Clopotul muzical - the Singing Bell

Louis Peyton nu discuta niciodata in public despre metodele prin care invingea politia Pamantului, in zecile de dueluri ale mintii si ale iscusintei, reusind intotdeauna sa scape de psihotest. Ar fi fost o prostie sa faca asta, desigur, dar in momentele sale de multumire cocheta cu ideea de a lasa un testament care sa fie deschis dupa moartea sa si din care sa reiasa clar ca succesul lui inegalat se datora abilitatii si nu norocului.

Intr-un astfel de testament ar fi spus:

- Nu se poate elabora nici o modalitate de acoperire a unei crime, fara ca aceasta sa poarte amprenta creatorului sau. Este mai bine, atunci, sa cauti in fapte modalitati care exista deja si la care sa iti adaptezi propriile actiuni.

Cu acest principiu in minte, Peyton planuia uciderea lui Albert Cornwell.

Cornwell, micul vanzator ocazional de lucruri furate, il abordase prima oara la masa pentru o persoana, la care Peyton obisnuia sa ia loc la Grinnell’s. Costumul albastru al lui Cornwell parea de o stralucire deosebita, fata-i zbarcita etala un ranjet special, iar mustata decolorata ii era zbarlita intr-un mod cu totul neobisnuit.

- Domnule Peyton, spuse el, salutandu-si viitorul ucigas fara nici o presimtire, imi pare bine ca va vad. Aproape renuntasem, sir, aproape renuntasem.

Peyton, caruia ii displacea sa fie deranjat cand isi citea ziarul si isi servea desertul la Grinnell’s, raspunse:

- Daca ai treaba cu mine, Cornwell, stii unde ma poti gasi.

Peyton trecuse de patruzeci de ani si parul ii incaruntise, dar spatele ii era drept, tinuta tinereasca, ochii vii, iar vocea mai puternica decat a multora.

- Nu pentru asta, domnule Peyton, zise Cornwell, nu pentru asta. Stiu o ascunzatoare, sir, un depozit de stiti dumneavoastra, sir.

Aratatorul mainii drepte i se misca usor, ca pentru a se infige intr-o substanta invizibila, iar mana stanga i se facu, pentru moment, palnie la ureche.

Peyton dadu pagina ziarului, inca dezamagit intrucatva de teledifuzor, il impaturi si spuse:

- Clopote Muzicale?

- Oh, sst! domnule Peyton, sopti Cornwell in agonie.

- Vino cu mine, il indemna Peyton.

Se plimbara prin parc. O alta axioma a lui Peyton consta in aceea ca, pentru a constitui un secret veritabil, o discutie trebuie purtata cu voce scazuta, in afara unei incaperi.

Cornwell spuse in soapta:

- Un depozit de Clopote Muzicale; o ascunzatoare plina cu Clopote Muzicale. Neslefuite, dar atat de frumoase, domnule Peyton.

- Le-ai vazut?

- Nu, dar am vorbit cu cineva care le-a vazut. Avea destule dovezi pentru a ma convinge. Sunt destule acolo, pentru a ne putea retrage in belsug. In bogatie absoluta, sir.

- Cine era celalalt?

O sclipire de viclenie lumina fata lui Cornwell, ca o flacara fumeganda, ascunzand mai multe decat lasa sa se vada si imprumutandu-i o onctuozitate respingatoare.

- Omul era un furnizor de pe Luna, care avea o metoda de localizare a Clopotelor in cratere. Eu nu-i cunosc metoda; nu mi-a dezvaluit-o niciodata. Dar el a strans cu zecile, le-a ascuns pe Luna si a venit pe Pamant pentru a aranja distribuirea lor.

- A murit, presupun?

- Da. Un accident nefericit, domnule Peyton. O cadere de la inaltime. Foarte trist. Desigur, activitatile lui pe Luna erau ilegale. Dominionul are reguli stricte in ceea ce priveste mineritul de Clopote neautorizat. Asa ca poate a fost, la urma urmei, o pedeapsa In orice caz, eu am harta lui.

Peyton spuse, afisand un calm indiferent:

- Nu vreau nici un detaliu asupra micii tale afaceri. Ceea ce vreau sa stiu este de ce ai venit la mine?

- Ei bine, sunt destule acolo pentru amandoi, domnule Peyton, spuse Cornwell, si amandoi ne putem face parte. In ceea ce ma priveste, stiu unde este localizata ascunzatoarea si pot face rost de o nava spatiala. Dumneavoastra

- Da?

- Dumneavoastra stiti sa pilotati o nava spatiala si aveti legaturi excelente pentru distribuirea Clopotelor. Este o diviziune foarte corecta a muncii, domnule Peyton. Nu ati spune asa, acum?

Peyton isi revizui stilul propriu de a actiona - stil care exista deja - iar conditiile pareau sa se potriveasca. Raspunse:

- Vom pleca spre Luna pe 10 august.

Cornwell se opri din mers:

- Domnule Peyton! Acum este abia aprilie.

Peyton mentinuse un pas constant si Cornwell trebui sa se grabeasca pentru a-l ajunge din urma.

- Ma auziti, domnule Peyton?

