Brian Herbert & Kevin J. Anderson - preludiul Dunei - prima parte

Cand Rabban si escorta lui sosira, duceau cu ei atatea arme, incat Gurney fu nevoit sa-si retina un chicotit. De ce se temea? O mana de prizonieri slabiti de truda, care fusesera zdrobiti de ani de zile ca sa se supuna?

Paznicii activasera miezul catuselor, astfel incat fibrele shiga, taioase ca un brici, sapau in pielea incheieturilor, amintindu-le ca la o smucitura brusca puteau taia carnea pana la os. Legaturile perfectionate erau menite sa mentina prizonierii cooperanti, sau chiar respectuosi, in fata lui Rabban.

Batranul legat de Gurney avea niste incheieturi atat de contorsionate, incat arata ca o insecta. Parul ii cadea in smocuri si tremura din cauza unor afectiuni neurologice.

Nu intelegea nimic din ceea ce se intampla in jurul lui. Gurney il compatimea, intrebandu-se daca nu cumva asta ar putea fi si soarta lui, intr-o zi . daca traia atat!

Rabban purta o uniforma de piele neagra, captusita in asa fel incat sa-i scoata in evidenta infatisarea musculoasa si umerii lati. Un grifon albastru al Casei Harkonnen ii impodobea partea stanga a pieptului. Cizmele lui negre erau lustruite ca oglinda, iar centura groasa era presarata cu tinte de alama. Chipul lat al lui Rabban avea o tenta roscata, ca si cum l-ar fi ars soarele prea des, iar pe cap avea o casca neagra care lucea in lumina voalata a soarelui. La brau avea atarnat un pistol cu sageti, alaturi de incarcatoare cu ace suplimentare .

Un bici primejdios, din vita-de-cerneala, ii era agatat in talie; fara indoiala ca Rabban profita de orice ocazie pentru a-l folosi. Fluidul rosu inchis, din interiorul tulpinii de mult moarte, curgea ca sangele inca viu, facand suvitele tepoase sa se rasuceasca si sa se curbeze din reflex. Seva – o substanta otravitoare care avea aplicatii comerciale la coloranti si vopsele – putea provoca dureri intense.

Rabban nu tinu discursuri monotone in fata sclavilor. Treaba lui nu era sa-i inspire, ci doar sa inspaimante supraveghetorii ca sa-i faca sa stoarca marirea productivitatii. Vazuse deja operatiunile din gropile sclavilor si acum se plimba de la un capat la altul al sirului de prizonieri, fara a oferi nici o incurajare.

Conducatorul lucrarilor pasea in urma lui, palavragind cu o voce subtiata de filtrele pentru miros indesate in nari.

— Am facut tot posibilul ca sa marim eficienta, stapane Rabban. Ii hranim cu minimum de alimente, cat sa-i tina in functiune la cel mai inalt nivel de performanta. Hainele sunt ieftine, dar durabile. Dureaza ani de zile si le putem refolosi cand prizonierii mor .

Chipul impietrit al lui Rabban nu arata nici un fel de placere.

— Am putea instala masini, sugera supraveghetorul de schimb, ca sa facem unele dintre sarcinile de rutina. Asta ar imbunatati rezultatul.

Barbatul solid se incrunta.

— Obiectivul nostru nu este doar de a imbunatati productia. Distrugerea acestor oameni este cel putin la fel de importanta!

Se uita cu asprime la toti, chiar de langa locul unde stateau Gurney si batranul cu membre de paianjen, care tremura. Ochii apropiati ai lui Rabban se fixara asupra pateticului prizonier.

Intr-o singura miscare fluida, scoase pistolul cu sageti si trase o incarcatura direct in batran. Prizonierul abia avu timp sa ridice mainile intr-un gest de aparare; jetul de ace argintii strapunse incheieturile mainilor si se infipsera in inima, facandu-l sa se prabuseasca mort inainte sa poata macar sa tipe.

— Oamenii slabi sunt o cheltuiala inutila de resurse! Rabban se indeparta cu un pas.

Gurney n-avea timp sa gandeasca sau sa faca planuri, dar intr-un impuls de o clipa vazu ce-ar putea face sa riposteze. Indesand o bucata din tunica durabila a prizonierului mort in jurul propriilor lui incheieturi, pentru a impiedica fibrele sa-i taie pielea, Gurney se ridica racnind, smucindu-se din toata puterea. Fibrele shiga inabusite cu carpe sapau si taiau in incheietura infasurata si cioparteau ce mai ramasese din mana sfasiata, aproape retezata a mortului.

Folosind una dintre mainile desprinse de trup ale prizonierului mort ca pe o manivela, se arunca spre uluitul Rabban, apucand fibra shiga ca pe un streang subtire ca o lama. Inainte ca Gurney sa poata taia jugulara barbatului corpolent, Rabban se dadu la o parte cu o viteza surprinzatoare. Gurney isi pierdu echilibrul, reusind doar sa azvarle pistolul cu sageti din cealalta mana a barbatului.

Supraveghetorul de schimb tipa si se trase inapoi. Rabban, vazandu-se fara pistol, pocni din biciul de vita-de-cerneala, lovindu-l pe Gurney peste fata, pe obraz si pe maxilar, ratand de putin ochiul cu una dintre suvitele cu ghimpi.

Gurney nu-si imaginase niciodata ca un bici poate sa doara atat de mult, insa pe masura ce taieturile arzatoare ii erau receptionate de nervi, seva rosie incepea sa roada ca un acid puternic. Capul ii exploda intr-o nova de durere care-i sapa prin craniu, pana in miezul mintii sale. Scapa mana inca sangeranda a batranului, lasand-o sa atarne de propria lui mana, in legatura de fibra shiga.

Gurney se rostogoli inapoi. Paznicii din apropiere se repezira spre el; ceilalti prizonieri se dadura deoparte ingroziti, eliberand o zona larga. Paznicii il inconjurara ca sa-l ucida, insa Rabban isi ridica mana lata ca sa-i opreasca.

Zvarcolindu-se, Gurney simti doar durerea vitei-de-cerneala pe obraz si pe gat, in timp ce chipul lui Rabban ardea in mintea lui. Putea fi macelarit in curand – insa deocamdata, cel putin, putea sa se cramponeze de ura lui pentru acest . acest Harkonnen!

— Cine-i omul asta? De ce e aici, si de ce m-a atacat?

Rabban se incrunta catre supraveghetor, care isi drese glasul.

— Eu . aa . trebuie sa verific dosarele, stapane!

— Atunci, verifica dosarele! Afla de unde-a venit!

Rabban afisa un suras pe buzele lui groase.

— Si vezi daca mai are familie in viata .

Gurney rechema in minte cuvintele insipide ale cantecului sau sarcastic: Rabban, Rabban, bruta care zbiara .

Dar cand ridica ochii catre fata latareata, sluta, a nepotului baronului, isi dadu seama ca Glossu Rabban va fi cel care va rade la urma .

Ce este fiecare om, daca nu o amintire pentru cei care vin dupa el?

Ducele Leto Atreides.

Intr-o seara, ducele Leto si concubina lui strigasera unul la altul mai mult de o ora, iar Thufir Hawat era nelinistit. Statea in aripa ducala, chiar in sala in care dadea usa inchisa a dormitorului lui Leto. Daca iesea vreunul dintre ei, Hawat putea sa se strecoare pe unul dintre coridoarele laterale care strabateau castelul ca intr-un fagure. Nimeni nu cunostea culoarele secundare si trecerile secrete mai bine decat mentatul.

Ceva se sparse in dormitor. Vocea lui Kailea se inalta, acoperind tonurile mai grave, dar la fel de furioase, ale ducelui. Hawat nu auzea tot ce-si spuneau . nici nu avea nevoie. In calitate de comandant al securitatii, era responsabil pentru bunastarea personala a ducelui. Nu voia sa se amestece, dar in atmosfera prezenta, principala lui preocupare era potentialul de violenta dintre Leto si concubina lui.

Ducele striga, exasperat:

— N-am intentia sa-mi petrec restul vietii certandu-ma cu tine despre lucrurile care nu pot fi schimbate!

— Atunci de ce nu pui sa fim omorati, Victor si cu mine? Asta ar fi cea mai buna solutie! Sau sa ne trimiti undeva, intr-un loc unde nu mai trebuie sa te gandesti la noi – cum ai facut cu mama ta!

Hawat nu reusi sa auda raspunsul lui Leto, dar intelegea prea bine de ce tanarul duce o exilase pe doamna Helena.

— Nu mai esti barbatul de care m-am indragostit, Leto, continua Kailea. E din cauza lui Jessica, nu-i asa? Vrajitoarea aia te-a sedus deja?

— Nu fi ridicola. Intr-un an si jumatate de cand e aici, n-am fost in patul ei niciodata – desi as avea toate drepturile s-o fac!

Urmara cateva momente de tacere. Mentatul astepta intr-o stare de tensiune. Kailea spuse, in sfarsit, cu un oftat sarcastic:

— Acelasi vechi refren . Pastrarea Jessicai aici e doar politica . Refuzul de a te insura cu mine e doar politica . Faptul ca ascunzi implicarea ta in actiunile lui Rhombur si ale rebelilor de pe Ix e doar politica . M-am saturat de politica ta! Esti la fel de intrigant ca oricine altcineva din imperiu!

— Nu sunt intrigant! Dusmanii mei sunt cei care comploteaza impotriva mea!

— Cuvintele unui adevarat paranoic . Acum inteleg de ce nu te-ai insurat cu mine si nu l-ai facut pe Victor mostenitorul tau de drept. E un complot Harkonnen!

Tonul rezonabil al lui Leto se transforma in furie deschisa.

— Nu ti-am promis niciodata casatoria, Kailea, dar de dragul tau nici macar nu mi-am luat o alta concubina!

— Ce conteaza, daca n-am sa fiu niciodata sotia ta?

Rasete inabusite subliniara dispretul din vorbele lui Kailea.

— Fidelitatea” ta e doar inca un spectacol pe care-l dai ca sa pari onorabil – doar politica!

Leto trase adanc aer in piept, ca si cum cuvintele il lovisera fizic.

— Poate ca ai dreptate, incuviinta el cu o voce la fel de inghetata ca iarna de pe Lankiveil. De ce-mi mai bat eu capul?

Usa dormitorului se tranti de perete, iar Hawat se topi in umbra.

— Nu sunt nici catelusul tau, nici prost, Kailea – sunt Ducele!

Leto pasi de-a curmezisul salii, bombanind si injurand. In spatele usii intredeschise, Kailea incepu sa suspine. In curand o va chema pe Chiara, iar batrana dolofana o va consola de-a lungul noptii .

Ramanand in umbra, Hawat isi urma ducele de-a lungul unui coridor, apoi al altuia – pana cand Leto intra cu indrazneala in apartamentul Jessicai, fara sa bata.

Trezita intr-o clipa, datorita antrenamentului Bene Gesserit, Jessica aprinse lumina de la un licuriglob albastru. Coconul de umbra se retrase din jurul ei.

Ducele Leto!

Stand in capul oaselor, in patul cu baldachin care apartinuse cu multa vreme in urma Helenei Atreides, nu facu nici o incercare sa se acopere. Purta o camasa de noapte roz, de matase merh, foarte decoltata. Un parfum slab de lavanda plutea in aer, de la un emitator de feromoni ascuns cu abilitate la imbinarea plafonului cu peretele. In noaptea asta, ca intotdeauna, se pregatise cu grija . in speranta ca el va veni, in sfarsit!

— Stapane?

Vazu expresia lui tulburata, manioasa, atunci cand pasi in lumina.

— E totul in regula?

Leto isi arunca in jur privirea cenusie si respira adanc, incercand sa-si stapaneasca adrenalina, sa-si controleze nesiguranta, hotararea care se zbatea in el. Picaturi de transpiratie ii acopereau sprancenele. Jacheta neagra cu insemnele Atreides ii atarna intr-o parte, ca si cum ar fi tras-o in graba pe umeri.

— Sunt aici numai din motive gresite, spuse el.

Jessica aluneca afara din pat si-si puse pe umeri o roba verde.

— Atunci trebuie sa accept aceste motive si sa fiu recunoscatoare pentru ele. Sa-ti aduc ceva? Cum pot sa te ajut mai bine?

Desi il asteptase atatea luni, se simtea prea putin triumfatoare – era doar ingrijorata vazandu-l atat de nefericit .

Barbatul inalt, cu trasaturi de soim, isi scoase jacheta si se aseza pe marginea patului.

— Nu prea sunt in starea potrivita pentru a ma prezenta in fata unei doamne!

Mutandu-se mai aproape de el, tanara incepu sa-i maseze umerii.

— Esti ducele, iar acesta e castelul tau. Te poti prezenta in orice fel doresti .

Jessica ii atinse parul negru si-si plimba senzual degetele peste tamplele lui.

Ca si cum ar fi revazut un vis, el inchise ochii, apoi ii redeschise brusc. Ea cobori cu degetul pe obrazul lui si i-l puse pe buze, ca sa-l impiedice sa spuna vreun cuvant. Ochii ei verzi dansau .

— Starea ta este perfect acceptabila pentru mine, domnule duce!

Cand il descheie la camasa, el ofta si ii ingadui sa-l traga spre pat. Extenuat fizic si mental, sfasiat de sentimentul de vina, se intinse cu fata in jos pe asternuturile care miroseau a petale de trandafir si coriandru. I se parea ca se scufunda in cearsafurile moi si se lasa sa pluteasca .

Mainile ei delicate alunecara pe pielea lui goala si degetele incepura sa-i framante muschii incordati de pe spate, de parca mai facuse asta de o mie de ori pana atunci. Pentru Jessica, era ca si cum acest moment fusese menit de-o vesnicie, ca si cum Leto era destinat sa fie aici, cu ea.

In cele din urma, ducele se rostogoli cu fata la ea. Cand ochii li se intalnira, Jessica vazu din nou flacari in ei, doar ca de data asta nu mocneau de furie. Si nici nu palira. O lua in brate si-si apasa buzele pe ale ei, intr-un sarut lung, pasionat .

— Ma bucur ca esti aici, domnule duce, sopti ea, amintindu-si toate metodele de seductie pe care le invatase in Comunitate, dar dandu-si seama si de faptul ca ii pasa cu adevarat de el, ca era sincera in ceea ce spunea.

— Nu trebuia sa astept atat, Jessica! raspunse el.

In timp ce plangea, Kailea simtea mai degraba furie din cauza propriului ei esec, decat tristete la gandul ca Leto ii aluneca printre degete. O dezamagise atat de mult – Chiara ii amintea iarasi si iarasi de valoarea ei, de originea ei nobila, de viitorul pe care-l merita . Kailea era disperata ca toate aceste sperante disparusera pentru vecie.

Casa Vernius nu murise de tot, iar supravietuirea ei putea foarte bine sa depinda de ea. Era mai puternica decat fratele ei, al carui ajutor catre rebeli abia daca era ceva mai mult decat un vis. In adancul ei, simtea o vointa de fier: Casa Vernius va supravietui doar prin eforturile ei si, in ultima instanta, prin linia de sange a fiului ei, Victor!

Era hotarata sa castige pentru el un statut regal. Toata dragostea ei, toate visurile ei, se bazau pe soarta baiatului.

In cele din urma, tarziu in noaptea singuratica, cazu intr-un somn agitat.

In saptamanile care urmara, ducele Leto o cauta pe Jessica din ce in ce mai des si incepu s-o considere concubina lui. Uneori, venea in camera ei fara un cuvant si facea dragoste cu ea cu o intensitate salbatica. Apoi, satisfacut, o tinea in brate ore intregi si vorbea.

Folosindu-si talentele Bene Gesserit, Jessica il studiase vreme de saisprezece luni, instruindu-se singura in ceea ce privea Caladanul. Cunostea dificultatile zilnice pe care le infrunta Leto in conducerea unei planete intregi, in administrarea afacerilor unei Case Mari, in preocuparea pentru problemele Landsraadului, in efortul de a tine pasul cu masinatiunile politice si diplomatice din imperiu .

Jessica stia exact ce sa spuna, cum sa-l sfatuiasca fara sa faca presiuni. Treptat, el ajunse sa vada in ea mai mult decat o simpla amanta .

Ea incerca sa nu se gandeasca la Kailea ca la o rivala, insa cealalta femeie gresise presandu-l prea mult pe acest nobil mandru, incercand sa-si impuna vointa asupra lui. Ducele Leto Atreides nu era omul care sa fie fortat sa faca ceva!

El vorbea cateodata despre sentimentele sale din ce in ce mai aspre fata de Kailea, pe cand facea impreuna cu Jessica plimbari lungi pe poteca de pe faleza.

— E dreptul tau, stapane!

Tonul tinerei femei era bland ca o adiere de vara peste marea Caladanului.

— Insa pare atat de trista . As vrea sa putem face ceva pentru ea. Am fi putut fi prietene .

Leto se uita la ea cu un aer perplex, in timp ce vantul ii batea in parul negru.

— Esti mai buna decat ea, Jessica . Kailea nu simte decat venin pentru tine!

Ea vazuse durerea adanca a femeii ixiene, lacrimile pe care incerca sa le ascunda, privirile ucigatoare pe care i le arunca.

— Punctul tau de vedere ar putea fi deformat de imprejurari. De la caderea Casei Vernius, a avut o viata grea .

— Iar eu am incercat s-o imbunatatesc! Mi-am riscat proprietatile familiei ca sa-i pun in siguranta, pe ea si pe Rhombur, cand Casa lor a devenit renegata. I-am aratat toata consideratia, dar ea vrea mereu mai mult .

— Candva ai simtit afectiune pentru ea, continua Jessica. A dat nastere copilului tau .

El zambi cu caldura.

— Victor . ah, baiatul asta a facut sa merite fiecare moment petrecut cu mama lui!

Pentru cateva minute, ramase cu ochii atintiti in largul marii, fara sa spuna nici un cuvant.

— Esti mai inteleapta decat anii tai, Jessica. Poate ca am sa mai incerc o data .

Nu stia ce-o apucase, si regreta ca-l trimisese inapoi la Kailea . Mohiam ar fi pedepsit-o aspru pentru asta. Dar cum putea sa nu-l incurajeze sa aiba ganduri bune despre mama fiului sau, o femeie pe care-o iubise? In ciuda antrenamentului ei Bene Gesserit, care-i cerea sa-si tina strans in frau pasiunile, Jessica se simtea devenind profund atasata. Poate prea profund .

Insa ea mai avea in aceeasi masura si un alt atasament, unul care aparuse mult mai devreme in viata ei. Cu abilitatile ei de reproducere Bene Gesserit, ar fi putut manipula sperma lui Leto si ovulele ei inca din prima lor noapte impreuna, concepand astfel fiica pe care superioarele ei o instruisera s-o produca. Atunci de ce nu facuse asa cum i se ordonase? De ce intarzia?

Jessica se simtea ravasita pe dinauntru, cand se gandea la asta. Doua forte interioare se luptau pentru control. Era limpede ca Bene Gesserit-ul era de o parte, o prezenta soptita care insista sa-si indeplineasca obligatiile, juramintele. Dar ce i se opunea? Nu era Leto insusi. Nu, era ceva mult mai vast si mai semnificativ decat dragostea a doi oameni intr-un univers infinit .

Insa nu avea nici o idee despre ce-ar putea fi.

In ziua urmatoare, Leto o vizita pe Kailea in apartamentul din turn unde ea isi petrecea cea mai mare parte a timpului, largind prapastia dintre ei. Cand intra, femeia se intoarse, gata sa izbucneasca de furie, dar el se lasa intr-un fotoliu din apropiere.

— Imi pare rau ca vedem lucrurile atat de diferit, Kailea .

Ii lua cu hotarare mana intr-a lui.

— Nu ma pot razgandi in privinta casatoriei, dar asta nu inseamna ca nu tin la tine .

Ea se trase inapoi, dintr-o data banuitoare.

— Ce s-a-ntamplat? Te-a dat Jessica afara din patul ei?

— Catusi de putin!

Leto se gandi sa-i spuna lui Kailea ce spusese cealalta femeie, dar se razgandi. Daca ea ar fi crezut ca Jessica e in spatele incercarii lui, n-ar mai fi acceptat nimic.

— Am aranjat sa-ti trimit un dar, Kailea .

In ciuda supararii, ea se lumina; trecuse multa vreme de cand Leto nu-i mai adusese fleacuri costisitoare.

— Ce e? Bijuterii?

Kailea intinse mana spre buzunarul jachetei lui, unde avea obiceiul sa ascunda inele, brose, bratari si coliere pentru ea; la inceputul relatiei lor, o punea sa-l caute prin buzunarele de la haine dupa podoabe, un joc care se transforma deseori in preludiu.

— De data asta nu, raspunse Leto cu un zambet dulce-amarui. Esti obisnuita cu o resedinta de familie mult mai eleganta decat castelul meu auster. Iti amintesti sala de bal din Marele Palat de pe Ix, cu peretii indigo?

Kailea se uita la el incurcata.

— Da, obsidian albastru, atat de rar – n-am mai vazut asa ceva de ani de zile. Vocea ei deveni nostalgica si distanta.

— Imi aduc aminte ca, pe vremea cand eram copil, ma imbracam cu rochia de bal si ma uitam la peretii translucizi. Straturile asternute peste alte straturi faceau imaginile sa arate ca niste stafii. Lumina candelabrelor stralucea ca stelele din galaxie .

— M-am hotarat sa acopar peretii cu obsidian albastru, in sala de bal a castelului Caladan, anunta Leto, si de asemenea si aici, in camerele tale. Toata lumea va sti ca am facut-o doar pentru tine!

Kailea nu stia ce sa creada.

— Asta e ca sa-ti impaci constiinta? il provoca ea, voind sa vada daca indrazneste s-o contrazica. Crezi ca-i asa de usor?

El dadu incet din cap.

— Am trecut peste suparare, Kailea, si simt numai afectiune pentru tine. Obsidianul tau albastru a fost deja comandat la un negustor de pe Hagal, desi va avea nevoie de cateva luni sa ajunga.

Porni catre usa, apoi se opri. Kailea ramase tacuta, apoi, in sfarsit, trase adanc aer in piept, ca si cum trebuia sa faca un mare efort sa vorbeasca.

— Multumesc, spuse ea, cand el iesi pe usa.

Un barbat poate lupta cu cel mai mare dusman, poate face cea mai lunga calatorie, poate supravietui celei mai cumplite rani – si sa fie totusi neajutorat in mainile femeii pe care o iubeste!

Intelepciunea zensunnita a migratiilor.

Cu rasuflarea taiata de nerabdare, Liet-Kynes se sili sa se miste metodic, sa nu faca nici o greseala. Desi tulburat de gandul de a alerga pentru mana lui Faroula, daca nu se pregatea cum se cuvine pentru provocarea mihna, isi putea gasi moartea in loc de o sotie.

Cu inima batandu-i puternic, se imbraca in distrai, potrivindu-l in asa fel incat sa retina fiecare picatura de umezeala, controlandu-i toate legaturile si izolatiile. Isi stranse rucsacul, inclusiv apa si mancarea de rezerva, si inventarie pe indelete obiectele din fremkit: distilcort, paracompas, manual, harti, nisipompa, unelte de consolidat nisipul, pumnal, binoclu, trusa de reparatii . In cele din urma, Liet aduna carligele de strunit si tobosarii de care avea nevoie ca sa cheme un vierme, pentru calatoria prin Marele Ses si Ergul Habbanya pana la Creasta Habbanya.

Grota Pasarilor era un loc de popas izolat al fremenilor care calatoreau, pentru aceia care nu aveau un sietch permanent. Faroula trebuie sa fi plecat cu doua zile in urma, chemandu-si propriul vierme, asa cum putine femei fremene puteau face. Stiuse ca pestera va fi goala. Va sta acolo asteptandu-l pe Liet . sau pe Warrick – oricare ajungea primul!

Liet se agita de colo colo prin camera vecina cu incaperile parintilor sai. Mama lui auzi miscarile frenetice la o ora atat de tarzie si dadu draperiile deoparte.

— De ce te pregatesti de drum, fiule?

Liet se uita la ea.

— Mama, plec sa-mi castig o sotie!

Frieth zambi, buzele ei subtiri ridicandu-se pe chipul bronzat si batatorit de vreme.

— Asa deci . Faroula a lansat provocarea!

— Da, si trebuie sa ma grabesc.

Cu degete iuti, indemanatice, Frieth ii mai verifica o data legaturile distraiului si-i prinse fremkitul pe spate, in timp ce Liet despaturea harta imprimata pe hartie de mirodenie, ca sa revada geografia cunoscuta doar fremenilor. Studie topografia desertului, aflorimentele de piatra, bazinele sarate . Inregistrarile meteorologice aratau unde era mai probabil sa loveasca vanturile si furtunile.

Warrick avea un avans, stia asta, insa impetuosul sau prieten nu-si va fi luat atatea precautii. Warrick se va repezi sa raspunda provocarii si se va baza pe instinctele lui de fremen. Insa problemele neasteptate cereau timp si resurse pentru a fi rezolvate, iar Liet investea aceste cateva minute in plus ca sa economiseasca timp mai tarziu.

Mama lui il saruta scurt pe obraz.

— Aminteste-ti, desertul nu ti-e nici prieten, nici dusman . e pur si simplu un obstacol. Foloseste-l in avantajul tau!

— Da, mama. Warrick stie si el asta .

Pardot Kynes nu era de gasit nicaieri . dar, pe de alta parte, rareori era de gasit. Liet putea sa plece si sa se si intoarca la sietchul Scutului Rosu, inainte ca planetologul sa inteleaga macar importanta intrecerii fiului sau.

Cand iesi pe usile sigilate contra pierderii de umezeala ale sietchului si se opri pe coasta accidentata, Liet evalua privelistea nisipurilor intinse, luminate de lunile abia rasarite. Putea auzi in departare bataia regulata a unui tobosar .

Warrick era deja acolo.

Liet se grabi sa coboare poteca abrupta care ducea in largul bazinului, dar se opri din nou. Viermii de nisip aveau teritorii intinse, bine definite, pe care le aparau cu inversunare. Warrick chema deja unul dintre monstrii uriasi, si avea sa treaca multa vreme pana cand Liet avea sa poata momi un al doilea vierme, in aceeasi zona.

Stiind asta, urca in schimb si mai sus, traversa culmea si cobori pe cealalta parte a lantului muntos, croindu-si drum catre un bazin putin adanc. Liet spera ca va putea chema un fauritor bun acolo, mai bun decat cel obtinut de prietenul sau.

In timp ce cobora panta accidentata, tinandu-se cu mainile si picioarele, Liet cerceta peisajul din fata lui si gasi o duna lunga care marginea desertul deschis. Era un loc bun de asteptat. Planta un tobosar la poalele dunei si-i dadu drumul fara intarziere. Avea cateva minute sa-si taie drum prin nisipul afanat pana in spatele dunei. In intuneric, va fi greu sa vada darele de semn de vierme care se apropiau.

Ascultand bum-bum-bum-ul dispozitivului, scoase uneltele din kit, intinse tepusele telescopice flexibile de imboldit si carligele de strunit, apoi lega tepusele la spate. De fiecare data pana acum, cand chemase viermi, avusese ajutoare, oameni care urmareau semnele de vierme, care sa-l sprijine daca apareau greutati. Dar pentru aceasta intrecere, Liet-Kynes trebuia sa faca totul singur. Executa fiecare etapa potrivit cu ritualul familiar. Isi stranse crampoanele la bocanci, scoase franghiile – si se ghemui sa astepte .

Pe partea cealalta a crestei, Warrick probabil incalecase deja si gonea peste Marele Ses. Liet spera ca poate recupera timpul pierdut. Ii va lua doua, poate trei zile sa ajunga la Grota Pasarilor . si se puteau intampla multe in timpul asta!

Infipse varfurile degetelor in nisip si ramase absolut nemiscat. Era o noapte fara vant, fara nici un sunet in afara de tobosar, pana cand auzi in sfarsit fosnetul ca de electricitate statica al nisipului in miscare, huruitul unui leviatan adanc sub dune, atras de bataia ritmica a tobosarului. Viermele veni din ce in ce mai aproape, avand in fata o coama de nisip.

— Shai-Hulud a trimis un fauritor mare, remarca Liet cu un oftat lung.

Viermele descrise un cerc catre tobosar. Spinarea lui uriasa, segmentata, se ridica mult deasupra nisipului, incrustata cu sfaramaturi; santurile late aratau ca niste canioane.

Liet incremeni de uimire, apoi se tari pe nisipul alunecos, tinand carligele de strunit in ambele maini. Chiar si prin filtrele nazale ale distraiului, simtea mirosul de sulf, de piatra arsa si esterii puternici, intepatori, ai melanjului, care emanau de la vierme.

Alerga cat putu de repede in timp ce monstrul inghitea tobosarul. Inainte ca viermele sa se poata scufunda din nou, Liet lansa cu putere unul dintre carligele de strunit, fixand capatul lui sclipitor pe marginea din fata a unui segment inelar. Trase cu toata puterea, desfacand segmentul pentru a expune carnea rozalie, prea delicata pentru a atinge nisipul abraziv. Apoi se tinu bine .

Evitand iritarea ranii usturatoare, viermele se rostogoli cu ea in sus, ridicandu-l si pe Liet. El intinse si cealalta mana, agatand un al doilea carlig si infigandu-l mai adanc de-a lungul segmentului. Trase din nou, pentru a largi deschizatura.

Viermele se inalta intr-o miscare reflexa, aparandu-se de aceasta noua sacaiala. In mod normal, alti calareti fremeni ar fi deschis mai multe segmente inelare, dar Liet era singur. Bagandu-si crampoanele in carnea dura a lui Shai-Hulud, urca in continuare, apoi planta departatoare ca sa tina segmentul deschis. Viermele se ridica din nisip, iar Liet lovi usor cu prima tepusa ca sa faca viermele sa coteasca si sa se indrepte spre campia intinsa a Marelui Ses.

Liet apuca funiile, termina de plantat carligele si in sfarsit statu sa se uite in urma, la arcul sinuos al viermelui. Fauritorul era imens! In jurul lui plutea un aer de demnitate, un sentiment de antichitate mareata, care mergea pana la radacinile planetei insesi. Nu mai vazuse niciodata o asemenea creatura. O putea calari multa vreme, cu viteza mare.

Ar putea avea chiar o sansa sa-l intreaca pe Warrick .

Viermele lui goni deasupra nisipurilor miscatoare pe cand cele doua luni urcau mai sus pe cer. Liet isi verifica drumul folosind stelele si constelatiile, urmand modelul de coada de soarece cunoscut sub numele de Muad'Dib, „cel ce arata calea”, astfel incat isi cunostea mereu directia.

Se intersecta cu dara valurita a ceea ce ar fi putut fi un alt mare fauritor taindu-si calea prin Marele Ses – probabil chiar viermele lui Warrick, din moment ce Shai-Hulud rareori calatorea pe la suprafata daca nu era provocat. Liet spera ca norocul sa fie de partea sa.

Dupa multe ore, cursa capata o familiaritate monotona si il cuprinse somnolenta. Ar fi putut motai daca se lega strans de vierme, dar nu indraznea. Trebuia sa ramana treaz ca sa dirijeze leviatanul. Daca Shai-Hulud se abatea de la cursul direct, Liet ar fi pierdut timp – si nu-si mai putea permite asta.

Calari monstrul toata noaptea, pana cand nuanta ca de lamaie a zorilor colora cerul indigo, alungand stelele. Ramase cu atentia treaza, cautand toptere ale patrulelor Harkonnen, desi se indoia ca ar veni atat de departe sub linia de saizeci de grade.

