Cronicile din Narnia IV - printul Caspian

Cronicile din Narnia IV

printul Caspian

-- Clive Staples Lewis --

C U P R I N S

1. Insula

2. Vechiul tezaur

3. Piticul

4. Piticul le spune povestea printului Caspian

5. Aventurile lui Caspian in munti

6. Viata celor care traiau ascunsi

7. Vechea Narnie este in pericol

8. Cum au plecat de pe insula

9. Lucy vede ceva

10. Aslan se intoarce

11. Chemarea Leului

12. Vrajitorie si razbunare

13. Marele Rege in lupta

14. Toata lumea are de lucru

15. Aslan deschide o usa

Notita biobibliografica

Capitolul 1

INSULA

Au fost odata ca niciodata patru copii, pe nume Peter, Susan, Edmund si Lucy; v-am mai vorbit despre ei intr-o alta carte, intitulata Sifonierul, Leul si Vrajitoarea, in care v-am povestit prin ce aventura extraordinara au trecut. Au deschis usa unui sifonier fermecat si s-au trezit intr-o lume cu totul diferita de a noastra, in care au ajuns regi si regine, domnind peste o tara numita Narnia. Cat timp au stat in Narnia, li s-a parut ca domneau acolo de multi ani; dar cand s-au intors prin usa de la sifonier si s-au trezit inapoi in Anglia, li se paru ca totul nu durase decat o clipa, in orice caz, nimeni nu bagase de seama ca fusesera plecati iar ei nu au spus nimanui despre asta, cu exceptia unei persoane foarte intelepte.

Toate acestea se intamplasera cu multi ani in urma. Acum stateau toti patru pe o banca, intr-o gara, inconjurati de geamantane si cutii cu jucarii. Erau in drum spre scoala. Calatorisera impreuna pana in gara asta, care era un punct de legatura; iar aici, in numai cateva minute, sosea un tren care urma sa le duca pe fete la o scoala si, dupa o jumatate de ora, un alt tren urma sa-i ia pe baieti si sa-i duca la o alta scoala, in prima parte a calatoriei, cand mai erau impreuna, li se paruse ca inca sunt in vacanta; dar acum, cand trebuia sa-si ia la revedere si sa porneasca fiecare in alta directie in numai cateva clipe, simteau cu totii ca vacanta se terminase si ca ii cuprinde melancolia, ca la inceput de scoala; erau toti tare amarati si nimanui nu-i trecea prin cap ce-ar putea sa spuna. Lucy mergea la internat pentru prima data.

Era o gara de tara, pustie si linistita; in afara lor, nu mai era nimeni pe peron. Deodata, Lucy scoase un tipat de parc-ar fi intepat-o o viespe.

- Ce e, Lu? o intreba Edmund.

Dar imediat facu si el:

-Oh!

- Ce Dumnezeu, incepu Peter, dupa care renunta si el la ce voia sa spuna. Susan, da-mi drumu'! Ce faci? Unde ma tragi? striga.

- Nici nu te-ating, spuse Susan. Ma trage cineva! Au, au, au, opreste!

Bagara toti de seama ca sunt palizi la fata.

- Asa mi s-a parut si mie, spuse Edmund cu rasuflarea taiata. Parca ma tragea cineva. Groaznic! Oh, iar incepe.

- Ma trage si pe mine! spuse Lucy. Oh, nu mai pot!

- Fiti atenti! striga Edmund. Haideti sa ne luam de maini si sa stam unul langa altul. Asta e magie, se simte. Repede!

- Da, spuse Susan. Sa ne tinem de maini. Oh, ce n-as da sa nu ne mai traga!

In clipa urmatoare, bagajele, banca, peronul si gara disparura cu totul. Cei patru copii, tinandu-se de maini si gafaind, se trezira intr-o padure atat de deasa incat de-abia aveau loc sa se miste de crengile care ii loveau. Se frecara la ochi si trasera adanc aer in piept.

- Peter, crezi ca se poate sa ne fi intors in Narnia? il intreba Lucy.

- Putem fi oriunde, ii raspunse Peter. Nu vad nimic din cauza copacilor. Hai sa-ncercam sa iesim undeva mai la lumina.

Reusira cu greu sa iasa din desis printre urzici si ghimpi. Dar aici avura parte de o noua surpriza. Totul era mult mai luminos si, din numai cativa pasi, ajunsera la marginea padurii, de unde se vedea o plaja acoperita de nisip. La numai cativa metri departare, apa marii scalda nisipul atat de incet si de calm incat nu se auzea practic nici un sunet. Nu se zarea nici un tarm in departare si nici un nor pe cer. Judecind dupa soare, era in jur de ora zece dimineata, iar marea era de un albastru ametitor. Se oprira sa respire adanc mirosul de mare.

- Doamne! exclama Peter. Ce bine e!

Cinci minute mai tarziu erau toti in picioarele goale si se balaceau in apa racoroasa si limpede.

- E mai bine aici decat intr-un tren aglomerat, in drum spre latina, franceza si algebra! spuse Edmund.

Dupa care nimeni nu mai zise o vreme nimic; umblau prin apa in cautare de creveti si crabi.

- Totusi, zise dintr-o data Susan, cred ca trebuie sa ne gandim putin la ce avem de facut In curand o sa ni se faca foame.

- Avem sandvisurile pe care ni le-a dat mama pentru drum, zise Edmund. Eu cel putin le am.

- Eu nu, spuse Lucy. Ale mele erau in geanta mica.

- Ale mele la fel, spuse Susan.

— Ale mele sunt in buzunarul de la haina, aici pe plaja, spuse Peter. Avem doua portii pe care o sa le impartim la patru. N-o sa fie prea amuzant.

- In momentul de fata imi doresc mai degraba ceva de baut decat de mancat, zise Lucy.

Si deodata li se facu tuturor sete, asa cum ti se face de obicei dupa ce te-ai balacit in apa sarata sub un soare fierbinte.

- Parca am fi naufragiat, spuse Edmund. In carti, naufragiatii gasesc mereu izvoare cu apa limpede si rece pe insula. Haideti sa cautam.

- Vrei sa spui sa mergem inapoi prin padurea aceea deasa? il intreba Susan.

- Nici vorba, raspunse Peter. Daca e vreo apa, se varsa precis in mare, asa ca, daca mergem pe plaja, n-avem cum sa nu dam de ea.

Mersera inapoi pe malul marii, calcand mai intai pe nisipul ud si neted, apoi pe cel uscat si aspru, care ti se lipeste de degetele de la picioare, asa ca se oprira sa-si puna sosetele si pantofii. Edmund si Lucy vrura sa-si lase pantofii si sosetele acolo si sa plece in picioarele goale, dar Susan le spuse ca asta ar fi o nebunie.

- S-ar putea sa nu-i mai gasim, si o s-avem nevoie de ei daca mai suntem aici diseara, cand se racoreste.

Dupa ce se incaltara, isi continuara drumul pe plaja; aveau marea in stanga si padurea in dreapta. Nu se auzea nici un sunet, doar din cand in cand cate un pescarus ratacit. Padurea era atat de deasa incat nu se vedea nimic printre copaci; si nici nu se misca nimic, nici o pasare, nici macar o insecta.

E placut sa vezi scoici, alge, anemone-de-mare sau crabi micuti in ochiurile de apa dintre pietre, dar te plictisesti repede de toate acestea cand ti-e sete. Copiii, acum ca iesisera din apa racoroasa, incepura sa-si simta picioarele fierbinti si grele. Susan si Lucy aveau de carat si pelerinele de ploaie. Edmund tocmai isi pusese haina pe banca din gara inainte de a fi purtati de magie, asa ca el si Peter duceau cu schimbul haina lui Peter.

Dupa scurt timp, malul incepu sa ceteasca spre dreapta. Dupa inca vreo jumatate de ora, cand trecura de-o portiune stancoasa, acesta coti brusc. Acum aveau in spate acea parte a marii pe care o zarisera cand iesisera la inceput din padure, iar in fata, se zarea in departare un alt tarm, acoperit de o padure la fel de deasa ca aceea pe-al carei mal mergeau acum.

- O fi o insula sau putem sa ajungem acolo mergand mai departe pe mal? intreba Lucy.

- Nu stiu, ii raspunse Peter si se cufundara toti in tacere.

Malul pe care mergeau se apropia tot mai tare de celalalt tarm; de fiecare data cand treceau de cate un promontoriu copiii credeau ca au sa dea de locul unde cele doua maluri se intalnesc. Dar fura dezamagiti. Ajunsera la niste stanci pe care trebuira sa se catere si de acolo putura vedea mai bine celalalt mal.

- Fir-ar sa fie, facu Edmund, n-are nici un rost. N-o sa ajungem la padurile de acolo niciodata. Suntem pe o insula!

Si chiar asa si era. In clipa aceea, distanta dintre ei si celalalt mal era de numai treizeci sau patruzeci de metri. Mai incolo, malul pe care erau ei cotea din nou la dreapta si vazura cum marea ii desparte de celalalt tarm. Era clar ca strabatusera mai mult de jumatate din insula.

- Uitati-va! striga deodata Lucy. Ce-i acolo? Arata spre ceva lung, argintiu, de forma unui sarpe, undeva pe plaja.

- O apa! O apa! strigara ceilalti si, desi erau obositi, o luara pe data la fuga in jos pe stanci si apoi spre apa racoroasa. Stiau ca apa e mai buna mai departe de plaja, asa ca se dusera drept spre locul de unde iesea din padure. Copacii erau la fel de desi si aici, dar apa isi sapase o albie adanca printre malurile inalte, acoperite de muschi; daca te aplecai putin, puteai sa mergi de-a lungul apei printr-un fel de tunel de frunze. Se lasara in genunchi in dreptul primului ochi de apa maroniu si unduitor si baura cu sete; isi racorira fetele si apoi si bratele in apa, pana la cot.

- Ce-ati zice de sandvisurile alea? intreba Edmund.

- N-ar fi mai bine sa le mai tinem? intreba Susan. S-ar putea sa avem si mai mare nevoie de ele mai tarziu.

- Ce n-as da ca acum, cand nu ne mai e sete, spuse Lucy, sa nu ne fie foame.

- Bine, dar ce ziceti de sandvisuri? insista Edmund. N-are rost sa le pastram, au sa se strice. Nu uitati ca aici e mult mai cald decat in Anglia si ca deja le caram in buzunar de mai multe ore.

Asa ca scoasera cele doua pachete si le impartira intre ei patru; nu se satura nici unul, dar oricum, era mai bine decat nimic. Dupa care incepura sa faca planuri pentru masa urmatoare. Lucy voia sa mearga pe malul marii sa prinda creveti, dar i se spuse ca nu au plase. Edmund propuse sa adune oua de pescarus de pe stanci, dar nu-si amintira sa fi vazut vreun ou de pescarus si, chiar daca ar fi gasit, oricum nu le-ar fi putut fierbe. Peter isi spuse in sinea lui ca in curand au sa fie bucurosi sa manance chiar si oua crude daca nu da norocul peste ei, dar nu considera necesar sa spuna asta cu voce tare. Susan le reprosa ca au mancat sandvisurile atat de devreme, in acest moment, doi dintre ei se enervara, in cele din urma, Edmund zise:

- Stiti ce, nu ne mai ramane decat un singur lucru de facut. Trebuie sa exploram padurea. Pustnicii, cavalerii ratacitori si altii de genul asta reusesc sa supravietuiasca intotdeauna atunci cand sunt intr-o padure. Gasesc radacini, si fructe, si fel de fel de lucruri.

- Ce fel de radacini? intreba Susan.

- Eu am crezut intotdeauna ca sunt radacini de copac, spuse Lucy.

- Haideti, spuse Peter, Ed are dreptate. Si trebuie sa facem ceva. Oricum o sa fie mai bine decat s-o luam iar prin soare.

Asa ca se ridicara in picioare si o pornira de-a lungul apei. Ceea ce fu destul de greu. Trebuira sa se aplece pe sub crengi sau sa se catere peste crengi, si sa mearga orbecaind printre rododendroni; li se rupsera hainele si se udara la picioare, in continuare, nu se auzea nici un zgomot in afara de susurul apei si a zgomotelor pe care le faceau ei. Incepu sa-i cuprinda oboseala cand simtira deodata un miros minunat, si apoi zarira, undeva sus, deasupra malului drept, o lumina colorata.

- Ia te uita! exclama Lucy. Cred ca-i un mar.

Si chiar asta si era. Urcara gafaind pe malul abrupt, croindu-si drum printre rugii de mure, pana cand ajunsera la un pom batran, incarcat de mere mari, galbui-aurii, netede si zemoase.

- Asta nu e singurul pom de aici, spuse Edmund cu gura plina. Uitati-va!

- Oh, sunt zeci de pomi, observa Susan, aruncand cotorul primului mar pe care-l mancase si culegand un al doilea. Cred ca a fost o livada cu mult, mult timp in urma, inainte sa se salbaticeasca locul si sa creasca padurea din jur.

- Ceea ce inseamna ca asta era o insula locuita, spuse Peter.

- Acolo ce mai e? intreba Lucy, aratand undeva in departare.

- Dumnezeule, e un zid, raspunse Peter. Un zid vechi de piatra.

Facandu-si drum printre crengile incarcate, se dusera pana la zid. Era foarte vechi, numai ruine, acoperit de muschi si plante agatatoare, dar era mai inalt decat cel mai inalt dintre pomi. Cand se apropiara destul de mult, observara o arcada care se afla probabil pe locul unde fusese pe vremuri poarta; acum insa era blocata aproape complet de cel mai inalt dintre meri. Trebuira sa rupa cateva crengi ca sa poata trece; dincolo de pom, lumina deveni deodata mult mai puternica si incepura toti sa clipeasca. Se trezira intr-un loc inconjurat de ziduri. Aici nu era nici un pom, doar iarba si margarete, iedera si ziduri cenusii. Era un loc luminos, ascuns, foarte linistit, cu un aer trist; pasira toti patru in mijlocul lui, bucurosi ca-si pot indrepta spatele si misca bratele si picioarele in voie.

Capitolul 2

VECHIUL TEZAUR

Aici nu a fost o gradina, observa Susan. A fost un castel, iar aici era probabil curtea.

- Da, ai dreptate, spuse Peter. Acolo sunt ruinele unui turn. Iar mai incolo era scara care ducea sus pe ziduri. Si uitati-va la celelalte trepte - cele largi si nu prea inalte - care duc spre intrare. Probabil ca acolo era usa ce da spre sala mare a castelului.

- Cu secole in urma, dupa cum arata, spuse Edmund.

- Da, cu secole in urma, fu de acord Peter. Mi-ar placea sa stiu cine a locuit in acest castel; si cand anume.

- Am un sentiment ciudat, spuse Lucy.

- Si tu? o intreba Peter, intorcandu-se spre ea si privind-o atent. Si eu. E cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat in ziua asta ciudata. Oare unde suntem? Ce inseamna toate astea?

Tot vorbind, traversasera curtea si intrasera pe usa cealalta in incaperea unde fusese odinioara sala mare. Dar si aceasta arata acum a curte, cu acoperisul de mult distrus; era tot un loc acoperit de iarba si margarete, numai ca era mai ingust, iar zidurile mai inalte, in capatul celalalt se zarea un fel de terasa, construita putin mai sus decat restul.

- Oare chiar o fi fost sala mare a castelului? intreba Susan. Ce-o fi locul ala care seamana cu o terasa?

- Proasto, spuse Peter (care devenise deodata nelinistit), nu vezi? Acolo era podiumul pe care se afla Masa cea Mare, la care stateau Regele si marii lorzi. Ce, ai uitat ca am fost si noi candva regi si regine si am stat pe un podium chiar ca asta, in sala cea mare?

- In castelul nostru Cair Paravel, continua Susan, cu o voce visatoare si usor taraganata, langa locul unde se varsa Marele Fluviu din Narnia in mare. Cum am putut uita?

- Acum imi amintesc! exclama Lucy. Ne-am putea imagina ca suntem in Cair Paravel. Incaperea asta trebuie sa fi fost foarte asemanatoare cu sala in care se tineau ospetele.

- Da, numai ca, din pacate, nu avem cu ce ne ospata, spuse Edmund. E tarziu. Uitati-va la umbre! S-au lungit. Si ati observat ca nu mai e la fel de cald?

- Daca o sa fim nevoiti sa stam aici peste noapte, va trebui sa facem un foc, spuse Peter. Am chibrituri. Haideti sa vedem daca gasim niste lemne uscate.

Isi dadura toti seama ca are dreptate si pornira la treaba. Livada prin care trecusera nu era un loc bun pentru lemne de foc. Incercara in partea cealalta a castelului, iesind din sala mare printr-o usita laturalnica. Ajunsera intr-un labirint de ridicaturi si intranduri care fusesera probabil culoarele si incaperile mai mici. Acum insa totul era acoperit de urzici si trandafiri salbatici. Dincolo de acest labirint ajunsera la o spartura mare in zidul castelului. Iesira si dadura de o padure cu copaci mai mari si mai umbrosi, unde gasira o gramada de crengi uscate, bete, vreascuri, frunze uscate si conuri de brad. Facura mai multe drumuri, pana cand adunara o gramada suficient de mare  pe podiumul din sala. La al cincilea drum, gasira fantana, care era chiar in fata salii, ascunsa de buruieni, dar care, dupa ce facura curat in jur, se dovedi a fi curata, adanca si cu apa rece. Era inconjurata pe jumatate de resturile unei pardoseli din piatra. Fetele plecara sa mai culeaga niste mere, iar baietii incepura sa aseze lemnele pentru foc, sus pe podium, aproape de coltul unde se intalneau cei doi pereti, fiindca acolo li se parea ca este locul cel mai cald si mai confortabil. Nu a fost usor sa aprinda focul. Trebuira sa strice o gramada de chibrituri, dar, pana la urma, izbutira.

Se asezara apoi toti patru cu spatele la zid si cu fata spre foc. Infipsera cate un bat ascutit in cateva mere si incercara sa le coaca. Dar merele coapte nu prea sunt bune fara zahar si sunt prea fierbinti sa le mananci cu mana; daca astepti, sunt prea reci si nu mai sunt bune. Asa ca fura nevoiti sa manance mere crude, ceea ce ii facu sa-si dea seama ca mancarea de la internat nu era chiar atat de rea, la urma urmei.

- Nu m-as supara daca mi-ar da cineva o felie de paine cu margarina acum, spuse Edmund.

Dar incepuse sa-i cuprinda pe toti dorinta de aventura si nici unul dintre ei nu isi dorea prea tare sa se intoarca la scoala.

La putin timp dupa ce terminara de mancat si ultimul mar, Susan se duse la fantana sa bea apa. Se intoarse cu ceva in mana.

- Ia uitati-va, spuse cu vocea aproape inecata de plans, l-am gasit langa fantana.

l-l dadu lui Peter si se aseza pe jos. Copiilor li se paru ca mai are putin si izbucneste in lacrimi. Edmund si Lucy se aplecara curiosi sa vada ce are Peter in mana - un obiect micut, care stralucea in lumina focului.

- Ia te uita! exclama Peter, dar glasul ii suna ciudat. Le dadu obiectul celorlalti copii.

Acum vazura cu totii ce era: un cal de la un joc de sah, de dimensiuni obisnuite, dar neobisnuit de greu pentru ca era facut din aur; iar ochii erau doua mici rubine, adica un ochi era din rubin; celalalt fusese scos.

- Hei! striga Lucy. E exact ca piesele de sah cu care ne jucam cand eram regi si regine la Cair Paravel.

- Hai, Su, nu mai fi suparata! ii spuse Peter celeilalte surori.

- Nu pot sa nu plang, spuse Susan. Mi-a amintit de vremuri oh, de vremuri atat de minunate! Si mi-am amintit cum jucam sah cu faunii si cu uriasii cei buni, si cum cantau sirenele si tritonii in mare, si de calul meu frumos si si

- Gata, spuse Peter cu glas schimbat, ar fi timpul sa incepem sa ne punem mintea la treaba.

- In legatura cu ce? intreba Edmund.

- Nu v-ati dat seama nici unul dintre voi unde ne aflam? ii intreba Peter.

- Spune, spune tu! ii zise Lucy. Eu am de mai mult timp senzatia ca e ceva magic care pluteste deasupra locului astuia.

- Spune, Peter! il indemna si Edmund. Te ascultam.

- Ne aflam pe ruinele castelului Cair Paravel, spuse baiatul.

- Bine, dar cum ti-ai dat seama? il intrerupse Edmund. Locul asta e o ruina de ani si ani. Uita-te la copacii care cresc in dreptul portilor! Uita-te la pietre! Oricine isi da seama ca aici nu a mai locuit nimeni de sute de ani.

- Stiu, spuse Peter. Tocmai asta-i problema. Dar hai sa uitam de asta deocamdata. Vreau sa iau lucrurile pe rand, unul cate unul. Unu: sala asta are exact aceeasi forma si aceleasi dimensiuni ca sala din Cair Paravel. Imaginati-va un acoperis deasupra si o pardoseala colorata in locul ierbii, tapiserii pe pereti si o sa aveti in fata ochilor sala noastra de ospete.

Nimeni nu spuse nimic.

- Doi: fantana castelului se afla exact in locul unde era fantana noastra, continua Peter, putin la sud de sala mare. Si are exact aceeasi forma si aceeasi marime.

Nici de data asta nu-i raspunse nimeni.

- Trei: Susan tocmai a gasit un cal de la jocul nostru de sah - sau ceva care seamana cu unul de-ai nostri ca doua picaturi de apa.

Nici un comentariu.

- Patra: nu mai tineti minte, era chiar in ziua dinaintea venirii ambasadorilor regelui din Calormen, nu mai tineti minte ca am plantat livada in fata portii din partea de nord a castelului? Cel mai maret dintre spiritele padurii, insasi Pomona, a venit sa o binecuvanteze. Au sapat cartitele acelea dragute si cumsecade. Cum de-ati putut-o uita pe Manusi-de-Nufar, cartita sefa, care, sprijinindu-se in lopata, a spus:

„Credeti-ma, Maiestate, intr-o buna zi va veti bucura de pomii astia'? Si a avut dreptate.

- Imi amintesc! Imi amintesc! striga Lucy, batand din palme.

- Dar, Peter, incepu Edmund, ceva nu e in regula. In primul rand, nu am plantat livada chiar in dreptul portii. Doar nu eram asa prosti.

- Sigur ca nu, raspunse Peter. Dar de atunci s-a intins pana in dreptul portii.

- Si mai e ceva, spuse Edmund, Cair Paravel nu era pe o insula.

- Da, m-am gandit si eu la asta. Dar era pe o, cum ii spune, o peninsula. Aproape un fel de insula. Poate ca de pe vremea noastra pana acum a devenit insula. O fi sapat cineva un canal.

- Stai putin! spuse Edmund. De ce spui de pe vremea noastra? N-a trecut decat un an de cand ne-am intors din Narnia. Si vrei sa spui ca intr-un singur an castelul s-a transformat in ruine, ca au crescut paduri si ca pomii pe care i-am plantat chiar noi s-au transformat intr-o livada mare si straveche, si altele de felul asta? E imposibil.

- Mai e ceva, adauga Lucy. Daca suntem in Cair Paravel, atunci trebuie sa fie o usa in capatul asta al podiumului. De fapt, ar trebui sa fie chiar in spatele nostru. Stiti voi, usa care ducea la vistieria de jos.

- Cred ca nu e nici o usa, spuse Peter, ridicandu-se in picioare.

Peretele din spatele lor era acoperit de iedera.

- O sa vedem imediat, spuse Edmund.

Lua unul din betele pe care le aveau puse deoparte pentru foc si incepu sa loveasca in peretele acoperit de iedera. La inceput se auzi clar cum batul lovea in piatra. Dupa care, deodata, se auzi un sunet diferit, infundat, ca acela facut de un obiect care loveste in lemn.

- Dumnezeule! exclama Edmund.

- Trebuie sa dam iedera la o parte, spuse Peter.

- Haideti s-o lasam asa cum este, zise Susan. Putem incerca maine dimineata. Daca tot trebuie sa ne petrecem noaptea aici, nu vreau sa am in spate o usa deschisa si o gaura mare si neagra de unde poate iesi orice, pe langa curent si umezeala, in curand o sa se intunece.

- Susan, cum poti spune asa ceva? o intreba Lucy cu o privire plina de repros.

Dar baietii erau prea agitati si nu luara in seama sfatul lui Susan, indepartara iedera cu mainile si cu briceagul lui Peter pana cand il rupsera. Dupa care luara briceagul lui Edmund. In scurt timp, locul unde statusera fu acoperit de iedera. Si, in cele din urma, gasira usa.

- E incuiata, fireste, spuse Peter.

- Dar lemnul e putred, observa Edmund. Putem s-o spargem cat ai zice peste. O sa avem si lemne pentru foc. Hai!

Dura mai mult decat se asteptasera si, inainte de a termina, in sala cea mare se facuse deja intuneric; zarira primele stele pe cer. Susan nu fu singura pe care o trecu un fior cand baietii se cocotara pe gramada de lemn spart, curatindu-se pe maini si privind in deschizatura intunecoasa pe care o facusera.

- Acum avem nevoie de o torta, zise Peter.

- La ce bun? intreba Susan. Si, cum spunea si Edmund

- M-am razgandit, o intrerupse acesta. Tot nu inteleg, dar putem rezolva asta mai tarziu. Vii, Peter?

- Trebuie, spuse Peter. Hai, Susan, nu mai fi asa suparata! N-are nici un rost sa ne mai purtam ca niste copii, acum ca suntem iar in Narnia. Aici esti regina. Si oricum, cine ar putea dormi cu un mister ca asta lasat nerezolvat?

Incercara sa foloseasca betele mai lungi in chip de torte, dar nu reusira. Daca le tineai cu capatul aprins in sus, se stingeau, iar daca le tineai invers, te ardeau la mana si-ti venea tot fumul in ochi. In cele din urma, fura nevoiti sa foloseasca lanterna lui Edmund. Din fericire, o primise cadou de ziua lui cu doar o saptamana in urma, asa ca bateria era aproape noua. O lua el inainte, cu lanterna, in spatele lui veneau Lucy, Susan si, ultimul, Peter, care incheia coloana.

- Am ajuns in capul scarilor, le spuse Edmund.

- Numara treptele, ii zise Peter.

- Una, doua, trei, numara Edmund, coborand cu grija, si tot asa pana la saisprezece. Am ajuns! striga el de jos.

- Inseamna ca e cu adevarat Cair Paravel, spuse Lucy. Erau saisprezece trepte.

Nimeni nu mai spuse nimic pana cand nu ajunsera toti patru jos. Edmund aprinse lanterna si se uitara de jur-imprejur.

- Ooooo! facura toti intr-un glas.

Fiindca acum isi dadura toti seama ca se aflau cu adevarat in vechea trezorerie a castelului Cair Paravel din Narnia, unde domnisera ei odinioara, in mijloc era un fel de alee (ca intr-o sera) si, de o parte si de alta, la distante egale, erau armuri, ca niste cavaleri care aparau comorile, intre armuri, de fiecare parte a aleii, erau rafturi acoperite cu obiecte pretioase - lantisoare, bratari, inele, boluri si pahare de aur, colti de fildes, brose, coroane si lanturi mari de aur, gramezi de pietre pretioase, puse toate gramada, de parca ar fi fost cartofi sau bile de plastic: diamante, rubine de tot felul, smaralde, topaz si ametist. Sub rafturi erau cufere mari din lemn de stejar, intarite cu bare de fier si incuiate cu lacate grele. Era tare frig, si atat de liniste incat isi puteau auzi propria respiratie, iar comorile erau atat de acoperite de praf incat, daca nu si-ar fi dat seama unde se afla si daca nu si-ar fi amintit despre mai toate lucrurile, nici nu ar fi observat ca toate acelea sunt comori. Locul avea un aer trist si cam inspaimantator, fiindca totul parea uitat in timp. Asa ca nimeni nu spuse nimic pret de un minut.

Dupa care, fireste, incepura sa umble prin tot locul si sa ia diverse obiecte sa se uite la ele. Era ca o intalnire cu niste vechi prieteni. Daca ati fi fost acolo, i-ati fi auzit spunand lucruri ca: „Ia te uita, inelele de la incoronare. Va mai amintiti cand le-am purtat prima oara? Uite, brosa pe care credeam toti ca am pierdut-o. Hei, aia nu e armura pe care ai purtat-o la marele turnir din Insulele indepartate? Iti amintesti cand mi-a facut piticul asta? Mai tii minte cand ai baut din cornul de acolo? Iti amintesti? Iti amintesti?'

- Fiti atenti, le spuse Edmund dintr-o data. Trebuie sa avem grija de baterii. Dumnezeu stie de cate ori o sa mai avem nevoie de lanterna. N-ar fi mai bine sa luam ce vrem de aici si sa iesim?

- Trebuie sa ne luam darurile, spuse Peter.

Cu mult timp in urma, in Narnia, el, si Susan, si Lucy primisera cateva cadouri la care tineau mai mult decat la intreg regatul. Edmund nu primise nimic, fiindca nu fusese cu ei. (Dar numai din vina lui. Puteti citi despre asta intr-o alta carte.)

Fura de acord cu Peter si se dusera pana la peretele din capatul opus al incaperii unde erau agatate cadourile. Al lui Lucy era cel mai mic dintre toate, era o sticluta. Dar era din diamant, nu din sticla, si mai era inca pe jumatate plina cu licoarea fermecata care putea vindeca orice rana si orice boala. Lucy isi lua cadoul de pe perete, in tacere, cu un aer solemn, isi puse cureaua peste umar si atinse inca o data sticla, care ii atama acum intr-o parte, ca in vremurile bune. Susan primise un arc cu sageti si un corn. Arcul mai era acolo, la fel si tolba din fildes, plina cu sageti cu pene, dar

- Susan, o intreba Lucy, unde e cornul?

- Fir-ar sa fie! facu Susan dupa ce se gandi o clipa. Stiu. L-am luat cu mine in ultima zi, cand ne-am dus sa vanam Cerbul Alb. Probabil ca l-am pierdut cand ne-am intors dincolo, in Anglia vreau sa spun.

Edmund fluiera. Dureroasa pierdere; fiindca era vorba de-un corn fermecat si, oriunde ai fi suflat in el, oricand, iti venea cineva in ajutor.

- Exact genul de lucru de care ai nevoie intr-un loc ca asta, spuse Edmund.

- Nu-i nimic, spuse Susan. Mai am arcul. Si il lua de pe perete.

- Nu s-a rupt coarda, Su? o intreba Peter.

Dar, poate datorita magiei care plutea in aerul incaperii sau poate nu, arcul era inca bun. Susan se pricepea la tras cu arcul si la inot. Intr-o clipa, intinse arcul si ciupi usor coarda. Aceasta vibra. Se auzi un zbamait slab care vibra in intreaga incapere. Si sunetul acesta, mai mult decat orice altceva din ce li se intamplase pana atunci, le aminti copiilor de zilele de odinioara. Si toate bataliile, si vanatorile, si ospetele le revenira in minte.

Dupa care Susan cobori arcul si-si puse tolba pe umar.

Veni si randul lui Peter sa-si ia darul: scutul pe care era un leu mare si rosu, si sabia de rege. Sufla, apoi le lovi de podea, sa le curete de praf. Isi puse scutul pe brat si-si agata spada la sold. La inceput, se temuse ca a ruginit si ca nu se poate scoate din teaca. Dar nu ruginise. O scoase dintr-o singura miscare si o ridica in aer, unde straluci in lumina lanternei.

- E sabia mea, Rhindon, spuse. Cu ea l-am omorat pe lup.

Glasul lui rasuna altfel acum, si ceilalti simtira ca redevenise cu adevarat Regele Peter Magnificul. Apoi, dupa un scurt rastimp, isi amintira ca trebuie sa economiseasca bateria.

Urcara pe scara, facura un foc bun si se culcara ghemuiti, unul langa altul, ca sa-si tina de cald. Pamantul era tare si incomod, dar pana la urma adormira.

Capitolul 3

PITICUL

Cand dormi sub cerul liber, cel mai rau este ca te trezesti ingrozitor de devreme. Si cand te trezesti, trebuie sa te scoli imediat din pricina pamantului care este tare si incomod. Iar daca nu ai la micul dejun nimic altceva in afara de mere si daca ai avut tot numai mere si la masa de seara, e si mai rau. Cand Lucy spusese - si pe buna dreptate -ca e o dimineata minunata, fu clar pentru toti ca nici nu mai era nimic altceva placut de spus. Edmund spuse in vorbe ceea ce gandeau cu totii:

- Trebuie sa plecam de pe insula asta neaparat.

Dupa ce baura apa din fantana si dupa ce se spalara pe fata, coborara de-a lungul raului pana pe plaja, unde privira cu atentie portiunea ingusta de mare ce-i despartea de restul uscatului.

- Va trebui sa inotam, spuse Edmund.

- Pentru Su asta nu va fi o problema, zise Peter (Susan castigase premii pentru inot la scoala). Dar nu stiu ce vom face noi.

Prin „noi' se referise, de fapt, la Edmund, care nu putea inca face doua lungimi de bazin la scoala, si la Lucy, care nu stia sa inoate aproape deloc.

- Si oricum, pot fi curenti, zise Susan. Tata spune ca nu e bine sa inoti niciodata intr-un loc necunoscut.

- Peter, spuse Lucy, stai putin. Stiu ca habar n-am sa inot acasa, in Anglia vreau sa spun. Dar nu stiam toti sa inotam odinioara - daca a existat odinioara - cand eram regi si regine in Narnia? Atunci stiam si sa calarim, si multe alte lucruri. Nu crezi ca?

- Ei, dar atunci eram oameni mari cum s-ar zice, facu Peter. Am fost regi si regine multa vreme si am avut timp sa invatam o groaza de lucruri. Acum avem varsta noastra adevarata.

- Oh! exclama Edmund pe un ton care-i facu pe toti sa taca si sa-l asculte. Acum am inteles totul.

- Ce-ai inteles? il intreba Peter.

- Cum ce? Totul, raspunse Edmund. Mai tineti minte, ieri seara ne tot intrebam cum se face ca, desi noi am plecat din Narnia de numai un an, totul arata de parca ar fi fost locuita acum sute de ani. Nu intelegeti? Nu va amintiti ca si atunci cand ne-am intors prin usa de la sifonier a fost ca si cand nu am fi fost plecati niciodata?

- Continua, spuse Susan. Cred ca incep sa inteleg.

- Asta inseamna, continua Edmund, ca, o data ce te gasesti in Narnia, nu iti poti da seama de cum se scurge timpul aici. E posibil ca in Narnia sa fi trecut sute de ani, in timp ce pentru noi, in Anglia, nu a trecut decat un singur an.

- Extraordinar, Ed! exclama Peter. Cred ca asta e. Ceea ce inseamna ca noi am trait cu adevarat acum sute de ani in Cair Paravel. Iar acum ne-am intors in Narnia de parc-am fi cruciati sau anglo-saxoni sau britoni care s-ar intoarce in Anglia zilelor noastre?