Peyton repeta:

- Pe 10 august. Voi lua legatura cu tine la momentul potrivit, ca sa iti spun unde sa aduci nava. Nu incerca sa ma vezi personal pana atunci. La revedere, Cornwell.

Cornwell intreba:

- Impartim pe jumatate?

- Exact, raspunse Peyton. La revedere.

Peyton continua sa se plimbe singur, rememorandu-si cursul vietii sale. La douazeci si sapte de ani cumparase un teren in Muntii Stancosi, unde fostul proprietar construise o casa destinata ca refugiu din fata amenintarii razboaielor atomice de acum doua secole, care, de fapt nu aveau sa mai izbucneasca niciodata. Casa a ramas, totusi, un monument al dorintei disperate de autonomie.

Era construita din otel si beton, intr-un loc izolat, cum s-ar putea gasi destule pe Pamant, deasupra nivelului marii si aparata din aproape toate partile de piscuri muntoase care se inaltau pana la cer. Avea centrala proprie, alimentare cu apa de la curentii din munte, congelatoare in care puteau fi agatate lejer zece jumatati de vaci taiate, pivnita dotata, ca o fortareata, cu un arsenal de arme destinate sa tina la distanta hoarde flamande, inspaimantate, care nu au mai venit niciodata. Avea si propriul dispozitiv de conditionare a aerului nociv, care putea curta atmosfera pana cand nu ar mai fi ramas nimic in ea, cu exceptia radioactivitatii (din pacate, pentru oameni).

In acea casa de supravietuire, Peyton petrecea luna august in fiecare an al eternei sale vieti de burlac. Indepartase aparatura de comunicatie, televizorul, tele-difuzorul de stiri. Imprejmuise proprietatea cu un camp de forta si montase un mecanism de semnalizare la mica distanta in punctul in care imprejmuirea intersecta singura poteca ce strabatea muntii.

Timp de o luna pe an putea fi complet singur. Nu-l vedea nimeni, nimeni nu putea ajunge la el. In singuratate absoluta, isi putea lua unica vacanta pe care o gusta dupa unsprezece luni de contact cu un public pentru care nu putea simti decat un profund dispret.

Chiar si politia - Peyton zambi - stia de retragerea lui in luna august, pe care o respecta cu sfintenie. Mai degraba ar fi platit cautiunea si ar fi riscat psihotestul, decat sa treaca peste luna lui august.

Peyton analiza un alt aforism, pentru o posibila includere in testament: Nimic nu ofera intr-o masura mai mare un aer de inocenta decat evidenta lipsa a unui alibi.

Pe 30 iulie, ca in fiecare an pe 30 iulie, Louis Peyton lua la ora 9:15 a.m. stratojetul anti-gravitational din New York si ajunse in Denver la 12:30 p.m. Servi pranzul acolo si apoi, la ora 1:45 p.m. lua autobuzul semi-gravi-tational, spre Punctul lui Hump, unde Sam Leibman il astepta cu vechiul sau automobil de teren, total gravitational - de unde pornira impreuna pe poteca, spre marginile proprietatii lui Peyton. Sam Leibman accepta solemn bacsisul de zece dolari, pe care il primea intotdeauna, ducand o mana la  palarie, asa cum facea de cincisprezece ani pe 30 iulie.

Pe 31 iulie, ca in fiecare an pe 31 iulie, Louis Peyton se intoarse la Punctul lui Hump cu aeronava sa anti-gravitationala si comanda la magazinul general proviziile de care ar fi avut nevoie luna urmatoare. Nu era nimic neobisnuit cu aceasta comanda. Era, de fapt, copia comenzilor precedente.

MacIntyre, directorul magazinului, verifica solemn lista, o transmise la depozitul central al Districtului Montan din Denver si, dupa o ora, intreaga comanda sosi prin intermediul undei teleportoare. Peyton, ajutat de MacIntyre, incarca proviziile in aeronava sa, lasa obisnuitul bacsis de zece dolari si se intoarse acasa.

Pe 1 august, la ora 12:01 a.m., campul de forta care inconjura proprietatea era fixat la putere maxima si Peyton deveni complet izolat.

Si acum, stilul se schimba. In mod deliberat, isi acordase opt zile. In acest timp, distrusese incet si meticulos suficiente provizii cat ar fi ajuns pentru toata luna august. Folosise camerele care serveau drept unitati de distrugere a gunoiului menajer. Erau un model perfectionat, care putea prelucra toate materialele, chiar si pe cele care contineau metale si silicati, pana la un praf molecular impalpabil si nedetectabil. Excesul de energie degajata in timpul procesului a fost indepartat cu ajutorul curentului de aer care cobora din munte si strabatea proprietatea. Timp de o saptamana a fost cu cinci grade mai cald decat de obicei.

Pe 9 august, aeronava sa il purta pana intr-un loc din Wyoming, unde il astepta Albert Cornwell, cu nava sa spatiala. Nava, in sine, reprezenta un punct slab, desigur, intrucat existau oameni care i-o vandusera, oameni care o adusesera si il ajutasera sa o pregateasca pentru zbor. Toti acesti oameni aflasera, totusi, doar cat Cornwell, iar Cornwell, gandi Peyton - cu urma unui zambe pe buzele reci - va fi un capitol incheiat. Cu adevarat incheiat.