Isi continua drumul toata dimineata, pana cand, in momentul cel mai fierbinte al zilei, enormul vierme tremura, se zvarcoli si rezista oricarei incercari de a-l face sa mearga mai departe. Era gata sa se prabuseasca extenuat . Liet nu indraznea sa-l forteze mai mult. Viermii puteau fi calariti pana la moarte, si asta chiar era de rau augur! Carmi animalul lung, tarator, catre un arhipelag de piatra. Eliberand carligele si departatoarele, alerga de-a lungul segmentelor inelare si sari la adapost cu cateva secunde inainte ca viermele sa se scufunde in nisip, huruind. Liet tasni catre stancile scunde, singura pata de culoare inchisa in monotonia de alb, cafeniu si galben – o baricada care separa un bazin urias de un altul .

Se ghemui sub o patura camuflata, care reflecta caldura, si potrivi un ceas din fremkit sa-l trezeasca, pentru a-si ingadui o ora intreaga de somn. Desi instinctele si simturile exterioare ii ramaneau treze, dormi adanc, recapatandu-si energia.

Cand se trezi, se catara peste bariera de stanci, catre marginea intinsului Erg Habbanya. Acolo, Liet planta al doilea tobosar si chema al doilea vierme – unul mult mai mic, dar o creatura formidabila totusi, care avea sa-l duca mai departe in calatoria lui. Calari toata dupa-amiaza .

Catre amurg, ochii ageri ai lui Liet prinsera o nuanta slaba pe laturile umbrite ale dunelor, un verde-cenusiu palid, acolo unde lujerele de iarba isi teseau radacinile pentru a stabiliza nisipurile miscatoare. Fremenii pusesera aici seminte si le hranisera. Chiar daca numai una dintr-o mie germina si supravietuia destul pentru a se reproduce, tatal lui facea progrese. Dune va fi iarasi verde, candva!

In zgomotul continuu, hipnotic, al deplasarii viermelui, ceas dupa ceas, il putea auzi pe tatal lui tinand prelegeri: „Fixeaza nisipul si-i vei lua vantului una dintre cele mai importante arme. In unele centuri climaterice ale planetei, vanturile nu depasesc o suta de kilometri pe ora. Numim aceste locuri puncte de risc minim. Plantatiile pe partea opusa vantului vor intari dunele, creand bariere din ce in ce mai lungi si marind suprafata zonelor de risc minim. In acest fel, putem realiza inca un mic pas catre scopul nostru aici.”

Pe jumatate adormit, Liet scutura din cap. Nici macar aici, complet singur in acest pustiu fara capat, nu pot scapa de glasul marelui om . de visurile, de prelegerile lui!

Dar Liet mai avea de mers ore intregi. Nu-l vazuse inca pe Warrick, dar stia ca erau multe drumuri prin pustiu. Nu se domoli si nu micsora viteza. In cele din urma, zari in departare o pata intunecata, tremuratoare, pe linia orizontului: creasta Habbanya, unde se afla Grota Pasarilor.

Warrick lasa in urma ultimul sau vierme si alerga cu energie reinnoita in sus pe stanci, folosindu-si mainile si ghetele temag ca sa urce pe o cale nemarcata. Stancile erau negre-verzui si ocru-roscat, incinse si roase de furtunile aspre de pe Arrakis. Nisipurile ridicate de vant scobisera suprafata stancilor, lasand ciupituri si sparturi. Nu putea vedea intrarea pesterii din locul unde se afla – nici nu trebuia s-o vada, din moment ce fremenii nu puteau risca s-o descopere ochi straini.

Calatorise bine si chemase viermi buni. Nu se odihnise nici o clipa, simtind nevoia sa ajunga primul la Faroula, sa-i ceara mana . dar si sa-l depaseasca pe prietenul sau, Liet. Avea sa fie o poveste frumoasa pentru nepotii lor. Deja, sietchurile fremene vorbeau despre marea cursa cu viermi, despre cum lansase Faroula o provocare atat de neobisnuita pentru ahal-ul ei.

Warrick se catara punand mana dupa mana, gasind prize pentru picioare si pentru degete, pana cand ajunse pe un prag. In apropierea deschizaturii camuflate, gasi o urma de picior ingusta, stearsa, de la o gheata de femeie. A lui Faroula, fara indoiala. Nici un fremen n-ar fi lasat un asemenea semn din intamplare; ea intentionase sa lase aceasta urma. Era mesajul ei ca era acolo, asteptand.

Warrick ezita, trase aer in piept. Fusese o calatorie lunga, si spera ca Liet e in siguranta. Fratele lui de sange putea sa se apropie chiar acum, din moment ce stanci inalte blocau vederea lui Warrick spre desertul inconjurator. Nu voia sa-si piarda prietenul, nici macar pentru aceasta femeie. Spera fierbinte ca nu va avea loc o lupta.

Dar tot voia sa fie primul .

Warrick pasi in Grota Pasarilor, aparand ca o silueta clara langa marginea intrarii. In interiorul cavernei aspre de piatra, umbra il orbea. In cele din urma, auzi o voce de femeie, cuvinte matasoase plutind de-a lungul peretilor pesterii.

— Era si timpul, spuse Faroula. Te asteptam .

Nu-i spuse numele, si pentru o clipa Warrick ramase nemiscat. Apoi Faroula veni catre el, cu chipul de spiridus, cu mainile si picioarele lungi, subtiri si puternice. Ochii imensi pareau sa-l sfredeleasca. Mirosea a ierburi dulci si a parfumuri puternice, altele decat melanjul.

— Bine-ai venit, Warrick . sotul meu!

Luandu-i mana, il conduse mai adanc in pestera.

Nervos, luptandu-se sa gaseasca vorbele potrivite, Warrick inalta capul si scoase filtrele distraiului din nari, in timp ce Faroula muncea la legaturile bocancilor.

— Aici rascumpar zalogul pe care l-ai dat, spuse el, folosind cuvintele rituale ale ceremoniei fremene a casatoriei. Torn apa dulce peste tine, in acest loc fara vant!

Faroula prelua fraza urmatoare.

— Nimic in afara de viata nu va domni intre noi .

Warrick se apleca mai mult.

— Vei trai intr-un palat, dragostea mea .

— Dusmanii tai se vor prabusi nimiciti, ii promise ea.

— Fara indoiala, te cunosc bine.

— Intr-adevar, bine .

Apoi vorbira impreuna, la unison.

— Vom merge impreuna pe acest drum pe care dragostea mea l-a deschis pentru tine.

La sfarsitul binecuvantarii si al rugaciunii, isi zambira unul altuia. Naibul Heinar avea sa savarseasca o ceremonie oficiala cand se vor intoarce la sietchul Scutului Rosu, dar in ochii lui Dumnezeu si in inimile lor, Warrick si Faroula devenisera casatoriti. Se privira in ochi pentru mult timp, inainte sa se retraga mai adanc in intunericul racoros al pesterii.

Liet sosi gafaind, cu ghetele imprastiind pietricelele de-a lungul potecii, in timp ce urca spre intrarea grotei – doar ca sa se opreasca auzind inauntru miscare, voci. Spera sa fie doar o insotitoare pe care s-o fi adus Faroula, poate o servitoare, sau o prietena . pana cand recunoscu a doua voce ca fiind a unui barbat.

Warrick!

Ii auzi terminand rugaciunea de nunta si stiu ca, potrivit traditiei, erau casatoriti si ea era acum sotia prietenului sau. Indiferent cat de mult tanjise Liet dupa Faroula, in ciuda dorintei pe care si-o pusese la vederea misterioasei intinderi albe Biyan, acum era pierduta pentru el.

In tacere, se intoarse si parasi pragul, asezandu-se in umbra stancilor, la adapost de soare. Warrick era prietenul lui, iar el accepta infrangerea cu gratie si in taina, dar cu cea mai adanca tristete pe care si-o putea imagina. Ii va lua timp si putere sa treaca peste asta.

Liet-Kynes astepta o ora, cu ochii atintiti in largul desertului. Apoi, fara sa indrazneasca sa intre in pestera, cobori inapoi in nisip si chema un vierme care sa-l duca acasa.

Liderii politici de multe ori nu recunosc foloasele practice ale imaginatiei si ideile noi, inovatoare, pana cand asemenea modele nu le sunt varate sub nas cu maini insangerate.

PRINTUL RAPHAEL CORRINO, Discursuri despre conducere intr-un Imperiu Galactic.

In locul unde se construiau transspatiale, in cavernele adanci de pe Ix, licurigloburile aruncau umbre viu colorate si reflexe aprinse asupra grinzilor. Barnele sclipeau prin norul de fum caustic scos de sudura arsa si aliajele topite. Sefii strigau ordine; placi structurale se izbeau unele de altele, cu un zgomot care se rasfrangea de peretii de stanca.

Muncitorii asupriti lucrau cat mai putin posibil, intarziind avansul si micsorand profiturile invadatorilor tleilaxu. Chiar si la luni de zile dupa ce incepuse constructia, transspatialul model vechi nu progresase dincolo de un schelet schematic .

Deghizat, C'tair se alaturase echipei de constructori, sudand grinzi si bare de sustinere pentru a consolida pestera hala-de-constructii. Astazi insa, avea nevoie sa iasa in marea grota, acolo unde se putea zari cerul artificial deasupra capului.

Acolo unde putea sa vada ultimul pas al planului sau disperat .

Dupa marea serie de explozii pe care el si cu Miral le pusesera la cale cu doi ani in urma, Maestrii devenisera inca si mai tiranici, dar ixienii erau imuni la noi greutati. In schimb, exemplul celor doi luptatori din rezistenta daduse poporului lor puterea sa indure. Suficienti „rebeli”, actionand singuri sau in grupuri mici, cu destula hotarare, constituiau o armata formidabila – si era o forta de lupta pe care nici un fel de represiune n-o putea opri.

Izolat si necunoscator al situatiei din interiorul Ixului, printul Rhombur continua sa trimita explozivi si alte provizii pentru rezistenta, dar numai un mic transport suplimentar isi gasi drumul spre C'tair si Miral. Maestrii deschideau si inspectau fiecare container. Muncitorii de la canionul-port de intrare se schimbasera, iar pilotii de nave fusesera inlocuiti. Toate contactele clandestine ale lui C'tair erau acum pierdute; devenise din nou izolat .

Cu toate acestea, Miral si cu el prinsesera curaj sa vada, pe ici pe colo, cate-o fereastra sparta, transporturi interne distruse si productivitatea muncii micsorata intr-un ritm inca si mai mare decat cel deja rusinos de pana acum. Chiar cu o saptamana in urma, un om care n-avea nici o legatura cu politica si care nu atrasese niciodata atentia asupra lui, fusese prins pictand litere in culori tipatoare pe toata lungimea unui coridor foarte circulat: MOARTE LIMORCILOR TLEILAXU!

Acum, C'tair o coti pe o pasarela ingusta, de-a lungul unor grinzi incrucisate, ajungand la o platforma mobila de unde lua un aparat sonic de sudura. Cu ajutorul platformei, urca pana in varful scheletului transspatialului si privi in lungul grotei lungi de kilometri. Sub el, capsulele de supraveghere evitau schelele si urmareau echipele de lucru sub luminile cavernei. Ceilalti din grupa lui de constructori isi continuau sarcinile, fara sa-si dea seama de ceea ce avea sa se intample. Un sudor in salopeta se muta mai aproape de C'tair; cu o privire rapida cu coada ochiului, observa ca era Miral, deghizata la randul ei. Vor vedea asta impreuna .

De acum, in orice clipa.

Holoproiectoarele infipte in cerul artificial palpaira; norii din lumea natala tleilaxu erau presarati cu insule de zgarie-nori care atarnau, sclipind din cauza luminilor aprinse. Candva, aceste cladiri pareau stalactite de cristal; acum, structurile din povesti aratau ca niste dinti batrani si sparti, infipti in piatra scoartei ixiene.

Cu Miral stand langa el, C'tair se aseza pe grinda, ascultand sunetele de ciocan ale constructiei, care se rasfrangeau in mici ecouri. Privi in sus, aidoma unui lup din vechime uitandu-se la luna. Asteptand.

Apoi imaginea iluzorie a cerului se misca, se deforma si-si schimba culoarea, ca si cum norii straini se adunau intr-o falsa furtuna. Holoproiectoarele clipira si schimbara imaginea, proiectand una complet diferita, luata de pe indepartatul Caladan. Prim-planul unui chip umplu cerul ca un cap de zeu gigantic.

Rhombur se schimbase mult in cei optsprezece ani de exil. Arata mult mai matur, mai maiestuos, cu o nuanta de duritate in privire si cu mai multa hotarare in vocea grava.

— Sunt printul Rhombur Vernius! tuna imaginea, si toata lumea ridica ochii, cu falcile cascate de uimire. Avea gura la fel de mare ca o fregata a Ghildei, iar buzele lui se deschideau si se inchideau pentru a lasa sa iasa cuvintele ca niste porunci din ceruri.

— Sunt conducatorul legitim al planetei Ix si ma voi intoarce sa va conduc spre eliberarea de suferinta!

Suspine si urale erupsera din piepturile tuturor ixienilor. De pe platforma lor, C'tair si Miral ii vazura pe sardaukari invartindu-se incurcati, iar pe comandantul Garon urland la soldatii lui sa restabileasca ordinea. In balcoanele de sus iesira Maestrii tleilaxu, gesticuland. Paznicii se intorceau in fuga in cladirile administrative.

C'tair si Miral savura momentul, ingaduindu-si un schimb de zambete radioase.

— A facut-o! zise ea, cuvinte pe care le auzi doar el, in confuzia din jurul lor.

Cei doi avusesera nevoie de saptamani intregi sa studieze destul de bine sistemele ca sa controleze comenzile proiectoarelor. Nimeni nu se gandise sa se pregateasca pentru un sabotaj atat de abil, o incalcare atat de manipulativa a ambiantei lor de zi cu zi.

In unicul transport care ajunsese pana la ei, Rhombur Vernius strecurase mesajul inregistrat, sperand ca ei l-ar putea raspandi in secret printre ixienii loiali. Printul sugerase afise vorbitoare sau calupuri de mesaje codate in cadrul sistemelor regulate de comunicatii ale orasului subteran.

Insa intreprinzatorul cuplu de gherila alesese sa faca ceva mult mai memorabil. Spre lauda lui Miral, asta fusese ideea ei, iar C'tair perfectionase multe dintre detalii.

Chipul lui Rhombur era lat si patratos, cu ochii arzand de o pasiune pe care-ar fi invidiat-o orice alt conducator exilat. Parul lui blond avea exact suvita potrivita, zbarlita cat sa-i dea o infatisare nobila, dar ravasita. Printul invatase multe despre arta guvernarii in anii petrecuti cu Casa Atreides .

— Trebuie sa va ridicati si sa rasturnati acesti respingatori stapani de sclavi! Ei n-au nici un drept legal sa va dea ordine sau sa va manipuleze vietile de fiecare zi. Trebuie sa ma ajutati sa readuc Ix la fosta ei glorie. Inlaturati plaga numita Bene Tleilax! Uniti-va si folositi orice mijloace sunt necesare ca sa .

Vorbele lui Rhombur se intrerupsera, bolborosind, ca si cum cineva ar fi reusit sa treaca peste comenzile din complexul administrativ principal, dar – cu un parait – vocea printului porni din nou, insistenta:

— . voi intoarce. Astept doar momentul potrivit. Nu sunteti singuri. Mama mea a fost ucisa! Tatal meu a disparut de pe teritoriul imperiului! Dar sora mea si cu mine ramanem, iar eu urmaresc ce se intampla pe Ix. Intentionez sa .

Imaginea lui Rhombur se distorsiona si se estompa in sfarsit, transformandu-se in paraziti. Un intuneric mai negru decat cea mai neagra noapte imaginabila se asternu peste grota subterana. Tleilaxu preferasera sa stinga intregul cer, mai degraba decat sa-l lase pe printul Rhombur sa-si termine discursul .

Insa C'tair si Miral continuau sa zambesca in bezna de cerneala. Rhombur spusese destul, iar ascultatorii lui isi vor imagina o chemare la unire mai mareata decat orice ar fi putut spune efectiv printul exilat.

In cateva secunde se aprinsera licurigloburi albe, orbitoare, lumini de urgenta care ardeau ca niste sori nemilosi in interiorul cavernei. Sunara alarmele, dar ixienii asupriti discutau deja intre ei, insufletiti. Acum atribuiau exploziile puterii printului Rhombur. Vazusera actiunile distrugatoare continue, iar acest discurs proiectat pe cer era cel mai maret act dintre toate. Era adevarat, gandeau ei. Poate ca printul Rhombur chiar umbla deghizat printre ei! Casa Vernius se va intoarce si-i va alunga pe maleficii tleilaxu. Rhombur va aduce inapoi fericirea si prosperitatea pe Ix!

Chiar si suboizii aclamau dedesubt. Cu o strambatura amara, C'tair isi aminti ca acesti muncitori inceti la minte, creati prin bioinginerie, fusesera printre cei responsabili pentru alungarea contelui Vernius. Agitatia lor nesabuita si credulitatea nechibzuita in promisiunile tleilaxu dusesera de la inceput la rasturnarea Casei Vernius.

Cu toate acestea, C'tair n-avea nimic impotriva lor. Avea sa accepte orice aliat care era dispus sa lupte.

Trupele de sardaukari se ingramadeau sa iasa, cu armele la vedere, strigand tuturor sa se intoarca la locuintele lor. Difuzoare bubuitoare declarara stare de necesitate imediata si aplicarea legii martiale totale. Ratiile vor fi taiate la jumatate, schimburile de lucru vor fi marite. Tleilaxu mai facusera toate astea de multe ori inainte .

Urmand-o pe Miral si pe ceilalti, C'tair cobori de pe grinzile transspatialului catre siguranta fundului cavernei. Cu cat storceau mai mult invadatorii, cu atat mai jigniti aveau sa devena ixienii, pana cand vor atinge in sfarsit punctul in care vor exploda.

Comandantul Cando Garon, conducatorul trupelor imperiale de pe Ix, striga printr-un proiector de voce in limbajul de batalie. Sardaukarii trasera in aer ca sa-i inspaimante pe muncitori. C'tair se misca printre colegii lui din detasamentul de constructii, ingaduind supus sa fie manat intr-o zona de detentie. La intamplare, unii vor fi retinuti si interogati – dar nimeni nu putea dovedi implicarea lui sau a lui Miral. Chiar daca amandoi ar fi fost executati pentru asta, marile lor ispravi meritasera totul.

C'tair si Miral, destul de departe unul de altul in imbulzeala, faceau ce li se spunea, urmand ordinele furioase ale soldatilor sardaukari. Cand C'tair ii auzi pe muncitori soptind unul catre celalalt, repetand cuvintele lui Rhombur Vernius, bucuria si increderea lui ajunsera la culme.

Intr-o zi . intr-o zi apropiata, Ix va fi redat poporului sau.

Dusmanii te intaresc; aliatii te fac mai slab.

IMPARATUL ELROOD IX, Intuitii de pe patul de moarte.

Dupa ce-si reveni din bataia cu vita-de-cerneala, Gurney Halleck munci timp de doua luni cu un sentiment apasator de groaza interioara, mai rau decat incercase vreodata in gropile sclavilor. O cicatrice urata ii brazda maxilarul, linii serpuite care palpitau, rosii ca sfecla, si continuau sa-l doara. Desi rana propriu-zisa se vindecase, reziduurile toxice inca mai pulsau ca un foc al nervilor, ca si cum un fulger intermitent ii zacea ingropat in obraz si in falca.

Dar asta era doar durere. Gurney putea s-o indure. Ranile fizice nu mai insemnau pentru el decat foarte putin; devenisera o parte a existentei lui.

Era mai speriat de faptul ca fusese atat de putin pedepsit dupa ce-l atacase pe Glossu Rabban. Corpolentul Harkonnen il biciuise, iar paznicii il batusera dupa aceea in asa hal incat avusese nevoie de trei zile in infirmerie . dar o patise mult mai rau pentru infractiuni mult mai mici. Ce aveau in minte cu adevarat?

Isi aminti lucirea insensibila de cruzime calculata din ochii apropiati ai lui Rabban.

„Verifica dosarele. Afla de unde-a venit. Si vezi daca mai are familie in viata . ” Gurney se temea de ce era mai rau.

Trecea dintr-o zi in alta mecanic, impreuna cu ceilalti sclavi, scormonit de o neliniste crescanda si de groaza. Lucra cand pe coastele Muntelui de Abanos, cand in cuvele de prelucrare a obsidianului. Nave de transport aterizau in apropiere de garnizoana si de gropile sclavilor, carand containerele pline cu sticla vulcanica sclipitoare, taioasa, care uma sa fie distribuita de Casa Hagal.

Intr-o zi, doi paznici il trasera din cuva fara prea multa ceremonie. Fluidele intunecate picurau de pe el. Imbracat doar pe jumatate, improscand lichidul uleios pe uniformele paznicilor, Gurney iesi poticnindu-se in piata deschisa unde Glossu Rabban inspectase prizonierii si unde-l atacase Gurney.

Acum vazu o platforma joasa pe pamant, iar in fata ei, un singur scaun. Fara lanturi, fara legaturi de fibre shiga . doar scaunul. Privelistea trezi teroarea in inima lui. N-avea nici o idee despre ce l-ar putea astepta.

Paznicii il impinsera pe scaun, apoi se indepartara. Un doctor de la infirmeria inchisorii statea drepti in apropiere, iar un grup de soldati Harkonnen marsaluiau prin piata. Ceilalti sclavi continuau sa lucreze in gropi si in bazine, asa incat Gurney stia ca evenimentul iminent era personal . un spectacol aranjat numai pentru el.

Asta-l facea infinit mai rau!

Cu cat Gurney arata mai agitat, cu atat mai multa placere simteau paznicii in refuzul de a-i raspunde. Asa incat ramase tacut, in timp de lichidul gros de slefuire se usca pe pielea lui, intr-un strat sfaramicios.

Medicul devenit deja familiar se apropie, tinand o sticluta galbena cu un ac mic in capat. Gurney mai vazuse aceste sticlute la infirmerie, depozitate intr-o vitrina transparenta, dar nu avusese niciodata ocazia sa primeasca vreuna. Doctorul infipse acul in gatul prizonierului ca si cum ar fi strivit o viespe. Gurney tresari, cu trupul crispat si muschii incordandu-i-se.

O amorteala calda ca uleiul fierbinte se raspandi in corpul lui. Bratele si picioarele capatara greutatea plumbului. Se smuci de cateva ori, apoi nu se mai putu misca deloc. Nu putea intoarce capul, nu se putea stramba, nu putea clipi sau macar misca ochii.

Doctorul misca putin scaunul si rasuci capul lui Gurney ca si cum ar fi asezat un manechin, fortandu-l sa se uite spre platforma joasa din fata lui. Gurney isi dadu brusc seama ce era.

O scena . Iar el va fi silit sa priveasca ceva.

Dintr-una dintre cladirile exterioare iesi Glossu Rabban, complet imbracat in cea mai frumoasa uniforma a lui si insotit de supraveghetorul de schimb, care purta si el o uniforma curata, de culoare inchisa. Barbatul slabanog, cu burta proeminenta, renuntase la filtrele nazale cu aceasta ocazie.

Rabban pasi in fata lui Gurney, care nu-si dorea nimic mai mult decat sa sara in picioare si sa-l sugrume. Dar nu se putea misca. Drogul paralizant il tinea ca intr-o menghina, asa incat puse in privire atata ura cata putea.

— Prizonierule, spuse Rabban cu un suras obscen pe buzele groase. Gurney Halleck din satul Dmitri . Dupa ce m-ai atacat, ne-am dat osteneala sa-ti gasim familia.

Am auzit de la capitanul Kryubi despre cantecelele nesuferite pe care le cantai la taverna. Chiar daca nu te-au mai vazut prin sat de ani de zile, nu s-au gandit niciodata sa-ti raporteze disparitia. Cativa dintre ei, inainte sa moara din cauza torturii, ziceau ca au crezut ca noi te-am luat, intr-o noapte . Neghiobii!

Gurney se simti cuprins de panica. Prin mintea lui parca falfaiau aripi negre. Voia sa ceara raspunsuri despre parintii lui osteniti si lipsiti de ambitie . dar se temea ca Rabban ii va spune oricum. Abia mai putea sa respire. Muschii pieptului ii erau cuprinsi de spasme, luptand cu paralizia. Pe masura ce sangele lui fierbea si mania-i crestea, era incapabil sa traga in piept mai mult aer. Capul incepu sa-i tiuie din lipsa de oxigen.

— Apoi toate piesele mozaicului au inceput sa se aseze. Am aflat cum sora ta a fost repartizata la casele de placere . iar tu n-ai putut accepta, pur si simplu, ordinea naturala a lucrurilor!

Rabban ridica din umerii lati; degetele mangaiara semnificativ biciul de vita-de-cerneala, dar nu-l trase de la brau.

— Oricine altcineva isi cunoaste locul pe Giedi Prime, numai tu pari sa nu-l stii pe-al tau. Asa ca ne-am gandit sa-ti oferim un avertisment . special pentru tine.

Ofta din greu, teatral, subliniindu-si dezamagirea.

— Din nefericire, soldatii mei au fost putin prea . entuziasti . cand i-au rugat pe parintii tai sa ni se alature. Ma tem ca mama si tatal tau n-au supravietuit intalnirii. Cu toate astea .

Rabban ridica o mana, iar gardienii se grabira spre baraca pentru provizii. In afara campului sau vizual, Gurney auzi o incaierare, apoi tipatul fara cuvinte al unei femei, insa nu se putu intoarce sa vada. Stia ca e Bheth .

Pentru o clipa, inima i se opri doar la gandul ca sora lui e in viata. Dupa ce fusese prins in casa de placeri, se gandise ca Harkonnenii ar fi putut s-o omoare. Dar acum stia, in sinea lui, ca o pastrasera pentru ceva mult mai rau.

O trasera, in timp ce se zbatea si se lupta, pana pe platforma de lemn. Purta doar o camasa larga, sfasiata. Parul ei ca de in era lung si ciufulit, ochii mariti de spaima, si se marira si mai mult cand isi zari fratele. Gurney vazu din nou cicatricea alba de pe gatul ei. Ii furasera putinta de a canta si de a vorbi . si ii distrusesera puterea de a zambi.

Privirile li se intalnira. Bheth nu putea vorbi. Paralizat, Gurney nu-i putea spune nici un cuvant, ori macar sa clipeasca.

— Sora ta isi cunoaste locul, zise Rabban. De fapt, ne-a slujit destul de bine. Am cautat in dosarul ei ca sa vin cu un numar exact. Fetita asta a oferit placere unui numar de 4620 dintre soldatii nostri!

Rabban o batu pe umar pe Bheth. Ea incerca sa-l muste. El stranse degetele si-i smulse camasa de noapte pe care o purta.

Paznicii o fortara sa urce goala pe platforma – iar Gurney nu se putea misca. Ar fi vrut sa inchida ochii, dar paralizia il impiedica. Desi intelegea ce fusese silita sa faca in ultimii sase ani, faptul de a o vedea din nou goala il ranea si-l ingrozea. Avea trupul plin de vanatai si pielea numai petice intunecate si cicatrice subtiri.

— Nu sunt prea multe femei in casele noastre de placere care sa fi rezistat atat de mult ca ea, remarca Rabban. Are o vointa puternica de a trai, dar vremea ei s-a incheiat. Dac-ar putea vorbi, ne-ar spune cat de fericita este sa faca acest ultim serviciu Casei Harkonnen – sa-ti dea tie o lectie!

Gurney se incorda din toate puterile, incercand sa-si forteze muschii sa se miste. Inima ii batea sa-i sparga pieptul, iar caldura ii pulsa prin trup. Insa nu reusi sa-si clinteasca nici macar un deget.

Supraveghetorul de schimb se duse primul. Se descheie la haina, si Gurney nu avu de ales decat sa-l priveasca pe barbatul cel burtos violand-o pe Bheth pe scena. Apoi venira cinci dintre ceilalti paznici, jucandu-si rolul la ordinul lui Rabban. Bruta cu umeri lati il urmarea pe Gurney la fel de mult ca si spectacolul de pe scena. In mintea lui, Gurney exploda de furie, apoi isi dori sa i se ingaduie sa se retraga, sa cheme somnul de veci asupra lui. Dar nu avea aceasta optiune.

Rabban insusi se duse ultimul, luandu-si cea mai mare placere. Era puternic si brutal, desi pana atunci Bheth fusese adusa aproape in stare de inconstienta. Cand termina, Rabban isi puse mainile pe gatul lui Bheth, peste cicatricea alba. Femeia se zbatu din nou, dar Rabban ii intoarse capul, silind-o sa se uite bine la fratele sau, cand isi stranse mainile in jurul gatului ei. O mai patrunse inca o data, cu rautate, apoi muschii bratelor i se incordara. Stranse mai tare si ochii lui Bheth iesira din orbite.

Gurney nu putea face altceva decat s-o priveasca cum moare in fata lui .

De doua ori satisfacut, Rabban se ridica in picioare, facu un pas in spate si isi puse la loc uniforma. Surase catre ambele sale victime.

— Lasati cadavrul aici, ordona el. Cat va dura paralizia fratelui ei?

Doctorul se apropie repede, neafectat de ceea ce tocmai vazuse.

— Inca o ora sau doua, la doza asta mica. Mai mult kirar l-ar fi bagat in transa de hibernare, si nu asta voiai!

Rabban dadu din cap.

— Sa-l lasam aici, cu ochii la ea, pana cand se poate misca din nou. Vreau sa se gandeasca la greselile pe care le-a facut!

Razand, Rabban pleca si paznicii il urmara. Gurney ramase singur pe scaun, complet dezlegat. Nu se putea opri sa nu priveasca silueta nemiscata a lui Bheth, intinsa pe platforma. Din gura ei curgea o suvita de sange .

Insa nici macar paralizia care inclestase trupul lui Gurney nu putea opri lacrimile ce-i curgeau din ochi.

Misterul vietii nu este o problema care trebuie rezolvata, ci o realitate care trebuie traita.

Meditatii de la Bifrost Eyrie, text budislamic.

Vreme de un an si jumatate, Abulurd Harkonnen ramase un om distrus. Isi ascundea fata de rusine, de groaza a ceea ce facuse fiul lui. Accepta raspunderea si vina, dar nu putea indura sa infrunte ochii chinuiti ai oamenilor cumsecade de pe Lankiveil.

Asa cum se temuse, dupa ce Rabban macelarise balenele Bjondax in fiordul Tula, pescuitul mersese prost; satele erau abandonate pe masura ce pescarii si vanatorii de balene cu blana se mutau. Lasate la cheremul intemperiilor, asezarile de lemn ramaneau goale – un lant de sate-fantoma in golfuletele stancoase.

Abulurd isi concediase servitorii. El si cu Emmi inchisesera resedinta principala, lasand-o ca pe o piatra de mormant care sa comemoreze viata lor candva idilica. Plecara din cladirea veche si impunatoare, in speranta ca intr-o zi vremurile bune se vor intoarce. Deocamdata, locuia cu sotia lui in cabana cea mica aflata pe o limba de pamant izolata, care se intindea inauntrul apelor manjite de sange ale fiordului.

Emmi, care fusese atat de sanatoasa si de vesela, cu ochi care radeau tot timpul si cu un zambet plin de bun-simt, parea acum batrana si obosita, ca si cum ceea ce aflase despre depravatul sau fiu ii storsese si ultima picatura de vlaga. Se aratase intotdeauna bine ancorata in lume, ca o stanca, dar temelia ei fusese adanc macinata . Glossu Rabban avea patruzeci si unu de ani, era un adult responsabil pentru propriile sale actiuni ingrozitoare. Cu toate acestea, Abulurd si Emmi se temeau ca ei gresisera cu ceva, ca nu reusisera sa-i insufle cum trebuie sentimentul onoarei si al dragostei pentru poporul pe care-l conducea.