- Ce bucurosi au sa fie sa ne vada, incepu Lucy, dar chiar in aceeasi clipa, altcineva spuse:

- Psst!

Sau:

- Uitati-va!

Se intampla ceva.

Nu departe de ei, undeva in dreapta, se zarea un loc impadurit si erau siguri ca dincolo de padure se gaseste locul de unde izvoraste raul. Langa mal, cam in dreptul padurii, aparu o barca. Continua sa mearga, apropiindu-se de copii. Erau doi barbati, unul vaslea, iar celalalt tinea in brate un pachet care se tot misca si se tot zbatea de parca ar fi fost viu. Cei doi pareau a fi soldati. Purtau coifuri metalice pe cap si camasi de zale. Erau barbosi, cu chipuri aspre. Copiii se retrasera de pe plaja in padure, de unde urmareau totul nemiscati.

- Aici e bine, spuse soldatul care tinea pachetul cand barca ajunse cam in dreptul copiilor.

- Ce-ar fi sa-i legam o piatra de-un picior, caporale? intreba celalalt soldat, sprijinindu-se in vasle.

- La naiba! urla celalalt. Nu e nevoie si nici n-am adus vreo piatra cu noi. O sa se inece si fara piatra, i-am legat bine funiile.

Si, spunand acestea, se ridica in picioare cu tot cu pachet. Peter isi putu da seama ca era intr-adevar ceva viu, era un pitic legat fedeles de maini si de picioare si care se zbatea de mama focului, in clipa urmatoare, auzi un zbarnait chiar langa urechea lui si, in aceeasi clipa, soldatul isi ridica bratele in aer, il scapa pe pitic in barca si cazu in apa. O porni spre mal, iar Peter observa ca sageata lui Susan il nimerise drept in coif. Se intoarse si vazu ca fata e palida; dar isi pregatea a doua sageata. Numai ca nu a fost nevoie s-o foloseasca. Vazandu-si prietenul cazand, celalalt soldat sari cu un urlet in apa si o porni si el spre padurea de pe tarm, unde se facu nevazut.

- Repede! Pana nu porneste in larg, striga Peter. Apoi el si Susan, asa imbracati cum erau, sarira in apa si, inainte ca apa sa le ajunga in dreptul umerilor, se apucara cu mainile de barca. In numai cateva secunde o adusera la mal si-l scoasera pe pitic; Edmund incepu repede sa-i taie franghiile cu briceagul. (Sabia lui Peter era mai ascutita, dar nu prea poti folosi o sabie in asemenea situatii, fiindca nu o poti apuca decat de maner.) Cand piticul fu, in cele din urma, dezlegat, se ridica in capul oaselor, se freca pe brate si pe picioare, si exclama:

- Orice-ar spune ei, nu pareti a fi stafii.

Ca majoritatea piticilor, era mic si indesat si avea pieptul lat. Daca ar fi stat in picioare, ar fi fost inalt cam de un metru; avea o barba imensa si perciuni din par roscat si aspru, care-i acopereau aproape toata fata, lasand sa i se vada numai nasul coroiat si ochii negri, sclipitori.

- Oricum, continua, stafii sau nu, mi-ati salvat viata, si va sunt recunoscator.

- Da' de ce crezi c-am fi stafii? il intreba Lucy.

- Mi s-a spus de cand ma stiu, incepu piticul, ca in padurea de aici sunt tot atatea stafii cati copaci. Asa se spune. De asta cand vor sa scape de cineva il aduc de obicei aici (asa cum au incercat si cu mine) si spun ca il dau stafiilor. Da' eu m-am intrebat mereu daca nu cumva ii ineaca de fapt sau daca nu le taie gatul. N-am prea crezut niciodata in stafii. Dar lasii aia, pe care tocmai i-ati omorat, credeau. Le era lor mai frica sa ma aduca sa mor aici decat mi-era mie.

- Aha, facu Susan. Deci de-asta au fugit amandoi.

- Hei! Cum adica? intreba piticul.

- Au fugit, ii explica Edmund. Pe tarm.

- N-am tras in ei ca sa-i omor, ii spuse Susan. N-ar fi vrut sa creada cineva ca ratase tinta de la o departare atat de mica.

- Hm, facu piticul. Asta nu-i prea bine. S-ar putea sa aveti necazuri. Da' poate au sa-si tina gura de frica.

- De ce vroiau sa te inece? il intreba Peter.

- Sunt un criminal periculos, de-asta, raspunse piticul cu glas vesel. Dar asta e o poveste de demult, intre timp, poate ma intrebati daca nu vreau sa mananc ceva? N-aveti idee ce foame mi se face cand sunt dus la executie.

- N-avem decat mere, spuse Lucy cu tristete in glas.

- Mai bine decat nimic, dar nu la fel de bune ca niste peste proaspat, zise piticul. Se pare ca va trebui sa va invit eu pe voi la micul-dejun. Am vazut niste unelte de pescuit in barca. Si oricum, trebuie sa ducem barca pe partea cealalta a insulei, sa n-o vada careva de pe tarm.

- Ar fi trebuit sa ma gandesc si eu la asta, spuse Peter.

Cei patru copii impreuna cu piticul se dusera la mal, impinsera cu greu barca si urcara in ea. Piticul prelua pe data conducerea. Vaslele erau prea mari pentru el, asa ca Peter trecu la vasle, iar piticul carmi barca spre nord de-a lungul canalului si mai apoi spre est, sa ocoleasca insula. De aici copiii putura vedea raul, si toate golfuletele si promontoriile de dincolo de fluviu. Avura impresia ca pot recunoaste anumite portiuni, dar padurea, care crescuse de pe vremea lor, facea ca totul sa arate altfel.

Cand ajunsera in largul marii, de partea cealalta a insulei, piticul incepu sa pescuiasca. Prinsera o gramada de pesti minunati, in culorile curcubeului, din care mancasera pe vremea cand erau la Cair Paravel. Dupa ce pescuira indeajuns, lasara barca intr-un golf micut si o legara de un copac. Piticul, care era o persoana foarte priceputa (adevarul e ca, desi exista si pitici rai, n-am auzit niciodata de pitici prosti), curata pestii, ii spala si apoi spuse:

- Acum ne trebuie lemne de foc.

- Avem la castel, spuse Edmund. Piticul fluiera.

- La naiba! facu. Deci chiar exista un castel, nu?

- E numai ruina unui castel, ii raspunse Lucy. Piticul se uita pe rand la ei cu o privire ciudata.

- Da' voi cine? incepu, dar apoi se opri. Nu conteaza, continua. Mai intai sa mancam. Un singur lucru vreau sa stiu. Puteti jura cu mana pe inima ca sunt viu? Sunteti siguri ca nu am fost inecat si ca nu suntem cu totii niste stafii?

Dupa ce-l asigurara ca e viu, incepura sa se intrebe cum au sa care pestele. Nu aveau cu ce sa-i lege si nici n-aveau vreun cos. Fura nevoiti sa folosesca palaria lui Edmund pana la urma, pentru ca nimeni altcineva nu avea palarie. Noroc ca-i era o foame de lup, altfel ar fi facut mare caz.

La inceput, piticul nu se simti prea in largul lui in castel. Se tot uita in toate partile, adulmecand si pufnind:

- Hm! Pare bantuit. Miroase a stafii.

Dar, dupa ce aprinsera focul, se mai linisti si incepu sa le arate cum sa prajeasca pestele pe jar. E destul de complicat sa mananci peste fierbinte fara furculita, cu un singur briceag la cinci persoane, asa ca, inainte de terminarea mesei, aveau multe degete fripte; dar, cum se facuse ora noua, iar ei se sculasera de la cinci, nimanui nu-i pasa prea tare de arsuri, cum v-ati fi asteptat. Dupa ce baura apa din fantana si mancara si cate un mar, piticul scoase o pipa mare cat bratul lui, o umplu, o aprinse, sufla in ea, ridicand un nor de fum, si spuse:

- Ei, si-acum

- Intai ne spui tu povestea ta, zise Peter. Apoi ti-o spunem si noi pe a noastra.

- Bine, spuse piticul. De vreme ce mi-ati salvat viata, e corect sa facem cum vreti voi. Dar nici nu stiu cu ce sa incep, intai si-ntai, sunt un sol al Regelui Caspian.

- Al cui? intrebara toti intr-un glas.

- Caspian al Zecelea, Regele Narniei, lunga fie-i domnia! le raspunse piticul. Adica, ar trebui sa fie Regele Narniei si sa speram ca va fi. In prezent e numai Regele nostru, al Vechilor Narnieni.

- Ce vrei sa spui prin Vechii Narnieni? intreba Lucy.

- Adica noi, raspunse piticul. Suntem un fel de rebeli, cred.

- Inteleg, spuse Peter, iar Caspian este Seful Vechilor Narnieni.

- Da, intr-un fel, spuse piticul, scarpinandu-se in cap. Dar, de fapt, el este un Narnian Nou, un Telmarinian, daca ma intelegeti.

- Eu nu inteleg, zise Edmund.

- E mai complicat ca Razboiul celor Doua Roze, spuse si Lucy.

- Vai de mine, facu piticul, nu prea ma descurc. Stati putin, cred ca trebuie sa iau totul de la inceput. O sa va povestesc cum a crescut Caspian la curtea unchiului sau si cum de este acum de partea noastra. Dar va fi o poveste lunga.

- Cu atat mai bine, spuse Lucy. Ne plac povestile.

Asa ca piticul incepu sa-si depene povestea. Eu n-o sa v-o redau aici in cuvintele lui, cu toate intrebarile pe care i le-au pus copiii, intrerupandu-l, fiindca ar dura prea mult si ar fi prea incurcat totul; si oricum, unele lucruri copiii nu le-au aflat decat mai tarziu. Pe scurt, povestea, asa cum au aflat-o ei in cele din urma, a fost urmatoarea.

Capitolul 4

PITICUL LE SPUNE POVESTEA PRINTULUI CASPIAN

Printul Caspian traia intr-un castel maret din inima Narniei impreuna cu unchiul sau Miraz, Regele Narniei, si cu matusa sa, care avea parul roscat si pe care o chema Regina Prunaprismia. Parintii lui murisera; Caspian tinea cel mai mult la doica lui si, desi avea (ca orice print) jucarii, care puteau face fel de fel de lucruri, doar ca nu puteau vorbi, cel mai mult ii placea cand se facea seara si cand jucariile erau puse la loc in dulapuri, dupa care, timp de o ora, doica ii spunea povesti.

Nu era prea apropiat de unchiul si de matusa lui, dar, cam de doua ori pe saptamana, unchiul il chema la el si se plimbau impreuna pe terasa din partea de sud a castelului timp de jumatate de ora. Intr-o zi, pe cand se plimbau, Regele ii spuse:

- Baiete, a sosit vremea sa inveti sa calaresti si sa manuiesti spada. Stii ca matusa ta si cu mine nu avem copii, asa ca este posibil sa ajungi rege cand eu n-o sa mai fiu. Ce zici, ti-ar placea?

- Nu stiu, unchiule, ii raspunse Caspian.

- Nu stii? intreba Miraz. Nu cred ca isi poate dori cineva mai mult decat asta.

- Cu toate acestea, eu imi doresc altceva, spuse Caspian.

- Ce-ti doresti? intreba Regele.

- Mi-ar fi placut sa traiesc in vremurile de odinioara, spuse Caspian. (Era un baietel tare mic pe atunci.)

Regele Miraz, care pana acum ii vorbise pe tonul acela plicticos pe care-l au unii oameni mari cand nu prea ii intereseaza ce ai de spus, il privi deodata cu interes.

- Cum? Ce-ai spus? intreba. La ce vremuri de odinioara te referi?

- Cum, nu stii, unchiule? intreba Caspian. Cand totul era altfel. Cand toate animalele puteau sa vorbeasca si cand erau oameni draguti care locuiau in ape si in paduri. Li se spunea naiade si driade. Existau si pitici. Si erau fauni micuti in toate padurile. Aveau picioare de tap. Si

- Astea sunt povesti de adormit copiii, spuse Regele cu severitate in glas. Numai pentru copiii mici, ma auzi? Esti prea mare pentru prostii din astea. La varsta ta ar trebui sa te gandesti la batalii si la aventuri, nu la basme.

- Bine, dar si atunci existau batalii si aventuri, spuse Caspian. Aventuri minunate. A fost odata o Vrajitoare Alba care s-a declarat regina intregii tari. Si a facut in asa fel incat era mereu iarna. Au venit apoi doi baieti si doua fete care au ucis-o pe Vrajitoare; ii chema Peter, Susan, Edmund si Lucy. Si au domnit multa vreme si toata lumea traia bine, si toate acestea datorita lui Aslan

- Asta cine mai e? intreba Miraz.

Daca printul ar fi fost un pic mai mare, si-ar fi dat seama din tonul vocii unchiului sau ca ar fi mai bine sa taca. Dar el continua:

- Cum, nu stii? intreba. Aslan este Leul care vine de peste mare.

- Cine ti-a spus toate prostiile astea? intreba Regele manios.

Caspian se sperie si nu-i raspunse.

- Alteta, spuse Regele Miraz, dandu-i drumul la mana de care-l tinuse pana atunci, insist sa mi se raspunda. Uita-te la mine. Cine ti-a spus toate minciunile astea?

- Dddoica, se balbai Caspian si izbucni in plans.

- Potoleste-te, ii spuse unchiul, apucandu-l de umeri si zgaltaindu-l. Gata! Si sa nu te mai prind niciodata ca vorbesti sau ca te gandesti la povestile astea prostesti. Regii si reginele astea nu au existat niciodata. Cum sa fie doi regi in acelasi timp? Si nu exista nici un Aslan. Si nu exista lei. Iar animalele nu au putut vorbi niciodata. Ma auzi?

- Da, unchiule, suspina Caspian.

- Bine, atunci am incheiat discutia, spuse Regele. Dupa care il chema pe unul dintre servitorii care stateau in celalalt capat al terasei si ii spuse cu raceala in glas:

- Condu-o pe Alteta sa in apartamentele sale si trimite-o pe doica Altetei sale la mine IMEDIAT!

A doua zi, Caspian afla ce lucru groaznic facuse; doica fusese alungata fara ca macar sa-si poata lua la revedere de la el, iar lui i se spuse ca va avea un tutore.

Lui Caspian ii era tare dor de doica si varsa multe lacrimi. Si, fiindca era trist, se gandea si mai mult la povestile despre Narnia. Visa pitici si driade in fiecare noapte si incerca sa-i faca pe cainii si pe pisicile din castel sa-i vorbeasca. Dar cainii dadeau din coada, iar pisicile torceau.

Caspian era sigur ca n-o sa-i placa de noul tutore, dar, dupa vreo saptamana, cand il vazu, isi dadu seama ca e o persoana de care nu se poate sa nu-ti placa. Era cel mai scund si cel mai gras om pe care il vazuse vreodata. Avea o barba lunga si alba care ii ajungea pana in brau, iar fata urata, stacojie si brazdata de zbarcituri, avea un aer foarte intelept si cumsecade. Vocea ii era serioasa, iar ochii ii erau atat de veseli incat, inainte de a-l cunoaste mai bine, nu puteai spune cand vorbeste serios si cand glumeste, il chema doctorul Cornelius.

Dintre toate orele pe care le facea cu doctorul Cornelius lui Caspian ii placeau cel mai mult cele de istorie. Pana acum, in afara de povestile doicii, nu stiuse nimic despre istoria Narniei; afla cu mirare ca familia regala venise de curand in tara.

- Stramosul Altetei voastre, Caspian intaiul, ii spuse Doctorul Cornelius, a fost primul care a cucerit Narnia, tinutul devenind astfel regatul sau. El este cel care a adus poporul vostru in aceasta tara. Familia voastra nu este originara din Narnia. Sunteti toti Telmarinieni - ati venit din Telmar, de dincolo de Muntii de Vest. De aceea i se spune Caspian intaiul si Caspian Cuceritorul.

- Doctore, se ruga de el Caspian intr-o zi, spune-mi cine traia in Narnia inainte sa venim aici din Telmar?

- Inainte de a veni aici Telmarinienii, nu traiau oameni in Narnia - sau traiau foarte putini, ii raspunse doctorul Cornelius.

- Atunci ce au cucerit stra-stramosii mei?

- Pe cine, nu ce, Alteta, il corecta doctorul Cornelius. Cred ca e timpul sa trecem la gramatica.

- Te rog, nu inca, spuse Caspian. N-a fost nici o batalie? De ce stramosului meu i se spune Caspian Cuceritorul, daca nu s-a luptat cu nimeni?

- Am spus ca erau foarte putini oameni in Narnia, zise doctorul, privindu-l ciudat pe baietel prin ochelarii lui mari.

O clipa, Caspian nu intelese. Apoi inima incepu sa-i bata mai tare.

- Vrei sa spui, intreba cu sufletul la gura, ca erau alte lucruri? Vrei sa spui ca era ca in povesti? Erau?

- Psst! facu doctorul Cornelius, apropiindu-si capul de cel al lui Caspian. Nu mai spuneti nici un cuvant. Nu stiti ca doica dumneavoastra a fost gonita fiindca v-a spus despre Vechea Narnie? Regelui nu-i place. Daca ar afla ca va spun secrete, ar pune sa fiti biciuit si mie sa mi se taie capul.

- Da' de ce? intreba Caspian.

- Acum e timpul sa ne apucam de gramatica, spuse Doctorul Cornelius cu voce tare. Va rog frumos, Alteta, sa deschideti Pulverulentus Siccus la pagina patru din Gradina gramaticii sau Arborele Morfologiei.

Dupa care au studiat numai substantive si verbe pana la amiaza, dar nu cred ca printul a invatat prea mult. Era prea emotionat. Era sigur ca doctorul Comelius nu i-ar fi spus ce-i spusese daca, mai devreme sau mai tarziu, n-ar fi avut de gand sa-i spuna mai mult.

Si chiar asa s-a si intamplat. Cateva zile mai tarziu, tutorele ii spuse:

- Diseara o sa facem o lectie de astronomie. La miezul noptii, doua planete nobile, Tarva si Alambil, vor trece la numai un grad una de cealalta. Un asemenea fenomen nu a mai avut loc de doua sute de ani, iar Alteta voastra nu va mai avea ocazia sa vada asa ceva in timpul vietii. Ar fi bine sa va culcati mai devreme ca de-obicei. O sa vin sa va trezesc putin inainte de ora conjunctiei.

Faptul nu parea sa aiba nici o legatura cu Vechea Namie, despre care ar fi vrut de fapt Caspian sa afle. Dar oricand e interesant sa te trezesti la miezul noptii, asa ca fu destul de multumit. Cand se duse la culcare in seara aceea, crezu la inceput ca n-o sa poata adormi; dar curand il prinse somnul si, cand simti cum il zgaltaie cineva, avu senzatia ca nu dormise decat cateva minute.

Se ridica in capul oaselor si vazu camera inundata de lumina lunii. Doctorul Comelius, imbracat cu o mantie cu gluga si cu o lampita in mana, statea la marginea patului. Caspian isi aminti imediat ce urmau sa faca. Se scula si se imbraca. Desi era o noapte de vara, ii era mai frig decat se asteptase si fu bucuros cand doctorul ii dadu si lui o mantie cu gluga, ca a lui, si o pereche de coturni moi si caldurosi. O clipa mai tarziu, camuflati, incat cu greu ar fi putut fi vazuti pe coridoarele intunecoase, si incaltati cu coturni care aproape ca nu faceau nici un zgomot, profesor si elev iesira din camera.

Caspian il urma pe doctor prin multe culoare si pe multe scari pana cand, in cele din urma, ajunsera la o usita dintr-un turn si iesira pe acoperis. Pe o parte erau creneluri, iar pe partea cealalta un acoperis foarte inclinat; jos, gradinile castelului, intunecoase si pune de umbre; sus, stelele si luna. Curand, ajunsera la o alta usa, care dadea in marele turn central al castelului. Doctorul Comelius o descuie si urcara pe scara in spirala a turnului. Caspian era tot mai emotionat: nu i se daduse voie sa vina in acest turn pana acum.

Scara avea nenumarate trepte, dar, cand ajunsera sus pe turn si dupa ce-si trase rasuflarea, isi dadu seama ca meritase sa urce pana aici. Departe, undeva in dreapta, se zareau in ceata Muntii de Vest. In stanga se zarea stralucind Marele Fluviu. Era atat de liniste incat putea auzi zgomotul cascadei de la Barajul Castorilor, la departare de o mila. Nu le fu greu sa gaseasca stelele pe care venisera sa le vada. Se zareau in partea de sud, stralucitoare ca doua luni foarte apropiate una de alta.

- Au sa se ciocneasca? intreba cu vocea cuprinsa de spaima.

- Nu, dragul meu print, ii raspunse doctorul (tot in soapta). Domnii si domnitele cerului stiu prea bine ce pasi de dans sa faca, nu se ciocnesc. Uitati-va bine la ele! Intalnirea lor aduce noroc; inseamna ca va urma mult bine pentru tristul taram al Narniei. Tarva, zeul Victoriei, o saluta pe Alambil, domnita Pacii. Acum vor fi la cea mai mica distanta posibila unul de altul.

- Ce pacat ca sunt copaci aici! spuse Caspian. Am putea vedea mai bine de pe Tumul de Vest, chiar daca nu e asa de inalt.

Doctorul Cornelius nu spuse nimic pret de cateva minute; ramase nemiscat, cu ochii atintiti asupra stelelor Tarva si Alambil. Apoi trase aer adanc in piept si se intoarse catre Caspian.

- Ati vazut ceea ce nici un alt om in viata n-a vazut si nici nu va mai vedea, spuse. Aveti dreptate. Am fi putut vedea mai bine de pe celalalt turn. Dar v-am adus aici dintr-un motiv anume.

Caspian isi ridica privirea spre el, dar gluga ii ascundea fata.

- Marele merit al acestui turn, spuse doctorul Cornelius, este ca avem sase incaperi goale sub noi, si o scara cu multe trepte, iar usa de la capatul scarii este incuiata. Aici nu ne aude nimeni.

- O sa-mi spui ce n-ai vrut sa-mi spui acum cateva zile? intreba Caspian.

- Da, ii raspunse doctorul. Dar nu uitati. Nu putem vorbi despre lucrurile astea nicaieri altundeva in afara de locul acesta, aici, pe Turnul cel Mare.

- Bine, promit, spuse Caspian. Dar spune-mi odata, te rog!

- Tot ceea ce-ati auzit despre Vechea Narnie e adevarat, spuse doctorul. Nu este tara oamenilor. Este tara lui Aslan, a copacilor umblatori, a naiadelor, a faunilor si a satirilor, a piticilor si a uriasilor, a zeilor si a centaurilor, si a animalelor care cuvanta. Cel dintai Caspian a luptat cu toti acestia. Voi, Telmarinienii, sunteti cei care-ati facut fantanile, copacii si animalele sa nu mai vorbeasca, voi i-ati omorat si i-ati alungat pe pitici si pe fauni, iar acum incercati sa alungati pana si amintirea lor. Regele nu permite sa se vorbeasca despre ei.

- Imi pare rau c-am facut asa ceva, spuse Caspian. Si ma bucur ca Vechea Narnie a existat cu adevarat, chiar daca acum nu mai exista.

- Multi dintre cei care apartin rasei Altetei voastre gandesc asa in taina, spuse doctorul Cornelius.

- Dar, doctore, intreba Caspian, de ce spui rasa mea? Banuiesc ca si tu esti Telmarinian.

- Oare? intreba doctorul.

- Oricum, esti om, spuse Caspian.

- Oare? repeta doctorul cu glas patrunzator, dandu-si jos gluga ca sa i se vada fata in lumina lunii.

Caspian intelese imediat care era adevarul si-si dadu seama ca ar fi trebuit sa observe mai de mult. Doctorul Cornelius era atat de scund si atat de gras, si avea o barba atat de lunga, ii trecura doua ganduri prin minte in acelasi timp. Unul era inspaimantator: „Nu e om, nu e om deloc, e pitic si m-a adus aici ca sa ma omoare.' Celalalt era incantator: „Mai exista inca pitici adevarati, si am vazut in sfarsit unul.'

- Deci pana la urma v-ati dat seama, spuse doctorul Cornelius. Sau aproape ca v-ati dat seama. Nu sunt pitic pur. Am si sange de om. Multi pitici au scapat in timpul luptelor si au continuat sa traiasca, tunzandu-si barba si purtand pantofi cu toc, prefacandu-se ca sunt oameni. S-au amestecat cu Telmarinienii. Eu sunt unul dintre acestia, sunt pitic numai pe jumatate si, daca mai traieste pe undeva vreun pitic din neamul meu, un pitic adevarat, cu siguranta ca m-ar dispretui si m-ar considera tradator. Dar, in toti acesti ani, noi nu ne-am uitat nici o clipa neamul si nici pe celelalte creaturi fericite din Narnia, si nici pierdutele vremuri ale libertatii.

- Imi pare Imi pare rau, doctore, spuse Caspian. Nu e vina mea, stii bine.

- Nu spun toate astea ca sa va acuz, dragul meu Print. Fireste, va intrebati poate de ce v-am spus toate aceste lucruri. Mai intai, pentru ca am purtat atat de mult aceste secrete ascunse in inima mea incat au inceput sa ma doara si aproape ca mi-ar pocni inima daca nu vi le-as spune. Dar, in al doilea rand, pentru ca atunci cand o sa ajungeti Rege o sa ne puteti ajuta, fiindca stiu ca, desi sunteti Telmarinian, va plac lucrurile de-odinioara.

- Da, imi plac, spuse Caspian. Dar cum va pot ajuta?

- Puteti fi bun cu bietii urmasi ai piticilor, cei ca mine. Puteti aduce magicieni invatati sa gaseasca o cale de a trezi din nou copacii. Puteti cauta prin toate vagaunile si toate locurile salbatice din tara sa vedeti daca mai sunt fauni sau animale cuvantatoare ascunse acolo.

- Crezi ca mai sunt? intreba Caspian cu sufletul la gura.

- Nu stiu, nu stiu, spuse piticul oftand adanc. Uneori ma tem ca nu mai sunt. Am tot cautat urme toata viata. Uneori mi s-a parut ca aud tobe de pitici in munti. Alteori, noaptea, in padure, mi s-a parut ca zaresc fauni si satiri dansand undeva in departare; dar, cand ma apropiam, nu mai era nimeni. M-a cuprins uneori disperarea; dar mereu se intampla cate ceva care ma face sa sper din nou. Nu stiu. Dar cel putin puteti incerca sa fiti Rege ca Regele Peter Magnificul de Odinioara, si nu ca unchiul dumneavoastra.

- Inseamna ca si povestile despre regii si reginele de atunci sunt adevarate, la fel si cele despre Vrajitoarea Alba?

- Sigur ca sunt adevarate, spuse Cornelius. Domnia lor a reprezentat Epoca de Aur a Narniei, care nu i-a uitat niciodata.

- Si au locuit in acest castel, doctore?

- Nu, dragul meu, spuse batranul. Acest castel e cladit de curand. L-a ridicat stra-strabunicul dumneavoastra. Dar atunci cand au fost facuti regi si regine in Narnia doi fii ai lui Adam si doua fiice ale Evei, de catre insusi Aslan, acestia au locuit la castelul Cair Paravel. Nici un om in viata nu a vazut acel loc binecuvantat si probabil ca n-a mai ramas nimic din el, nici macar ruine. Dar noi credem ca era departe de aici, undeva jos, la gura de varsare a Marelui Fluviu, chiar pe malul marii.

- Oo, se cutremura Caspian, adica undeva in Padurea Neagra? Acolo unde unde stii tu, unde sunt stafii?

- Alteta voastra repeta ce i s-a spus, raspunse doctorul. Dar sunt numai minciuni. Nu sunt stafii acolo. Asta este o poveste inventata de Telmarinieni. Regilor dumneavoastra le este teama de mare pentru ca nu pot uita ca in toate povestile Aslan vine dinspre mare. Nu vor sa se apropie de ea si nici nu lasa pe nimeni sa se apropie. Din pricina asta au lasat sa creasca acolo paduri, ca sa nu poata merge nimeni pe tarm. Fiindca s-au certat cu copacii, se tem de paduri. Si, fiindu-le teama, isi imagineaza ca sunt pline de stafii. Iar regii si mai-marii zilei, fiindca urasc si marea, si padurea, cred oarecum in aceste povesti, dar, pe de alta parte, le si incurajeaza. Se simt mai in siguranta daca nimeni din Narnia nu indrazneste sa mearga pe tarm sa priveasca marea spre taramul lui Aslan, spre partea de est a lumii.

Cateva minute nu mai spuse nici unul nimic. Apoi doctorul Cornelius zise:

- Haideti! Am stat aici destul de mult E timpul sa mergem la culcare.

- Trebuie? intreba Caspian. As vrea sa vorbim despre lucrurile astea ore in sir.

- Daca mai stam, s-ar putea sa inceapa sa ne caute, spuse doctorul Cornelius.

Capitolul 5

AVENTURILE LUI CASPIAN IN MUNTI

Dupa aceasta intamplare, Caspian si tutorele au mai avut multe alte conversatii tainice sus, pe Marele Turn; de fiecare data, Caspian afla tot mai multe despre Vechea Narnie. In timpul liber nu se gandea si nu visa decat la vremurile de odinioara si isi dorea ca totul sa fie din nou ca atunci. Dar, fireste, nu avea prea mult timp liber, fiindca acum educatia lui devenise ceva foarte serios. Pe langa cosmografie, retorica, heraldica, versificatie si, fireste, istorie, cateva elemente de drept, fizica, alchimie si astronomie, invata sa manuiasca spada, sa calareasca, sa inoate, sa traga cu arcul, sa cante la alauta si sa vaneze cerbi. La magie invata numai partea teoretica, fiindca doctorul Cornelius ii spusese ca partea practica nu este demna de un print.

- Nici eu nu sunt un prea bun magician, adaugase, nu stiu sa fac decat cateva lucruri foarte simple.

Despre navigatie („Care este ceva nobil si eroic', ii spusese doctorul) nu invata nimic, fiindca Regelui Miraz nu-i placeau nici corabiile si nici marea.

Invata multe si din ceea ce vedea si auzea in jur. Cand era mic, se intrebase adesea de ce nu-i place de matusa lui, Regina Prunaprismia; acum intelesese ca era din pricina ca nici ea nu-l placea pe el. Incepu de asemenea sa bage de seama ca Narnia este o tara trista. Impozitele erau mari, legile dure, iar Miraz, un om rau.

Trecura astfel mai multi ani. La un moment dat, i se paru ca Regina s-a imbolnavit; era mare agitatie in castel. Fu chemat doctorul, iar curtenii susoteau pe la colturi. Asta se intampla la inceputul verii, intr-o noapte, in timpul acestei agitatii generale, doctorul Cornelius il trezi la numai cateva ore dupa ce se culcase.

- Avem ora de astronomie, doctore? il intreba Caspian.

- Psst! facu doctorul. Aveti incredere in mine si faceti intocmai ce va spun. Va asteapta o calatorie lunga.

Caspian fu luat prin surprindere, dar stia ca poate avea incredere in tutore, asa ca facu intocmai ce-i spuse acesta. Dupa ce se imbraca, doctorul ii mai spuse:

- V-am adus o desaga. Trebuie sa mergem in camera cealalta s-o umplem cu bucate de la cina Altetei voastre.

- Bine, dar probabil ca sunt valetii mei acolo, spuse Caspian.

- Dorm dusi, n-au sa auda, spuse doctorul. Sunt un magician foarte nepriceput, dar sa adorm cativa valeti pot si eu.

Se dusera in anticamera unde, fireste, erau doi valeti, tolaniti pe scaune, care sforaiau zgomotos. Doctorul Cornelius taie repede ce mai ramasese dintr-o friptura rece de pui si cateva felii de carne de caprioara pe care le puse, cu paine, un mar si o sticluta cu vin bun in desaga pe care i-o dadu apoi lui Caspian. Aceasta avea o curelusa cu care Caspian o putea purta pe umar, asa cum purtati voi geanta in care va duceti cartile la scoala.

- Aveti spada? il intreba doctorul.

- Da, raspunse Caspian.

- Puneti-va mantaua asta pe deasupra, sa nu vi se vada spada si desaga. Asa. Iar acum trebuie sa mergem sus pe Marele Turn sa stam de vorba.

Cand ajunsera sus pe turn (era o noapte innourata, care nu semana deloc cu noaptea in care venisera sa vada conjunctia Tarvei si a lui Alambil), doctorul Cornelius ii spuse:

- Dragul meu print, trebuie sa plecati din acest castel pe data si sa va cautati norocul in lume. Aici viata va este in primejdie.

- Bine, dar de ce? intreba Caspian.

- Pentru ca sunteti adevaratul Rege al Narniei, Caspian al Zecelea, adevaratul fiu si mostenitor al lui Caspian al Noualea.

In aceeasi clipa, ingenunche si-i saruta mana.

- Ce-nseamna toate astea? Nu inteleg, spuse Caspian.

- Nu stiu cum de nu m-ati intrebat pana acum, spuse doctorul, de ce, desi sunteti fiul lui Caspian al Noualea, nu sunteti Regele Caspian. In afara de Maiestatea voastra, toti stiu ca Miraz este un uzurpator. La inceput nici macar nu pretindea ca ar fi rege: isi spunea regent. Dar, dupa ce a murit mama Maiestatii voastre, Regina cea buna, singurul Telmarinian care a fost bun cu mine, toti marii nobili care il cunoscusera pe tatal Maiestatii voastre au murit sau au disparut. Si nu intamplator. Miraz s-a descotorosit de ei. Belisar si Uvilas au fost omorati cu o sageata, in timpul unei partide de vanatoare; s-a spus ca a fost un accident. Pe cei din familia Passarid i-a trimis unul cate unul sa lupte impotriva uriasilor din nord pana cand au murit toti. Pe Arlian, Erimon si alti doisprezece i-a condamnat pe nedrept la moarte pentru tradare. Pe cei doi frati de la Barajul Castorilor i-a inchis spunand ca sunt nebuni. Dupa care a convins sapte nobili, singurii Telmarinieni carora nu le era frica de mare, sa mearga in cautarea unor noi teritorii dincolo de Oceanul de Est si, asa cum isi dorise, acestia nu s-au mai intors niciodata. Iar cand nu a mai ramas nimeni care sa va sprijine, lingusitorii lui (pe care ii instruise in acest sens) l-au implorat sa devina rege. Si el, fireste, a accceptat.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

- Vrei sa spui ca acum are de gand sa ma omoare si pe mine? intreba Caspian.

- Aproape sigur, raspunse doctorul Cornelius.

- Dar de ce acum? intreba Caspian. De ce nu m-a omorat cu multi ani in urma? Ce rau i-am facut?

