mereu ma gandesc ca ar fi trebuit sa-i schimbe numele.

Oh, nu! exclama Ginger. Ar fi fost o prostie cumplita sa-i spuna Wayside, sau Fairview. Dupa mine, Calul Balan e mult mai dragut, si au un insemn fermecator al vechiului han. Il tin inramat in hol.

Cine? am intrebat. Care 'ei'?

Casa ii apartine Thyrzei Grey, spuse Rhoda. Nu stiu daca am vazut-o azi. O femeie inalta cu parul scurt si carunt.

E foarte preocupata de ocultism, spuse Despard. Se tine de spiritism si transe, si magie. Nu chiar magie neagra, dar lucruri de genul asta.

Ginger chicoti brusc.

— Imi pare rau, se scuza ea. Tocmai ma gandeam la domnisoara Grey ca la madame de Montespan pe un altar de catifea neagra.

— Ginger! spuse Rhoda. Nu in fata vicarului.

Scuzati-ma, domnule Dane Calthrop.

Nu face nimic, spuse vicarul zambitor. Dupa cum spun anticii si continua un timp in greaca.

Dupa o respectuoasa tacere de admiratie, m-am intors la atac.

Totusi, vreau sa stiu cine sunt 'ei'. Domnisoara Grey si mai cine?

Oh, e o prietena care locuieste cu ea. Sybil Stamfordis. E medium, parca. Trebuie s-o fi vazut pe aici O multime de scarabei si margele si uneori isi pune un sari. Nu-mi imaginez de ce; n-a fost niciodata in India.

Si mai e si Bella, spuse doamna Dane Calthrop. E bucatareasa lor. Si ea e vrajitoare. Vine din satul Little Dunning. A avut o reputatie de mare vrajitoare acolo. Vine din familie. Si mama ei a fost vrajitoare.

Vorbea pe un ton absolut firesc.

Vorbiti ca si cum ati crede in vrajitorie, doamna Dane Calthrop, am spus.

Dar, desigur! Nu e nimic misterios sau secretos in asta. Totul este foarte firesc. E un dar pe care-l mostenesti din familie. Copiilor li se spune sa nu-ti necajeasca pisica si lumea iti da din cand in cand o bucata de branza sau un bor­can de dulceata de casa.

M-am uitat la ea cu indoiala. Parea sa vorbeasca se­rios.

— Sybil ne-a ajutat azi ghicind viitorul, spuse Rhoda. Era in cortul verde. E foarte buna la asta.

Mi-a ghicit un viitor grozav, spuse Ginger. Bani, un strain brunet si chipes de peste ocean, doi soti si sase copii. A fost foarte generoasa.

Am vazut-o pe fata aceea, Curtis, iesind chicotind, spuse Rhoda. Si dupa aceea era foarte batoasa cu tanarul ala al ei. I-a spus sa nu creada ca e singura pietricica de pe plaja.

Bietul Tom! spuse Despard. Si el nu i-a dat nici o replica?

Ba da. 'Nu-ti spun ce mi-a prezis mie', i-a spus. 'S-ar putea sa nu-ti placa deloc, fato!'

Bravo lui Tom!

Batrana doamna Parker era foarte acra, spuse Gin­ger. 'Toata treaba asta e prosteala', a spus ea. 'Sa nu credeti nimic, voi doua! 'Dar atunci doamna Cripps a sarit si a spus: 'Lizzie, stii la fel de bine ca mine ca domnisoara Stamfordis vede lucruri pe care altii nu le vad, iar domnisoara Grey stie pana si ziua cand urmeaza sa aiba loc un deces. Nu se inseala niciodata! Cateodata ma trec fiorii'. Iar doamna Parker a spus: 'Moartea – asta-i altceva. E un dar'. Iar doamna Cripps a spus: 'Oricum nu mi-ar placea s-o supar pe nici una din astea trei, asta-i clar!'

Chiar ca suna palpitant, spuse visatoare doamna Oliver. Tare as vrea sa le cunosc.

Va ducem maine acolo, ii promise colonelul Despard. Vechiul han mai merita inca sa fie vazut. Au fost foarte istete ca l-au facut confortabil fara sa-i altereze caracterul.

Am s-o sun maine dimineata pe Thyrza, spuse Rhoda.

Trebuie sa recunosc ca am plecat la culcare usor dezumflat.

Calul Balan, care imi acaparase mintea ca un simbol a ceva necunoscut si sinistru, se dovedise a fi cu totul altceva.

Afara doar daca nu mai exista vreun alt Cal Balan in alta parte, fireste.

Am rumegat ideea asta pana am adormit.

Ziua urmatoare, care era duminica, avea o senzatie de relaxare. Senzatia de dupa o petrecere. Pe pajiste, cortul mare si cele mici falfaiau lalai in briza umeda, asteptand sa fie ridicate si duse in zorii zilei urmatoare. Luni aveau sa fie evaluate stricaciunile si locul curatat. Rhoda hotarase in mod intelept ca azi era preferabil sa fim plecati cat mai mult posibil.

Am mers cu totii la biserica si am ascultat cu respect predica erudita a reverendului Dane Calthrop pe baza unui text din Isaia care parea sa aiba de-a face mai putin cu religia decat cu istoria persana.

O sa luam masa cu domnul Venables, ne instiinta Rhoda dupa aceea. O sa-ti placa, Mark. E un om extrem de interesant. A fost pretutindeni si a facut de toate. Cunoaste tot soiul de lucruri iesite din comun. Acum trei ani a cum­parat Priors Court, iar lucrurile pe care le-a facut acolo tre­buie sa-l fi costat o avere. A avut poliomielita si e semi-invalid, asa ca se misca intr-un carucior sau, ma rog, scaun cu rotile. E foarte trist pentru el, caci pana atunci a fost un mare calator. Fireste ca inoata in bani si, cum spuneam, a facut minunatii cu casa aceea, care era o ruina, mai sa se darame. Acum e de-a dreptul superba. Din cate am inteles, in prezent il preocupa in mod deosebit licitatiile.

Priors Court era la doar cateva mile departare. Gazda veni in intampinarea noastra in caruciorul de invalid.

Dragut din partea voastra ca ati venit, ne spuse el cu insufletire. Trebuie sa fiti epuizati dupa ziua de ieri. Toata treaba a fost un mare succes, Rhoda.

Domnul Venables era un barbat la vreo cincizeci de ani, cu o fata subtire, ca de soim, si un nas coroiat care iesea arogant in evidenta.

Rhoda facu prezentarile.

Venables ii zambi doamnei Oliver.

Am cunoscut-o ieri pe aceasta doamna in timp ce-si exercita profesiunea, spuse el. Am sase carti cu autograful ei. M-am aranjat de sase daruri de Craciun. Grozave carti scrieti, doamna Oliver. Sa ne mai scrieti. Nu ne putem satura de ele. Il ranji lui Ginger. Dumneata cat pe ce sa ma procopsesti cu o rata vie, domnisoara. Apoi se intoarse spre mine. Mi-a placut articolul dumitale de luna trecuta din Re­view.

Ati fost extrem de amabil ca ati venit la sarbatoarea noastra, domnule Venables, spuse Rhoda. Dupa generosul cec pe care ni l-ati trimis, nu speram sa apareti personal.

Oh, imi plac treburile de genul asta. E o parte din viata rurala englezeasca, nu-i asa? M-am intors acasa cu cea mai cumplita paiata de la concursul de bancuri si cu un splendid dar nerealist viitor prezis de Sybil a noastra, im­bracata toata cu un turban cu paiete si cu aproape o tona de margele egiptene false acoperindu-i bustul.

Buna Sybil, spuse colonelul Despard. In dupa-amiaza asta mergem sa luam ceaiul la Thyrza. E un loc in­teresant.

Calul Balan? Da. As fi preferat sa fi fost lasat ca han. Intotdeauna am considerat ca locul ala a avut un trecut mis­terios si neobisnuit de malefic. Nu poate sa fi fost contra­banda; nu suntem suficient de aproape de mare pentru asta. Un adapost pentru talhari, poate? Sau un loc in care trageau calatorii bogati peste noapte si nu mai erau vazuti niciodata dupa aceea? Oricum, mi se pare destul de stupid ca a fost transformat intr-o resedinta decenta pentru trei domnisoare batrane.

Oh, eu niciodata nu le-am considerat asa! striga Rhoda. Sybil Stamfordis, poate, cu sari-urile si scarabeii ei, si vazand mereu aure in jurul capetelor oamenilor. Ea e cam caraghioasa. Dar Thyrza chiar ca are ceva care inspira teama, nu credeti? Simti ca stie exact ce gandesti. Ea nu vorbeste despre faptul ca are darul previziunii, dar toata lu­mea stie ca il are.

Iar Bella, departe de a fi domnisoara batrana, a in­gropat doi soti, spuse colonelul Despard.

— Ii cer sincer iertare, spuse razand Venables.

Cu interpretarile sinistre ale mortilor din vecini, adauga Despard. Se spune ca o iritau, asa ca si-a pus ochii pe ei si usurel s-au imbolnavit si au dat ortu’ popii!

Desigur, uitasem, ea e vrajitoarea locala?

Asa spune doamna Dane Calthrop.

Interesant lucru, vrajitoria, spuse ganditor Venables. In toata lumea exista variante ale ei Imi amintesc ca pe cand eram in estul Africii

Vorbi cu usurinta si cu antren pe aceasta tema. Vorbi despre vracii din Africa; despre cultele putin cunoscute din Borneo. Ne promise ca, dupa pranz, avea sa ne arate niste masti de vrajitori din vestul Africii.

— In casa asta exista de toate, declara razand Rhoda.

Venables ridica din umeri.

Daca nu poti sa iesi sa vezi totul, atunci totul trebuie facut sa vina la tine, spuse el.

O clipa, in glas i se citi o unda de amaraciune. Arunca o privire rapida spre picioarele paralizate.

'Lumea e atat de plina de lucruri', cita el. Cred ca asta a fost intotdeauna nenorocirea mea. Exista atatea despre care vreau sa cunosc pe care vreau sa le vad! Fireste, nu ma pot plange ca n-am facut-o la vremea mea. Si chiar si acum viata are consolarile ei.

De ce aici? intreba pe neasteptate doamna Oliver.

Toti fusesera usor stingheriti, asa cum se intampla cand unda tragediei pluteste in aer. Singura neafectata fusese doamna Oliver. Ea intreba pentru ca vroia sa stie. Iar curiozitatea ei sincera reintrona atmosfera degajata.

Venables o privi intrebator.

Adica, spuse doamna Oliver, de ce ati venit sa traiti aici, in regiunea asta? Atat de departe de tot ce se petrece. Aveti prieteni aici?

Nu. Am ales partile astea-pentru ca n-am avut nici un prieten aici.

Pe buze ii flutura, un suras vag ironic.

M-am intrebat cat de profund il afectase infirmitatea lui. Pierderea miscarii neingradite, a libertatii de a explora lumea, ii ranise adanc sufletul? Sau reusise sa se adapteze la noile circumstante cu inteleapta resemnare, izvorata dintr-o adevarata maretie a spiritului?

Ca si cum mi-ar fi citit gandurile, Venables spuse:

— In articolul dumitale ai pus la indoiala intelesul cu­vantului maretie, ai comparat diferite sensuri atribuite lui in Occident si in orient. Dar ce intelegem noi toti in ziua de azi, aici in Anglia, cand folosim expresia 'un mare om'?

Maretia intelectului, categoric, si totodata taria morala, am spus.

Se uita la mine cu ochi luminosi si stralucitori.

Deci un om rau nu poate fi descris ca un mare om? intreba el.

Bine-nteles ca poate! striga Rhoda. Napoleon si Hit­ler si, oh, o gramada de oameni. Toti au fost oameni mari.

Din cauza efectului pe care l-au produs? intreba Despard. Dar daca i-ai fi cunoscut personal m-as mira sa te fi impresionat.

Ginger se apleca si isi trecu degetele prin smocul de par morcoviu.

E o idee interesanta, spuse ea. N-ar fi putut sa para niste figurine pitice, patetice? Opintindu-se, profitand de situatie, simtindu-se necorespunzatori, hotarati sa fie cineva, chiar daca daramau lumea in jurul lor?

Oh, nu! protesta vehement Rhoda. Daca ar fi fost asa, n-ar fi avut rezultatele pe care le-au avut.

Stiu si eu, spuse doamna Oliver. In definitiv, cel mai tampit copil poate da foc casei foarte usor.

Ei, hai, spuse Venables. Eu nu sunt de acord cu aceasta interpretare moderna a raului ca ceva care nu exista in realitate. Raul exista. Si raul e puternic. Uneori mult mai puternic decat binele. Exista. Trebuie sa fie cunoscut si com­batut. Altfel Isi intinse mainile. Ne prabusim in intuneric.

Fireste ca eu am fost crescuta cu diavolul, se scuza doamna Oliver. Sa cred in el, adica. Dar sa stiti ca intot­deauna mi s-a parut atat de natang! Cu copite si coada si toate astea. Topaind de colo-colo ca un cabotin. Desigur, in cartile mele am adesea un maestru al crimei, oamenilor le place asta, dar zau, el reuseste tot mai greu sa pacaleasca. Atata timp cat nu stii cine e, pot sa-l mentin impresionant, dar cand totul iese la iveala, pare cumva atat de necorespun­zator! Un fel de efect contrar. E mult mai simplu cand ai doar un director de banca ce a delapidat fondurile, sau un barbat care vrea sa scape de nevasta ca sa se insoare cu gu­vernanta copiilor. E infinit mai natural daca stiti ce vreau sa spun.

Am ras cu totii, iar doamna Oliver se scuza.

Stiu ca nu m-am exprimat prea bine dar intelegeti la ce ma refer?

I-am raspuns cu totii ca stiam exact la ce se referea.

Capitolul VI

Povestirea lui Mark Easterbrook

Trecuse de patru cand am plecat de la Priors Court. Dupa un pranz delicios, Venables ne luase sa facem turul casei.

Ii facea o adevarata placere sa ne arate diferitele lu­cruri pe care le detinea. Casa era un veritabil muzeu.

Trebuie ca se scalda in bani, am spus cand, in cele din urma, am plecat. Jadurile alea si sculpturile africane ca sa nu mai vorbesc de toate Meissen-urile si Bow-urile pe care le are. Aveti noroc ca aveti un asemenea vecin.

Crezi ca nu stim? spuse Rhoda. Majoritatea oamenilor de pe aici sunt destul de draguti, dar hotarat plic­ticosi. Prin comparatie, domnul Venables este absolut exotic.

Cum si-a agonisit banii? intreba doamna Oliver. Sau i-a avut intotdeauna?

Despard facu observatia ca in ziua de azi nimeni nu s-ar putea lauda ca a mostenit un venit enorm. Cheltuielile de inmormantare si impozitele avusesera grija de asta. Si adauga:

Cineva mi-a spus ca Venables a pornit in viata ca docher, dar pare extrem de putin probabil. Niciodata nu vorbeste de copilaria sau familia lui. Se intoarse catre doamna Oliver. Un 'om misterios' pentru dumneavoastra.

Doamna Oliver spuse ca lumea ii oferea intotdeauna lucruri pe care nu le vroia

Calul Balan era o cladire construita pe jumatate din lemn (lemn autentic, nu imitatie). Era asezata putin mai retras fata de ulita satului. Dincolo de ea se putea zari o gradina imprejmuita de un zid, ceea ce conferea locului un placut aer desuet.

Eram dezamagit si am spus-o.

Nici pe departe sinistra, m-am plans. N-are atmos­fera.

Asteapta sa intri, spuse Ginger.

Am coborat din masina si ne-am indreptat catre usa care, la apropierea noastra, s-a deschis.

In prag aparu domnisoara Thyrza, o silueta inalta, usor masculina, imbracata in fusta si taior din tweed. Avea un par aspru, carunt, fruntea inalta, un nas mare si coroiat si ochi de un albastru deschis, foarte patrunzatori.

In spatele umarului ei, am vazut o fata cautand sa strapunga umbrele holului intunecat. O fata ciudata, parca fara forma; ca ceva facut din lut de un copil ratacit in atelierul unui sculptor. Era genul de fata pe care-l intalnesti uneori in multimea de chipuri dintr-un tablou italian sau flamand al curentului pre-renascentist.

Iata-va, in sfarsit, spuse domnisoara Thyrza cu un glas de bas. Credeam ca v-ati ratacit.