Rabban condusese personal atacul care stersese de pe fata pamantului Bifrost Eyrie. Abulurd il privise cum statea deoparte, atunci cand soldatii ii aruncasera propriul bunic de pe stanci. Masacrand balenele din fiordul Tula, distrusese de unul singur economia intregii coaste. De la un reprezentant al CHOAM, aflasera cum se delecta Rabban torturand si omorand victime nevinovate, in sinistrele gropi de sclavi de pe Giedi Prime.

Cum poate fi omul asta vlastarul meu?

In timpul petrecut in cabana lor singuratica, Emmi si Abulurd incercara sa conceapa inca un fiu. Fusese o hotarare grea, dar cei doi isi dadura in sfarsit seama ca Glossu Rabban nu mai era fiul lor. Se separase singur de dragostea lor. Emmi se hotarase, iar Abulurd n-o putea refuza.

Daca nu puteau desface daunele facute de Rabban, poate ca reuseau sa aiba un alt fiu, unul care sa fie crescut corect. Desi era puternica si sanatoasa, Emmi trecuse de prima tinerete, iar familia Harkonnen nu daduse niciodata nastere unui numar mare de copii.

Victoria, prima sotie a lui Dmitri Harkonnen, ii daruise un singur fiu, pe Vladimir. Dupa un divort dureros, Dmitri se casatorise cu tanara si frumoasa Daphne, insa primul lor copil, Marotin, fusese puternic retardat – un balast teribil, care murise la varsta de douazeci si opt de ani. Al doilea fiu al lui Daphne, Abulurd, fusese un baiat sclipitor, devenind imediat favoritul tatalui sau. Rasesera, citisera si se jucasera impreuna. Dmitri il invatase pe Abulurd arta guvernarii, citindu-i din tratatele istorice ale printului mostenitor Raphael Corrino.

Dmitri nu petrecuse niciodata prea mult timp cu fiul sau mai varstnic, dar fosta lui sotie, Victoria, inversunata impotriva lui, isi invatase fiul multe lucruri. Desi aveau acelasi tata, Vladimir si Abulurd nu puteau fi mai diferiti. Din nefericire, Rabban semana mai mult cu baronul decat cu propriii sai parinti .

Dupa luni de zile de izolare autoimpusa, Abulurd si Emmi pornira cu barca de-a lungul coastei serpuite, pana in cel mai apropiat sat, unde intentionau sa cumpere peste proaspat, legume si provizii care nu se gaseau in camarile cabanei. Purtau saluri toarse in casa si tunici groase, captusite, fara podoabele ceremoniale sau ornamentele elegante ale rangului lor.

Cand Abulurd si sotia lui pasira prin piata, sperau ca vor fi tratati ca niste simpli sateni, fara sa fie recunoscuti. Dar poporul de pe Lankiveil isi cunostea prea bine conducatorul. Ii intampinara cu saluturi dureros de sincere.

Vazand intelegerea cu care il priveau satenii, Abulurd isi dadu seama ca gresise izolandu-se. Localnicii aveau nevoie sa-l stie printre ei, in aceeasi masura in care avea si el nevoie de apropierea cetatenilor sai. Ceea ce se intamplase la Bifrost Eyrie era una dintre marile tragedii din istoria Lankiveilului, dar Abulurd Harkonnen nu putea renunta complet la speranta. In inimile acestor oameni continua sa arda o flacara stralucitoare. Bun-venitul lor facu mult ca sa umple golul din sufletul lui.

In urmatoarele cateva luni, Emmi statu de vorba cu femeile din sate; ele stiau de dorinta guvernatorului de a mai avea un fiu, unul care sa fie crescut aici si nu ca un . Harkonnen. Emmi refuza sa renunte la speranta .

Un noroc straniu se ivi intr-o saptamana in care faceau cumparaturi, umplandu-si cosurile cu verdeturi proaspete si peste afumat, infasurat in foi sarate de varec. In timp ce mergeau printre tarabe, stand de vorba cu vanzatorii de peste si cioplitorii de scoici, Abulurd observa o batrana aflata intr-o margine a pietei. Purta straiele albastru-deschis de calugarita budislamica; broderia aurita de pe tiv si clopoteii de arama de la gat insemnau ca aceasta femeie atinsese gradul cel mai inalt de iluminare al religiei sale, fiind una dintre putinele credincioase care ajungeau aici. Sedea rigida ca o statuie, cu nimic mai inalta decat ceilalti sateni . si totusi, cumva, prezenta ei o facea sa iasa in evidenta asemenea unui monolit.

Emmi ramase tintuita locului, privind-o fix cu ochii ei negri, si in cele din urma pasi inainte, cu speranta si uimire pe chip.

— Am auzit de tine .

Abulurd se uita la sotia lui, intrebandu-se ce voia sa spuna.

Batrana calugarita isi dadu gluga pe spate, dezvelind un craniu proaspat ras, roz si patat, ca si cum era neobisnuit cu expunerea la frig; cand inalta spranceana, pielea uscata ca pergamentul de pe fata ei lunga se increti ca hartia mototolita. Vorbi insa cu o voce avand calitati rezonante, hipnotice.

— Stiu ce doresti – si mai stiu ca Budallah indeplineste uneori visele celor pe care ii socoteste vrednici .

Batrana se apleca, ca si cum vorbele sale erau un secret menit sa fie impartasit doar cu ei doi. Clopoteii de arama de la gat ii sunara incet.

— Mintea voastra e curata, constiinta fara pata, iar inima voastra merita o asemenea rasplata. Ati suferit deja prea mult .

Ochii ei devenira patrunzatori ca ai unei pasari.

— Dar trebuie sa va doriti teribil de mult un copil!

— Ne dorim, raspunsera Abulurd si Emmi intr-un unison atat de perfect, incat ii surprinse si pe ei. Se uitara unul la altul si chicotira nervos. Emmi apuca mana sotului ei.

— Da, vad sinceritatea voastra. Un bun inceput .

Femeia murmura o binecuvantare scurta asupra lor. Apoi, ca si cum o incuviintare supranaturala ar fi venit de la Budallah insusi, stratul de nori cenusii se subtie, lasand o raza de soare sa lumineze satul. Ceilalti oameni din piata intoarsera capul spre Abulurd si Emmi, cu un aer curios, plin de speranta.

Calugarita baga mana in interiorul hainelor ei albastre ca cerul si scoase cateva pachetele. Le tinu in sus, apucandu-le de margine cu buricele degetelor.

— Extracte de crustacee, spuse ea. Sidef macinat, la un loc cu praf de diamant, ierburi uscate care cresc numai la solstitiul de vara, sus, pe campurile inzapezite. Sunt foarte puternice . Folositi-le bine!

Ii intinse lui Abulurd trei pachetele, si la fel lui Emmi.

— Fierbeti-le in ceai si beti tot, inainte sa faceti dragoste . Aveti insa grija sa nu va irositi. Urmariti lunile sau urmariti-va calendarul, daca norii sunt prea grosi!

Batrana calugarita explica minutios care erau cele mai potrivite faze ale lunii, cele mai bune momente din ciclul lunar pentru conceperea unui copil. Emmi incuviinta, apucand pachetelele intre degete ca pe o mare comoara.

Abulurd simti un val de scepticism. Auzise despre leacurile populare si despre tratamentele superstitioase, dar incantarea si speranta de pe chipul sotiei sale erau atat de mari incat nu indrazni sa dea glas nici unei indoieli. Isi promise ca pentru ea va face tot ceea ce sugera aceasta femeie ciudata.

Cu o voce si mai inceata, dar fara nici cea mai mica stanjeneala, femeia cea vestejita le povesti cu amanunte explicite despre anumite ritualuri de intensificare pe care trebuiau sa le indeplineasca pentru a-si spori placerea sexuala si a mari sansele spermei de a se uni cu un ovul fertil. Emmi si Abulurd ascultara si fura amandoi de acord sa faca ceea ce fusesera instruiti.

Inainte sa se intoarca la ambarcatiunea lor si sa lase in urma piata satului, Abulurd, ca sa fie sigur, cumpara de la un vanzator un calendar lunar curent.

In intunericul noptii, la cabana lor izolata, luminara camerele cu lumanari si aprinsera un foc duduitor in camin, asa incat casa lor se umplu de o lumina calda, portocalie. Afara, vantul se potolise, lasand in urma o tacere adanca, de parca cineva si-ar fi tinut respiratia. Apa din fiord era o oglinda intunecata reflectand norii de deasupra. Muntii melancolici se inaltau direct din apa, cu varfurile pierdute in cerul posomorat .

In departare, pe marginea curbata a golfuletului, puteau distinge silueta resedintei principale, ferestrele acoperite cu obloane, usile zavorate. Camerele erau probabil reci, chiar inghetate, mobila acoperita, dulapurile goale . Satele abandonate erau tacute, amintiri mute ale vremurilor pline de zarva dinainte ca toate balenele cu blana sa dispara.

Abulurd si Emmi stateau intinsi pe patul lor de nunta din lemn de elacca de culoarea chihlimbarului, sculptat cu splendide motive de feriga. Se invelira in blanuri pufoase si facura dragoste fara graba, cu mai multa atentie pasionata decat li se intamplase de ani de zile. Gustul amar al ciudatului ceai al batranei calugarite le staruia in gat si le trezea amandurora o excitatie pagana, care-i facea sa se simta din nou tineri.

Dupa aceea, in timp ce stateau multumiti unul in bratele celuilalt, Abulurd ciuli urechile la zgomotele noptii. In departare, slab, dar rasunand peste apa linistita si peste peretii abrupti de piatra, i se paru ca aude chemarile balenelor Bjondax singuratice, plutind la intrarea in golf.

Abulurd si Emmi luara asta ca pe un semn bun.

Misiunea ei fiind indeplinita, Cucernica Maica Gaius Helen Mohiam dezbraca vesmantul budislamic, impacheta clopoteii ornamentali pe care-i purtase la gat si le puse pe toate deoparte. Pielea capului o gadila, dar parul avea sa-i creasca la loc in curand.

Isi scoase lentilele de contact care-i schimbau culoarea ochilor si machiajul care o facea sa arate mai batrana, apoi se dadu cu lotiuni pe pielea aspra ca s-o ajute sa-si revina dupa vanturile aspre si frigul de pe Lankiveil.

Era aici de mai bine de-o luna, adunand date, studiindu-i pe Abulurd Harkonnen si pe sotia lui. Odata, cand fusesera in sat urmandu-si rutina lor zilnica mult prea previzibila, se strecurase spre nord si patrunsese in cabana lor, adunand fire de par, resturi de piele, unghii taiate, orice putea s-o ajute sa determine biochimia exacta a celor doi . Asemenea lucruri ii furnizasera toate informatiile de care avea nevoie.

Expertele Comunitatii analizasera toate probabilitatile si stabilisera cum sa mareasca sansele ca Abulurd Harkonnen sa mai aiba un copil, un baiat. Programul genetic Kwisatz Haderach avea nevoie de aceste gene, iar actiunile lui Glossu Rabban se dovedisera prea dezechilibrate – ca sa nu mai spunem ca era si prea batran – ca sa fie un partener potrivit pentru fiica pe care Jessica trebuia s-o aiba de la Leto Atreides. Bene Gesserit-ul avea nevoie de o alta alternativa masculina Harkonnen .

Se duse la spatioportul Lankiveil si astepta urmatoarea naveta programata. Macar o data, spre deosebire de experienta ei cu josnicul baron, nu silea pe altii sa conceapa un copil pe care nu voiau sa-l aiba. Abulurd si sotia lui isi doreau inca un copil mai mult decat orice altceva, iar Mohiam era incantata sa foloseasca experienta Comunitatii pentru a le influenta sansele.

Acest nou copil, fratele mai mic al lui Glossu Rabban, avea in fata un destin important.

Munca la care ne-am angajat singuri este eliberarea imaginatiei si infranarea imaginatiei la nivelul creativitatii fizice a omului.

FRIEDRE GINAZ, Filosofia maestrului spadasin.

Era dupa-amiaza tarziu, pe o alta insula de pe Ginaz, cu portiuni verzi in panta, cu garduri din bolovani de lava neagra si cu vite la pascut. In poieni presarate cu movile de iarba de pampas care unduia in vant, se aflau colibe din stuf si frunze; pe plajele netede erau canoe. In apa, petele albe ale panzelor impestritau lagunele.

Barcile de pescuit il faceau pe Duncan sa se gandeasca afectuos la Caladan . casa lui.

Elevii ramasi petrecusera o zi de instructie istovitoare in arte martiale, exersand arta echilibrului. Recrutii luptau cu pumnale scurte, stand printre pari ascutiti de bambus, infipti in pamant. Doi dintre colegii lui fusesera deja serios raniti cand cazusera peste acestia. Duncan se taiase la mana, dar ignora rana rosie, dureroasa. O sa-i treaca .

— Ranile dau lectii mai bune decat prelegerile, remarcase maestrul spadasin, fara nici cea mai mica urma de simpatie.

Elevii luara o pauza pentru impartirea corespondentei. Duncan si camarazii sai se asezara in jurul unei platforme de lemn in fata baracilor lor provizorii, asteptand ca Jeh-Wu, unul dintre primii lor instructori, sa le strige numele si sa distribuie cilindri cu mesaje si pachete nulentropice. Umezeala facea coditele lungi si negre ale lui Jeh-Wu sa atarne ca niste vite ofilite, in jurul chipului lui de iguana .

Trecusera doi ani de la teribila noapte ploioasa in care Trin Kronos si ceilalti elevi de pe Grumman fusesera exclusi din Scoala Ginaz. Potrivit rarelor rapoarte de stiri care ajungeau la recruti, imparatul Shaddam si Landsraadul nu fusesera niciodata de acord asupra sanctiunilor care trebuiau sa fie aplicate Grummanului pentru rapirea si uciderea membrilor nobilei familii Ecaz. Neinfranat, vicontele Moritani isi continuase zgomotoasele amenintari belicoase, in timp ce alte cateva Case aliate incepusera masinatiuni subtile menite sa-l prezinte ca fiind partea vatamata in conflict.

Din ce in ce mai mult, numele ducelui Leto Atreides era pomenit cu admiratie. Leto incercase la inceput sa fie intermediar in conflict, insa acum devenise un sustinator neabatut al arhiducelui Ecaz si aranjase acorduri intre Casele Mari pentru a pune frau agresiunii grummaniene. Duncan era mandru de ducele lui si isi dorea sa fi stiut mai mult despre ce se intampla in galaxie. Voia sa se intoarca pe Caladan si sa fie alaturi de Leto.

In anii petrecuti pe Ginaz, Duncan se apropiase de Hiih Resser, singurul grummanian care avusese indrazneala sa condamne agresiunea comisa de planeta sa. Casa Moritani taiase toate legaturile cu Resser pentru ceea ce ei considerau a fi tradarea lui. Taxa lui Resser era acum platita dintr-un fond imperial de criza, din moment ce tatal lui adoptiv il renegase in mod public la curtea vicontelui.

Acum, in timp ce Duncan statea langa roscovan la impartirea corespondentei, era limpede ca tanarul stia ca nu va primi mesaje din afara planetei, nici atunci si nici alta data.

— S-ar putea sa ai o surpriza, Hiih. N-ai nici o iubita de demult care sa-ti scrie?

— Dupa sase ani? Putin probabil .

Dupa expulzarea loialistilor moritani, Duncan si Resser petreceau si mai mult timp impreuna, jucand sah piramidal si poker invers, plimbandu-se sau inotand in valurile agitate. Duncan ii scrisese chiar ducelui Leto, sugerandu-i ca tanarul recrut grummanian putea fi un bun candidat pentru serviciul Casei Atreides.

Resser, ca si Duncan, ramasese orfan inainte de varsta de zece ani. Fusese adoptat de Arsten Resser, unul dintre principalii consilieri ai vicontelui Hundro Moritani. Resser nu se intelesese niciodata prea bine cu tatal sau adoptiv, in special in timpul adolescentei sale rebele. Urmand o traditie de familie veche de generatii, roscatul fusese trimis pe Ginaz; Arsten Resser era convins ca renumita academie va frange spiritul dificilului sau fiu adoptiv. In schimb, lui Hiih Resser ii mergea de minune si invatase multe.

Auzindu-si chemat numele, Duncan pasi in fata ca sa primeasca un pachet greu.

— Prajiturele cu melanj de la mamica? il tachina Jeh-Wu.

Mai de mult, Duncan ar fi izbucnit de manie si l-ar fi atacat pentru zeflemea, smulgandu-i coditele una cate una, ca pe tulpinile de telina. Acum, folosi in schimb vorbe taioase:

— Mama mea a fost ucisa de Glossu Rabban pe Giedi Prime!

Jeh-Wu arata brusc stanjenit. Resser puse o mana pe umarul lui Duncan si-l trase inapoi in rand.

— Ceva de acasa?

Impunse pachetul cu degetul.

— Esti norocos ca ai pe cineva caruia-i pasa de tine!

Duncan se uita la el.

— Am facut din Caladan casa mea, dupa ceea ce mi-au facut Harkonnenii.

Isi aminti ce-i spusese Leto in ultima dimineata, la micul dejun, atunci cand ii daduse minunata spada: „Nu trebuie sa uiti niciodata compasiunea”.

Intr-un impuls, Duncan intinse pachetul, observand insemnul soimului rosu de pe ambalaj.

— Orice-ar fi, e al tau. Cel putin mancarea – holofotografiile si mesajele sunt ale mele .

Resser accepta pachetul cu un suras rautacios, in timp ce Jeh-Wu continua sa imparta cilindrii cu scrisori.

— Poate ca o sa impart cu tine, poate ca nu .

— Nu ma provoca la duel, ca o sa pierzi!

Celalalt tanar murmura bine-dispus:

— Sigur, sigur .

Cei doi se asezara pe o scara a baracii, privind in departare la barcile de pescuit din laguna. Resser sfasie ambalajul cu mai mult entuziasm decat ar fi putut arata Duncan. Scotand unul dintre containerele sigilate, se uita prin plazul transparent la feliile de culoare portocalie din interior.

— Ce-i asta?

— Pepene paradan!

Duncan intinse mana dupa container, dar Resser il plesni si-l privi sceptic.

— N-ai auzit de paradan? Cea mai dulce delicatesa din imperiu . Favoritul meu! Daca stiam ca-mi trimit asta .

Resser ii dadu inapoi containerul, iar Duncan il deschise.

— N-am mai vazut asa ceva de un an. Au avut niste pierderi de recolta, o inmultire excesiva a planctonului care a provocat o criza.

Ii dadu o felie din fructul conservat lui Resser, care lua o muscatura mica si se sili sa inghita.

— E mult prea dulce pentru mine .

Lacom, Duncan gusta alta felie, urmata de alte doua inainte sa inchida containerul. Ca sa-l inveseleasca pe Resser, gasi niste pateuri delicioase de Cala, facute din orez pundi cafeniu si melasa, impaturite in hartie de mirodenie.

La urma, scoase de pe fundul pachetului trei mesaje scrise de mana pe pergament cu antetul Casei Atreides. Salutari de la Rhombur, incurajari sa-si pastreze speranta . o nota de la Thufir Hawat exprimand nerabdarea mentatului de a-l avea pe Duncan langa el, pentru a imparti munca la castelul Caladan . un mesaj de la Leto promitand sa se gandeasca la Hiih Resser pentru un post in garda Casei Atreides, daca roscovanul isi termina satisfacator instructia.

Resser avea lacrimi in ochi cand prietenul lui il lasa sa citeasca scrisorile. Se uita in alta parte, incercand sa se ascunda de Duncan.

Cu un brat petrecut in jurul umerilor colegului sau, Duncan ii spuse:

— Indiferent ce face Casa Moritani, tot iti vei gasi un loc. Cine va mai indrazni sa provoace Casa Atreides, stiind ca avem doi maestri spadasini?

In noaptea aceea, lui Duncan ii fu atat de dor de casa, incat nu reusi sa adoarma, asa ca lua sabia batranului duce, iesi din baraca si exersa la lumina stelelor, duelandu-se cu adversari imaginari. Trecuse atata timp de cand vazuse ultima oara marile albastre si inspumate ale Caladanului . dar inca isi amintea caminul pe care si-l alesese, si cat de mult datora Casei Atreides!

In mod inexplicabil, natura s-a miscat atat inapoi, cat si inainte pentru a produce aceasta minunata, subtila mirodenie. Cineva ar putea fi tentat sa sugereze ca numai interventia divina ar fi putut produce o substanta care pe de o parte prelungeste viata umana, iar pe de alta deschide portile interioare ale psihicului catre miracolele Timpului si ale Creatiei.

HIDAR FEN AJIDICA, Note de laborator asupra naturii melanjului.

La spatioportul subteran de pe Xuttuh, directorul de cercetari Hidar Fen Ajidica urmarea naveta lui Fenring inaltandu-se dintre peretii canionului – o taietura larga in scoarta planetei. In aparenta un defileu pitoresc, atunci cand era privita de deasupra, fisura oferea acces catre lumile sigure de dedesubt. Aparatul lui Fenring se micsora, devenind un fir de praf pe cerul albastru, rece.

Bine c-am scapat de el! Putea oricand spera ca bagaretul observator imperial sa moara intr-o explozie a navetei, dar, din pacate, acesta atinse din nou orbita in deplina siguranta.

Ajidica se intoarse in tuneluri, luand un liftub catre nivelurile inferioare. Avusese destul aer curat si cer deschis pentru o zi!

Inspectia neanuntata a ministrului mirodeniei ii consumase doua zile . timp pierdut, din punctul de vedere al Maestrului Cercetator. Era nerabdator sa se intoarca la experimentele sale pe termen lung in legatura cu mirodenia artificiala, care se apropiau de faza finala. Cum sa realizez ceva, cu omul asta respirandu-mi in ceafa?

Ca sa faca lucrurile si mai rele, un reprezentant tleilaxu era programat sa soseasca intr-o saptamana – parea ca nici macar propriii lui oameni n-aveau incredere in el. Isi dusesera rapoartele la Maestrii de pe inviolabila planeta-mama, care le discutasera in kehl-ul central, cel mai inalt consiliu sacru al poporului sau. Iar inspectii . Iar interventii nedorite .

Dar aproape ca mi-am atins scopul.

Potrivit instructiunilor precise ale Maestrului Cercetator, asistentii sai de laborator pregatisera o modificare importanta a noilor cuve axlotl, recipientele biologice sacre in care erau cultivate variantele de mirodenie contrafacuta. Cu aceste ajustari, putea trece la stadiul urmator: testarea efectiva, apoi productia de amal .

In interiorul pavilionului de cercetari izolat, Hidar Fen Ajidica si echipa lui avusesera mult mai mult succes decat indraznisera sa-i dezvaluie nevastuicii de Fenring sau chiar propriului sau popor. Intr-un an, cel mult doi, se astepta sa rezolve enigma care-i scapa printre degete. Dupa aceea, va lansa planul pe care-l pusese deja in miscare, furand secretul amalului si folosindu-l in propriile lui scopuri.

La vremea aceea, nici macar legiunile de sardaukari stationate aici in secret nu-l vor mai putea opri. Inainte sa-si dea seama de ceva, Ajidica va disparea cu trofeul sau, distrugand laboratorul in urma lui . Si pastrand mirodenia artificiala pentru el insusi!

Desigur, mai erau si alte lucruri care puteau interfera cu marea schema a lui Ajidica – lucruri necunoscute. Pe Xuttuh actionau spioni; sardaukarii si propriul serviciu de securitate al lui Ajidica descoperisera mai mult de o duzina apartinand diferitelor Case Mari. Existau insa zvonuri si despre o femeie Bene Gesserit lucrand aici sub acoperire. Si-ar fi dorit ca vrajitoarele sa-si vada de treburile lor .

Pe drumul inapoi cu vagonetul catre complexul lui de inalta securitate, Maestrul Cercetator arunca o pastila rosie in gura si incepu s-o mestece. Medicamentul, care-i trata fobia de a sta in subteran, avea gust de carne de limorc putreda, prelevata dintr-o cuva imputita. Se intreba de ce farmacistii nu puteau prepara medicamente cu gust mai bun. Sigur era doar o problema de aditivi?

In fata lui, pavilionul de cercetari era alcatuit din cincisprezece cladiri albe, legate intre ele prin pasaje suspendate, benzi rulante si retele de sine, totul inconjurat de sisteme puternice de aparare si ferestre intarite, unidirectionale. Trupele de sardaukari protejau complexul.

Ajidica adaptase stiinta genetica tleilaxu la echipamentele industriale avansate, lasate in urma atunci cand Casa Vernius fusese alungata. Invingatorii rechizitionasera stocurile de materii prime si, prin intermediari, obtinusera resurse suplimentare din afara planetei. In schimbul propriilor lor vieti, un numar de administratori de fabrici si savanti ixieni dadusera o mana de ajutor in acest proces.

Vagonetul se opri lin langa peretii pavilionului. Dupa ce trecu prin stanjenitoarele proceduri de securitate, Ajidica pasi pe o platforma si de acolo lua un liftub catre sectiunea cea mai mare, ecranata, unde noii „candidati” erau pregatiti pentru cuvele axlotl modificate. Fiecare supravietuitor ixian ar fi vrut sa stie ce se intampla in laboratorul secret, dar nimeni nu avea nici o dovada. Numai banuieli si temeri crescande .

In pavilionul de cercetari, Ajidica avea cele mai perfectionate utilaje industriale din imperiu, inclusiv sisteme elaborate de manipulare a materialelor, pentru transportarea mostrelor. Natura experimentala a proiectului amal cerea un spectru larg de chimicale si esantioane, precum si eliminarea unor mari cantitati de deseuri toxice, lucruri pe care era capabil sa le duca la bun sfarsit cu o eficienta nemaiintalnita. Pe Tleilax nu avusese niciodata acces la ceva atat de avansat.

Ajidica trecu printr-o usa biosecurizata si intra intr-o incapere enorma, unde niste muncitori terminau conexiunile brute din podea, pregatind locul pentru cuvele noi, aflate in viata suspendata, care trebuiau aduse.

Testele mele trebuie sa continue. Cand voi fi aflat secretul, voi controla mirodenia si ii voi putea distruge pe toti diavolii care depind de ea!

Libertatea e un concept ambiguu. Unii oameni se tin pe ei insisi captivi, chiar si atunci cand au puterea sa faca ce poftesc si sa mearga unde vor, in timp ce altii sunt liberi in inima lor, chiar tinuti legati cu catuse.

Intelepciunea zensunnita a migratiilor.

Intentionat, Gurney Halleck strica utilajul care amesteca lichidul din bazinul de prelucrare a obsidianului, ceea ce provoca o spartura in container. Lichidul de slefuire tasni peste tot, pe solul deja mocirlos. Se dadu inapoi si incrucisa mainile, asteptand pedeapsa care stia ca va veni.

Primul pas in planul riscant, disperat, de evadare .

Previzibil, paznicii se repezira la el, ridicand batele cu socuri electrice si pumnii inmanusati. In cele doua luni de la asasinarea lui Bheth, Harkonnenii erau convinsi ca stinsesera orice scanteie de rezistenta din acest barbat blond. Gurney nu era prea sigur de ce nu-l ucideau, pur si simplu. In nici un caz pentru ca-i admirau curajul sau pentru ca era atat de incapatanat. Mai degraba simteau o placere sadica torturandu-l si lasandu-l sa se intoarca dupa si mai mult .

Acum avea nevoie sa fie ranit destul de rau, ca sa aiba nevoie de ingrijire medicala. Voia ca paznicii sa-l loveasca mai tare ca de obicei, poate rupandu-i cateva coaste. Apoi medicii il vor trata la infirmerie si-l vor ignora in timp ce se va vindeca. Acesta va fi momentul in care Gurney isi va face mutarea .

Riposta cand il atacara paznicii, lovindu-i si zgariindu-i. Alti prizonieri s-ar fi predat cu umilinta – dar daca Gurney nu s-ar fi luptat, ar fi devenit banuitori. Asa incat rezista cu inversunare si, bineinteles, paznicii invinsera. Il batura cu mainile si cu picioarele si-l izbira cu capul de pamant.

Durerea si intunericul il copleseau ca un lichid gretos, dar paznicii, imbatati de adrenalina acum, nu se domoleau . Isi simti oasele trosnind. Tusi cu sange.

In timp ce se prabusea in uitare, Gurney se temea ca a mers prea departe, ca s-ar putea chiar sa-l omoare de data asta .

De zile-ntregi, muncitorii din gropile sclavilor incarcau un transport de obsidian albastru. Transportorul de marfuri avand usile deschise astepta pe platoul de aterizare, cu placile carcasei pline de urmele lasate de fluxurile de ioni, din cauza multelor calatorii pana pe orbita si inapoi. Paznicii urmareau incarcatura, dar fara prea multa atentie. Nici un om nu intra de bunavoie in gropile sclavilor, iar din punctul de vedere al paznicilor, nici o comoara din univers nu merita sa-l tenteze vreodata chiar si pe cel mai lacom dintre hoti.

Aceasta comanda mare fusese comandata prin intermediul negustorilor de pe Hagal de catre ducele Leto Atreides. Chiar si Gurney stia ca Atreizii fusesera adversari de generatii ai Casei Harkonnen. Rabban si baronul simteau o satisfactie ingamfata stiind ca vindeau o marfa atat de costisitoare celui mai mare dusman al lor.

Pe Gurney il interesa doar faptul ca transportul trebuia sa plece curand . si ca el intentiona sa-l urmeze cat mai departe de gropile sclavilor.

Cand iesi in sfarsit din amorteala chinuitoare, se trezi intr-un pat de la infirmerie. Cearsafurile erau patate de pacientii dinainte. Doctorii nu iroseau prea multe eforturi ca sa tina sclavii in viata; pur si simplu, nu era eficient din punctul de vedere al costurilor. Daca prizonierii raniti puteau fi vindecati cu un minimum de timp si ingrijiri, erau trimisi inapoi la munca. Daca mureau . raziile Harkonnenilor adunau destui inlocuitori.

Cand isi recapata cunstiinta, Gurney ramase nemiscat, atent sa nu geama si sa nu atraga atentia asupra lui. Pe un pat alaturat, un barbat se zvarcolea de durere. Cu ochii intredeschisi, Gurney vazu ca ciotul bratului stang al barbatului era plin de sange. Se intreba de ce-si mai batusera capul doctorii. Indata ce burtosul supraveghetor de schimb avea sa vada sclavul mutilat, avea sa ordone lichidarea lui.

Omul striga, fie din cauza durerii oribile, fie stiindu-si soarta. Doi tehnicieni medicali il imobilizara si-l injectara cu un pulverizator – gata cu tranchilizantele! In cateva clipe, galgai si tacu. Jumatate de ora mai tarziu, oameni in uniforma scoasera afara cadavrul, fredonand o melodie in ritm de mars, ca si cum faceau asta cat era ziua de lunga.

Un doctor se apleca deasupra lui Gurney, cercetandu-l, mai mult inghiontindu-l; desi scoase gemetele si scancetele slabe potrivite, nu se trezi din falsa lui inconstienta. Doctorul pufni si se indeparta tarandu-si picioarele. De-a lungul anilor, tehnicienii medicali petrecusera deja, din punctul lor de vedere, mult prea mult timp ingrijind ranile repetate ale lui Gurney Halleck.

Cand luminile se stinsera in complexul de gropi ale sclavilor, la lasarea noptii, infirmeria cazu in amorteala. Doctorii se lasara in voia propriilor lor dependente chimice – semuta sau alte droguri din depozitele de medicamente. Facura o verificare finala superficiala a pacientului inca in coma. Gurney gemu, prefacandu-se cuprins de un somn bantuit de cosmaruri. Un doctor se apleca pentru o clipa deasupra lui cu un ac, poate un calmant, sau mai degraba un sedativ, apoi dadu din cap si se indeparta. Poate ca voia ca Gurney sa transpire daca se trezea in cursul noptii .