Pe 10 august nava spatiala, cu Peyton la panoul de comanda, iar Cornwell cu harta lui - in calitate de pasager - parasi suprafata Pamantului. Campul antigravitational propriu era excelent. La putere maxima, greutatea navei se redusese la mai putin de 30 g. Micro-pilele produceau energie in mod eficient si silentios, iar nava tasni in atmosfera fara flacara sau zgomot, se micsora cat un punct si disparu.

Era foarte putin probabil sa fi existat martori ai zborului sau ca in aceste rastimpuri scurte de pace sa fi existat supraveghere prin radar, ca in zilele de demult. De fapt, acolo nu era nici un radar.

Doua zile in spatiu; acum, doua saptamani pe Luna. Peyton luase in calcul de la inceput aproape instinctiv aceste doua saptamani. Nu isi facuse iluzii in privinta hartilor alcatuite de oameni care nu se pricep la cartografie. Ele puteau fi utile numai realizatorului lor, care se slujea si de memorie. Pentru un strain, ele nu reprezentau altceva decat o criptograma.

Cornwell ii arata harta lui Peyton pentru prima oara, numai dupa decolare. Zambi servil.

- La urma urmei, sir, acesta era singurul meu atu.

- Ai comparat-o cu hartile lunare?

- Nu m-as fi priceput, domnule Peyton. Depind de dumneavoastra.

In timp ce ii inapoia harta, Peyton ii arunca o privire rece. Singurul lucru care se putea distinge pe ea era Craterul Tycho, locul unde fusese construit Luna City.

Eseu: Secventa narativa - unitatea structurala de baza este propozitia Referat: Limba literara - aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale

Dintr-un punct de vedere, cel putin, astronomia era de partea lor. Tycho se afla pe partea luminata a Lunii, in acel moment. Aceasta insemna ca era putin probabil ca navele de patrulare sa fie active, iar ei aveau mai putine sanse sa fie observati.

Printr-o aterizare rapida, Peyton aduse nava la sol, in intunericul dens si rece, in umbra din interiorul unui crater. Soarele trecuse de zenit si umbra nu se va mai fi micsorat.

Cornwell facu o fata lunga.

- Mai, mai, domnule Peyton. Cu ziua asta lunara, abia putem prospecta.

- Ziua lunara nu dureaza o vesnicie, raspunse scurt Peyton. Sunt aproape o suta de ore fara soare. Putem folosi acest timp pentru a ne acomoda cu clima si pentru a descifra harta.

Raspunsul a fost dat repede, dar includea mai multe variante. Peyton studiase in mod repetat hartile lunare, masurand meticulos si incercand sa gaseasca craterele in mazgaleala facuta cu mana si care constituiau cheia, pentru - ce?

In cele din urma, Peyton spuse:

- Craterul pe care il cautam ar putea fi unul din acestea trei: GC-3, GC-5 sau MT-10.

- Ce avem de facut, domnule Peyton? intreba Cornwell nelinistit.

- Le luam pe rand, raspunse Peyton, incepand cu cel mai apropiat.

Soarele apusese si ei ramasesera acum in umbra noptii. Petreceau perioade tot mai lungi pe suprafata Lunii, obisnuindu-se cu intunericul si cu linistea eterna, cu sclipirile marunte ale stelelor si cu fasia de lumina pe care Pamantul o trimitea peste marginea craterului. Lasau urme adanci, vag conturate, in praful uscat care nu se involburea si nici nu se schimba. Peyton observase aceste urme la prima iesire din crater, in lumina plina a uriasului Pamant. Aceasta s-a intamplat in cea de a opta zi de la sosirea lor pe Luna.

Frigul lunar le limita de fiecare data iesirile in afara navei. Totusi, in fiecare zi reuseau sa stea tot mai mult. In cea de a unsprezecea zi de la sosire eliminasera GC-5 ca posibila ascunzatoare a Clopotelor Muzicale.

In cea de a cincisprezecea zi, spiritul calm al lui Peyton se inflacara cu disperare. Dupa parerea lui, craterul-ascunzatoare trebuia sa fie GC-3. MT-10 era prea departe. Nu aveau timp sa ajunga pana la el si sa-l exploreze, apoi sa se intoarca pe Pamant pana la 31 august.

In cea de-a cincisprezecea zi, disperarea i se stinse cu totul cand descoperira, in sfarsit, Clopotele.

Nu erau frumoase. Aratau mai degraba ca niste bolovani de piatra cenusie, de marimea a doi pumni, goi in interior si usori, ca pana, sub actiunea gravitatiei lunare. Erau vreo doua duzini si dupa o slefuire corespunzatoare fiecare putea fi vandut cu cel putin o suta de mii de dolari.

I-au transportat pe nava  in trei etape, tarandu-i cu atentie, cu ambele maini si i-au depozitat pe puntea superioara a navei care pe Pamant i-ar fi dat gata imediat dar aici datorita gravitatiei reduse a Lunii, greutatea Clopetelor nu constituia nici o problema.

Cornwell ii dadu ultimul Clopot lui Peyton, care il aseza cu grija in magazie.

- Aveti grija sa nu se murdareasca, domnule Peyton, zise el, iar vocea lui transmisa prin unda radio, zgarie parca timpanul celuilalt. Vin si eu sus.