Rhoda facu prezentarile, explicand ca fuseseram la masa la domnul Venables.

Deci asa se explica! exclama domnisoara Grey. Huzureala! Bucatarie italiana. Si toate comorile alea din casa care si ea e o comoara. In fine, bietul om trebuie sa aiba si el ceva care sa-l inveseleasca. Dar intrati, va rog. Si noi suntem destul de mandre de casuta noastra. Secolul cincisprezece si putin din paisprezece.

Holul era scund si intunecos si din el pornea o scara in spirala. Avea un camin mare, iar deasupra lui atarna un tablou inramat.

— Insemnul vechiului han, spuse domnisoara Grey observandu-mi privirea. Nu se prea vede in lumina asta. Calul Balan.

Am sa ti-l curat, spuse Ginger. Am spus ca am s-o fac. Da-mi-l si vei fi surprinsa de rezultat.

Sunt putin indoita, spuse domnisoara Grey. Daca mi-l distrugi?

Fireste ca n-am sa ti-l distrug, se indigna Ginger. Asta e meseria mea. Intorcandu-se spre mine, imi explica: Lucrez la Galeriile Londoneze.

Restaurarea moderna a picturilor se face cam cu prea mult zel, spuse domnisoara Grey. In ziua de azi, de cate ori intru in Galeria Nationala mi se taie respiratia. Toate tablourile arata de parca ar fi fost imbaiate in ultimul deter­gent la moda.

Doar nu le preferi afumate si de culoarea mustarului, protesta Ginger. Se chiori la tablou. Multe ar mai putea sa iasa la iveala. Calul ar putea sa aiba chiar si un calaret.

M-am dus langa ea si m-am uitat lung la tablou. Era o pictura grosolana fara nici un merit cu exceptia celui in­doielnic al vechimii si murdariei. Pe fundalul nedefinit se distingea silueta unui armasar balan.

Hei, Sybil! striga Thyrza. Vizitatorii carcotesc in fata Calului nostru, afurisita fie-le impertinenta!

Domnisoara Sybil Stamfordis aparu pe o usa.

Era o femeie inalta si mladioasa, cu un par negru, usor incaruntit, cu o expresie de mironosita si o gura ca de peste.

Purta un sari de un verde luminos care nu contribuia cu nimic la infrumusetarea aspectului ei. Avea o voce firava si alarmata.

Dragul, dragul nostru Cal! spuse ea. Ne-am in­dragostit de acest vechi insemn din clipa in care l-am vazut. Cred ca el ne-a influentat sa cumparam casa. Nu-i asa, Thyrza? Dar intrati intrati.

Camera in care ne conduse era mica si patrata si probabil ca la vremea ei fusese barul. Acum era imbracata in cretoane si cu mobila Chippendale si se vedea limpede ca era camera de zi a unei doamne, stilul taranesc. Am vazut si doua vaze cu crizanteme.

Apoi am fost dusi sa vedem gradina, care din cat mi-am putut da seama trebuie sa fi fost incantatoare vara, dupa care ne-am intors in casa si ni s-a servit ceaiul. Pe masa erau sandvisuri si prajituri de casa, si batrana a carei fata o zarisem o clipa in hol intra cu un ceainic de argint. Purta un halat simplu, verde inchis. Vazuta de aproape, impresia de cap facut din lut de un copil disparu. Era o fata primitiva si tampa, dar nu-mi puteam imagina de ce mi se paruse sinis­tra.

M-am infuriat brusc pe mine insumi. Ce-mi venise cu toate prostiile astea legate de un han transformat si trei fe­mei intre doua varste?!

Multumesc, Bella, spuse Thyrza.

Aveti tot ce va trebuie?

Cuvintele sunara ca un mormait.

Da, multumesc.

Bella iesi. Nu se uitase la nimeni, dar chiar inainte sa iasa ridica ochii si-mi arunca o privire rapida. In privirea aceea era ceva care ma facu sa tresar, desi ar fi fost greu de spus de ce. Era in ea malitiozitate si o ciudata sugestie de atotcunoastere. Am simtit ca fara efort, si aproape fara curi­ozitate, stiuse exact ce era in mintea mea.

Thyrza Grey imi observase reactia.

— Bella e deconcertanta, nu-i asa, domnule Easterbrook? intreba ea moale. Am observat ca s-a uitat la dum­neata.

E de prin partea locului, nu? Ma straduiam sa ma arat doar politicos interesat.

Da. Indraznesc sa spun ca cineva va va fi spus ca e o vrajitoare locala.

Sybil Stamfordis isi zornai margelele.

Acum marturiseste, domnule domnule

Easterbrook.

— Easterbrook. Sunt sigura ca ai auzit ca practicam vrajitoria. Recunoaste. Am capatat o mare reputatie, sa stii

Si nu pe nedrept, poate, spuse Thyrza, parand sa se amuze. Sybil e inzestrata cu mult har.

Sybil ofta multumita.

— Intotdeauna am fost atrasa de ocultism, murmura ea. Chiar de cand eram copil mi-am dat seama ca am puteri neobisnuite. Scrierea automata mi-a venit absolut natural. Nici macar nu stiam ce era! Stateam pur si simplu cu un creion in mana, fara sa am habar de ceea ce se petrecea. Si, fireste, intotdeauna am fost ultra sensibila. O data am lesinat la ceai in casa unei prietene. In camera aceea se in­tamplase candva ceva ingrozitor. Am stiut-o! Explicatiile ne-au fost date mai tarziu. Acolo, in camera aceea, avusese loc o crima in urma cu douazeci si cinci de ani! Chiar in camera aceea!

Dadu din cap si se uita la noi cu mare satisfactie.

— Intr-adevar remarcabil, spuse colonelul Despard cu un dezgust politicos.

Si in casa asta s-au petrecut lucruri sinistre, spuse intunecata Sybil. Dar noi am luat masurile necesare. Spiritele legate de pamant au fost eliberate.

Un fel de curatenie spirituala de primavara? am in­trebat.

Sybil ma privi cam cu indoiala.

Ce culoare minunata are sari-ul dumitale! spuse Rhoda.

Sybil se lumina.

Da, l-am cumparat cand am fost in India. Am petre­cut o perioada interesanta acolo. Am cercetat indeaproape yoga si toate celelalte. Dar n-am putut sa nu-mi spun ca to­tul era prea sofisticat nu suficient de aproape de ceea ce este natural si brut. Eu consider ca trebuie sa te intorci la inceputuri, la puterile primitive initiale. Sunt una din putinele femei care au vizitat Haiti. Acolo chiar ca ai tan­genta cu izvoarele originale ale ocultismului. Acoperite, fireste, de o anumita cantitate de denaturare. Dar radacinile problemei acolo sunt. Mi s-au aratat o multime de lucruri, mai ales cand au aflat ca aveam doua surori gemene mai mari ca mine. Copilul care se naste dupa gemeni are puteri aparte, asa mi s-a spus. Interesant, nu-i asa? Au niste dansuri ale mortii minunate. Toata panoplia mortii, cranii si oase incrucisate, si unelte groparului, cazma, tarnacop si lopata. Se imbraca precum cioclii, de sus pana jos in negru Marele Maestru este Baron Samedi, iar zeul pe care il invoca el este Legba, zeul care 'ridica bariera'. Dai drumul mortii sa provoace moarte. Sinistra idee, nu-i asa?

Sybil se ridica si lua un obiect de pe pervazul ferestrei.

Acesta este Asson al meu. Este o tigva uscata cu o retea de margele si – vedeti bucatelele astea? – vertebre de sarpe uscate.

Ne-am uitat din politete, fara entuziasm.

Sybil isi zornai dragastos oribila jucarie.

Foarte interesant, spuse de curtoazie Despard.

As putea sa va povestesc mult mai multe.

In acest punct atentia mea o lua razna. Cuvintele lui Sybil ajungeau ca prin vis la mine.

Cand am intors capul, am descoperit ca Thyrza ma privea ciudat.

Nu crezi nimic din toate astea, nu-i asa? Dar gresesti, sa stii. Nu poti explica totul ca fiind superstitie, sau teama, sau bigotism religios. Exista adevaruri elementare si puteri elementare. Intotdeauna au existat si vor exista.

Nu cred ca m-as putea contrazice cu dumneata pe tema asta, am spus.

— Intelept om. Vino sa-mi vezi biblioteca.

Am urmat-o pe usa dinspre gradina si am luat-o in lungul Casei.

Am facut-o pe locul vechilor grajduri.

Grajdurile si anexele fusesera reconstruite sub forma unei camere foarte spatioase. Un perete intreg era acoperit de carti. M-am dus la ele si, la un moment dat, am exclamat:

Ai aici cateva carti foarte rare, domnisoara Grey! Asta este Malleus Maleficorum originala? Pe cuvantul meu, ai niste comori.

Nu-i asa?

Si acest Grimoire o carte cu adevarat rara. Am luat de pe rafturi volum dupa volum.

Thyrza ma urmarea cu un aer de satisfactie domoala pe care nu l-am inteles.

In timp ce puneam la loc Sadducismus Triumphatus, Thyrza a spus:

E placut sa intalnesti pe cineva care e in stare sa-ti aprecieze comorile. Majoritatea oamenilor casca sau se uita ca vitelul la poarta noua.

Nu cred ca au mai ramas prea multe din practica vrajitoriei pe care sa nu le cunosti, am spus. Ce ti-a starnit interesul in domeniul asta?

Acum e greu de spus A trecut foarte mult timp de atunci Te uiti la un lucru prosteste si apoi, brusc, te prinzi! E un studiu fascinant sa descoperi ce au crezut oamenii, si ce lucruri a naibii de prostesti au facut!

Am ras.

Asta-i bine. Ma bucur ca nu crezi tot ce citesti.

Nu trebuie sa ma judeci dupa biata Sybil. Oh, ba da, te-am vazut cum te uitai superior. Dar greseai. In multe privinte e o femeie prostuta. Ia voodoo-ul si demonologia si magia neagra si face din toate o splendida placinta ocultista dar are puterea.

Puterea?

Nu stiu cum i-as putea spune altfel.,. Exista oameni care pot deveni o punte vie intre aceasta lume si o lume a fortelor supranaturale. Sybil este unul din ei. Este un medium de prima clasa. Niciodata n-a facut-o pentru bani. Dar harul ei este de-a dreptul exceptional. Cand ea, eu si Bella

— Bella?

Da. Bella are puterile ei. Toate avem, in grade diferite. Ca echipa

Se intrerupse.

Vrajitoarele Ltd? am intrebat zambind.

Se poate spune si asa.

M-am uitat la volumul pe care il tineam in mana.

— Nostradamus si asa mai departe?

— Nostradamus si asa mai departe.

Doar nu crezi in asta, nu-i asa? am intrebat linistit.

Nu cred. Stiu.

M-am uitat la ea. Vorbea triumfatoare.

Dar cum? in ce fel? Din ce motiv?

Imi arata cu mana rafturile de carti.

Toate astea! Atat de multe din ele sunt prostii! Niste caraghioslacuri enorme! Dar da la o parte superstitiile si prejudecatile vremurilor si acolo, in miez, e adevarul! Tu doar il imbraci elegant ca sa impresionezi oamenii, intotdeauna a fost asa.

Nu sunt sigur ca inteleg.

Dragul meu domn, de ce crezi ca oamenii au apelat de-a lungul vremurilor la necromanti, la vrajitoare, la vraci? De fapt, sunt doar doua motive. Exista doar doua lucruri la care ravnesc oamenii suficient de mult ca sa riste damnatiunea. Leacul de dragoste sau cupa de otrava. E atat de simplu, nu-i asa? Dragostea si moartea. Leacul de dragoste ca sa-l cuceresti pe barbatul pe care-l vrei, ritualul negru ca sa-ti pastrezi iubitul. Se ia o inghititura pe luna plina. Se invoca numele diavolilor sau ale spiritelor. Se traseaza modele pe podea sau pe pereti. Toate astea sunt perdeaua. Adevarul este afrodiziacul din bautura!

Si moartea?

Moartea? incepu sa rada. Un ras usurel si ciudat care m-a facut sa nu ma simt in largul meu. Te intereseaza atat de mult moartea?

Pe cine nu? am spus degajat.

Ma mir. Imi arunca o privire patrunzatoare, cer­cetatoare, care m-a uimit. Moartea. Intotdeauna s-a facut mai mult comert cu ea decat cu leacurile de dragoste. Si totusi, ce puerila era treaba in trecut! Familia Borgia si otravurile ei secrete! Stii ce folosea in realitate? Banalul ar­senic alb! La fel ca orice gospodina de rand din mahalale care-si otraveste barbatul. Dar in ziua de azi am progresat mult. Stiinta ne-a largit orizonturile.

Cu otravurile nedetectabile, care nu lasa urme? am intrebat sceptic.

Otravuri! Astea-s vieux jeu. Chestii copilaresti. Exista noi orizonturi.

De exemplu?

Mintea. Cunoasterea a ceea ce este mintea, ce poate face ea, si ce poate fi facuta sa faca.

Continua, te rog. Este extrem de interesant.

Principiul este bine cunoscut. Timp de secole a fost folosit de vracii din comunitatile primitive. Nu e nevoie sa-ti omori victima. Tot ce ai de facut este sa-i spui sa moara.

Sugestia? Dar asta are efect numai daca victima crede in asta.

Vrei sa spui ca n-are efect la europeni, ma corecta Thyrza. Uneori are. Dar nu asta e problema. Am ajuns mult mai departe decat au ajuns vreodata vracii. Psihologii ne-au aratat calea. Dorinta de moarte! Ea exista in fiecare din noi. Nu trebuie decat sa actionezi asupra ei!

O idee interesanta. Vorbeam cu interesul omului de stiinta. Iti influentezi subiectul sa se sinucida? Asta e?

Esti inca in urma. Ai auzit de bolile traumatice?

Desigur.

Oameni care, din cauza unei dorinte inconstiente de a evita sa se intoarca la munca, dezvolta tulburari reale. Nu prefacatorie boli adevarate, cu simptome si cu dureri reale. Mult timp asta i-a pus pe doctori in incurcatura.

— Incep sa pricep ce vrei sa spui.

Ca sa-ti distrugi subiectul, trebuie sa-ti exerciti puterea asupra eului sau secret, subconstientul. Dorinta de moarte care exista in noi toti trebuie stimulata, amplificata. Nu intelegi? Va fi indusa o boala adevarata, cauzata de acel eu cautator de moarte. Doresti sa te imbolnavesti, doresti sa mori si asa chiar te imbolnavesti si mori.

Ma privea de sus, triumfatoare. Mi s-a facut brusc foarte frig. Toate erau prostii, fireste. Femeia aceasta era putin nebuna Si totusi

Thyrza Grey izbucni in ras pe neasteptate.

Nu ma crezi, nu-i asa?

— E o teorie fascinanta, domnisoara Grey, si totul pe linia gandirii moderne, trebuie sa recunosc. Dar cum propui sa fie stimulata aceasta dorinta de moarte pe care toti o posedam?

Asta-i secretul meu. Calea! Mijloacele! Exista comu­nicarile fara contact direct. Gandeste-te numai la radio, ra­dar, televiziune. Experimentele in domeniul perceptiei extrasenzoriale n-au avansat intr-atat cat sperau oamenii, dar asta din cauza ca n-au inteles primul principiu simplu. Une­ori poti realiza lucrul asta intamplator, dar o data ce stii cum lucreaza, poti sa-l faci oricand.

Dumneata poti?

Nu-mi raspunse imediat apoi spuse, indepartandu-se:

Nu-mi cere sa-mi tradez toate secretele, domnule Easterbrook.

Am urmat-o spre usa dinspre gradina.

De ce mi-ai spus toate astea? am intrebat-o.

Mi-ai apreciat cartile. Uneori simti nevoia sa sa ei bine, sa vorbesti cu cineva. Si in plus

— Da?

— Am impresia (si o are si Bella) ca s-ar putea sa ai ne­voie de noi.

Sa am nevoie de voi?

— Bella crede ca ai venit aici ca sa ne gasesti. Rareori se inseala.

De ce sa vreau sa 'va gasesc'? Thyrza Grey raspunse moale:

Asta n-o stiu... Inca.

Capitolul VII

Povestirea lui Mark Easterbrook

— Asadar, iata-va! Ne intrebam unde sunteti. Rhoda intra pe usa, urmata de ceilalti. Aici iti tii sedintele de spiritism, nu-i asa?