Indata ce tehnicienii plecara, Gurney deschise ochii si-si atinse bandajele, evaluandu-si ranile. Purta doar o salopeta de spital bej, zdrentuita, peticita si roasa – ca propriul lui trup.

Avea o multime de vanatai si de taieturi prinse stangaci in copci. Il durea capul; probabil de la craniul fisurat sau cel putin de la un soc puternic. Dar chiar si cand ripostase, Gurney avusese grija sa-si protejeze membrele. Mai putea deci sa se miste . Isi lasa picioarele goale peste marginea patului pe podeaua rece, plina de nisip, a infirmeriei. Il cuprinse greata, dar ii trecu. Cand trase adanc aer in piept, simti in coaste o durere ca o arsura de sticla sparta. Dar putea trai cu asta.

Facu prin camera cativa pasi nesiguri. Tehnicienii lasasera aprinse licurigloburi slabe, pentru cazuri de urgenta. Peste tot in jur, pacientii sforaiau ori scanceau in noapte, dar nimeni nu-l observa. Cicatricea de la vita-de-cerneala de pe fata lui pulsa, amenintand cu un nou val de durere, dar Gurney o ignora. Nu acum.

Stand in fata dulapului sigilat, plin cu medicamente, vazu un stativ continand fiole cu ac in varf pline cu kirar, medicamentul pe care-l folosise Rabban ca sa-l faca sa stea paralizat si neajutorat in timpul violului prelungit si al uciderii lui Bheth. Gurney zgaltai usa dulapului, apoi salta zavorul, incercand sa produca pagube cat mai mici, asa incat doctorii sa nu vada imediat ce facuse.

Nestiind dozajul potrivit, insfaca un pumn de fiole galbene. Fiecare recipient semana cu o viespe facuta din polimer lucios. Se intoarse sa plece, apoi se opri. Daca cineva descoperea dulapiorul spart si fiolele lipsa, putea ghici ce avea in minte – asa ca Gurney lua mai multe alte droguri puternice, calmante si halucinogene, pe care le arunca in incineratorul medical, pastrand pentru el doar cateva analgezice, pentru cazul in care ar fi avut nevoie de ele. Harkonnenii vor presupune ca cineva furase medicamente diferite, nu doar kirar.

Cauta niste haine, gasi o uniforma medicala patata de sange si hotari ca era mai buna decat salopeta lui de spital. Tresarind de durerea de a-si misca trupul nevindecat, se imbraca, apoi gasi cateva capsule energizante, dar nici un pic de hrana solida. Inghiti tabletele ovale, nestiind cat timp va avea nevoie de ele ca sa-l sustina. Ghemuindu-se cat mai mult posibil, forta usa infirmeriei si se strecura afara, in intuneric – o umbra printre umbre.

Gurney evita gardurile strabatute de electricitate care inconjurau complexul, un sistem proiectat mai mult pentru intimidare decat pentru securitate. Barierele erau destul de usor de strapuns. Licurigloburi stralucitoare raspandeau fascicule puternice de lumina peste zona de aterizare plina de gropi, dar erau reglate si asezate prost, lasand insule mari de intuneric de nepatruns.

Saltand dintr-o portiune intunecata in alta, Gurney se apropie de containerele voluminoase, pline cu obsidian, care stateau nepazite. Deschise o trapa de metal care scartai. Ezita, dar orice intarziere putea atrage si mai mult atentia, asa ca se arunca inauntru. Lasa trapa sa se inchida cat mai incet posibil.

Aluneca pe o rampa metalica aspra, care-i agata si-i rupse haina furata, pana cand ateriza pe movilele de obsidian albastru, tratat chimic. Fatetele erau de sticla cu margini ascutite, dar lui Gurney nu-i pasa de cateva taieturi si zgarieturi in plus. Nu, dupa toate chinurile prin care trecuse . Avu grija totusi sa nu sufere taieturi adanci.

Se ingropa si mai adanc. Fiecare aschie de obsidian era de marimea pumnului sau chiar mai mare, dar erau colturoase si de forme diferite. Multe bucati aratau ca niste lespezi late, lucioase. Aceasta lada era aproape plina, iar echipele o vor termina dimineata, cu o ultima incarcatura, inainte de a lansa transportorul. Gurney incerca sa se acopere destul pentru a evita sa fie vazut.

Cand o trase peste cap, sticla vulcanica il apasa cu toata greutatea. Deja Gurney abia mai respira. Taieturile ii ardeau pielea, dar el isi facu loc si mai adanc, inghesuindu-se intr-un colt, astfel incat macar pe doua parti sa aiba in spate metal solid. Incerca sa-si puna in jur bucati de sprijin, care sa tina o parte din incarcatura de deasupra. Greutatea apasatoare se va multiplica in rau, atunci cand ultima cantitate de obsidian va fi turnata in container, dar va supravietui el cumva . si chiar daca nu, putea sa-si accepte soarta. Moartea intr-o incercare de a scapa de Harkonneni era mai buna decat viata sub cizma lor!

Cand reusi sa aseze cioburi libere de obsidian peste placa lata de deasupra capului, se opri. Nu mai vedea nimic, nici macar lucirea slaba, albastruie, a sticlei activate. Deja respiratia ii devenise aproape imposibila. Misca bratul doar atat cat sa scoata fiolele galbene de kirar. Inspira adanc, sa-si umple bine plamanii.

O doza de drog paralizant nu-l bagase intr-o coma destul de adanca, dar trei probabil ca l-ar ucide. Tinandu-le cu o mana, isi injecta doua fiole in coapsa, in acelasi timp. Pe celelalte le tinu aproape, in caz ca avea nevoie de doze suplimentare pe drum. Paralizia se raspandi rapid – suvoi inghetat navalind prin tesutul sau muscular. Medicamentul il va aduce in stare de hibernare, ii va reduce respiratia si nevoile trupului pana la limita mortii insasi. Daca avea noroc, poate-l va tine chiar in viata .

Desi ducele Leto Atreides nu stia ca are un pasager clandestin in incarcatura, Gurney Halleck ii datora evadarea de pe Giedi Prime conducatorului Caladanului, dusmanul Harkonnenilor.

Daca supravietuia destul incat sa ajunga la centrul de distributie de pe Hagal, Gurney spera sa scape in timp ce obsidianul albastru era reincarcat pentru taiere, slefuire si transport. La nevoie, va fugi si va gasi iarasi un mijloc de a pleca de pe acea planeta. Dupa ce rezistase atatia ani pe Giedi Prime, se indoia ca vreun loc din imperiu putea fi mai rau .

Gurney invoca imaginea binefacatorului sau fara voie, ducele Casei Atreides, si simti un zambet luptand sa-i apara pe fata, inainte ca hibernarea sa se coboare asupra lui.

Raiul trebuie sa fie sunetul apei curgatoare.

Zicala fremena.

Liet-Kynes se intoarse la baza antarctica a contrabandistilor la trei ani dupa ce Warrick si cu el dadusera peste ea. Acum, ca-si pierduse orice speranta sa castige femeia pe care-o iubea, nu mai avea nimic de pierdut. In sfarsit, Liet avea intentia sa-si ceara rasplata promisa de la Dominic Vernius. Ii va cere conducatorului contrabandistilor sa-l ia de pe Dune, sa-l duca pe alta lume, departe de aici.

Chiar inainte ca un Warrick mandru si zambitor sa se intoarca de la Grota Pasarilor cu frumoasa lui mireasa, Liet dorise cu disperare sa faca tot ce putea sa felicite cuplul. Cand santinelele de pe creasta de deasupra sietchului semnalara un vierme purtand doi calareti, Liet se retrase in camera lui ca sa mediteze si sa se roage. Isi iubea fratele de sange, la fel si pe Faroula, si nu voia sa le poarte pica sau sa le doreasca raul. Fremenii aveau o zicala: „Cel mai mic gand rau trebuie dat la o parte imediat, inainde sa prinda radacina.”

La intrarea izolata a sietchului Scutului Rosu, il imbratisase pe Warrick, fara sa fie deranjat de praf si de mirosul puternic de mirodenie si de sudoare, dat de orele nenumarate petrecute pe spinarea unui vierme. Observa dulcea scanteie de fericire care plutea in jurul prietenului sau.

Cat despre Faroula, si ea arata multumita; il saluta pe Liet protocolar, asa cum se cadea pentru o femeie proaspat casatorita. Liet le zambi, dar urarile lui dulci-amarui se pierdura in suvoiul felicitarilor din partea binevoitorilor, incluzand vocea scrasnita a lui Heinar, tatal lui Faroula si naibul sietchului.

Rareori profitase Liet Kynes de renumele tatalui sau, dar pentru sarbatoarea nuptiala obtinuse un cos de fructe proaspete de la pestera-sera din Bazinul de Ghips: portocale, curmale, smochine, ca si un ciorchine de fructe li acrisoare, originare de pe Bela Tegeuse. Pusese darul in camera goala pe care urmau s-o imparta Warrick si Faroula, loc unde-i avea sa-i astepte pana in momentul in care cei doi trebuiau sa se retraga, la caderea serii.

Una peste alta, Liet-Kynes se dovedise a fi un barbat puternic .

In lunile urmatoare totusi, nu putuse pretinde ca nu se petrecuse nici o schimbare. Prietenul sau cel mai bun avea acum alte obligatii. Isi luase o sotie si, in curand – prin harul lui Shai-Hulud – urma sa aiba o intreaga familie. Warrick nu mai putea petrece la fel de mult timp in raiduri de comando.

Chiar si dupa un an intreg, suferinta lui Liet nu se micsora. Inca o dorea pe Faroula mai mult decat pe oricare alta femeie, si se indoia ca se va mai casatori, acum ca o pierduse. Daca mai ramanea la sietchul Scutului Rosu, tristetea putea sa i se transforme in amaraciune – si nu voia sa fie invidios pe prietenul sau!

Frieth intelese ce simtea fiul ei.

— Liet, vad ca ai avea nevoie sa pleci de-aici pentru o vreme .

Tanarul incuviinta, gandindu-se la lunga calatorie catre regiunea polului sud.

— Ar fi mai bine daca m-as dedica . altor treburi.

Se oferi sa livreze urmatoarea mita de mirodenie lui Rondo Tuek, o calatorie dificila, pe care putini altii o faceau de bunavoie.

— Se spune ca ecourile nu sunt auzite doar de urechi, zise Frieth. Ecourile amintirilor se aud cu inima .

Zambind, mama lui ii puse pe umar mana slaba.

— Du-te unde trebuie sa te duci. O sa-i explic eu totul tatalui tau!

Liet isi lua ramas-bun de la sietch, de la Warrick si Faroula. Ceilalti fremeni ii puteau simti tulburarea si neastamparul.

— Fiul lui Umma Kynes doreste sa plece intr-un hajj, zisera ei, vorbind despe calatoria lui ca si cum ar fi fost un pelerinaj sfant. Si poate chiar era un fel de cautare a unei viziuni, a pacii interioare si a unui scop. Fara Faroula, avea nevoie sa-si gaseasca o alta obsesie care sa-l puna in miscare.

Traise toata viata lui in umbra lui Pardot Kynes. Planetologul il pregatise pe Liet sa-i fie succesor, insa tanarul nu-si cercetase niciodata inima ca sa decida daca acesta era drumul pe care dorea sa mearga.

Tinerii fremeni alegeau deseori profesia tatalui lor, dar asta nu era ceva batut in cuie. Visul de a redestepta Dune era unul puternic, care inspira – si pretindea – pasiuni intense. Chiar si fara fiul sau de nouasprezece ani, Umma Kynes ii avea pe locotenentii sai devotati – Stilgar, Turok si Ommun, ca si pe conducatorii mai putin importanti. Visul lui nu avea sa moara, indiferent ce hotara Liet.

Putea fi la conducerea lor intr-o zi . dar numai daca se arunca din toata inima in valtoarea acestei probleme. Voi pleca si voi incerca sa inteleg telul care arde in inima tatalui meu.

Se hotarase sa se intoarca la Dominic Vernius.

Cu abilitatea fremena de a reconstitui pasii pe un teren accidentat sau lipsit de trasaturi distinctive, Liet-Kynes scruta pustietatea antarctica. Livrase deja incarcatura de esenta distilata de mirodenie pentru transportul clandestin catre agentii Ghildei. Dar in loc sa se intoarca la sietch, in loc sa se duca sa inspecteze plantatia de palmieri, Liet intrase adanc in zona polara, in cautarea contrabandistilor.

In scurt timp se opri sub lumina slaba, inclinata, a soarelui, incercand sa distinga pe peretele impunator al ghetarului orice neregularitate care-i putea indica labirintul de pesteri. Fu multumit sa vada ca proscrisii facusera toate modificarile in materie de camuflaj pe care le sugerasera el si cu Warrick. In spatele sirului inalt de stanci incrustate cu gheata, se gasea o prapastie adanca, pe fundul careia se odihneau navele de contrabanda ale lui Dominic.

Pasi catre baza stancii. Avea mainile amortite si obrajii ii ardeau de frig. Pentru ca nu stia cum sa intre in baza, cauta o trecere, sperand ca refugiatii il vor vedea si-l vor lua inauntru – dar nu iesi nimeni.

Liet petrecu o ora incercand sa se faca vazut, strigand si fluturandu-si bratele, pana cand, in sfarsit, o deschizatura mica aparu langa el, de unde iesira cativa oameni cu infatisare aspra, indreptand spre el laserele gata pregatite.

Cu calm, tanarul Liet-Kynes isi inalta semet barbia.

— Vad ca sunteti la fel de vigilenti ca intotdeauna, remarca el sarcastic. Se pare ca aveti nevoie de ajutorul meu mai mult decat prevazusem .

In timp ce barbatii continuau sa-l ameninte cu armele, Liet se incrunta si arata spre unul dintre ei, cu fata ciupita de varsat si o spranceana lipsa, apoi spre alt veteran batran avand o claie de par zbarlit, alb-cenusiu.

— Johdam, Asuyo – nu ma recunoasteti? Sunt mai in varsta si mai inalt, cu un pic de barba, dar nu atat de diferit fata de cum eram .

— Toti fremenii arata la fel, marai Johdam cel ciupit de varsat.

— Atunci toti contrabandistii au vedere proasta. Am venit sa vorbesc cu Dominic Vernius!

Acum, fie ca erau nevoiti sa-l omoare pentru ca stia prea multe, fie ca-l duceau inauntru. Liet pasi in tuneluri, iar contrabandistii etansara intrarea in urma lui.

Cand trecura pe langa peretele cu fereastra de observatie, privi in jos, in prapastia care adapostea terenul lor de aterizare. Grupuri de oameni alergau ca furnicile, incarcand provizii in nave.

— Va pregatiti pentru o expeditie, observa Liet.

Amandoi veteranii ii aruncara priviri inghetate. Asuyo, cu parul lui carunt chiar mai ciufulit ca inainte, isi umfla pieptul ca sa arate cateva medalii si insemne de grad proaspat carpite, pe care le adaugase la salopeta . dar nimeni nu parea impresionat de asta, cu exceptia lui insusi. Johdam arata in continuare inversunat si sceptic, ca si cum ar fi pierdut deja prea multe si se astepta sa piarda in curand si restul.

Luara un lift mecanic, coborand catre fundul crevasei, si iesira in bazinul acoperit cu pietris. Liet recunoscu silueta impunatoare a lui Dominic Vernius, cu teasta rasa lucindu-i in lumina palida a polului. Conducatorul contrabandistilor zari distraiul vizitatorului si-l recunoscu imediat. Isi flutura mana lata si se apropie cu pasi mari.

— Asa, baiete, te-ai pierdut iar? Ti-a fost mai greu sa ne gasesti, acum ca ne-am ascuns mai bine?

— A fost mai greu sa-i fac pe oamenii tai ma observe, raspunse Liet. Santinelele tale dormeau, probabil.

Dominic izbucni in ras.

— Santinelele mele sunt ocupate sa incarce navele. Avem de prins un transspatial, cu spatiul de andocare deja rezervat si platit. Cu ce-ti pot fi de folos? In momentul asta ne cam grabim .

Liet trase adanc aer in piept.

— Mi-ai promis o favoare. Am venit sa-mi fac cererea .

Desi luat prin surprindere, ochii lui Dominic scanteiara.

— Foarte bine. Cei mai multi oameni care asteapta o rasplata n-au nevoie de trei ani ca sa se hotarasca.

— Am multe talente si pot fi un membru valoros al echipei tale, zise Liet. Ia-ma cu tine!

Dominic tresari, apoi zambi. Il batu pe Liet pe umar, cu o mana destul de grea ca sa doboare un taur.

— Suie pe nava amiral, sa stam de vorba .

Facu semn inspre rampa unei fregate brazdate de urmele numeroaselor reintrari in atmosfera.

Dominic intinsese covorase si tot felul de obiecte prin cabina sa personala, ca s-o faca sa arate ca un camin. Contele renegat il invita pe Liet sa ia loc pe unul dintre scaunele cu suspensie. Tesatura pernei era uzata si patata, de parca trecuse prin decenii de folosire intensa, dar pe Liet nu-l deranja. Pe una dintre laturile biroului de scris al lui Dominic sclipea o holofotografie a unei femei frumoase.

— Sustine-ti cazul, baiete!

— Spuneai ca ti-ar fi de folos un fremen care sa intareasca securitatea la baza de pe Salusa Secundus .

Fruntea lui Dominic se increti.

— Un fremen ar fi un adaos binevenit.

Se intoarse catre imaginea frumoasei femei, care lumina ca si cum i-ar fi zambit, indiferent unde s-ar fi mutat.

— Ce crezi, Shando, dragostea mea? Ar trebui sa-l lasam pe baiat sa faca o calatorie cu noi?

Dominic privi fix catre holograma, ca si cum ar astepta un raspuns. Un sentiment straniu ii strabatu sira spinarii. Apoi contele ixian se intoarse spre el surazand.

— Sigur ca-l lasam. Am facut un targ, iar cererea ta este perfect rezonabila . desi cineva s-ar putea intreba daca esti intreg la minte.

Dominic se scarpina la tampla, unde-i curgea o picatura de sudoare.

— Oricine vrea sa mearga pe planeta-inchisoare a imparatului are, evident, nevoie de ceva mai multa fericire in viata .

Liet se stramba, dar nu dadu amanunte.

— Am motivele mele.

Dominic nu insista.

Cu ani in urma, tatal sau fusese profund afectat de ceea ce vazuse pe Salusa Secundus, de cicatricele ramase chiar si dupa secole de la holocaust. Cautand sa inteleaga propriile sale motivatii, sa-si decida cursul vietii, Liet avea nevoie sa mearga si el acolo. Poate ca daca petrecea un timp pe Salusa, printre pietrele aspre si ranile nevindecate, reusea sa inteleaga ce anume declansase interesul de-o viata al tatalui sau pentru ecologie.

Masivul contrabandist prinse mana lui Liet intr-o strangere energica.

— Foarte bine, asta a fost. Cum ziceai ca te cheama?

— Pentru cei din afara, sunt cunoscut sub numele de Weichih .

— In regula, Weichih, daca vrei sa fii membru al echipei, va trebui sa-ti faci partea ta de munca.

Dominic il conduse afara din cabina capitanului, pe rampa si apoi in cuprinsul crevasei.

In jurul lor, contrabandistii asudau si gafaiau, cu respiratia taiata.

— Inainte de sfarsitul zilei, vom decola spre Salusa Secundus.

Priveste inauntrul tau si vei putea vedea universul.

Aforism zensunnit.

Arrakis. A treia planeta din sistemul Canopus. Un loc uimitor.

Navigatorul Ghildei, D'murr, privea prin fereastra de plaz a cabinei sale – un fir de praf, in interiorul giganticului transspatial. Departe, sub nava sa, dincolo de valul de praf cafeniu rascolit de vant, se afla Arrakis, singura sursa a melanjului care-i ingaduia sa vada de-a lungul cailor complicate ale universului.

Atata placere imi daruieste mirodenia .

O naveta micuta tasni arzand prin atmosfera planetei, dinspre polul sud, se elibera si atinse marele vehicul pe orbita. Cand naveta andoca, o camera de supraveghere ii arata lui D'murr un grup de pasageri debarcand in zona comuna, cu atmosfera controlata, a transspatialului.

Cu toate ca multi alti angajati ai Ghildei Spatiale faceau parte din echipajul navei, in calitate de navigator D'murr trebuia sa urmareasca totul, tot timpul. Aceasta era nava lui, casa si locul sau de munca, responsabilitatea sa .

In camera izolata, suierul familiar al gazului portocaliu de melanj abia se auzea. Cu trupul lui puternic deformat, D'murr n-ar fi putut niciodata sa paseasca pe planeta-desert, n-ar fi putut niciodata, de fapt, sa paraseasca siguranta cuvei sale. Dar insusi faptul de a se afla in apropiere de Arrakis il linistea intr-un fel elementar . Cu creierul sau de ordin superior, incerca sa elaboreze o analogie matematica pentru senzatia pe care o incerca, dar aceasta nu reusi sa i se limpezeasca in minte.

D'murr Pilru ar fi trebuit sa faca mai mult in viata lui cat timp era inca uman, inainte sa intre in serviciul Ghildei. Dar acum era prea tarziu! Ghilda il luase atat de repede – atat de neasteptat – dupa ce trecuse examenul de admitere . Nu avusese timp sa-si ia ramas-bun cum se cuvine, sa-si puna la punct treburile umane.

Umane .

Cat de larga era definitia pe care o cuprindea acest cuvant? Bene Gesserit-ul petrecuse generatii intregi luptandu-se exact cu aceasta intrebare, cu toate nuantele, cu clasele de intelect si de emotii, cu realizarile ridicate in slavi si jalnicele esecuri. Forma fizica a lui D'murr se alterase semnificativ de cand se alaturase Ghildei . dar cat de mult conta asta? Depasisera el si toti ceilalti navigatori conditia umana, pentru a deveni ceva cu totul diferit?

Mai sunt inca uman? Nu mai sunt uman? Asculta propriile lui ganduri tulburi, sovaitoare.

Prin transochiul de supraveghere, D'murr privea noii pasageri, barbati aspri in haine de culoare inchisa, intrand in holul principal al pasagerilor. In urma lor pluteau saci de calatorie cu suspensii. Unul dintre barbati, cu chipul roscovan, mustati voluminoase si capul complet ras, parea ciudat de familiar.

Inca imi aduc aminte unele lucruri .

Dominic Vernius! Unde fusese toti anii astia?

Navigatorul murmura o comanda in globul-microfon sclipitor, de la gura lui mica in forma de V. Ecranul ii arata numele pasagerilor, dar niciunul nu-i era cunoscut. Exilatul conte Vernius calatorea sub un nume fals, in ciuda asigurarilor de confidentialitate absoluta ale Ghildei.

El si insotitorii sai se indreptau spre Salusa Secundus.

O sonerie se auzi in interiorul cabinei de navigatie. Toate navetele erau ancorate in danele lor. Echipajul Ghildei etansa trapele de intrare si monitoriza motoarele Holtzman; o armata de experti pregatea transspatialul pentru plecarea de pe orbita polara. D'murr abia daca observa .

In schimb, se gandi la zilele senine de pe Ix, la vremea bucolica pe care o petrecuse cu parintii si fratele sau geaman, in Marele Palat al contelui Vernius.

Ramasite nefolositoare ale mintii .

Ca navigator, facea calcule de ordin superior si se delecta cu matematica dimensionala. Ducea transspatiale pline cu pasageri si marfuri la distante imense.

Si totusi, se trezi dintr-o data blocat, distrat, incapabil sa functioneze. Creierul sau complicat isi pierdu concentrarea, in mijlocul pretioaselor sale ecuatii. De ce mintea lui, ceea ce mai ramasese din fiinta lui pierduta, insista sa-l recunoasca pe acel om? Iesi la iveala un raspuns, ca o creatura ivindu-se din adancurile unei mari intunecate: Dominic Vernius era o parte importanta din trecutul lui D'murr Pilru. Trecutul lui uman .

Vreau sa curbez spatiul.

In schimb, imagini de pe Ix-ul de altadata i se rostogoleau prin minte: scene de splendoare la curtea Casei Vernius, cu fratele sau C'tair . Fete dragalase in rochii scumpe, zambind; pana si tanara si incantatoarea fiica a contelui, Kailea . Creierul sau, destul de mare pentru a cuprinde universul, era o magazie plina cu tot ceea ce fusese si tot ceea ce urma sa devina.

Inca n-am teminat sa evoluez .

Chipurile fetelor ixiene se schimbara, devenind fetele incruntate ale instructorilor de la Scoala de Navigatie de pe Junction. Cabinele lor inchise ermetic stateau ciorchine in jurul cabinei lui, iar ochii lor micuti il strapungeau maniosi pentru esec.

Trebuie sa curbez spatiul!

Pentru D'murr, aceasta era experienta senzoriala ultima a mintii si a trupului sau, datorata multiplelor dimensiuni care-i erau accesibile. Se daruise Ghildei, intr-un fel foarte asemanator cu cel in care preotii si calugaritele din vremurile primitive se daruiau candva Dumnezeului lor, abtinandu-se de la relatii sexuale.

In cele din urma, lasa in urma scurtul moment de intarziere provocat de amintirile umane si se extinse, cuprinzand sistemele stelare, intinzandu-se ca sa ajunga pana la si dincolo de ele. In timp ce D'murr calauzea trasspatialul prin cutele spatiului, galaxia deveni femeia lui . si el facu dragoste cu ea.

Razboiul neincetat da nastere propriilor sale conditii sociale, care au fost asemanatoare de-a lungul epocilor. Una dintre aceste conditii este o stare permanenta de alerta menita sa apere de atac . Alta este domnia unui autocrat.

CAMMAR PILRU, Ambasador ixian in exil:

Tratat despre caderea guvernelor nedrepte.

Pentru C'tair, placerile vietii cu Miral Alechem fura de scurta durata. Dupa holoproiectia lui Rhombur, se despartisera din motive de siguranta, gasindu-si ascunzatori diferite in care sa locuiasca. Sperau sa-si mareasca sansele de a supravietui si de a-si continua importanta munca, macar pentru unul dintre ei. Aranjand dinainte, se intalneau regulat la cantina unde lucra ea, pentru priviri furise si cuvinte inabusite.

Intr-una dintre ocazii, totusi, cand el ajunse la momentul fixat, o alta femeie, cu ochii goi, statea in locul lui Miral, la oficiul de distribuire a hranei. Isi lua farfuria de materie vegetala taiata si se aseza la masa pe care-o imparteau de obicei.

C'tair urmari coada, dar Miral nu mai aparu. Inca atent, manca in tacere, cuprins de ingrijorare. La sfarsit, cand isi duse vasele goale inapoi in locul unde lucratorii le curatau pentru schimbul urmator, il intreba pe unul dintre ei:

— Unde-i femeia care statea aici acum trei zile?

— S-a dus, sosi raspunsul morocanos.

Femeia mai in varsta, cu chipul patratos, se incrunta.

— Ce te priveste?

— N-am vrut sa va supar .

Se inclina, facand un pas inapoi. Un paznic tleilaxu il cerceta, observand discutia. Isi miji ochii de rozator, iar C'tair se misca imediat, cu pasi atenti, concentrat asupra comportarii sale, in asa fel incat sa nu mai atraga atentia.

I se intamplase ceva lui Miral, insa nu indraznea sa insiste. Nu putea intreba pe nimeni.

Cand paznicul traversa multimea si vorbi cu batranul muncitor, C'tair mari pasul indeajuns incat sa se piarda in multimea forfotitoare, apoi se strecura intr-un put lateral, cobori in tunelurile suboizilor si se grabi sa dispara. Simtea blestemul iminent apasand asupra lui .

Ceva teribil de rau se intamplase. O capturasera pe Miral si acum C'tair era din nou singur – fara o rezistenta organizata, fara cineva care sa-l acopere si sa-l ajute in revolta lui privata. Lasat fara resurse din afara, ce sanse mai avea? Se amagise singur, in toti acesti ani?

Mai lucrase singur si inainte, isi inabusise sentimentele, dar acum inima lui era plina de dor pentru ea. Uneori isi dorea sa nu se fi implicat niciodata intr-o relatie cu Miral, pentru ca acum isi facea tot timpul griji. Dar in orele cele mai linistite, cand statea singur in pat, se simtea recunoscator pentru clipele de dragoste pe care le impartasisera .

N-o mai vazu niciodata in viata.

Ca niste viespi furioase protejandu-si cuibul, tleilaxu instituira o represiune brutala, mult mai drastica decat orice decretasera pana atunci. Executara mii de muncitori pe baza unor simple banuieli, doar ca sa-si intareasca dominatia prin teroare. Deveni limpede foarte curand ca invadatorilor nu le pasa daca exterminau intreaga populatie ixiana. Puteau sa rada toata suprafata planetei si sa aduca in loc oamenii lor: ghola, dansatori-fata, pe oricine ar vrea ei .

Curand, spiritul de revolta ixian fu din nou zdrobit. C'tair nu mai daduse o lovitura de sase luni. Scapase ca prin urechile acului de o capcana a sardaukarilor, doar surprinzandu-i cu un pistol de mana cu ace. Temandu-se ca tleilaxu ar putea sa ia urma amprentelor sau structurii sale genetice, traise sub amenintarea permanenta a arestarii.

Nimic nu se imbunatati.

Dupa introducerea clandestina a mesajului proiectat al printului Rhombur, comunicarea cu exteriorul fusese blocata mai mult ca oricand. Nu mai erau admisi nici observatori, nici mesaje . Li se interzise accesul tuturor capitanilor de nave independente si tuturor lucratorilor din transporturi. Nu avea nici o sansa de a trimite fie si cel mai mic mesaj lui Rhombur, pe Caladan. Ix deveni abia ceva mai mult decat o cutie neagra care producea tehnologie pentru clientii CHOAM. Sub supravegherea tleilaxu, o mare parte din munca era de calitate inferioara si aparusera rezilieri de contracte, afectand veniturile din vanzari. Asta era insa doar o slaba consolare pentru C'tair .

Din nou izolat, nu putea sa-si gaseasca aliati sau sa fure echipamentele de care avea nevoie. In noua lui ascunzatoare ramasesera numai cateva componente, destule probabil cat sa foloseasca transmitatorul rogo inca o data – sau poate de doua ori. Avea sa lanseze o ultima cerere disperata de ajutor, catre etericul sau frate din cadrul Ghildei.

In lipsa de altceva, C'tair jura sa faca in asa fel incat cineva sa afle totusi ce se intampla aici. Miral Alechem fusese singura sa raza de prietenie, de caldura emotionala, si ea disparuse din viata lui. Se temea ca i se intamplase ce putea fi mai rau .

Trebuia sa-si transmita mesajul, trebuia sa gaseasca un ascultator. Cu tot entuziasmul sau, Rhombur nu reusise sa faca indeajuns. Poate ca D'murr, cu talentele lui de navigator al Ghildei, ar fi putut sa-l gaseasca pe de mult pierdutul conte de Ix, Dominic Vernius .

Hainele murdare ale lui C'tair miroseau a transpiratie si a unsoare. Trupul lui fusese prea multa vreme lipsit de odihna sau de o hrana decenta. Infometat, se inghesui in spatele unui container de inmagazinare blindat, care continea cutii sigilate cu cronometre ixiene refuzate, mecanisme de masurare a timpului care puteau fi programate sa se adapteze oricarei planete din imperiu. Instrumentele fusesera puse deoparte pentru recalibrare si adunasera praf de ani de zile. Tleilaxu nu foloseau asemenea jucarii tehnologice frivole.