Se ghemui pentru saltul lent contra actiunii gravitatiei lunare, privi in sus si ingheta de spaima. Fata lui, vizibila clar prin viziera castii, incremeni intr-o ultima grimasa de groaza.

- Nu, domnule Peyton. Nu

Mana lui Peyton se incorda pe declansatorul armei. Trase. Urma o flacara cu o stralucire de nesuportat si din Cornwell nu mai ramase decat o masa fara viata inconjurata de resturile imprastiate ale costumului de cosmonaut, si patate cu sange care incepea sa inghete.

Peyton statu sa priveasca o clipa, cu solemnitate, mortul. Apoi transfera ultimul Clopot in containerul pregatit, isi scoase costumul, activa mai intai campul anti-gravitational, apoi micro-pilele si, potential mai bogat cu un milion sau doua decat fusese cu doua saptamani in urma, porni inapoi spre Pamant.

Pe 29 august nava lui Peyton ateriza silentios in punctul din Wyoming, de unde decolase pe 10 august. Grija cu care Peyton alesese locul nu fusese zadarnica. Aeronava lui era inca acolo, protejata de relieful contorsionat a acelei parti stancoase de tara.

Transfera din nou Clopotele Muzicale, cu tot cu containere, in cel mai adanc cotlon al acelei zone, le acoperi, aparent neglijent, cu pamant. Se mai intoarse o data pe nava, pentru a face ultimele controale si reglaje. Iesi catarandu-se si dupa doua minute decola, cu nava trecuta pe pilot automat.

Rapid si in liniste, nava se ridica tot mai mult, virand spre vest, ca si Pamantul de sub ea. Peyton privea, cu ochii mijiti sub sprancene, spre marginea indepartata a zonei, unde se mai zarea doar o licarire firava de lumina si o scama de nor pe cerul albastru.

Buzele lui Peyton se stransera intr-un zambet. Judecase bine. Imobilizate prin indoirea cablurilor de siguranta, din cadmiu, micro-pilele depasisera pragul admisibil, iar nava se topi datorita caldurii exploziei nucleare care urma.

Dupa douazeci de minute ajunse acasa. Era obosit si il dureau toti muschii din cauza actiunii gravitatiei Pamantului. Dormi bine.

Douasprezece ore mai tarziu, dis-de-dimi-neata, sosi politia.

Barbatul care deschise usa isi incrucisa bratele peste abdomen si-si inclina de doua sau trei ori capul, zambind, in semn de salut. Barbatul care intra - H. Seton Davenport, de la Biroul Terestru de Investigatii - parea a nu fi in apele sale.

Camera in care patrunse era mare si cufundata in semi-intuneric, exceptand lampa care arunca vapai scanteietoare, concentrate asupra unui fel de fotoliu-banca. Siruri de filme-carti acopereau peretii. O harta galactica suspendata ocupa un colt al camerei, iar un telescop lucea stins pe un suport, intr-un alt colt.

- Dumneavoastra sunteti Dr. Wendell Urth? intreba Davenport, cu un ton care sugera ca ii venea greu sa creada aceasta. Davenport era un om indesat, cu parul negru, cu un nas subtire si proeminent si cu o cicatrice in forma de stea pe unul dintre obraji, care marca pentru totdeauna locul unde fusese lovit de un bici neuronic, de care se apropiase odata prea mult, fara a se mai putea feri.

- Eu sunt, raspunse Dr. Urth cu o voce subtire, de tenor. Iar dumneavoastra sunteti inspectorul Davenport.

Inspectorul isi prezenta legitimatia si continua:

- Universitatea v-a recomandat ca extra-terolog.

- Asa ati spus cand m-ati sunat acum o ora, confirma Urth. Trasaturile lui erau grosolane, nasul parea un buton stramb, iar ochii, iesiti putin din orbite, ii erau protejati de ochelari cu lentile groase.

- Voi trece direct la subiect, Dr. Urth. Presupun ca ati vizitat Luna

Dr. Urth, care scoase din spatele unui maldar de filme-carti ravasite o sticla cu un lichid rosu si doua pahare, raspunse cu bruschete:

- Nu am vizitat niciodata Luna, domnule inspector. Si nici n-am s-o vizitez! Calatoriile in spatiu sunt o prostie. Nu cred in ele. Apoi, cu o voce scazuta, adauga: Luati loc, sir, luati loc. Serviti o bautura.

Inspectorul Davenport se conforma si urma:

- Dar sunteti un

- Extraterolog. Da. Ma intereseaza alte lumi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma si duc acolo. Sfinte Dumnezeule, nu e nevoie sa calatoresti prin timp, ca sa fii considerat istoric, nu-i asa?

Se aseza si un zambet larg i se intipari pe fata rotunda cand spuse:

- Acum, spuneti-mi ce aveti in gand.

- Am venit, zise inspectorul incruntandu-se, sa va cer parerea in cazul unei crime.

- Crima? Ce am eu de-a face cu crimele?

- Aceasta crima, Dr. Urth, s-a petrecut pe Luna.

- Uimitor.