Esti bine informata, rase manzeste Thyrza Grey. La tara toata lumea iti cunoaste treburile mai bine decat tine. Avem o frumoasa reputatie sinistra, asa am auzit. Acum o suta de ani am fi fost spanzurate sau inecate sau arse pe rug. Stra-stra-matusa mea, sau poate mai multi de 'stra-', a fost arsa pe rug ca vrajitoare in Irlanda. Asa erau vremurile.

Mereu am crezut ca esti scotianca.

Dinspre partea tatalui – de aici al doilea vaz. Mama a fost irlandeza. Sybil e 'demonita' noastra, de esenta gre­ceasca. Bella reprezinta Vechea Anglie.

Un cocteil uman macabru, remarca Despard.

Cum spui dumneata.

Amuzant! spuse Ginger.

Thyrza ii arunca o privire rapida.

Da, intr-un fel. Se intoarse catre doamna Oliver. Ar trebui sa scrieti o carte cu o crima prin magie neagra. Va pot da o multime de informatii pe tema asta.

Doamna Oliver clipi marunt si paru stanjenita.

Eu scriu doar crime obisnuite, se scuza ea ca si cum ar fi spus 'eu gatesc numai mancaruri simple'. Doar despre oameni care vor sa-i inlature pe altii si incearca s-o faca istet.

Cam prea istet pentru mine, de cele mai multe ori, spuse colonelul Despard. Se uita la ceas. Rhoda, cred ca

Da, trebuie sa plecam. E mai tarziu decat credeam.

Multumiram si ne luaram la revedere N-am mai intrat in casa, ci am luat-o spre o poarta laterala.

Tineti o multime de pasari de casa, remarca Despard uitandu-se la un tarc imprejmuit cu plasa de sarma.

Urasc gainile, spuse Ginger. Cotcodacesc enervant.

Majoritatea sunt cocosei, spuse Bella, care venise pe usa din spate.

Cocosei albi, am spus.

Pasari pentru masa? intreba Despard.

Bella spuse:

Ne sunt de folos.

Gura ei desena o curba larga pe fata fara forma. Ochii aveau o privire sireata.

Asta-i domeniul Bellei, spuse degajata Thyrza Grey.

Ne-am luat din nou la revedere si Sybil Stamfordis aparu pe usa din fata spre a se alatura in graba oaspetilor care plecau.

Nu-mi place femeia asta, spuse doamna Oliver dupa ce masina o lua din loc. Nu-mi place deloc.

Nu trebuie s-o luati prea in serios pe Thyrza, spuse indulgent colonelul Despard. Tot ce face e numai parada.

Nu ma refeream la ea. E o femeie fara scrupule care profita imediat de ocazie. Dar nu-i periculoasa ca cealalta.

Bella? E nitel cam stranie, trebuie sa recunosc.

Nu ma refeream nici la ea. Ma refeream la acea Sybil. Pare pur si simplu proasta. Toate margelele alea si panzeturile si chestiile despre voodoo si reincarnare. In tot cazul, insa, desi e tampita, am senzatia ca intr-adevar ar putea sa faca sa se intample lucruri ciudate. Niciodata nu reusesc sa ma exprim ca lumea dar vreau sa spun ca ar putea fi folosita intr-un fel de cineva, tocmai pentru ca e atat de proasta. Cred ca nimeni n-a inteles ce-am vrut sa spun, incheie ea patetic.

Eu da, spuse Ginger. Si nu m-ar mira sa aveti drep­tate.

Ar trebui sa mergem la una din sedintele lor de spiritism, spuse Rhoda cu jind. S-ar putea sa fie destul de amuzant.

Ba n-ai sa mergi, spuse cu fermitate Despard. Nu vreau sa te vad amestecata in treburi de genul asta.

Incepura sa se certe in joaca. La un moment dat doamna Oliver intreba de trenurile din dimineata urmatoare.

Poti sa te intorci cu mine cu masina, i-am spus.

Doamna Oliver paru indoita.

Cred c-ar fi mai bine sa ma duc cu trenul..

Asta-i buna! Doar ai mai mers cu mine cu masina. Sunt un sofer de toata increderea.

Nu-i vorba de asta, Mark. Dar maine trebuie sa ma duc la o inmormantare si din cauza asta trebuie sa ajung devreme la Londra. Ofta. Urasc sa merg la inmormantari.

Trebuie sa te duci?

Cred ca in cazul asta trebuie. Mary Delafontaine mi-a fost prietena buna si cred ca ar vrea sa ma duc. Era genul de persoana care tinea la chestiile astea.

Desigur! am exclamat. Delafontaine desigur!

Ceilalti ma privira lung, uimiti.

Scuzati-ma, am spus. Doar ca ei bine, ma intrebam unde am auzit de curand numele de Delafontaine. La dumneata, nu-i asa? M-am uitat la doamna Oliver. Dumneata ai spus ceva despre o vizita pe care i-ai facut-o Intr-un sana­toriu, parca.

Serios? Foarte posibil.

De ce a murit?

Doamna Oliver isi increti fruntea.

Polineurita toxica ceva in genul asta.

Ginger se uita curioasa la mine. Avea o privire taioasa, patrunzatoare.

In timp ce coboram din masina am spus brusc:

Cred ca am sa fac o mica plimbare. Am mancat mult prea mult si n-am chef sa ma aleg cu o indigestie.

Am pornit in pas vioi inainte ca cineva sa apuce sa se ofere sa ma insoteasca. Simteam acut nevoia sa fiu singur si sa-mi ordonez gandurile.

Ce era toata povestea asta? Cel putin sa ma lamuresc cu mine insumi. Totul pornise de la remarca intamplatoare, dar uimitoare, a lui Poppy ca daca vroiai 'sa scapi de cineva' puteai sa te duci la Calul Balan.

Urmase intalnirea mea cu Jim Corrigan si lista lui cu 'nume', legata de moartea parintelui Gorman. Pe lista aceea erau numele de Hesketh-Dubois, si numele de Tuckerton, care ma dusese cu gandul inapoi, la seara aceea din cafe-barul lui Luigi. Mai fusese si numele de Delafontaine, care si el imi era vag familiar. Fusese mentionat de doamna Oliver in legatura cu o prietena bolnava. Prietena bolnava era acum moarta.

Azi – Thyrza Grey.

Dar in mod sigur Calul Balan si ocupantele lui erau un lucru si lista aceea cu nume alt lucru, fara nici o legatura intre ele. De ce naiba le cuplam in mintea mea?

De ce trebuia sa-mi imaginez, chiar si o clipa, ca era o legatura intre ele?

Era de presupus ca doamna Delafontaine traise la Londra. Caminul Thomasinei Tuckerton fusese undeva in Surey. Nimeni de pe lista nu avea vreo legatura cu micul sat Much Deeping. Doar daca

Tocmai ajunsesem in fata lui King’s Arms. King’s Arms era o carciuma autentica, cu un aer superior si o re­clama proaspat pictata 'servim Pranzuri, Cine si Ceaiuri'.

Am impins usa si am intrat. Barul, nedeschis inca, era in stanga. In dreapta era un hol mic mirosind a fum statut. Langa scari era un anunt: Birou. Biroul consta dintr-o fereastra cu geamul bine inchis si un carton pe care scria APASATI PE BUTON. Intregul local avea aerul pustiu al unei carciumi la aceasta ora din zi. Pe raftul de langa fereas­tra biroului era registrul pentru vizitatori. L-am deschis si am rasfoit paginile. Se parea ca hanul (hotel nu puteam sa-i spun, fireste) nu era prea frecventat. Erau cinci sau sase in­trari intr-o saptamana, in majoritatea doar pentru o noapte. Am dat inapoi paginile, uitandu-ma la nume.

N-a trecut mult pana cand am inchis registrul. In jur, tot nimeni. De fapt, nu aveam intrebari la care sa vreau ras­puns, in stadiul acela. Am iesit din nou in aerul moale si umed al dupa-amiezii.

Era doar o coincidenta ca cineva pe nume Sandford si altcineva pe nume Parkinson statusera anul trecut la King’s Arms? Ambele nume se aflau pe lista lui Corrigan. Da, dar nu erau nume deosebit de aparte. Dar mai remarcasem un nume – Martin Digby. Daca era Martin Digby pe care il stiam eu, atunci era nepotul unei femei careia intotdeauna ii spusesem matusa Min — lady Hesketh-Dubois.

Mergem inainte, fara sa vad pe unde mergeam. Tare as fi vrut sa vorbesc cu cineva. Cu Jim Corrigan. Sau cu David Ardingly. Sau cu Hermia cu bunul ei simt calm. Eram singur cu gandurile mele haotice si nu vroiam sa fiu singur. Ceea ce vroiam era cineva care sa ma faca sa renunt la gan­durile mele.

Timp de aproape o ora si jumatate am batut campurile noroioase. In final, am intrat pe poarta vicarului si, luand-o pe un drum deosebit de prost intretinut, am ajuns la usa din fata si am apasat pe butonul unei sonerii.

Nu suna, spuse doamna Dane Calthrop aparand in usa din senin, ca un duh.

Banuisem deja ca nu functiona.

Au reparat-o de doua ori, dar n-a tinut mult. Asa ca trebuie mereu sa fiu atenta, in caz ca e ceva important. Dumneata ai ceva important, nu-i asa?

E pai da, e important pentru mine, adica.

La asta ma refeream si eu Se uita ganditoare la mine. Da, din cate inteleg, e foarte rau Cu cine vrei sa vorbesti? Cu vicarul?

Eu. nu prea stiu.

Venisem sa-l vad pe vicar, dar acum, pe neasteptate, eram in dubiu. Nu prea stiam de ce. Dar doamna Dane Calthrop imi spuse imediat:

Sotul meu e un om foarte bun, pe langa faptul ca e vicar, adica. Iar asta uneori complica lucrurile. Vezi dum­neata, oamenii buni nu inteleg cu adevarat raul. Se opri, apoi adauga pe un ton vioi si practic. Cred ca ar fi mai bine sa vorbesti cu mine.

Raul e departamentul dumneavoastra? am intrebat-o zambind usor.

Da, este. Intr-o parohie este important sa cunosti to­tul despre diversele ma rog pacate care se petrec.

Pacatul nu-i domeniul sotului dumneavoastra? Afacerea lui oficiala, ca sa zic asa.

Iertarea pacatelor, ma corecta ea. El poate absolvi lumea, oamenii mai bine zis, de pacate. Eu nu pot. Dar eu pot ordona si clasifica pacatele pentru el, spuse cu cea mai mare veselie. Trebuie sa cunosti raul daca vrei sa-l impiedici sa faca rau. Dar nu poti ajuta oamenii ca suflete. Adica, eu nu pot. Numai Dumnezeu poate chema la pocainta, cum stii sau poate nu stii. Multa lume nu stie in ziua de azi.

Nu pot concura cu cunostintele dumneavoastra in domeniu, dar mi-ar placea sa impiedic raul sa feresc oamenii de rau.

Imi arunca o privire iute:

Deci despre asta e vorba. Ar fi bine sa intri si sa stam de vorba in liniste.

Camera de zi a vicariatului era mare si ponosita, um­brita si mai mult de un enorm boschet din fata ferestrei. Dar intunecimea ei nu era apasatoare ci, dimpotriva, relaxanta.

Toate scaunele ponosite purtau amprenta trupurilor care sezusera in ele de-a lungul anilor. Oare cati nu venisera sa-si marturiseasca pacatele si sa gaseasca intelegere? Fete cu ochi incercanati care descoperisera ca vor fi mame se destainuisera doamnei Dane Calthrop si primisera un sfat intelept, chiar daca nu intotdeauna ortodox. Sotii si soti isi dezvaluisera greutatile conjugale. Rudele manioase ingropasera securea razboiului iscat de cine stie ce mostenire.

Si iata-ma pe mine, Mark Easterbrook, carturar, scrii­tor, om de lume, stand in fata unei femei batute de vreme cu parul carunt si ochi minunati, pregatit sa-i desert problemele mele in poala. De ce? Nu stiam. Aveam doar certitudinea ca ea era persoana potrivita.

Tocmai am luat ceaiul cu Thyrza Grey, am inceput.

Nu era deloc greu sa-i explici ceva doamnei Dane Calthrop. Iti sarea in intampinare.

Oh, inteleg. Asta te tulbura? Femeile astea trei sunt putin cam greu de inteles, recunosc. Eu insami m-am intre­bat Atata fanfaronada! De regula, din experienta mea, cei cu adevarat rai nu se lauda. Ei pastreaza tacerea asupra rautatii lor. Vrei sa vorbesti atat de mult despre pacatele tale doar atunci cand nu sunt cu adevarat mari. Pacatul este un lucrusor atat de josnic, mizerabil si mediocru. E teribil de necesar sa-l faci sa para mare si important. Vrajitoarele de la tara sunt de obicei batrane proaste si acre carora le place sa inspaimante oamenii si sa faca rost de ceva pe gratis in felul ala. Teribil de simplu de facut, fireste. Bella Webb ar putea, doar ar putea, fi ceva mai mult Ceva care s-a pastrat de-a lungul veacurilor si care rasare cand si cand in locurile de la tara. E inspaimantator cand se intampla, pen­tru ca asta este rautate adevarata, nu doar o dorinta de a impresiona. Sybil Stamfordis este una din cele mai proaste femei pe care le-am cunoscut, dar e cu adevarat medium. Thyrza stiu si eu? Ce ti-a spus? Presupun ca ti-a spus ceva care te-a tulburat, nu-i asa?

Aveti o mare experienta, doamna Dane Calthrop. Din cate stiti si ati auzit, credeti ca o faptura umana poate sa distruga alta faptura umana de la distanta, fara o legatura vizibila?

Ochii doamnei Dane Calthrop se largira.

Din cate inteleg eu, cand spui sa distruga te referi la sa omoare? Un act fizic?

Da.

As spune ca e o prostie, spuse cu tarie doamna Dane Calthrop.

Ah! am exclamat, usurat.

Dar, fireste, s-ar putea sa gresesc. Tatal meu spunea ca avioanele sunt o prostie, si bunicul meu probabil ca spunea ca trenul e o prostie. Amandoi aveau dreptate. La vremea aceea amandoua erau imposibile. Dar in ziua de azi nu mai sunt imposibile. Ce face Thyrza, activeaza o raza cauzatoare de moarte sau asa ceva? Sau se aduna toate trei si deseneaza pentagrame si doresc cu ardoare moartea cuiva?

Am zambit.

Aveti talentul de a face lucrurile sa devina clare, am spus. Trebuie ca m-am lasat hipnotizat de femeia aceea.

Oh, nu, nu poate fi vorba de asta. Dumneata nu esti genul sugestionabil. Trebuie sa fi fost altceva. Ceva care s-a intamplat inainte de toate astea.

Aveti absoluta dreptate.

I-am povestit cat mai pe scurt posibil despre uciderea parintelui Gorman si despre mentionarea intamplatoare a Calului Balan. Apoi am scos din buzunar lista cu nume pe care o copiasem dupa cea a lui Corrigan.

Doamna Dane Calthrop o citi incruntandu-se.

— Inteleg, spuse ea. Ce-i cu toti oamenii acestia? Ce au ei in comun?

Nu suntem siguri. Ar putea fi vorba de santaj sau droguri

Prostii. Nu asta te ingrijoreaza. Dumneata crezi ca toti acesti oameni sunt morti, nu-i asa?

Am oftat adanc.

Da. Asta cred. Dar nu stiu cu adevarat ca este asa. Trei au murit. Minnie Hesketh-Dubois, Thomasina Tucker­ton, Mary Delafontaine. Toate trei au murit in patul lor, din cauze naturale. Exact cum spune Thyrza ca trebuie sa se intample.

Vrei sa spui ca a afirmat ca ea a facut sa se intample?

Nu. Ea nu a vorbit despre vreo persoana anume. Ea a expus ceea ce crede ca e o posibilitate stiintifica.

Ceea ce la prima vedere pare o prostie, spuse ingan­durata doamna Dane Calthrop.

Stiu. As fi ras in sinea mea daca n-ar fi fost acea ciu­data mentionare a Calului Balan.

Da. Calul Balan. Asta-i sugestiv.

Ramase tacuta cateva clipe, apoi inalta capul.

E rau, spuse ea. Foarte rau. Indiferent ce se afla in spatele tuturor acestora, trebuie oprit. Dar dumneata stii asta.