Lucrand la lumina slaba a unui palmiglob, C'tair reasambla componentele transmitatorului sau rogo. Simtea sangele inghetandu-i in vine, nu pentru ca era ingrijorat ca ar putea fi prins de copoii tleilaxu, ci pentru ca se temea ca rogo-ul nu va functiona. Trecuse un an de cand incercase ultima oara sa foloseasca dispozitivul de comunicare si ajunsese la ultimul set de vergele de silicat cristalin nefolosite.

Isi sterse din parul zbarlit o picatura de sudoare si introduse tijele in receptacul. Transmitatorul uzat fusese reparat de multe ori. La fiecare folosire, C'tair forta sistemele imbinate provizoriu – ca si propriul sau creier – pana la ultima limita.

In copilarie, el si cu fratele sau geaman impartasisera o relatie perfecta, o legatura frateasca care le ingaduia sa-si completeze unul altuia frazele, sa se priveasca unul pe altul si sa stie fiecare ce gandeste celalalt. Cateodata, dorinta de a regasi aceasta empatie era aproape de neindurat.

De cand D'murr devenise navigator, cei doi frati se indepartasera din ce in ce mai mult. C'tair facuse tot ce-i statuse in putinta sa mentina acel fir subtire, iar transmitatorul rogo le permitea celor doua minti sa gaseasca un teren comun. Insa, de-a lungul anilor, rogo-ul se deteriorase, iar in cele din urma masinaria ajunsese la limita distrugerii totale . ca si C'tair.

Lasa ultima tija sa alunece la locul ei, isi inclesta falcile cu hotarare si activa sursa de energie. Spera ca peretii blindati ai containerului de marfa vor impiedica orice scurgere pe care ar putea-o detecta scanerele tleilaxu. Dupa ce detonase capsulele explozive cu doi ani in urma, nu mai avea camera ecranata. In consecinta, riscurile cresteau din ce in ce mai mult, cu fiecare zi.

Comandantul Garon si sardaukarii lui il cautau, ca si altii ca el, ingustand posibilitatile, ajungand tot mai aproape.

C'tair isi puse receptorii pe craniu, ii unse cu o picatura de gel ca sa imbunatateasca contactul. In minte, incerca sa stabileasca o legatura cu D'murr, cautand tiparele de gandire care fusesera candva atat de asemanatoare cu ale sale. Desi impartaseau inca o origine comuna, D'murr se schimbase enorm . intr-un asemenea grad incat gemenii aproape ca erau acum membrii unor specii diferite.

Simti o atingere in constiinta, apoi o recunoastere surprinsa, dar lenta.

— D'murr, trebuie sa ma asculti. Trebuie sa auzi ce-ti spun!

Simti receptivitatea sub forma de imagini si vazu in minte chipul fratelui sau, cu parul negru, ochii mari, nasul carn si surasul placut. Exact cum si-l amintea C'tair din zilele de la Marele Palat, cand aveau functii diplomatice si flirtau amandoi cu Kailea Vernius .

Dar in spatele imaginii familiare, C'tair, uimit, vazu o forma stranie si distorsionata, o umbra oribila, infioratoare, a fratelui sau, cu craniul marit si membrele atrofiate, suspendat pe vecie intr-o cuva cu gaz dens de melanj.

C'tair alunga imaginea si se concentra asupra chipului uman al fratelui sau geaman, fie ca era real sau nu.

— D'murr, s-ar putea sa fie ultima data cand vorbim .

Voia sa-i ceara orice fel de vesti despre imperiu. Ce mai stia de tatal lor, ambasadorul Pilru, in exilul lui pe Kaitain? Daca traia, ambasadorul incerca inca sa obtina sprijin, specula C'tair, dar dupa atatia ani, era o cauza pierduta, aproape patetica .

C'tair nu avea timp de trancaneala. Avea nevoie sa comunice starea presanta, disperata a poporului Ixian. Toate celelalte cai de comunicare fusesera taiate, dar D'murr, prin legaturile Ghildei, avea alte posibilitati – un fir subtire de-a curmezisul intregului cosmos.

Cineva trebuie sa inteleaga cat de disperata este situatia noastra!

Frenetic, C'tair vorbi indelung, descriind tot ceea ce facusera tleilaxu, insirand ororile pricinuite prizonierilor ixieni de catre soldatii sardaukari si alti fanatici.

— Trebuie sa ma ajuti, D'murr. Gaseste pe cineva care sa preia cauza noastra in imperiu!

Rhombur Vernius deja cunostea situatia dar, desi printul facuse tot posibilul cu sprijinul secret al Atreizilor, nu fusese de ajuns.

— Gaseste-l pe Dominic Vernius – ar putea fi singura noastra sansa. Daca-ti mai amintesti de mine, daca-ti mai amintesti de familia si de prietenii tai umani . de poporul tau . te rog, ajuta-ne! Esti singura speranta care ne-a mai ramas!

In fata lui, vazand doar pe jumatate cu ochii, din cauza ca mintea ii era atat de departe, intinsa peste cararile spatiului curbat catre fratele lui, C'tair zari iesind fum din transmitatorul rogo. Tijele de silicat cristalin incepura sa vibreze si sa crape.

— Te rog, D'murr!

Cateva secunde mai tarziu, vergelele se sfaramara. Din fisurile transmitatorului trosnira scantei si C'tair isi smulse conectorii de la tample .

Isi apasa pumnul in gura ca sa-si opreasca un strigat de durere. Ochii i se umplura de lacrimi, stoarse de presiunea din creier. Isi atinse nasul, apoi urechile, si simti sangele scurgandu-i-se din rupturile din sinusuri. Suspina si-si musca cu putere incheieturile degetelor, dar agonia avu nevoie de multa vreme ca sa scada.

In sfarsit, dupa multe ore de durere naucitoare, se uita la cristalele innegrite si isi sterse sangele de pe fata. Ridicandu-se in capul oaselor si asteptand ca pulsatia din cap sa-i dispara, se trezi zambind, in ciuda durerii si a rogoului stricat.

Era sigur ca de data asta razbatuse . Viitorul planetei Ix depindea de ceea ce putea face D'murr cu informatiile.

Dedesubtul unei lumi – in pietrele, in pamantul si in straturile ei sedimentare – acolo veti gasi memoria planetei, analogia completa a existentei sale, memoria ecologica.

PARDOT KYNES, Un manual de pe Arrakis.

In formatie stransa, navele imperiale blindate ale inchisorii parasira adapostul transspatialului si pornira in picaj catre planeta in descompunere, ca o procesiune funerara aeriana.

Chiar si din spatiu, Salusa Secundus arata ca o cangrena, cu cruste intunecate si un strat de nori transparent, aidoma unui val sfasiat. Potrivit comunicatelor oficiale de presa, noii condamnati trimisi pe Salusa aveau o rata a mortalitatii de saizeci la suta in primul an standard.

Dupa ce noul transport de prizonieri si de provizii fusese expediat catre punctele de descarcare bine pazite, echipajul Ghildei spatiale tinu deschise portile hangarului destul timp ca sa iasa o alta fregata uzata si inca doua nave usoare, rapide, fara insemne. Nelasand nici o inregistrare a trecerii lor, Dominic Vernius si oamenii sai se strecurara spre planeta printr-o fisura a retelei satelitilor de supraveghere.

Liet-Kynes statea in fregata, pe un scaun pentru pasageri, cu degetele apasate pe plazul rece al hubloului. Avea ochii mari ca ai unui copil fremen la prima lui calatorie pe spinarea unui vierme. Salusa Secundus!

Chiar si in stralucirea amiezii, cerul era de un portocaliu bolnavicios, brazdat de nori palizi. Fulgere globulare saltau pe cer ca si cum titani invizibili jucau popice electrice.

Evitand balizele imperiale de detectie, fregata lui Dominic trecu repede peste pustietatile accidentate si crapate, indreptandu-se catre zona ei de aterizare. Traversara intinderi de piatra vitrificata ce luceau ca niste lacuri, dar erau de fapt mici bazine de sticla de granit. Chiar si dupa atatea secole, numai cateva fire de iarba maronie scosesera cu greu capul pe campiile parjolite, ca degetele inclestate ale unor oameni ingropati de vii.

Intre doua batai de inima, Liet intelese cum de fusese tatal sau atat de profund miscat de ranile nevindecate ale acestui loc parasit. Scoase un sunet slab, gatuit. Cand Dominic se intoarse spre el, cu o expresie curioasa pe chip, Liet explica:

— In vremurile stravechi, poporul zensunit – fremenii – au fost sclavi aici timp de noua generatii .

Cu ochii atintiti asupra peisajului ars, adauga abia auzit:

— Spun unii ca inca le poti vedea petele de sange pe pamant si ca le poti auzi strigatele purtate de vant .

Umerii lati ai lui Dominic se incovoiara.

— Weichih, Salusa a indurat mai multa durere si suferinta decat putea duce!

Se apropiara de periferia unui oras candva infloritor, care parea mai mult o cicatrice arhitectonica. Cioturi de cladiri si coloane de marmura alba ca laptele, acum innegrite, zaceau pe post de ramasite ale splendorii stapane candva aici. Departe, pe dealurile colturoase, un zid nou inconjura in zig-zag o portiune cu structuri relativ intacte – ramasitele unui oras abandonat, supravietuitor al holocaustului.

— Zidul acela trebuia sa inchida populatia inchisorii, explica Dominic, insa dupa ce s-a prabusit si prizonierii au scapat, functionarii si administratorii au inchis la loc bariera si s-au retras in interior, unde se simteau protejati .

Pufni intr-un ras zgomotos.

— O data ce prizonierii si-au dat seama ca le era mai bine intr-un loc unde erau cel putin hraniti si imbracati, au incercat sa intre inapoi. Dar .

Dadu din capul ras.

— Acum, cei mai rezistenti au invatat sa-si croiasca viata aici, afara. Ceilalti . pur si simplu au murit. Casa Corrino a importat animale periculoase – tigri Laza, tauri salusani si altele asemenea – pentru a tine sub control supravietuitorii. Criminalii condamnati sunt . abandonati aici. Nimeni nu se asteapta sa plece.

Liet studie peisajul cu ochi de planetolog, incercand sa-si aduca aminte ce-l invatase tatal lui. Simtea in aer o umezeala statuta, chiar si in acest loc dezolant.

— Pare sa existe destul potential, destula umezeala. Ar putea aparea un covor vegetal, recolte, vite . Cineva ar trebui sa schimbe locul asta.

— Blestematii de Corrino n-ar ingadui!

Chipul lui Dominic se intuneca.

— Le place sa ramana asa, ca o pedeapsa potrivita pentru oricine indrazneste sa sfideze imperiul. O data ce prizonierii ajung aici, incepe un joc crud. Imparatului ii place sa vada cine se caleste cel mai bine, cine rezista cel mai mult. La palatul sau, membrii curtii imperiale pun pariuri pe detinutii cei mai renumiti, care dintre ei va supravietui si care nu .

— Tatal meu nu mi-a zis asta, spuse Liet. Si doar a trait acolo ani de zile, pe cand era mai tanar .

Dominic zambi sters, dar ochii lui ramasera intunecati si plini de ingrijorare.

— Oricine-ar fi tatal tau, baiete, nu cred ca le stie chiar pe toate!

Exilatul istovit dirija fregata pe deasupra daramaturilor de la periferiile orasului, catre un hangar daramat al carui acoperis se incovoiase, aratand a retea de bare ruginite.

— In calitate de conte de Ix, prefer sa stau in subteran. Nu trebuie sa-mi fac griji pentru furtunile aurorale de-acolo, de jos.

— Tata mi-a povestit si despre furtunile aurorale .

Fregata cobori prin gaura intunecata din hangar – si continua sa coboare in cavernele spatioase ale unui depozit.

— Aici a fost un antrepozit imperial, consolidat pentru stocarea pe termen lung. Dominic trecu pe luminile de aterizare ale navei, raspandind prin aer raze galbene.

Un nor de praf in cadere arata ca o ploaie cenusie .

Cele doua nave usoare trecura pe langa fregata si aterizara primele. Alti contrabandisti iesira din interiorul bazei ascunse pentru a ancora aparatul. Descarcara uneltele si proviziile. Pilotii navelor mici se grabira sa se aseze langa rampa fregatei, asteptand aparitia lui Dominic.

Urmandu-l pe conducatorul chel, Liet adulmeca, simtindu-se inca dezbracat fara distrai sau filtre nazale. Aerul avea un miros uscat si ars, cu iz de solventi si ozon. Liet ducea dorul caldurii aspre a pietrei naturale, ca intr-un sietch confortabil; prea multi pereti din jurul lui erau acoperiti cu straturi artificiale de metal sau plastanca, menite sa ascunda incaperile din spatele lor.

Pe o rampa care inconjura zona de aterizare aparu un barbat musculos. Cobori scara in salturi pana pe sol, cu o gratie felina, desi trupul lui arata colturos si greoi. O cicatrice datorata vitei-de-cerneala, rosie ca sfecla si inspaimantatoare, ii brazda chipul patratos, iar suvitele de par blond ii atarnau intr-un unghi ciudat, peste ochiul stang. Arata ca un om care fusese facut bucati si reasamblat fara instructiuni.

— Gurney Halleck! rasuna vocea lui Dominic in sala-hangar. Vino sa-l cunosti pe noul nostru camarad, nascut si crescut printre fremeni .

Barbatul afisa un ranjet de lup si se apropie cu o iuteala uimitoare. Intinse palma lata si incerca sa striveasca mana lui Liet in stransoare. Cita un pasaj pe care acesta il recunoscu ca fiind din Biblia Catolica Portocalie: „Saluta-i pe toti cei pe care ti-i doresti ca prieteni, si intampina-i cu inima, la fel ca si cu mana ta”.

Liet ii intoarse gestul, rostind un raspuns fremen traditional in stravechiul grai chakobsa.

— Gurney vine la noi de pe Giedi Prime, zise Dominic. S-a urcat clandestin intr-un transport menit vechiului meu prieten, ducele Leto Atreides, apoi a schimbat navele pe Hagal, calatorind prin centre comerciale si spatioporturi, pana cand a dat peste tovarasii potriviti .

Gurney ridica stangaci din umeri. Era transpirat, cu hainele ravasite din cauza exercitiilor aspre cu sabia.

— La naiba, m-am ingropat din ce in ce mai adanc, ascunzandu-ma in locuri care mai de care mai mizerabile, vreo jumatate de an, pana cand sa-i gasesc in sfarsit pe talharii astia . in groapa cea mai adanca!

Liet il privi suspicios printre gene, ignorand zeflemeaua bonoma.

— Vii de pe Giedi Prime? Lumea Harkonnen?

Degetele i se indreptara spre centura, unde isi tinea cristaiul in teaca.

— Am omorat o suta de diavoli Harkonnen .

Gurney detecta miscarea, dar isi fixa privirea in ochii tanarului fremen barbos.

— In cazul asta, noi doi vom fi cei mai buni prieteni.

Mai tarziu, cand Liet lua loc alaturi de ceata de contrabandisti in sala de chefuri din baza subterana, asculta discutiile, rasetele, povestile schimbate cu glasuri ragusite, laudaroseniile si minciunile sfruntate .

Deschisera sticle scumpe, cu vinuri rare, si trecura de la unul la altul pahare cu lichid tare, chihlimbariu.

— Brandy imperial, baiete, spuse Gurney, intinzandu-i un pahar lui Liet, care inghitea cu greutate bautura densa.

— Rezerva privata a lui Shaddam, valoreaza de zece ori greutatea lui in melanj! Barbatul cu cicatrice clipi spre el cu un aer conspirativ:

— Am pus mana pe un transport de pe Kirana, am oprit marfurile personale ale imparatului si le-am inlocuit cu sticle de otet-sconcs. Ma astept sa auzim curand despre asta .

Dominic Vernius intra in sala si toti contrabandistii il salutara. Se schimbase cu o vesta de matase merh de culoare maro, fara maneci, tivita cu blana neagra de balena. In jurul lui pluteau ca niste fantome cateva holo-imagini ale iubitei sale sotii, asa incat s-o poata vedea indiferent in ce directie se intorcea.

Era cald si confortabil in fortareata, dar Liet spera sa petreaca ceva timp si afara, sa exploreze peisajul salusan, asa cum facuse si tatal lui. Mai intai totusi, Liet promisese sa-si foloseasca abilitatile fremene pentru a studia baza ascunsa, pentru a da o mana de ajutor la deghizarea si protejarea ei fata de ochi indiscreti – desi era de acord cu Dominic ca putini si-ar bate capul sa caute aici o ascunzatoare.

Nimeni nu venea de bunavoie pe Salusa Secundus!

Pe peretele salii de mese a ascunzatorii sale, Dominic tinea o harta veche de secole, infatisand felul in care aratase aceasta lume in zilele sale de glorie, in care era capitala magnifica a unui imperiu interstelar. Liniile erau gravate in aur, palatele si orasele marcate cu pietre pretioase, calotele de gheata facute din opal rasuflarea-tigrului, iar marile incrustate cu lemn albastru, pietrificat, de pe Elacca .

Dominic pretindea (mai degraba din propria lui imaginatie decat pe baza vreunei dovezi documentare) ca harta apartinuse printului mostenitor Raphael Corrino, legendarul om de stat si filosof care traise cu mii de ani in urma. Dominic isi exprima usurarea ca Raphael – „singurul Corrino cumsecade dintre toti”, din punctul lui de vedere – nu traise destul ca sa vada ce se intamplase cu iubita lui capitala. Toata splendoarea de basm, toate visurile, viziunile si faptele bune, fusesera sterse de pe fata pamantului de focul nuclear.

Gurney Halleck zdrangani din noul sau baliset si canta un cantec de jale. Liet asculta versurile, gasindu-le sensibile si obsedante, evocand imagini ale unor oameni si locuri de altadata.

O, pentru zilele vremurilor de mult apuse, Atinge-mi iarasi buzele cu dulce nectar.

Sa gust si sa simt scumpe amintiri .

Zambetele si saruturile placerii, Ale inocentei si sperantei.

Dar tot ce vad sunt valuri si lacrimi.

Si adancurile sinistre, incalcite, Ale durerii, trudei si deznadejdii.

E mai intelept, prietene, sa iei alta cale, Catre lumina, nu catre bezna.

Fiecare dintre cei de fata gasi propriile sale intelesuri in cantecul lui Gurney, si Liet observa lacrimi in coltul ochilor lui Dominic, in timp ce privirea lui era indreptata spre holo-portretele lui Shando. Liet tresari vazand emotia pura, atat de rara printre fremeni.

Privirea distanta a lui Dominic era doar in parte atintita asupra hartii impodobite de pe perete.

— Undeva, in dosarele imperiale, acoperit fara indoiala de praf, se afla numele familiei renegate care-a folosit armele atomice interzise ca sa devasteze aici un continent .

Liet se cutremura.

— Ce gandeau oamenii astia? De ce-ar face chiar si un renegat un asemenea lucru ingrozitor?

— Au facut ce trebuiau sa faca, Weichih! izbucni Johdam, frecand-si cicatricea de la spranceana. Nu putem sti pretul disperarii lor .

Dominic se cufunda si mai adanc in scaun.

— Unii din familia Corrino – blestemati fie ei si descendentii lor! – au fost lasati in viata. Imparatul supravietuitor, Hassik al III-lea, a mutat capitala pe Kaitain . si imperiul merge mai departe! Casa Corrino merge mai departe! Si si-au gasit o placere ironica in a transforma Salusa Secundus in inchisoarea lor personala. Fiecare membru al acelei familii renegate a fost vanat si adus aici pentru a suferi morti oribile .

Asuyo, veteranul cel zburlit, incuviinta cu gravitate.

— Se spune ca fantomele lor inca mai bantuie locul asta, nu?

Surprins, Liet admise ca exilatul conte Vernius vedea asemanari cu el insusi la acea familie disperata, de mult uitata. Desi Dominic parea blajin din fire, Liet aflase despre adancimea suferintei pe care-o indurase acest om: sotia asasinata, supusii zdrobiti in sclavia tleilaxu, fiul si fiica siliti sa traiasca in exil pe Caladan .

— Acesti renegati de demult, rosti Dominic cu o lumina stranie in ochi, n-au fost atat de meticulosi cu omorurile cum am fost eu!

Un duce trebuie sa-si stapaneasca propria sa casa, pentru ca daca nu-i conduce pe cei mai apropiati lui, nu poate spera sa guverneze o planeta.

DUCELE PAULUS ATREIDES.

La scurt timp dupa masa de pranz, Leto statea pe covorul camerei de joaca, saltandu-si pe genunchi fiul de patru ani si jumatate. Desi crescuse cam mare pentru acel joc, Victor inca tipa cu o bucurie nemarginita. Prin ferestrele de plaz blindat, ducele putea zari cerul albastru al Caladanului sarutand marea la orizont, cu nori albi plutind pe deasupra.

In spatele lui, Kailea privea din usa.

— E prea mare pentru asta, Leto. Nu-l mai trata ca pe un bebelus .

— Victor pare sa aiba alta parere!

Il salta pe baiatul brunet si mai sus, starnind chicoteli si mai intense.

Relatia lui Leto cu Kailea se imbunatatise mult, in cele sase luni de cand instalase fabulos de costisitorii pereti din obsidian albastru. Acum sala de mese si camerele private ale lui Kailea reflectau splendoarea Marelui Palat. Dar dispozitia ei se intunecase din nou in ultimele saptamani, pe masura ce (indemnata staruitor de Chiara, fara indoiala) staruia cu gandul la cat de mult timp petrecea ducele cu Jessica.

Leto nu mai dadea nici o atentie plangerilor femeii; acestea treceau pe langa el ca o ploaie de primavara. Intr-un contrast izbitor, Jessica nu-i cerea nimic. Blandetea si sugestiile sale ocazionale ii dadeau putere si-l ajutau sa-si indeplineasca indatoririle de duce plin de compasiune si dreptate.

De dragul lui Kailea, ca si pentru Victor, Leto nu voia sa-i distruga reputatia pe Caladan. Oamenii isi iubeau ducele, iar el ii lasa sa-si pastreze iluziile privind fericirea de basm de la castel – foarte asemanator cu felul in care Paulus simulase o casatorie placuta cu doamna Helena. Batranul duce numise asta „politica dormitorului”, blestemul conducatorilor de pe tot cuprinsul imperiului.

— Oh, de ce oare imi bat capul sa vorbesc cu tine catusi de putin, Leto? exclama Kailea, stand inca in usa camerei de joaca. Parca as discuta cu un bolovan!

Leto inceta sa-l mai salte pe Victor pe genunchi si se uita cercetator la ea, privind-o sever cu ochii cenusii. Isi mentinu vocea intr-o atenta neutralitate.

— Nu mi-am dat seama ca faceai cine stie ce efort.

Murmurand o insulta in surdina, Kailea se intoarse val-vartej si porni trufasa pe coridor. Leto se prefacu ca nu-i observa plecarea.

Tragand cu ochiul la fratele ei cel blond care ducea un baliset pe umar, Kailea se grabi sa-l prinda din urma. Vazand-o insa, Rhombur se multumi sa dea din cap. Se straduia din greu sa impiedice ceea ce stia ca va fi o revarsare de nemultumiri.

— Ce mai e, Kailea?

Atinse cu o mana coardele balisetului. Thufir Hawat continuase sa-l invete cum sa cante la instrumentul cu noua coarde.

— Ai gasit ceva nou care sa te infurie, sau e un subiect pe care l-am mai auzit?

Tonul lui o lua prin surprindere.

— Asa iti saluti sora? Ma eviti de zile-ntregi! Ochii ei de smarald aruncau flacari.

— Pentru ca nu faci decat sa te plangi. Leto n-o sa se insoare cu tine . se joaca prea violent cu Victor . aa . petrece prea mult timp cu Jessica . ar trebui sa te duca mai des pe Kaitain . nu foloseste corect servetelul . M-am saturat sa tot incerc sa mediez intre voi doi!

Dadu din cap.

— Si, ca sa puna capac la toate, se pare ca te irita faptul ca sunt pe deplin multumit cu Tessia. Inceteaza sa mai dai vina pe toti ceilalti, Kailea – esti singura responsabila de fericirea ta!

— Am pierdut prea mult in viata ca sa fiu fericita . Inalta din barbie.

Acum Rhombur arata intr-adevar furios.

— Esti chiar atat de egoista incat sa nu vezi ca si eu am pierdut la fel de mult ca si tine? Doar ca nu las asta sa ma roada in fiecare zi.

— Dar nu trebuie sa pierdem tot. Poti sa faci inca multe pentru Casa Vernius .

Ii era rusine de ineficienta lui.

— Imi pare bine ca parintii nostri nu sunt aici sa vada asta. Esti un jalnic pretext pentru un print, frate!

— Ei, asta suna putin ca Tessia, desi felul in care o spune ea nu e la fel de manios.

Ea tacu in momentul in care Jessica iesi dintr-un pasaj si se indrepta spre camera de joaca. Kailea arunca spre cealalta concubina o privire taioasa ca un pumnal, dar Jessica zambi cu amabilitate. Dupa ce intra in incapere sa se alature lui Leto si lui Victor, inchise usa in urma ei.

Intorcand capul spre Rhombur, Kailea izbucni:

— Fiul meu, Victor, este viitorul si speranta unei noi Case Atreides, dar tu nu poti intelege un lucru atat de simplu!

Printul ixian isi scutura doar capul, adanc intristat.

— Incerc sa fiu draguta cu ea, dar degeaba, zise Jessica in camera de joaca. Abia imi spune vreo vorba, iar felul cum se uita la .

— Nu-ncepe iar!

Leto lasa sa-i scape un oftat descumpanit.

— Stiu, Kailea face mult rau familiei mele, dar n-am inima s-o alung.

Se aseza pe podea, in timp ce baiatul lui se juca cu masinute si ornitoptere de jucarie.

— Daca nu era Victor .

— Chiara ii sopteste mereu cate ceva. Rezultatele sunt evidente: Kailea e un butoi cu pulbere gata sa explodeze!

Tinand in mana un topter de jucarie, ducele Leto ridica ochii, neajutorat, spre Jessica.

— Acum te porti cum nu ti-e firea, Jessica. Ma dezamagesti .

Chipul i se inaspri.

— Concubinele nu conduc aceasta Casa!

Pentru ca stia ca Jessica petrecuse multi ani urmand instruirea Bene Gesserit, Leto fu surprins sa vada culoarea pierind din obrajii ei.

— Stapane, eu . n-am vrut sa spun asta. Imi pare atat de rau . Cu o plecaciune, se retrase si iesi din incapere.

Leto privi fara tinta spre jucarie, apoi spre Victor. Se simtea complet pierdut.

Putin mai tarziu, invizibila ca o umbra, Jessica o observa pe Kailea in holul castelului, soptindu-i ceva lui Swain Goire, soldatul din garda castelului care-si petrecea o mare parte a timpului supraveghindu-l pe Victor. Loialitatea si devotamentul lui Goire fata de duce fusese intotdeauna limpede, iar Jessica vazuse cat de mult isi adora el micul protejat.

Goire parea stanjenit pentru ca primea atata atentie de la concubina ducelui; aparent din intamplare, Kailea isi apasa sanii pe mana lui, dar el se trase deoparte. Fiind initiata in caile incurcate ale naturii umane de catre Bene Gesserit, Jessica era surprinsa doar de faptul lui Kailea ca ii luase atat de mult ca sa incerce aceasta razbunare meschina impotriva lui Leto.

Doua nopti dupa aceea, neobservata nici macar de Thufir Hawat, Kailea se strecura tiptil in dormitorul lui Goire.

Ne faurim viitorul prin propriile noastre credinte, care ne controleaza actiunile. Un sistem de credinte suficient de puternic, o convingere suficient de intensa, poate face sa se intample orice. In acest fel ne cream realitatea noastra conventionala, inclusiv zeii.

CUCERNICA MAICA RAMALLO, Sayyadina a fremenilor.

Sala de exercitii a maestrilor spadasini de pe noua insula de pe Ginaz era atat de opulenta, incat n-ar fi fost nelalocul ei in nici o resedinta a unui conducator din Landsraad, sau chiar in palatul imperial de pe Kaitain.

Cand Duncan Idaho pasi pe podeaua lucioasa, din lemn de esenta tare, alcatuind un parchet din piese de culoare deschisa si inchisa asezate si lustruite de mana, se uita in jur uluit. O duzina de imagini reflectate il priveau din oglinzile fatetate, inalte de la podea si pana in tavan, incastrate in rame de aur cu lucratura complicata. Trecusera sapte ani de cand nu mai vazuse asemenea decoruri elegante, de pe vremea cand se antrena sub supravegherea lui Thufir Hawat, in sala Atreizilor de la castelul Caladan.

Chiparosi indoiti de vant inconjurau din trei parti magnificul complex de antrenament, iar pe cea de-a patra se intindea o plaja stancoasa. Cladirea ostentativa arata surprinzator, oferind un contrast izbitor cu baracile studentilor. Iar aceasta sala de exercitii, a carei ornamentatie l-ar fi facut sa rada pe pletosul Mord Cour, era condusa de maestrul spadasin Whitmore Bludd, un barbat cu inceput de chelie si cu un semn din nastere pe frunte.

Duelist desavarsit, dichisitul Bludd se considera nobil si se inconjura de lucruri frumoase, chiar si pe aceasta insula indepartata de pe Ginaz. Binecuvantat de familie cu o avere inepuizabila, Bludd isi cheltuise propriii bani pentru a face din aceasta scoala de scrima cel mai „civilizat” loc din intregul arhipelag.

Maestrul spadasin era descendent direct al lui Porce Bludd, eroul care luptase cu vitejie in Jihadul Butlerian. Inainte de ispravile razboinice care-i adusesera faima si-l costasera viata, Porce Bludd transportase copii orfani de razboi catre planetele-sanctuar, platind costurile uriase din imensa lui mostenire. Pe Ginaz, Whitmore Bludd nu-si uita niciodata istoria familiei – si nici nu le ingaduia altora s-o uite.

Pe cand statea impreuna cu ceilalti in sala plina de ecouri – simtind mirosurile de lamaie si de ulei de palmier, urmarind cu privirea aschiile de lumina de la candelabre si oglinzi – lui Duncan i se pareau straine toate aceste podoabe. Picturi ale nobililor cu infatisare severa din familia Bludd se insirau pe pereti; un semineu masiv, care s-ar fi potrivit intr-o cabana de vanatoare a unui rege, se inalta spre tavan; iar un arsenal bine garnisit cuprindea stelaje cu arme si accesorii pentru scrima. Decorul ca dintr-un palat presupunea existenta unei armate de servitori, insa Duncan nu mai zari nici un singur suflet in afara de recruti, instructorii asistenti si Whitmore Bludd insusi.

Dupa ce le ingadui elevilor sa se uite in jur, cu gura cascata de uimire si nesiguranta, maestrul spadasin Bludd pasi tantos in fata lor. Purta pantaloni unduitori, de culoarea levanticii, legati la genunchi, si ciorapi gri care-i intrau in cizmele scurte, negre. La brau era incins cu o curea lata, terminata printr-o catarama patrata de marimea unei palme. Camasa avea guler inalt si teapan, maneci bufante, mansete stramte si margini de dantela .

— Va voi invata scrima, messieurs, spuse el. Nu absurditati primitive cu scuturi individuale, kindjale si baterii . Nu, categoric nu!

Scoase o lama subtire ca o nuia, cu o garda in forma de clopot si sectiune triunghiulara. O facu sa suiere prin aer.

— Scrima este sportul . nu, arta manuirii spadei cu lama neascutita. E un dans al strafulgerarilor metalului, la fel de mult ca si al trupului!

Infipse spada flexibila in teaca de la sold, apoi le ordona tuturor studentilor sa se schimbe in echipamentul fantezist de scrima: costume arhaice de muschetar, presarate cu nasturi, mansete de dantela, volanase si pelerine stanjenitoare – „pentru a etala mai bine frumusetea scrimei”, dupa cum le spuse Bludd.