- Este mai mult decat uimitor. Este fara precedent, Dr. Urth! In cincizeci de ani de cand s-a infiintat Dominionul Lunar, au sarit in aer nave si au fost distruse costume de cosmonauti. Au fost omorati oameni de caldura zonei solare si au inghetat in zona intunecata, altii au fost sufocati in ambele zone. Au murit si datorita caderilor, ceea ce, luand in considerare gravitatia lunara, chiar ca este ciudat. Dar niciodata, nici un om nu a fost ucis pe Luna, n-a murit ca urmare a unui act violent comis deliberat, de un al om pana acum.

Dr. Urth intreba:

- Cum s-a savarsit crima?

- Cu un aruncator de flacari. Autoritatile au sosit la locul faptei, printr-un concurs norocos de imprejurari, dupa numai o ora. O nava de patrulare a observat o izbucnire luminoasa pe suprafata Lunii. Stiti de la ce distanta se poate vedea un fulger in zona intunecata. Pilotul a anuntat Luna City si a aterizat. La reconstituire a jurat ca a reusit doar sa vada in lumina Pamantului ceva ce parea a fi o nava care decoleaza. Dupa aterizare, el a descoperit un corp ars de flacari si urme de pasi.

- Sclipirea luminoasa, spuse Dr. Urth, presupuneti ca a provenit de la aruncatorul de flacari.

- In mod sigur asa este. Corpul fusese recent distrus. Portiunile interioare nu inghetasera inca. Urmele de pasi apartineau unui numar de doua persoane. Masuratorile amanuntite au relevat ca adancimea urmelor corespunde la doua grupe diferite de diametre, ceea ce indica cizme spatiale de marimi diferite. Ele au condus la craterele GC-3 si GC-5, o pereche de

- Sunt la curent cu codificarea oficiala a craterelor lunare, spuse Dr. Urth cu amabilitate.

- Aaa, in orice caz, GC-3 continea urme de pasi care duceau spre o spartura in peretele craterului, unde s-au gasit resturi de piatra ponce durificata. Analizele prin difractia rozelor X au indicat

- Clopote Muzicale, interveni insufletit extraterologul. Nu-mi spuneti ca aceasta crima implica si Clopote Muzicale.

- Si daca da? intreba Davenport intrucatva indiferent.

- Am unul. L-a descoperit o expeditie a Universitatii si mi l-a oferit in schimbul a Veniti, domnule inspector, trebuie sa vi-l arat.

Dr. Urth sari in picioare si traversa in viteza camera, facandu-i semn celuilalt sa-l urmeze. Davenport se lua dupa el, lipsit de entuziasm.

Intrara intr-o a doua camera, mai mare decat prima, mai intunecata si, in mod evident, mai ravasita. Davenport privi indelung si cu uimire masa eterogena de materiale aflate laolalta, fara nici o noima.

Remarca o bucata de „Smalt albastru” de pe Marte, genul de lucruri pe care unii, romanticii, il considera un vestigiu al de mult disparutilor Martieni, un mic meteorit, un model al unei nave spatiale antice, o sticla sigilata care parea goala, pe care era lipita o eticheta mazgalita pe care scria: „Atmosfera Venusiana”.

Dr. Urth spuse fericit:

- Am facut un muzeu din toata casa mea. Este unul dintre avantajele burlaciei. Desigur, inca nu am pus lucrurile in ordine: intr-o buna zi, cand voi avea o saptamana libera, sau asa ceva

Pentru o clipa, privi in jur, incurcat; apoi, amintindu-si, dadu la o parte o harta pe care era reprezentata schema evolutiei nevertebratelor  marine, cele mai avansate forme de viata de pe Planeta lui Barnard, si zise:

- Aici este. Dar ma tem ca este cam deteriorat.

Clopotul atarna suspendat de o sarma subtire, lipita delicat de el. Ca era deteriorat, era evident. Avea o adancitura pe partea mediana, ceea ce il facea sa semene cu doua globuri mici, lipite unul de celalalt, clar dar imperfect. In ciuda acestui fapt, fusese insistent slefuit pana la un luciu stins, batand spre gri; era parca din catifea, iar suprafata ii era acoperita de pori, intr-un fel pe care laborantii, in incercarile lor de a obtine Clopote sintetice, il gaseau imposibil de imitat.

Dr. Urth continua:

- Am incercat mai multe variante, pana cand am gasit un obiect adecvat cu care sa il lovesc. Un Clopot deteriorat este mai pretentios. Insa, pana la urma, am folosit un os. Am unul aici - si ridica ceva ce parea a fi o lingura scurta si groasa, facuta dintr-un material gri-alb - pe care l-am confectionat din femurul unui bou. Ascultati.

Cu o delicatete surprinzatoare, degetele lui scurte si groase miscara Clopotul, cautandu-i o pozitie cat mai potrivita. Il aranja, deplasandu-l cu grija. Apoi, lasandu-l sa penduleze liber, il atinse usor cu un capat al „lingurii” de os.

Era ca si cum milioane de harpe ar fi rasunat la un kilometru departare. Sunetul sporea in intensitate, se stingea si revenea. Parea a nu izvori de niciunde. Era patrunzator, incredibil de dulce, patetic si infiorator totodata.

Se stinse treptat si cei doi oameni ramasera tacuti un minut intreg.