Da Dar ce se poate face?

Asta va trebui sa descoperi dumneata. Dar nu e timp de pierdut. Doamna Dane Calthrop se ridica, toata un vartej de energie. Trebuie sa-i dai de capat – imediat. Reflecta. Nu ai niste prieteni care te-ar putea ajuta?

M-am gandit. Jim Corrigan? Un om ocupat, cu putin timp liber, facand probabil deja tot ce putea. David Ardingly dar ar fi crezut oare David o boaba? Hermia? Da, o aveam pe Hermia. O minte limpede, o logica admirabila. Un stalp de nadejde daca o convingeai sa ti se alieze. In defi­nitiv, ea si cu mine N-am terminat fraza. Hermia era reazemul meu Hermia era persoana.

Te-ai gandit la cineva? Bine.

Doamna Dane Calthrop era vioaie si practica.

Eu am sa stau cu ochii pe cele trei vrajitoare, desi am senzatia ca nu ele sunt cu adevarat raspunsul. Este ca atunci cand femeia aia, Stamfordis, indruga o gramada de idiotenii despre misterele egiptene si profetiile din textele piramidelor. Tot ce spune ea e curata aiureala, dar exista piramida si texte si temple cu mistere. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca Thyrza Grey a pus mana pe ceva, a desco­perit sau a auzit vorbindu-se despre acest ceva, si il foloseste ca pe un fel de potpuriu fioros ca sa se laude cu importanta ei si faptul ca detine controlul puterilor oculte. Oamenii sunt atat de mandri de rautatea lor. E ciudat ca oamenii care sunt buni nu se lauda cu asta. Presupun ca aici intervine smere­nia crestineasca. Ei nici macar nu stiu ca sunt buni.

Ramase tacuta o clipa, apoi spuse:

Ceea ce ne trebuie este o veriga intre unul din aceste nume si Calul Balan. Ceva tangibil.

Capitolul VIII

Inspectorul detectiv Lejeune auzi bine cunoscuta melodie 'Parintele O’Flynn' fluierata pe culoar. La scurt timp, intra doctorul Corrigan.

Regret ca trebuie sa dezamagesc pe toata lumea, dar soferul Jaguarului nu avea pic de alcool in sange Agentu­lui vostru i s-a nazarit ca-i miroase a alcool.

Dar Lejeune nu era deloc preocupat in acel moment de zilnicele infractiuni de circulatie.

Vino si uita-te la asta? spuse el.

Corrigan lua scrisoarea intinsa. Era scrisa marunt si ingrijit. Antetul era Everest, Glendower Close, Bournemouth.

Stimate inspector Lejeune,

Poate va amintiti ca m-ati rugat sa iau legatura cu dumneavoastra in cazul in care se intampla sa-l vad pe bar­batul care l-a urmarit pe parintele Gorman in noaptea in care a fost ucis. Am vegheat cu atentie imprejurimile stabilimentu­lui meu, dar nu l-am mai zarit.

Totusi, ieri am luat parte la o sarbatoare pentru strangere de fonduri pentru biserica intr-un sat cam la vreo douazeci de mile de aici. Am fost atras de faptul ca doamna Oliver, bine cunoscuta scriitoare de romane politiste, urma sa dea autografe pe cartile ei. Sunt un mare cititor de carti politiste si eram curios s-o vad pe aceasta doamna.

Spre surpriza mea, l-am vazut acolo pe barbatul pe care vi l-am descris, barbatul care il urmarise pe parintele Gorman. Se pare ca intre timp a suferit un accident, deoarece la sarbatoarea de care va vorbesc era intr-un carucior de in­valid. Am facut unele cercetari ca sa aflu cine e si se pare ca este un rezident localnic, pe nume Venables. Locuieste la Priors Court, Much Deeping. Se spune ca este un om cu o avere considerabila.

Cu speranta ca aceste detalii va vor fi de ajutor, inchei aici.

Al dumneavoastra sincer,

Zachariah Osborne.

Ce zici? intreba Lejeune.

Suna extrem de putin probabil, raspunse descuraja­tor Corrigan.

La prima vedere, poate. Dar nu sunt prea sigur.

Tipul asta, Osborne pe o noapte cetoasa ca aia nu putea sa vada cu atata claritate fata nimanui. Ma astept sa fie doar o asemanare intamplatoare. Stii cum sunt oamenii. Suna de prin toata tara ca au vazut o persoana data disparuta si in noua cazuri din zece nu exista nici o asema­nare nici macar cu fotografia publicata!

Osborne nu este asa.

Dar cum este?

Este mic farmacist ager si respectabil, de moda ve­che, o figura in felul lui, si un mare observator al oamenilor. Unul din visurile vietii lui este sa aiba posibilitatea sa iden­tifice o nevasta care a cumparat arsenic de la el si si-a otravit barbatul.

Corrigan rase.

— In acest caz, este clar un visator.

Probabil.

Corrigan il privi curios.

Asadar crezi ca s-ar putea sa fie ceva in treaba asta? Ce ai de gand sa faci?

N-ar strica sa facem cateva cercetari discrete cu privire la acest domn Venables de la Priors Court, Much De­eping.

Capitolul IX

Povestirea lui Mark Easterbrook

— Ce lucruri palpitante se petrec la tara! spuse cu o usoara frivolitate Hermia.

Tocmai terminaseram cina. Acum aveam in fata un ibric de cafea fara zahar.

M-am uitat la ea. Cumintele nu erau deloc ceea ce ma asteptasem. Imi petrecusem ultimul sfert de ora depanandu-i povestea mea. Ma ascultase cu interes. Dar raspunsul ei nu era catusi de putin cel pe care il asteptam. Tonul ei era in­dulgent nu parea nici socata, nici agitata.

Oamenii care spun ca la tara te plictisesti si ca orasul iti ofera numai senzatii nu stiu despre ce vorbesc, con­tinua ea. Ultimele dintre vrajitoare s-au dus sa se ascunda in case darapanate, tineri decazuti celebreaza ritualuri de magie neagra in conace stravechi. Superstitia e in floare in catunele izolate. Fete batrane isi zornaie scarabeii falsi si tin sedinte de spiritism. S-ar putea scrie o serie de articole foarte amuzante pe tema asta. De ce nu-ti incerci mana?

Cred ca n-ai inteles cu adevarat ce ti-am povestit, Hermia.

Ba am inteles, Mark! Si gasesc ca totul e fantastic de interesant. E o pagina de istorie, toata intelepciunea uitata a Evului Mediu.

Pe mine nu ma intereseaza perspectiva istorica, am spus iritat. Ma intereseaza faptele. Faptele dintr-o lista de nume scrise pe o foaie de hartie. Stiu ce li s-a intamplat unora din acesti oameni. Ce urmeaza sa li se intample sau li s-a intamplat celorlalti?

Oare nu te cam lasi dus de val?

Nu, am spus cu incapatanare. Nu cred. Cred ca primej­dia e reala. Si nu sunt singurul care o crede. Sotia vicarului este de acord cu mine.

Oh, sotia vicarului! Glasul Hermiei suna dis­pretuitor.

Nu spune pe tonul asta 'sotia vicarului'! E o femeie deosebita. Toata treaba este reala, Hermia.

Hermia ridica din umeri.

S-ar putea.

Dar tu nu crezi ca e?

Eu cred ca imaginatia ti-a luat-o nitel razna, Mark. As spune ca babutele tale, sau ma rog, domnisoare intre doua varste, cred cu adevarat toate astea despre ele insele. Sunt sigura ca sunt foarte nesuferite.

Dar nu cu adevarat sinistre?

Zau, Mark, cum ar putea sa fie?

Am ramas tacut cateva clipe. Mintea mea oscila intre intuneric si lumina. Intunericul Calului Balan, lumina reprezentata de Hermia. Lumina de fiecare zi, rezonabila si buna becul electric bine insurubat in locasul sau, lu­minand colturile intunecoase si aratandu-ti ca acolo nu se afla nimic in afara obiectelor pe care le gaseai in mod obisnuit intr-o camera. Si totusi si totusi oricat de, lim­pezi ar fi putut sa faca lucrurile sa para, lumina Hermiei era, la urma urmei, o lumina artificiala

Mintea mea revenea obsesiv la intuneric

Vreau sa ma ocup de povestea asta, Hermia. Trebuie sa descopar ce se petrece.

De acord. Ar putea fi foarte interesant. De fapt, chiar amuzant.

Nu amuzant! am spus taios, apoi am adaugat: Vroiam sa te rog sa ma ajuti, Hermia.

Sa te ajut? Cum?

Sa ma ajuti sa investighez si sa dau de capatul in­tregii afaceri.

Dar Mark, in momentul de fata sunt teribil de ocu­pata. Am articolul pentru revista si mai am si tema cu Bi­zantul. Le-am promis studentilor mei

Continua rezonabil cu bun simt Abia o ascultam.

— Inteleg, am spus. Ai deja prea multe pe agenda ta de lucru.

Asa e. Hermia paru usurata in fata intelegerii de care dadeam dovada. Imi zambi. Expresia ei indulgenta m-a izbit o data in plus. Semana cu indulgenta unei mame fata de copilul ei absorbit de noua lui jucarie.

La naiba, nu eram un baietel! Nu cautam o mama – nu genul ala de mama, categoric. Mama mea fusese fermecatoare si aiurita si toti din jur, inclusiv fiul ei, adorasera sa aiba grija de ea

M-am uitat dezamagit la Hermia.

Atat de frumoasa, atat de naturala, atat de intelectu­ala, atat de citita! Si atat de plictisitoare!

In dimineata urmatoare am incercat sa dau de Jim Corrigan. N-am reusit. I-am lasat un mesaj spunandu-i ca avem sa fiu acasa intre sase si sapte, daca putea veni sa bem ceva. Era un om ocupat, stiam, si ma indoiam ca o sa dea curs invitatiei intr-un timp atat de scurt, dar pe la sapte fara zece m-am pomenit cu el la usa. In timp ce ii turnam un whisky, se plimba prin camera uitandu-se la tablourile si cartile mele. In final facu observatia ca nu l-ar fi deranjat sa fi fost un imparat in loc de un amarat medic legist hartuit si suprasolicitat.

Desi, as indrazni sa spun ca astia au cam avut de su­ferit de pe urma femeilor, adauga el in timp ce se aseza. Eu cel putin am scapat de asta.

Deci nu esti insurat?

Nici gand. Si, dupa dezordinea confortabila in care traiesti, as zice ca nici tu. O nevasta ar pune in ordine cat ai clipi toate astea.

I-am spus ca, dupa parerea mea, o nevasta nu era ceva atat de rau pe cat facea el sa para.

M-am asezat in fotoliul din fata lui si am inceput.

Probabil ca te-ai mirat ca am vrut sa stam de vorba atat de urgent, dar problema e ca a aparut ceva care ar putea avea legatura cu ceea ce am discutat la ultima noastra intalnire.

Si ce-am discutat? Oh, fireste, afacerea cu parintele Gorman.

Da. Dar mai intai Iti spune ceva Calul Balan?

Calul Balan? Calul Balan Nu, nu cred. De ce?

Pentru ca ar putea avea legatura cu lista aceea cu nume pe care mi-ai aratat-o Am fost la tara cu niste prieteni, intr-un loc numit Much Deeping, si m-au dus la un vechi han, sau mai bine zis un fost han, pe nume Calul Balan.

Stai putin! Much Deeping? Much Deeping Nu e pe langa Bournemouth?

E cam la cincisprezece mile sau asa ceva de Bourne­mouth.

Presupun ca n-ai dat acolo de cineva cu numele de Venables?

Ba am dat.

Serios? Corrigan era cuprins de agitatie. Categoric, ai un adevarat talent sa nimeresti locurile! Cum e tipul?

Un barbat absolut remarcabil.

Zau? In ce fel, remarcabil?

— In primul rand, prin forta personalitatii lui. Desi e complet infirm din cauza poliomielitei

Corrigan ma intrerupse aprig.

Poftim?

A avut in urma cu cativa ani poliomielita. E paralizat de la talie in jos.

Corrigan se lasa pe spate dezamagit.

Deci treaba cade! Ma gandeam eu ca e prea frumos ca sa fie adevarat.

Nu inteleg la ce te referi.

Corrigan spuse:

Ar trebui sa-l cunosti pe inspectorul detectiv Lejeune. O sa-l intereseze foarte mult ce ai de spus. Cand Gor­man a fost omorat, Lejeune a cerut informatii de la toti cei care l-au vazut pe preot in noaptea aceea pe strada. Majori­tatea raspunsurilor n-au fost de nici un folos, ca de obicei. Dar a fost un farmacist, Osborne, care are o pravalie prin partile alea. El a raportat ca l-a vazut pe Gorman trecand prin fata pravaliei lui, si ca a mai vazut un barbat care il urma indeaproape. Fireste; la vremea aceea nu i s-a parut nimic suspect. A reusit sa-l descrie cu destula precizie pe in­divid, fiind convins ca l-ar recunoaste daca l-ar revedea. Ei bine, acum doua zile Lejeune a primit o scrisoare de la Os­borne. S-a retras din afaceri si locuieste in Bournemouth. In scrisoare spunea ca a fost la nu stiu ce sarbatoare locala si acolo l-a vazut pe tipul cu pricina. Era si el la sarbatoare, intr-un carucior de invalid. Osborne a intrebat cine e si i s-a spus ca il cheama Venables.

Ma privi intrebator. Am dat din cap.

Foarte corect, am spus. Era Venables. A fost la sar­batoare. Dar nu putea fi cel care mergea pe o strada din Paddington urmarindu-l pe parintele Gorman. Fizic, e impo­sibil. Osborne a facut o incurcatura.

L-a descris foarte amanuntit. Un metru optzeci inaltime, nasul proeminent si coroiat, si marul lui Adam foarte reliefat. Corect?

Da. Corespunde cu infatisarea lui Venables. Dar chiar si asa

Stiu. Domnul Osborne nu e chiar atat de bun pe cat se crede in a recunoaste oamenii. E clar ca a fost indus in eroare de coincidenta unei asemanari intamplatoare. Dar e derutant ca acum vii si tu si vorbesti despre exact acelasi district si despre nu stiu ce cai balani. Ce e cu acest cal balan? Povesteste-mi.

N-ai sa crezi, l-am avertizat. Nici eu insumi n-o cred cu adevarat.

Da-i drumul! Sa auzim.

I-am povestit conversatia cu Thyrza Grey. Reactia lui fu imediata.

Ce aiureala!

Nu-i asa?

Bine-nteles! Ce s-a intamplat cu tine, Mark? Cocosei albi. Jertfe, presupun! Un medium, vrajitoarea locala si o fata batrana care poate emite o raza garantat mortala! E o nebunie, omule – curata nebunie!

Da, e o nebunie, am spus greoi.

— Inceteaza sa ma mai aprobi, Mark! Tu crezi ca e ceva in treaba asta, nu-i asa?

Lasa-ma mai intai sa-ti pun o intrebare. Exista vreun adevar stiintific in chestia asta cu dorinta secreta de moarte care exista in noi toti?

Corrigan ezita o clipa. Apoi spuse:

Nu sunt psihiatru. Intre noi fie vorba, dupa parerea mea jumatate din tipii astia sunt ei insisi usor atinsi la bibilica. S-au tampit de atatea teorii. Si merg prea departe. Toate povestile astea cu subconstientul! Puah!

Nu crezi in asta?

Bine-nteles ca cred. Dar tipii astia prea intind coarda. 'Dorinta inconstienta de moarte' si toate celelalte, bine-nteles ca e ceva in asta, dar nu atat de mult pe cat sustin ei.

Deci exista asa ceva, am insistat.

Mai bine ti-ai cumparat o carte de psihologie si ai studia subiectul.

Thyrza Grey afirma ca ea cunoaste tot ce e de cunos­cut.

Thyrza Grey! Ce poate sa stie o fata batrana de la tara, pe jumatate capie, despre psihologie?

Ea spune ca stie multe.

Aiurea!

Tot asa s-a spus intotdeauna la fiecare descoperire care nu corespundea cu ideile impamantenite.

Asadar ai inghitit toate astea cu carlig cu tot?

Ba deloc. Vroiam doar sa stiu daca exista o baza stiintifica.

Corrigan pufni.

Pe dracu, baza stiintifica!

Perfect. Doar vroiam sa stiu. Ia spune, ce-ati mai facut cu lista de nume?