Pana acum, Duncan invatase sa nu ezite niciodata in a urma instructiunile. Isi trase in picioare cizmele pintenate, din piele de vitel, inalte pana la genunchi, si se strecura intr-o jacheta scurta de catifea albastra, cu guler de dantela si maneci albe voluminoase. Pe cap isi indesa o palarie de fetru eleganta, cu boruri mari si o pana in mai multe nuante de roz, prinsa in panglica, provenind de la un paun de pe Parella.

De o parte si de alta a camerei, el si cu Hiih Resser isi faceau cu ochiul si se strambau unul la celalalt, amuzati. Gateala parea mai potrivita pentru un bal mascat dintr-o zi de sarbatoare, decat pentru lupta.

— Veti invata sa luptati cu finete si gratie, messieurs!

Whitmore Bludd pasi tantos de colo pana colo, enorm de incantat de toata eleganta din jur.

— Veti vedea maiestria dintr-un duel frumos . Veti transforma fiecare miscare intr-o expresie artistica .

Ferchesul, dar solid construitul maestru spadasin isi culese o scama de pe camasa cu volane.

— Acum, cand v-a mai ramas numai un an de instruire, se poate presupune ca aveti potentialul de a va ridica mai presus de atacurile animalice si de incaierarile idioate? Aici nu ne vom cobori pana la barbarie .

Soarele diminetii trecu printr-o fereastra inalta si ingusta, scanteind pe nasturii de cositor ai lui Duncan. Simtindu-se caraghios, se cerceta singur in oglinda de pe perete, apoi isi regasi locul obisnuit in formatie.

Cand elevii ramasi se aliniara pe podeaua de exercitii din lemn tare, maestrul spadasin Bludd le inspecta uniformele, cu multe oftaturi si sunete dezaprobatoare. Netezi cute, in timp ce-i boscorodea pe tineri pentru nasturii incheiati incorect si le critica vesmintele, cu o surprinzatoare seriozitate.

— Scrima practicata de muschetarii terrani este cea de-a cincisprezecea disciplina de lupta pe care o veti invata. Insa cunoasterea miscarilor nu inseamna intelegerea stilului. Astazi veti lupta unul impotriva celuilalt, cu toata gratia si tot cavalerismul pe care le cere scrima. Spadele voastre nu vor fi boante si nu veti purta masti protectoare! Le arata stelajele cu spade de scrima, amplasate intre grupurile de oglinzi de pe perete, iar elevii se indreptara spre ele ca sa se inarmeze; toate lamele erau identice, lungi de nouazeci de centimetri, flexibile si ascutite. Recrutii se jucara cu ele. Duncan isi dori sa fi putut folosi sabia batranului duce, dar arma fabulos ornamentata era facuta pentru o altfel de lupta. Nu pentru scrima .

Bludd pufni, apoi sfichiui aerul cu spada subtire, pentru a le atrage din nou atentia.

— Trebuie sa luptati cu toata abilitatea voastra – dar insist sa nu existe nici o rana si nici o picatura de sange, la niciunul dintre oponenti. Nici macar o zgarietura – nu, categoric nu! Si, cu siguranta, nici o stricaciune hainelor. Invatati atacul perfect si apararea perfecta. Fandare, parare, riposta . Exersati controlul suprem. Fiecare dintre voi este responsabil pentru colegul sau!

Isi plimba privirea de un albastru glacial peste recruti, iar semnul din nastere i se intuneca pe frunte.

— Oricine ma dezamageste, oricine provoaca o rana sau permite sa fie ranit el insusi va fi descalificat pentru urmatoarea secventa de intreceri!

Duncan trase adanc aer in piept, de mai multe ori, incercand sa se calmeze, concentrandu-se pentru a face fata provocarii.

— Acesta este un test al maiestriei voastre, messieurs, spuse Bludd, masurand cu cizmele sale negre podeaua lustruita. Este dansul delicat al luptei personale. Scopul va fi sa marcati atingeri asupra persoanei adversarului vostru, fara a-l taia .

Impecabilul maestru spadasin isi ridica palaria cu pene si o aseza cu hotarare pe cap. Arata spre dreptunghiurile marcate pentru lupta, incrustate in minunatul parchet.

— Pregatiti-va de lupta!

Duncan invinse repede trei adversari relativ usor de batut, dar cel de-al patrulea, Issy Opru – un stilist rafinat de pe Al Dhanab – se dovedi o tinta dificila. Chiar si asa, Opru cel cu pielea intunecata nu avea la fel de multa dibacie in atac precum in aparare, si Duncan il depasi – e drept, cu un singur punct.

Intr-un dreptunghi de lupta apropiat, un elev cazu in genunchi, sangerand dintr-o rana laterala. Instructorii asistenti se grabira si-l dusera de acolo pe o targa. Adversarul lui, un tanar de pe Terraz, cu parul lung pana la umeri, se uita furios catre lama sa patata de sange, asteptandu-si pedeapsa. Whitmore Bludd ii smulse spada elevului de pe Terraz si il plesni in spate cu asprime, ca si cum arma ar fi fost un bici metalic.

— Amandoi sunteti o rusine pentru acest antrenament – el pentru ca a permis sa fie ranit, tu pentru ca nu ai aplicat suficienta stapanire de sine.

Fara sa protesteze, terrazinul se impletici spre banca invinsilor.

Dupa aceea, doi servitori in livrea – primii pe care ii vedea Duncan – intrara grabiti sa curete sangele si sa lustruiasca parchetul, pregatindu-l pentru urmatorul meci. Lupta continua.

Duncan Idaho, impreuna cu Resser si inca doi finalisti transpirati, stateau gafaind in mijlocul salii de exercitii, asteptand ultima repartizare pentru duel. Frustrati si stanjeniti, ajunsesera sa-si deteste costumele extravagante, dar pana acum niciunul dintre finalisti nu fusese zgariat, niciuna dintre tesaturile grele nu fusese sfasiata.

— Idaho si Resser aici! Eddin si al-Kaba, dincolo! striga maestrul spadasin Bludd, indicand dreptunghiurile de lupta de pe podea.

Ascultatori, elevii luara pozitie. Resser il privea pe Duncan drept in ochi, evaluandu-l ca pe un inamic in loc de prieten. Duncan se ghemui, indoindu-si genunchii si leganandu-se pe picioare. Aplecandu-se in fata cu bratul usor indoit, intinse spada spre Resser, apoi o trase inapoi intr-un salut scurt. Cu o privire increzatoare, grummanianul roscovan facu la fel. De forte relativ egale, se mai duelasera intre ei de multe ori cu echipament complet de protectie, cu alte arme. Viteza lui Duncan compensa de obicei inaltimea si alonja superioare ale desiratului Resser. Acum insa trebuiau sa urmeze regulile pentru scrima ale lui Bludd, de a nu produce sau primi rani si nici macar de a nu deteriora imbracamintea scumpa, anacronica.

Saltand pe varful picioarelor ca sa-si pastreze mobilitatea, Duncan nu scoase nici un cuvant. Spada flexibila urma sa vorbeasca pentru el. Transpiratia ii gadila pielea capului sub palaria de fetru si sub pana de paun care-i distragea atentia. Isi fixa cu privirea oponentul pistruiat.

— En garde, anunta Bludd.

Ochii lui albastri scanteiara cand isi inalta lama.

La auzul semnalului de incepere, Resser fanda inainte. Duncan para, deviind lama adversarului sau cu un sunet ca de clopot rasunator, apoi facu o jumatate de pas spre dreapta si executa o riposta precisa, deviata la randul ei cu maiestrie de grummanianul cel inalt. Spadele zanganira intalnindu-se, otel atingand alt otel, in timp ce ei se testau unul pe celalalt.

Amandoi tinerii transpirau, gafaiau, chipurile lor deveneau inexpresive pe masura ce se miscau inainte si inapoi, in interiorul limitelor clare de lemn intunecat de pe parchet. Pana acum, Resser nu facuse nimic neasteptat, ca de obicei. Duncan spera ca ar putea folosi aceasta caracteristica pentru a-l invinge.

Ca si cum ar fi simtit incotro se indreptau gandurile prietenului sau, roscovanul incepu sa se bata cu furia unui razboinic posedat, marcand un touché impotriva lui Duncan, apoi doua, atent sa nu-si raneasca adversarul, dar bazandu-se pe Duncan sa desfasoare o aparare perfecta.

Duncan nu mai vazuse niciodata o asemenea energie la prietenul sau si se stradui din greu sa evite o serie de impunsaturi nestapanite. Se retrase, asteptand sa se potoleasca rafala de gesturi. Sudoarea i se scurgea pe obraz.

Cu toate astea, Resser continua sa-l preseze intr-un ritm frenetic, ca sub influenta unui stimulent. Spadele lor zanganeau asurzitor. Duncan nu reusea sa-si mute nici o secunda atentia ca sa observe progresul celuilalt meci, dar auzi strigate si un ultim clinchet de arme, care-i spusera ca ceilalti doi concurenti terminasera.

Maestrul spadasin Bludd acorda apoi meciului lui Duncan intreaga greutate a atentiei sale.

Varful lamei roscovanului ii atinse camasa captusita apoi, dupa cateva secunde, il lovi la frunte. Resser marca puncte, fara sa lase zgarieturi, respectand regulile. Avea acum patru puncte, si cu cinci castiga meciul. Daca ar fi fost o lupta pe viata si pe moarte, pana acum as fi fost mort.

Ca o pasare hoitara aseptand un ospat, Bludd urmarea fiecare miscare.

Sub atacul violent al lui Resser, muschii lui Duncan pareau sa incetineasca, tinandu-l la distanta si impiedicandu-l sa-si foloseasca talentele obisnuite. Se uita la spada din mana dreapta si-si cauta resursele si forta din el insusi, inspirandu-se din tot ceea ce invatase in sapte ani pe Ginaz. Lupt pentru Casa Atreides. Pot invinge!

Resser dansa cu abilitate cu spada in jurul lui, facandu-l sa arate ridicol. Respiratia lui Duncan incetini, ritmul inimii ii scazu. Maximizeaza chi-ul, gandi el, vizualizand energia care curgea de-a lungul unor trasee precise in trupul sau. Trebuie sa devin un maestru spadasin desavarsit, ca sa-mi apar ducele – nu sa dau un spectacol dragut ca sa-i multumesc pe instructorii astia .

Resser inceta sa marcheze cand Duncan se indeparta dansand. Chi-ul din trupul sau se intensifica, marind presiunea, asteptand momentul potrivit pentru a fi eliberata. Duncan isi concentra energia, o canaliza .

Acum el era in atac. Il zapaci pe roscovanul desirat cu miscari sintetizate din diferite discipline de lupta. Se roti, lovi, isi folosi mana libera ca pe o arma. Amandoi se clatinara in afara limitelor zonei de scrima, apoi inapoi in dreptunghi. Duncan ataca din nou. Un pumn dintr-o parte in capul lui Resser, dandu-i jos palaria cu pene, un picior in stomac – totul fara sa curga sange .

Buimacit, Resser se prabusi pe podea. Duncan arunca spada din mana rivalului sau si sari pe el, punand varful spadei la gatul grummanianului. Victorie!

— Zei din infern! Ce faci?

Maestrul spadasin Bludd il impinse pe Duncan de langa Resser.

— Idiotule!

Ii smulse spada flexibila din mana si il plesni pe Duncan de doua ori peste fata.

— Asta nu-i o incaierare de strada, nataraule! Astazi facem scrima in stilul muschetarilor. Ce, esti animal?

Duncan isi freca obrazul in locul unde fusese lovit. In febra luptei, se batuse pentru supravietuire, ignorand restrictiile frivole impuse de instructor.

Bludd il mai lovi pe Duncan de cateva ori, din ce in ce mai tare, ca si cum elevul il insultase personal. Intr-un colt, Resser vorbea incontinuu:

— E in regula – nu sunt ranit. M-a batut, iar eu n-am putut sa ma apar .

Umilit, Duncan dadu inapoi.

Mania lui Bludd nu se potolea.

— S-ar putea sa crezi ca esti cel mai bun elev din clasa, Idaho – dar in ochii mei esti un esec!

Duncan se simtea ca un copil mic batut la fund cu cureaua de un adult, intr-un colt. Voia sa riposteze, voia sa-l infrunte pe acest barbat cu infatisare ridicola, dar nu indraznea.

Si-l aminti pe irascibilul Trin Kronos folosind acelesi argumente cu grasul maestru spadasin Rivvy Dinari. Daca esti legat de niste restrictii lipsite de sens, vei fi invins de catre orice adversar dispus sa incalce regulile. Scopul sau principal era sa-l apere pe ducele sau impotriva oricarei amenintari posibile, nu sa joace jocuri de-a scrima in costume de carnaval .

— Gandeste-te la motivul pentru care esti un esec, tuna Whitmore Bludd, apoi explica-mi si mie!

Spuneti asta soldatilor morti din armata infranta .

Duncan se gandi intens. Nu voia sa fie ecoul gandirii rusinoase a rasfatatului Kronos, desi avea mai mult rost decat isi daduse seama inainte. Regulile puteau fi interpretate diferit, in functie de scopul pe care-l serveau. In unele situatii nu existau binele sau raul absolut, ci doar puncte de vedere. In orice caz, stia ce voia sa auda instructorul sau:

— Sunt un esec pentru ca mintea mea este imperfecta!

Pe moment, raspunsul paru sa-l surprinda pe barbatul musculos, apoi insa pe chipul lui Bludd se schita treptat un zambet uimit.

— Destul de corect, Idaho, raspunse el. Acum treci dincolo, cu ceilalti ratati!

Intrebare: Timpul?

Raspuns: Un giuvaer stralucitor, cu multe fatete.

Intrebare: Timpul?

Raspuns: O piatra intunecata, care nu reflecta nici o lumina vizibila.

Intelepciunea fremenilor, din Jocul Ghicitorilor.

Cu balisetul atarnat pe umar de o curea de piele, Rhombur Vernius cobora pe poteca in zigzag care ducea la poalele stancii negre. Castelul Caladan se zarea sus, deasupra peretelui de stanca, inaltandu-se catre schimbatorii nori cumulus si catre cerul azuriu. Briza puternica de dupa-amiaza ii mangaia fata .

In spatele sau, intr-unul dintre turnurile semete ale castelului, sora lui petrecea prea mult timp cugetand, cuprinsa de ganduri negre. Cand se opri sa priveasca in urma, o vazu pe Kailea stand in balconul ei, undeva sus. Cu un aer de veselie fortata, ii facu semn cu mana, dar ea nu-i raspunse. De luni de zile, abia daca vorbeau unul cu celalalt. De data asta, dadu din cap si se hotari sa nu mai lase ca respingerea ei obisnuita sa-l necajeasca. Asteptarile surorii lui depaseau cu mult realitatea in care traia .

Era o zi calda de primavara, cu pescarusi cenusii plutind pe curentii calzi ascendenti, deasupra valurilor inspumate. Asemenea pescarilor saraci din sat, Rhombur purta o camasa cu maneci scurte, in dungi albe si albastre, pantaloni pescaresti si o bereta albastra indesata peste parul blond. Cateodata, Tessia se plimba cu el pe tarm, alteori il lasa sa mediteze singur.

Cu starile proaste de spirit ale lui Kailea in minte, printul ixian cobori o scara de lemn care cobora stanca in consola. Pasi cu grija pe portiunea accidentata, acoperita cu muschi, a cararii. Era un drum nesigur, chiar si pe vreme buna; un pas gresit si se putea rostogoli pe stancile de dedesubt . Tufisuri verzi, viguroase, se agatau in crapaturi pe suprafata abrupta de piatra, alaturi de plante suculente, portocalii si galbene. Ducele Leto, la fel ca tatal lui inainte, prefera sa lase cararea complet naturala, cu un minimum de intretinere. „Viata unui conducator n-ar trebui sa fie prea usoara”, le placea barbatilor Atreides sa spuna.

In loc sa discute cu Tessia despre grijile lui, Rhombur hotari sa-si aline sufletul tulburat petrecandu-si timpul pe o barca, plutind in deriva de unul singur si cantand la baliset. Neincrezator in talentele sale muzicale, prefera oricum sa exerseze departe de castel, unde nu-l putea auzi nici o ureche critica.

Dupa ce se chinui pe o panta abrupta, acoperita cu pietris negru, catre docul principal, cobori o scara abrupta de lemn pana la un dig lung, unde o barca motorizata, de culoare alba, se legana usor pe valuri. O emblema ixiana, in nuante violet-aramii, marca prova deasupra literelor care numeau ambarcatiunea dupa tatal lui disparut: „Dominic”.

De fiecare data cand Rhombur vedea numele, visa ca tatal lui ar putea fi inca in viata, ascuns undeva in cuprinsul imperiului. Stapanul Casei Vernius disparuse – si, o data cu trecerea timpului, toate sperantele de a afla unde era se stinsesera. Dominic nu trimisese niciodata nici un mesaj, nu luase legatura cu nimeni . Probabil ca e mort.

Rhombur lasa balisetul de pe umar si il aseza pe dig. La una dintre scoabele de la pupa lipsea un nit, asa ca se urca la bord si deschise o cutie de scule din cabina, unde gasi un alt nit si un clichet ca sa-l fixeze la loc.

Ii placea sa-si ingrijeasca singur barca si uneori petrecea ore intregi lucrand la ea, lustruind-o, vopsind-o, lacuind-o, inlocuind fieraria, instaland noi aparate electronice si accesorii de pescuit. Totul era atat de diferit de viata ocrotita pe care o dusese pe Ix . ! Acum, cand pasi inapoi pe dig si facu acea reparatie simpla, Rhombur isi dori sa fi putut fi conducatorul care fusese tatal lui.

Sansele ca asta sa se intample pareau insa practic nule .

Desi Rhombur facuse eforturi sa-i ajute pe misteriosii rebeli de pe Ix, nu mai auzise nimic despre ei de mai bine de un an, iar unele dintre armele si explozivele pe care le trimisese venisera inapoi, nu fusesera livrate, in ciuda mitelor platite muncitorilor din transporturi. Chiar si cei mai bine platiti contrabandisti nu reusisera totusi sa strecoare materialele in orasul-grota subteran.

Nimeni nu stia ce se petrece acolo. C'tair Pilru, principala lui legatura cu luptatorii pentru libertate, tacuse complet. Ca si Dominic insusi, C'tair putea fi mort, iar lupta plina de curaj putea fi strivita o data cu el. Rhombur nu avea nici cea mai mica posibilitate sa afle, nici un mijloc de a trece de stricta securitate tleilaxu.

Auzind zgomot de pasi pe dig, Rhombur fu surprins sa-si vada sora apropiindu-se. Kailea purta o rochie batatoare la ochi, cu argintiu si auriu; o agrafa cu rubine ii strangea la un loc parul aramiu inchis. Observa ca amandoua gleznele ei erau rosii si zgariate, si ca poalele rochiei ii erau pline de pamant.

— Am coborat pe poteca, recunoscu ea.

Trebuie sa fi alergat dupa el, grabindu-se sa-l prinda din urma.

— Nu vii prea des pe-aici, pe la docuri, zise el silindu-se sa zambeasca. Ti-ar placea sa mergi cu barca?

Cand Kailea dadu din cap, buclele ii saltara pe obraji.

— Am venit sa-mi cer scuze, Rhombur. Imi pare rau c-am fost atat de rautacioasa cu tine, ocolindu-te si abia spunandu-ti vreun cuvant .

— Si uitandu-te urat la mine, adauga el.

Ochii ei de smarald aruncara flacari, inainte sa se stapaneasca si sa se imblanzeasca.

— Si asta .

— Scuzele sunt acceptate!

Termina de fixat scoaba, apoi urca din nou in cabina lui „Dominic”, sa puna uneltele la loc.

Kailea ramase pe dig dupa ce el urca la bord.

— Rhombur . , incepu ea pe tonul plangaret care-i devenise mult prea familiar. Insemna ca voia ceva, desi chipul sau era numai nevinovatie.

— Tu si Tessia sunteti atat de apropiati . As vrea doar sa am si eu o relatie asemanatoare cu Leto!

— Relatiile cer sa fie intretinute, raspunse el. Aaa . la fel ca barca asta, de pilda. Cu ceva timp si grija, ai putea repara lucrurile dintre voi doi .

Buzele ei se strambara intr-o grimasa de repulsie.

— Dar nu exista nimic altceva ce sa poti face tu in privinta lui Leto? Nu putem continua asa o vesnicie.

— Sa fac ceva eu in privinta lui? Suna ca si cum vrei sa-l folosesti .

Sora lui nu-i dadu un raspuns direct.

— Victor ar trebui sa fie mostenitorul lui legal, nu un bastard fara nume, fara titlu sau fara proprietati. Trebuie sa fie si altceva ce sa-i poti spune lui Leto, poti face mai mult!

— Iaduri purpurii, Kailea! Am incercat de cincizeci de ori, in cincizeci de feluri diferite, si am fost refuzat intotdeauna. Deja a aparut o fisura intre noi . Din cauza ta, s-ar putea sa-mi fi pierdut cel mai bun prieten!

Lumina soarelui pe pielea ei arata ca o flacara indepartata.

— Ce mai conteaza simpla prietenie, cand vorbim despre viitorul Casei Vernius – Marea Casa a stramosilor nostri? Gandeste-te la lucrurile importante, Rhombur!

Chipul lui deveni de piatra.

— Tu ai facut din asta o problema, cand n-ar fi trebuit sa fie. Tu singura, Kailea. Daca nu poti accepta limitarile, de ce ai acceptat din start sa devii concubina lui Leto? Voi doi pareati atat de fericiti la inceput . De ce nu-i ceri lui iertare? De ce nu accepti, pur si simplu, realitatea? De ce nu faci tu un efort?

Rhombur dadu din cap si-si atinti privirea la inelul cu piatra-de-foc de pe mana dreapta.

— N-am de gand sa pun la indoiala hotararile lui Leto. S-ar putea sa nu fiu de acord cu motivele lui, dar le inteleg. Este ducele Atreides, si ii datoram macar atata respect cat sa-i urmam dorintele .

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Expresia lui Kailea, pe care pana atunci si-o tinuse sub control, se schimba intr-un suras dispretuitor.

— Nu esti un print . Chiara zice ca nu esti nici macar barbat!

Ridica un picior si se repezi la baliset, dar in furia ei isi pierdu echilibrul si aproape rata lovitura. Instrumentul aluneca de pe dig in apa, plutind in spatele barcii .

Injurand, Rhombur se apleca peste margine si recupera balisetul, in timp ce Kailea se intoarse val-vartej si pleca. In timp ce stergea instrumentul cu un prosop, o urmari urcand cararea abrupta inapoi spre castel, pe jumatate alergand; femeia se impiedica, se ridica din nou si-si continua drumul, incercand sa-si pastreze demnitatea.

Nu era de mirare ca Leto o prefera pe linistita si inteligenta Jessica. Kailea, candva atat de dulce si amabila, devenise dificila si cruda. Parca n-o mai recunostea . Ofta. O iubesc, dar nu-mi place!

E nevoie de o forma disperata si solitara de curaj, pentru a pune sub semnul intrebarii intelepciunea acceptata pe care se bazeaza pacea sociala a mintii.

PRINTUL MOSTENITOR RAPHAEL CORRINO, In apararea schimbarii, fata in fata cu traditia.

Cladirile guvernamentale impunatoare din Corrinth, orasul-capitala de pe Kaitain, se inaltau in jurul lui Abulurd Harkonnen ca o fantezie indusa de droguri. Nici in cele mai nebunesti visuri nu intrezarise atat de multe edificii indraznete, incrustatii cu nestemate si dale lustruite de piatra pretioasa.

Pe Giedi Prime, unde crescuse sub ochii vigilenti ai tatalui sau, Dmitri, orasele erau aglomerate, cu asezari murdare inaltate pentru diverse functii si pentru industrie, mai degraba decat pentru frumusete. Aici insa, totul era complet diferit. Zmeie colorate, cu clopotei, erau ancorate pe cladirile inalte, zbatandu-se in bataia vantului pe cerul mereu albastru. Panglici prismatice pluteau pe cer si aruncau curcubee pe lespezile de dedesubt. Kaitain era evident preocupata mai mult de forma, decat de substanta .

Dupa numai o ora, soarele orbitor de pe cerul perfect ii dadu ameteli lui Abulurd, provocandu-i dureri la ceafa. Tanjea dupa cerul innorat de pe Lankiveil, dupa adierile umede care iti intrau in oase si dupa imbratisarea calda a lui Emmi .

Dar Abulurd avea o sarcina importanta de indeplinit, o intalnire stabilita la sedinta zilnica a consiliului Landsraadului. Parea o simpla formalitate, dar era hotarat s-o faca, de dragul familiei si al fiului sau sugar – si pentru ca asta ii va schimba viata pentru totdeauna. Abulurd astepta cu nerabdare zilele ce vor veni.

Pasi de-a lungul promenadei, pe sub steagurile Caselor Mari si Minore care falfaiau aliniate in bataia vantului domol. Cladirile impunatoare pareau chiar mai masive si mai puternice decat stancile care margineau fiordurile de pe Lankiveil.

Avusese grija sa poarte mantia sa din blana de balena cea mai somptuoasa, impodobita cu pietre pretioase si amulete de fildes sculptate de mana. Abulurd venise la Corrinth ca reprezentant legal al Casei Harkonnen, ca sa-si revendice titlul de guvernator subdistrictual al fiefului Rabban-Lankiveil. Fusese intotdeauna dreptul sau, dar pana acum asta nu contase catusi de putin pentru el.

Pentru ca mergea fara escorta si fara o suita de lingusitori, functionarii il trecura cu vederea pe Abulurd, ca fiind nedemn de atentie. Se uitau pe fereastra, stateau pe balcoane sau forfoteau incoace si-ncolo cu documente importante inscrise pe foi de cristal ridulian. Pentru ei, era invizibil .

Cand il condusese la spatioportul din Lankiveil, Emmi ii daduse instructiuni, punandu-l sa repete. Potrivit regulilor Landsraadului, Abulurd avea autoritatea de a cere o audienta si de a-si prezenta documentele. Alti nobili ii vor socoti cererea minora, chiar meschina. Dar insemna atat de mult pentru el, si o amanase atata vreme .

In lunile de sarcina ale lui Emmi, din nou fericiti, redeschisesera resedinta principala si incercasera sa readuca bucuria si culoarea inapoi in viata lor. Abulurd subventionase industrii si chiar populase apele cu peste, pentru ca luntrasii sa-si poata castiga intr-un fel existenta, pana cand se vor hotari sa se intoarca balenele Bjondax.

Apoi, cu cinci luni in urma, Emmi daduse nastere fara zarva unui baietel sanatos. Ii dadura numele de Feyd-Rautha, in parte in cinstea bunicului sau Onir Rautha-Rabban, burgomasterul ucis la Bifrost Eyrie. Cand Abulurd ridica bebelusul in brate, ii vazu ochii vioi, inteligenti, si o curiozitate de nepotolit – de asemenea, trasaturi minunate si o voce puternica. In inima sa, acesta era singurul lui fiu .

Impreuna, Emmi si cu el o cautara pe batrana calugarita budislamica, cea care fusese responsabila pentru sarcina. Voiau sa-i multumeasca si s-o roage sa binecuvanteze copilul cel voinic, dar nu reusira sa gaseasca nici o urma a femeii ofilite, in roba albastra ca bolta cerului si cu broderii aurii.

Acum, pe Kaitain, Abulurd avea sa faca ceva care sa-i fie de folos micului sau fiu mai mult decat ar putea realiza vreodata binecuvantarea unei simple calugarite. Daca totul mergea bine, micul Feyd-Rautha va avea un alt fel de viitor, neatins de crimele din istoria indelungata a Casei Harkonnen. Va creste devenind un om bun.

Pregatit sufleteste, Abulurd intra in Sala Oratoriului Landsraadului, trecand pe sub o arcada de coral marmorat care se inalta deasupra capului ca un pod peste o prapastie de la munte. La sosirea pe lumea-capitala, stabilise o intalnire cu un secretar imperial, pentru a adauga numele lui pe ordinea de zi. Cu toate acestea, cand Abulurd refuza sa-l mituiasca pe functionar, secretarul responsabil cu programarea nu reusi sa gaseasca o fereastra inainte de sfarsitul unei lungi sesiuni, abia dupa trei zile.

Asa ca Abulurd asteptase. Dispretuia coruptia birocratica si prefera sa suporte inconvenientele decat sa se plece in fata regretabilelor standarde ale curtii lui Shaddam al IV-lea. Ii displaceau calatoriile la distante mari, prefera sa stea acasa si sa aiba grija de treburile lui sau sa joace sah si alte jocuri cu Emmi si cu personalul casei, dar cerintele statutului nobiliar il sileau sa faca multe alte lucruri pe care ajungea sa le regrete.

Poate ca astazi avea sa schimbe in bine toate astea .

In Sala Oratoriului, intalnirile se tineau de catre reprezentantii Caselor Mari si Minore, directorii Choam si alti demnitari importanti care nu aveau titluri nobiliare. Treburile imperiului continuau in fiecare zi.

Abulurd se astepta ca aparitia sa sa atraga prea putin atentia. Nu-si avertizase fratele vitreg si stia ca baronul va fi suparat cand va afla, dar Abulurd isi continua drumul prin sala uriasa, mandru si increzator – si mai nervos decat fusese vreodata in viata. Vladimir va trebui sa accepte pur si simplu asta .

Baronul avea alte probleme si obligatii. Sanatatea i se deteriorase grav de-a lungul anilor si pusese pe el o asemenea greutate enorma incat acum mergea doar cu ajutorul suspensoarelor. Cum de continua baronul, in ciuda tuturor acestor lucruri, Abulurd nu stia; intelegea prea putin din fortele care-l manau pe fratele sau vitreg.

Abulurd se aseza in tacere la balcon si apela programul, vazand ca audientele intarziasera deja cu o ora fata de reperele stabilite – ceea ce era de asteptat, presupuse el. Asa ca avu rabdare, stand cu spatele drept pe banca de plastanca, ascultand rezolutii greoaie legate de afaceri si amendamente minore la niste legi despre care nu pretindea ca l-ar interesa sau macar ca le-ar pricepe.

In ciuda luminii care stralucea prin ferestrele cu vitralii si a incalzirii montate sub piatra rece, aceasta sala gigantica dadea un sentiment de sterilitate. Abulurd nu voia decat sa plece mai repede acasa. Cand ii strigara in sfarsit numele, iesi din starea de absenta si se indrepta spre podiumul vorbitorilor. Ii tremurau genunchii, dar incerca sa n-o arate.

Membrii consiliului stateau pe bancile lor inalte, imbracati in robe cenusii, oficiale. Aruncand o privire peste umar, Abulurd zari scaune goale in sectiunea unde ar fi trebuit sa fie reprezentantii oficiali ai Casei Harkonnen. Nimeni nu-si batuse capul sa participe la aceasta intrunire matinala, nici macar Kato Whylls, de multa vreme ambasador de pe Giedi Prime. Nimeni nu se gandise sa-l informeze pe Whylls ca treburile zilei vor implica si Casa Harkonnen.

Perfect.

Ezita cand isi aminti de ultima oara cand intentionase sa se adreseze unui grup de oameni – cetatenii lui, care reconstruiau Bifrost Eyrie – si ororile care se abatusera asupra lor inainte ca el sa-si poata rosti discursul. Acum, Abulurd trase adanc aer in piept si se pregati sa se adreseze presedintelui, un barbat slab, cu parul lung, impletit si ochii umbriti. Nu-si putea aminti carei Case ii apartinea presedintele.

Inainte totusi ca Abulurd sa poata vorbi, maestrul de arme turui numele si titlurile lui, intr-o insiruire lunga si monotona. Abulurd nu stiuse ca numele sau putea fi urmat de atatea cuvinte, din moment ce era o persoana relativ lipsita de importanta in sistemul faufrelucilor. Suna insa impresionant.