Dr. Urth spuse:

- Nu-i prea rau, nu? si cu o miscare usoara opri balansul Clopotului atarnat de sarma lui.

Davenport se rasuci, nelinistit.

- Ai grija! Sa nu il spargi.

Fragilitatea unui Clopot Muzical era bine cunoscuta.

Dr. Urth afirma:

- Geologii spun ca Clopotele sunt doar piatra ponce durificata sub presiune, incluzand astfel un vid in care se misca liber bilute de piatra. Asa spun ei. Dar daca numai asta este totul, de ce noi nu putem reproduce unul? Un Clopot perfect are sunetul unei muzicute in mana unui copil.

- Exact, spuse Davenport si nu exista nici o duzina de oameni pe Pamant care sa aiba un Clopot perfect si sunt sute de oameni si insitutii care ar cumpara unul. Indiferent de pret. Cateva Clopote ar merita o crima.

Extraterologul se intoarse spre Davenport impingandu-si cu aratatorul scurt si indesat ochelarii pe nasul carn.

- Nu am uitat de cazul dumneavoastra. Va rog sa continuati.

- Pot incheia intr-o fraza. Cunosc identitatea ucigasului.

Se intoarsera in biblioteca si Dr. Urth isi incrucisa iar bratele peste abdomenul voluminos.

- Chiar asa? Atunci, cu siguranta, nu aveti nici o problema domnule inspector.

- A sti si dovedi nu sunt acelasi lucru, Dr. Urth. Din pacate, ucigasul nu are nici un alibi.

- Vreti sa spuneti ca, din pacate, are un alibi, nu-i asa?

- Vreau sa spun exact ceea ce ati auzit. Daca ar avea un alibi, l-as putea prinde in vreun fel, pentru ca ar fi un alibi fals. Daca ar exista martori care ar pretinde ca l-au vazut pe Pamant in momentul crimei, spusele lor ar putea fi dovedite a fi false. Daca ar avea un document ca proba, acesta ar putea fi dovedit ca plastografie sau ca truc. Din nefericire, el nu are nimic din toate acestea.

- Atunci, ce are?

Meticulos, inspectorul Davenport descrise retragerea lui Peyton in Colorado. Concluziona:

- Isi petrece acolo fiecare august, in completa izolare. Chiar si BTI ar putea confirma acest lucru. Orice curte de justitie ar presupune ca el era in Colorado in acest august, ca de obicei, doar daca el nu ar prezenta o dovada certa ca se afla pe Luna.

- Ce va face sa credeti ca a fost pe Luna? Poate ca este nevinovat.

- Nu! Davenport devenise aproape violent. De cincisprezece ani incerc sa strang suficiente dovezi impotriva lui si niciodata nu am reusit. Dar acum pot mirosi cand este vorba de o crima a lui Peyton. Va spun ca nimeni de pe Pamant, in afara de Peyton, nu ar fi avut obraznicia sau, daca asta conteaza, interesul practic de a incerca sa plaseze Clopote Muzicale de contrabanda. Este cunoscut ca pilot spatial expert. Se stie ca a avut legaturi cu barbatul asasinat, desi nu mai mult de cateva luni. Din pacate, nici unul dintre aceste lucruri nu constituie o marturie.

Dr. Urth intreba:

- Nu ar fi fost mai simplu sa folositi psihotestul, acum, ca utilizarea acestuia a fost legalizata?

Davenport il privi piezis, iar cicatricea de pe obrazul lui se invineti.

- Ati citit legea Konski-Hiakawa, Dr. Urth?

- Nu.

- Cred ca nimeni nu o cunoaste. Dreptul la intimitatea mentala, afirma guvernul, este fundamental. In regula, dar aceasta ce implica? Omul care a fost supus psihotestului si isi dovedeste nevinovatia in cazul pentru care a fost psihotestat, are dreptul la o compensatie atat de mare, cat poate determina el tribunalul sa i se acorde. Intr-un caz recent, un casier de la o banca a primit douazeci si cinci de mii de dolari pentru ca a fost supus psihotestului, pe baza unei acuzatii nefondate de furt. Se pare ca dovada care indica, aparent, furtul, a dezvaluit, de fapt, un adulter. Omul isi pierduse slujba, fusese amenintat si inspaimantat de catre sotul in cauza si ajunsese ridiculizat si dispretuit pentru ca un vanzator de ziare facuse publice rezultatele testului, pastrate cu grija de catre jurati.

- Inteleg punctul de vedere al acelui om.

- Asa facem toti. Acesta este necazul. Inca un lucru de amintit: orice om care a fost supus psihotestului o data, indiferent de motiv, nu mai poate fi supus din nou acestui test. Nimeni, spune legea, nu va fi pus in pericol din punct de vedere mental, de doua ori in viata.

- Neconvenabil.

- Exact. In cei doi ani de cand a fost legalizat psihotestul, nu am putut afla cati excroci si sarlatani au fost supusi psihotestului pentru furturi de posete, asa ca acestia puteau fura si mai departe in siguranta. Va dati deci, seama, ca Departamentul nu va permite nici ca Peyton sa fie testat, pana cand nu vor exista dovezi certe ale vinovatiei lui. Nu o dovada legala, probabil, dar o proba suficient de puternica pentru a-l convinge pe seful meu. Cel mai rau, este Dr. Urth ca, daca ajungem in fata juratilor fara o inregistrare de psihotest, nu putem castiga. Intr-un caz atat de serios cum este o crima, a nu folosi psihotestul este o dovada suficienta in fata oricarui jurat ca acuzarea nu este bine fundamentata.