Baietii trudesc pe branci, dar lucru,rile astea cer timp si multa munca de rutina. Numele fara adresa sau prenume sunt greu identificat.

Hai s-o luam altfel. As vrea sa pun pariu cu tine pen­tru un lucru. De-a lungul unei perioade relativ recente, sa spunem un an sau un an si jumatate, fiecare din aceste nume a aparut pe un certificat de deces. Am dreptate?

Mi-a aruncat o privire ciudata.

Ai dreptate. asa e.

Asta e lucrul pe care il au in comun – moartea.

Da, dar asta s-ar putea sa nu insemne chiar atat de mult pe cat suna, Mark. Ai idee cati oameni mor zilnic in insulele britanice? Iar unele din numele acestea sunt foarte raspandite.

Delafontaine, am spus. Mary Delafontaine. Asta nu-i un nume prea raspandit, nu-i asa? Am inteles ca inmorman­tarea a fost martea trecuta.

De unde stii? ma intreba repede. Oh, ai citit in ziare, presupun.

Mi-a spus o prietena a ei.

— In privinta mortii ei nu e nimic dubios. Asta ti-o spun clar. De fapt, nici unul din decesele pe care le investigheaza politia nu ridica vreun semn de intrebare. Daca ar fi fost 'acci­dente', ar fi putut da de banuit. Dar toate sunt morti perfect normale. Pneumonie, hemoragie cerebrala, tumora la creier, pietre la fiere, un caz de poliomielita nimic catusi de putin suspect.

Am dat din cap.

Nu accident, am spus. Nu otravire. Pur si simplu boli 'pe bune' care conduc la moarte. Exact cum afirma Thyrza Grey.

Tu chiar sugerezi ca femeia aceea poate face ca cineva pe care nu l-a vazut in viata ei, aflat la mile departare, sa faca pneumonie si sa moara de ea?

Nu eu sugerez asa ceva. Ea a afirmat. Eu cred ca e ceva fantastic si mi-ar placea sa cred ca e imposibil. Dar exista anumiti factori ciudati. Exista mentionarea intamplatoare a Calului Balan in legatura cu inlaturarea persoanelor nedorite. Exista un loc numit Calul Balan, iar femeia care locuieste acolo practic se lauda ca un asemenea lucru este posibil. In vecinatate traieste un om care a fost recunoscut fara nici un dubiu ca fiind omul care l-a urmarit pe parintele Gorman in noaptea in care a fost ucis, noaptea in care fusese chemat de o muribunda care a fost auzita vorbind de 'o mare ticalosie'. Cam multe coincidente, nu-i asa?

Omul acela nu putea fi Venables intrucat, dupa spusele tale, e paralizat de ani de zile.

Din punct de vedere medical, nu e posibil ca paralizia sa fie 'regizata'?

Bine-nteles ca nu. Membrele ar fi atrofiate.

Asta pare sa lamureasca definitiv problema, am ad­mis cu un oftat. Pacat. Daca exista o organizatie specializata in 'inlaturari de oameni', Venables este genul de creier pe care-l vad conducand-o. Lucrurile pe care le are in casa reprezinta o cantitate fantastica de bani. De unde vin banii aceia?

M-am oprit, apoi am spus:

Toti oamenii acestia care au murit cumintei in pa­turile lor de asta, de aia si de ailalta Oare au existat oameni care au profitat de pe urma mortii lor?

— Intotdeauna exista cineva care profita de pe urma unei morti intr-o masura mai mare sau mai mica. N-au fost circumstante care sa starneasca dubii notabile, daca la asta te referi. Dupa cum probabil stii, lady Hesketh-Dubois a lasat in urma ei in jur de cincizeci de mii de lire net. Mostenitori sunt o nepoata si un nepot. Nepotul traieste in Canada. Nepoata e maritata si traieste in nordul Angliei. Amandoi puteau avea nevoie de bani. Thomasinei Tuckerton ii ramasese de la tatal ei o avere foarte mare. Daca murea nemaritata inainte de a implini douazeci si unu de ani, averea ii revenea mamei sale vitrege. Mama sa vitrega pare o faptura absolut fara pata. Apoi mai e doamna Delafontaine a ta. Banii i-au ramas unei verisoare.

Da. Si verisoara?

E in Kenya cu sotul ei.

Cu totii splendid absenti, am comentat.

Corrigan imi arunca o privire iritata.

Din cei trei Sandford care au dat ortu’ popii, unul a lasat in urma o nevasta mult mai tanara decat el, care s-a recasatorit destul de rapid. Defunctul Sandford era romano-catolic si n-a vrut sa-i acorde divortul. Un anume Sidney Harmondsworth care a murit de hemoragie cerebrala era suspectat de Scotland Yard ca-si rotunjise averea printr-un santaj discret. Mai multe persoane de la varf trebuie sa fi rasuflat usurate ca s-a dus.

Din tot ce spui rezulta ca toate aceste morti au fost morti convenabile. Dar Corrigan? Corrigan ranji.

Corrigan este un nume comun. Au murit o multime de Corrigani, dar din cate am aflat nimeni n-a beneficiat in mod deosebit de pe urma lor a mortii lor, adica.

Asta clarifica treaba. Tu esti urmatoarea victima prezumptiva. Ai mare grija de tine.

Voi avea. Si sa nu crezi ca aceasta Vrajitoare din Endor a ta o sa ma doboare cu un ulcer duodenal sau cu o gripa spaniola. Nu pe un doctor uns cu toate alifiile!

Asculta, Jim. Vreau sa investighez aceasta afirmatie a Thyrzei Grey. Vrei sa ma ajuti?

Nu, nu vreau! Nu pot sa pricep cum un tip istet si educat ca tine crede in aiurelile astea.

Am oftat.

Nu poti folosi un alt termen? M-am saturat de asta.

Fleacuri, atunci. Asta-ti place?

Nu prea.

— Incapatanat ca un catar, asa esti, Mark.

Dupa cum vad, cineva trebuie sa fie!

Capitolul X

Glendower Close era o strada foarte, foarte noua. Se arcuia intr-un fel de semicerc neregulat, iar cladirile din capatul ei de jos erau inca in lucru. Cam pe la mijlocul ei era o poarta pe care scria Everest.

Dincolo de ea, inspectorul Lejeune il recunoscu in bar­batul care planta bulbi intr-un strat de flori pe domnul Zachariah Osborne. Deschise poarta si intra. Domnul Os­borne se indrepta de spate si se intoarse sa vada cine ii cal­case domeniul. Recunoscandu-si oaspetele, fata lui deja rosie se inrosi si mai tare. Domnul Osborne de la tara arata exact la fel ca domnul Osborne din pravalia lui din Londra, in ciuda tinutei lui de gradina. Pe chelia lucitoare se lafaiau cateva broboane de transpiratie. Inainte de a se indrepta spre vizi­tator, domnul Osborne scoase din buzunar o batista si isi sterse chelia.

Domnul inspector Lejeune! exclama incantat. Imi faceti o adevarata onoare. Vorbesc serios, domnule. Am primit confirmarea de primire a scrisorii mele, dar n-am sperat sa va vad in persoana. Bine ati venit in mica mea lo­cuinta. Bine ati venit la Everest. Va surprinde numele? Intotdeauna am fost fascinat de Himalaya. Am urmarit fie­care detaliu al expeditiei in Everest. Ce triumf pentru tara noastra! Sir Edmund Hillary! Ce om! Ce rezistenta! Ca unul care n-a trebuit niciodata sa sufere vreun disconfort personal apreciez din tot sufletul curajul celor care au escaladat muntii sau au navigat pe mari inghetate sa descopere se­cretele Polului Nord. Dar intrati sa va servesc cu ceva racori­tor, va rog.

Domnul Osborne il conduse pe Lejeune intr-un mic bungalow care stralucea de curatenie, desi era cam subtirel mobilat.

— Inca nu m-am aranjat, explica domnul Osborne. Par­ticip la licitatiile locale ori de cate ori e posibil. Se poate cumpara marfa buna la un sfert din pretul din magazin. Cu ce sa va servesc? Un pahar de sherry? Bere? Un ceai?

Lejeune isi exprima preferinta pentru bere.

Gata, spuse domnul Osborne revenind o clipa mai tarziu cu doua cutii de bere. Sa luam loc si sa ne odihnim. Everest. Ha ha! Numele casei mele are un dublu inteles, intotdeauna mi-a placut sa glumesc putin.

Aceste politeturi introductive fiind consumate, domnul Osborne aborda pe ocolite motivul vizitei inspectorului.

Informatiile mele v-au fost de vreun ajutor?

Lejeune atenua cat putu lovitura.

Ma tem ca nu pe cat am sperat, spuse el.

Oh, trebuie sa marturisesc ca sunt dezamagit. Desi, imi dau seama, nu exista nici un motiv sa cred ca un domn care mergea in aceeasi directie cu parintele Gorman trebuie neaparat sa-l si fi ucis. Asta ar fi insemnat sa sper prea mult. Iar acest domn Venables este foarte instarit, am inteles, si se misca in cele mai bune cercuri sociale.

Problema e ca omul pe care l-ati vazut in acea seara anume nu putea fi domnul Venables.

Oh, dar a fost. N-am absolut nici un dubiu in privinta asta. Niciodata nu ma insel asupra unei fete.

Ma tem ca de data asta v-ati inselat, spuse cu blandete Lejeune. Vedeti dumneavoastra, domnul Venables este o victima a poliomielitei. De peste trei ani este paralizat de la centura in jos si nu-si poate folosi picioarele.

Poliomielita! exclama domnul Osborne. Vai de mine, vai de mine! Asta chiar pare sa lamureasca problema. Si totusi Va rog sa ma scuzati, domnule inspector, sper sa n-o luati ca pe-o jignire, dar este oare chiar asa? Adica, aveti vreo dovada medicala clara in sensul asta?

Da, domnule Osborne, avem. Domnul Venables este pacientul lui sir William Dugdale din Harley Street, un medic din cei mai renumiti.

Desigur, desigur. Un nume foarte bine cunoscut! Vai, se pare ca m-am inselat rau de tot. Si eram atat de sigur! Si v-am mai si deranjat degeaba.

N-o luati in felul acesta, spuse repede Lejeune. In­formatiile dumneavoastra sunt totusi foarte valoroase. Este limpede ca omul pe care l-ati vazut in seara aceea trebuie sa semene foarte bine cu domnul Venables, si cum domnul Ve­nables are o infatisare cu totul iesita din comun, informatia devine extrem de pretioasa. Nu pot fi multe persoane care sa corespunda acelei descrieri.

Adevarat, adevarat. Domnul Osborne se mai inveseli un pic. Un criminal care seamana cu domnul Venables. Categoric, nu pot fi multi. In dosarele Scotland Yard-ului

Se uita cu speranta la inspector.

S-ar putea sa nu fie chiar atat de simplu, spuse incetisor Lejeune. Poate ca omul acela nu are dosar. Si, in tot cazul, dupa cum spuneti si dumneavoastra, nu exista nici un motiv sa credem ca respectiva persoana a avut vreo legatura cu atacul asupra parintelui Gorman.

Domnul Osborne paru din nou deprimat.

Iertati-ma Mi-ar fi placut atat de mult sa depun marturie intr-un proces de crima Si n-ar fi fost in stare sa ma incurce, va asigur, oh, nu, as fi ramas neclintit la depo­zitia mea.

Lejeune ramase tacut, cercetandu-si ganditor gazda. Dupa un timp, intreba:

Domnule Osborne, de ce ati fi ramas neclintit la de­pozitia dumneavoastra, cum spuneti?

Pentru ca sunt atat de convins oh oh, da, inteleg ce vreti sa spuneti. Omul nu era omul. Asa ca n-am nici un motiv sa fiu convins. Si totusi sunt

Lejeune se apleca in fata.

Poate va intrebati de ce am venit azi la dumneavoastra. Din moment ce dovezile medicale ne arata ca omul respectiv nu putea fi domnul Venables, de ce ma aflu aici?

Chiar asa. Ei bine, domnule inspector, de ce ati venit?

Am venit pentru ca exactitatea si certitudinea iden­tificarii dumneavoastra m-au impresionat. Vroiam sa stiu pe ce va bazati aceasta certitudine ca descrierea pe care i-ati facut-o acelui barbat este corecta. Imi aduc aminte ca, era o noapte cetoasa. Am fost la pravalia dumneavoastra si am stat in acelasi loc unde statuserati si dumneavoastra. M-am uitat peste strada la trotuarul de vizavi. Impresia mea a fost ca, pe o noapte cetoasa, orice figura vazuta de la distanta aceea ar fi estompata, aproape imposibil de distins cu clari­tate.

Pana la un punct aveti dreptate, fireste. Se lasa ceata. Dar, daca ma intelegeti, venea in valuri. Cand si cand era o scurta perioada cand vizibilitatea era buna. Asa a fost si atunci cand l-am vazut pe parintele Gorman pasind repede pe trotuarul de vizavi. De aceea i-am vazut atat de clar pe el si pe barbatul care il urma indeaproape. Mai mult, cand acesta din urma a ajuns in dreptul meu, a scaparat bricheta ca sa-si reaprinda tigara. In acel moment profilul i s-a vazut foarte clar – nasul, barbia, marul lui Adam foarte pronuntat. Uite un barbat cu o infatisare izbitoare, mi-am zis. Nu-l mai vazusem niciodata pana atunci. Daca ar fi intrat vreodata in pravalia mea, l-as fi recunoscut, mi-am zis. Asa ca, vedeti dumneavoastra.

Domnul Osborne se intrerupse.

Da, inteleg, spuse ganditor Lejeune.

Un frate? sugera cu speranta domnul Osborne. Ge­meni, poate? Asta ar fi o solutie.

Solutia gemenilor identici? Lejeune zambi si clatina din cap. In romane este un lucru foarte convenabil. Dar in realitate Nu se intampla, sa stiti.

Da, inteleg. Dar poate un frate obisnuit. O asema­nare de familie.

— In privinta asta, atat cat am putut stabili, domnul Venables nu are nici un frate.

Atat cat ati putut stabili?

Desi de nationalitate britanica, domnul Venables s-a nascut in strainatate. A venit cu parintii in Anglia la varsta de unsprezece ani.

Deci nu cunoasteti prea multe despre el. Despre fa­milia lui, adica.

Nu, spuse pe ganduri Lejeune. Nu e usor sa afli multe despre domnul Venables afara doar daca, fireste, te duci si-l intrebi. Dar pentru asta nu avem temei.

O spusese in mod intentionat. Existau cai prin care se puteau afla multe despre o persoana fara sa te duci la ea s-o intrebi, dar nu avea de gand sa i-o spuna domnului Osborne.

Se ridica.

Asadar, daca n-ar fi fost dovezile medicale, ati fi sigur in privinta identificarii?

Oh, da. Memorarea chipurilor e un hobby al meu, sa stiti. Chicoti. Pe multi clienti i-am surprins cu asta. Tineam minte cu ce retete venisera, pentru ce boala, si cine le prescrisese medicamentele. M-a ajutat mult in afaceri. Oamenilor le place faptul ca ii tii minte, desi nu eram atat de bun la memorarea numelor cum eram la cea a fetelor. Mi-am facut un hobby din asta inca de cand eram foarte tanar. Imi spuneam: 'Daca regalitatea poate s-o faca, poti s-o faci si tu, Zachariah Osborne!' Dupa un timp a devenit ceva automat.

Lejeune ofta.

Mi-ar placea sa am in boxa un martor ca dum­neavoastra, spuse el. Identificarea este intotdeauna o afacere inselatoare. Majoritatea oamenilor nu-ti poate spune nimic. De regula auzi lucruri de genul: 'Oh, inaltut, parca. Blond nu, nu foarte blond, ceva intre blond si saten. O fata comuna. Ochi albastri sau cenusii sau poate caprui. Canadiana gri sau se poate sa fi fost bleumarin.

Domnul Osborne rase.

Genul asta de descrieri nu va prea ajuta.

Sincer sa fiu, un martor ca dumneavoastra ar fi mana cereasca.

Domnul Osborne paru incantat.

E un dar, spuse el cu modestie. Dar, retineti, mi-am cultivat darul. Cunoasteti jocul ce se joaca la petrecerile copiilor, cel in care se aduc pe o tava o multime de obiecte si se dau cateva minute ca sa fie memorate. De fiecare data ti le reproduc cu o precizie de suta la suta. Lumea ramane foarte surprinsa si spune ca e o minunatie. Nu e o minunatie. E un spil. Vine pe masura ce exersezi. Chicoti. Sunt si un scamator bunicel. Imi place sa distrez copii de Craciun. Scuzati-ma, domnule Lejeune, ce aveti in buzunarul de la piept?