Cu toate acestea, niciunul dintre somnorosii membri ai consiliului nu parea catusi de putin interesat. Schimbau doar hartii intre ei.

— Excelentele voastre, incepu el, domnilor, am venit sa fac o cerere oficiala. Am completat hartiile corespunzatoare pentru a revendica titlul care mi se cuvine, acela de guvernator al subdistrictului Rabban-Lankiveil. Am indeplinit efectiv aceasta functie timp de ani de zile, dar n-am . inaintat niciodata documentele necesare.

Cand incepu sa-si expuna argumentele si justificarile, cu un glas inaltandu-se cu pasiune, presedintele consiliului ridica mana.

— Ati urmat procedurile oficiale cerute pentru o audiere si au fost trimise instiintarile necesare .

Frunzari printre documentele din fata lui.

— Vad ca si imparatul si-a primit instiintarea.

— Asa este, raspunse Abulurd, stiind ca mesajul menit fratelui sau vitreg fusese trimis pe o ruta lenta, ocolita a unui transspatial – o scamatorie necesara.

Presedintele arata o singura foaie de pergament.

— Conform cu asta, ati fost inlaturat din pozitia dumneavoastra de pe Arrakis de catre baronul Harkonnen.

— Fara sa obiectez, excelenta voastra. Iar fratele meu vitreg nu a depus nici o obiectie la petitia mea de astazi .

Asta era destul de adevarat. Mesajul era inca pe drum.

— Observatie corecta, Abulurd Harkonnen. Presedintele privi in jos.

— Din cate vad, nici imparatul nu se opune.

Pulsul lui Abulurd se accelera in timp ce-l urmarea pe presedinte studiind hartiile, toate instiintarile legale. Am uitat ceva?

In sfarsit, presedintele ridica privirea.

— Totul e in ordine. Se aproba!

— Eu . aaa . am si o a doua cerere, anunta Abulurd, oarecum nelinistit ca lucrurile mersesera atat de rapid si de usor. As dori sa renunt in mod formal la numele de Harkonnen!

Acest lucru provoca un scurt chicotit printre cei prezenti.

Abulurd isi aduna cuvintele pe care le repetase de atatea ori impreuna cu Emmi si si-o imagina acolo, langa el.

— Nu pot accepta actiunile unor membri ai familiei mele, spuse el, fara sa-i numeasca. Am un fiu nou-nascut, Feyd-Rautha, si doresc sa creasca neatins, fara pecetea neagra a numelui de Harkonnen.

Presedintele consiliului se apleca in fata, de parca l-ar fi vazut cu adevarat pe Abulurd pentru prima data.

— Intelegeti pe deplin ceea ce faceti, domnule?

— O, categoric, raspunse el, surprins de taria vocii sale.

Ii crescu inima de mandrie pentru ceea ce tocmai spusese.

— Am crescut pe Giedi Prime. Sunt al doilea fiu supravietuitor al tatalui meu, Dmitri Harkonnen. Fratele meu vitreg, baronul, domneste asupra tuturor domeniilor Harkonnen si face asa cum doreste. Eu cer doar sa pastrez Lankiveil, locul pe care il consider casa mea.

Glasul lui se imblanzi, ca si cum se gandea ca un argument plin de compasiune ar putea sa-i miste pe oamenii plictisiti care-i ascultau discursul.

— Nu vreau sa iau parte la politica galactica sau la guvernarea lumilor. Am avut parte de anii de pe Arrakis si am descoperit ca nu-mi place. Nu ma intereseaza bogatiile, puterea sau gloria. Lucrurile astea n-au decat sa ramana celor care le doresc .

Vocea i se ineca in gat.

— Nu mai vreau alt sange pe mainile mele, si nici o picatura pentru fiul meu!

Presedintele se ridica solemn si statu drept in roba sa gri.

— Renunti la orice apartenenta la Casa Harkonnen, pentru totdeauna, inclusiv la drepturile si privilegiile care apartin de aceasta?

Abulurd incuviinta cu tarie, ignorand murmurele din incapere.

— Absolut si fara echivoc!

Acesti oameni vor avea despre ce vorbi multe zile de-acum inainte, dar pentru el nu conta catusi de putin. Pana atunci va fi pe drumul spre casa, spre Emmi si copilul lor. Nu voia nimic, doar o viata normala, linistita si fericirea personala. Restul Landsraadului putea sa continue fara el.

— De acum inainte, voi lua numele onorabil al sotiei mele, cel de Rabban.

Presedintele consiliului batu din ciocanelul sau sonic, care rasuna in sala cu un bubuit definitiv.

— Consemnat ca atare. Consiliul va aproba cererea. Vor fi trimise imediat notificari pe Giedi Prime si catre imparat .

In timp ce Abulurd statea naucit de norocul lui, aprodul il striga pe urmatorul reprezentant, iar el se trezi dat la o parte din drum. Parasind repede cladirea, lasa in urma Sala Oratoriului. Afara, soarele il izbi din nou in fata si auzi iarasi clinchetul fantanilor si muzica zmeielor cu clopotei. Pasul ii devenise mai usor si zambea ca un nerod.

Altii ar fi tremurat la decizia fundamentala pe care tocmai o luase, dar Abulurd Rabban nu simtea nici o teama. Dobandise tot ceea ce sperase sa realizeze, iar Emmi avea sa fie atat de multumita .

Alerga sa-si impacheteze putinele bunuri pe care le adusese cu el si se indrepta spre spatioport, nerabdator sa se intoarca pe linistitul, izolatul Lankiveil, unde putea incepe o viata noua, mai buna.

Nu exista nimic care sa poata fi numit lege a naturii. Exista doar un sir de legi legate de experienta practica a omului cu natura. Acestea sunt legi ale activitatilor omului. Ele se schimba atunci cand se schimba activitatile umane.

PARDOT KYNES, Un manual de pe Arrakis.

Chiar si dupa sase luni pe Salusa Secundus, Liet-Kynes inca se mai minuna de peisajul salbatic si nestatornic, de ruinele stravechi si de ranile ecologice adanci. Asa cum spusese tatal lui, era . fascinant.

Intre timp, in ascunzatoarea lui subterana, Dominic Vernius studia dosare si cerceta cu multa atentie rapoarte furate ale activitatilor CHOAMului. El si cu Gurney Halleck urmareau listele de marfuri ale Ghildei Spatiale pentru a stabili cum ar putea sa saboteze mai bine tranzactiile comerciale, in moduri care sa provoace pagube cat mai mari imparatului. Contactele lui ocazionale si spionii care-i dadeau putinele amanunte despre situatia de pe Ix disparusera. Mai primise o data informatii ocazionale de la caminul sau ancestral, acum pierdut, dar pana la urma chiar si aceasta sursa secase.

Ochii inrositi ai lui Dominic si chipul incruntat aratau de cat de putin somn avusese parte .

In ceea ce-l privea pe el insusi, Liet ajunsese in sfarsit sa vada dincolo de intrigile oamenilor desertului si de rivalitatile dintre clanuri pentru controlul nisipurilor cu mirodenie. Observa masinatiunile politice dintre Casele Mari si Minore, dintre magnatii transporturilor si familiile puternice. Imperiul era mult mai vast decat isi imaginase .

Incepu de asemenea sa inteleaga amploarea a ceea ce realizase tatal lui pe Dune, si simti un respect tot mai mare pentru Pardot Kynes.

Cateodata visator, Liet isi imagina ce ar insemna sa readuca Salusa la gloria de care se bucurase cu multa vreme in urma, atunci cand era focarul imperiului. Mai existau aici atat de multe lucruri de inteles, atat de multe intrebari inca fara raspuns .

Cu cateva instalatii meteorologice bine plasate, plus colonistii caliti, dornici sa replanteze preeriile si padurile, Salusa Secundus putea trai si respira din nou. Dar Casa Corrino refuza sa investeasca intr-un asemenea proiect, indiferent ce recompensa ar fi putut culege. De fapt, se parea ca efortul lor era indreptat spre pastrarea planetei la fel cum fusese in toate aceste secole.

De ce-ar fi facut asta?

Ca strain in aceasta lume, Liet isi petrecea cea mai mare parte a timpului liber cu un rucsac si un echipament de supravietuire in spinare, hoinarind prin peisajul devastat, evitand ruinele oraselor de mult distruse, unde prizonierii locuiau in stravechile cladiri imperiale: muzee impunatoare, sali imense, camere splendide cu tavanul prabusit. In toate secolele in care Salusa fusese o lume-inchisoare a Casei Corrino, nimeni nu incercase sa reconstruiasca nimic. Zidurile se inclinau sau se prabuseau; acoperisurile aveau gauri uriase .

Liet isi dedicase primele saptamani studierii bazei subterane a contrabandistilor. Ii instrui pe veteranii oteliti cum sa stearga urmele prezentei lor, cum sa modifice hangarul prabusit astfel incat sa arate ca si cum ar fi locuit doar de cativa refugiati salbatici, atragand nimic mai mult decat o privire fugara. Cand contrabandistii fura ascunsi in siguranta si Dominic satisfacut, tanarul fremen iesi sa exploreze mediul pe cont propriu, la fel cum facuse si tatal sau .

Miscandu-se cu mare grija, ca sa nu miste din loc pietricele sau farame de pamant care-ar fi putut lasa o urma a prezentei sale, Liet urca pe o creasta ca sa se uite in jos spre un bazin. Cu binoclul, vazu oameni umbland sub soarele arzator: soldati in uniforme pestrite cu nuante de cafeniu, camuflaj de desert folosit de trupele de sardaukari ai Imparatului. Din nou, jocuri de razboi extravagante .

Cu o saptamana in urma, ii urmarise pe sardaukari starpind un cuib de prizonieri baricadati intr-o ruina izolata. Liet hoinarise prin preajma si vazuse atacul cu toate fortele al imperialilor, in care folosisera impotriva condamnatilor aruncatoare de flacari si arme primitive. Batalia unilaterala durase ore intregi, cu sardaukarii bine antrenati luptand corp la corp impotriva prizonierilor oteliti, care roiau in afara fortaretei.

Oamenii imparatului macelarisera multi prizonieri, dar unii dintre acestia ripostasera extrem de bine, doborand cativa sardaukari, confiscandu-le armele si prelungind lupta. Cand mai ramasesera numai cateva zeci dintre cei mai buni luptatori, bine ascunsi si gata sa moara, sardaukarii plantara o bomba paralizanta. Dupa ce soldatii se retrasera in spatele baricadelor, un far pulsator cu lumina intensa, asociat cu forta motivationala a unui camp Holtzman, ii facu pe supravietuitori sa-si piarda cunostinta . permitandu-le astfel sardaukarilor sa navaleasca inauntru.

Liet se mirase de ce soldatii imperiali nu pusesera paralizantul inca de la inceput. Mai tarziu, se intrebase daca nu cumva sardaukarii testau prizonierii, alegandu-i pe cei mai buni candidati .

Acum, cateva zile mai tarziu, unii dintre acesti captivi supravietuitori se distingeau clar pe fundalul bazinului parjolit, purtand zdrente desperecheate, ramasitele uniformelor de inchisoare. In jurul lor, sardaukarii formau randuri regulate, o adevarata grila umana. Armele si piesele de echipament greu erau plasate in pozitii strategice in jurul perimetrului, priponite cu cuie si lanturi metalice.

Oamenii pareau sa se antreneze, atat prizonierii cat si sardaukarii.

Ghemuindu-se in varful crestei, Liet se simti vulnerabil fara distrai. Gustul uscat al setei il zgaria pe gat, amintindu-i de desert, de casa, dar nu avea nici un tub colector la gat, pentru o inghititura de apa .

Mai devreme in acea zi, impartisera inca o incarcatura de melanj adusa de pe Dune prin contrabanda, vanzand-o prizonierilor evadati care urau familia Corrino la fel de mult ca si Dominic. In sala comuna, Gurney Halleck ridicase o ceasca de cafea cu mirodenie in semn de salut catre conducatorul sau. Ciupi un fa diez pe o coarda a balisetului, adauga un acord minor, apoi canta cu vocea lui sonora si aspra, care, chiar daca nu era melodioasa, se dovedea macar exuberanta:

O, ceasca de mirodenie.

Facuta sa ma poarte.

Dincolo de carnea mea, Spre o stea indepartata.

Melanj, ii spune lumea .

Melanj! Melanj!

Oamenii ovationara, iar Bork Qazon, bucatarul de campanie salusan, ii turna o noua ceasca de cafea cu mirodenie. Scien Traf cel lat in umeri, fost inginer ixian, il batu pe Gurney pe spate, iar Pen Barlow, candva negustor, tinand vesnic un trabuc intre buze, rase zgomotos.

Cantecul il facu pe Liet sa-si doreasca sa paseasca el insusi pe nisipurile cu mirodenie, sa savureze mirosul intepator de scortisoara, adiind dinspre un vierme de nisip pe care sa-l calareasca. Poate ca – o data intors de pe Salusa – Warrick va veni sa-l insoteasca inapoi la sietchul Scutului Rosu . Spera ca va fi asa. Trecuse prea mult timp de cand nu-l mai vazuse pe prietenul si fratelui sau de sange.

Warrick si Faroula erau casatoriti de aproape un an si jumatate. Poate ca pana acum ea purta deja copilul lui . Viata lui Liet ar fi fost cu totul alta daca el i-ar fi castigat mana, in locul lui Warrick.

Acum totusi, statea ghemuit printre pietrele de pe o culme inalta, pe o alta planeta, spionand miscarile misterioase ale trupelor imperiale. Liet ajusta oleobiectivele de inalta definitie ale binoclului ca sa vada totul cat mai bine posibil.

In timp ce sardaukarii faceau instructie in bazinul sterp, studie viteza si precizia cu care se miscau.

Cu siguranta, gandi Liet, un grup disperat de fremeni bine inarmati ar putea fi in stare sa-i infranga .

In cele din urma, prizonierii supravietuitori fura condusi afara, pe campul de antrenament, in fata noilor cazarmi ale sardaukarilor – baraci dintr-un aliaj metalic, grupate ca niste silozuri pe platoul golas, cu laturile lucioase reflectand lumina cetoasa a soarelui. Soldatii pareau sa-i puna la incercare pe captivi, provocandu-i sa tina pasul cu exercitiile lor. Cand unul dintre oameni se clatina, un sardaukar il ucise cu un foc purpuriu dintr-un laser; ceilalti nu se oprira .

Liet-Kynes intoarse privirea de la instructia militara catre cerul galbui, purtatorul unor semne amenintatoare pe care fusese invatat sa le recunoasca. Aerul arata cetos, tulburat de un portocaliu inchis, marginit de linii verzi, ca de indigestie. Palcuri de fulgere globulare pluteau in deriva pe cer. Amintind de niste enormi fulgi de zapada, nori de electricitate statica canalizau curentii de aer catre bazin.

Din povestile spuse de Gurney Halleck si de ceilalti contrabandisti, Liet cunostea pericolele expunerii la o furtuna aurorala. Insa o parte din el – partea de curiozitate pe care-o mostenise de la tatal sau – privea cu o fascinatie aproape evlavioasa perturbatiile electrice si radioactive care se scurgeau tot mai aproape. Furtuna era insotita de suvite de culori exotice, aer ionizat si palnii in forma de con, cunoscute ca vanturi-ciocan.

Nelinistit la gandul ca este atat de expus, gasi fisuri in aflorimentele din spatele lui. Pesterile deschise in panta stancii ofereau un adapost suficient pentru orice fremen descurcaret care trebuia sa astepte sa treaca vremea rea, dar soldatii de dedesubt erau neprotejati. Aveau indrazneala sa creada ca ar putea supravietui unei asemenea forte brute, elementare?

Vazand apropierea norilor si a descarcarilor electrice, prizonierii zdrentarosi incepura sa rupa randurile, in timp ce trupele in uniforma ramasera pe loc. Comandantul latra niste ordine, in aparenta spunandu-le sa se intoarca la locurile lor. Dupa cateva secunde, o rafala puternica de vant premergator aproape ca-l dadu peste cap pe barbatul cu chipul colturos de pe platforma plutitoare care se clatina cu putere. Comandantul cel inalt le striga tuturor sa se intoarca in cazarmile lor de metal.

Sardaukarii marsaluira in cadenta, perfect instruiti. Unii dintre condamnati incercara sa-i imite pe soldati, in timp ce altii o luara pur si simplu la fuga spre adaposturile intarite.

Furtuna aurorala lovi doar la cateva clipe dupa ce ultima dintre baraci fusese inchisa etans. Ca o fiinta vie, se involbura peste bazin, imprastind fulgere multicolore. Apoi, asemenea unui pumn urias, vantul-ciocan lovi pamantul; o alta rafala izbi una dintre baraci, strivind adapostul cu pereti de metal si zdrobindu-i pe toti cei dinauntru.

Aerul clocotit, arzator, matura bazinul spre culme. Desi aceasta nu era planeta lui, Liet intelesese inca din copilarie natura potential mortala a furtunilor de pretutindeni. Cobori din pozitia lui expusa, alunecand pe pietre pana cand reusi sa se tarasca printre doi bolovani inalti, in adancul unei crapaturi a stancii. In cateva clipe, auzi urletul demonic, trosnetul aerului, descarcarile fulgerelor globulare, bufniturile vantului-ciocan . Pe fasia ingusta de cer, vizibila printre pietre, Liet urmari un caleidoscop de culori care fulgerau cu o stralucire ce ardea retina. Se inghesui si mai in adanc, simtindu-se totusi in siguranta, atat cat era posibil.

Respirand calm, asteptand cu rabdare sa se termine furtuna, se uita fix la intensitatea frenetica a furtunii aurorale. Salusa parea sa aiba multe asemanari cu Dune. Amandoua erau lumi aspre, cu tinuturi necrutatoare, cu ceruri necrutatoare . Pe Dune, furtunile cumplite puteau sa si remodeleze peisajul, zdrobind un om de pamant sau smulgandu-i carnea de pe oase.

Si totusi, spre deosebire de acest loc, vanturile acelea teribile aveau intr-un fel un rost pentru el, legate, asa cum erau, de misterul si grandoarea planetei Dune.

Liet voia sa plece de pe Salusa Secundus, sa se intoarca in lumea lui de bastina, impreuna cu Dominic Vernius. Avea nevoie sa traiasca din nou in desert – acolo unde era locul lui .

La momentul potrivit, Dominic Vernius lua o parte din echipa lui de contrabandisti inapoi pe fregata, insotit fiind de cele doua nave usoare. Dominic pilota propria sa nava-amiral, conducand aparatul in dana deja repartizata in cala transspatialului Ghildei.

Contele renegat se duse in cabina lui sa se relaxeze si sa mediteze. Desi petrecuse multi ani actionand in umbrele imperiului, ca un taun care-l sacaia pe Shaddam al IV-lea, nu daduse niciodata o lovitura clara si decisiva. Da, furase un transport de monede comemorative ale imparatului si lansase ridicolul balon-caricatura de deasupra stadionului in forma de piramida inversata de pe Harmonthep . Da, mazgalise mesajul clandestin, inalt de o suta de metri, pe peretele canionului de granit („Shaddam, coroana sta confortabil pe capul tau tuguiat?”) si desfigurase zeci de statui si monumente .

Dar cu ce rezultat? Ix era inca pierdut si nu avea nici o informatie recenta despre situatia de acolo.

La inceputul exilului sau autoimpus, Dominic isi stransese soldatii, oameni alesi datorita loialitatii lor in campaniile trecute. Amintindu-si cum ii invinsese pe rebelii de pe Ecaz, cu ani in urma, condusese o forta restransa, bine inarmata si bine instruita, intr-un raid impotriva noii fortarete tleilaxu.

Cu ajutorul armelor si cu avantajul surprizei, Dominic sperase sa patrunda inauntru cu forta si sa-i rastoarne pe invadatori. In canionul-port de intrare, el si cu oamenii sai se repezisera afara din nave, tragand de-a valma cu laserele. Intalnisera insa o aparare surprinzatoare, chiar din partea sardaukarilor Imparatului. Blestematii de Corrino! De ce mai erau trupele lor amestecate in chestia asta?

Atunci, cu ani in urma, elementul surpriza se intorsese insa impotriva lui Dominic, iar excelentii soldati imperiali ii ucisesera o treime dintre oameni. El insusi fusese ranit in spate de sfaramaturile aruncate de explozia unui laser si abandonat apoi ca mort; numai Johdam se chinuise sa-l taraie pana la una dintre nave, in care se batusera pentru o retragere disperata.

In fortareata secreta a lui Dominic de la polul sud al Arrakisului, oamenii lui il ingrijisera pana cand se insanatosise. Pentru ca luasera masuri de precautie ca sa ascunda identitatea fortei razbunatoare de atac – pentru a evita repercusiunile impotriva poporului ixian, in caz ca asaltul ar esua, sau impotriva copiilor sai de pe Caladan – tleilaxu nu aflasera niciodata cine venise dupa ei.

Ca urmare a dezastrului, Dominic jurase oamenilor sai ca nu va mai incerca niciodata sa recaptureze planeta lui ereditara printr-o actiune militara, care nu se putea sfarsi altfel decat prost.

Impins de necesitate, Dominic se hotarase sa se multumeasca in a folosi alte mijloace.

Sabotajele si vandalismul fusesera in mare masura ineficiente, neinsemnand mai mult decat niste punctisoare in balantele contabile ale Casei Corrino sau niste simple stanjeneli imperiale. Shaddam al IV-lea nici macar nu stia ca surghiunitul conte Vernius era implicat in toate astea .

Desi continua lupta, Dominic se simtea mai rau decat mort – era neinsemnat. Statea intins pe spate, in cabina lui de pe fregata, evaluand tot ceea ce realizase . si tot ceea ce pierduse. Cu un holo-portret in relief al lui Shando asezat pe un piedestal din apropiere, se uita mereu la ea si aproape ca-si putea imagina ca femeia era inca acolo, impreuna cu el.

Fiica lor, Kailea, trebuie sa fi ajuns deja o femeie atragatoare. Se intreba daca era maritata, poate cu cineva de la curtea lui Leto Atreides . cu siguranta, nu cu ducele insusi! Importanta data de Atreizi casatoriilor politice era binecunoscuta, iar printesa unei Case renegate nu avea nici o zestre. De asemenea, desi Rhombur era destul de in varsta ca sa devina contele Casei Vernius, titlul era lipsit de orice valoare.

Cu o imensa tristete apasandu-i umerii, statea cu ochii atintiti la holoimaginea lui Shando de pe piedestal. Si, in durerea lui, ea ii vorbi!

— Dominic . Dominic Vernius . Iti cunosc identitatea!

Surprins, se ridica, intrebandu-se daca nu se afundase cumva intr-un labirint al nebuniei. Gura lui Shando se misca mecanic. Holograma chipului ei se intoarse, dar expresia nu i se schimba; ochii nu i se focalizau asupra lui. Cuvintele continuara:

— Folosesc aceasta imagine pentru a comunica direct cu tine. Trebuie sa-ti transmit un mesaj de pe Ix!

Dominic tremura apropiindu-se de imagine.

— Shando?

— Nu, eu sunt navigatorul acestui transspatial. Am ales sa vorbesc prin aceasta holoimagine, pentru ca este greu sa comunicam altfel .

Sovaind sa creada ce se intampla, Dominic isi alunga o spaima superstitioasa. Simplul fapt ca vedea portretul lui Shando miscandu-se, chipul ei revenind la viata, ii insufla o teama cutremuratoare, pe care n-o mai incercase de multa vreme.

— Da, oricine-ai fi . Ce doresti de la mine?

— Fratele meu, C'tair Pilru, trimite aceste vorbe de pe Ix. Ma roaga sa-ti dau aceasta informatie. Nu pot face mai mult decat sa te instiintez .

Cu buzele miscandu-i-se mai repede si folosind o voce diferita de data asta, holo-imaginea lui Shando repeta cuvintele pe care C'tair le trimisese, intr-un ultim mesaj disperat, fratelui sau navigator. Cu o groaza crescanda, Dominic asculta si afla amploarea dezastrului pe care uzurpatorii tleilaxu il provocasera iubitei lui lumi, poporului sau .

In el clocotea mania. Cand implorase ajutorul, in timpul primelor atacuri tleilaxu, blestematul de imparat Elrood al IX-lea se eschivase, garantand in felul acesta infrangerea Casei Vernius. Plin de amaraciune pentru pierderea lor, Dominic isi dorise doar ca batranul sa nu moara inainte ca el sa gaseasca o cale de a-l ucide.

Acum insa, Dominic isi dadea seama ca planul imperial fusese mult mai cuprinzator, mult mai perfid . In esenta, intreaga preluare tleilaxu fusese un complot imperial, cu trupele de sardaukari inca aplicandu-l, la aproape douazeci de ani de la debut. Elrood inscenase conflictul initial, iar fiul lui, Shaddam, perpetuase schema, oprimand supusii Casei Vernius care mai ramasesera.

Dintr-o data, vocea portretului lui Shando se schimba iar, intorcandu-se la vorbele mai greoaie si dezlanate ale navigatorului.

— Pe ruta urmata de aceasta nava, pot sa te duc pe Xuttuh, cunoscuta inainte ca Ix .

— Fa-o! raspunse Dominic, cu inima inghetata de ura. Vreau sa vad ororile cu ochii mei, apoi eu . – puse o mana pe piept, ca si cum ar fi depus un juramant fata de Shando - . eu, Dominic, conte al Casei Venius, voi razbuna suferinta poporului meu!

Cand transspatialul intra pe orbita, Dominic ii chema pe Asuyo, pe Johdam si pe ceilalti.

— Intoarceti-va pe Arrakis! Mergeti la baza si continuati munca noastra. Eu am sa iau una dintre navele usoare!

Isi atinti ochii asupra piedestalului, ca si cum ar mai fi putut sa sa-si vada sotia acolo.

— Am alte treburi .

Cei doi veterani isi aratara surpriza si confuzia, dar Dominic batu cu pumnul in masa.

— Sa n-aud discutii! Am hotarat!

Isi privi oamenii cu asprime, si acestia fura uimiti sa vada o asemenea transformare a personalitatii lui.

— Dar unde mergi? intreba Liet. Ce-ai de gand sa faci?

— Ma duc pe Ix!

Puterea se foloseste apucand-o delicat. Daca o apuci cu prea multa forta inseamna sa fii facut captiv de putere, devenind astfel victima sa.

Axioma Bene Gesserit.

Baronul nu primi deloc bine vestile despre fratele sau vitreg .

La spatioportul din Harko City, oamenii incarcau fregata sa personala cu obiectele de lux, proviziile si personalul de care era nevoie pentru o calatorie pe Arrakis. Pentru a metine bunul mers al operatiunilor cu mirodenie, trebuia sa petreaca personal luni de zile in gaura aceea de iad desertica, strangand surubul pentru a impiedica scaparea de sub control a contrabandistilor si a blestematilor de fremeni. Dupa pagubele produse de Abulurd, cu ani in urma, baronul transformase din nou cea mai importanta planeta a imperiului, din punct de vedere economic, intr-o gigantica fabrica de bani. Profiturile Casei cresteau constant.

Si acum, chiar cand totul parea sa mearga bine, trebuia sa se ocupe de asta! Abulurd, cu toata prostia lui, avea un talent incredibil de a face exact ceea ce nu trebuia, de fiecare data!

Piter de Vries, simtind nemultumirea superiorului sau, se apropie cu pasi marunti, dornic sa ajute – sau sa para c-o face. Stia insa destule incat sa nu se apropie prea mult. De multi ani, supravietuise mai mult decat oricare dintre mentatii dinainte ai stapanului sau, evitand cu grija mania baronului. In zilele cand fusese mai tanar si mai slab, Vladimir Harkonnen se dovedise capabil sa se repeada ca o cobra si sa izbeasca o persoana drept in laringe, taindu-i respiratia. Acum insa devenise atat de moale, de corpolent, incat de Vries putea sa se strecoare cu usurinta din calea lui.

Clocotind de manie, baronul statea in camera cu pereti de piatra din fortareata, care-i servea pentru tinerea registrelor contabile. Masa ovala de plaz negru arata suficient de lustruita ca sa patinezi pe ea. Intr-un colt, trona un glob urias reprezentand Arrakisul, un obiect de arta pe care l-ar fi invidiat orice familie nobila. Dar in loc sa-l etaleze la intalnirile Landsraadului sau la evenimentele mondene ale celor cu sange albastru, baronul il pastra grijuliu in camera sa privata, delectandu-se singur cu prezenta lui.

— Piter, ce trebuie sa fac?

Arata spre o gramajoara de cilindri plini cu mesaje proaspat venite printr-un curier angajat.

— Corporatia CHOAM cere o explicatie, avertizandu-ma in termeni catusi de putin subtili ca se asteapta sa continue transporturile de blana de balena de pe Lankiveil, in ciuda „schimbarilor in conducere” .

Pufni.

— Ca si cum as micsora cotele! Ei imi aduc aminte ca productia de mirodenie de pe Arrakis nu e singura marfa vitala pe care-o controleaza Casa Harkonnen. Au amenintat sa-mi retraga directoratul CHOAM daca nu reusesc sa-mi indeplinesc obligatiile!

Cu o smucitura din incheietura, azvarli in perete un cilindru luat la intamplare. Obiectul zdrangani lasand o urma alba pe piatra.

Baronul ridica un al doilea cilindru.

— Imparatul Shaddam vrea sa stie de ce propriul meu frate vitreg vrea sa renunte la numele de Harkonnen si sa preia guvernoratul subdistrictului pentru el insusi .

Arunca iarasi cu cilindrul in perete. Acesta se lovi cu un clinc puternic, alaturi de primul semn alb. Lua un al treilea.

— Casa Moritani de pe Grumman ofera sprijin militar secret in caz ca as dori sa trec la actiune directa .

Al treilea cilindru izbi peretele.

— Casa Richese, Casa Mutelli – toti curiosi, toti razand pe la spate!

Continua sa arunce cilindri de mesaje pana cand masa ramase goala. Unul dintre tuburile de metal se rostogoli spre Piter, iar acesta il ridica.

— Pe acesta nu l-ati deschis, stapane.

— Ei, fa-o tu pentru mine. Probabil ca spune aceleasi lucruri ca si toate celelalte .

— Desigur! Mentatul folosi una dintre unghiile sale lungi ca sa taie sigiliul capsulei si sa deschida capacul. Scotand o foaie de hartie instroy, o examina cu atentie, cu limba iesindu-i dintre buze.

— Ah, e de la agentul nostru de pe Caladan!

Baronul ciuli urechile.

— Sper ca sunt vesti bune?

De Vries surase traducand cifrul.

— Chiara isi cere scuze pentru ca nu a putut sa trimita alte mesaje inaintea acestuia, dar face progrese cu concubina, Kailea Vernius, intorcand-o impotriva ducelui .

— Ei, tot e ceva!

Baronul isi freca barbia grasa.

— As fi preferat un anunt despre asasinarea lui Leto. Asta chiar ar fi fost o veste foarte buna!

— Chiarei ii place sa faca lucrurile in stilul ei, in ritmul ei propriu.

Mesajul pe instroy se estompa, iar de Vries il mototoli, apoi il arunca deoparte, impreuna cu cilindrul.

— Nu suntem siguri cat de departe va merge, stapane, pentru ca are anumite . standarde . in chestiunile regale. Spionajul e una; crima e cu totul altceva, si ea e singura care poate trece de securitatea lui Hawat.

— Bine, bine .

Cei doi mai vorbisera despre asta si inainte. Baronul se impinse in sus de pe fotoliu.

— Cel putin aruncam un pic de nisip in ochii ducelui.

— Poate ca ar trebui sa-i facem lui Abulurd mai mult de-atat?