- S-a razgandit in privinta Maiestatii voastre din cauza a ceva ce s-a intamplat acum doua ore. Regina a nascut un baiat.

- Nu inteleg ce legatura are asta cu mine, spuse Caspian.

- Cum nu intelegeti! exclama doctorul. Din toate lectiile de istorie si geografie nu ati inteles nici macar atat? Ascultati-ma! Atata vreme cat nu avea copii, nu avea nimic impotriva sa fiti rege dupa moartea lui. Poate ca nu tinea prea mult la Maiestatea voastra, dar prefera sa lase tronul unui nepot, si nu unui strain. Acum, ca are un fiu al lui, o sa vrea ca acesta sa mosteneasca tronul, ii stati in drum. O sa va inlature.

- E chiar atat de rau? intreba Caspian. Chiar ar fi in stare sa ma omoare?

- L-a omorat pe tatal Maiestatii voastre, ii spuse doctorul.

Caspian avu un sentiment straniu, dar nu spuse nimic.

- Va pot spune cum s-a intamplat - zise doctorul. Dar nu acum. Nu mai avem timp.

- Vii cu mine, nu? intreba Caspian.

- Nu indraznesc, raspunse doctorul. V-ar pune si mai tare viata in primejdie. E mai usor sa urmaresti doua persoane decat una singura. Dragul meu Print, dragul meu Rege Caspian, va trebui sa fiti foarte viteaz. Trebuie sa plecati singur si cat mai repede, incercati sa treceti granita din sudul tarii spre curtea Regelui Nain din Archenland. Va va ajuta.

- Si n-o sa te mai vad niciodata? intreba Caspian cu un tremur in glas.

- Sper ca da, dragul meu Rege, spuse doctorul. Ce alt prieten mai am eu in lumea asta in afara de Maiestatea voastra? Si stiu si un pic de magie. Dar pana atunci, sa ne grabim, inainte de a pleca, primiti aceste doua daruri. O punga cu galbeni - ar trebui ca toata averea din acest castel sa fie a Maiestatii voastre. Iar aici este ceva cu mult mai de pret.

Si ii puse in mana ceva ce nu putea vedea, dar care parea sa fie un Sarn.

- Acesta este lucrul cel mai de pret si cel mai sfant din intreaga Narnie. Am trecut prin multe si am facut multe vraji in tinerete ca sa-l gasesc. Este cornul magic al Reginei Susan pe care l-a uitat aici cand a disparut din Narnia la sfarsitul Epocii de Aur. Se spune ca oricine sufla in el va primi un ajutor neobisnuit. Nimeni nu stie cat de neobisnuit. S-ar putea sa aiba puterea sa-i aduca pe Regina Lucy, Regele Edmund, Regina Susan si Regele Peter Magnificul inapoi din trecut, ca sa indrepte lucrurile. Poate ca are puterea sa-l cheme pe insusi Aslan. Luati-l, Maiestatea voastra. Dar sa nu-l folositi decat atunci cand veti avea cu adevarat nevoie. Iar acum grabiti-va, grabiti-va, grabiti-va! Usa de la intrarea in turn, cea de jos, care da in gradina, este deschisa. Acolo va trebui sa ne despartim.

- Pot sa-mi iau calul, pe Luptator? intreba Caspian.

- Are saua pusa si va asteapta in capatul livezii.

In timp ce-au coborat pe scara, Cornelius i-a mai dat in soapta multe sfaturi. Lui Caspian i se facuse inima cat un purice, dar incerca sa tina minte tot ce auzea. Dupa care ajunsera in aerul proaspat din gradina. Doctorul ii stranse mana, iar Regele Caspian al Zecelea alerga la Luptator, care-l intampina cu un nechezat. Parasi astfel castelul stramosilor.

Privind in urma, vazu focuri de artificii in cinstea noului print.

Merse toata noaptea spre miazazi, luand-o pe drumuri mai putin umblate sau prin paduri; dar, dupa ce iesi din tara, n-o mai apuca pe drumuri ascunse. Luptator era la fel de emotionat ca stapanul sau la gandul acestei calatorii neobisnuite, iar Caspian, desi ii dadusera lacrimile atunci cand isi luase ramas-bun de la doctorul Cornelius, se simtea puternic si, intr-un anumit fel, fericit la gandul ca este Regele Caspian, pornit in cautarea aventurii, cu sabia atarnandu-i pe coapsa stanga si cu cornul magic al Reginei Susan pe cea dreapta. Dar cand incepu sa se lumineze si vazu in jur numai paduri necunoscute, tufisuri salbatice si munti albastrui, lumea i se paru mare si ciudata si se simti mic; il cuprinse teama.

De indata ce se lumina, gasi un loc acoperit de iarba in mijlocul unei paduri, unde se opri sa se odihneasca, ii scoase fraul lui Luptator si-l lasa sa pasca; el manca friptura de pui rece si bau putin vin, dupa care adormi pe data. Era dupa-amiaza tirziu cand se trezi. Mai manca putin si porni din nou la drum, tot inspre miazazi, si tot pe drumuri mai putin umblate. Ajunsese acum intr-un loc cu multe dealuri, cu urcusuri si coborasuri. De pe fiecare varf de deal vedea muntii care deveneau tot mai mari si mai intunecosi.

Pe inserat, ajunsese la poalele muntilor, incepu sa bata vantul. Apoi se porni o ploaie torentiala. Luptator era nelinistit; se auzeau tunete. Intrara intr-o padure de pini, intunecoasa si parca fara de sfarsiL ii revenira in minte toate povestile pe care le stia despre paduri, isi aminti ca, la urma-urmei, era Telmarinian, un membru al rasei care taia copaci oriunde putea si care se afla in razboi cu toate salbaticiunile; si chiar daca el poate ca nu era la fel ca majoritatea Telmarinienilor, copacii nu aveau de unde sa stie asta.

Si chiar nu stiau. Vantul se transforma in furtuna, padurea incepu sa urle, crengile copacilor sa trosneasca. Se auzi un zgomot puternic. Un copac cazu chiar in spatele lor.

- Fii calm, Luptator, fii calm! spuse Caspian, mangaindu-si calul pe gat.

Dar si el tremura tot, dandu-si seama ca fusese la un pas de moarte. Fulgera, si un tunet puternic despica parca bolta cereasca deasupra lor. Calul sari intr-o parte si o porni in galop. Caspian era calaret bun, dar nu avu puterea sa-l opreasca. Reusi sa se tina in sa, dar stia ca viata ii atarna acum de un capat de ata. Urma o cursa salbatica. Goneau lasand in urma copac dupa copac in padurea cufundata in bezna, cand, dintr-o data, atat de repede ca nici nu avu timp sa simta durerea (desi il duru) il lovi ceva peste frunte si isi pierdu cunostinta.

Cand isi reveni in simtiri, se trezi intr-o incapere in care ardea focul; avea bratele si picioarele zgariate si-l durea capul. De undeva din apropiere se auzeau voci care vorbeau in soapta.

- Trebuie sa hotaram ce facem cu el inainte sa se trezeasca, spuse una dintre voci.

- Sa-l omoram, spuse o alta. Nu-l putem lasa in viata. O sa ne tradeze.

- Ar fi trebuit sa-l omoram, cand l-am gasit, sau sa-l lasam acolo. Acum nu-l mai putem omori. Nu dupa ce l-am adus aici si i-am bandajat capul. Ar insemna ca ne omoram un oaspete.

- Domnilor, spuse Caspian cu glas stins, mie-mi puteti face orice, dar sper ca veti fi buni cu bietul meu cal.

- Calul tau a disparut inainte de a te gasi noi, spuse prima voce, cam ragusita.

- Nu-l lasa sa te impresioneze cu vorbe frumoase, se auzi a doua voce. Eu unul va spun

- La naiba! exclama a treia voce. Bineinteles ca n-o sa-l omoram. Vino-ti in fire, Sfrederic! Tu ce crezi, Manca-trufe? Ce facem cu el?

- Eu o sa-i dau ceva de baut, spuse prima voce, probabil a lui Manca-trufe.

Caspian vazu o umbra apropiindu-se de pat si simti cum cineva isi strecoara usor un brat pe sub umerii lui - daca era un brat, fiindca, judecand dupa forma, nu era chiar un brat. Chipul care se apleca deasupra lui era si el ciudat. Lui Caspian i se paru ca e foarte paros si zari parca niste pete albe si un nas lung.

„O fi o masca, isi spuse in sinea lui. Sau poate am febra si am halucinatii.'

Simti o cana cu un lichid dulce si fierbinte in dreptul buzelor. Bau. In clipa aceea, cineva inteti focul si incaperea se lumina brusc. Caspian fu atat de socat cand vazu chipul aplecat asupra lui incat de-abia isi opri un strigat. Nu era chipul unui om, ci al unui bursuc; parea mai mare, mai prietenos si mai inteligent decat toti bursucii pe care-i vazuse pana atunci. Si era sigur ca-l auzise vorbind. Vazu ca se afla pe un pat de iarba-neagra, intr-o pestera. Langa foc erau doi oameni micuti, cu barba, mult mai scunzi si mai grasi decat doctorul Cornelius. Isi dadu seama ca sunt pitici adevarati, pitici de odinioara, prin venele carora nu curgea nici o picatura de sange de om. In sfarsit, ii gasise pe Vechii Narnieni! Ameti din nou.

In zilele care urmara afla cum ii cheama pe fiecare. Pe bursuc il chema Manca-trufe; era cel mai batran si cel mai cumsecade dintre cei trei. Piticul care propusese sa-l omoare pe Caspian era un pitic negru (adica un pitic cu barba neagra si par negru, des si aspru ca parul de cal), cam nesuferit. Il chema Sfrederic. Celalalt pitic era un pitic roscovan, cu parul roscat ca blana de vulpe; il chema Bunila.

- Trebuie totusi sa hotaram ce facem cu acest om, spuse Sfrederic in prima seara in care Caspian incepu sa se simta mai bine si putu sa se ridice in capul oaselor si sa vorbeasca. Voi doi credeti ca ati facut un mare bine nelasandu-ma sa-l omor. Iar acum va trebui sa-l tinem prizonier pe viata. Eu unul nu am de gand sa-l las sa plece de aici viu, sa se intoarca la ai lui si sa ne tradeze.

- Stai putin, Sfrederic. De ce trebuie sa vorbesti atat de urat? Nu e vina lui ca s-a izbit cu capul de o piatra chiar la intrarea in pestera noastra. Si mie nu mi se pare ca arata a tradator.

- Bine, dar nici nu m-ati intrebat daca eu vreau sa ma intorc, interveni Caspian. Nu vreau. Eu vreau sa raman cu voi, daca sunteti de acord, fireste. De cand imi doream sa va cunosc!

- Da, o poveste foarte verosimila, mormai Sfrederic. Doar esti Telmarinian si om. E clar ca vrei sa te intorci la ai tai.

- N-as putea sa ma intorc nici dac-as vrea, spuse Caspian. Cand m-am lovit la cap, fugeam de cei de acasa, de teama sa nu ma omoare Regele. Daca m-ati fi omorat, i-ati fi facut un serviciu.

- I-auzi! facu Manca-trufe. Nu mai spune!

- Cum? sari Bunila. Cum adica? Ce-ai facut, omule, de ai reusit sa cazi in dizgratia lui Miraz la varsta ta?

- E unchiul meu, incepu Caspian.

Sfrederic sari in picioare, ducandu-si mana la pumnal.

- Aha! striga. Deci nu numai ca esti Telmarinian, dar, pe deasupra, mai esti si ruda cu cel mai mare dusman al nostru! Daca si-acum mai vreti sa-l lasati in viata inseamna ca sunteti inconstienti!

Si daca Bunila si Bursucul nu i s-ar fi pus in cale, fortandu-l sa se aseze la loc pe scaun, l-ar fi injunghiat pe Caspian pe loc.

- Ce Dumnezeu, Sfrederic, ai de gand sa te controlezi sau nu? il intreba Bunila. Sau vrei sa te punem noi la punct?

Sfrederic promise, bosumflat, ca se va controla, iar ceilalti doi il rugara pe Caspian sa-si spuna mai departe povestea. Dupa ce acesta termina de povestit, urma un moment de tacere.

- Este cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodata, spuse Bunila.

- Mie unuia nu-mi place, zise Sfrederic. Nu stiam ca mai circula inca povesti despre noi printre oameni. Cu cat stiu mai putine despre noi cu atat mai bine. Iar doica aia batrana mai bine si-ar fi tinut gura! Si apoi, povestea cu tutorele, un pitic renegat, ii urasc, ii urasc mai mult decat pe oameni. Ascultati-ma pe mine, asta e semn rau!

- Nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le intelegi, Sfrederic, ii spuse Manca-trufe. Voi, piticii, uitati repede si va schimbati parerea la fel de usor ca oamenii. Eu unul sunt animal; ba mai mult, sunt bursuc. Noi nu ne schimbam parerea prea usor. In noi poti avea incredere. Si va spun ca asta e un semn bun. Il avem aici pe adevaratul Rege al Narniei: un adevarat Rege, care se intoarce la adevarata Narnie. Iar noi, animalele, spre deosebire de pitici, nu am uitat ca in Narnia a fost bine numai atunci cand a fost Rege un fiu al lui Adam.

- Asta-i acum! Manca-trufe, spuse Bunila, doar nu vrei sa le dam tara oamenilor?

- N-am spus asa ceva, raspunse bursucul. Asta nu e tara oamenilor (si cine stie asta mai bine decat mine?), dar este o tara al carei Rege trebuie sa fie un om. Noi bursucii avem atata minte cat sa nu uitam asta. Regele Peter Magnificul nu era om?

- Crezi in povestile astea de demult? il intreba Bunila.

- Ti-am mai spus, noi animalele nu ne razgandim usor, ii raspunse Manca-trufe. Noi nu uitam. Eu cred in Regele Peter Magnificul si in toti ceilalti care au domnit la Cair Paravel cu aceeasi tarie cu care cred in Aslan.

- I-auzi, cu aceeasi tarie, spuse Bunila. Da' cine mai crede in Aslan in zilele noastre?

- Eu, spuse Caspian. Si chiar daca n-as fi crezut in el inainte, as incepe sa cred acum. Acasa, oamenii care radeau cand auzeau de Aslan radeau si cand auzeau de animale cuvantatoare si de pitici. Uneori m-am intrebat si eu daca Aslan exista cu adevarat. Dar m-am intrebat si daca exista creaturi ca voi Si, iata, existati.

- Adevarat, spuse Manca-trufe. Ai dreptate, Rege Caspian. Cata vreme ii esti credincios Vechii Narnii vei fi Regele meu, orice-ar spune ceilalti. Sa traiesti, Maria Ta!

- Mi se face sila, bursucule, mormai Sfrederic. Regele Peter Magnificul si toti ceilalti or fi fost ei oameni, dar erau altfel. Asta este un blestemat de Telmarinian. A vanat animale ca sa se distreze. Nu am dreptate? intreba apoi, adresandu-i-se dintr-o data lui Caspian.

- Ba da. Recunosc, asa e, raspunse Caspian. Dar nu erau animale cuvantatoare.

- E acelasi lucru, spuse Sfrederic.

- Ba nu, interveni Manca-trufe. Stii bine ca nu-i acelasi lucru. Stii bine ca animalele din Narnia sunt acum la fel cu creaturile fara minte din Calormen sau din Telmar. Si sunt si mai mici. Nu seamana cu noi.

Au mai vorbit multa vreme, dar pana la urma au fost de acord ca Regele Caspian sa ramana cu ei. I-au promis chiar ca, de indata ce va putea sa umble din nou, au sa-l duca sa-i vada pe „Ceilalti', cum le spuse Bunila, caci se pare ca in acele tinuturi salbatice traiau inca, ascunse, fel de fel de creaturi din Narnia de-odinioara.

Capitolul 6

VIATA CELOR CARE TRAIAU ASCUNSI

Pentru Caspian urma acum cea mai fericita perioada din viata, intr-o dimineata frumoasa de vara, cand iarba era inca acoperita de roua, porni cu bursucul si cu cei doi pitici prin padure spre o curmatura dintre munti; o luara apoi pe versantii insoriti dinspre miazazi, de unde se puteau vedea taramurile pline de verdeata din Archenland.

- Mai intai o sa mergem la cei Trei ursi grasani, spuse Bunila.

Se oprira intr-un luminis. Aici Manca-trufe batu de trei ori in trunchiul unui stejar batran cu o scorbura mare, acoperit de muschi. Nu raspunse insa nimeni. Batu din nou, si de data asta se auzi o voce adormita dinauntru:

- Pleaca de-aici! E prea devreme.

Dar cand batu a treia oara se auzi un zgomot slab, ca si cand s-ar fi cutremurat un pic pamantul, si se deschise un fel de usa. Dinauntrul stejarului aparura trei ursi bruni, tare grasi, cu ochii mici, carpiti de somn. Dupa ce le povestira de ce au venit (ceea ce dura destul de mult din pricina ca erau inca somnorosi), spusera si ei, ca Manca-trufe, ca Regele Narniei trebuie sa fie un fiu al lui Adam. Il sarutara toti trei pe Caspian, cu boturile lor umede si calde, dupa care ii oferira miere. Lui Caspian nu-i placea mierea fara paine si nici nu prea avea pofta sa manance miere goala dimineata devreme, dar se gandi ca nu ar fi politicos sa-i refuze. Mult timp dupa aceea se simti lipicios.

Mersera apoi mai departe pana cand ajunsera la un crang de fagi inalti. Aici, Manca-trufe incepu sa strige:

- Trancanila! Trancanila! Trancanila!

- Sarind din creanga in creanga, aparu deasupra capetelor lor cel mai frumos veveritoi roscat pe care il vazuse vreodata Caspian. Era mult mai mare decat veveritele obisnuite, care nu puteau vorbi, pe care le zarise uneori in gradina castelului; era aproape cat un terrier si, de indata ce-i vedeai chipul, iti dadeai seama ca poate vorbi, intr-adevar, cel mai greu era sa-l faci sa taca, fiindca trancanea, ca orice veverita, ca o moara stricata, ii spuse bun-venit lui Caspian si-l intreba imediat daca nu vrea o aluna. Baiatul ii multumi. Dar cand Trancanila pleca dupa aluna, Manca-trufe ii sopti la ureche:

- Nu te uita! Intoarce capul! Nu e politicos sa te uiti dupa o veverita cand se duce la locul unde si-a ascuns mancarea. Sa nu creada ca vrei sa afli unde-o tine.

Trancanila se intoarse cu o aluna pe care i-o dadu lui Caspian. Apoi se oferi sa duca mesaje la ceilalti prieteni.

- Fiindca eu pot merge peste tot fara sa ating pamantul, spuse.

Lui Manca-trufe si piticilor li se paru ca este o idee foarte buna si ii dadura lui Trancanila mesaje pentru fel de fel de creaturi cu nume ciudate; ii chemau pe toti sa vina la o petrecere si la sfat pe Pajistea de Dans, peste trei zile, la miezul noptii.

- Sa le spui si celor trei grasani, adauga Bunila. Am uitat sa le spunem.

Urmatoarea vizita fu la cei sapte frati din Padurea Tremuranda. Bunila ii duse din nou pana la curmatura dintre munti si de acolo o luara spre rasarit. Coborara pe versantul dinspre miazanoapte pana cand ajunsera la un loc foarte impunator, cu stanci si brazi, incepura sa mearga mai incet; Caspian simti pamantul zguduindu-i-se sub picioare de parca ar fi batut cineva cu ciocanul undeva in adancuri. Bunila se opri in dreptul unei pietre mari cat capacul unui butoi si batu in ea de trei ori cu piciorul. Dupa mult timp, cineva sau ceva de dedesubt dadu piatra la o parte; prin gaura rotunda si intunecoasa ieseau aburi, iar in mijlocul ei aparu capul unui pitic care semana foarte tare cu Bunila. Urma o lunga discutie. Piticul parea mult mai neincrezator decat fusesera veveritoiul sau ursii grasani; dar, in cele din urma, ii pofti inauntru. Caspian se trezi pe o scara intunecoasa care ducea inauntrul pamantului; cand ajunse jos, vazu ca locul este luminat. Era lumina unui furnal, iar locul era o fierarie, intr-o parte curgea un paraias subteran. Doi pitici lucrau la foaie, un altul tinea pe nicovala, cu un cleste, o bucata de metal inrosit, un al patrulea izbea bucata de metal cu un ciocan, iar alti doi veneau, stergandu-si mainile mici si batatorite de munca de o carpa, in intimpinarea oaspetilor. Le lua destul de mult sa-i convinga ca baiatul nu este un dusman, dar, dupa ce li se explica totul, strigara cu totii:

- Traiasca Regele!

Si le dadura lui Caspian, lui Bunila si lui Sfrederic daruri nobile: camasi din zale, si coifuri, si sabii. Ar fi putut primi si bursucul dac-ar fi vrut, dar le spuse ca el este animal si ca, daca nu-si poate salva pielea cu ghearele si cu dintii, atunci nici nu merita sa si-o salveze. Armele erau facute cu o maiestrie cum Caspian nu mai vazuse niciodata. Accepta bucuros sabia facuta de pitici; pe langa aceasta, vechea lui sabie parea neputincioasa ca o sabie de jucarie. Cei sapte frati (care erau toti pitici roscovani) promisera ca vor veni la serbarea de pe Pajistea de Dans.

Nu departe de acolo, intr-o rapa stancoasa, era pestera celor cinci pitici negri. Acestia il privira suspicios pe Caspian, dar pana la urma cel mai mare dintre ei spuse:

- Daca este impotriva lui Miraz, atunci ne poate fi Rege.

Urmatorul in ordinea varstei intreba:

- Vrei sa mergem noi mai departe, sus in varful stancilor, in locul tau? Locuiesc acolo vreo doi capcauni si o cotoroanta cu care ti-am putea face cunostinta.

- Oh, nu, spuse Caspian.

- Nu, nici eu nu cred ca e cazul, spuse si Manca-trufe. Nu e nevoie sa faceti asta.

Sfrederic nu fu de acord, dar Bunila si bursucul il convinsera pana la urma. Caspian se tot intreba cum se face ca si creaturile ingrozitoare din Vechea Narnie mai aveau urmasi in Narnia de acum.

- Daca o aducem pe zgripturoaica aia, il pierdem pe Aslan de prieten, spuse Manca-trufe dupa ce se departara de pestera piticilor negri.

- Eh, Aslan! facu Bunila, vesel, dar plin de dispret. Mai important este ca m-ati pierde pe mine de prieten.

- Tu crezi in Aslan? il intreba Caspian pe Sfrederic.

- Eu cred in oricine si in orice, raspunse acesta, care reuseste sa-i faca bucati sau macar sa-i alunge din Narnia pe barbarii astia de Telmarinieni blestemati. Oricine sau orice, Aslan sau Vrajitoarea Alba, intelegi?

- Taci din gura, ii spuse Manca-trufe. Nu stii ce vorbesti. Vrajitoarea era mai rea decat Miraz impreuna cu tot neamul lui.

- Ba nu, cu piticii n-a fost rea, il contrazise Sfrederic.

Urmatoarea vizita fu mai placuta. Coborara intr-o vale larga, acoperita de padure, prin care curgea o apa. Malurile erau acoperite de degetei-rosii si trandafiri salbatici, iar in aer zburau sumedenie de albine. O data ajunsi aici, Manca-trufe striga din nou:

- Vifore! Wore!

Dupa scurt timp Caspian auzi zgomot de copite. Zgomotul deveni tot mai puternic pana cand valea incepu sa se cutremere si, in cele din urma, rupand tufisurile, aparura cele mai nobile creaturi pe care le vazuse Caspian vreodata, marele centaur, Worul-din-Vale, cu cei trei fii ai sai. Avea pielea castanie, iar barba care-i acoperea pieptul lat era roscat-aurie. Era profet si cititor in stele, asa ca stia de ce venisera.

- Traiasca Regele! striga. Eu si fiii mei suntem gata de lupta. Cand incepe razboiul?

Pana acum, nici Caspian nici ceilalti nu se gandisera in mod serios la razboi. Se gandisera la cate un atac asupra vreunei ferme a oamenilor sau asupra vanatorilor care se aventurau in aceste tinuturi salbatice din sud. Dar, in general, se gandisera doar sa traiasca mai departe in paduri si in pesteri si sa incerce sa creeze Vechea Narnie in ascuns. Dar vorbele lui Vifor-din-Vale ii pusera serios pe ganduri.

- Vrei sa spui un razboi adevarat, ca sa-l alungam pe Miraz din Narnia? il intreba Caspian.

- Da' ce altceva? intreba centaurul. De ce altceva poarta Maria ta zale si sabie?

- Crezi ca se poate? intreba bursucul.

- Momentul este propice, raspunse Viforul-din-Vale. Asa cum datoria ta este sa tii minte tot ce se intanipla, bursucule, a mea este sa citesc in stele. Tarva si Alambil s-au intalnit in inaltul cerului, iar pe pamant a aparut un alt fiu al lui Adam care ne va fi conducator. Acum este momentul potrivit. Sfatul nostru de pe Pajistea de Dans va trebui sa fie un sfat de razboi.

Spuse totul pe un ton atat de convingator incat nici Caspian, nici ceilalti nu ezitara deloc: acum li se parea ca pot castiga razboiul si erau aproape convinsi ca trebuie sa-l porneasca.

Cum se facuse vremea amiezii, ramasera sa se odihneasca impreuna cu centaurii si mancara din bucatele aduse de acestia: placinte din faina de ovaz, mere, ierburi, vin si branza.

Urmatorul loc unde trebuia sa mearga era destul de aproape, dar fura nevoiti sa faca un lung ocol pentru a nu trece printr-un tinut locuit de oameni. Ajunsera de-abia dupa-amiaza tarziu in campie. Aici, Manca-trufe se apropie de o gaura dintr-o movila acoperita de iarba de unde iesi ultimul lucru la care s-ar fi asteptat Caspian: un soarece vorbitor. Era, desigur, mai mare decat un soarece obisnuit, avea peste treizeci de centimetri cand se ridica pe labele din spate, iar urechile ii erau la fel de lungi (desi mai late) ca ale unui iepure, il chema Pispirici si era un soarece vesel si viteaz. Purta o floreta micuta si avea mustatile lungi si rasucite.

- Sire, suntem doisprezece, spuse facand o plecaciune gratioasa. Oamenii mei sunt la dispozitia Maiestatii voastre.

Caspian de-abia se putu abtine sa nu pufneasca in ras; toti oamenii lui incapeau cu usurinta intr-un cos de rufe pe care-l puteai cara apoi in spate.

Ar dura prea mult sa va insir toate creaturile pe care le-a cunoscut Caspian in ziua aceea: cartita lopatareasa, cei trei dintosi (care erau bursuci ca Manca-trufe), iepurele Camillo si ariciul Porc-cu-tepi. In cele din urma, se oprira langa o fantana de la marginea unei poieni acoperite de iarba si marginite de ulmi inalti; soarele se pregatea sa apuna, margaretele isi inchideau petalele, iar ciorile zburau spre cuiburi sa se culce. Aici mancara din merindele pe care le adusesera cu ei, iar Bunila isi aprinse pipa (Sfrederic nu fuma).

- Acum, spuse bursucul, dac-am reusi sa trezim spiritul acestor copaci si al acestei fantani, s-ar zice ca a fost cu adevarat o zi plina de succes.

- Si nu putem? intreba Caspian.

- Nu, ii raspunse Manca-trufe. Nu avem nici o putere asupra lor. De cand au venit aici oamenii si au inceput sa taie padurile si sa murdareasca apele, driadele si naiadele au cazut intr-un somn adanc. Cine stie daca se vor mai trezi vreodata? Este o pierdere grea pentru noi. Telmarinienilor le este foarte teama de paduri si, daca ar vedea copacii miscandu-se furiosi, ar lua-o ingroziti la goana si nu s-ar mai intoarce in Narnia.

- Ce imaginatie aveti voi, animalele! se minuna Bunila, care nu credea in lucruri de felul asta. Da' de ce numai copacii si apele? N-ar fi si mai interesant daca si pietrele ar incepe sa-l pocneasca pe batranul Miraz?

Bursucul mormai ceva in sinea lui, dupa care se facu liniste. Caspian aproape ca adormise cand i se paru ca aude o melodie venind din adancul padurii din spatele lui. Se gandi ca viseaza si adormi la loc. Dar, de indata ce-si lipi urechea de pamant, simti sau auzi (nu-si putu da prea bine seama) ritm de tobe. Se ridica. Ritmul se auzi mai slab, dar incepu sa se auda din nou melodia, de data asta mult mai clar. Pareau sa fie fluiere; il vazu pe Manca-trufe stand in capul oaselor si privind fix spre padure. Luna lumina puternic. Caspian dormise mai mult decat crezuse. Muzica se apropia tot mai tare, o melodie salbatica si totusi dulce; se auzeau si pasi usori, in cele din urma, iesira din padure, dansand in lumina lunii, niste fapturi pe care Caspian incercase mereu sa si le imagineze. Nu erau mai inalte decat piticii, dar erau mult mai subtiri si mai gratioase. Aveau cornite, iar capul le era acoperit de bucle. Partea de sus a trupului le stralucea goala in lumina palida si aveau picioare si copite de tap.

- Fauni! striga Caspian sarind in picioare.

Intr-o clipa se trezi inconjurat de acestia. Nu-i trebui prea mult timp sa le povesteasca tot ce se intamplase; il acceptara pe data. Caspian se trezi dansand cu ei. Incepu sa danseze si Bunila, mai greoi si mai zmucit, si chiar si Manca-trufe sarea si topaia cat putea el de bine. Numai Sfrederic ramase pe loc, urmarind totul de pe margine. Faunii dantuiau in jurul lui Caspian in ritmul fluierelor de trestie. Chipurile ciudate ale faunilor, triste si vesele in acelasi timp, erau toate intoarse spre el. Zeci de fauni, Mentius si Obentinus, Dumnus, Voluns, Voltinus, Girbius, Nimienus, Nausus si Oscuns. Trancanila ii anuntase pe toti.

Cand se trezi a doua zi dimineata, Caspian se intreba daca nu cumva fusese totul un vis; dar in iarba se vedeau urme de copite.

Capitolul 7

VECHEA NARNIE ESTE IN PERICOL

Locul unde se intalnisera cu faunii era, desigur, Pajistea de Dans; Caspian si prietenii lui ramasera aici pana la marele sfat. Dormira sub cerul instelat, baura numai apa de la fantana si mancara numai alune si fructe salbatice; toate acestea erau ceva neobisnuit pentru Caspian, deprins sa doarma in patul lui cu asternut de matase, intr-o incapere plina de tapiserii, la castel, sa manance din farfurii de aur si de argint, cu servitori gata sa-i indeplineasca si cea mai mica dorinta. Dar nu se simtise niciodata atat de bine ca acum. Nu dormise niciodata mai bine, iar mancarea nu i se paruse nicicand mai gustoasa, incepu sa se simta mai puternic si sa capete un aer regesc.

Cand sosi noaptea cea mare si cand incepura sa vina pe furis toti supusii lui, cate unul, cate doi, cate trei ori in grupuri de cate sase-sapte, ii crescu inima de bucurie vazand cat sunt de multi si auzindu-le urarile. Erau pe pajiste toti cei pe care-i cunoscuse deja: ursii grasani, piticii roscovani si piticii negri, cartitele si bursucii, iepurii si aricii. Erau si unii pe care nu-i mai vazuse pana atunci: cinci satiri roscati ca niste vulpi, intreg contingentul de soareci vorbitori, inarmati pana-n dinti, mergand in ritmul unei trompete, cateva bufnite si batranul corb din Cor-biceni. La urma de tot (lasandu-l pe Caspian cu gura cascata) sosi, impreuna cu centaurii, un urias micut, dar adevarat, Strica- Vreme din Dealul Mortii, care ducea in spinare un cos plin de pitici ametiti, care-i acceptasera oferta sa-i care in spate pana acolo, dar care acum tare se mai caiau, dorindu-si sa fi venit pe jos. Ursii grasani erau nerabdatori sa inceapa ospatul, vrand sa amane sfatul pentru mai tirziu, eventual pana a doua zi. Pispirici si soarecii lui venira cu ideea ca ospatul si sfatul mai puteau astepta in timp ce ei il ataca pe Miraz chiar in noaptea aceea. Trancanila si celelalte veverite spusera ca pot vorbi si manca in

acelasi timp, asa ca propuse ca ospatul sa se tina impreuna. Cartitele spusera c-ar fi bine sa sape niste transee in jurul pajistii inainte de orice. Faunii credeau ca ar fi mai bine sa inceapa cu un dans solemn. Batranul corb, care era de acord cu ursii grasani ca n-ar fi bine sa tina sfatul inaintea ospatului, ceru permisiunea sa tina o scurta cuvantare. Dar Caspian, centaurii si piticii au vrut neaparat sa aiba loc un adevarat sfat de razboi inainte de orice altceva. Dupa ce reusira sa-i convinga pe toti sa se aseze pe jos in cerc si sa faca liniste, si dupa ce il convinsera si pe Trancanila (cu greu) sa nu mai alerge incoace si incolo spunand „Liniste, liniste toata lumea, Regele vrea sa va vorbeasca!', se ridica in picioare, putin emotionat, Caspian.

- Narnieni! incepu, dar nu apuca sa spuna mai mult, fiindca in aceeasi clipa iepurele Camillo spuse:

- Psst! E un om undeva prin apropiere.

Erau cu totii animale salbatice, stiau ce inseamna sa fii vanat, asa ca ramasera nemiscati ca niste statui, isi intoarsera nasul in directia in care aratase Camillo.

- Miroase a om, dar parca nu e chiar om, spuse Manca-trufe in soapta.

- Se apropie, spuse Camillo.

- Doi bursuci si voi, cei trei pitici de acolo, luati-va arcurile si iesiti-i in intampinare, spuse Caspian.

- Ii venim noi de hac, spuse un pitic negru pregatindu-si arcul si sageata.

- Daca e singur sa nu-l omorati, le spuse Caspian. Prindeti-l viu.

- De ce? intreba Piticul.

- Faceti ce vi se spune, zise centaurul Viforul-din-Vale.

Ramasera toti nemiscati in timp ce doi bursuci si trei pitici se furisara spre copacii din partea de nord-vest a Pajistii. Rasuna apoi o voce aspra de pitic:

- Stop! Cine-i acolo?

Se auzi o saritura si, o clipa mai tarziu, o voce pe care Caspian o cunostea prea bine:

- Fiti linistiti, nu sunt inarmat. Legati-mi mainile daca vreti, preavrednici bursuci, dar fara sa mi le muscati. Vreau sa vorbesc cu Regele.

- Doctorul Cornelius! striga Caspian bucuros si fugi sa-si intampine tutorele.

Toti ceilalti se stransera in jurul lor.

- Pfui! facu Sfrederic. Un pitic renegat. Un jumi-juma. Sa-i tai capul cu sabia?