Se apleca si scoase o mica scrumiera.

Vai, vai, si mai faceti parte din politie!

Rase din toata inima. Rase si Lejeune. Apoi domnul Osborne ofta.

Locsorul asta pe care-l am e un loc dragut. Vecinii par de treaba si prietenosi. Este viata dupa care am tanjit ani de zile, dar va marturisesc, domnule Lejeune, ca imi lipseste, duc dorul afacerii pe care am avut-o, al pravaliei mele. Mereu intra si iesea cineva. Aveam o multime de tipuri de oameni de studiat. Ma gandeam ca daca am sa am un petic de gradina si am sa am timp pentru fluturi si pasari, nu o sa-mi doresc mai mult. Nu mi-am dat seama ca imi va lipsi atat de mult ceea ce s-ar putea numi elementul uman Abia asteptam sa calatoresc putin. Ei bine, am fost intr-o excursie de o saptamana in Franta. Foarte dragut, trebuie sa spun, dar am simtit cu tarie ca Anglia e cea mai buna pentru mine. Nu m-am dat catusi de putin in vant dupa bucataria franceza. Din cate mi-am putut da seama, n-au nici cea mai mica idee cum se prepara ouale cu sunca.

Ofta din nou.

Asta dovedeste cum e omul. Abia asteptam sa ma re­trag definitiv din afaceri, iar acum Stiti, am cochetat cu ideea de a intra ca asociat intr-o afacere farmaceutica de aici din Bournemouth, doar atat cat sa am o preocupare, fara sa fie nevoie sa fiu legat tot timpul de pravalie. Dar m-as simti din nou in miezul lucrurilor. Cred ca asa se va intampla si cu dumneavoastra. Va veti face planuri de viitor, dar cand va veni timpul veti duce dorul vietii pline de senzational pe care o aveti acum.

Lejeune zambi.

Viata unui politist nu e atat de romantic senzationala pe cat credeti, domnule Osborne. Dumneavoastra vedeti infrac­tiunea de pe pozitia amatorului. Cea mai mare parte a muncii noastre este rutina plictisitoare. Nu intotdeauna inhatam criminali si urmarim indicii misterioase. Poate fi o afacere chiar plictisitoare.

Domnul Osborne nu paru convins.

Dumneavoastra stiti cel mai bine, spuse el. La revedere, domnule Lejeune, si-mi pare extrem de rau ca n-am fost in stare sa va ajut. Daca mai exista ceva candva

Va anunt, ii promise Lejeune.

Sarbatoarea din ziua aceea parea o asa sansa! mur­mura cu tristete Osborne.

Stiu. Pacat ca dovezile medicale sunt atat de ferme, dar nu se poate trece peste genul asta de lucruri, nu-i asa?

Ei bine Domnul Osborne lasa cuvintele sa pluteasca in aer, dar Lejeune nu remarca. Se indeparta in pas vioi. Domnul Osborne ramase in poarta, privind in urma lui.

Dovezi medicale, ce sa zic! Doctori! Daca ar sti jumatate din ce stiu eu despre doctori Inocenti, asta sunt! Doctori, ce sa zic!

Capitolul XI

Povestirea lui Mark Easterbrook

Mai intai, Hermia. Acum, Corrigan.

Foarte bine, deci, ma faceam de ras!

Acceptam aiurelile ca pe un adevar solid. Fusesem hipnotizat de femeia aia smintita, Thyrza Grey, sa accept o gramada de prostii. Eram un tampit credul si superstitios.

Am decis sa uit toata afacerea aceea afurisita. Si, ori­cum, ce legatura avea cu mine?

Prin ceata deziluziei am auzit ecourile cuvintelor ros­tite insistent de doamna Dane Calthrop.

'Trebuie SA FACI ceva!'

E usor sa spui asta.

'Ai nevoie de cineva sa te ajute'

Avusesem nevoie de Hermia. Avusesem nevoie de Cor­rigan. Dar nici unul nu vrusese sa intre in joc. Altcineva nu exista. Afara doar daca

Am stat si am reflectat.

Manat de-un impuls, m-am dus la telefon si am sunat-o pe doamna Oliver.

Alo. Aici Mark Easterbrook.

Da?

Poti sa-mi spui cum o cheama pe fata care a fost cu noi la sarbatoare?

Stai sa vad Da, desigur, Ginger. Asa o cheama.

Asta stiu. Celalalt nume ma intereseaza.

Care celalalt nume?

Ma indoiesc ca a fost botezata Ginger Si trebuie sa aiba si un nume.

Da, fireste. Dar habar n-am care e. In ziua de azi se pare ca nu se mai folosesc nume. E prima data cand am intalnit-o. Urma o scurta pauza, apoi doamna Oliver spuse: Mai bine ai suna si-ai intreba-o pe Rhoda.

Nu-mi placea ideea. Nu stiu de ce, dar nu-mi convenea.

Oh, nu pot face asta, am spus.

Este cat se poate de simplu, spuse incurajator doamna Oliver. Ii spui ca i-ai pierdut adresa si nu-i mai tii minte numele si ca i-ai promis ca-i trimiti una din cartile dumitale sau numele unei pravalii care vinde ieftin caviar sau ca vrei sa-i inapoiezi batista pe care ti-a imprumutat-o cand ti-a curs sange din nas sau adresa unei prietene bogate care vrea sa-i restaureze un tablou. Tine vreuna din astea? Pot sa-ti gasesc o multime de pretexte, daca vrei.

— Am sa ma descurc de minune cu unul din cele de mai sus, am asigurat-o.

Am inchis, am format si, la un moment dat, am fost pe fir cu Rhoda.

— Ginger? intreba Rhoda. Locuieste in Mews. Calgary Place, Asteapta o clipa. Iti voi da numarul ei de telefon. Scrie: Ai retinut?

Da, multumesc. Dar nu stiu cum o cheama.

Numele de familie, adica. Corrigan. Katherine Corri­gan. Ce-ai spus?

Nimic. Multumesc, Rhoda.

Mi se parea o coincidenta ciudata. Corrigan. Doi Corrigani. Poate era un semn.

Am format Capricorn

Ginger statea in fata mea la o masa din Papagalul Alb unde ne intalniseram la un pahar. Arata exact la fel de tonica precum o vazusem la Much Deeping – un smoc zburlit de par roscat, o fata atragatoare cu pistrui, si ochii verzi, vioi. Imi placea foarte mult.

Mi-a trebuit mult sa-ti dau de urma, i-am spus. Nu-ti stiam nici numele, nici adresa, nici numarul de telefon. Am o problema.

Asa spune intotdeauna femeia care vine sa-mi faca menajul. Asta inseamna de regula ca trebuie sa-i cumpar o tigaie noua sau o perie de covoare sau ceva plicticos.

Nu trebuie sa cumperi nimic, am asigurat-o.

I-am povestit. Povestea mea n-a durat prea mult pen­tru ca deja era familiarizata cu Calul Balan si ocupantele lui. Cand am ispravit de povestit, mi-am luat ochii de la ea. Nu vroiam sa-i vad reactia. Nu vroiam sa vad amuzamentul in­dulgent sau totala neincredere. Toata treaba, suna mai tam­pit ca niciodata. Cu exceptia doamnei Dane Calthrop, nu era posibil ca cineva sa simta ceea ce simteam eu.

Glasul lui Ginger rosti vioi:

Asta-i tot?

Da, asta-i tot.

Ce ai de gand sa faci?

Crezi ca. ar trebui sa fac ceva?

Pai da, bine-nteles! Cineva trebuie sa faca ceva! Nu poti sa stii ca ai o organizatie care da la cap oamenilor si sa stai cu mainile in san.

Dar ce pot sa fac eu?

Imi venea sa-i sar de gat si s-o imbratisez.

Ea sorbea din pernod si se gandea. M-am simtit cu­prins de caldura. Nu mai eram singur.

La un moment dat, rosti ganditoare:

Va trebui sa descoperi ce inseamna toate astea.

De acord. Dar cum?

Se pare ca exista un indiciu sau doua. S-ar putea sa te ajut.

Dar de ce ai face-o? Tu ai treaba ta, serviciul tau.

Se pot face multe in afara orelor de serviciu. Se in­crunta din nou, ganditoare. Fata aceea spuse in cele din urma. Cea de la Old Vic. Puppy, sau asa ceva. Daca a spus ce a spus inseamna ca stie ceva despre asta trebuie sa stie.

Da, dar era inspaimantata si s-a facut ca ploua cand am incercat sa-i pun intrebari. Era speriata. E clar ca nu va vorbi.

Aici te pot ajuta eu, spuse increzatoare Ginger. Mie imi va spune ceea ce nu ti-ar spune tie. Poti sa ne aranjezi o intalnire? Prietenul tau si ea, tu si cu mine. Un spectacol, o cina sau ceva? Sau asta ar fi prea costisitor?

Am asigurat-o ca pot sa suport cheltuielile.

Cat despre tine Ginger se gandi o clipa, apoi spuse incetisor: Cred ca cel mai bine ar fi sa abordezi problema din perspectiva Thomasinei Tuckerton.

Dar cum? E moarta.

Iar cineva i-a dorit moartea, daca ideile tale sunt corecte! Si a aranjat treaba cu Calul Balan. Aici par sa fie doua posibilitati. Mama vitrega, sau fata cu care s-a batut la Luigi’s si pe al carui iubit i-l suflase. Poate ca urma sa se marite cu el. Asta nu i-ar fi convenit nici mamei vitrege, nici celeilalte fete, daca era nebuna dupa individ. Oricare din ele ar fi putut sa se duca la Calul Balan. Am putea avea o pista aici. Cum o chema pe cealalta fata sau nu stii?

Parca Lou.

Par drept, blond cenusiu, inaltime medie, si cam tatoasa?

Am confirmat descrierea.

Cred ca am cunoscut-o pe undeva. Lou Ellis. Si ea are ceva bani.

Nu parea.

Are, nici o grija. In tot cazul, isi putea permite sa plateasca onorariul Calului Balan. Imi inchipui ca n-o fac pe degeaba.

Ar fi cam greu de imaginat.

Va trebui s-o abordezi pe mama vitrega. Tie ti-e mai usor decat mie. Du-te si vorbeste cu ea.

Nu stiu unde locuieste si

Luigi stie ceva despre familia lui Tommy. Trebuie sa stie. Dar ce tampiti suntem! Ai vazut anuntul mortuar din The Times. Trebuie doar sa te duci si sa cauti in arhiva lor.

Va trebui sa am un pretext ca s-o abordez pe mama vitrega, am spus ganditor.

Ginger spuse ca asta avea sa fie usor.

— Intelegi, tu esti cineva. Esti istoric si conferentiar si esti cunoscut ca un cal breaz. Doamna Tuckleton va fi impre­sionata pana la lacrimi sa te vada.

Si pretextul?

Vreo urma de interes fata de casa ei? sugera vag Ginger. Daca e veche, sigur are ceva interesant.

Nimic de a face cu perioada mea, am obiectat.

Dar ea nu va sti asta. Oamenii cred intotdeauna ca tot ce e trecut de o suta de ani trebuie sa-i intereseze pe isto­rici sau arheologi. Sau ce zici de un tablou? Trebuie sa aiba vreo pictura veche. In tot cazul, te anunti si sosesti si o im­brobodesti si esti fermecator si apoi ii spui ca ai cunoscut-o candva pe fata ei, fata ei vitrega si cat de rau iti pare, etc si apoi tranteste-i pe nepregatite o referire la Calul Balan. Fii nitel sinistru, daca iti place.

Si pe urma?

Si pe urma vezi cum reactioneaza. Daca pomenesti din senin Calul Balan si ea are ceva pe constiinta, desfid pe oricine ca nu va trada nici un semn.

Si daca-i asa, ce urmeaza?

Important e ca vom sti ca suntem pe calea cea buna. O data ce suntem siguri, putem sa mergem inainte cu toata viteza. Dupa o clipa de gandire, adauga: Si mai e ceva. De ce crezi ca madam Grey ti-a spus tot ce ti-a spus? De ce a fost atat de saritoare?

Din cauza ca, daca e sa ne luam dupa bunul simt, e ticnita.

Nu ma refer la asta. Vreau sa spun, de ce tie? De ce tocmai tie? Ma intreb daca nu cumva s-ar putea sa fie vreun fel de legatura.

Legatura cu ce?

Asteapta o clipa vreau sa-mi ordonez ideile.

Am asteptat. Ginger dadu de doua ori apasat din cap, apoi vorbi:

Sa presupunem, doar sa presupunem, ca treaba a fost asa. Poppy stie totul despre Calul Balan intr-un fel vag, nu prin cunostinte dobandite personal, ci din auzite. Pare genul de fata pe care oamenii n-o prea baga in seama cand vorbesc intre ei, dar e foarte posibil ca ea sa fi inteles mult mai multe decat au crezut ei ca o sa inteleaga. De multe ori se intampla asa cu oamenii prosti. Sa spunem ca cineva a auzit-o vorbindu-ti despre Calul Balan in seara aceea si a amenintat-o. A doua zi cand te-ai dus la ea si i-ai pus intre­bari era speriata si n-a vrut sa-ti raspunda. Dar insusi faptul ca te-ai dus sa-i pui intrebari naste o intrebare. Ce motiv ai avea sa-i pui intrebari? Nu esti de la politie. Raspunsul probabil ar fi ca esti un posibil client.

Dar, categoric.

E logic, iti spun. Ai auzit zvonuri despre treaba asta si vrei sa apelezi la ea in propriul tau interes. La un moment dat apari la sarbatoarea din Much Deeping. Esti adus la Calul Balan, probabil pentru ca tu ai cerut sa fii dus acolo, si ce se intampla? Thyrza Grey iti expune direct marfa.

Cred ca e o posibilitate. Am reflectat Tu chiar crezi ca ea poate sa faca ceea ce afirma, Ginger?

Personal, as inclina sa spun ca bine-nteles ca nu poate! Dar lucrurile ciudate se pot intampla. Mai ales treburi ca hipnotismul. Cuiva i se spune sa muste dintr-o lumanare a doua zi la patru si chiar o s-o faca fara sa aiba habar de ce a facut-o. Genul asta de lucruri. Si cutiile electrice in care-ti pui o picatura de sange si ele iti spun daca faci cancer in de­curs de doi ani. Totul suna a inselatorie dar poate ca nu e in totalitate inselatorie. Cat despre Thyrza eu nu cred ca e adevarat, dar tare ma tem ca ar putea sa fie!

Da, asta explica foarte bine si senzatia mea.

As putea sa ma ocup putin de Lou, spuse ganditoare Ginger. Cunosc o multime de locuri unde pot sa dau de ea. S-ar putea ca si Luigi sa stie ceva. Dar in primul rand, trebuie sa intru in legatura cu Poppy.

Lucru acesta a fost destul de usor de aranjat. Am sta­bilit cu David sa mergem toti patru la un spectacol si apoi sa luam cina impreuna. Ne-am dus la Fantasie si am observat ca, dupa o absenta prelungita la toaleta, Ginger si Poppy au reaparut in relatii excelente. Pareau prietene de cand lumea.

Pe baza instructiunilor lui Ginger, in timpul mesei nu s-a abordat nici un subiect controversat. In final ne-am despartit si am condus-o pe Ginger acasa cu masina.

Nu-s prea multe de raportat, spuse ea vesela. Am fost pe urmele lui Lou. Apropo, barbatul pentru care s-au certat era Gene Pleydon. O scarba de om, dupa parerea mea. Foarte pus pe capatuiala. Toate fetele il adora. Isi pusese farmecele la bataie ca sa puna gheara pe Lou, si apoi a aparut Tommy. Lou spune ca nu tinea nici un pic la ea, banii ei il interesau dar era de asteptat ca Lou sa spuna asta. In tot cazul, a aruncat-o pe Lou ca pe-un taciune aprins si fireste ca ea s-a infuriat. Dupa spusele ei, n-a fost prea mare tambalau doar o discutie ceva mai incinsa, ca intre fete.

Discutie mai incinsa! I-a smuls parul din radacina lui Tommy.

Eu iti spun doar ce mi-a spus Lou.

Se pare ca a fost foarte serviabila.