- Atunci, ce doriti de la mine?

- Dovada ca el a fost pe Luna in august. Trebuie sa o obtinem repede. Nu il pot tine sub supraveghere mult timp. Si daca se aude ceva despre crima, toata presa va izbucni ca un asteroid care strabate atmosfera lui Jupiter. O crima fermecatoare, stiti - primul asasinat pe Luna.

- Cand a fost comisa crima, mai exact? intreba Urth, trecand deodata la o cercetare rapida.

- Pe 27 august.

- Si arestarea cand a avut loc?

- Ieri. Pe 30 august.

- Atunci, daca Peyton a fost ucigasul, ar fi avut timp sa revina pe Pamant.

- Cu greu. Da, cu greu. Buzele lui Davenport se subtiara. Daca as fi sosit cu o zi mai devreme - daca i-as fi gasit locul gol

- Si cat timp presupuneti ca au stat pe Luna cei doi, asasinul si cel ucis?

- Judecand dupa urmele imprimate in solul lunar, cateva zile. O saptamana, cel putin.

- A fost localizata nava pe care au folosit-o?

- Nu, si probabil nici nu va fi vreodata descoperita. Acum vreo zece ore, Universitatea din Denver a raportat o crestere a nivelului radioactivitatii; care s-a produs incepand de alaltaieri, de la ora 6 p.m. si a persistat cateva ore. Este o chestiune simpla, Dr. Urth, sa programezi comenzile navei astfel incat aceasta sa se autodistruga, fara echipaj la bord, la 80 de kilometri inaltime, printr-un scurtcircuit al micro-pilelor.

- Daca as fi fost in locul lui Peyton, incepu Dr. Urth gandindu-se, as fi omorat omul la bordul navei si as fi aruncat in aer cadavrul si nava impreuna.

- Nu il cunoasteti pe Peyton, il repezi Davenport. Ii plac victoriile obtinute impotriva legii. Le apreciaza. Faptul ca a lasat cadavrul pe Luna este o provocare la adresa noastra.

- Inteleg. Dr. Urth isi mangaie usor abdomenul cu o miscare circulara si spuse: Ei bine, avem sanse.

- Ca dumneavoastra sa puteti dovedi ca el a fost pe Luna?

- Ca eu sa va pot oferi parerea mea.

- Acum?

- Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Daca, desigur, am norocul sa stau de vorba cu domnul Peyton.

- Asta se poate aranja. Am o nava care va asteapta. Putem fi la Washington in douazeci de minute.

Dar o unda de spaima profunda trecu peste fata dolofana a extraterologului. Se ridica in picioare si se indeparta de agentul BTI, spre cel mai intunecos colt al camerei dezordonate.

- Nu!

- Ce s-a intamplat Dr. Urth?

- Nu voi folosi o nava anti-gravitationala. Nu cred in ele.

Davenport privi lung si confuz la Dr. Urth. Se balbai:

- Ati prefera o monosina?

Dr. Urth raspunse brusc:

- Nu am incredere in nici un mijloc de transport. Nu cred in ele. Prefer sa merg pe jos. Deveni dintr-o data nerabdator. Nu ati putea sa il aduceti pe domnul Peyton in acest oras, undeva, intr-un loc unde sa se poata ajunge mergand pe jos? Poate la Primarie? Am mers deseori pana la Primarie!

Davenport privi la lucrurile din incapere. Se uita la numarul imens de carti de stiinta despre ani-lumina. Prin usa deschisa se putea vedea camera din spate, cu scanteierile lumilor de dincolo de cer. Si privi la Dr Urth, palid la gandul navei anti-gravitationale si ridica din umeri.

- Il voi aduce aici pe acest Peyton. Chiar in aceasta camera. Asa va convine?

Dr. Urth rasufla adanc usurat:

- De acord.

- Sper ca ii veti putea opri, Dr. Urth.

- Voi face tot ce voi putea domnule Davenport:

Louis Peyton se uita usor nemultumit in jurul sau si arunca o privire compatimitoare si barbatului gras care isi inclina capul in semn de salut. Privi spre locul oferit si il perie cu mana inainte de a se aseza. Davenport lua loc langa el, cu tocul pistolului la vedere.

Barbatul cel gras zambi pe cand se aseza si isi mangaie usor rotunjimea abdomenului, ca si cum tocmai ar fi terminat o masa buna si vroia sa aduca tuturor la cunostinta acest lucru, apoi spuse:

- Buna seara, domnule Peyton. Eu sunt Dr. Wendell Urth, extraterolog

Peyton il privi din nou.

- Si ce doriti de la mine?

- Vreau sa stiu daca ati pe Luna in august.

- Nu am fost.

- Si totusi, nimeni nu va vazut pe Pamant intre 1 si 30 august.

- Mi-am dus viata in mod obisnuit, in august. Nu sunt niciodata de vazut in cursul acestei luni. Sa va spuna dansul. Si isi inclina capul in directia lui Davenport.