- Taci din gura, Sfrederic! spuse Bunila. Nu e el vinovat pentru ce au facut stramosii lui.

- Acesta este prietenul meu cel mai bun, cel care mi-a salvat viata, spuse Caspian. Cui nu-i place de el e liber sa plece. Draga doctore, ce bine imi pare ca te vad. Da' cum ai reusit sa ne gasesti?

- Cu ajutorul magiei, Maiestate, raspunse doctorul, gafaind inca. Dar acum nu avem timp sa vorbim despre asta. Trebuie sa fugim de aici imediat. Ati fost tradati, si Miraz este pe urmele voastre. Pana maine la amiaza veti fi inconjurati.

- Tradati? intreba Caspian. De cine?

- De un alt pitic renegat, sunt sigur, spuse Sfrederic.

- De calul Maiestatii voastre, Luptator, raspunse Doctorul Comelius. Bietul animal nu si-a dat seama ce face. Cand v-ati lovit si-ati cazut, s-a intors la grajd, la castel. Si asa s-a aflat ca ati fugit. Eu unul m-am facut nevazut, fiindca nu voiam sa fiu interogat in camera de tortura a lui Miraz. Stiam unde sunteti, vazusem in bolul meu de cristal. Toata ziua - asta era alaltaieri - i-am vazut pe oamenii lui Miraz cautand prin padure. Ieri am aflat ca armata a plecat pe urmele Maiestatii voastre. Ma tem ca unii dintre piticii aaa pur-sange nu prea stiu sa se ascunda in padure, cum m-as fi asteptat. Ati lasat urme peste tot. Ati umblat cu mare nebagare de seama. In orice caz, Miraz si-a dat seama ca Vechea Narnie nu e chiar atat de moarta cum sperase, si a pornit la atac.

- Ura! se auzi un glas ascutit de undeva de la picioarele doctorului. Lasati-i sa vina! Nu va cer decat sa ma lasati pe mine si pe oamenii mei sa incepem lupta.

- Ce-i asta? intreba doctorul Cornelius. Aveti cosasi sau tantari in armata, Maiestate?

Se apleca si, dupa ce privi atent prin ochelari, pufni in ras.

- Pe legea mea, spuse, e un soarece. Senior Soarece, mi-ar face placere sa ne cunoastem mai bine. Ma bucur ca am onoarea sa cunosc un animal atat de curajos.

- Iti voi fi prieten, inteleptule, spuse Pispirici. Iar orice pitic sau urias din aceasta armata care nu-ti vorbeste cum se cuvine va avea de-a face cu sabia mea.

- N-avem timp de prostii, spuse Sfrederic. Ce facem? Ramanem aici si luptam sau fugim?

- Sa luptam daca e nevoie, spuse Bunila. Numai ca nu suntem gata de lupta, iar acesta nu este un loc bun pentru aparare.

- N-as vrea sa fugim, spuse Caspian.

- Ascultati-l! Ascultati-l! strigara ursii grasani. Stam pe loc orice-ar fi. Nu fugim nicaieri inainte de ospat. Si nici prea curand dupa-masa.

- Cei care fug la inceput nu sunt intotdeauna cei care fug in cele din urma, spuse centaurul. De ce sa lasam inamicul sa aleaga el locul bataliei in loc sa-l alegem noi? Haideti sa gasim un loc strategic.

- E o idee inteleapta, Maiestate, e o idee inteleapta, spuse Manca-trufe.

- Da' unde sa mergem? intrebara mai multe voci.

— Maiestate, spuse doctorul Cornelius, si voi toate celelalte fapturi, eu cred ca ar trebui sa fugim spre rasarit, de-a lungul apei, spre padurea cea mare. Telmarinienilor nu le place zona aceea deloc. Le-a fost intotdeauna frica de mare si de tot ceea ce-ar putea veni dinspre mare. De aceea au lasat sa creasca intr-acolo asa de multi copaci. Daca e adevarat ce se povesteste, vechiul Cair Paravel se inalta undeva pe langa gura de varsare a fluviului. Toata acea regiune le este ostila dusmanilor. Trebuie sa mergem la Movila lui Aslan.

- Movila lui Aslan? intrebara mai multe voci. Nu stim despre ce vorbesti.

- E o movila uriasa, in Padurea cea Mare. A fost ridicata de Narnieni in vremurile de odinioara pe un loc magic, unde se afla pe vremuri - si poate se mai afla si in zilele noastre - o Piatra magica, in interiorul movilei sunt galerii si pesteri; Piatra se afla in pestera din centru. Este loc pentru toate proviziile, iar aceia dintre noi care au nevoie de o ascunzatoare si sunt obisnuiti cu viata in subteran pot locui in pesteri. Ceilalti pot ramane in padure. Daca e nevoie, ne putem retrage cu totii (cu exceptia acestui vrednic urias) in interiorul Movilei, unde suntem la adapost de orice primejdie, in afara de foamete.

- E bine ca avem un intelept printre noi, spuse Manca-trufe.

Dar Bunila mormai pe sub mustata:

- Aiureli! Conducatorii nostri ar face mai bine sa se gandeasca in primul rand la mancare si la arme, nu la povesti de adormit copiii.

Dar fura toti de acord cu propunerea lui Cornelius si chiar in seara aceea, o jumatate de ora mai tarziu, o luara din loc. Inainte de rasaritul soarelui erau la Movila lui Aslan.

Era un loc cu adevarat impresionant, un deal verde asezat pe un alt deal, acoperit de copaci; o intrare mica si joasa ducea spre interiorul dealului. Tunelurile din interior erau un adevarat labirint, cu peretii si acoperisul din pietre netede, iar pe pietre Caspian zari in lumina palida litere ciudate si desene in care aparea mereu un leu. Totul parea sa apartina unor vremuri si mai indepartate decat vremurile despre care ii povestise doica lui.

Dupa ce si-au asezat tabara in interiorul si in jurul Movilei, nenorocirile incepura sa se tina lant. Oamenii Regelui Miraz le gasira curand noua ascunzatoare si armata sosi la marginea padurii. Si, cum se intampla adesea, inamicul se dovedi a fi mai puternic decat crezusera. Lui Caspian i se stranse inima vazand sosind companie dupa companie. Si chiar daca oamenilor lui Miraz le era frica sa intre in padure, le era si mai teama de Miraz; condusi de chiar Regele lor, avansara pana in adancul padurii. Uneori ajungeau chiar pana la Movila. Caspian si ceilalti conducatori fura nevoiti sa porneasca la atac in camp deschis de mai multe ori. Luptara zi dupa zi, uneori chiar si dupa caderea intunericului, dar armata lui Caspian avea pierderi mari.

Intr-una din nopti, dupa o zi cat se poate de grea, in care plouase torential, vremea deveni brusc geroasa, in dimineata aceea, Caspian pusese la cale ceea ce ar fi trebuit sa fie cea mai importanta batalie si toti isi pusesera mari sperante in ea. Caspian impreuna cu majoritatea piticilor urmau sa atace flancul drept al armatei Regelui Miraz in zori, iar in toiul luptei, uriasul Strica-Vreme impreuna cu centaurii si cu cele mai fioroase animale urmau sa atace din alta directie, incercand sa rupa flancul drept de restul armatei Regelui. Dar esuasera. Nimeni nu-l avertizase pe Caspian (fiindca nimeni nu-si mai amintea) ca uriasii nu sunt prea destepti. Bietul Strica-Vreme, desi era curajos ca un leu, era un adevarat urias in ce priveste istetimea. Nu atacase nici la momentul potrivit, nici din directia potrivita; oamenii lui si cei din grupul lui Caspian avura de suferit. Armata dusmanului n-a suferit pierderi prea mari. Cel mai buni dintre ursi fusese lovit rau, un centaur era grav ranit si mai toti sangerau. Amarati, se tarara sub copacii din care picura inca apa sa-si manance cina saraca.

Cel mai necajit dintre toti era uriasul Strica-Vreme. Stia ca fusese vina lui. Statea tacut, cu lacrimi mari siroindu-i pe obraji, de unde cadeau apoi cu zgomot peste locul unde dormeau soarecii, care tocmai incepusera sa se usuce si sa se mai incalzeasca. Acestia sarira cu totii in picioare, scotandu-si apa din urechi si storcandu-si paturile. Cu glasurile lor micute, dar rasunatoare il intrebara pe urias daca nu i se pare ca sunt si-asa destul de uzi. Zgomotul ii trezi si pe ceilalti care le amintira soarecilor ca fusesera inrolati cercetasi, nu cantareti si le spusera sa faca liniste. Iar uriasul pleca de acolo in varful picioarelor undeva unde sa-si poata vedea de amaraciunea lui in tihna; dar pe drum calca pe cineva pe coada (i s-a spus mai tarziu ca un vulpoi) si se alese cu o muscatura. Astfel incat acum era furioasa toata lumea.

In incaperea scunda si magica din inima Movilei, Regele Caspian, Cornelius, bursucul, Sfrederic si Bunila tineau sfat. Acoperisul era sustinut de stalpi grosi si vechi, in centru era Piatra - o Masa de Piatra, crapata chiar la mijloc, pe care se mai zarea ceea ce fusese odinioara un text; dar secole de vant, ploi si zapezi il stersesera de mult, de pe vremea cand Masa de Piatra era in varful dealului, iar Movila nu fusese inca ridicata deasupra ei. Nu foloseau Masa si nici nu stateau in jurul ei: era prea magica sa o foloseasca pentru lucruri banale. Stateau pe niste busteni, in jurul unei mese din lemn pe care se afla o lampa din argila care le lumina chipurile palide si arunca umbre lungi pe pereti.

- Daca Maiestatea voastra doreste sa sufle in corn, spuse Manca-trufe, cred ca a sosit momentul sa o faca.

Caspian le spusese despre acest obiect pretios cu cateva zile inainte.

- E adevarat ca ne aflam la mare stramtoare, raspunse Caspian. Dar mi-e greu sa-mi dau seama daca situatia este cu adevarat suficient de rea. Ce ne facem daca o sa ne gasim la si mai mare stramtoare mai tarziu, dupa ce ne vom fi folosit de corn?

- Daca gandim asa, spuse Sfrederic, inseamna ca Maiestatea voastra n-o sa-l foloseasca niciodata sau numai atunci cand va fi prea tarziu.

- De acord, spuse doctorul Cornelius.

- Tu ce crezi, Bunila? intreba Caspian.

- Dinspre partea mea, raspunse piticul roscovan, care ascultase pana atunci complet indiferent, Maiestatea voastra poate sufla in corn cand vrea. Stiti ca pentru mine Cornul, piatra aceea de acolo, Regele Peter Magnificul ori Leul Aslan sunt toate cai verzi pe pereti. Tot ce vreau sa va rog este sa nu le spuneti ostenilor nimic despre asta. N-are rost sa le dati sperante ca vor primi cine stie ce ajutor magic, fiindca vor fi (dupa parerea mea) cu siguranta dezamagiti.

- Atunci, in numele lui Aslan, voi sufla in cornul Reginei Susan, spuse Caspian.

- Mai este un lucru, Sire, pe care poate ar trebui sa-l facem mai intai, spuse doctorul Cornelius. Nu stiu sub ce forma vom primi ajutor. S-ar putea sa vina insusi Aslan de peste mare. Eu cred insa ca mai degraba vor veni Regele Peter Magnificul si ceilalti regi si regine. Oricine-ar veni, insa, nu e sigur ca vom primi ajutor chiar aici, in acest loc

- Adevar grait-a gura ta, il intrerupse Bunila.

- Eu cred, continua inteleptul, ca ei - sau el - vor veni intr-unul din locurile stravechi ale Narniei. Locul acesta, unde ne aflam acum, este cel mai vechi si cel mai magic, de aceea cred ca exista sanse sa primim un raspuns chiar aici. Dar mai exista inca doua locuri. Unul este la Felinar, in susul apei, la vest de Barajul Castorilor, unde povestea spune ca au aparut prima data copiii care au devenit apoi regi. Celalalt este jos, la locul unde se varsa fluviul in mare, acolo unde se ridica odinioara castelul Cair Paravel. Daca vine insusi Aslan, atunci probabil ca acolo ar trebui sa-l asteptam; toate povestile spun ca el este fiul marelui imparat de peste Mare. Cred c-ar trebui sa trimitem mesageri in ambele locuri, si la Felinar, si pe tarm, sa-i sau sa-l intampine.

- Exact cum ma asteptam, mormai Bunila. Prima realizare a acestei nebunii este ca, in loc sa ne aduca ajutor, ne lasa cu doi oameni in minus.

- La cine te-ai gandit c-ar putea sa mearga, doctore Cornelius? il intreba Caspian.

- Veveritele sunt cele mai pricepute, pot trece pe langa inamic fara a fi prinse, spuse Manca-trufe.

- Toate veveritele noastre (si n-avem prea multe), spuse Sfrederic, sunt cam aeriene. Singurul in care as avea incredere este Trancanila.

- Bine, il trimitem pe Trancanila, spuse Regele Caspian. Cine sa fie al doilea mesager? Stiu ca ai vrea sa mergi, Manca-trufe, dar nu esti destul de rapid. Nici tu, doctore Cornelius.

- Eu nu vreau sa merg, spuse Sfrederic. Cu toti oamenii si cu toate animalele astea prin preajma, trebuie sa ramana si un pitic aici, sa fim siguri ca piticii sunt tratati corect.

- Fir-ar sa fie de treaba! striga Bunila furios. Asa se vorbeste cu Regele? Trimite-ma pe mine, Maiestate. Eu merg.

- Bine, dar parca spuneai ca nu crezi in corn, spuse Caspian.

- Chiar nu cred, Maiestate. Dar ce legatura are asta? Mi-e totuna daca mor alergand dupa verzi si uscate sau daca mor aici. Esti Regele meu. Stiu care e diferenta intre a da un sfat si a primi un ordin. Eu ti-am dat un sfat, dar acum a sosit vremea ordinelor.

— Nu voi uita asta niciodata, Bunila, spuse Caspian. Chemati-l pe Trancanila, unul dintre voi. Cand sa suflu in corn?

- Eu as astepta rasaritul soarelui, Maiestate, spuse doctorul Cornelius. In cazurile de magie alba, e mai bine.

Trancanila sosi in cateva minute si i se spuse ce are de facut. Fiind, ca multe veverite si veveritoi, plin de curaj, energie, entuziasm si rautate (ca sa nu spunem ingamfare), de indata ce auzi ce are de facut vru sa si plece. Au hotarat ca el sa mearga la Felinar, iar Bunila sa mearga la gura de varsare a fluviului, care era mai aproape. Mancara ceva in mare graba, dupa care pornira la drum. Regele, bursucul si Cornelius le multumira si le urara mult noroc.

Capitolul 8

CUM AU PLECAT DE PE INSULA

Asa ca, spuse Bunila (care, dupa cum v-ati dat probabil seama, era cel care le spusese povestea celor patru copii, asezati in iarba, in ceea ce mai ramasese din sala cea mare a castelului), mi-am pus un codru de paine in buzunar, am lasat toate armele cu exceptia pumnalelor si am pornit-o, devreme in zori, spre padure. Ma furisam printre copaci de multe ore cand am auzit un sunet cum nu mai auzisem vreodata. N-am sa-l pot uita niciodata. Se umpluse intreg vazduhul. Era un zgomot puternic ca un tunet, dar dura mult mai mult; era placut ca o melodie care pluteste deasupra unei ape, dar atat de puternic ca se cutremura padurea. Si atunci mi-am zis in sinea mea: „Daca asta nu e cornul, atunci eu sunt iepure'. O clipa mai tarziu m-am intrebat de ce nu suflase pana atunci

- Cat era ceasu'? il intreba Edmund.

- Era intre noua si zece, spuse Bunila.

- Exact cand eram noi la gara! spusera copiii, privindu-se cu ochi stralucitori.

- Continua, te rog, ii spuse Lucy piticului.

- Cum va spuneam, m-am intrebat de ce de-abia atunci, dar mi-am vazut de drum. Am mers toata noaptea, dar, cand aproape se luminase de zi azi-dimi-neata, n-am avut minte nici cat un urias si am luat-o, la risc, pe o scurtatura, drept peste camp. Si am fost prins. Nu de armata, ci de un batran nebun si ingamfat care pazeste un castel micut, ultimul bastion al lui Miraz dinspre plaja. Cred ca nu e nevoie sa va spun ca n-a reusit sa afle nimic de la mine, dar era destul ca sunt pitic. Norocul meu a fost ca batranul era si prost, si fudul. Oricine in locul lui m-ar fi omorat pe loc. Dar el a vrut neaparat o executie in stil mare, sa ma duca „la stafii' cu toata ceremonia de rigoare. Si tocmai atunci aceasta tanara domnita (arata spre Susan) trage cu arcul - si, dati-mi voie sa va spun, trage bine-asa ca iata-ma aici cu voi. Fara armura, fiindca mi-au luat-o, fireste.

Tacu si-si umplu din nou pipa.

- Dumnezeule mare! facu Peter. Deci cornul, cornul tau, Su, ne-a smuls de pe banca de pe peron ieri dimineata! Aproape ca nu-mi vine sa cred. Si totusi, totul se potriveste.

- Nu vad de ce sa nu poti crede, spuse Lucy, de vreme ce crezi in magie. Nu sunt atatea povesti despre oameni care au trecut dintr-o lume in alta? Spre exemplu, cand magicianul din O mie si una de nopti cheama o djin, aceasta trebuie sa vina. Nimeni nu se intreaba de unde vine.

- Acum stim ce simte o djin, spuse Edmund razand. E putin cam neplacut sa stii ca poti fi chemat asa, de oriunde. E mai rau decat sa fii la cheremul telefonului, cum spune tata.

- Bine, dar noi vrem sa fim aici, nu? Daca ne cheama Aslan, spuse Lucy.

- Pana una-alta, spuse piticul, ce ar trebui sa facem mai intai? Cred ca mai bine ma intorc la Regele Caspian si-i spun ca n-a sosit nici un ajutor.

- Nici un ajutor? intreba Susan. Uite-l. Am venit.

- Da, ma rog sigur. Vad ca ati venit, spuse piticul, a carui pipa parea sa se fi infundat (sau, in orice caz, el parea foarte ocupat sa o curete). Dar adica

- Nu ti-ai dat inca seama cine suntem? striga Lucy. Esti un prost.

- Banuiesc ca sunteti cei patru copii din povestile de odinioara, spuse Bunila. Si-mi pare bine ca v-am cunoscut. Fara indoiala, e foarte interesant. Dar fara suparare, ezita el din nou.

- Spune ce ai de spus, zise Edmund.

- Bine, da' fara suparare, spuse Bunila. Stiti, Regele si Manca-trufe si doctorul Cornelius se asteptau la Intelegeti ce vreau sa spun, la ajutor. Cred ca isi imaginau ca sunteti mari luptatori. Dar asa ne plac foarte mult copiii, dar, acum, in timp de razboi sunt sigur ca intelegeti ce vreau sa spun.

- Vrei sa spui ca nu suntem buni de nimic, striga Edmund, rosu la fata.

- Va rog mult, nu va suparati, il intrerupse piticul. Va asigur, micutii mei prieteni

- E putin cam mult ca unul ca tine sa ne faca micuti, spuse Edmund sarind in picioare. Banuiesc ca nu crezi ca noi am castigat Batalia de la Beruna? Ei bine, poti spune ce vrei despre mine, eu stiu

- N-are rost sa ne iesim din fire, spuse Peter. Hai sa-i dam o armura noua si sa ne gasim si noi armuri jos, in tezaur. Mai vorbim dupa aceea.

- Nu inteleg, incepu Edmund.

Dar Lucy ii sopti la ureche:

- N-ar fi mai bine sa facem ce ne spune Peter? El este Regele cel mare. Si cred ca i-a venit o idee.

Asa ca Edmund fu si el de acord si, la lumina lanternei lui, coborara toti, impreuna cu Bunila, in intunericul rece al minunatului tezaur acoperit de praf.

Piticului incepura sa-i sticleasca ochii la vederea bogatiilor care se aflau pe rafturi (desi trebuia sa se ridice pe varfuri sa poata vedea) si mormai in sinea lui:

- Sfrederic nu trebuie sa vada asta niciodata, niciodata.

Ii gasira repede o camasa de zale, sabie, coif, arc si o tolba cu sageti, toate micute. Coiful era din arama, impodobit cu rubine, iar manerul sabiei era suflat in aur, Bunila nu mai vazuse si nici nu mai purtase asemenea bogatii in viata lui. Isi pusera si copiii camasi din zale si coifuri; gasira o sabie si un scut pentru Edmund si un arc pentru Lucy. Susan si Peter aveau la ei, fireste, darurile, in timp ce urcau pe scara, cu zalele zanganind, aratand si simtindu-se tot mai Narnieni si tot mai putin elevi de scoala, cei doi baieti ramasera in urma, sa puna ceva la cale. Lucy il auzi pe Edmund spunand:

- Nu, lasa-ma pe mine! O sa fie si mai rusinos pentru el daca-l inving. Iar daca pierd, va fi o rusine mai mica pentru noi.

- Bine, Ed, spuse Peter.

Cand ajunsera sus la lumina zilei, Edmund se intoarse spre pitic si-i spuse foarte politicos:

- As vrea sa te rog ceva. Copiii nu au prea des ocazia sa intalneasca mari luptatori ca tine. Vrei sa te duelezi cu mine? Ar fi foarte dragut din partea ta.

- Dar, baiete, spuse Bunila, sabiile astea sunt ascutite.

- Stiu, spuse Edmund. N-o sa ma apropii prea tare de tine, iar tu esti suficient de priceput sa-mi iei sabia fara sa ma ranesti.

- E un joc periculos, spuse Bunila. Dar daca vrei cu tot dinadinsul, bine.

Cele doua sabii fura scoase din teaca intr-o clipa, iar ceilati trei copii sarira de pe podium, urmarind duelul. Si chiar aveau ce urmari. Nu era un duel stupid, cu sabii, cum sunt cele pe care le vedeti la teatru. Nu era nici ca duelurile cu florete, pe care poate le-ati vazut vreodata. Acesta era un duel adevarat. Cel mai important lucru este sa incerci sa lovesti picioarele adversarului, fiindca sunt singura parte care nu este aparata de armura. Iar cand incearca el sa te loveasca la picioare, sari astfel incat sa loveasca sub ele. Acest lucru il avantaja pe pitic fiindca Edmund, fiind putin mai inalt, trebuia sa stea mereu un pic aplecat. Nu cred ca Edmund ar fi avut vreo sansa daca s-ar fi duelat cu Bunila cu douazeci si patru de ore mai devreme. Dar aerul din Narnia incepuse sa-si faca efectul asupra lui, asa ca ii venira in minte toate luptele de odinioara, iar bratele si degetele incepura sa-si recapete iscusinta de altadata. Era din nou Regele Edmund. Cei doi luptatori sareau in cerc, dand o lovitura dupa alta, iar Susan (careia nu-i placusera asemenea lucruri niciodata) striga:

- Te rog, fii atent!

Atunci, atat de repede incat nimeni n-ar fi putut vedea cand s-a intamplat (daca nu s-ar fi priceput, ca Peter), Edmund isi roti sabia in aer din incheietura mainii, piticului ii zbura sabia si incepu sa-si frece mana ca dupa o lovitura cu batatorul de cricket.

- Sper ca nu te-am ranit, micutul meu prieten? intreba Edmund, gafaind usor in timp ce-si punea sabia in teaca.

- Inteleg, spuse Bunila pe un ton sec. Stii o smecherie pe care eu n-am invatat-o.

- Exact, interveni Peter. Chiar si cel mai bun spadasin din lume poate fi invins cu o smecherie pe care n-a invatat-o. Cred ca ar fi corect sa-i dam lui Bunila inca o sansa. Vrei sa te iei la intrecere cu sora mea, la tras cu arcul? La trasul cu arcul nu sunt smecherii.

- Aha, inteleg, va arde de glume, spuse piticul. Ce, eu n-am vazut cum trage, azi-dimineata? Dar, ca sa nu ziceti, o sa-ncerc.

Vorbise pe un ton aspru, dar incepusera sa-i sclipeasca ochii, fiindca era un arcas renumit printre ai lui.

Iesira cu totii in curte.

- Care sa fie tinta? intreba Peter.

- Cred ca marul acela, de pe creanga care atarna deasupra zidului, ar fi o tinta buna, propuse Susan.

- Perfect, copila mea, spuse Bunila. Cel galben de langa mijlocul boltii?

- Nu, nu acela, spuse Susan. Cel rosu de deasupra, cel de deasupra parapetului.

Piticul fu dezamagit.

- Arata mai degraba a cireasa decat a mar, mormai el, dar nu spuse nimic cu voce tare.

Dadura cu banu' sa vada cine trage primul (spre marea mirare a lui Bunila, care nu mai vazuse asa ceva) si Susan pierdu. Urmau sa traga de pe ultima treapta a scarii care ducea din sala mare in curte. Fu clar pentru toti, din modul in care piticul isi lua pozitia si-si pregati arcul, ca se pricepe.

Arcul zbarnai. Piticul trasese excelent. Marul cel micut se cutremura cand sageata trecu pe langa el; cazu o frunza, plutind in aer.

Fu apoi randul lui Susan sa mearga pe scara si sa-si pregateasca arcul. Nu-i facea placere sa lupte impotriva piticului; nu pentru ca s-ar fi temut ca n-o sa nimereasca marul, ci pentru ca era atat de buna la inima incat ii era mila sa invinga pe cineva care mai fusese invins o data. Piticul o urmarea atent cum isi aranjeaza sageata. O clipa mai tarziu, auzira o bufnitura usoara; marul cazu in iarba cu sageata lui Susan infipta in el.

- Bravo, Su! strigara ceilalti copii.

- N-am tras mai bine ca tine, ii spuse Susan piticului. Cred ca a batut un pic vantul cand ai tras tu.

- Nu, n-a batut, spuse Bunila. Nu-mi spune asta. Stiu cand am fost invins pe drept. N-am sa spun nici macar ca m-a tinut putin rana de la brat

- Cum, esti ranit? intreba Lucy. Lasa-ma sa vad si eu.

- Nu e pentru copii, incepu Bunila, dar apoi se controla. Iar vorbesc ca un prost. Banuiesc ca esti un doctor tot atat de bun pe cat de bun spadasin este fratele tau sau pe cat de bun arcas este sora ta.

Se aseza pe trepte, isi scoase camasa de zale, apoi camasa, lasand sa se vada un brat paros si musculos ca al unui marinar, desi nu mai mare ca al unui copil. Umarul fusese pansat fara prea multa pricepere; Lucy incepu sa-i scoata bandajul. Taietura parea destul de serioasa si se umflase mult.

- Oh, bietul de tine, spuse Lucy. Ce groaznic! Turna apoi cu mare bagare de seama o picatura din sticla pe care o avea.

- Hei, ce mi-ai facut? intreba Bunila.

Dar, desi isi tot intoarse capul si incerca sa se uite cu coada ochiului, fluturandu-si barba incoace si-ncolo, nu-si putu vedea umarul, incepu apoi sa si-l pipaie cum putea, tinandu-si bratele si degetele in tot felul de pozitii ciudate, ca atunci cand incerci sa te scarpini intr-un loc unde ti-e greu sa ajungi. Apoi isi ridica bratul si-si incerca muschii, dupa care sari in picioare strigand:

- Pe legea mea! S-a vindecat! E ca nou.

Izbucni in ras si spuse:

- M-am facut de ras ca nici un alt pitic. Sper ca nu sunteti suparati pe mine? Servitorul umil al Maiestatilor voastre - servitorul vostru umil. Si multumesc ca mi-ati salvat viata, m-ati vindecat, mi-ati dat de mancare si a fost o lectie pentru mine.

Copiii ii spusera toti sa nu-si faca nici o grija.

- Iar acum, spuse Peter, daca te-ai hotarat ca poti avea incredere in noi

- Am, zise piticul.

- E clar ce avem de facut. Trebuie sa mergem la Regele Caspian imediat.

- Cu cat mai repede cu atat mai bine, spuse Bunila. Prostia mea ne-a si costat o ora.

- Ne ia doua zile sa ajungem dac-o luam pe unde ai venit tu, spuse Pster. Noua, vreau sa zic. Noi nu putem merge zi si noapte ca voi, piticii. Ceea ce Bunila numeste Movila lui Aslan, li se adresa apoi celorlati, este evident Masa de Piatra. Mai tineti minte? iti lua cam o jumatate de zi, poate chiar mai putin, sa mergi de acolo la Vadul de la Beruna

- Noi ii spunem Podul de la Beruna, zise Bunila.

- Pe vremea noastra nu era nici un pod, spuse Peter. Iar de la Beruna pana aici iti mai lua o zi si ceva. Ajungeam acasa cam la ora ceaiului a doua zi, daca mergeam incet. Daca mergem mai repede, poate reusim sa ajungem intr-o zi si jumatate.

- Nu uitati ca acum sunt paduri peste tot, le aminti Bunila. Si va trebui sa ne ferim de dusmani.

- Da' trebuie sa mergem pe unde a venit micutul nostru prieten? intreba Edmund.

- Va rog, Maiestate, nu-mi mai spuneti asa daca tineti la mine, il ruga piticul.

- Bine, spuse Edmund. Pot sa-ti spun M.N.P.?

- Vai, Edmund, spuse Susan, nu-l mai necaji atata!

- Nu-i nimic, copila mea, adica Maiestate, spuse Bunila razand. Gluma nu strica niciodata.

(Dupa asta, i-au spus adesea M.N.P., pana cand aproape ca au uitat ce inseamna.)

- Asa cum va spuneam, continua Edmund, nu trebuie sa ne intoarcem pe acolo. De ce sa nu mergem cu barca spre sud pana la Golful Apei de Sticla, iar de acolo s-o luam in susul apei? in felul asta ajungem in spatele dealului pe care este Masa de Piatra, iar, atata vreme cat ne aflam pe mare, suntem in siguranta. Daca plecam chiar acum, putem ajunge la golf inainte de a se lasa intunericul, dormim cateva ore, iar maine destul de devreme o sa ajungem la Caspian.

- Ce bine e sa cunosti coasta, spuse Bunila. Noi nu stim nimic despre golful asta.

- Ce facem cu mancarea? intreba Susan.

- Trebuie sa ne multumim cu niste mere, zise Lucy. Hai sa pornim odata! N-am facut inca nimic si suntem aici de doua zile.

- Oricum, nimeni nu mai are voie sa-mi foloseasca palaria in chip de cos pentru peste, spuse Edmund.

Au transformat una din hainele de ploaie intr-un fel de sacosa in care au pus multe mere. Baura apoi multa apa din fantana (fiindca nu mai aveau de unde sa bea apa inainte de a ajunge in golf) si se dusera la barca. Copiii erau amarati ca trebuie sa plece de la Cair Paravel unde, asa in ruine cum era, incepusera sa se simta iar ca acasa.

- M.N.P. ar face bine sa tina carma, spuse Peter, iar Ed si cu mine o sa vaslim. Numai o clipa, va rog. Ar fi mai bine sa ne scoatem camasile din zale: o sa ne fie prea cald. Fetele sa stea la carma, sa-i spuna lui M.N.P. pe unde s-o ia, fiindca el nu cunoaste drumul. Ar trebui sa fim deja in larg inainte de-a trece de insula.

Curand, insula verde, acoperita de paduri, ramase in urma, iar golfurile micute si promontoriile incepura sa para tot mai mici. Barca se ridica si cobora pe apa marii care era tot mai albastra in departare, dar verde si inspumata in jurul barcii. Se simtea mirosul puternic de sare si nu se auzea decat apa lovindu-se de barca, vaslele plesnind apa si zanganitul furchetilor. Soarele ardea tot mai puternic.

Lucy si Susan se distrau de minune la carma; se aplecau in afara barcii incercand sa atinga apa marii cu mana, dar nu reuseau. Se vedea fundul apei, acoperit de nisip palid, iar ici si colo de alge purpurii.

- E ca pe vremuri, spuse Lucy. Mai tii minte cand am fost la Terebinthia, si la Galma, si la Cele Sapte Insule, si la Insulele indepartate?

- Da, raspunse Susan. Da' mai tii minte corabia noastra Hyaline cea Frumoasa, cu un cap de lebada la prova si cu aripi de lebada de o parte si de alta?

- Si panzele de matase, si felinarele mari si simple?

- Si ospetele, si muzicantii

- Mai tii minte cand am pus muzicantii sa cante la flaut sus pe vele, ca sa para ca vine muzica din cer?

Susan trecu in locul lui Edmund la vasla, iar el veni langa Lucy. Trecusera de-acum de insula si vasleau aproape de tarmul acoperit de paduri si pustiu. Li s-ar fi parut frumos daca nu si-ar fi amintit cum fusese odinioara, cand era plin de veselia prietenilor.

- Pfui! Arata inspaimantator, zise Peter.

- Pot sa vaslesc si eu un pic? il intreba Lucy.

- Sunt prea mari vaslele pentru tine, spuse scurt Peter, nu pentru c-ar fi fost suparat, ci pentru ca avea nevoie de toata forta pentru vaslit.

Capitolul 9

LUCY VEDE CEVA

Susan si cei doi baieti erau franti de oboseala din pricina vaslitului cand trecura de ultimul promontoriu si ajunsera in apele golfului. Pe Lucy o durea capul dupa atatea ore de stat in soare. Chiar si Bunila de-abia astepta sa se termine calatoria. Locul pe care statuse la carma fusese facut pentru oameni, nu pentru pitici, si nu-i ajungeau picioarele pe fundul barcii. Si stiti si voi ce incomod este sa stai asa, fie si numai cateva minute. Cu cat se simteau mai obositi, cu atat le scadea curajul. Pana acum, copiii nu se gandisera decat la cum sa faca sa ajunga la Caspian. Acum incepura sa se intrebe ce-au sa faca dupa ce ajung la el, si cum ar putea o mana de pitici si de animale sa invinga o armata de oameni mari.

In timp ce vasleau in apa golfului, incepu sa se lase intunericul; si se intuneca tot mai tare pe masura ce malurile se apropiau tot mai mult pana cand crengile copacilor de pe o parte si de alta incepura sa se atinga deasupra capetelor lor. Aici linistea era deplina; vuietul marii ramasese undeva in urma. Se putea auzi clipocitul paraiaselor care siroiau prin padure si se varsau apoi in golf.