Oh, tuturor le place sa vorbeasca despre treburile lor. Ar povesti oricui vrea sa le asculte. In tot cazul, Lou are acum un alt iubit alt imbecil, as spune, dar e deja nebuna dupa el. Nu mi s-a parut ca ar fi o clienta a Calului Balan. Am adus in discutie numele, dar n-a sensibilizat-o. Cred ca putem s-o stergem de pe lista. Nici Luigi nu crede ca a fost mare lucru in cearta aia. Pe de alta parte, el crede ca Tommy avea ganduri serioase cu Gene. Tu ce-ai facut cu mama vitrega?

E in strainatate. Se intoarce maine. I-am scris o scri­soare sau mai bine zis secretara mea i-a scris-o, cerandu-i o intalnire.

Bun. Am pus lucrurile in miscare. Sper sa nu se im­potmoleasca.

Macar de ne-ar duce undeva!

Undeva o sa ne duca, spuse cu entuziasm Ginger. Asta mi-a adus aminte de ceva. Ca sa revenim la inceputul intregii afaceri, teoria este ca parintele Gorman a fost ucis din cauza ca o femeie pe moarte ii spusese sau ii marturisise ceva, ceva ce nu trebuia sa se afle. Ce s-a intamplat cu fe­meia aceea? A murit? Si cine era? Ar trebui sa existe o pista si in treaba asta.

A murit. Nu stiu mai nimic despre ea. Cred ca o chema Davis.

N-ai putea afla mai multe?

Sa vad ce pot face.

Ma gandesc ca daca am putea afla cate ceva despre trecutul ei, am putea descoperi cum a ajuns sa stie ceea ce stia.

— Inteleg unde bati.

A doua zi dimineata l-am sunat pe Jim Corrigan si l-am luat la intrebari.

Stai sa vad. Am mai inaintat putin, dar nu prea mult. Davis nu era numele ei adevarat, de asta ne-a luat ceva timp s-o verificam. Stai o clipa, mi-am notat cateva lu­cruri Da, am gasit. Numele ei adevarat era Archer, iar barbatul ei fusese un escroc de mana a doua. L-a lasat si si-a reluat numele de fata.

Ce fel de escroc era Archer? Si unde e acum?

Oh, maruntisuri. Umfla diferite lucruri din depo­zitele departamentale. Fleacuri fara valoare. A avut cateva condamnari. Cat despre unde e acum, afla ca a murit.

Deci nu aveti mare lucru pe partea asta.

Nu, n-avem. Firma la care lucra doamna Davis la vremea cand a murit se pare ca nu stia nimic despre ea sau despre trecutul ei.

I-am multumit si am inchis.

Capitolul XII

Povestirea lui Mark Easterbrook

Trei zile mai tarziu m-a sunat Ginger.

Am ceva pentru tine, mi-a spus. Un nume si o adresa.

Scrie.

Mi-am luat carnetul de insemnari.

Da-i drumul.

— Bradley este numele, iar adresa Municipal Square Buildings 78, Birmingham.

Ce-i cu asta?

Dumnezeu stie! Eu nu. Ma indoiesc ca ar sti-o cu adevarat insasi Poppy.

— Poppy? De la ea.

Da. Am lucrat-o pe Poppy in stil mare. Ti-am spus ca daca incerc scot ceva de la ea. O data ce am inmuiat-o, a fost usor.

Cum ai reusit? am intrebat curios.

De-ale fetelor, mi-a raspuns razand Ginger. Tu n-ai cum sa intelegi. Fetele isi spun multe, convinse ca nu con­teaza ce-si spun intre ele. In tot cazul, am luat masa impre­una, si m-am vaitat de viata mea amoroasa si diferitele ob­stacole un barbat insurat cu o nevasta imposibila cato­lica nu vrea sa divorteze si-i face viata iad. Si ca e invalida, are mereu dureri, dar e putin probabil sa moara prea curand. Ar fi mult mai bine pentru ea daca ar muri. I-am spus ca ma bate gandul sa incerc la Calul Balan, dar ca nu prea stiu cum sa fac si oare n-ar fi prea scump? Iar Poppy mi-a spus ca da, ea credea ca ar fi. Auzise ca-ti iau si pielea de pe tine. Iar eu i-am raspuns: 'Ei bine, am perspective'. Ceea ce si am, sa stii. Am un batran unchi bogat, dar as fi distrusa sa moara. Oricum, faptul s-a dovedit folositor. 'Poate or sa ia in conside­rare treaba asta si or sa-mi ia doar un acont', i-am spus. Dar cum sa procedez? Si atunci Poppy a iesit cu numele si adresa. Trebuia mai intai sa te duci la el, a spus ea, si sa stabilesti latura practica, afacerea, adica.

Fantastic!

Da, cam asa.

Am ramas amandoi tacuti o clipa.

Am intrebat-o cu neincredere:

Ti-a spus asa, pe fata? Nu parea. speriata?

Tu n-ai sa intelegi, Mark, spuse Ginger pierzandu-si rabdarea. Faptul ca-mi spunea mie nu conta. Si, la urma urmelor, daca ceea ce credeam noi este adevarat, afacerii trebuie sa i se faca reclama cat de cat, nu-i asa? Adica, le trebuie tot timpul 'clienti'.

Suntem nebuni sa credem una ca asta.

Perfect. Suntem nebuni: Ai de gand sa te duci la Birmingham la domnul Bradley?

Da, ma voi duce la domnul Bradley. Daca exista.

Nu prea credeam ca exista. Dar ma inselam. Domnul Bradley chiar exista.

Municipal Square Buildings era un fagure de birouri. Numarul era la al treilea etaj. Pe usa din sticla mata era scris: C.R. Bradley, AGENT DE TRANZACTIUNI. Iar dedesubt, cu litere mici: Va rugam sa intrati.

Am intrat.

Am dat de un mic birou exterior, pustiu, si de o usa intredeschisa pe care scria: INTRAREA OPRITA. Un glas de dincolo de ea spuse:

Poftiti, va rog.

Biroul interior era mai spatios. In el se aflau un birou, doua scaune confortabile, un rastel cu despartituri plin de dosare, iar in spatele biroului Bradley in persoana.

Era un barbat maruntel si brunet, cu ochii iscoditori, de culoare inchisa. Purta un costum de om de afaceri, inchis la culoare, si parea respectabilitatea intruchipata.

Vreti sa inchideti usa, va rog? spuse el indatoritor. Si luati loc. Scaunul acesta este foarte confortabil. O tigara? Nu? Ei bine, cu ce va pot servi?

M-am uitat la el. Nu stiam cum sa incep. Habar n-aveam ce sa spun. Cred ca doar profunda disperare m-a facut sa incep cum am inceput. Sau poate ochii mici, ca doua margele.

Cat? am intrebat.

Am fost bucuros sa constat ca asta l-a facut sa tresara putin, dar nu intr-atat cat s-ar fi cuvenit. Nu i-a trecut prin cap, asa cum mi-ar fi trecut mie in locul lui, ca cineva dus cu sorcova intrase in biroul lui. Inalta din sprancene.

Mai, mai, mai! spuse el. Nu va prea pierdeti timpul, nu-i asa?

Am tinut-o pe a mea.

Care-i raspunsul?

Clatina bland din cap intr-o maniera usor dezaprobatoare.

Nu asa se aranjeaza lucrurile. Trebuie sa procedam cum se cuvine.

Am ridicat din umeri.

Cum vreti. Ce inseamna 'cum se cuvine'?

— Inca n-am facut cunostinta, nu-i asa? Nu va cunosc numele.

Sa zicem ca deocamdata nu consider necesar sa vi-l spun.

Precaut.

Precaut.

O calitate admirabila desi nu intotdeauna practica. Si cine v-a trimis la mine? Cine este prietenul nostru comun?

N-am sa va spun nici asta. O prietena a mea are o prietena care o cunoaste pe o prietena de-a dumneavoastra.

Domnul Bradley dadu din cap.

O multime din clientii mei vin asa, spuse el. Unele probleme sunt destul de delicate. Stiti cu ce ma ocup, pre­supun?

Nu avea nici o intentie sa astepte raspunsul meu. Se grabi sa-mi dea el insusi raspunsul.

Agent de curse de cai. Va intereseaza, probabil caii?

Facuse o mica pauza inainte de ultimul cuvant.

Eu nu joc la curse, am spus degajat.

Exista multe aspecte legate de cai. Cursele, vanatoarea, carausia. Pe mine ma intereseaza aspectul sportiv. Pariurile. Se opri o clipa si apoi intreba ca din intamplare aproape ca din intamplare: Ati avut in minte vreun cal anume?

Am ridicat din umeri si am riscat totul pe o carte:

Un cal balan

Ah, foarte bine, excelent! Dumneavoastra personal, daca pot spune asa, pareti mai degraba un cal murg. Ha, ha! Nu trebuie sa fiti nervos. Nu aveti deloc de ce sa fiti nervos.

Asta o spuneti dumneavoastra, am spus cam brutal.

Purtarea domnului Bradley deveni mai amabila si mai linistitoare.

Va inteleg foarte bine sentimentele. Dar va asigur ca nu aveti de ce sa fiti nelinistit. Eu sunt avocat dar nu fac parte din barou, desigur. Altfel n-as fi aici. Dar pot sa va asigur ca cunosc legea. Tot ce recomand este perfect legal si cinstit. E doar o problema de pariu. Un om poate paria pe orice are chef – daca va ploua maine, daca rusii pot trimite un om pe luna sau daca nevasta o sa-i faca gemeni. Poti paria daca doamna B va muri inainte de Craciun, sau daca doamna C va trai o suta de ani. Te bazezi pe judecata sau intuitia ta, cum vrei sa-i spui. Treaba e simpla ca buna ziua.

Ma simteam exact ca si cum as fi fost linistit de un chirurg inainte de operatie.

Am spus incetisor:

Nu prea inteleg aceasta afacere cu Calul Balan.

Asta va nelinisteste? Da, nelinisteste multa lume. Sincer sa fiu, nici eu nu inteleg. Dar da rezultate. Da rezul­tate in mod absolut formidabil.

Daca mi-ati putea spune ceva mai mult despre asta.

Deja imi intrasem in rol precaut, doritor, dar speriat. Era hotarat o atitudine cu care domnul Bradley se confrunta in mod curent.

Cunoasteti cat de cat casa?

M-am decis repede. Ar fi fost lipsit de intelepciune sa mint.

Ei bine da am fost acolo cu niste prieteni. Ei m-au dus

Fermecator han vechi. Plin de interes istoric. Si au facut minuni in restaurarea lui. Ati cunoscut-o, deci. Pe prietena mea, domnisoara Grey, vreau sa spun.

Da da, desigur. O femeie extraordinara.

Nu-i asa? Ati nimerit la fix. O femeie extraordinara. Si cu puteri extraordinare.

Si ce afirmatii face! Dar, de buna seama, foarte ei bine imposibile, nu-i asa?

Exact. Asta-i toata poanta. Lucrurile pe care ea afirma ca e capabila sa le stie si sa le faca sunt imposibile! Toata lumea ar spune-o. Intr-o sala de tribunal, de pilda

Ochii negri ca doua margele ma sfredeleau. Domnul Bradley repeta cuvintele voit accentuat.

— Intr-o sala de tribunal, de pilda, toata treaba ar fi ridiculizata! Daca o femeie s-ar ridica si ar marturisi o crima, o crima prin comanda la distanta sau 'puterea vointei' sau orice alt termen prostesc ar folosi, nu s-ar putea actiona pe baza acestei marturii! Chiar daca declaratia ei ar fi adevarata (ceea ce, fireste, un om cu judecata ca dum­neavoastra sau ca mine nu crede o clipa!), ea n-ar putea fi admisa din punct de vedere legal. In ochii legii crima prin comanda la distanta nu e o crima. Este pur si simplu o prostie. Tocmai asta-i toata frumusetea dupa cum veti aprecia si dumneavoastra daca stati sa va ganditi o clipa.

Am inteles ca mi se dadeau asigurari. In tribunalele englezesti crima comisa prin puteri oculte nu era crima. Daca as fi angajat un gangster sa comita o crima cu un cutit sau o maciuca, as fi fost condamnat o data cu el pentru com­plicitate si instigare la crima. Dar daca o angajam pe Thyrza Grey sa-si foloseasca arta magiei negre, acea magie neagra nu era recunoscuta. Conform spuselor domnului Bradley, asta era toata frumusetea afacerii.

Tot scepticismul meu firesc se porni sa protesteze. Am izbucnit cu insufletire.

Dar, la naiba, e fantastic! am strigat. Nu cred. E im­posibil.

De acord cu dumneavoastra. Serios. Thyrza Grey este o femeie extraordinara si cu siguranta are niste puteri extraordinare, dar nu poti crede tot ce afirma ea. Cum spuneati, este prea fantastic. In epoca noastra chiar ca nu poti crede ca cineva poate trimite unde – ganduri, sau cum vrei sa le spui, fie el singur, fie prin intermediul unui me­dium, stand intr-o casa din Anglia si astfel sa poata cauza imbolnavirea si moartea cuiva care se afla la Capri sau in oricare alta parte.

Dar ea asta afirma?

Da. Fireste, are puteri e scotianca si ceea ce se numeste al doilea vaz este o particularitate a acestei rase. Si chiar exista. Ceea ce cred eu, si cred fara nici o umbra de in­doiala, este urmatorul lucru: Thyrza Grey stie cu adevarat, dinainte, cand cineva urmeaza sa moara. E un dar. Iar ea il are.

Se lasa pe spate, studiindu-ma. Am asteptat.

Sa luam un caz ipotetic. Dumneavoastra sau altcuiva i-ar placea sa stie cand o sa moara matusa Eliza, sa spunem. Nu-i nimic hain in asta, nimic rau – doar o problema de usurinta in afaceri. Ce planuri sunt de facut? Va exista o suma de bani utila prin noiembrie, sa zicem? Daca ai sti cu precizie asta, ai putea face cateva optiuni valoroase. Moartea este o problema atat de nesigura! Draga matusa Eliza ar putea trai gratie doctorilor inca zece ani. Asta te-ar incanta, desigur, tii la batranica, dar cat de util ar fi sa stii!

Se opri o clipa si se apleca si mai mult.

Aici intervin eu. Eu sunt un om al pariurilor. Pariez pe orice – normal, in conditiile mele. Dumneavoastra veniti la mine. Desigur ca n-o sa vreti sa pariati pe trecerea in ne­fiinta a batranicii. Asta ar fi ceva dezagreabil pentru bunele dumneavoastra sentimente. Asa ca punem problema in felul urmator. Dumneavoastra pariati cu mine pe o anumita suma de bani ca matusa Eliza va fi voinica si sanatoasa de Craciun, iar eu pariez ca nu va fi.

Ochii de margele erau pe mine, urmarindu-ma.

Nu aveti nimic impotriva acestui lucru, nu-i asa? Simplu. Ne contrazicem pe o tema. Eu spun ca matusa E. e sortita sa moara, dumneavoastra spuneti ca nu. Intocmim un contract si il semnam. Eu va dau un termen, mai precis o data. Va spun ca in jurul acelei date, doua saptamani inainte sau dupa ea, va avea loc inmormantarea matusii E. Dumneavoastra spuneti ca nu va avea. Daca dumneavoastra aveti dreptate, va platesc eu. Daca nu aveti dreptate, imi platiti mie.

M-am uitat la el. Am incercat sa-mi asum sentimen­tele unui om care vrea sa inlature o matusa bogata. Am schimbat matusa cu un santajist. Era ceva mai usor sa bagi in joc un strain. Deci, exista un om care de ani de zile ma storcea de bani. Nu mai suportam. Vroiam sa-l vad mort. Nu aveam curaj sa-l omor eu insumi, dar as fi dat orice da, orice

Ani inceput sa vorbesc. Glasul imi era ragusit. Imi ju­cam rolul cu o anumita siguranta.

Care sunt conditiile?

Purtarea domnului Bradley suferi o schimbare rapida. Era vesela, aproape exuberanta.

Cu asta am inceput, nu-i asa? Sau mai degraba dumneavoastra ati inceput, ha ha. 'Cat', ati spus. Zau ca m-a cam uimit. Niciodata n-am auzit pe cineva trecand la obiect atat de repede.

Care sunt conditiile?