Dr. Urth chicoti:

- Ar fi bine daca am putea verifica aceasta afirmatie. Daca ar fi existat doar niste modalitati fizice prin care am putea deosebi Luna de Pamant. Daca, de exemplu, am putea analiza praful din parul dumneavoastra si am spune: „Aha, nisip de pe Luna”. Din pacate, nu putem. Nisipul de pe Luna este la fel ca si cel de pe Pamant. Chiar daca nu ar fi, nu ar exista nici o urma in parul dumneavoastra, doar daca nu ati fi pasit pe suprafata Lunii fara costum de cosmonaut, ceea ce nu este adevarat.

Peyton ramase impasibil.

Dr. Urth continua, zambind binevoitor si ridicand o mana pentru a-si fixa ochelarii cocotati instabil pe varful nasului.

- Un om care calatoreste in spatiu sau se afla pe Luna respira aer de pe Pamant, mananca alimente de pe Pamant. El poarta in apropierea pielii sale mediul de pe Pamant, fie ca se afla pe o nava, fie intr-un costum de cosmonaut. Cautam un om care a petrecut doua zile in spatiu, calatorind spre Luna, unde a ramas cel putin o saptamana si de unde s-a intors inapoi pe Pamant calatorind tot doua zile. In tot acest timp a avut mediul Pamantului in imediata apropiere a pielii sale, ceea ce reprezinta o problema dificila pentru noi.

- As sugera, spuse Peyton, sa faceti problema mai putin dificila, dandu-mi drumul si cautand adevaratul criminal.

- S-ar putea ajunge si la asta, zise Dr. Urth. Ati mai vazut vreodata asa ceva? Mana lui scurta si indesata se intinse spre spatele scaunului sau si ridica o sfera cenusie, care raspandea luciri palide.

Peyton zambi.

- Mi se pare ca este un Clopot Muzical.

- Este un Clopot Muzical si crima a fost comisa de dragul Clopotelor Muzicale. Ce parere aveti despre acesta?

- Cred ca este destul de deteriorat.

- Ah, dar priviti-l cu atentie, spuse Dr. Urth si, cu o miscare rapida a mainii, il arunca vreo douazeci de centimetri prin aer in directia lui Peyton.

Davenport tipa si se ridica pe jumatate din scaun. Peyton ridica rapid bratele si reusi sa prinda Clopotul. Apoi ii reprosa nervos lui Urth:

- Tampitule! Nu-l arunca asa.

- Pretuiesti Clopotele Muzicale, nu-i asa?

- Prea mult pentru a sparge vreunul. Iar asta, la urma urmei, nu-i o crima.

Peyton lovi usor Clopotul, apoi il duse la ureche si il clatina incet, ascultand pocnetele slabe ale Lunolitelor, acele particule marunte de piatra ponce, care se rostogoleau in vid.

Apoi, tinand Clopotul suspendat de sarma care inca mai ramasese legata de el, isi trecu unghia aratatorului peste suprafata lui, intr-o miscare circulara, de expert. Ding-dang! Tonul era cald, foarte asemanator cu cel al unui flant, trecand intr-un tremolo suav ce amintea apusurile serilor de vara.

Pentru o clipa, cei trei barbati s-au lasat furati de sunet.

Dr. Urth interveni:

- Arunca-l inapoi, domnule Peyton. Da-l incoace! si isi intinse mana cu un gest hotarat.

Automat, Louis Peyton arunca Clopotul. Acesta parcurse in arc o treime din distanta pana la mana in asteptare a Dr. Urth, cobori pe o traiectorie curba si se sfarama cu un zgomot disonant, sfasietor, ca un oftat.

Davenport si Peyton privira lung in tacere cioburile cenusii, iar vocea calma a Dr. Urth aproape ca nu fu auzita.

- Cand se va gasi locul in care criminalul a ascuns Clopotele, voi cere sa mi se dea unul fara defecte, slefuit frumos, ca despagubire si plata.

- Plata? Pentru ce? intreba Davenport iritat.

- Desigur, chestiunea este acum evidenta, in ciuda discursului meu de acum un minut, exista o parte din mediul Pamantului pe care nici un calator in spatiu nu o ia cu sine, si aceasta este gravitatia de la suprafata Pamantului. Faptul ca domnul Peyton a ratat atat de lamentabil aruncarea unui obiect pe care, evident, il pretuieste foarte mult, ar putea insemna doar ca muschii lui nu s-au readaptat inca la forta gravitationala a Pamantului. Parerea mea, ca profesionist, domnule Davenport, este ca prizonierul dumneavoastra a fost in ultimele cateva zile, undeva departe de Pamant. A fost fie in spatiu, fie pe un corp ceresc, considerabil mai mic ca dimensiune decat Pamantul - ca, de exemplu, Luna.

Davenport se ridica triumfator.

- As dori sa am parerea dumneavoastra in scris, spuse el, cu mana pe pistol, si aceasta va fi destul de buna pentru ca eu sa obtin permisiunea de a proceda la un psihotest.

Louis Peyton, ametit si surprins, realiza coplesit ca orice testament pe care l-ar lasa de acum incolo va trebui sa includa esecul final.

[Originally published in „Fantasy and Science Fiction” Jan. 1955]