In sfarsit, ajunsera pe mal, mult prea obositi sa incerce sa faca un foc; o cina de mere (desi mai toti aveau sentimentul ca nu mai vor sa vada mere in viata lor) li se paru mai buna decat sa incerce sa prinda sau sa vaneze ceva. Dupa ce mancara o vreme in liniste, se culcara unul langa altul, pe muschiul si frunzele uscate de sub patru fagi mari. Toti adormira pe data. Numai Lucy, care era mult mai putin obosita, nu-si putea gasi locul. Uitase ca piticii sforaie. Stia ca, daca vrei sa adormi, cel mai bine e sa nu mai incerci cu tot dinadisnul, asa ca deschise ochii. Printre crengi se vedea o portiune din apa golfului si cerul de deasupra acesteia. Apoi revazu cu emotie, dupa atatia ani, stelele stralucitoare din Narnia. Odinioara ajunsese sa le cunoasca mai bine decat stelele din lumea noastra, fiindca pe vremea cand era regina in Narnia se culca mai tarziu decat se culca in Anglia. De unde era ea, se puteau zari trei dintre constelatiile de vara: Corabia, Ciocanul si Leopardul.

- Dragul meu Leopard, murmura fericita.

In loc sa adoarma, se simtea tot mai treaza - era o stare ciudata, de parc-ar fi fost un vis. Golful devenea tot mai stralucitor, isi dadu seama ca acum luna stralucea chiar deasupra lui, desi n-o putea vedea, incepu sa simta cum intreaga padure se trezeste, la fel ca ea. Fara sa-si dea seama, se ridica repede in picioare si se departa putin de locul unde dormeau ceilalti.

- Ce minunat! isi spuse Lucy in sinea ei. Aerul era racoros si curat; din toate partile se simteau miresme imbietoare. De undeva din apropiere se auzi o privighetoare care se pregatea sa cante; se opri, apoi o lua iar de la capat, in fata, locul era mai luminat. Se apropie de lumina si ajunse intr-un fel de luminis, cu pete mari de lumina; dar lumina lunii si umbrele se amestecau atat de tare incat aproape ca nu-ti puteai da seama ce vezi ori unde anume este ceea ce vezi. In acelasi moment, privighetoarea, multumita in sfarsit de cantecul ei, incepu sa cante din tot sufletul.

Lucy se obisnui cu lumina si incepu sa vada mai limpede copacii care erau mai aproape de ea. O cuprinse un dor de vremurile cand copacii puteau vorbi in Narnia. Stia exact cum ar vorbi fiecare copac daca l-ar trezi, si cum s-ar putea toti transforma in oameni. Se uita la un mesteacan argintiu: vocea lui ar fi fost blanda, curgatoare, si ar fi luat chipul unei fete subtiri, cu parul cazandu-i pe fata, amatoare de dans. Se uita apoi la un stejar: el ar fi luat forma unui batran intelept si inimos, cu barba carliontata si cu negi - din care ieseau fire de par - pe fata si pe maini. Se uita la fagul sub care statea. Ar fi fost cel mai grozav dintre toti! Ar fi fost o zeita plina de gratie, blajina si maiestuoasa, doamna padurii.

- Oh, copacilor, copacilor, copacilor, spuse Lucy (desi nu intentionase deloc sa le vorbeasca). Copacilor, treziti-va, treziti-va, treziti-va! Nu mai tineti minte? Nu ma mai tineti minte? Driadelor si hamadriadelor, veniti, veniti la mine!

Desi nu era nici o adiere de vant, toti copacii fosnira in jurul ei. Fosnetul frunzelor semana cu niste cuvinte. Privighetoarea se opri din cantat de parca ar fi vrut si ea sa asculte, in clipa aceea, Lucy avu sentimentul ca dintr-o clipa in alta o sa poata intelege ce spun copacii. Dar nu putu. Fosnetul inceta. Privighetoarea incepu din nou sa cante. In lumina lunii chiar si padurea arata acum a padure obisnuita. Cu toate acestea, Lucy avea senzatia (pe care o incercati si voi cateodata cand vreti sa va amintiti o data sau un nume si, chiar in clipa in care credeti ca v-ati amintit, le uitati iar) ca ceva anume nu fusese facut cum trebuie: poate ca le vorbise copacilor cu o fractiune de secunda prea devreme sau cu o fractiune de secunda prea tarziu, ori poate unul dintre cuvinte nu fusese cel potrivit sau poate rostise prea multe cuvinte.

Dintr-o data incepu sa se simta obosita. Se intoarse la locul unde dormeau ceilalti, se strecura intre Susan si Peter si adormi si ea in cateva minute.

A doua zi dimineata, cand se trezira, era o vreme posomorita si rece, si era inca destul de intunecat in padure (soarele nu rasarise inca); totul era umed si murdar.

- Hei, niste mere? spuse Bunila, zambind trist. Nu s-ar spune ca in calitate de vechi regi si regine le dati prea multa mancare curtenilor!

Se ridicara, isi scuturara hainele si se uitara in jur. Padurea era deasa, nu se vedea nimic in nici o directie la departare mai mare de cativa metri.

- Banuiesc ca Maiestatile voastre stiu drumul, spuse piticul.

- Eu nu, raspunse Susan. N-am mai vazut padurile astea in viata mea. De fapt, m-am gandit de la inceput ca ar fi mai bine sa mergem de-a lungul fluviului.

- Si de ce n-ai spus? Acum e prea tarziu, zise Peter, cu o suparare usor de inteles.

- N-o lua in seama, spuse Edmund. Stii ca-i place sa ne strice cheful. Peter, nu cumva ai la tine busola? Fiindca, dac-o ai, e perfect. Nu trebuie decat sa mergem spre nord-vest - traversam raul ala micut, cum ii zice Repedea

- Stiu care, spuse Peter, cel care se uneste cu fluviul la Vadul de la Beruna sau la Podul de la Beruna, cum ii zice M.N.P.

- Exact, il traversam si-o luam apoi in sus pe deal, si ajungem la Masa de Piatra (la Movila lui Aslan, vreau sa spun) pe la opt sau noua. Sper ca Regele Caspian ne va da un mic dejun copios.

- Sper sa ai dreptate, spuse Susan. Eu nu mai tin minte drumul asta deloc.

- Asta nu-mi place mie la fete, le spuse Edmund lui Peter si piticului, ca nu au niciodata harta in minte.

- Fiindca avem alte lucruri mai bune in minte, i-o intoarse Lucy.

La inceput, totul decurse bine. Li se paru chiar ca merg pe un drum cunoscut; dar, daca stiti cate ceva despre paduri, atunci stiti ca poti gasi in ele o multime de drumuri inselatoare. Dupa cinci minute acestea dispar, apoi crezi ca ai gasit un altul (si speri ca nu e de fapt altul, ci cel dintii, pe care credeai ca l-ai pierdut), dar dispare si asta, iar dupa ce te-ai lasat pacalit si ai luat-o intr-o cu totul alta directie decat cea buna iti dai seama, in sfarsit, ca nici unul nu fusese cu adevarat drumul cel bun. Dar baietii si piticul erau obisnuiti sa umble prin padure si nu se lasara pacaliti mai mult de cateva secunde.

Dupa vreo jumatate de ora de mers greoi (trei dintre ei se resimteau dupa vaslitul din ziua precedenta), Bunila le spuse dintr-o data in soapta:

- Stop.

Se oprira cu totii.

- Ne urmareste ceva, spuse el cu glas scazut. Sau parca merge pe langa noi: acolo, in stanga.

Ramasera toti nemiscati, cu urechile ciulite si cu ochii atintiti intr-acolo.

- Noi doi mai bine ne-am pregati arcul, ii spuse Susan lui Bunila.

Piticul dadu din cap aprobator si, dupa ce arcurile fura pregatite, o pornira din nou la drum. Urmara vreo zece metri printr-o portiune de padure cu putine tufisuri sau arbusti. Mergeau toti cu ochii-n patru. Urma apoi o zona unde tufisurile si arbustii erau tot mai desi, pe care nu o puteau ocoli. Aici, aparu dintr-o data dintre tufisuri o creatura, maraind si rupand crengile cu viteza unui fulger. Lucy fu trintita la pamant; i se taie respiratia, in timp ce cadea, auzi zbarnaind coarda unui arc. Cand isi veni in fire, vazu un urs cenusiu, fioros, care zacea mort cu sageata lui Bunila infipta intr-o parte.

- Competitia asta a castigat-o Bunila, Su, ii spuse Peter, cu un zambet usor fortat.

Chiar si el fusese impresionat de cele intamplate.

- Am am tras prea tirziu, spuse Susan, incurcata. Mi-era teama ca nu cumva sa fie un urs de-al nostru, stii tu, un urs care vorbeste.

Nu-i placea deloc sa omoare animale.

- Asta e o problema, spuse Bunila, acum cand cele mai multe animale au devenit rele si mute. Numai ca mai sunt si cateva dintre cele care vorbesc. N-ai de unde sa stii din care e, dar nici nu ai curajul sa astepti sa te lamuresti.

- Bietul Ursila! spuse Susan. Vrei sa spui ca era?

- Nu, el nu, raspunse piticul. I-am vazut fata si i-am auzit maraitul. Voia s-o manance pe fetita la micul-dejun. Si, fiindca veni vorba de micul-dejun, n-am vrut sa le dezamagesc pe Maiestatile voastre cand ati spus ca Regele Caspian o sa va ofere o masa copioasa; nu prea mai e carne in tabara. Dar ai ce manca dintr-un urs. Ar fi pacat sa-l lasam aici fara sa luam nimic cu noi, si nu ne ia mai mult de jumatate de ora. Indraznesc sa sper ca voi, cei doi tineri - regi, adica - stiti sa jupuiti un urs.

- Hai sa mergem putin mai incolo, ii spuse Susan lui Lucy. Stiu ce groaznic o sa fie.

Lucy se cutremura si dadu aprobator din cap. Dupa ce se asezara, ii spuse lui Susan:

- Mi-a venit o idee ingrozitoare, Su.

- Ce idee?

- N-ar fi groaznic daca intr-o buna zi, in lumea noastra, oamenii ar deveni dintr-o data salbatici pe dinauntru, ca animalele de aici, dar ar arata a oameni, si n-ai mai sti care-i bun si care nu?

- Avem destule la care sa ne gandim aici in Narnia, spuse Susan, care era o fire mai practica, fara sa ne mai imaginam si lucruri din astea.

Cand se intoarsera la baieti si la pitic, acestia taiasera deja cata carne credeau ca vor putea cara. Nu e prea placut sa-ti umpli buzunarele cu carne cruda, dar o invelira in frunze verzi si se descurcara cum putura. Trecusera de-acum prin multe si stiau ca vor avea o atitudine diferita fata de aceste pachete neplacute si zemoase dupa ce vor merge destul de mult ca sa-i cuprinda foamea.

Pornira din nou la drum (oprindu-se la primul paraias pe langa care trecura ca trei dintre ei sa se spele pe maini). Rasari soarele, pasarile incepura sa cante, iar mustele bazaiau enervante printre ferigi, incepu sa le mai treaca din oboseala din ajun si pareau cu totii mai veseli. Soarele stralucea si se facuse tot mai cald, asa ca-si scoasera coifurile.

- Sper ca mergem in directia buna, spuse Edmund dupa vreo jumatate de ora.

- Nu vad cum am putea sa ne ratacim atata vreme cat n-o luam la stanga, spuse Peter. Daca o luam un pic la dreapta, cel mai rau lucru care ni se poate intimpla este sa pierdem putin timp, fiindca am putea ajunge la fluviu prea devreme si ar trebui sa ocolim putin.

Mersera tacuti mai departe. Nu se auzea decat zgomotul pasilor si zanganitul camasilor de zale.

- Unde-o fi Repedea? intreba Edmund dupa o buna bucata de vreme.

- Ar fi trebuit sa ajungem la el de-acum, spuse Peter. N-avem ce face, trebuie sa mergem mai departe.

Vazura amandoi ca piticul ii priveste ingrijorat, dar nu le spuse nimic.

Mai mersera o vreme. Camasile de zale se incinsesera pe ei si pareau grele.

Fara sa bage de seama se trezira la marginea unei prapastii pe fundul careia curgea o apa. In departare erau stanci inalte, in afara de Edmund (si poate de Bunila), nimeni nu stia sa se catere pe stanci.

- Imi pare rau, spuse Peter. E vina mea ca am venit pe drumul asta. Ne-am ratacit. N-am mai vazut locul asta niciodata in viata mea.

Piticul fluiera incet printre dinti.

- Va rog, haideti sa mergem inapoi si s-o luam pe celalalt drum, propuse Susan. Am stiut de la inceput c-o sa ne ratacim in padurile astea.

- Susan, o certa Lucy, nu-l mai cicali pe Peter atita. E neplacut. Face si el ce ii sta in putinta.

- Si nu te rasti nici tu la Su, spuse Edmund. Cred ca are dreptate.

- Dumnezeule mare! exclama Bunila. Daca ne-am ratacit venind incoace, cum credeti c-o sa putem gasi drumul inapoi? Iar daca-i vorba sa ne intoarcem la Insula si s-o pornim din nou la drum - presupunand ca putem - atunci mai bine renuntam de la bun inceput. Miraz o sa-l invinga pe Caspian pana ajungem noi la el in ritmul asta.

- Crezi c-ar trebui sa mergem mai departe? il intreba Lucy.

- Nu sunt sigur ca Regele Peter Magnificul s-a ratacit, spuse Bunila. De ce n-ar putea fi apa asta Repedea?

- Pentru ca Repedea nu e intr-o prapastie, spuse Peter, care de-abia isi putea ascunde enervarea.

- Maiestatea voastra spune ca nu este intr-o prapastie, continua Bunila. Dar n-ar fi mai bine sa spuneti a fost? Ati cunoscut aceste taramuri acum sute, poate mii de ani. Nu e posibil sa se fi schimbat? Poate ca a avut loc o alunecare de teren care a dus la formarea defileului si a prapastiilor. Sau poate a avut loc un cutremur.

- Nu m-am gandit la asta, recunoscu Peter.

- Si oricum, continua Bunila, chiar daca nu e Repedea, curge spre nord, deci se varsa in Marele Fluviu oricum. Cred ca am trecut pe langa el cand am plecat din tabara, asa ca, daca mergem de-a lungul apei, o sa ajungem la Marele Fluviu. Poate nu ajungem asa curand cum ati crezut, dar nici n-o sa facem mai mult decat daca am fi mers pe unde am venit eu.

- Bunila, esti nemaipomenit, ii spuse Peter. Haideti sa mergem! Coboram pe aici in defileu.

- Uitati-va! Uitati-va! Uitati-va! striga Lucy.

- Ce e? Unde? o intrebara toti.

- Leul, spuse Lucy. Aslan in persoana. Nu l-ati vazut?

Era total transfigurata, iar ochii ii straluceau.

- Chiar? incepu Peter.

- Unde ti s-a parut ca l-ai vazut? o intreba Susan.

- Nu vorbi ca oamenii mari, spuse Lucy, batand din picior. Nu mi s-a parut ca l-am vazut. Chiar l-am vazut.

- Unde, Lu? o intreba Peter.

- Acolo, intre frasinii aceia de munte. Nu, pe partea asta a defileului. Era sus, nu in defileu, in directia opusa celei in care vrei tu sa mergi. Si voia sa mergem acolo unde era el.

- De unde stii ca asta voia? o intreba Edmund.

- A Stiu, pur si simplu stiu, spuse Lucy, am vazut pe fata lui.

Toti ceilalti se privira tacuti si nedumeriti.

- Se prea poate ca Maiestatea sa sa fi vazut un leu, spuse Bunila. Am auzit ca sunt lei in aceste paduri. Dar nu e sigur ca era un leu prietenos, din cei care cuvanta; nici ursul pe care l-am omorat nu era.

- Nu fi prost, spuse Lucy. Crezi ca nu-l recunosc pe Aslan?

- Ar trebui sa fie un leu destul de batran, continua Bunila, daca e cel pe care l-ati intilnit cand ati mai fost aici. Si chiar daca ar fi acelasi, sa zicem, ce credeti ca l-ar fi impiedicat sa se salbaticeasca si el si sa devina mut, ca atatia altii?

Lucy se inrosi la fata si, daca n-ar fi intervenit Peter, apucand-o de brat, cred ca s-ar fi repezit la Bunila.

- M.N.P. nu intelege. N-are cum. Bunila, trebuie sa ne crezi pe cuvant ca il cunoastem foarte bine pe Aslan. Adica stim cate ceva despre el, vreau sa spun. Si nu mai vorbi asa despre el niciodata. Pentru ca, pe de o parte, aduce ghinion, iar pe de alta parte, fiindca nu ai dreptate. Singura intrebare este daca Aslan a fost acolo cu adevarat.

- Dar ti-am spus ca a fost! spuse Lucy, cu ochii plini de lacrimi.

- Stiu, Lu, dar noi nu l-am vazut, spuse Peter.

- Nu ne ramane decat sa votam, spuse Edmund.

- Bine, fu de acord Peter. M.N.P., tu esti cel mai mare. Tu pentru ce votezi? Urcam sau coboram?

- Coboram, raspunse piticul. Eu nu stiu nimic despre Aslan. Dar stiu ca, daca o luam la stanga si urcam prin defileu, s-ar putea sa ne ia o zi pana ce o sa gasim un loc unde sa-l putem traversa, in timp ce, daca o luam la dreapta si coboram, e sigur ca ajungem la Marele Fluviu in cateva ore. Si, daca este vreun leu prin preajma, prefer sa merg departe de el, nu spre el.

- Susan, tu ce crezi?

- Nu te supara, Lu, spuse Susan, dar si eu cred ca e mai bine sa coboram. Sunt franta de oboseala. Haideti sa iesim din padurea asta nenorocita cat de repede putem. Esti singura care l-a vazut.

- Edmund? intreba Peter.

- Vreau sa va reamintesc, spuse Edmund repede, rosind un pic, ca acum un an - sau acum o mie de ani, cand o fi fost, cand am descoperit Narnia, Lucy a fost prima care a descoperit-o si nici unul dintre noi n-a crezut-o. Iar eu am fost cel mai rau dintre toti. Si pana la urma s-a dovedit ca a avut dreptate. N-ar fi corect ca de data asta s-o credem? Eu votez pentru urcat.

- Oh, Ed, spuse Lucy, strangandu-l de mana.

- E randul tau, Peter, spuse Susan, si sper

- Taci din gura si lasa omul sa se gandeasca, o intrerupse Peter. As prefera sa nu votez.

- Esti Marele Rege, spuse Bunila cu severitate in glas.

- Coboram, zise Peter dupa o lunga pauza. Stiu ca s-ar putea ca Lucy sa aiba dreptate pana la urma, dar n-am ce face. Trebuie sa aleg.

Asa ca o luara la dreapta, de-a lungul apei. Lucy mergea in urma celorlati, plangand amarnic.

Capitolul 10

ASLAN SE INTOARCE

Se dovedi ca nu e chiar atat de usor sa mergi pe marginea unui defileu, cum crezusera. Nici nu mersera mai mult de cativa metri ca dadura de paduri de brazi micuti; incercara intai sa mearga printre ei, dar dupa vreo zece minute isi dadura seama ca in ritmul asta mergeau cam un kilometru intr-o ora. Se intoarsera si hotarara sa ocoleasca padurile de brad. Ceea ce ii indeparta de drumul lor si mai tare; ajunsera intr-un loc de unde nu se mai puteau vedea stancile si unde nu se mai auzea zgomotul apei. Incepura sa se teama ca n-au sa mai gaseasca fluviul deloc. Nimeni nu stia cat e ceasul, dar era partea cea mai calduroasa a zilei.

Cand reusira sa se intoarca pe marginea defileului (aproape un kilometru mai jos de locul de unde pornisera) vazura ca aici stancile erau mai joase si mai erodate. Curand gasira un drum pe care sa coboare in defileu si sa mearga in continuare pe marginea apei. Dar mai intai, se odihnira si isi potolira setea. Nu mai vorbea nimeni despre micul-dejun, nici macar despre masa de seara pe care le-o va oferi Caspian.

Poate ar fi fost mai bine sa nu se departeze deloc de Repedea si sa n-o ia pe sus. Acum era sigur ca nu merg incotro trebuie; iar de cand trecusera prin padurea de brazi incepusera toti sa se teama ca se vor indeparta prea tare de drumul bun si ca se vor rataci. Era o padure batrana, fara nici un fel de cararui, plina de tufisuri si de copaci cazuti care iti faceau mersul anevoios. Dar nici defileul prin care curgea Repedea nu era un loc mai prielnic calatoriilor. Vreau sa spun ca nu era un loc prin care sa poti avansa usor atunci cand te grabesti. Altfel, era un loc minunat pentru un picnic intr-o dupa-amiaza. Gaseai aici tot ce-ti puteai dori pentru o asemenea ocazie; ape repezi, cascade argintii, ochiuri de apa adanci de culoarea chihlimbarului, stanci acoperite de muschi si maluri unde piciorul ti se afunda pana la glezna in muschiul adanc, fel de fel de ferigi, libelule frumoase ca niste bijuterii, din cand in cand cate un soim in zbor, ba chiar si cate (Peter si Bunila chiar au vazut) un vultur. Dar, fireste, ceea ce copiii si piticul isi doreau cel mai mult era sa vada Marele Fluviu, Beruna, si Movila lui Aslan.

Pe masura ce avansau, albia apei devenea tot mai abrupta. Pe alocuri, fura nevoiti sa se catere pe stanci, o data chiar pe o stanca alunecoasa de pe care se vedeau prapastii intunecoase in care curgea bolborosind furios raul.

Puteti fi siguri ca se uitau mereu la stancile din partea stanga cu speranta ca vor zari un loc prin care sa le poata traversa; dar stancile ramaneau de neinvins. Ceea ce ii innebunea, fiindca stiau toti ca, o data iesiti din defileu in partea aceea, nu i-ar mai fi despartit de Caspian decat o panta domoala si apoi un drum scurt.

Baietii si piticul propusera sa se opreasca si sa faca un foc, sa poata pregati carnea de urs. Dar Susan se opuse; le spuse ca ea vrea doar „sa mearga mai departe pana ies din padurea aceea nenorocita'. Lucy era mult prea obosita si prea trista ca sa mai aiba vreo opinie despre ceva. Dar, cum oricum nu aveau de unde aduna lemne uscate, nici nu mai conta ce crede fiecare. Baietii incepura sa se intrebe daca gustul carnii crude e chiar asa groaznic cum auzisera. Bunila ii asigura ca e cu adevarat groaznic.

Daca ar fi plecat intr-o asemenea calatorie, cu numai cateva zile in urma, in Anglia, copiii ar fi fost, fireste, rapusi de oboseala. Dar cred ca v-am mai spus ca o data ajunsi in Narnia, erau altfel. Chiar si Lucy era acum numai o treime o fetita care mergea pentru prima data la internat si doua treimi Regina Lucy a Narniei.

- In sfarsit! exclama Susan.

- Ura! striga Peter.

In fata se vedea camp deschis pana la orizont si, intre acest camp si locul unde se aflau, curgea Marele Fluviu, ca o panglica lata, argintie.

Copiii zarira si portiunea mai larga, unde apa nu era asa adanca, Vadul de la Beruna, peste care era acum un pod mare, cu multe arcade. Iar dincolo de pod era un mic orasel.

- Dumnezeule! exclama Edmund. Batalia de la Beruna a avut loc exact pe locul unde este acum orasul de-acolo.

Baietii erau foarte veseli. Nu ai cum sa nu te simti mai puternic atunci cand te uiti la locul unde ai castigat o batalie glorioasa, ca sa nu mai spunem si un regat, cu sute de ani in urma. Peter si Edmund se aprinsera atat de tare vorbind despre batalie incat uitara ca-i dureau picioarele; nici camasile de zale nu li se mai pareau grele. Piticul parea si el interesat.

Mergeau mai repede acum. Drumul devenea tot mai usor. Desi in partea stanga mai erau inca stanci ascutite, in dreapta terenul era tot mai jos. Curand, nu mai mergeau printr-un defileu, ci printr-o vale. Nu mai erau cascade si patrunsera din nou intr-o padure deasa.

Apoi - dintr-o data - vaj!, si apoi un zgomot ca de ciocanitoare. Copiii se mai intrebau inca unde oare mai auzisera un zgomot asemanator (cu secole in urma) si de ce era atat de neplacut, cand Bunila striga:

- Culcat!

Si o impinse pe Lucy cu forta sa se tranteasca in tufisurile de sub copaci. Peter, care fusese cu ochii pe sus, uitindu-se dupa veverite, vazuse ce era: o sageata nemiloasa se infipsese in trunchiul unui copac, chiar deasupra capului sau. In timp ce o tragea pe Susan in jos, mai trecu o sageata pe langa umarul sau si se infipse in pamant, langa el.

- Repede! Repede! inapoi! Mergeti taras! spuse Bunila gafaind.

Se intoarsera si o pornira pe burta pe sub tufisurile pline de muste care bazaiau ingrozitor. Sagetile vajaiau din toate directiile. Una nimeri coiful lui Susan si cazu. Se tarara mai repede. Erau uzi de transpiratie. O luara apoi la fuga, ghemuiti cat puteau ei de tare. Baietii isi luara sabiile in mana ca sa nu se impiedice in ele.

Erau franti: incepura din nou sa urce pe stanci, fugind inapoi de unde venisera. Cand isi dadura seama ca, orice-ar fi, nu mai pot fugi, se trantira toti in muschiul umed, in spatele unui bolovan imens, gafaind. Se mirara si ei cat de sus erau iar.

Ascultara cu urechile ciulite, dar nu auzira nimic; nu erau urmariti.

- Asta-i bine, spuse Bunila. Inseamna ca nu intra in padure. Erau probabil niste santinele. Dar asta inseamna si ca Miraz are un avanpost undeva prin apropiere. Of, bine c-am scapat!

- Merit sa-mi dati una in cap ca v-am adus pe drumul asta, spuse Peter.

- Ba nu, Maiestate, spuse piticul, in primul rand, nu dumneavoastra, ci fratele Maiestatii voastre, Regele Edmund, a fost primul care a propus s-o luam pe langa golf.

- Ma tem ca M.N.P. are dreptate, spuse Edmund, care si uitase de asta de cand incepusera sa aiba probleme.

- In al doilea rand, continua Bunila, daca am fi mers pe unde venisem eu, am fi ajuns drept la noul avanpost, aproape cu siguranta. Sau, in orice caz, ne-ar fi fost la fel de greu sa-l evitam. Cred ca pana la urma n-a fost rau ca am luat-o pe la golf.

- Tot raul spre bine, spuse Susan.

- Cam mult rau, zise Edmund.

- Cred ca acum trebuie s-o luam din nou prin defileu, spuse Lucy.

- Lu, esti o eroina, zise Peter. Astazi n-ai spus niciodata v-am spus eu Acum ai fost pe-aproape, dar tot n-ai spus Haideti sa mergem.

- Si, de cum ne vom afla in padure, interveni Bunila, indiferent cine ce-ar zice, eu ma pun pe facut focul, ca sa pregatesc cina. Dar mai intai s-o luam la picior de-aici.

Nu mai e nevoie sa va spun cum au pornit-o iar prin defileu. Era un urcus greu, dar, ciudat, se simteau cu totii mai veseli. Erau din nou plini de elan; iar cuvantul cina avusese un efect miraculos.

Ajunsera in padurea de brazi care le daduse atata bataie de cap cand era inca lumina si se adapostira intr-o valcea Adunara cu greu lemne de foc; dar, dupa ce facura focul si incepura sa scoata din buzunare pachetele umede si unsuroase de carne de urs, care ar fi fost foarte putin apetisanta pentru cineva care statuse in casa toata ziua, se simtira cu mult mai bine. piticul avu o idee grozava, invelira fiecare mar (mai aveau cateva) in came de urs - ca niste galuste cu mere facute din carne in loc de aluat, si mult mai mari -, dupa care infipsera un bat bine ascutit in fiecare si le pusera la prajit. Zeama din mere patrunse in carne, ca sosul de mere in friptura de porc la cuptor. Carnea unui urs care a mancat alte animale nu e prea buna, spre deosebire de cea de urs care a mancat mai mult miere si fructe, care este excelenta. Cea pe care o aveau ei era din cea din urma. Asa ca mancara o masa pe cinste, in plus, nu avura nici vase de spalat; s-au culcat pe jos, privind fumul care iesea din pipa lui Bunila, si-au intins picioarele ostenite si au stat la povesti. Erau toti siguri ca a doua zi au sa reuseasca sa ajunga la Caspian si ca-l vor invinge pe Regele Miraz in numai cateva zile. Poate ca nu era prea intelept din partea lor sa fie chiar atat de optimisti, dar asta era starea lor de spirit.

Adormira pe rand, unul cate unul, dar toti foarte repede.

Lucy se trezi din cel mai adanc somn, pe care vi-l puteti imagina, cu sentimentul ca si-a auzit numele strigat de vocea care ii era cea mai draga. La inceput, crezu ca e vocea tatalui ei. Apoi i se paru ca e al lui Peter. Nu avea chef sa se scoale; nu fiindca ar fi fost inca obosita - dimpotriva, era odihnita si nu mai simtea nici urma de durere de oase -, ci pentru ca se simtea extrem de bine si de fericita. Statea cu ochii atintiti spre luna din Narnia, care este mai mare decat aceea din lumea noastra, si la cerul instelat, care se puteau vedea bine din locul unde se culcasera.

- Lucy, auzi din nou, si nu era nici vocea tatalui ei, nici a lui Peter.

Se ridica in capul oaselor, tremurand de emotie, dar fara pic de teama. Luna stralucea atat de puternic incat padurea din jur era luminata aproape ca ziua; parea doar un pic mai salbatica, in spatele ei se intindea padurea de brazi; departe, in dreapta, se ridicau stancile ascutite din capatul celalalt al defileului; iar in fata, o poiana inconjurata de copaci. Lucy privi atenta copacii de-acolo.

„Hei, am impresia ca se misca, isi spuse in sinea ei. Umbla.'

Inima incepu sa-i bata mai tare; se ridica si se apropie de ei. Dinspre poiana venea un zgomot care semana cu cel pe care-l fac copacii cand bate tare vantul, desi acum nu batea deloc. Cu toate acestea, nu era un zgomot de copaci obisnuiti. Lui Lucy i se paru ca aude o melodie, dar nu putu sa-si dea seama ce melodie, cum nu putuse sa desluseasca nici vorbele copacilor care aproape ca ii vorbisera noaptea trecuta. Dar putu cel putin sa-si dea seama ca este o melodie vesela; pe masura ce se apropie de copaci, simti cum picioarele ei incep sa danseze. Vazu copacii miscandu-se, trecand unul pe langa celalalt, ca intr-un dans popular.

„Si cred, se gandi Lucy, ca atunci cand danseaza, dansul lor e cu adevarat un dans popular.'

Era deja foarte aproape de ei.

Primul copac la care se uita i se paru, la inceput, ca nu e copac, ci un om voinic cu barba aspra si parul valvoi. Nu se sperie: mai vazuse asemenea lucruri si altadata. Dar cand se uita mai bine, vazu ca e un simplu copac, care se misca. Fireste, nu-ti puteai da seama daca are picioare ori radacini, pentru ca, atunci cand umbla, copacii nu calca pe suprafata pamantului; avanseaza prin pamant, asa cum facem noi atunci cand umblam prin apa. La fel pati cu fiecare copac la care se uita. O clipa, pareau sa aiba formele prietenoase, frumoase si mari pe care le aveau oamenii-copaci atunci cand, datorita unei magii minunate, prindeau viata. Dar in clipa urmatoare, pareau toti din nou copaci obisnuiti. Numai ca, atunci cand pareau copaci obisnuiti, aveau aerul ca sunt oameni, niste oameni ciudati, cu crengi si frunze - si se auzea incontinuu melodia aceea vesela si fosnitoare.

„Sunt aproape treji, isi spuse Lucy.'

Ea era cu siguranta treaza de-a binelea, mai treaza decat poate fi cineva de obicei.

O lua curajoasa printre ei, dansand si ea in timp ce era nevoita sa sara in toate partile, ca sa nu se ciocneasca de acesti parteneri imensi de dans. Acum nu o mai interesau copacii atat de mult. Voia sa ajunga dincolo de ei, acolo de unde o strigase vocea care ii era atat de draga.

Trecu repede printre ei (fara sa-si dea seama prea bine daca fusese nevoita sa dea crengile la o parte cu mainile ori daca se tinuse de mana sa formeze marele lant cu acesti dansatori imensi, care trebuia sa se aplece ca sa ajunga la ea) pentru ca nu erau, de fapt, decat cativa copaci care inconjurau o poiana. Reusi sa iasa dintre luminile si umbrele lor miscatoare.

Zari un cerc acoperit de iarba neteda ca aceea de pe peluza din fata unei case, inconjurat de copaci intunecosi care dansau in jurul lui. Iar apoi, ce fericire! il vazu pe El, era acolo: Leul imens, stralucind alb in lumina lunii, si umbra lui, neagra si mare.

Daca nu si-ar fi miscat coada, ai fi putut crede ca e un leu din piatra, dar lui Lucy nu-i trecu asa ceva prin cap. Nu se gandi nici o clipa daca o fi un leu prietenos sau nu. Alerga spre el. Avea sentimentul ca daca pierde o singura clipa o sa i se sparga inima in piept, intr-o secunda fu langa el: il saruta, isi trecu bratele in jurul gatului lui si-si ingropa fata in matasea bogata a frumoasei lui coame.

- Aslan, Aslan. Dragul meu Aslan, suspina Lucy. In sfarsit!

Animalul se rostogoli pe o parte, iar Lucy cazu; acum statea intre labele lui din fata. Leul se apleca si-i atinse varful nasului cu limba. Simti cum o invaluie respiratia lui calda, isi ridica privirea spre fata lui mare si inteleapta.

- Bun-venit, copila mea, spuse el.

- Aslan, observa Lucy, esti mai mare.

- Ti se pare, e din pricina ca si tu esti mai mare, ii raspunse.

- Deci nu esti mai mare?

- Nu. Dar cu fiecare an cu care cresti, o sa ti se para ca sunt mai mare.

O vreme, se simti atat de fericita incat nu spuse nimic. Vorbi, in schimb, Aslan.

- Lucy, spuse el, nu putem sta aici prea mult. Ai multe de facut, si ati pierdut o groaza de timp astazi.

- Da, ce pacat, nu-i asa? spuse Lucy. Eu te-am vazut. Dar n-au vrut sa ma creada. Sunt toti atat de

De undeva din adancul lui Aslan se auzi un marait slab.

- Imi pare rau, spuse Lucy, care invatase sa-si dea seama in ce dispozitie se afla leul. N-am vrut sa-i vorbesc de rau pe ceilalti. Dar, oricum, n-a fost vina mea, esti de acord?

Leul o privi drept in ochi.

- Oh, Aslan, facu Lucy, doar nu vrei sa spui ca a fost vina mea? Cum as fi putut nu puteam sa ma despart de ceilalti si sa vin singura la tine, cum as fi putut face asta? Nu te uita asa la mine ei bine, poate as fi putut. Da, stiu, n-as fi fost singura, as fi fost cu tine. Dar ce-am fi castigat?

Aslan nu-i raspunse.

- Vrei sa spui, zise Lucy cu voce slaba, ca, pana la urma, ar fi fost bine? Dar cum? Te rog, Aslan! N-o sa pot afla asta?