Depinde. Depinde de mai multi factori diferiti. De regula depinde de suma care e in joc. In unele cazuri depinde de fondurile pe care le are la dispozitie clientul. Un sot suparator, sau un santajist, sau altceva de genul asta, va depinde de cat isi poate permite clientul sa plateasca. Vreau insa sa lamuresc un lucru. Eu nu pariez cu clienti saraci, in afara genului de cazuri pe care tocmai le-am exemplificat. In cazul acesta depinde de marimea averii matusii Eliza. Conditiile se stabilesc de comun acord. Amandoi vrem sa ne alegem cu ceva din asta, nu-i asa? De regula, cota pariurilor este de cinci sute la unu.

Cinci sute la unu? Frumusica treaba!

Ramasagul meu e o treaba frumusica. Daca matusa Eliza ar fi cu un picior in groapa, dumneavoastra ati sti deja ca o sa moara si n-ati mai veni la mine. Nu e deloc un fleac sa profetesti moartea cuiva intr-un interval de doua sap­tamani. Cinci sute de lire la o lira nu e deloc exagerat.

Dar presupunand ca pierdeti?

Domnul Bradley ridica din umeri.

Asta-i jocul. Platesc.

Iar daca pierd eu, platesc eu. Si daca, sa presu­punem, nu platesc?

Nu v-as sfatui, spuse moale domnul Bradley. Chiar ca nu v-as sfatui.

In ciuda tonului moale, m-au trecut fiorii. Nu rostise nici o amenintare directa. Dar amenintarea era prezenta.

M-am ridicat. Am spus:

Trebuie sa ma mai gandesc.

Domnul Bradley redeveni afabil si civilizat.

Categoric, ganditi-va bine. Niciodata nu e bine sa te grabesti. Daca va hotarati sa incheiati afacerea, intoarceti-va si vom discuta problema pe larg. Nu va grabiti. Nu e nici o graba. Ganditi-va pe indelete. Nu va grabiti.

Am iesit cu aceste cuvinte rasunandu-mi in auz.

'Nu va grabiti'

Capitolul XIII

Povestirea lui Mark Easterbrook

Mi-am abordat cu cea mai mare retinere sarcina de a o intervieva pe doamna Tuckerton. Imboldit de Ginger, eram totusi departe de a fi convins de intelepciunea acestui gest. In primul rand, ma simteam nepotrivit cu sar­cina pe care mi-o asumasem. Ma indoiam de abilitatea mea de a produce reactia necesara, si eram extrem de constient de mascarada pe care urma s-o joc.

Ginger, cu acea energie aproape inspaimantatoare pe care era in stare s-o manifeste atunci cand avea chef, ma in­strui la telefon.

Va fi foarte simplu. E o casa Nash. Nu e stilul obisnuit. Una din acele cladiri fanteziste apropiate de stilul gotic.

Si de ce vreau s-o vad?

Te gandesti sa scrii un articol sau o carte despre in­fluentele care produc fluctuatii in stilul arhitectonic. Cam asa ceva.

Mie imi suna clar a gaselnita.

Prostii! Cand e vorba de teme savante sau legate de arta, gasesti cele mai incredibile teorii scrise de cei mai neaveniti oameni. Ti-as putea cita capitole intregi.

Tocmai de asta cred ca ai fi persoana mai potrivita decat mine pentru sarcina asta.

Aici te inseli. Doamna Tuckerton se poate uita in Who’s Who si va fi corespunzator impresionata. Pe mine nu ma va gasi acolo.

Am ramas neconvins, desi temporar invins.

La intoarcerea mea dupa incredibila intrevedere cu domnul Bradley, Ginger si cu mine ne puseseram mintile la contributie. Ei treaba i se parea mai putin incredibila decat mi se parea mie, si ii permitea o certa satisfactie.

Asta pune capat indoielilor noastre, sublinie ea. Acum stim ca intr-adevar exista o organizatie pentru inlatu­rarea persoanelor nedorite.

Prin mijloace supranaturale!

Esti atat de ingust la minte! Totul din cauza atarnatorilor si a falsilor scarabei pe care ii poarta Sybil. Asta te induce in eroare. Iar daca domnul Bradley s-ar fi dovedit un vraci sarlatan sau un pseudo-astrolog, ai fi fost si mai neconvins. Dar din moment ce se dovedeste a fi un marunt escroc cu picioarele pe pamant sau cel putin asta e impresia mea

Destul de corecta, am spus.

Atunci asta face ca intreaga afacere sa capete sens. Oricat de aiurea ar suna, acele trei femei de la Calul Balan detin ceva care functioneaza.

Daca esti atat de convinsa, de ce sa ne mai ocupam de doamna Tuckerton?

O verificare in plus. Stim ce spune Thyrza Grey ca poate sa faca. Stim cum e cu latura financiara. Stim cate ceva despre trei dintre victime. Vrem sa stim mai multe din punctul de vedere al clientului.

Si daca, sa presupunem, doamna Tuckerton nu tradeaza nici un semn ca ar fi clienta?

Atunci va trebui sa investigam in alta parte.

Dar s-ar putea sa calc in strachini, am bombanit.

Ginger imi spuse ca ar trebui sa am o parere mai buna despre mine.

Asadar iata-ma sosind la usa casei din Carraway Park. Nu corespundea nicicum cu conceptia mea despre o casa Nash. In multe privinte era un castel neinsemnat, de pro­portii modeste. Ginger imi promisese ca-mi va trimite o carte despre arhitectura Nash, dar cartea nu ajunsese la timp, asa ca eram oarecum necorespunzator instruit.

Am sunat si usa imi fu deschisa de un barbat cu o infatisare cam daramata.

Domnul Easterbrook? intreba el. Doamna Tuckerton va asteapta.

Ma conduse intr-un salon complicat mobilat. Camera imi facu o impresie dezagreabila. Totul era foarte scump, dar ales fara gust. Pe pereti se aflau unu sau doua tablouri bune si o multime proaste. Foarte mult brocart galben.

Cugetarile imi fura intrerupte de intrarea doamnei Tuckerton. M-am ridicat cu dificultate din adancurile unei sofale.

Nu stiu la ce ma asteptasem, dar sentimentele mele suferira o transformare completa. Nu aveam de a face cu nimic sinistru doar o femeie obisnuita, nici foarte tanara, nici prea in varsta. O femeie nu foarte interesanta si nici deosebit de draguta.

In ciuda stratului generos de ruj, buzele erau subtiri si rautacioase. Barbia usor cazuta. Ochii de un albastru spalacit iti dadeau impresia ca evalua pretul fiecarui lucru. Era genul de femeie care se zgarcea cu bacsisurile portarilor si ale garderobierelor. Ca ea existau o multime in lume, desi mult mai putin scump imbracate si nu atat de bine ma­chiate.

Domnul Easterbrook? Era clar incantata de vizita mea. Chiar entuziasmata. Sunt atat de incantata sa va cu­nosc! Imi inchipui ca va intereseaza aceasta casa. Fireste ca stiam ca a fost construita de John Nash, sotul meu mi-a spus-o, dar nu m-am gandit niciodata ca ar putea interesa o persoana ca dumneavoastra.

Ei bine, vedeti dumneavoastra, doamna Tuckerton, nu e chiar stilul lui, si asta face interesant de aa

M-a scutit de calvarul de a continua.

Ma tem ca sunt teribil de proasta in problemele astea de arhitectura si arheologie si asa mai departe. Dar nu trebuie sa va deranjeze ignoranta mea.

Nu m-a deranjat deloc. Mi-a convenit.

Fireste, toate lucrurile astea sunt grozav de intere­sante, spuse doamna Tuckerton.

I-am spus ca, dimpotriva, noua, specialitatilor, obiectul muncii noastre ni se parea teribil de plictisitor.

Doamna Tuckerton mi-a spus ca era sigura ca nu e adevarat si m-a intrebat daca as prefera sa luam ceaiul mai intai si apoi sa vad casa sau invers.

Nu ma programasem la ceai, intalnirea fusese fixata la trei si jumatate, dar am spus ca prefer sa vad mai intai casa.

Ma conduse peste tot, trancanind cu insufletire majori­tatea timpului si scutindu-ma astfel sa emit vreo teorie arhi­tecturala.

Avusesem noroc ca venisem acum, mi-a spus ea. Casa era scoasa la vanzare ('Acum ca sotul meu a murit, e prea mare pentru mine') si credea ca deja era un cumparator, desi anuntul fusese dat doar de o saptamana.

Nu mi-ar fi placut s-o vedeti pustie. Parerea mea e ca daca vrei sa evaluezi o casa, ea trebuie sa fie locuita, nu-i asa, domnule Easterbrook?

Eu as fi preferat aceasta casa nelocuita si nemobilata, dar fireste ca n-am spus-o. Am intrebat-o daca avea de gand sa ramana in zona.

Nu sunt prea sigura. Mai intai am sa calatoresc putin. Sa dau de soare. Urasc clima asta mizerabila. De fapt, cred ca am sa-mi petrec iarna in Egipt. Am fost acolo acum trei ani. O tara atat de minunata, dar presupun ca dum­neavoastra cunoasteti totul despre ea.

Nu stiam nimic despre Egipt si i-am spus-o.

Cred ca pur si simplu sunteti modest, spuse ea ve­sela. Aceasta e sufrageria. E octogonala. Am dreptate, nu-i asa? Nu are colturi.

Avea perfecta dreptate.

La un moment dat, turul fiind incheiat, ne-am intors in salon si doamna Tuckerton a sunat dupa ceai. Acesta fu adus de servitorul cu infatisare ponosita, intr-un ceainic mare de argint care ar fi avut mare nevoie sa fie curatat.

Dupa iesirea servitorului, doamna Tuckerton ofta.

Dupa ce a murit sotul meu, cei doi soti care il servisera peste douazeci de ani au insistat sa plece. Spuneau ca vor sa se retraga, dar mai tarziu am auzit ca s-au angajat in alta parte, cu salarii foarte mari. Personal consider ca e absurd sa dai salarii mari. Cand te gandesti cat costa masa si caza­rea servitorilor ca sa nu mai vorbesc de spalatul rufariei lor.

Da, avusesem dreptate. Ochi spalaciti, gura punga – insemnele avaritiei.

Nu era deloc greu s-o faci pe doamna Tuckerton sa vorbeasca. Ii placea sa vorbeasca. Ii placea sa vorbeasca despre ea insasi mai ales. La un moment dat am ajuns sa stiu o multime de lucruri despre doamna Tuckerton, mult mai multe decat era constienta ca-mi spusese.

Stiam ca se maritase cu cinci ani in urma cu vaduvul Thomas Tuckerton. Ea fusese 'mult, mult mai tanara decat el'. Il cunoscuse intr-un mare hotel de pe litoral, unde ea era animatoare la bridge. Nu si-a dat seama ca acest lucru din urma ii scapase. El avea o fata la o scoala in apropiere 'e atat de complicat pentru un barbat sa stie ce sa faca atunci cand isi scoate fata in oras!'

Bietul Thomas, era atat de singur Sotia lui murise cu cativa ani in urma si ii ducea foarte mult dorul.

Doamna Tuckerton continua sa se descrie. O tanara buna din fire careia i se facuse mila de acest varstnic singu­ratic. Apoi vorbi de sanatatea lui tot mai subreda si despre devotamentul ei.

Desi, in ultimul stadiu al bolii lui, fireste ca n-am mai putut avea nici un prieten al meu propriu.

M-am intrebat daca nu cumva fusese vorba de vreun barbat pe care Thomas Turckerton il socotise indezirabil. Asta ar putea explica destul de bine clauzele din testamentul lui.

Ginger fusese la Somerset House si cercetase testa­mentul.

Donatii vechilor servitori, donatii pentru doi fini si apoi o alocatie pentru sotia sa – suficienta dar nu generoasa din cale afara. O renta pe numele ei de care se putea bucura pe durata vietii. Restul averii lui, care se ridica la o suma cu sase cifre, revenea fiicei lui Thomasina Ann, care intra de drept in posesia mostenirii la varsta de douazeci si unu de ani sau cand se casatorea. Daca murea nemaritata inainte de a fi implinit douazeci si unu de ani, banii aveau sa-i re­vina mamei sale vitrege. Se parea ca nu mai exista nici un alt membru al familiei.

Miza fusese mare, mi-am spus. Iar doamnei Tuckerton ii placeau banii Se vedea de la o posta. Eram sigur ca nu avusese niciodata niste bani ai ei, pana sa se fi maritat cu vaduvul batran. Si apoi, probabil, i s-a suit la cap. Satula de viata langa un batran invalid, asteptase cu nerabdare vre­mea cand avea sa fie libera, tanara inca, si mai bogata decat ar fi visat vreodata.

Probabil ca testamentul o dezamagise. Visase la ceva mai mult decat o renta moderata. Visase la calatorii costisi­toare, la croaziere luxoase, la haine, bijuterii sau pur si sim­plu la banii ca atare, ingramadindu-se in banca.

In loc de toate astea, fata avea sa se aleaga cu banii! Fata avea sa fie o mostenitoare bogata. Fata care, foarte po­sibil, nu putuse s-o sufere pe mama ei vitrega si i-o aratase pe fata, cu neobrazarea tineretii. Fata avea, sa fie bogata afara doar daca.

Doar daca Era asta de ajuns? Puteam oare sa cred ca blonda faptura cu moralitate indoielnica ce indruga plati­tudini cu atata dezinvoltura era in stare sa apeleze la Calul Balan si sa aranjeze ca fata sa moara?

Nu, nu puteam crede asa ceva

Totusi, trebuia sa-mi duc sarcina pana la capat. Am spus pe nepusa masa:

Stiti, cred ca am intalnit-o o data pe fiica dum­neavoastra. fiica vitrega, adica.

Ma privi usor mirata, desi nu prea interesata.

Thomasina? Serios?

Da, in Chelsea.

Oh, Chelsea! Da, s-ar putea Ofta. Fetele din ziua de azi! E atat de dificil! Se pare ca nu poti sa ai nici un con­trol asupra lor. Asta il supara foarte tare pe tatal ei. Eu nu puteam face nimic, fireste. Nu m-a ascultat niciodata. Ofta din nou. Cand m-am maritat, eu eram aproape matura, sa stiti. O mama vitrega. Clatina din cap.

O postura delicata, am spus cu intelegere.

Am lasat de la mine. mi-am dat toata silinta.

Sunt convins.

— Dar n-a folosit absolut la nimic. Fireste ca Tom nu i-ar fi permis sa fie obraznica fata de mine, dar ea isi dadea in petic ori de cate ori prindea prilejul. Imi facea viata imposibila. Intr-un fel, pentru mine a fost o usurare cand a in­sistat sa plece din casa, dar am inteles foarte bine ce a in­semnat pentru Tom treaba asta. S-a dus in locul cel mai putin de dorit.

Am cam banuit.

Biata Thomasina! spuse doamna Tuckerton, si isi aranja o bucla. Apoi se uita la mine. Oh, dar poate ca nu stiti. A murit cam acum o luna. A facut o encefalita cu totul pe neasteptate. E o boala care-i ataca pe tineri, cred Ce trist!

Nu stiam ca a murit, am spus.

M-am ridicat.

Va multumesc foarte mult ca mi-ati aratat casa, doamna Tuckerton, am spus si am dat mana cu ea.

Apoi, in timp ce ma indepartam, m-am intors.

Apropo, cred ca cunoasteti Calul Balan, nu-i asa?

N-a existat nici o indoiala referitor la reactia ei. In ochii spalaciti aparu panica, o panica veritabila. Sub ma­chiaj, chipul i se facu dintr-odata alb. Era speriata.

Rosti cu glas ascutit:

Calul Balan? Ce vreti sa spuneti cu Calul Balan? Nu stiu nimic despre Calul Balan.

M-am prefacut usor surprins.

Oh am facut o confuzie. Exista un han vechi, foarte interesant. In Much Deeping. Am fost zilele trecute acolo si l-am vazut. A fost transformat de-o maniera incantatoare, pastrandu-i-se toata atmosfera. Eram convins ca am auzit pomenindu-se numele dumneavoastra dar probabil, fiica dumneavoastra a fost pe acolo, sau altcineva cu acelasi nume. Am facut o pauza. Locul are mare faima.

Mi-am savurat iesirea din scena. In una din oglinzile de pe perete am vazut reflectat chipul doamnei Tuckerton. Se uita lung dupa mine. Era ingrozitor de inspaimantata, si am vazut cum avea sa arate in anii ce aveau sa vina Nu era o priveliste placuta.