- Sa afli ce s-ar fi putut intampla, copila mea? intreba Aslan. Nu. Asta nu i se spune nimanui.

- Of, Doamne! facu Lucy.

- Dar toata lumea poate afla ce se va intampla, spuse Aslan. Ce-o sa se intample daca te duci acum la ceilalti, si ii trezesti, le spui ca m-ai vazut iar si ca trebuie sa va sculati toti imediat si sa veniti cu mine? Nu exista decat un singur mod de a afla.

- Vrei sa spui ca asta vrei sa fac? intreba Lucy mirata.

- Da, micuta mea, ii raspunse Aslan.

- Si-au sa te vada si ceilalti? intreba Lucy.

- Cu siguranta ca nu de la inceput, raspunse Aslan. Mai tarziu, poate. Depinde.

- Bine, dar n-au sa ma creada, spuse Lucy.

- N-are importanta, zise Aslan.

- Of, Doamne! Of, Doamne! facu Lucy. Si eu care ma bucurasem atat de mult ca te-am gasit iar! Credeam c-o sa pot ramane cu tine. Si credeam c-ai sa apari si-ai sa-i sperii pe toti dusmanii, ca data trecuta. Iar acum totul va fi ingrozitor.

- Stiu ca ti-e greu, micuta mea, spuse Aslan. Dar nimic nu se intampla la fel de doua ori. Ne-a fost greu tuturor in Narnia pana acum.

Lucy isi ascunse capul in coama lui. Dar probabil ca era ceva magic in coama, fiindca simti cum creste in ea o forta ca de leu. Se ridica repede.

- Imi pare rau, Aslan, spuse. Acum sunt gata.

- Acum ai devenit leoaica, ii spuse Aslan. Narnia intreaga se va intoarce la viata. Acum gata, nu mai avem timp de pierdut.

Se ridica si o porni maiestuos spre copacii miscatori printre care venise Lucy; iar ea merse cu el, punandu-si o mana tremuranda pe coama lui. Copacii se dadura la o parte ca sa-i lase sa treaca si, timp de o clipa, capatara cu totii forme de om. Lucy zari zei si zeite ale padurii, inalti si chipesi, plecandu-se in fata Leului; in clipa urmatoare, devenira iar copaci, dar continuara sa se aplece, miscandu-si gratios crengile si trunchiul, incat totul parea un fel de dans.

- Copila mea, spuse Aslan dupa ce trecura de copaci. Va astept aici. Du-te si trezeste-i pe ceilalti si spune-le sa vina. Daca nu vor, atunci cel putin tu va trebui sa vii cu mine, fie si singura.

E ingrozitor sa fii obligat sa trezesti patru persoane, toate mai mari decat tine si toate foarte obosite, sa le spui ceva ce probabil n-au sa creada si sa-i pui sa faca un lucru pe care cu siguranta ca nu vor vrea sa-l faca.

„Nu trebuie sa ma gandesc, trebuie doar sa fac ce am de facut', se gandi Lucy.

Se duse mai intai la Peter si-l zgaltai.

- Peter, ii sopti la ureche, trezeste-te! Repede! A venit Aslan. Spune ca trebuie sa plecam cu el imediat.

- Sigur, Lu. Cum vrei tu, spuse Peter in mod neasteptat.

Asta ii dadu putin curaj, numai ca Peter se intoarse pe partea cealalta si adormi la loc.

Incerca apoi sa o trezeaca pe Susan, care se trezi cu adevarat, dar ii spuse cu vocea ei enervanta de om mare:

- Ai visat, Lucy. Culca-te la loc.

Incerca apoi cu Edmund. Fu greu sa-l trezeasca, dar pana la urma reusi. Edmund se ridica in capul oaselor.

- Ce-i? mormai. Ce spui?

Ii spuse si lui. Ce era cel mai rau era ca, de fiecare data cand spunea ce avea de spus, parea tot mai putin convingatore.

- Aslan! striga Edmund. Ura! Unde?

Lucy se intoarse spre locul unde ii astepta Aslan, cu ochii atintiti spre ea.

- Acolo, spuse, aratand spre el.

- Unde? mai intreba o data Edmund.

- Acolo! Acolo! Nu vezi? in partea asta a copacilor.

Edmund se uita atent o vreme, dupa care spuse:

- Nu. Nu-i nimic acolo. Ti se pare din pricina luminii lunii. Se mai intampla. Si mie mi s-a parut ca vad ceva timp de o clipa. E o smecherie optica.

- Dar eu il vad tot timpul, spuse Lucy. Se uita drept la noi.

- Atunci eu de ce nu-l vad?

- Mi-a spus ca s-ar putea sa nu-l vedeti.

- De ce?

- Nu stiu. Asa a spus.

- Of, fir-ar sa fie, spuse Edmund. Ar fi tare bine daca n-ai mai tot vedea fel de fel de lucruri. Dar cred ca trebuie sa-i trezim pe ceilalti.

Capitolul 11

CHEMAREA LEULUI

Dupa ce se trezira toti, Lucy trebui sa repete povestea pentru a patra oara. Linistea care se lasa dupa ce termina era cat se poate de descurajanta.

- Eu nu vad nimic, spuse Peter dupa ce se uita cat putea el de atent. Tu vezi ceva, Susan?

- Nu, bineinteles ca nu vad nimic, se ratoi ea. Fiindca nu e nimic de vazut. A visat. Culca-te si dormi, Lucy.

- Si sper, zise Lucy cu vocea tremuranda, ca o sa veniti toti cu mine. Fiindca fiindca eu trebuie sa merg cu el chiar daca nu vine nici unul dintre voi.

- Lucy, nu vorbi prostii, spuse Susan. Bineinteles ca nu poti sa pleci singura. Peter, n-o lasa. Nu vezi ca e neascultatoare?

- Daca trebuie sa mearga neaparat, o sa merg eu cu ea. Altadata a avut dreptate, zise Edmund.

- Stiu ca a avut, spuse Peter. Poate a avut dreptate si azi-dimineata. Si e clar ca nu a fost bine c-am luat-o prin defileu. Totusi, la ora asta? Noaptea? Si de ce nu-l putem vedea si noi pe Aslan? Iinainte il puteam vedea toti. El n-ar face asa ceva. Tu ce spui, M.N.P.?

- Oh, eu nu spun nimic, raspunse piticul. Daca mergeti toti, bineinteles ca merg si eu cu voi; iar daca va despartiti, eu raman cu Marele Rege. E datoria mea fata de el si fata de Regele Caspian. Dar, daca vreti sa stiti ce cred eu, ei bine, eu, un biet pitic ca oricare altul, cred ca nu avem prea multe sanse sa gasim drumul pe intuneric daca nu l-am putut gasi pe lumina. Iar eu nu cred in lei magici care vorbesc, dar nu vorbesc, ori in lei prietenosi care nu ne fac nici un bine si nici in lei mari cat casa pe care nu-i vede nimeni. Dupa parerea mea, toate astea sunt aiureli.

- Bate cu laba in pamant sa ne grabim, spuse Lucy. Trebuie sa mergem acum. Cel putin, eu trebuie sa merg,

- N-ai nici un drept sa ne obligi pe toti sa mergem. Suntem patru la unu si esti cea mai mica dintre noi, spuse Susan.

- Termina! urla Edmund. Trebuie sa mergem. Daca nu mergem, n-o sa putem fi linistiti.

Dorea din tot sufletul s-o sustina pe Lucy, dar se enervase ca nu poate dormi si din pricina asta era asa bosumflat.

- Atunci, la drum, spuse Peter, trecandu-si incet bratul pe sub cureaua de la scut si punandu-si coiful, in alte conditii, i-ar fi spus o vorba prietenoasa lui Lucy, care era sora lui favorita, fiindca isi dadea seama cat de amarata e si stia ca tot ce se intamplase nu fusese din pricina ei. Dar, cu toate acestea, era si putin enervat pe ea.

Cea mai rea fu Susan.

- Ce-ar fi sa fac si eu ca Lucy? intreba. Sa spun ca eu raman aici chiar daca voi toti plecati. Ceea ce si cred c-o sa fac.

- Ascultati-l pe Marele Rege, Maiestate, spuse Bunila, si haideti s-o luam din loc. Daca tot nu sunt lasat sa dorm, prefer sa merg in loc sa stau aici si sa vorbesc.

In cele din urma, pornira la drum. Lucy mergea prima, muscandu-si buza si abtinandu-se cu greu sa nu-i spuna lui Susan ce-avea pe inima. Dar uita de toate astea de indata ce-l zari din nou pe Aslan. Acesta se intoarse si pomi si el la drum, la treizeci de metri in fata lor. Ceilalti trebuia sa se bazeze pe ce le spunea Lucy ca sa stie pe unde s-o ia, pentru ca nu numai ca nu-l vedeau pe Aslan, dar nici nu-l puteau auzi. Ghearele lui mari ca de pisica nu faceau nici un zgomot pe iarba.

Ii duse undeva in dreapta copacilor miscatori - nu-si putu da nimeni seama daca acestia mai dansau sau nu, fiindca Lucy nu avea ochi decat pentru Aslan, iar ceilalti se uitau la ea - apoi se apropiara de marginea defileului.

„La naiba! isi spuse Bunila in sinea lui. Sper ca nebunia asta nu se va termina cu niste cazaturi in lumina lunii si cu cateva gaturi frante.'

Aslan merse mult timp de-a lungul marginii prapastiei. Ajunsera apoi intr-un loc unde cresteau niste copacei chiar pe margine. Aslan se intoarse si disparu printre ei. Lui Lucy i se taie respiratia, fiindca i se paru ca a cazut de pe stanca. Dar nu avea timp sa se opreasca si sa se gandeasca la asta, trebuia sa nu-l piarda din ochi. Grabi pasul si ajunse si ea imediat printre copaci. Se uita in jos; vazu o carare ingusta si abrupta care cobora piezis, printre stanci, in defileu, si pe care mergea Aslan. Lucy o privi cu ochii plini de fericire, batu din palme si cobori dupa el. Din spate, auzi vocile celorlati strigand:

- Hei, Lucy, fii atenta, pentru numele lui Dumnezeu! Esti chiar pe margine, intoarce-te!

Apoi, o clipa mai tirziu, auzi vocea lui Edmund:

- Are dreptate, este un drum pe care putem cobori. Pe la jumatatea coborasului, Edmund o ajunse din urma.

- Ia te uita! exclama. Ce e umbra aia care merge in fata noastra?

- E umbra lui, ii raspunse Lucy.

- Cred ca ai dreptate, Lu, spuse Edmund. Nu inteleg cum n-am vazut mai inainte. Da' el unde e?

- Acolo unde-i e umbra, bineinteles. Nu-l vezi?

- Am avut impresia ca-l vad, doar un moment. Te pacaleste lumina.

- Tot inainte, Rege Edmund, tot inainte, se auzi de sus din spate glasul lui Bunila.

De undeva de si mai departe, de sus de pe margine, se auzi vocea lui Peter:

- Hai, Susan, curaj. Da-mi mana. Si un bebelus ar putea cobori pe aici. Si nu te mai vaicari atata.

Cateva minute mai tarziu erau jos si puteau auzi zgomotul apei. Pasind cu grija, ca o pisica, Aslan traversa raul, mergand din piatra in piatra. Cand ajunse la mijloc, se opri sa bea apa, apoi isi intoarse capul, pe care siroia apa, spre ei. De data asta, Edmund il vazu.

- Oh, Aslan! striga, fugind spre el.

Dar Leul se intoarse si o porni pe panta de pe celalalt mal al Repedei.

- Peter! Peter! Ai vazut? il intreba Edmund.

- Am vazut ceva, spuse Peter, dar e greu de spus la lumina asta. Mergem mai departe, si de trei ori „ura' pentru Lucy. Acum nici nu mai sunt asa de obosit.

Aslan ii calauzi spre stanga, in sus, prin defileu. Era o calatorie ciudata, de parca ar fi fost un vis, apa tumultuoasa, iarba umeda si cenusie, stancile scanteinde de care se apropiau, si, in fata lor, Animalul glorios, pasind in liniste. Numai Susan si piticul nu-l puteau vedea.

Curand, ajunsera la alta carare abrupta, care urca pe peretele unei prapastii. Aici stancile erau si mai inalte decat cele de pe care coborasera, iar drumul era lung, greu si in zigzag. Din fericire, luna stralucea chiar deasupra defileului astfel incat lumina stancile de pe ambele parti.

Lucy aproape ca ramase fara suflare cand vazu ca picioarele din spate si coada lui Aslan dispar dincolo de margine; dar, cu un ultim efort, se catara in urma lui si ajunse, cu rasuflarea taiata si cu picioarele tremurande pe dealul pe care voiau sa ajunga de cand plecasera din golf. Urcusul era lung si domol (cu iarba, tufisuri si cateva pietre mari care straluceau albe in lumina lunii), si se pierdea intr-un palc de copaci, undeva la o jumatate de kilometru departare. Lucy recunoscu dealul. Era dealul pe care se afla Masa de Piatra.

Cu zalele zanganind, ceilalti urcau in urma ei. Aslan mergea in continuare in fata.

- Lucy! o striga Susan aproape in soapta.

- Ce e? intreba ea.

- Acum il vad si eu. Iarta-ma!

- Nu-i nimic.

- Dar am fost cu mult mai rea decat crezi. Eu chiar am crezut ca a fost el, ieri adica. Atunci cand ne-a avertizat sa nu coboram prin padurea de brazi. Si am crezut ca venise si azi-noapte, cand ne-ai trezit. Undeva in adancul sufletului. Sau as fi putut crede, daca as fi vrut. Dar eu nu voiam decat sa iesim din padure si of, nu stiu. Si acum, ce-o sa-i spun?

- Poate ca n-o sa fie nevoie sa-i spui mare lucru, sugera Lucy.

Ajunsera curand la copaci, iar printre ei copiii zarira Movila cea mare, Movila lui Aslan, care fusese ridicata deasupra Mesei dupa plecarea lor.

- Ai nostri nu sunt destul de vigilenti, mormai Bunila. Ar fi trebuit sa ne vada pana acum

- Pst! facura ceilalti patru.

Aslan se oprise si se intorsese spre ei; arata atat de maiestuos incat copiii se simtira cuprinsi de cata bucurie poti fi cuprins atunci cand ti-e teama si de cata teama poti fi cuprins cand esti bucuros. Baietii pasira in fata. Lucy le facu loc. Susan si piticul ramasera in spate.

- Oh, Aslan, spuse Regele Peter ingenunchind si punandu-si gheara grea a leului pe obraz, imi pare atat de bine! Si-mi pare atat de rau! I-am condus gresit de cand am pornit la drum, dar mai ales ieri dimineata.

- Dragul meu fiu, spuse Aslan. Apoi se intoarse spre Edmund.

- Bravo, ii spuse.

Apoi, dupa o pauza ingrozitoare, spuse cu glas patrunzator:

- Susan!

Susan nu raspunse nimic, dar celorlalti li se paru ca plange.

- Te-ai lasat condusa de teama, copila mea, spuse Aslan. Hai, vino sa suflu asupra ta. Uita-ti teama. Acum esti din nou curajoasa?

- Un pic, Aslan, raspunse Susan.

- Si acum, spuse Aslan cu o voce mult mai puternica, lovindu-si trupul cu coada, unde este piticul ala mic, spadasinul si arcasul ala renumit care nu crede in lei? Vino aici, fiu al Pamantului, vino AICI!

Ultimul cuvant fu un adevarat urlet.

- Mama! exclama Bunila mai mult in soapta si cu sufletul la gura.

Copiii, care il cunosteau pe Aslan destul de bine ca sa-si dea seama ca de fapt il place foarte mult de pitic, erau linistiti; dar pentru Bunila, care nu mai vazuse nici un leu niciodata, si nici vorba sa-l fi vazut pe leul asta inainte, totul parea diferit. Facu singurul lucru inteligent pe care il putea face, si anume, in loc sa tasneasca spre Aslan, o porni spre el incet, clatinandu-se.

Aslan se repezi spre el. Ati vazut vreodata un pisoi mic-mic purtat de mama lui in gura? Cam asta ati fi putut vedea si acum. Piticul, adunat gramada, atarna din gura lui Aslan. Leul il scutura o data de-i zangani toata armura, de parc-ar fi fost uneltele unui spoitor de cazane. Dupa care, piticul zbura in aer. Se afla in siguranta de parca ar fi fost in pat, numai ca el nu avea acest sentiment. Cand se apropie de pamant, ghearele mari si catifelate il prinsera cu blandete, ca bratele unei marne, si-l pusera (in picioare) pe pamant.

- Fiu al Pamantului, vrei sa fim prieteni? il intreba Aslan.

- D d da, gafai piticul, care nu-si recapatase inca suflul.

- Acum, spuse Aslan, apune luna. Uitati-va in spatele vostru: se crapa de ziua. N-avem timp de pierdut. Voi trei, fiii lui Adam si tu, fiu al Pamantului, duceti-va repede la Movila si vedeti ce se poate face acolo.

Piticul era inca fara glas si nici unul dintre baieti nu indraznira sa intrebe daca Aslan vine si el cu ei. Isi luara sabia in mana, salutara, se intoarsera si disparura in lumina rasaritului. Lucy observa ca nu era nici urma de oboseala pe chipurile lor: si Regele Peter, si Regele Edmund aratau mai degraba barbati, nu baietei.

Fetele, ramase langa Aslan, se uitara dupa ei pana cand nu-i mai putura vedea. Lumina se schimba acum. La rasarit, Aravir, luceafarul din Narnia, stralucea ca o luna micuta. Aslan, care parea mai mare ca oricand, isi ridica incet capul, isi scutura coama si scoase un raget.

Sunetul, la inceput adanc si vibrant, ca al unei orgi care incepe incet, deveni mai puternic, apoi si mai puternic, pana cand incepura sa se cutremure si pamantul si aerul. Se ridica de pe deal si pluti deasupra intregii Narnii. In tabara lui Miraz se trezi toata lumea, se privira palizi unii pe altii si isi luara armele in mana. Putin mai incolo, in Marele Fluviu, unde apa era acum rece ca gheata, se ridicara din ape capetele si umerii nimfelor, la fel si capul barbos al zeului fluviului. Dincolo de fluviu, in toate campiile si padurile, iesira din vizuini urechile ciulite ale iepurilor, pasarile isi ridicara capetele somnoroase de sub aripi, bufnitele incepura sa tipe, vulpile sa latre, aricii sa maraie, iar copacii sa se legene, in orase si sate, mamele isi stransera copilasii la piept, cu ochii ingroziti, cainii schelalaira, iar barbatii incepura sa bajbaie ca sa aprinda lumina. Departe, la hotarul din nord, uriasii din munti incercara sa vada ce se intampla dincolo de portile intunecoase ale castelelor lor.

Lucy si Susan vazura cum ceva intunecos vine spre ele din toate directiile, de peste dealuri. La inceput li se paru ca e o ceata intunecoasa care se intinde deasupra pamantului, apoi ca sunt valurile unei mari negre pe timp de furtuna ce se ridica mai mult, tot mai mult, iar in cele din urma isi dadura seama ca erau de fapt paduri miscatoare. Avura senzatia ca toti copacii de pe pamant veneau alergand spre Aslan. Dar, cu cat se apropiau mai tare, aratau tot mai putin a copaci; cand se adunara cu totii in jurul lui Lucy, facand plecaciuni si unduindu-si bratele in fata lui Aslan, fetita isi dadu seama ca arata a oameni. Fete-mesteceni cu chipuri palide isi plecau capetele, femei-salcii cu fete ganditoare isi dadeau parul pe spate ca sa-l poata vedea pe Aslan, fagii cu aer regesc il adorau, barbati-stejari cu ramuri incalcite, ulmi melancolici si slabi, tufisuri cu parul zbarlit (negriciosi, cu sotii impodobite cu bobite colorate) si scorusi veseli, toti se aplecau si se ridicau la loc, strigand numele lui Aslan cu glasurile lor de tot felul, ragusite, ascutite ori domoale.

Multimea care dansa acum in jurul lui Aslan (fiindca si de data asta totul devenise un dans) crestea atat de repede, incat Lucy nu mai intelegea nimic. Nu-si putea da seama de unde aparusera cativa oameni care, in clipa urmatoare, dantuiau si ei printre copaci. Unul era un tanar, imbracat in piele de cerb, cu o coroana din frunze de vita in parul carliontat. Ai fi zis ca e prea frumos sa fie baiat, daca n-ar fi avut un aer atat de salbatic. Privindu-l, aveai senzatia, cum spuse Edmund cateva zile dupa aceea, „ca e un tip care e in stare de orice, absolut de orice.' Avea o multime de nume: Bromios, Bassareus si Strasnicul erau numai trei dintre ele. Il insoteau o multime de fete, la fel de salbatice ca si el. Era chiar si cineva calare pe un magar. Toata lumea radea si striga:

- Euan, euan, eu-oi-oi-oi!

- Aslan, ce fac, se joaca? intreba tinarul.

Se pare ca asta si faceau. Dar fiecare credea ca joaca altceva. Ar fi putut fi leapsa, dar Lucy nu putu sa-si dea seama cine trebuia sa-i prinda pe ceilalti. Parea mai degraba baba-oarba, numai ca toti se purtau de parca ar fi fost legati la ochi. Ceea ce complica lucrurile si mai tare fu faptul ca omul care venise calare pe magar, si care era batran si enorm de gras, incepu sa strige: ,

- Gustari! Poftiti la gustari!

In timp ce striga, se pravali de pe magar, il ajutara ceilalti sa incalece la loc, in vreme ce magarul, crezand ca se afla la circ, incerca sa mearga pe picioarele din spate. Apareau tot mai multe frunze de vita-de-vie peste tot. Curand, frunzele devenira vite care se intindeau peste tot, chiar si pe picioarele si in jurul gatului celor trei oameni. Lucy isi ridica mainile ca sa-si dea parul pe spate si descoperi ca are vita-de-vie in loc de par. Pe magar il acoperise vita cu totul. Coada ii era incurcata printre frunze si nu se mai zarea decat ceva negru care i se misca intre urechi. Lucy se uita mai bine si vazu ca e un ciorchine de struguri. Dupa care fu acoperit de ciorchini aproape in intregime.

- Gustari! Gustari! zbiera batranul.

Incepura cu totii sa manance. Nu stiu ce sere or fi pe la voi, dar sunt sigur ca n-ati mancat niciodata asemenea struguri. Erau niste struguri cu adevarat buni, tari si luciosi, dar, cand ii bagai in gura, erau dulci si racoritori; fetele nu mai mancasera niciodata pe saturate ceva atat de bun. Erau cu mult mai multi struguri decat si-ar fi putut dori cineva vreodata, si nimeni nu manca elegant. Vedeai numai degete lipicioase si murdare si, desi toata lumea avea gura plina, radeau sau strigau intruna „Euan, euan, eu-oi-oi-oi'. La un moment dat, toti isi dadura seama ca jocul (oricare ar fi fost acesta) si ospatul trebuia sa se incheie. Se asezara cu totii pe jos, cu rasuflarea taiata si cu fetele intoarse spre Aslan, ca sa auda ce are sa le spuna.

In chiar acea clipa, soarele se ridica pe cer, iar Lucy isi aminti ceva si-i sopti lui Susan:

- Hei, Su, stiu cine sunt astia.

- Cine?

- Baiatul cu chip salbatic e Bacchus, iar batranul de pe magar este Silenus. Nu mai tii minte ca ne-a povestit domnul Tumnus despre ei, acum mult timp?

- Ba da, sigur ca da. Dar, Lu

- Ce e?

- Nu m-as fi simtit prea in siguranta cu Bacchus si toate fetele lui nebunatice daca ne-am fi intalnit cu ei cand eram fara Aslan.

- Cred si eu, spuse Lucy.

Capitolul 12

VRAJITORIE SI RAZBUNARE

Intre timp, Bunila si cei doi baieti ajunsera la arcada de piatra pe unde se intra in Movila; doi bursuci care erau santinele (Edmund nu le putu deslusi in intuneric decat petele albe de pe obraji) sarira la ei aratandu-si coltii:

- Cine-i acolo?

- Bunila, spuse piticul, il aduc pe Marele Rege al Narniei din trecutul indepartat.

Bursucii atinsera mainile baietilor cu varful botului.

- In sfarsit! spusera, in sfarsit!

- Dati-ne o torta, prieteni, le ceru Bunila.

Bursucii gasira una chiar la intrare, Peter o prinse si i-o dadu lui Bunila.

- Ar fi mai bine sa mearga M.N.P. Inainte, spuse. Noi nu cunoastem locul.

Bunila lua torta si porni prin tunelul intunecos. Era un loc rece, cufundat in bezna si cu miros de mucegai; era plin de panze de paianjen si, din cand in cand, se mai zarea cate un liliac in lumina tortei. Baietii, care statusera mai mult afara, in aer liber, din dimineata de la gara, aveau senzatia ca intra intr-o inchisoare.

- Peter, sopti Edmund, tu vezi desenele de pe pereti? Nu par sa fie din vremuri de demult? Cu toate acestea, noi suntem si mai de demult. Cand eram noi aici, nu fusesera facute inca.

- Asa e, spuse Peter. Asta te pune pe ganduri. Piticul merse tot inainte, o lua la dreapta si apoi la stanga, cobori cateva trepte si apoi o apuca din nou la stanga, in cele din urma, zarira lumina undeva in fata - o lumina care venea de sub o usa. Pentru prima data auzira voci; ajunsesera la usa camerei din mijlocul Movilei. Vocile din incapere erau furioase. Cineva vorbea atat de tare incat nici nu-i auzira pe baieti si pe pitic apropiindu-se.

- Nu-mi place, ii sopti Bunila lui Peter. Sa stam sa ascultam o clipa.

Ramasera nemiscati in fata usii.

- Stii foarte bine de ce n-am putut sufla in corn la rasaritul soarelui, spuse una dintre voci.

- Asta e Regele, sopti Bunila.

- Ai uitat ca Miraz ne-a atacat aproape inainte ca Bunila sa plece si ca am fost nevoiti sa luptam timp de trei ceasuri si mai bine? Am suflat cand am avut o clipa de ragaz.

- Asa ceva nu se poate uita, se auzi vocea furioasa, fiindca piticii mei au dus greul luptei si au murit unul din cinci.

- Asta-i Sfrederic, sopti Bunila.

- Rusine, piticule, se auzi un glas mai gros.

- Manca-trufe, spuse Bunila.

- Toti am luptat la fel de mult ca piticii, dar nimeni nu a luptat mai mult ca Regele.

- Din partea mea, poti sa spui ce vrei, ii raspunse Sfrederic. Dar, fie ca a suflat prea tarziu in corn, fie ca nu e magic, oricum nu am primit nici un fel de ajutor. Tu, marele invatat, nemaipomenitul magician, tu care le stii pe toate, tot ne mai spui sa ne punem sperantele in Aslan si in Regele Peter si in toti ceilalti?

- Trebuie sa recunosc - asta nu pot nega - ca sunt dezamagit de rezultatele acestei operatiuni, i se raspunse.

- Probabil ca e doctorul Cornelius, sopti Bunila.

- Ca s-o spunem pe sleau, zise Sfrederic, tot ce-ai promis s-a dus pe apa sambetei. Asa ca stai de-o parte si lasa-i pe altii sa-si vada de treaba. De-asta

- Vom primi ajutor, spuse Manca-trufe. Eu cred in continuare in Aslan. Ai rabdare, cum avem noi, animalele. Vom primi ajutor. S-ar putea ca acesta sa fie chiar acum la usa.

- Pfui! facu Sfrederic. Dac-ar fi dupa voi, bursucii, ar trebui sa asteptam pana cand o face plopul pere si rachita micsunele. Ascultati-ma pe mine. Nu mai putem astepta Mancarea e pe terminate; in fiecare lupta pierdem mai multi oameni decat ne putem permite; ostenii nostri fug.

- Si stii de ce? il intreba Manca-trufe. Iti spun eu de ce. Fiindca s-a zvonit printre ei ca i-am chemat pe Regii de odinioara, iar acestia nu au venit. Ultimele cuvinte pe care le-a spus Bunila inainte de a pleca (aproape sigur, ca sa-si afle moartea) au fost: „Daca suflati in corn, sa nu le spuneti ostenilor de ce ati suflat sau ce sperante aveti.' Numai ca in seara aceea aflasera deja toti.

- Mai bine ti-ai vari botul intr-un cuib de viespi, bursucule, decat sa insinuezi ca eu sunt cel care a imprastiat zvonul, spuse Sfrederic. Retrage-ti cuvintele sau

- Gata, terminati amandoi! interveni Regele Caspian. Vreau sa aflu ce propune Sfrederic sa facem. Dar, inainte de asta, vreau sa stiu cine sunt cei doi straini pe care i-a adus la sfatul nostru si care stau acolo cu urechile ciulite, fara sa scoata o vorba.

- Sunt prietenii mei, raspunse Sfrederic. Tu ce drept ai sa te afli aici in afara de faptul ca esti prietenul lui Bunila sau al bursucului? Si ce drept are batranul ala ramolit imbracat in negru sa fie aici in afara de faptul ca ti-e prieten? De ce trebuie sa fiu eu singurul care nu are dreptul sa-si aduca aici prietenii?

- Maiestatea sa este Regele caruia i-ai jurat credinta, ii spuse Manca-trufe cu severitate in glas.

- Astea sunt reguli pentru curtea regala, il repezi Sfrederic. In gaura asta putem vorbi pe sleau. Stii foarte bine - si stie si baiatul asta Telmarinian - ca n-o sa fie regele nimanui, nicaieri, daca nu reusim sa-l scoatem din capcana in care este prins.

- Dar poate prietenii tai vor sa spuna si ei ceva, spuse Cornelius. Voi cei de acolo, cine sunteti?

- Preavenerabile doctore, se auzi un glas subtirel si plangacios de femeie. Sunt o biata femeie batrana, daca nu va e cu suparare, si-i sunt recunoscatoare acestui preavenerabil pitic pentru prietenia pe care mi-o arata. Maiestatea sa, binecuvantat fie-i numele, nu are motive sa se teama de o batrana care sufera de reumatism si care e saraca lipita pamantului. Ma pricep putin -nu ca dumneavoastra, doctore - la unele vraji si farmece pe care as fi bucuroasa sa le folosesc impotriva dusmanilor nostri daca sunteti cu totii de acord. Fiindca-i urasc. Oh, cum ii mai urasc! Nimeni nu-i uraste mai mult ca mine.

- Foarte interesant si aaa bine, spuse doctorul Cornelius. Acum cred ca am inteles ce sunteti, doamna. Poate se prezinta si celalalt prieten?

Ii raspunse o voce neplacuta; lui Peter i se facu pielea ca de gaina.

- Eu sunt foamea. Sunt setea. Daca musc din ceva, nu-i mai dau drumul pana la moarte, iar dupa moarte trebuie sa taie bucata din corpul dusmanului pe care am apucat sa o musc si s-o ingroape cu mine. Pot sa postesc o suta de ani fara sa mor. Pot sa stau o suta de nopti pe gheata fara sa inghet. Pot sa beau un fluviu de sange fara sa pocnesc. Aratati-mi-i pe dusmanii vostri.

- Si vrei sa ne spui care este planul tau in fata acestor doi prieteni? il intreba Caspian.

- Da, ii raspunse Sfrederic. Fiindca nu-l pot pune in practica fara ajutorul lor.

Timp de vreo doua minute baietii si Bunila ii auzira pe Caspian si pe prietenii sai vorbind in soapta, dar nu-si putura da seama ce spun. Apoi il auzira pe Caspian spunand cu voce tare:

- Bine, Sfrederic, sa-ti auzim planul.

Urma o pauza atat de lunga ca baietii incepura sa se intrebe daca piticul o sa mai inceapa vreodata; cand deschise gura, vorbi cu glas incet, de parca nu i-ar fi placut nici lui ce avea sa spuna.

- E clar, mormai el, ca nici unul dintre noi nu stie adevarul despre vremurile de odinioara din Narnia. Bunila nu credea in nici una din povesti. Eu am fost de acord sa le verificam. Am incercat intai cornul si n-a iesit nimic. Daca au existat vreodata Regele Peter Magnificul, Regina Susan, Regele Edmund si Regina Lucy, atunci sau nu ne-a auzit nici unul dintre ei sau nu pot veni, sau ne sunt dusmani.

- Sau sunt pe drum, adauga Manca-trufe.

- N-ai decat sa repeti asta pana cand o sa fim cu totii mancare pentru cainii lui Miraz. Cum spuneam, am incercat o veriga din lantul vechilor legende, dar nu ne-a ajutat cu nimic. Bun. Numai ca, daca ti se rupe spada, lupti cu pumnalul, in povesti apar si alte forte, nu numai vechii regi si regine. Ce-ati spune daca le-am chema pe acestea in ajutor?

- Pe Aslan, vrei sa spui, zise Manca-trufe. E totuna daca-l chemam pe el sau pe vechii Regi. Erau supusii lui. Daca nu-i trimite pe ei (desi n-am nici o indoiala ca-i va trimite), crezi c-o sa vina el insusi?

- Nu. Tocmai asta e, spuse Sfrederic. Aslan si Regii sunt totuna. Aslan sau a murit, sau nu este de partea noastra. Sau ceva mai puternic decat el nu-l lasa sa vina. Si chiar daca ar veni, de unde stim noi ca este de partea noastra? Se pare ca nu a fost intotdeauna prea bun cu piticii. Nici macar cu toti ursii, intrebati-i pe lupi. Si, la urma urmei, n-a fost in Narnia decat o singura data din cate stiu eu si n-a stat prea mult. Nu-l mai puneti la socoteala. Eu ma gandeam la altcineva.

Nu-i raspunse nimeni si, pret de cateva minute, se lasa o asemenea liniste incat Edmund il putu auzi pe bursuc cum respira.

- La cine te gandesti? intreba Caspian in cele din urma.

- La o forta mai puternica decat Aslan, care a tinut Narnia sub vraja ani si ani, daca povestile spun adevarul.

- Vrajitoarea Alba! strigara cele trei voci in acelasi timp si, dupa zgomotul care se auzi, Peter banui ca Regele si prietenii lui sarisera in picioare.

- Da, spuse Sfrederic rar si hotarat, ma gandesc la Vrajitoare. Stati jos. Nu va speriati la auzul unui nume, ca niste copii. Avem nevoie de putere; si avem nevoie de o putere care sa fie de partea noastra. Cat despre putere, nu spun povestile ca Vrajitoarea l-a invins pe Aslan, l-a legat fedeles si l-a ucis chiar pe piatra aceea de colo, din spatele luminii?

- Dar mai spun si ca a inviat, adauga bursucul cu glas taios.

- Da, asa spun, raspunse Sfrederic, dar poate ca ai observat ca nu stim prea multe despre ceea ce-a facut Aslan dupa ce-a inviat. Pur si simplu dispare din poveste. Cum iti explici asta, daca a inviat cu adevarat? Nu e mult mai probabil ca nu a inviat si ca povestile nu mai vorbesc despre el pentru ca nu mai este nimic de spus despre el?

- I-a numit pe Regi si pe Regine, spuse Caspian.

- Un rege care castiga o mare batalie se poate proclama rege si singur, fara ajutorul unui leu, zise Sfrederic.

Se auzi un mormait fioros, probabil al lui Manca-trufe.

- Si, oricum, continua Sfrederic, ce s-a ales de regii astia si de domnia lor? Au disparut si ei. Altfel stau insa lucrurile cu Vrajitoarea. Povestile spun ca a domnit o suta de ani: o suta de ani de iarna. Asta da putere, daca nu va suparati. E ceva care a existat.

- Dar, Dumnezeule mare! facu Regele. Nu ni s-a spus intotdeauna ca ea era cel mai groaznic dusman? Nu a fost un tiran de zece ori mai rau decat Miraz?

- Poate, spuse Sfrederic cu indiferenta. Poate o fi fost rea cu voi, oamenii, daca existau oameni pe vremea aceea. Poate ca a fost rea cu unele animale. I-a alungat pe castori, as putea spune; oricum, nu mai exista nici unul in Narnia. Dar cu noi piticii s-a purtat bine. Eu sunt pitic si imi apar neamul. Noua nu ne e teama de Vrajitoare.

- Bine, dar te-ai aliat cu noi, ii aminti Manca-trufe.

- Da, si cu mult bine ne-am ales pana acum, se rasti Sfrederic. Cine este trimis in toate misiunile periculoase? piticii. Cine ramane fara mancare cand scad portiile? piticii. Cine?

- Minti! Astea sunt minciuni! il intrerupse bursucul.

- Asa ca, zise Sfrederic, care acum striga de-a dreptul, daca nu-mi puteti ajuta oamenii, o sa ma duc la cineva care poate sa-i ajute.

- E tradare pe fata, piticule? il intreba Regele.

- Pune-ti sabia inapoi in teaca, Rege Caspian, spuse Sfrederic. Crima in timpul sfatului, nu? Din astia-mi esti? Nu fi prost; nici nu incerca Crezi ca mi-e frica de tine? Am doi de partea mea, la fel ca tine.

- Hai, atunci, se repezi Manca-trufe, dar fu intrerupt imediat.

- Stop, stop, stop, spuse doctorul Cornelius. Va grabiti prea tare. Vrajitoarea a murit. Toate povestile sunt de acord in aceasta privinta. Pe cine vrea Sfrederic sa cheme? La ce Vrajitoare se refera?

Vocea neplacuta care vorbise o singura data mai devreme spuse:

- E moarta?

Se auzi apoi vocea subtire si tanguitoare:

- Oh, fii binecuvantat, Maiestatea ta, nu aveti de ce va teme ca Doamna Alba - asa ii spunem noi - a murit. Preavenerabilul doctor isi bate joc de o biata femeie batrana ca mine cand spune asa ceva. Dragul meu doctor, inteleptul meu doctor, cine-a mai auzit de vrajitoare care mor cu adevarat? Le poti oricand aduce inapoi.

- Cheam-o, se auzi vocea neplacuta. Suntem gata. Deseneaza cercul. Pregateste focul albastru.

Acoperind maraitul tot mai tare al bursucului si un „Ce?' al lui Cornelius, rasuna ca un tunet glasul Regelui Caspian:

- Deci asta ti-e planul, Sfrederic! Magie neagra si chemarea unei fantome blestemate. Acum inteleg cine-ti sunt tovarasii: o muma-padurii si un varcolac!

Urma o confuzie generala. Se auzi un racnet de animal si zanganit de arme; baietii si Bunila dadura buzna inauntru; Peter zari o creatura oribila si desirata, jumatate barbat si jumatate lup, care tocmai se repezea la un baiat cam de varsta lui, iar Edmund zari un bursuc si un pitic rostogolindu-se pe podea intr-o tranta. Bunila se trezi fata in fata cu muma-padurii. Nasul si barbia ii ieseau atat de tare in afara, de parc-ar fi fost un spargator de nuci, parul cenusiu si murdar ii atarna peste fata si tocmai il insfacase pe doctorul Cornelius de gat. Bunila lovi cu sabia o singura data si, in clipa urmatoare, capul vrajitoarei se rostogolea pe podea. Apoi cineva rasturna torta si, timp de vreo saizeci de secunde, se auzira doar sabii, colti, gheare, pumni si tipete. Dupa care se facu liniste.

- Ed, esti teafar?

- Aaa cred ca da, gafai Edmund. L-arn prins pe bruta aia de Sfrederic, dar e inca in viata.

- Fir-ar sa fie! se auzi o voce furioasa. Pe mine stai! Ridica-te. Esti cat un pui de elefant.

- Imi pare rau, M.N.P., spuse Edmund. E mai bine acum?

- Oh, nu! racni Bunila. Imi bagi gheata in gura. Da-te la o parte!

- Regele Caspian e pe-aici? intreba Peter.

- Aici, se auzi o voce slaba. M-a muscat ceva. Auzira cu totii cum cineva aprinde un chibrit. Era Edmund. La lumina flacarii, i se putu vedea fata, palida si murdara. Bajbai un pic pana gasi luminarea (nu mai foloseau lampa fiindca nu mai aveau gaz), o puse pe masa si-o aprinse. Cand se lumina incaperea, mai multe persoane sarira in picioare. Sase chipuri se privira clipind in lumina luminarii.

- Se pare ca nu mai e nici un dusman in viata, spuse Peter. Muma-padurii e aici, moarta.

Isi indrepta repede privirea in alta parte.

- Uite-l si pe Sfrederic, mort si el. Si banuiesc ca asta este varcolacul. N-am mai vazut varcqlaci de mult. Cap de lup si trup de barbat. Ceea ce inseamna ca tocmai se transforma din om in lup in clipa in care a fost ucis. Iar tu esti probabil Regele Caspian.

- Da, confirma celalalt baiat. Dar eu habar n-am cine esti tu.

- Este Marele Rege, Regele Peter, ii spuse Bunila.

- Fii binevenit, Maiestate.

- Fii binevenit si tu. Sa nu crezi ca am venit sa-ti iau locul. Am venit sa te ajut.

- Maiestatea voastra, se auzi o voce de langa umarul lui Peter.

Se intoarse si se trezi fata in fata cu bursucul. Peter se apleca, il imbratisa si ii saruta capul acoperit de blana. Si nu se comporta ca o fetita procedand asa, pentru ca era Marele Rege.

- Cel mai vrednic intre bursuci, ii spuse. Nu te-ai indoit de noi nici o clipa.

- N-am nici un merit, Maiestate, spuse Manca-trufe. Dar eu sunt animal si noi, animalele, nu ne schimbam parerile asa usor. In plus, sunt bursuc, si noi ramanem mereu credinciosi.

- Imi pare rau de Sfrederic, spuse Caspian, desi m-a urat din prima clipa cand m-a vazut. Cred ca se acrise din cauza suferintelor. Daca am fi castigat razboiul repede, poate c-ar fi ajuns un pitic bun pe timp de pace. Ma bucur ca nu stiu care din noi l-a omorat.

- Sangerezi, ii spuse Peter.

- Da, am fost muscat, spuse Caspian. De varcolacul ala.

Le lua mult timp sa-i curete si sa-i bandajeze rana, dar, dupa ce terminara, Bunila spuse:

- Acum, inainte de orice, vrem sa luam micul dejun.

- Dar nu aici, zise Peter.

- Oh, nu, se cutremura Caspian. Si trebuie sa trimitem pe cineva sa ia cadavrele de aici.

- Pe viermii aia doi sa-i arunce intr-o groapa, spuse Peter. Dar pe pitic o sa-l dam oamenilor sai sa-l ingroape dupa datina lor.

In cele din urma, mancara intr-una din incaperile intunecoase din Movila lui Aslan. Nu era chiar ce si-ar fi dorit, fiindca Peter si Edmund visau la oua pajite in unt si cafea fierbinte, iar Caspian si Cornelius la placinte cu came de caprioara; dar toti primira o bucatica mica de carne de urs (din buzunarele baietilor), o bucata de branza tare, o ceapa si o cana cu apa. Judecand insa dupa chipurile lor, ai fi zis ca e o masa delicioasa.

Capitolul 13

MARELE REGE IN LUPTA

- Aslan este cu fetele (adica Regina Susan si Regina Lucy), Caspian, undeva in apropiere, spuse Peter dupa ce terminara de mancat. Nu stim cand va actiona. Atunci cand crede el de cuviinta, fireste, nu cand vrem noi. Intre timp, vrea ca noi sa facem ce putem singuri. Caspian, zici ca nu suntem destul de puternici sa-l infruntam pe Miraz in lupta directa?

- Ma tem ca nu, Maiestate, raspunse Caspian.

Ii placea foarte tare de Peter, dar parca era mut in fata lui. Era tare emotionat in prezenta marilor Regi din povestile de odinioara; oricum, mai emotionat decat erau ei in prezenta lui.

- Foarte bine, zise Peter. O sa-l provoc la duel. Nu se mai gandise nimeni la asta pana acum.

- Va rog, as putea lupta eu cu el? intreba Caspian. Vreau sa-mi razbun tatal.

- Esti ranit, ii spuse Peter. Si oricum, nu crezi c-ar rade daca l-ai provoca tu la duel? Noi stim ca esti rege si luptator, dar el crede ca esti un copil.

- Dar Sire, interveni bursucul, care statea foarte aproape de Peter pe care-l sorbea din ochi. Va accepta oare sa lupte cu Maiestatea voastra? Stie ca armata lui e mai puternica.

- Probabil ca nu, raspunse Peter. Dar nu se stie niciodata. Si chiar daca nu accepta, cea mai mare parte a zilei va trece cu trimisul solilor dintr-o parte in alta. Pana atunci poate face ceva Aslan. Si, cel putin, pot sa inspectez armata si sa intaresc pozitiile, ii voi provoca la duel. O sa scriu mesajul chiar acum. Ai pana si cerneala, doctore?

- Un invatat le are intotdeauna la el, Maiestate, raspunse doctorul Cornelius.

— Foarte bine, iti voi dicta, spuse Peter.

Si, in timp ce doctorul isi pregati pergamentul, deschise calimara si isi ascuti pana, Peter se rezema de spatarul scaunului cu ochii pe jumatate inchisi si incerca sa-si reaminteasca limba in care scrisese asemenea lucruri cu mult timp in urma, in vremurile de glorie ale Narniei.

- Bun, zise in cele din urma. Esti gata, doctore?

Doctorul Cornelius isi inmuie pana in cerneala si astepta. Peter incepu sa-i dicteze:

- Noi, Peter, cu voia lui Aslan, ales si proclamat Mare Rege peste toti Regii din Narnia, imparat al Insulelor indepartate si Stapan al castelului Cair Paravel, Cavalerul celui Mai Nobil Ordin al Leului, il salutam pe Miraz, Fiul lui Caspian al Optulea, pe vremuri Lord Protector in Narnia, care acum se da drept Regele Narniei. Ai scris?

- Regele Narniei, punct, mormai doctorul. Da. Sire.

- Paragraf nou, spuse Peter. Pentru a pune capat varsarii de sange si pentru a evita toate celelalte neplaceri care pot fi cauzate de razboiul ce se duce acum pe taramul Narniei, avem placerea de a ne oferi sa luptam personal in numele iubitului si credinciosului nostru Caspian pentru a-i dovedi Domniei voastre ca sus-numitul Caspian este regele adevarat al Narniei atat prin voia noastra, cat si conform legilor Telmariniene, si ca Domnia voastra este de doua ori vinovat de tradare atat prin inlaturarea sus-numitului Caspian de la carmuirea Narniei, cat si prin cea mai abominabila - ai grija cum scrii, doctore -, sangeroasa si neobisnuita crima comisa asupra bunului vostru stapan si frate, Regele Caspian al Noualea. Drept care va provoc la duel si va trimit aceasta scrisoare prin fratele meu iubit, Regele Edmund, pe vremuri Rege al Narniei, Duce al Felinarului si Conte al Tarii de Vest, Cavaler al Nobilului Ordin al Mesei, care are drepturi depline sa hotarasca impreuna cu Domnia voastra conditiile duelului. Scrisa la Movila lui Aslan, astazi ziua a douasprezecea a lunii Acoperisului Verde din anul intai al domniei lui Caspian al Zecelea al Narniei.

- Cred ca e bine, spuse Peter, rasufland adanc. Trebuie sa mai trimitem doi soli impreuna cu Regele Edmund. Cred ca unul dintre ei ar trebui sa fie uriasul.

- Dar stiti, nu e prea destept, spuse Caspian.

- Stiu, spuse Peter. Dar orice urias impresioneaza atata vreme cat tace din gura. Si o sa-i mai treaca din suparare. Dar cine sa fie al doilea?

- Zau, spuse Bunila, daca vreti pe cineva care omoara cu privirea, Pispirici ar fi cel mai bun.

- Sigur ca da, spuse Peter razand. Dar e atat de mic! Nici n-au sa-l poata vedea daca nu se apropie suficient de tare.

- Trimiteti-l pe Wor-din-Vale, Maiestate, propuse Manca-trufe. Nimeni nu a ras niciodata de centauri.

O ora mai tarziu, doi dintre lorzii din armata lui Miraz, Lordul Glozelle si Lordul Sopespian, care se plimbau in tabara scobindu-se in dinti dupa micul-dejun, ii zarira venind spre ei, dinspre padure, pe centaur si pe urias, pe care-i mai vazusera in timpul luptelor, iar intre ei, o persoana pe care nu o putura recunoaste. Nici ceilalti baieti de la scoala de la Edmund nu l-ar fi recunoscut daca l-ar fi putut vedea in acel moment, fiindca Aslan suflase peste el cand se intalnisera si avea un aer maret.

- Ce-o fi asta? intreba Lordul Glozelle. Un atac?

- O solie, mai degraba, spuse Sopespian. Nu vezi ca au ramuri verzi? Cred ca vin sa se predea.

- Cel care merge intre centaur si urias nu are aerul unuia care vine sa se predea, spuse Glozelle. Cine-o fi? Nu e Caspian.

- Intr-adevar, spuse Sopespian. Asculta-ma pe mine, e un luptator de temut, nu stiu de unde l-au gasit rebelii. Ramane intre noi ce-o sa spun acum. Este mai falnic decat a fost vreodata Regele Miraz. Si ce armura poarta! Nici unul dintre fierarii nostri nu e in stare sa faca asa ceva.

- Facem pariu pe cainele meu ca vine cu o provocare la lupta, nu sa se predea? intreba Glozelle.

- Dar cum? intreba Sopespian. Ii avem pe dusmani la degetul mic. Miraz n-ar fi niciodata atat de prost incat sa dea cu piciorul acestui avantaj si sa accepte un duel.

- Ar putea fi convins sa o faca, spuse Glozelle cu glas scazut.

- Incet, spuse Sopespian. Vino putin mai incoace, sa nu ne auda santinelele acelea. Acum. Am inteles bine ce-a spus Domnia ta?

- Daca Regele ar accepta, sopti Glozelle, sau castiga, sau este ucis.

- Asa, spuse Sopespian, dand din cap.

- Daca invinge, am castigat razboiul.

- Desigur. Si daca pierde?

- Daca pierde, o sa putem lupta la fel de bine si fara Rege. Caci nu mai e nevoie sa-ti spun ca Miraz nu e un conducator prea viteaz. Iar dupa aceea vom fi si invingatori, si fara rege.

- Si vreti sa spuneti, Domnia voastra, ca noi doi am putea conduce tara la fel de bine fara un rege?

Chipul lui Glozelle se urati.

- Sa nu uitam, spuse el, ca noi l-am pus pe tron. Iar in toti anii in care s-a bucurat de putere, noi ce am avut de castigat? In ce fel si-a aratat recunostinta fata de noi?

- Destul, ii spuse Sopespian. Uite, vine cineva sa ne duca la cortul Regelui.

Cand ajunsera la cortul lui Miraz ii vazura pe Edmund si pe cei doi insotitori ai acestuia in fata cortului, unde li se oferea vin si prajituri, ii dadusera deja solia Regelui si se retrasesera, in timp ce acesta se gandea ce sa faca. Cand il vazura de la o departare atat de mica, amandoi Lorzii se speriara.

Miraz era in cort, neinarmat; isi termina micul-dejun. Era rosu la fata si avea fruntea incruntata.

- Ati vazut? urla el, aruncandu-le pergamentul peste masa. Uitati-va si voi ce povesti de adormit copiii ne-a trimis neobrazatul meu de nepot!

- Cu voia dumneavoastra, Sire, spuse Glozelle, daca tanarul luptator de afara este Regele Edmund despre care se spune in mesaj, eu nu l-as numi poveste de adormit copiii, ci un cavaler de temut.

- Regele Edmund, pfui! spuse Miraz. Domnia ta crezi in toate povestile acelea despre Peter si Edmund si ceilalti?

- Cred ce vad, Maiestate, raspunse Glozelle.

- Bun, n-are rost sa vorbim despre asta, spuse Miraz. Cat despre provocarea la lupta, cred ca toti avem aceeasi parere, nu?

- Cred ca da, Sire, raspunse Glozelle.

- Si anume? inteba Regele.

- Sa refuzam, fara indoiala, spuse Glozelle. Caci, desi nu am fost acuzat niciodata de lasitate, trebuie sa va spun cinstit ca nu ma trage inima deloc sa lupt cu tanarul acela. Iar daca fratele lui este (dupa cum se pare) Marele Rege, atunci inseamna ca este si mai de temut decat el - eu unul, preamarite Rege, nu vreau sa am de-a face cu el.

- Manca-te-ar ciuma! striga Miraz. Nu de astfel de sfaturi am nevoie. Crezi ca te-am intrebat daca sa-mi fie teama sa lupt cu acest Peter (daca exista persoana asta)? Crezi ca ma tem de el? Voiam sa aflu ce crezi despre aceasta problema; daca sa ne aventuram intr-o asemenea lupta cand avem un mare avantaj?

- Iar eu va raspund, Maiestate, spuse Glozelle, ca provocarea la lupta trebuie refuzata cu orice pret. Se citeste moartea pe chipul acestui cavaler ciudat.

- Iar incepi! spuse Miraz, de data asta furios de-a binelea. Vrei sa ma faci sa cred ca eu stat la fel de las ca Domnia ta?

- Maiestatea voastra poate spune ce doreste, spuse Glozelle suparat.

- Vorbesti ca o baba, Glozelle, spuse Regele. Tu ce spui, Lord Sopespian?

- Nu acceptati, Sire, fu raspunsul acestuia. Motivul pe care il are Maiestatea voastra este foarte bun. Puteti refuza fara a isca nici o discutie cu privire la curajul sau onoarea Maiestatii voastre.

- Dumnezeule! exclama Miraz, sarind in picioare. Si tu ti-ai pierdut mintile azi? Crezi ca imi caut scuze ca sa pot refuza? De ce nu-mi spui atunci in fata ca sunt un las?

Conversatia alunecase exact in directia dorita de cei doi lorzi, asa ca acestia nu mai spusera nimic.

- Inteleg cum stau lucrurile, spuse Miraz dupa ce-i privi in ochi mult si bine. Sunteti fricosi ca niste iepuri si aveti neobrazarea sa va imaginati ca si eu sunt la fel. Motive sa refuz! Auzi la ei! Scuze sa nu accept sa lupt! Ce sunteti voi, soldati? Sunteti Telmarinieni? Sunteti barbati? Daca refuz (dupa cum ar fi logic) o sa credeti ca mi-a fost frica; si o sa le spuneti si altora asta. Am dreptate sau nu?

- Nici un barbat de varsta Maiestatii voastre, spuse Glozelle, nu ar fi considerat las fiindca a refuzat sa lupte cu un mare luptator in floarea varstei.

- Deci nu numai ca sunt un las si-un fricos, ci si un batran ramolit cu un picior in groapa, urla Miraz. O sa va spun cum stau lucrurile. Cu sfaturile voastre femeiesti (evitand subiectul principal al problemei, dupa cum faceti de obicei) ati reusit sa faceti exact contrariul a ceea ce intentionati. Aveam de gand sa refuz. Dar voi accepta. Ma auziti, accept! Nu ma voi lasa insultat fiindca v-a luat mintile nu stiu ce magie sau tradare.

- Va imploram, Maiestate, incepu Glozelle, dar Miraz iesise de-acum din cort si-l auzira spunandu-i lui Edmund ca accepta.

Cei doi lorzi se privira si chicotira incet.

- Stiam c-o sa accepte daca reusim sa-l scoatem din pepeni, zise Glozelle. Dar nu voi uita ca m-a facut las. Va plati pentru asta.

Fu mare agitatie la Movila lui Aslan cand aflara toti vestea. Edmund, impreuna cu unul dintre capitanii din armata lui Miraz marcasea deja locul duelului, care era inconjurat de franghii si tarusi. Doi Telmarinieni urmau sa stea in doua din colturi, si un al treilea in mijlocul uneia dintre laturi, ca martori la duel. Ceilalti trei martori, pentru celelalte doua colturi, si cealalta latura urmau sa fie numiti de Marele Rege. Peter tocmai ii explica lui Caspian ca nu-l poate numi pe el, deoarece lupta se dadea pentru dreptul lui la tron, cand, dintr-o data, se auzi o voce groasa, somnoroasa:

- Maiestatea voastra, va rog!

Peter se intoarse; era cel mai batran dintre ursii grasani.

- Va rog mult, Maiestate, spuse, sunt urs.

- Fara indoiala, as putea spune chiar ca esti un urs bun, zise Peter.

- Da, spuse ursul. Ursii au avut intotdeauna dreptul sa dea unul din martori la dueluri.

- Nu-l numiti, ii sopti Bunila lui Peter. E bun la suflet, dar o sa ne faca de ras pe toti. O s-adoarma si o sa-si suga labele in fata dusmanilor.

- Da' n-am ce face, spuse Peter. Are dreptate. Ursii aveau acest privilegiu. Nu-mi dau seama cum de n-au uitat in toti anii astia, cand atatea alte lucruri au fost date uitarii.

- Va rog, Maiestate, insista ursul.

- Este dreptul vostru, zise Peter. Iar tu vei fi unul dintre martori. Dar tine minte: nu care cumva sa-ncepi sa-ti sugi labele!

- Nu, sigur ca nu, spuse ursul mirat peste masura.

- Tu nu vezi ca si acum iti sugi o laba? urla Bunila.

Ursul isi scoase repede laba din gura si pretinse ca n-a auzit.

- Sire! se auzi un glascior ascutit de undeva de jos.

- Ah, Pispirici! spuse Peter, dupa ce se uitase in sus si in jos, la dreapta si la stanga, cum faci atunci cand te striga un soarece.

- Sire, spuse acesta, viata mea va sta la dispozitie, dar onoarea imi apartine. Sire, unul dintre oamenii mei este singurul trompetist din armata Maiestatii voastre. Sperasem sa ne trimiteti pe unul dintre noi ca sol. Sire, oamenii mei sunt tare mahniti. Daca ati vrea sa ma numiti martor, poate ca atunci le-ar mai trece din suparare.

De undeva de deasupra se auzi un zgomot puternic ca un tunet. Uriasul Strica-Vreme izbucnise intr-unul din acele hohote de ras nu prea inteligente In care izbucnesc uriasii mai blanzi. Se controla pe data si-si lua un aer foarte serios in clipa in care Pispirici descoperi de unde venise zgomotul.

- Ma tem ca nu se poate, spuse Peter foarte serios. Exista oameni carora le este teama de soareci.

- Am observat, Sire, spuse Pispirici.

- Si n-ar fi corect fata de Miraz, continua Peter, sa aiba in fata ochilor ceva care i-ar putea stirbi din curaj.

- Maiestatea voastra este intruchiparea onoarei, spuse soarecele facand una din admirabilele sale plecaciuni, in aceasta privinta, gandim la fel. Mi s-a parut c-am auzit pe cineva razand. Daca doreste cineva aici de fata sa rada de mine, ii stau la dispozitie — cu sabia - oricand pofteste.

Aceasta remarca fu urmata de o liniste stingheritoare pe care o intrerupse Peter:

- Uriasul Strica-Vreme, ursul si centaurul Vifor-din-Vale vor fi martorii din partea noastra. Lupta va incepe la ora doua dupa-amiaza. Masa la ora douasprezece fix.

- Asculta, ii spuse Edmund dupa ce plecara de acolo. Sper c-o sa fie bine. Adica, o sa-l bati, nu?

- De-asta lupt cu el, sa vad daca pot, ii raspunse Peter.

Capitolul 14

TOATA LUMEA ARE DE LUCRU

Cu putin timp inainte de ora doua, Bunila si bursucul se aflau, impreuna cu celelalte creaturi, la marginea padurii, de unde se uitau la stralucitoarea armata a lui Miraz, care statea la o distanta de numai cativa metri, intre ei si armata fusese pregatit un loc in forma de patrat, acoperit cu iarba, pentru duel. In doua din colturi, stateau Glozelle si Sopespian cu sabia scoasa din teaca, in celelalte doua colturi erau uriasul Strica-Vreme si ursul grasan care, in ciuda a ceea ce i se spusese, isi sugea labele si arata, ca sa va spun sincer, tare prostut. In schimb, Vifor-din-Vale, in partea dreapta, nemiscat cu exceptia momentelor in care izbea cu copita in iarba, arata cu mult mai impunator decat baronul Telmarinian care statea chiar in fata lui, pe partea stanga. Peter tocmai daduse mana cu Edmund si cu doctorul, iar acum se indrepta spre locul unde urma sa aiba loc lupta. Era ca in momentul de dinaintea inceperii unei curse importante, doar ca toti erau cu mult mai tensionati.

- Ce n-as da sa fi aparut Aslan inainte de asta! spuse Bunila.

- Si eu, spuse Manca-trufe. Dar ia uita-te in spate!

- Doamne! mormai piticul dupa ce se intoarse. Ce sunt? Oameni uriasi - oameni frumosi - seamana cu niste zei, zeite si uriasi. Sunt sute si mii, ne inconjoara. Ce sunt?

- Sunt driade, hamadriade si spirite ale padurii, spuse Manca-trufe. Aslan le-a trezit din somn.

- Ne vor fi de folos daca dusmanii incearca vreo smecherie. Dar pe Marele Rege n-au cum sa-l ajute daca Miraz se va dovedi mai bun spadasin.

Bursucul nu raspunse, fiindca exact atunci Peter si Miraz intrau pe teren venind din directii opuse; purtau amandoi camasa din zale, coif si scut. Se apropiara. Cand fura suficient de aproape, facura o plecaciune si apoi isi spusera ceva, dar ceilalti nu putura auzi nimic, in clipa urmatoare, cele doua sabii scanteiau in lumina soarelui. O secunda se auzi si zanganitul acestora, dar fu acoperit imediat de strigatele celor doua armate care urlau ca la un meci de fotbal:

- Bine, Peter, bravo! striga Edmund cand il vazu pe Miraz dand inapoi un pas si jumatate. Du-te dupa el, repede!

Peter chiar asa si facu, si, timp de cateva secunde, lupta parea sa fi fost castigata. Dar apoi Miraz isi aduna toata puterea si incepu sa se foloseasca din plin de inaltimea si de greutatea sa.

- Miraz! Miraz! Regele! Regele! se auzi strigatul Telmarinienilor.

Caspian si Edmund palira, speriati.

- Peter a primit cateva lovituri groaznice, spuse Edmund.

- Hei! exclama Caspian. Ce se-ntampla?

- Se indeparteaza unul de altul, spuse Edmund. Sunt putin obositi, cred. Fii atent! Uite, incep iar, de data asta mai stiintific. Se invartesc in cerc, isi tatoneaza punctele slabele.

- Ma tem ca Miraz asta stie ce-are de facut, mormai doctorul.

Dar nici nu termina bine de spus, ca vechii narnieni izbucnira in urale asurzitoare, incepura sa bata din palme si sa-si arunce glugile in aer.

- Ce s-a intamplat? Ce s-a intamplat? intreba doctorul. Batranii mei ochi nu au putut vedea.

- Marele Rege l-a lovit la subsuoara, ii spuse Caspian, care mai batea inca din palme. Exact pe langa camasa. Prima lovitura!

- Dar acum e din nou rau, spuse Edmund. Peter nu-si foloseste scutul cum trebuie. Cred ca e ranit la bratul stang.

Si chiar asa si era. Toti putura vedea ca Peter nu-si poate folosi bratul. Strigatele Telmarinienilor se intetira.

- Ai vazut mai multe dueluri decat mine, spuse Caspian. Crezi ca mai are vreo sansa acum?

- Dragul meu, spuse Edmund, cred ca s-ar putea. Cu mult noroc.

- Nu trebuia sa-l lasam, spuse Caspian.

Dintr-o data incetara toate strigatele. O clipa, Edmund nu intelese ce se intampla. Apoi spuse:

- Ah, acum inteleg. Au hotarat sa se odihneasca amandoi. Vino, doctore. Noi doi s-ar putea sa putem face ceva pentru Marele Rege.

Alergara spre teren si Peter le iesi in intampinare.

- S-a lasat cu toata greutatea umarului pe scutul meu - ca un bolovan - si mi-a intrat marginea scutului in incheietura mainii. Nu cred ca e rupta, poate doar scrantita. Daca m-ati putea bandaja foarte strans cred ca m-as descurca.

In timp ce-l bandajau, Edmund il intreba pe Peter:

- Cum ti se pare Miraz?

- E dur, raspunse Peter. Foarte dur. Am ceva sanse daca reusesc sa-l tin departe pana cand se intoarce impotriva lui propria-i greutate. Ca sa fiu sincer, altfel nu vad cum as putea castiga. Spune-le celor de acasa ca-i iubesc, Ed, daca ma omoara. Uite-l intrand din nou pe teren. Adio, prietene. La revedere, doctore. Si Ed, spune-i ceva dragut din partea mea lui Bunila. A fost nemaipomenit.

Edmund nu mai putea vorbi. Se intoarse cu doctorul la locul lor cu inima stransa.

Dar runda aceasta fu mai buna. Peter parea ca se poate folosi de scut si, in mod clar, se folosea foarte bine de picioare. Parca juca leapsa cu Miraz, tinandu-l la distanta, schimbandu-si locul, dandu-i de furca.

- Lasule! huiduira Telmarinienii. De ce nu lupti? Ce, nu-ti place? Credeam c-ai venit sa lupti, nu sa dansezi. Pfui!

- Sper ca nu-i baga in seama, spuse Caspian.

- Oh, nu Peter, spuse Edmund. Nu-l cunosti. Oh! facu el.

Miraz reusise in cele din urma sa-l loveasca pe Peter peste coif. Baiatul se dezechilibra, aluneca intr-o parte si cazu pe un genunchi. Urletul Telmarinienilor se auzi ca urletul marii.

- Acum, Miraz! urlau. Acum! Repede! Repede! Omoara-l!

Dar nu era nevoie sa-i spuna uzurpatorului ce sa faca. Acesta era deja calare pe Peter. Vazand sabia coborand spre Peter, Edmund isi musca buza pana cand ii dadu sangele. Slava cerului! il lovi in umarul drept. Camasa din zale facuta de pitici era rezistenta si sabia nu reusi sa patrunda prin ea.

- Dumnezeule mare! striga Edmund. S-a ridicat. Loveste, Peter!

- N-am vazut ce s-a intamplat, spuse doctorul. Cum a reusit?

- L-a apucat pe Miraz de brat in timp ce voia sa-l loveasca, spuse Bunila, topaind de bucurie. Asta da, barbat! Ia bratul adversarului drept scara. Marele Rege! Marele Rege! Traiasca Vechea Narnie!

- Uitati-va! spuse Manca-trufe. Miraz s-a infuriat. E bine.

Lupta era acum pe viata si pe moarte: loviturile veneau una dupa alta incat parea imposibil sa nu fie ucis unul dintre ei pana la urma. Pe masura ce lupta devenea mai apriga, strigatele incetara aproape de tot Spectatorii priveau cu sufletul la gura. Era ingrozitor si, in acelasi timp, magnific.

Se auzi un strigat puternic din tabara vechilor narnieni. Miraz era la pamant - nu-l lovise Peter, se impiedicase el de un smoc de iarba. Peter facu un pas inapoi, lasandu-l sa se ridice.

„Of, fir-ar sa fie, fir-ar sa fie, fir-ar sa fie, isi spuse Edmund in sinea lui. De ce trebuie sa fie atat de corect? Banuiesc ca asa trebuie. Asa e cand esti Cavaler si, pe deasupra, si Mare Rege. Banuiesc ca asa i-ar placea lui Aslan. Dar bruta aia o sa se ridice iar intr-o clipa si atunci'

Dar „bruta aia' nu se ridica. Lorzii Glozelle si Sopespian stiau ce au de facut. Cum il vazura pe Rege cazut la pamant sarira pe teren strigand:

- Tradare! Tradare! Tradatorul l-a lovit pe la spate in timp ce zacea neajutorat. La lupta! La lupta, Telmar!

Peter nu intelegea ce se intampla. Vazu doi barbati repezindu-se spre el cu sabia scoasa. Apoi, cel de-al treilea Telmarinian sari si el pe teren in stanga lui.

- La lupta, Narnia! Tradare! striga Peter.

Daca l-ar fi atacat toti trei in acelasi timp, Peter nu ar mai fi putut face nimic. Dar Glozelle se opri sa-si injunghie propriul Rege care zacea mort.

- Asta e pentru insulta de azi-dimineata, spuse in soapta in timp ce infigea sabia in Miraz.

Peter se intoarse spre Sopespian si, dintr-o singura lovitura, ii zbura capul. Edmund era acum langa el, strigand:

- Narnia, Narnia! Leul!

Intreaga armata a Telmarinienilor venea spre ei. Uriasul facu un pas inainte si se apleca, pregatindu-si bata. Centaurii atacara. Zbarrr! se auzira sagetile piticilor care le treceau pe deasupra capului. Bunila lupta undeva in stanga lui Peter. Incepuse o adevarata batalie.

- Intoarce-te, Pispirici, prostule! striga Peter. Au sa te omoare. Soarecii n-au ce cauta aici.

Dar micutele creaturi ridicole dansau printre picioarele ostenilor, lovind cu sabiile. Multi Telmarinieni simtira in ziua aceea cum piciorul le este dintr-o data strapuns de zeci de ace; incepeau sa topaie intr-un picior, blestemand durerea si adeseori cadeau la pamant. Cand cadeau, ii terminau soarecii. Daca reuseau sa se tina pe picioare, ii termina altcineva.

Dar nici nu incepuse bine lupta cand vechii narnieni vazura ca inamicul o ia la fuga. Luptatori de temut se facura albi ca varul nu de teama de vechilor narnieni, ci de ceva ce vedeau venind din spatele acestora, isi aruncara armele la pamant, urland:

- Padurea! Padurea! E sfarsitul lumii!

Dar curand nici strigatele acestora si nici zgomotul armelor nu se mai putura auzi; ambele fura acoperite de urletul copacilor treziti la viata care o pornira printre randurile armatei lui Peter si apoi pe urmele Telmarinienilor. Ati stat vreodata la marginea unei paduri, pe o movila mai inalta, cand batea cu furie un vant salbatic intr-o seara de toamna? Imagi-nati-va zgomotul acela. Si apoi imaginati-va ca padurea, in loc sa ramana pe loc, se repede spre voi; si ca nu mai e alcatuita din copaci, ci din oameni uriasi, care insa arata a copaci, fiindca bratele lor lungi se unduie ca ramurile, iar cand dau din cap se scutura de frunze. Cam asta vedeau Telmarinienii. Chiar si narnienii erau usor speriati, in numai cateva minute, toti oamenii lui Miraz fugeau spre Marele Fluviu, sperand sa poata trece podul catre Beruna, unde sa se apere din spatele meterezelor si al portilor inchise.

Ajunsera la fluviu, dar nici urma de pod. Disparuse de pe-o zi pe alta. Ii cuprinse pe toti panica si groaza, asa ca se predara.

Dar ce se intamplase cu podul?

In dimineata aceea, devreme, dupa numai cateva ore de somn, trezindu-se, fetele il vazura pe Aslan stand in fata lor; acesta le spuse:

- Va fi sarbatoare.

Se stersera la ochi si se uitara in jur. Copacii nu mai erau acolo, dar ii vazura avansand spre Movila lui Aslan. Bacchus si bacantele - fetele lui nebunatice si fioroase - si Silenus erau inca acolo. Lucy, complet odihnita, sari in picioare. Toata lumea era treaza, toata lumea radea si se auzea cantec de fluier; fura inconjurati de animale, nu animale cuvantatoare, care veneau din toate directiile.

- Ce se intampla, Aslan? il intreba Lucy, cu ochii dansand si cu picioarele gata sa inceapa si ele sa danseze.

- Veniti, copii, le spuse. Urcati-va pe spinarea mea!

- Oh, minunat! striga Lucy si amandoua fetele se urcara pe spinarea aurie si calda, asa cum mai facusera cu nu se stie cati ani in urma. Apoi, intreaga adunare o porni la drum, cu Aslan in frunte, cu Bacchus si cu bacantele zburdand, fugind si facand tumbe si cu animalele dand din coada in jurul lor. Silenus si magarul lui incheiau alaiul.

O luara un pic la dreapta, coborara o panta abrupta si se trezira in fata Podului de la Beruna. Inainte sa-l traverseze, insa, zarira iesind din apa un cap mare, ud, cu barba, mai mare decat al unui barbat, cu o cununa din trestie, isi ridica privirea spre Aslan si spuse:

- Stai, Stapane. Dezleaga-mi lanturile!

- Cine mai e si asta? intreba Susan in soapta.

- Cred ca e zeul fluviului. Taci! ii spuse Lucy.

- Bacchus, spuse Aslan, elibereaza-l din lanturi! „Cred ca se refera la pod', se gandi Lucy.

Si chiar asa si era. Bacchus si oamenii lui pornira prin apa nu prea adanca si, un minut mai tarziu, se intampla unul din cele mai ciudate lucruri. Pe pilotii podului incepu sa creasca iedera cu viteza cu care se intinde focul; acoperi pietrele, le crapa, le sparse, le desparti. Timp de o clipa, peretii podului se transformara in garduri vii de gherghina, iar apoi disparura; intreg podul se prabusi in apa. Chefliii traversara apa mergand, inotand sau dansand, in hohote de ras, strigand si stropindu-se cu apa.

- Ura! Acum este iar Vadul de la Beruna! strigara fetele.

O data ajunsi pe celalalt mal, o pornira spre oras.

Toata lumea de pe strazi o lua la fuga cand ii vedea. Prima cladire la care ajunsera era o scoala: o scoala de fete, unde o multime de narniene, cu parul strans la spate, cu gulere scrobite si ciorapi grosi in picioare aveau ora de istorie. „Istoria' care se preda in Narnia in timpul domniei lui Miraz era mai plictisitoare decat povestea cea mai adevarata pe care ati citit-o vreodata si mai putin adevarata decat cea mai extraordinara poveste de aventuri.

- Gwendolen, daca nu esti atenta, spuse invatatoarea, si daca te mai uiti pe fereastra, o sa-ti scad nota la purtare cu un punct.

- Dar, domnisoara Prizzle, va rog, incepu Gwendolen.

- Ai auzit ce-am spus, Gwendolen? o intreba domnisoara Prizzle.

- Dar, domnisoara Prizzle, spuse Gwendolen, e un LEU!

- O sa-ti scad doua puncte fiindca vorbesti prostii, spuse domnisoara Prizzle. Iar acum

Fu insa intrerupta de un raget. Ferestrele clasei fura napadite de iedera. Peretii devenira verzi (de un verde-lucitor), iar in locul tavanului erau acum crengi infrunzite. Domnisoara Prizzle se trezi stand pe iarba intr-o poiana. Se prinse de catedra ca sa nu cada si descoperi ca aceasta se transformase intr-o tufa de trandafir. Oameni salbatici, cum nu-si imaginase niciodata c-ar putea exista, stateau acum gramada in jurul ei. Apoi il vazu pe Leu, urla si o lua la fuga, si impreuna cu ea o lua la fuga toata clasa, in mare majoritate fetite scunde si indesate, increzute si cu picioarele groase. Gwendolen ezita.

- Vrei sa ramai cu noi, draga mea? o intreba Aslan.

- Pot? Multumesc, multumesc, spuse Gwendolen. Si pe data incepu sa danseze cu doua dintre menade, care o luara de maini si pornira cu ea intr-un dans vesel, ajutind-o, in acelasi timp, sa se debaraseze de unele haine care o incomodau.

Oriunde mergeau in orasul Beruna, cei mai multi oameni o luau la fuga, dar unii li se alaturau. Cand iesira din oras, grupul lor era mai numeros si mai vesel.

Mersera peste campurile de pe malul stang al apei. Animalele de la ferme le ieseau in intampinare si li se alaturau. Magarusi batrani si tristi, care nu cunoscusera nici o bucurie pana atunci, intinereau dintr-o data. Cainii rupeau lanturile in care erau tinuti. Caii izbeau carutele la care erau inhamati pana le faceau bucati si apoi veneau la trap sa li se alature, imprastiind noroiul si nechezand.

La o fantana dintr-o curte vazura un barbat care batea un baiat. Batul cu care-l batea se transforma pe data intr-o floare. Omul incerca sa o rupa, dar aceasta i se lipi de mana. Bratul i se tranforma intr-o ramura, corpul intr-un trunchi de copac, iar picioarele ii prinsera radacini. Baiatul, care pana atunci plansese, pufni in ras si pleca si el cu ei.

Intr-un orasel aflat la jumatatea distantei dintre Beruna si Barajul Castorilor, la locul unde se intalneau doua ape, ajunsera la alta scoala unde o fata istovita le preda matematica unor baieti care semanau cu niste porci. Fata isi ridica privirea spre fereastra si, vazandu-i venind si cantind veseli pe strada, i se umplu inima de bucurie. Aslan se opri chiar in dreptul ferestrei si se uita la ea.

- Oh, nu, nu! spuse fata. Mi-ar placea foarte tare. Dar n-am voie, trebuie sa-mi fac treaba. Iar copiii s-ar speria foarte tare daca te-ar vedea.

- Ne-am speria? intreba un baiat care semana cel mai tare cu un porc. Cu cine vorbeste pe fereastra? Haideti sa-i spunem inspectorului ca vorbeste cu oameni pe fereastra in loc sa-si tina lectia.

- Hai sa vedem cine e, spuse un alt baiat, si venira cu totii buluc la fereastra.

Dar, in clipa in care chipurile lor rautacioase aparura in dreptul ferestrei, Bacchus scoase un strigat de euan, eu-oi-oi-oi-oi, si baietii incepura sa urle de groaza si sa se calce in picioare, incercand sa fuga spre usa sau sa sara pe fereastra. Mai tarziu, s-a povestit (nu stiu daca e adevarat sau nu) ca baietii aceia nu au mai fost vazuti niciodata; in schimb, in acea parte a tarii aparura multi porci pe care nu-i vazuse nimeni inainte.

- Acum, draga Inimioara, ii spuse Aslan profesoarei.

Iar aceasta sari pe geam si se duse cu ei.

La Barajul Castorilor traversara din nou apa, astfel ca acum mergeau din nou pe malul sudic, avansand spre est. Ajunsera la o casuta in pragul careia statea un copil care plangea.

- De ce plangi, dragul meu? il intreba Aslan.

Copilul, care nu vazuse niciodata nici o poza cu lei, nu se sperie.

- Matusa mea e tare bolnava, spuse. O sa moara.

Aslan vru sa intre in casa, dar usa era prea mica.

Dupa ce-si vari capul pe usa, impinse cu umerii (Lucy si Susan cazura in clipa asta) si ridica intreaga casa, care cazu si se facu bucati, in patul care era acum in aer statea o batranica; parea sa aiba sange de pitic. Fusese pe cale de a pasi in imparatia mortii, dar, cand deschise ochii si vazu chipul luminos al leului care-o privea fix, nici nu striga si nici nu lesina de frica.

- Oh, Aslan! exclama. Eram sigura ca-i adevarat. Am asteptat clipa asta toata viata. Ai venit sa ma iei?

- Da, draga mea, spuse Aslan. Dar de data asta nu in calatoria cea lunga.

Auzindu-l, chipul palid al femeii prinse culoare, ca lumina rosiatica a rasaritului ce se strecoara pe sub un nor. Ochii ii devenira mai stralucitori, se ridica in pat si spuse:

- Hei, ma simt mai bine. Cred ca as putea manca micul-dejun dimineata asta.

- Poftim, maicuta, ii spuse Bacchus, care umplu o cana cu apa din fantana si i-o dadu.

Numai ca in cana nu era apa, ci vin din cel mai bun, rosu ca strugureii, gros ca uleiul, racoritor ca roua si care te incalzea ca un ceai fierbinte.

- Ce i-ai facut fantanii noastre? intreba batrana. E o schimbare tare buna, zau asa.

Si sari din pat.

- Suie-te in spatele meu, ii spuse Aslan. Se intoarse apoi spre Susan si Lucy:

- Voi, Reginelor, o sa mergeti pe jos.

- Nu ne deranjeaza, spuse Susan. Si cele doua fete o pornira pe jos.

Si tot sarind si dantuind si cantand, cu muzica, si rasete, si urlete, latrand si nechezand, ajunsera, in cele din urma, la locul unde oastea lui Miraz tocmai isi preda armele, iar cea a lui Peter, cu armele in maini, inca gafaind, ii inconjurasera si-i priveau acum cu chipuri severe, dar vesele. Nici nu ajunsera bine ca batrana sari de pe spinarea lui Aslan si alerga spre Caspian, imbratisandu-l. Era batrana lui doica.

Capitolul 15

ASLAN DESCHIDE O USA

Cand il vazura pe Aslan, soldatii Telmari-nieni se facura pamantii la fata, incepura sa le tremure genunchii si multi dintre ei cazura cu fata la pamant. Nu credeau in lei, asa ca acum fura cuprinsi de teama. Chiar si piticii roscovani, care stiau ca le este prieten, ramasera cu gura cascata si nu mai putura scoate nici o vorba. Unii dintre piticii negri, care fusesera de partea lui Sfrederic, incercara sa stea la departare de leu. Dar toate animalele cuvantatoare sarira in intampinarea lui, torcand, chitcaind si mormaind de bucurie, atingandu-l cu coada, frecandu-se de el, atingandu-l, plini de respect, cu nasul, si alergand de colo-colo pe sub leu ori printre picioarele acestuia. Daca ati vazut vreodata un pisoias care se pisiceste pe langa un caine mare pe care-l cunoaste si-l indrageste, atunci o sa va puteti imagina usor cum se purtau animalele cu leul. Apoi Peter, urmat de Caspian, isi facu drum prin multimea de animale.

- Acesta este Caspian, domnule, spuse. Caspian ingenunche si saruta laba leului.

- Bine-ai venit, Printe, spuse Aslan. Te simti in stare sa preiei conducerea Narniei?

- Eu cred ca nu, domnule, spuse Caspian. Sunt un copil.

- Bine, spuse Aslan. Daca te-ai fi simtit in stare, asta ar fi fost dovada ca nu esti. Drept care, sub conducerea noastra si a Marelui Rege, vei fi Rege al Narniei, Stapan al castelului Cair Paravel, si imparatul Insulelor indepartate. Tu si toti urmasii tai, in vecii vecilor. Iar incoronarea dar ce se intampla?

Chiar in clipa aceea vazura o mica procesiune care se apropia - unsprezece soareci, dintre care sase duceau o targa facuta din crengi, nu mai mare decat un atlas. Nimeni nu mai vazuse soareci mai coplesiti de durere decat acestia. Erau plini de noroi, unii dintre ei, si de sange, aveau urechile pleostite, iar cozile plecate li se tarau prin iarba; conducatorul lor canta la fluierul lui subtirel un cantec trist. Pe targa zacea ceva ce parea putin mai mare decat o gramajoara de blana; era Pispirici. Mai rasufla inca, dar era mai mult mort decat viu, plin de rani, cu o labuta strivita si, in loc de coada, avea acum un bandaj.

- Lucy, spuse Aslan.

Lucy scoase sticluta de diamant pe data. Si, desi nu era nevoie de mai mult de o picatura pentru a vindeca fiecare rana a lui Pispirici, acestea erau atat de numeroase incat se lasa o tacere indelunga, incarcata de neliniste, pana cand Lucy reusi sa termine, iar conducatorul soarecilor sari de pe targa, isi duse mana la teaca, iar cu mana cealalta isi aranja mustata. Facu o plecaciune.

- Salutare, Aslan! se auzi vocea lui ascutita. Am onoarea

Dar aici se opri brusc, isi daduse seama ca nu mai are coada - poate ca Lucy uitase de ea ori poate ca licoarea ei putea vindeca ranile, dar nu putea face ca unele lucruri sa creasca la loc. Pispirici observa ca nu mai are coada in timp ce facea plecaciunea; probabil ca din pricina asta se dezechilibra putin. Se uita peste umarul drept. Cum nu-si vedea coada, isi intinse gatul si mai tare, pana cand isi intoarse umerii apoi intreg corpul. Dar nici asa nu-si putu vedea coada isi intinse din nou gatul, uitandu-se peste umar, cu acelasi rezultat. Numai dupa ce se intoarse cu totul isi dadu seama de crudul adevar.

- Sunt uluit, ii spuse Pispirici lui Aslan. Nu stiu ce sa spun. Trebuie sa va implor sa ma iertati ca apar asa in fata Domniei voastre.

- Iti sta bine, Micutule, ii spuse Aslan.

- Totusi, raspunse Pispirici, daca s-ar putea face ceva Maiestatea sa, poate? intreba, facand o plecaciune in fata lui Lucy.

- Da' de ce-ti trebuie coada? il intreba Aslan.

- Domnule, spuse soarecele, pot manca, pot dormi si pot muri pentru Regele meu fara coada. Dar coada este onoarea si gloria unui soarece.

- M-am intrebat uneori, prietene, spuse Aslan, daca nu te gandesti prea mult la onoare.

- Cel mai Mare dintre Regi, spuse Pispirici, dati-mi voie sa va amintesc ca noua, soarecilor, ne-a fost harazit sa fim mai mici, si daca nu ne-am apara demnitatea, unii (care se cred mai buni fiindca sunt mai mari) si-ar permite unele glume foarte nepotrivite la adresa noastra. De aceea am facut tot posibilul sa aduc la cunostinta tuturor ca toti cei care nu vor sa aiba de-a face cu sabia mea trebuie sa nu vorbeasca in prezenta mea despre capcane sau branza prajita ori despre luminari; nu, domnule, nici chiar cel mai inalt prost din Narnia!

Se uita fioros spre Strica-Vreme, dar uriasul, care era mereu cu o faza in urma, nu intelesese inca despre ce se vorbeste jos, la picioarele lui, asa ca nu spuse nimic.

- De ce si-au scos oamenii tai sabiile, daca nu te superi? intreba Aslan.

- Daca nu-i este cu suparare Maiestatii sale, spuse un al doilea soarece, pe nume Sipirel, suntem pregatiti sa ne taiem si noi coada daca Seful nostru este condamnat sa ramana fara coada. Nu vom accepta rusinea de a avea o onoare care ii este refuzata Marelui Soarece.

- Ah! urla Aslan. M-ati convins. Aveti o inima de aur. Nu de dragul demnitatii tale, Pispirici, ci pentru dragostea pe care ti-o poarta oamenii tai, si mai cu seama pentru bunatatea pe care mi-au aratat-o cu mult timp in urma, cand au ros sforile cu care eram legat de Masa de Piatra (desi ati uitat, atunci ati devenit soareci cuvantatori), iti vei primi din nou coada.

Nici nu terminase bine de vorbit Aslan, ca Pispirici avea din nou coada la locul ei. Apoi, la ordinul lui Aslan, Peter il facu pe Caspian Cavaler al Ordinului Leului, iar Caspian, de indata ce fu facut cavaler, ii facu si el, la randul sau, cavaleri pe Manca-trufe, pe Bunila si pe Pispirici; pe doctorul Cornelius il numi Lord Cancelar si pe ursul Grasunila martor oficial la dueluri. Urmara aplauze.

Dupa aceasta, ostenii Telmarinieni fura condusi, ferm, dar fara imbrancituri ori lovituri, in orasul Beruna, unde fura inchisi, si unde li se dadu carne de vita si bere. Facura mare caz la traversarea apei fiindca le era teama de apa curgatoare tot asa cum le era teama de paduri si de animale. Dar, in cele din urma, se potolira; si urma partea cea mai placuta a zilei.

Lucy, care statea langa Aslan si se simtea nemaipomenit de bine, se intreba ce-or fi facand copacii. La inceput, i se paru ca dansau; se roteau, incet, in doua cercuri, in unul de la dreapta la stanga, iar in celalalt de la stanga la dreapta. Apoi observa ca aruncau intruna ceva in mijlocul cercurilor. Uneori, avea impresia ca isi taie lungi suvite de par; alteori i se parea ca isi rup bucatele din degete - dar, in acest caz, insemna ca aveau multe degete si ca nu-i durea cand si le rupeau. Dar, orice-o fi fost ceea ce aruncau pe jos, in clipa in care ajungea pe pamant, se transforma in bete uscate sau vreascuri. Dupa care aparura vreo trei sau patru pitici roscovani cu niste cutiute cu iasca si dadura foc gramezii, care la inceput parai apoi fu cuprinsa de flacari si, in cele din urma, incepu sa arda ca un adevarat foc intr-o noapte de vara. Se asezara toti in cerc in jurul focului.

Apoi, Bacchus, Silenus si menadele pornira un dans cu mult mai salbatic decat cel al copacilor; nu era un dans de petrecere si nici un spectacol (desi era foarte frumos), ci un dans magic al abundentei; locurile pe care le atingeau cu mainile ori le loveau cu picioarele se umpleau de bucate de ospat: mancaruri de carne ce umpleau poiana cu mirosuri delicioase, prajituri din faina de grau si prajituri din faina de ovaz, miere, diferite feluri de zahar, de toate culorile, smantana groasa ca mamaliga, piersici, nectarine, rodii, pere, struguri, capsuni, zmeura - piramide si gramezi intregi de fructe. Aparura apoi, in cupe si pocale mari din lemn, decorate cu iedera, vinurile; inchise la culoare si groase, ca siropul de dude, ori rozalii ca jeleul, vinuri galbui si verzi, galbui-verzui ori verzi-galbui.

Pentru oamenii-copaci, insa, fura pregatite altfel de bucate. Cand o vazu pe cartita lopatareasa impreuna cu celelalte cartite dand la o parte iarba in locurile pe care li le indicase Bacchus, Lucy isi dadu seama ca arborii urmau sa manance pamant; se cutremura. Dar, cand vazu ce fel de pamanturi li se pregateau pentru ospat, isi schimba parerea, incepura cu un lut maroniu care arata a ciocolata. Semana, de fapt, atat de tare cu ciocolata, incat Edmund gusta o bucatica, dar nu-i placu deloc. Dupa ce li se astampara foamea cat de cat cu lutul asta, copacii trecura la un fel de pamant ca acela pe care-l puteti vedea in Somerset, aproape roz.

Spuneau ca e mai usor si mai dulce, in loc de branza, primira un pamant cretos, apoi trecura la prajituri din cele mai delicate facute din pietricelele cele mai fine si pudrate cu nisip argintiu. Tufisurile baura putin vin dupa care devenira foarte vorbarete.

Cei mai multi copaci insa isi astamparara setea cu un amestec de roua si apa de ploaie, inmiresmat cu flori de padure si asezonat cu gust de aer din norii cei mai delicati.

Aslan ii ospata pe Namieni pana dupa asfintitul soarelui; sclipeau pe cer primele stele, iar focul, care era acum mai putin zgomotos si mai puternic, stralucea ca un far calauzitor in padurea intunecoasa; Telmarinienii speriati il vedeau din departare si se intrebau ce-o fi. Lucrul cel mai placut la aceasta petrecere era ca nimeni nu pleca; treptat, pe masura ce conversatia devenea mai linistita si mai calma, unul cate unul incepura sa motaie pana cand adormira de-a bine-lea, cu picioarele spre foc si inconjurati de prieteni, pana cand se facu liniste de jur-imprejurul focului si se putu auzi din nou susurul apei care curgea peste pietrele Vadului de la Beruna. Dar toata noaptea Aslan si Luna se privira cu ochi veseli.

A doua zi, fura trimisi soli (majoritatea veverite si pasari) in intreaga tara cu o proclamatie catre Telmarinieni - fireste, si catre cei care erau prizonieri la Beruna. Li se spunea ca acum Regele Narniei este Caspian si ca Narnia va apartine de acum incolo in egala masura animalelor cuvantatoare, piticilor, driadelor, faunilor si altor creaturi, precum si oamenilor. Toti cei care doreau sa ramana trebuia sa accepte acest lucru; dar, celor carora nu le suradea ideea, Aslan le oferea un alt teritoriu. Toti cei care doreau sa mearga in acest teritoriu erau chemati sa se intalneasca cu Aslan si cu Regii la Vadul de la Beruna peste cinci zile, la amiaza. Nu e greu de imaginat ca asta i-a pus pe Telmarinieni pe ganduri. Unii dintre ei, mai cu seama cei tineri, auzisera, cum auzise si Caspian, povesti despre vremurile de-odinioara si fura incantati ca era din nou ca atunci, incepusera deja sa se imprieteneasca cu celelalte creaturi. Acestia hotarara sa ramana in Narnia, dar cei mai multi dintre cei in varsta, mai cu seama cei care fusesera persoane de vaza in timpul lui Miraz, erau bosumflati si n-aveau nici un chef sa traiasca intr-o tara in care nu mai puteau fi conducatori.

- Auzi, sa traiesc aici cu fel de fel de animale! Si sa nu-mi fie teama, spuneau unii.

- Sunt si stafii, adaugau altii, cutremurandu-se. Fiindca, de fapt, ce sunt driadele alea? E periculos.

Erau foarte neincrezatori.

- N-am incredere in ei, spuneau, in orice caz, nu in leul ala. N-o sa-si tina ghearele departe de noi prea multa vreme. O sa vedeti.

Dupa care incepura sa aiba suspiciuni in legatura cu noul teritoriu.

- O sa ne duca in vizuina lui si-o sa ne manance unul cate unul, mormaiau.

Si cu cat vorbeau mai mult cu atat deveneau mai suparati si mai suspiciosi. Dar, in ziua convenita, aparura mai mult de jumatate dintre ei.

Aslan poruncise ca in capatul poienii sa fie asezati doi pari, putin mai inalti decat un stat de om, la departare de un metru unul de celalalt. Deasupra lor fu legata o bucata subtire de lemn care le unea; semana cu o usa dinspre nicaieri spre nicaieri, in fata acesteia se afla Aslan, avandu-l in dreapta lui pe Caspian si la stanga pe Peter. In jurul lor se aflau Susan si Lucy, Bunila si Manca-trufe, Lordul Cornelius, Vifor-din-Vale, Pispirici si altii. Copiii si piticii se folosisera din plin de ceea ce gasisera prin sifonierele din castelul lui Miraz, care era acum al lui Caspian; imbracati in matasuri si haine aurii, cu panzeturi albe ca zapada ce se zareau prin manecile despicate, in camasi din zale argintii, cu teaca sabiilor impodobita cu nestemate, purtand coifuri aurii sau palarii cu pana, erau atat de stralucitori incat iti luau ochii. Chiar si animalele purtau lanturi groase la gat. Cu toate acestea, nimeni nu se uita la ei. Aurul coamei lui Aslan, stralucitor si neted, era mai frumos decat orice altceva. Ceilalti vechi narnieni stateau de o parte si de alta a poienii, in capatul celalalt erau Telmarinienii. Soarele stralucea puternic, iar steagurile fluturau in vant.

- Oameni ai Telmarului, incepu Aslan, care doriti sa mergeti pe un alt teritoriu, ascultati-ma! Va voi trimite in tara voastra pe care eu o stiu, dar voi nu.

- Nu ne mai amintim cum era Telmar. Nu mai stim unde este. Nu stim cum e acolo, mormaira Telmarinienii.

- Ati venit in Narnia din Telmar, spuse Aslan. Dar si in Telmar veniserati din alta parte. Voi nu apartineti acestei lumi. Ati venit aici cu multe generatii in urma din lumea din care vine si Regele Peter.

Auzind aceasta, jumatate din Telmarinieni incepura sa se vaicareasca.

- Ai vazut? Ti-am spus eu. O sa ne omoare, o sa ne trimita in alta lume.

Cealalta jumatate incepura sa se umfle in pene, sa se bata pe umar si sa spuna in soapta:

- Ai vazut? Trebuia sa ne dam seama ca nu putem fi din lumea asta ciudata, cu creaturi nesuferite si nefiresti. Avem sange regesc, o sa vezi.

Chiar si Caspian, Cornelius si copiii se intoarsera spre Aslan plini de mirare.

- Liniste! spuse Aslan cu glas patrunzator. Pamantul paru sa se cutremure usor, iar toate vietatile din poiana ramasera incremenite.

- Caspian, spuse Aslan, ar fi trebuit sa-ti dai seama ca nu poti fi adevaratul Rege al Narniei daca nu ai fi, ca Regii de odinioara, fiu al lui Adam, venit din lumea fiilor lui Adam. Ceea ce si esti. Cu multi ani in urma, in lumea aceea, un vas de pirati, care naviga pe o mare adanca, numita Marea Sudului, a fost purtat de furtuna spre o insula. Acolo au facut ceea ce ar fi facut orice pirat: i-au omorat pe localnici, s-au insurat cu femeile acestora si-au inceput sa faca vin de palmier; beau pana se imbatau, zaceau la umbra palmierilor, iar cand se trezeau se luau la cearta. Din cand in cand, se omorau intre ei. Intr-una din aceste certuri, sase dintre ei au fost pusi pe fuga de ceilalti; au fugit cu tot cu femeile lor spre centrul insulei, sus pe un munte, crezand ca se vor putea ascunde intr-o pestera. Dar acolo era unul din locurile magice ale acelei lumi, un loc unde lumea aceea se intalneste cu cea de aici. In vremurile de odinioara erau multe asemenea locuri de trecere dintr-o lume in alta, dar acum s-au imputinat. Acesta era unul din ultimele: nu am spus ultimul. Asa ca au cazut sau au urcat sau au intrat pur si simplu in lumea de aici, pe taramul Telmarului, care era pe atunci nelocuit. De ce nu era locuit este o alta poveste pe care n-am sa v-o spun acum. Urmasii lor au fost un popor de oameni cruzi si trufasi; dupa mai multe generatii, in Telmar a fost o foamete cumplita, asa ca au invadat Narnia, unde situatia era tulbure pe-atunci (dar si asta este o alta poveste), au cucerit-o si au ramas stapani. Ma asculti, Rege Caspian?

- Desigur, raspunse acesta. Speram sa am niste stramosi mai onorabili.

- Te tragi din Adam si Eva, ii spuse Aslan. Chiar si ultimul cersetor trebuie sa fie mandru de asta, dar si destul de rusinat si sa-si plece capul in fata marelui imparat al lumii. Fii multumit.

Caspian facu o plecaciune.

- Acum, continua Aslan, barbati si femei din Telmar, vreti sa va intoarceti in insula aceea din lumea oamenilor, de unde au venit stramosii vostri la inceput? Nu e un loc rau. Stirpea acelor pirati care au gasit-o a disparut, acum este nelocuita. Are fantani cu apa buna si rece, pamant roditor, lemn pentru construit case si peste in lagune. Ceilalti oameni din lumea aceea nu au descoperit-o inca. Va puteti intoarce; dar trebuie sa va avertizez ca odata trecuti in lumea cealalta, nu va mai puteti intoarce aici niciodata. Pe usa aceea nu se va putea trece dintr-o lume in alta.

O clipa se facu liniste. Apoi, unul dintre soldatii Telmarinieni, cu infatisare de om bun, iesi in fata si spuse:

- Eu accept oferta.

- Ai ales bine, spuse Aslan. Si, fiindca ai fost cel dintii care a vorbit, se va pogori magia asupra ta. Te asteapta un viitor bun in lumea aceea. Apropie-te!

Omul, care acum era usor palid, se apropie. Aslan si suita sa se dadura intr-o parte, facandu-i loc sa treaca prin usa dintre gramezile de lemne.

- Treci prin usa aceea, fiule, ii spuse Aslan, aplecandu-se spre el si atingandu-i nasul cu nasul sau.

De cum fu atins de rasuflarea leului, se zari o mirare in privirea lui de parca ar fi incercat sa-si aminteasca lucruri uitate de mult. Apoi isi pleca umerii si trecu prin usa.

Privirile tuturor etau atintite catre el. Vedeau cele trei bucati de lemn, iar printre ele, copacii, si iarba, si cerul Narniei. Il vazura pe om intre cei doi stilpi; apoi, intr-o clipita, acesta disparu complet.

Din capatul celalalt al poienii ceilalti Telmarinieni incepura sa tipe:

- Hei! Ce i s-a intamplat? Vrei sa ne omori? Nu trecem pe acolo.

Apoi, unul dintre Telmarienii mai destepti spuse:

- Nu vedem nici o alta lume dincolo de betele alea. Daca vrei sa te credem, de ce nu trece pe acolo unul de-ai vostri? Prietenii tai stau toti departe de bete.

Pispirici iesi pe data in fata si facu o plecaciune.

- Daca exemplul meu iti poate fi de vreun ajutor, Aslan, spuse, voi trece cu unsprezece soareci prin usa aceea atunci cand imi faci semn.

- Nu, micutule, spuse Aslan, punandu-si usor laba catifelata pe capul lui Pispirici. Te-ar pune sa faci fel de fel de lucruri groaznice in lumea aceea. Lasa-i pe altii sa mearga mai intii.

- Haideti, le spuse Peter lui Edmund si lui Lucy. E timpul sa plecam.

- Cum adica? intreba Edmund.

- Pe aici, spuse Susan, care parea sa stie despre ce-i vorba. Trebuie sa mergem in padure sa ne schimbam.

- Cum sa ne schimbam? intreba Lucy.

- De haine, fireste, spuse Susan. Am arata ca niste nebuni in hainele astea pe un peron dintr-o gara de tara din Anglia.

- Dar ne-am lasat lucrurile la castelul lui Caspian, spuse Edmund.

- Ba nu, spuse Peter, afundandu-se si mai mult in padure. Sunt aici toate. Au fost aduse azi-dimineata. E pregatit totul.

- Despre asta ati vorbit tu si Susan cu Aslan azi-dimineata? intreba Lucy.

- Da, si despre asta printre altele, spuse Peter, foarte serios. Nu va pot spune totul. Erau lucruri pe care a vrut sa ni le spuna lui Su si mie fiindca noi n-o sa ne mai intoarcem in Narnia.

- Niciodata? striga Edmund, ingrozit.

- Voi doi o sa va mai intoarceti, ii raspunse Peter. Cel putin, din ceea ce mi-a spus, am inteles ca voi veti mai veni aici cu siguranta. Dar Su si cu mine nu. A zis ca suntem prea mari.

- Oh, Peter, spuse Lucy. Ce ghinion! Cum poti suporta?

- Cred ca pot, zise Peter. E altfel decat credeam c-o sa fie. Ai sa intelegi cand o sa fie si pentru tine ultima data. Dar acum repede, lucrurile noastre sunt acolo.

Se simtira ciudat si nu prea placut cand se intoarsera in acea mare adunare imbracati din nou in hainele lor de scoala (care erau si sifonate pe deasupra). Vreo doi Telmarinieni rasera rautacios. Dar celelalte creaturi izbucnira in urale si se ridicara in cinstea Regelui Peter Magnificul, a Reginei Susan, a Regelui Edmund si a Reginei Lucy. Isi luara emotionati si cu lacrimi in ochi (in cazul lui Lucy) la revedere de la bunii lor prieteni - ursii grasani ii imbratisara si-i sarutara, dadura mana cu Bunila si se imbratisara cu Manca-trufe, care-i gadila cu mustata. Bineinteles, Caspian ii dadu cornul inapoi lui Susan, iar aceasta, fireste, ii spuse ca-l poate pastra. Apoi, minunat si dureros in acelasi timp, isi luara ramas-bun de la insusi Aslan. Peter se aseza primul in rand, cu mainile lui Susan pe umeri, apoi Edmund cu mainile pe umerii lui Susan si Lucy cu mainile pe umerii lui, pe urma primul Telmarinian cu mainile pe umerii lui Lucy si asa mai departe, intr-un rand nesfarsit care inainta spre usa. Urma un moment greu de descris: copiii avura senzatia ca vad trei lucruri in acelasi timp. Unul era gura unei pesteri care ducea spre o insula verde-albastruie din Pacific, unde urmau sa ajunga toti Telmarinienii in clipa in care treceau prin usa. Al doilea era o poiana din Narnia, unde se zareau chipurile piticilor si ale animalelor, ochii mari ai lui Aslan si petele albe de pe obrajii Bursucului. Dar al treilea (care le inghiti repede pe celelalte doua) era peronul cenusiu din gara si o banca inconjurata de bagaje, pe care stateau chiar ei, de parca n-ar fi plecat de-acolo niciodata, putin cam banal dupa toate locurile pe unde fusesera, dar, in mod surprinzator, frumos in felul lui, fiindca avea mirosul acela cunoscut de gara si cerul englezesc si trimestrul de scoala in fata.

- Asta da aventura! spuse Peter.

- Fir-ar sa fie! spuse Edmund. Mi-am uitat lanterna cea noua in Narnia.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.