Ajutat de sistemul suspensor din talie, barbatul cel gras isi aprecie gresit forta bratelor moi si aproape ca zbura de pe picioare. Cu intelepciune, de Vries nu spuse nimic despre asta si absorbi date, astfel ca sa poata realiza o analiza mentatica adecvata atunci cand stapanul lui i-o va cere.

— Poate.

Baronul se inrosi la fata.

— Fratele mai mare al lui Abulurd, Marotin, era un idiot, stii? Vreau sa spun, literalmente idiot. Un imbecil lipsit de ratiune, cu creierul degradat, care nu putea nici macar sa se imbrace singur, desi maica-sa ii zambea mereu prosteste, ca si cum Marotin ar fi meritat toate cheltuielile facute ca sa-l tina in viata.

Chipul cu falci masive era patat de furia inabusita.

— Acum se pare ca Abulurd are creierul la fel de degradat, dar intr-un mod mai subtil.

Izbi cu palma deschisa suprafata alunecoasa de plaz negru, lasand o amprenta care avea sa fie stearsa treptat de sistemele de auto-curatare din mobila.

— Nici macar n-am stiut ca tarfa aia de Emmi era gravida . Acum are un alt fiu, un bebelus dulce – iar Abulurd l-a jefuit pe copil de dreptul sau din nastere!

Baronul dadu din cap.

— Iti dai seama? Baiatul ala putea fi un conducator, un alt mostenitor Harkonnen . si neghiobul lui de tata arunca totul la gunoi!

Cu frustrarea stapanului sau in continua crestere, de Vries avu grija sa stea cat mai departe, la celalalt capat al mesei ovale.

— Stapane, din cate pot sa-mi dau seama, Abulurd a urmat exact litera legii. Potrivit regulilor Landsraadului, i se permite sa ceara – si sa primeasca – o concesie la care putini dintre noi s-ar fi gandit macar. Noi s-ar putea sa nu consideram acest lucru intelept, dar Abulurd avea tot dreptul, ca membru al Casei Harkonnen .

— Eu sunt Casa Harkonnen! racni baronul. El n-are nici un drept daca nu spun eu!

Pasi in jurul biroului. Mentatul ingheta, temandu-se ca barbatul cel corpolent ar putea sa-l atace pana la urma. In loc de asta, se salta spre usa camerei.

— Mergem sa-l vedem pe Rabban!

Trecura prin salile pline de ecouri ale masivei resedinte, pana la un lift exterior blindat, care-i cobori din turnurile ascutite ale fortaretei intr-o arena ingradita. Glossu Rabban lucra cu garda Casei, pregatindu-se pentru lupta de gladiatori programata in acea seara – o traditie pe care baronul o instituise inaintea fiecareia dintre lungile sale calatorii pe Arrakis.

In interiorul arenei, sclavi tacuti curatau randurile de scaune, lustruindu-le si maturand gunoaiele dintre ele. Marile intreceri ale baronului atrageau intotdeauna multimi imense, iar el folosea asemenea spectacole pentru a impresiona oaspetii din alte Case Mari. Usile grele de durotel de la nivelul gropii gladiatorilor ramaneau inchise, tinand in custi fiarele pentru lupta. Muncitori hirsuti, pe jumatate goi, spalau cu furtunul tarcurile goale pentru creaturile sau pentru sclavii meniti sa fie ucisi, apoi le pulverizau cu deodorante.

Transpirat, desi nu parea sa faca vreo treaba, Rabban statea in mijlocul oamenilor din arena. Purtand o vesta fara maneci, din piele presarata cu tinte, tinea mainile in solduri, isi tuguia buzele si privea incruntat la activitatea din jur. Alti lucratori greblau nisipul arenei, cernand fragmente de oase si lame sfaramate.

Kryubi, capitanul garzii baronului, isi dirija soldatii. Hotara unde sa stea fiecare om inarmat, pentru a asigura o prezenta militara impresionanta, potrivita pentru festivitatile pe cale sa inceapa.

Sustinut de centura suspensoare, baronul aluneca pe langa cascada de urme de pasi, trecu pe langa o poarta din sulite de fier si iesi in arena patata. Picioarele abia ii atingeau solul, dand mersului sau o gratie de balerin. Piter de Vries il urma cu pasi asemanatori, ca de dans.

Kryubi inainta si saluta.

— Domnule baron, vorbi el, totul e pregatit. Vom avea o competitie spectaculoasa diseara .

— Ca intotdeauna, zise de Vries, cu un suras ce-i stramba buzele patate de sapho.

— Cate animale avem? intreba baronul.

— Doi tigri Laza, stapane, un deka-urs si un taur salusan.

Cu ochii negri licarindu-i, baronul cerceta arena si incuviinta.

— Sunt obosit in seara asta. Nu vreau o lupta prea lunga . Dati drumul animalelor si tuturor celor cinci sclavi alesi dintr-o data. Vom face o incaierare generala!

Kryubi saluta energic.

— Cum doriti, stapane!

Baronul se intoarse catre mentatul sau.

— Sangele va curge in valuri diseara, Piter. Poate-mi va distrage atentia de la ce mi-ar placea sa-i fac lui Abulurd .

— Vreti sa fiti doar distras, domnule baron? intreba mentatul. Sau preferati . satisfactie? De ce sa nu va razbunati pe Abulurd?

Dupa o clipa de ezitare, baronul raspunse:

— Razbunarea ar fi chiar draguta, Piter. Rabban!

Nepotul lui se intoarse si-i zari pe baron si pe mentatul acestuia. Cu picioarele lui scurte, traversa arena catre cei doi.

— Ti-a zis Piter ce-a mai facut acum neghiobul tau de tata?

Chipul lui Rabban se contorsiona.

— Da, unchiule. Cateodata nu inteleg cum poate supravietui un asemenea tampit .

— E adevarat ca nu-l intelegem pe Abulurd, spuse de Vries. Dar una dintre legile importante ale guvernarii afirma ca pentru a invinge complet un dusman, trebuie sa-l intelegi, sa-i afli slabiciunile . Afla unde poti sa-l ranesti cel mai rau!

— Tot creierul lui Abulurd e slabiciunea lui, mormai baronul, pe un ton mohorat. Sau poate doar inima lui slaba .

Rabban chicoti prea tare. Mentatul ridica degetul lung.

— Ganditi-va la asta . Copilul lui, Feyd-Rautha Rabban, este acum punctul lui cel mai vulnerabil. Abulurd a facut un pas extraordinar ca sa . – cum spune el – „sa se asigure ca baiatul e crescut asa cum se cuvine”. In aparenta, asta inseamna foarte mult pentru el.

Baronul isi privi nepotul cel lat in umeri.

— N-am vrea ca fratiorul lui Rabban sa ajunga la fel ca Abulurd, nu-i asa?

Rabban se incrunta auzind aceasta posibilitate.

De Vries continua, cu un glas la fel de lin ca gheata uleioasa.

— Si atunci, care este lucrul cel mai groaznic pe care i-l putem face lui Abulurd in aceste imprejurari? Ce i-ar provoca cea mai mare durere si cea mai mare disperare?

Un zambet inghetat aparu pe chipul baronului.

— Geniala intrebare, Piter. Si pentru asta, vei trai inca o zi. Doua zile, de fapt – ma simt generos!

Privirea lui Rabban ramase goala; inca nu pricepuse. In sfarsit, pufni in ras.

— Ce-ar trebui sa facem, unchiule?

Vocea baronului deveni gretos de dulceaga.

— Pai cum, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa ne asiguram ca noul tau fratior e „crescut asa cum se cuvine”! Fireste, cunoscand permanentele decizii proaste pe care le-a luat tatal tau, nu-i putem ingadui, cu constiinta curata, lui Abulurd Rabban sa corupa acest baiat .

Se uita cercetator la mentat.

— Prin urmare, trebuie sa-l crestem noi insine!

— Voi pregati de indata toate documentele, stapane, zise de Vries cu un zambet viclean.

Baronul striga dupa Kryubi sa-i escorteze, apoi se intoarse catre nepotul sau.

— Ia toti oamenii de care ai nevoie, Rabban. Si nu fi prea discret in legatura cu asta. Abulurd trebuie sa inteleaga foarte bine ce si-a facut cu mana lui!

Nimeni nu a determinat inca puterea speciei umane . ce-ar putea savarsi din instinct si ce-ar putea realiza ca urmare a unei hotarari rationale.

Analiza mentatica obiectiva a capacitatilor umane.

Dirijata de Dominic Vernius, nava usoara se strecura pe sub reteaua de detectie ixiana mascata de nori. Zbura la mica inaltime pe deasupra suprafetei virgine a lumii sale natale, sorbind privelistea muntilor si a cascadelor, imaginea padurilor de pini intunecati de pe pantele de granit.

Ca fost stapan al planetei Ix, Dominic cunostea o mie de moduri de a intra. Spera ca macar unul dintre ele mai functiona.

Alungand lacrimile de teama, zbura inainte, concentrat asupra destinatiei. Imperiul cunostea planeta Ix pentru industria si tehnologia ei, pentru produsele minunate pe care le exporta prin distribuitorii CHOAM. Cu multa vreme in urma, Casa Vernius alesese sa lase suprafata neatinsa, ingropand greoaiele instalatii de productie sub pamant, ceea ce sporise mult securitatea si protejase pretioasele secrete ixiene.

Dominic isi amintea sistemele defensive pe care le proiectase si le instalase el insusi, ca si pe cele plasate cu generatii in urma. Amenintarea spionajului economic din partea rivalilor ca Richese fusese intotdeauna destul de mare pentru ca ixienii sa tina garda sus. Cu siguranta, uzurpatorii tleilaxu isi luasera propriile precautiuni, dar n-aveau cum sa fi gasit toate smecheriile personale ale lui Dominic. Le ascunsese prea bine.

O trupa de asalt organizata putea fi condamnata la esec, dar contele Vernius era increzator ca de unul singur inca se putea intoarce in interiorul lumii sale. Trebuia sa vada totul cu propriii lui ochi!

Desi fiecare dintre deschiderile ascunse spre regatul subteran insemna un punct slab in securitatea de ansamblu, Dominic intelesese necesitatea iesirilor de urgenta si a cailor secrete cunoscute doar lui insusi si familiei sale. Adanc, in scoarta orasului Vernii – iubitul lui oras-capitala – fusesera construite numeroase camere ecranate, tuneluri ascunse si trape de salvare. Copiii lui Dominic, alaturi de tanarul Leto Atreides, folosisera aceste ascunzatori in timpul sangeroasei invazii. Acum, Dominic avea sa utilizeze si el una dintre multele usi laturalnice, indelung ascunse, pentru a se strecura inauntru.

Pilota naveta pe deasupra unei serii de puturi de aerisire prost ascunse, din care ieseau aburi ca din niste gheizere. In alte parti ale campiilor netede, puturile largi si platformele de marfa se deschideau pentru a permite accesul transporturilor de materiale, cele mai multe destinate altor planete. In acest canion adanc, impadurit, terase si depresiuni bine pazite ofereau loc de aterizare pentru navele ocazionale. Dominic cerceta terenul in timp ce zbura pe deasupra, pana cand descoperi urmele subtile: arborii prabusiti, petele de pe peretii colturosi de stanca .

Prima intrare mascata era blocata, tunelul fiind plin de ceea ce trebuie sa fi fost metri intregi de plazbeton. A doua usa avea instalate capcane, dar Dominic observa conexiunile explozivilor inainte sa introduca parola de trecere. Nu incerca sa dezactiveze dispozitivul. Pleca din nou.

Dominic era ingrozit de ceea ce putea gasi dedesubt, in orasul sau candva minunat. Pe langa mesajul infiorator trimis de patriotul ixian C'tair Pilru, propriii sai informatori mituiti ii adusesera zvonuri despre conditiile de pe Ix. Totusi, trebuia sa stie ce facusera tleilaxu si blestematii de Corrino indragitei sale planete .

Apoi vor plati cu totii!

In continuare, Dominic ateriza cu naveta intr-o valcea inconjurata de pini intunecati. Sperand ca ramasese in interiorul retelei de supraveghere, iesi din vehicul si statu nemiscat, adulmecand aerul rece si limpede, izul intepator si iute al acelor de pin aramiu, umezeala taioasa a apei curgatoare. In grotele de sub el, dedesubtul unui kilometru de stanca, aerul era cald si greu, mirosind a chimicale si a multime inghesuita. Aproape ca putea auzi si simti sub picioare sunetele familiare, un murmur slab de activitate, o vibratie abia perceptibila .

Localiza chepengul acoperit de tufisuri al putului de salvare si manevra comenzile, dupa ce cauta cu atentie capcane si explozivi. Daca tleilaxu il gasisera si pe acesta, atunci fusesera intr-adevar meticulosi. Dar nu gasi nici un semn. Apoi astepta, sperand ca sistemele inca functionau.

In sfarsit, dupa ce vantul proaspat ii facu pielea ca de gaina, se ridica un lift cu autoghidare, gata sa-l duca in reteaua de pesteri, catre o magazie personala secreta din spatele a ceea ce fusese candva Marele Palat. Era una dintre cele cateva incaperi pe care le pregatise „pentru orice eventualitate” in vremea tineretii. Asta se intamplase inainte de revolta de pe Ecaz, inainte sa se insoare . mult inainte de preluarea de catre tleilaxu. Era un loc sigur.

Soptind numele lui Shando, Dominic inchise ochii. Cabina cobora cu o viteza infricosatoare, si el spera acum ca sabotajele lui C'tair sa nu fi deteriorat aceste sisteme ascunse. Trase adanc aer in piept, evocand pe ecranul de proiectie al pleoapelor imagini din trecut. Tanjea sa se intoarca in magicul oras subteran – dar se temea de realitatea cruda care-l astepta.

Cand cabina liftului se opri, Dominic iesi tinand in mana un laser compact. Avea si un pistol cu sageti, intr-un toc de la umar. Magazia intunecoasa mirosea a praf si a mucegai din cauza lipsei de activitate. Nu mai trecuse nimeni pe-aici de multa vreme .

Se misca prin incapere cu grija, indreptandu-se spre dulapul ascuns in care depozitase niste haine de lucru fara trasaturi distinctive, precum cele purtate de muncitorii de nivel mediu. Sperand ca tleilaxu nu facusera schimbari drastice la uniformele de lucru, se imbraca si strecura laserul intr-un toc special facut, lipit de piele pe sub haine.

Deghizat si sperand sa mearga totul bine, stiind ca nu mai avea cale de intoarcere, Dominic se tari prin coridoarele slab luminate si ajunse la o platforma de observatie cu pereti de plaz. Dupa doua decenii, arunca prima privire asupra orasului transformat de sub pamant .

Clipi neincrezator. Magnificul Mare Palat fusese parca jupuit, toata marmura lucitoare data jos, o aripa intreaga distrusa de o explozie . Uriasa cladire arata acum ca un depozit cu urme vagi de maretie, un furnicar urat de institutii birocratice. Prin panourile de plaz transparent ii zari pe dezgustatorii tleilaxu vazandu-si de treburile lor, aidoma unor gandaci.

Pe bolta cerului proiectat, observa dispozitive lunguiete cu luminite ritmice patruland pe trasee aleatoare si urmarind orice miscare. Capsule de supraveghere. Echipament militar proiectat de ixieni pentru a fi trimis in zonele de front. Acum, tleilaxu foloseau aceeasi tehnologie pentru a spiona poporul lui, vrand sa-l tina tremurand de frica.

Dezgustat, Dominic se muta spre alte platforme de observatie, intrand si iesind din mai multe grupuri de oameni. Le privea ochii chinuiti si chipurile supte, incercand sa-si aminteasca mereu ca acestia erau poporul lui si nu niste imagini dintr-un cosmar. Voia sa le vorbeasca, sa-i asigure ca va face ceva, si asta in curand. Insa nu-si putea dezvalui identitatea. Nu stia destule lucruri despre ceea ce se intamplase aici de cand el si familia lui plecasera in exil.

Acesti ixieni loiali se bizuisera pe Dominic Vernius, contele lor legitim, dar el ii dezamagise. Fugise, lasandu-i pe toti in voia soartei. Un sentiment de vina insuportabil il coplesi; stomacul i se stranse.

Calculand la rece, Dominic scruta orasul din caverna, cautand cele mai bune puncte de observare, fixand cu exactitate instalatiile industriale bine pazite. Unele fusesera inchise si abandonate, altele inconjurate de campuri zumzaitoare de protectie. Pe fundul grotei, suboizii si locuitorii de pe Ix munceau impreuna ca niste sclavi asupriti. La balcoanele Marelui Palat, monstruos transformat, se aprinsera lumini. Difuzoarele publice bubuira, cuvintele reverberand si sincronizandu-se astfel incat ecourile pulsau ca niste unde de forta, de sus pana jos, pe tot cuprinsul grotei.

— Popor de pe Xuttuh, rosti in galach o voce cu accent, continuam sa gasim paraziti in mijlocul nostru. Vom face ceea ce trebuie ca sa nimicim acest cancer de conspiratori si tradatori. Noi, Bene Tleilax, am avut grija cu generozitate de nevoile voastre si v-am acordat un rol in misunea noastra sacra. De aceea, ii vom pedepsi pe cei care va impiedica sa va indepliniti sarcinile sfinte. Trebuie sa intelegeti si sa acceptati noul vostru loc in univers .

Jos, pe fundul grotei, Dominic putea sa vada detasamente de soldati inconjurand echipele de lucru. Trupele purtau uniforma distinctiva, in gri si negru, a sardaukarilor si purtau arme letale imperiale. Prin urmare, Shaddam nici macar nu mai incerca sa-si ascunda amestecul . Dominic clocotea.

La unul dintre balcoanele Marelui Palat, doi prizonieri ingroziti, incadrati de sardaukari, erau imbranciti de niste Maestri tleilaxu imbracati in robe. Difuzorul bubui din nou.

— Acestia doi au fost capturati in flagrant delict de sabotaj impotriva industriilor esentiale. In timpul interogatoriului, au dezvaluit si identitatea altor conspiratori .

Urma o pauza amenintatoare.

— Va puteti astepta si la alte executii in cursul saptamanii!

Numai cateva glasuri izolate din multime indraznira sa scoata strigate de protest. Sus, deasupra capetelor, garzile de sardaukari ii impinsera pe captivii care se zbateau spre marginea balconului.

— Moarte celor care ni se opun!

Soldatii – soldati imperiali! – ii impinsera pe cei doi peste margine, iar multimea se imprastie dedesubt. Victimele se prabusira in gol, cu tipete oribile care se curmara brusc.

Dominic privea tinta, cuprins de o furie plina de oroare. Statuse de multe ori la acel balcon ca sa tina discursuri. Li se adresase de acolo supusilor sai, laudandu-i pentru munca lor, promitandu-le recompense mai mari pentru productivitate. Balconul Marelui Palat ar fi trebuit sa fie un loc unde oamenii sa vada bunatatea conducatorilor lor – nu o platforma de executie!

Dedesubt, rasunara focuri de arma si sfaraitul laserelor. Sardaukarii devenisera mai duri, impunand ordinea printre oamenii furiosi si nelinistiti.

Vocea din difuzoare harai anuntand o ultima pedeapsa:

— Pentru urmatoarele trei saptamani, ratiile vor fi reduse cu treizeci la suta. Productivitatea va ramane aceeasi, si se vor impune noi restrictii. Daca se ofera voluntari sa identifice si alti conspiratori, recompensele noastre vor fi generoase!

Fosnindu-si robele, trufasii Maestri tleilaxu se intoarsera si ii urmara pe sardaukari inapoi, in structura pangarita a Palatului.

Indignat, Dominic ar fi vrut sa navaleasca in oras si sa deschida focul asupra sardaukarilor si asupra tleilaxu. Dar, singur, un spion clandestin nu avea puterea de foc necesara ca sa reuseasca mai mult decat un atac simbolic – si nu indraznea sa-si dezvaluie identitatea intr-un gest atat de inutil!

Il dureau falcile de cat scrasnise din dinti. Apucand balustrada, isi dadu seama ca mai statuse exact pe aceeasi platforma de observatie, cu multa vreme in urma, impreuna cu proaspata lui sotie, doamna Shando. Tinandu-se de mana, admirasera imensa caverna si structurile de basm din Vernii. Ea avea ochii stralucitori si purta vesminte elegante de la curtea imperiala de pe Kaitain.

Dar imparatul nu uitase niciodata insulta plecarii ei din serviciul de concubina. Elrood asteptase multi ani sansa de a se razbuna, si intregul Ix platise pentru asta!

Pieptul lui Dominic era strans ca intr-un cleste. Avusese totul: bogatie, putere, o lume prospera, o sotie perfecta, o familie frumoasa . Acum orasul-caverna era grav vatamat, abia mai pastrand vreo urma a fostei sale splendori.

— Oh, uite ce-au facut, Shando, sopti el cu voce sumbra, ca si cum ar fi fost si el un spectru, alaturi de ea. Uite ce-au facut!

Ramase in orasul Vernii atata timp cat putea indrazni, lasand sa i se invarta rotitele represiunii in minte. In momentul in care se pregati de plecare, Dominic Vernius stia exact ce avea sa faca pentru a intoarce lovitura.

Istoria nu va uita niciodata razbunarea sa!

Forta si amagirea sunt unelte ale guvernarii, e adevarat. Amintiti-va insa ca forta ii amageste pe cei care o manuiesc – ii face sa creada ca pot invinge lipsurile derivate din propria lor ignoranta.

CONTELE FLAMBERT MUTELLI, discurs timpuriu in Sala Oratoriului a Landsraadului.

Din nou, Abulurd se bucura de noptile pasnice de pe Lankiveil. Nu regreta ca renuntase la puternicele lui conexiuni de familie. Era multumit.

Flacarile vii din caminele incaperilor largi incalzeau resedinta restaurata si redecorata din fiordul Tula. Tolaniti in sala comuna de langa bucataria cea mare, el si cu Emmi se simteau bine, cu stomacul plin dupa ospatul cu paella de biban pe care-l impartisera cu servitorii, pentru a sarbatori faptul ca erau din nou impreuna. Cei mai multi dintre cei care facusera parte din personalul initial fusesera gasiti si adusi inapoi. In sfarsit, Abulurd privea cu placere viitorul .

Chiar in acea dimineata fusesera vazute doua balene Bjondax la gura fiordului, testand apele. Pescarii raportara ca recentele capturi fusesera cele mai bune dupa mai bine de un an. Vremea de obicei mohorata devenise taios de rece si acoperise stancile cu o patura curata de zapada; chiar si sub cerul innorat al noptii, albul adauga umbrelor o nuanta de perla.

Bebelusul Feyd-Rautha statea langa Emmi, pe un covoras tesut de mana. Blajin din fire, baiatul chicotea si incerca tot felul de expresii ale fetei. Agatandu-se de un deget al mamei sale, in timp ce ea il tinea in picioare, Feyd incepu sa faca primii sai pasi nesiguri, exersandu-si echilibrul. Copilul sclipitor avea deja un mic vocabular, pe care-l folosea foarte des.

Ca sa sarbatoreasca, Abulurd se gandi sa scoata cateva instrumente vechi si sa ceara niste muzica populara, dar inainte sa poata face asta, auzi de afara un zgomot metalic, huruitul unor motoare.

— Sunt barci?

Cand servitorii tacura, putu sa recunoasca intr-adevar sunetul unor motoare acvatice.

Pescarita, care era si bucatareasa lor, adusese un lighean mare in camera de langa sala comuna, folosind un cutit plat ca sa despice scoici de roca si sa arunce carnea intr-un castron cu saramura. Auzind zarva de afara, se sterse pe maini cu un servet si se uita peste umar pe fereastra.

— Lumini. Barci intrand in fiord . Miscandu-se prea iute, daca ma intrebati pe mine. E intuneric afara – ar putea lovi ceva!

— Da mai tare licurigloburile din casa, ordona Abulurd. Trebuie sa ne intampinam vizitatorii .

Afara, o ghirlanda de lumini se revarsara in jurul structurii de lemn, aruncand o lucire calda peste docuri.

Trei ambarcatiuni maritime huruiau de-a lungul tarmului stancos, indreptandu-se direct spre resedinta principala. Emmi il strangea puternic la piept pe micul Feyd. Chipul ei lat, de obicei calm, arata o urma de neliniste, si se uita spre sotul sau cautand sprijin. Abulurd facu un gest moale ca sa-i potoleasca temerile, desi simtea un nod formandu-i-se in stomac.

Deschise usile mari de lemn chiar cand ambarcatiunile blindate ancorara la docuri. Garzi Harkonnen in uniforma debarcara pe chei, cu bocancii grei bubuind ca niste tunuri. Abulurd facu un pas inapoi cand soldatii marsaluira in sus pe scari, indreptandu-se spre el, cu armele pe umar, insa gata sa fie folosite.

Abulurd simti ca toata pacea lui era pe cale sa se sfarseasca.

Glossu Rabban porni pe scandurile debarcaderului; cu pasi vioi si apasati, urma avangarda de oameni inarmati.

— Emmi, e . el .

Abulurd nu reusea sa pronunte numele fiului sau. Mai mult de patru decenii il desparteau pe Glossu Rabban de micul sau frate, in care parintii isi puneau acum toate sperantele. Bebelusul parea incredibil de vulnerabil – casa lui Abulurd nu avea nici o aparare.

Dintr-un impuls, reactionand pripit, Abulurd tranti usa grea si puse zavorul, ceea ce nu facu decat sa-i provoace pe soldatii care se apropiau. Acestia deschisera focul si spulberara baricada veche de un secol. Abulurd se repezi disperat sa-si protejeze sotia si copilul. Lemnul imbatranit scoase fum si se facu tandari, cazand pe o parte cu un zgomot inspaimantator, ca securea calaului.

— Asa-mi urezi tu bun-venit, tata?

Rabban izbucni intr-un ras ragusit, trecand prin fum, peste sfaramaturi.

Servitorii incepura sa se agite de colo pana colo ca intr-un vartej. In spatele ligheanului cu saramura, pescarita apuca micul ei cutit pentru scoici ca pe o arma patetica. Doi servitori iesira din camerele din spate cu harpoane si cutite de pescuit, dar Abulurd ridica mana sa-i linisteasca. Soldatii Harkonnen aveau sa-i macelareasca pe toti, la fel ca la Bifrost Eyrie, daca nu manevra situatia asa cum trebuia.

— Asa ceri tu sa fii binevenit, fiule?

Abulurd arata spre ramasitele usii.

— Cu soldati inarmati si vase militare sosind in mijlocul noptii?

— Unchiul m-a invatat cum sa-mi fac intrarea .

Barbatii in uniforme albastre Harkonnen stateau nemiscati, cu armele la vedere. Abulurd nu stia ce sa faca. Se uita la sotia lui, insa ea era asezata langa foc, strangand bebelusul la piept. Dupa privirea haituita din ochii ei, Abulurd isi dadu seama ca isi dorea sa fi ascuns copilul undeva, in conac.

— El este noul meu fratior, Feyd-Rautha? Un nume cam sclifosit, ridica Rabban din umeri. Dar daca e carnea si sangele meu . presupun ca va trebui sa-l iubesc.

Tinand si mai strans copilul, Emmi clatina capul, aruncandu-si pe spate parul drept, inca negru in ciuda inaintarii in varsta. Il privi pe Rabban in ochi, cu asprime, manioasa din cauza a ceea ce vedea si sfasata de cateva farame de dragoste pentru fiul ei, de care nu se putea totusi lepada.

— Sa speram ca sangele este tot ceea ce impartasiti. N-ai invatat cruzimea in casa asta, Glossu! Nu de la mine si nici de la tatal tau . Noi te-am iubit intotdeauna, chiar si dupa ce ne-ai adus atata suferinta!

Pe neasteptate, se ridica in picioare si facu un pas spre el, iar Rabban rosi de o furie turbata, dandu-se, fara sa-si dea seama, un pas inapoi.

— Cum ai putut ajunge asa cum ai ajuns?

Rabban se uita urat la ea.

Emmi cobori vocea, ca si cum isi punea intrebarea siesi, nu lui.

— Suntem atat de dezamagiti de tine. Unde-am gresit? Nu inteleg .

Chipul ei lat, nu prea atragator, se imblanzi aratand dragoste si regret, dar se inaspri din nou cand Rabban izbucni intr-un ras crud, pentru a-si ascunde stanjeneala.

— Da? Si eu sunt la fel de dezamagit de voi. Proprii mei parinti, si nici macar nu m-ati invitat la ceremonie cand i-ati dat nume fratiorului meu .

Facu un pas in fata.

— Da-mi pustiul, sa-l tin in brate!

Emmi se trase inapoi, protejandu-si fiul cel bun impotriva celui rau. Rabban mima o infatisare trista, apoi pasi mai aproape. Soldatii Harkonnen ridicara armele si avansara.

— Lasa-ti mama in pace! exclama Abulurd.

Unul dintre soldati intinse o mana si-l opri sa se repeada la ea. Rabban se intoarse spre tatal sau.

— Nu pot sa stau degeaba si sa-mi las propriul frate sa fie corupt de un molau impiedicat ca tine, tata . Baronul Vladimir Harkonnen, fratele tau vitreg si seful Marii noastre Case, a completat deja documentele si a primit aprobarea deplina a Landsraadului de a-l creste pe Feyd-Rautha in propria sa resedinta de pe Giedi Prime!

Unul dintre soldati scoase un sul ornamentat – un pergament saarti imprimat – si-l arunca pe podea, la picioarele lui Abulurd. Acesta nu reusi decat sa-l priveasca fix.

— A infiat baiatul in mod oficial si legal, ca fiu adoptiv!

Surazand la vederea expresiei ingrozite a parintilor sai, Rabban continua:

— In acelasi fel in care m-a adoptat deja pe mine. Eu sunt mostenitorul sau desemnat, na-baronul . Sunt un Harkonnen la fel de pur si de adevarat ca si baronul insusi!

Intinse bratele groase. Trupele isi tineau armele nemiscate, dar Emmi se retrase mai aproape de foc.

— Vezi, n-ai de ce sa-ti faci griji .

Intorcand brusc capul intr-o parte, Rabban facu semn catre doi dintre oamenii cei mai apropiati, care deschisera focul asupra pescaritei, in locul in care aceasta statea tinand inca in mana micul cutit curbat. In timpul scurtei sederi a lui Rabban la conac, femeia cea voinica ii gatise multe mese. Dar acum, razele laser o retezara inainte sa poata macar sa strige; pescarita scapa cutitul din mana si se rostogoli in fata, in lighean. Scoicile se varsara, iar apa cu miros acru se imprastie pe podeaua de lemn.

— Cati o sa ma mai obligi sa omor, mama? intreba el pe o voce aproape plangareata, inca tinand intinse mainile cu degete groase. Stii c-am s-o fac. Da-mi-l acum pe fratele meu!

Privirea lui Emmi rataci de la Rabban la toti servitorii inspaimantati ai casei, la baietel, apoi la Abulurd, care nu avu curajul s-o priveasca in ochi. Putu doar sa scoata un strigat inabusit.

Desi mama lui nu dadea nici un semn de capitulare, Rabban trase brutal copilul din bratele ei amortite, iar ea nu opuse rezistenta – de teama ca toti ceilalti oameni din casa puteau fi masacrati in acelasi fel in care soldatii Harkonnen ucisesera lucratorii nevinovati de la Bifrost Eyrie.

Incapabila sa suporte gandul ca baiatul ii era luat, Emmi icni scurt, ca si cum ancorele care ii dadusera intotdeauna forta si echilibrul tocmai fusesera retezate. Copilul incepu sa planga vazand fata lata, impietrita, a fratelui sau mult mai varstnic.

— Nu poti face asta! striga Abulurd, inca prea putin dornic sa forteze trecerea printre garzile inarmate. Sunt guvernator planetar aici! Voi contesta asta in fata Landsraadului!

— Nu ai nici un fel de drept legal . Nu contestam titlul tau fara noima de guvernator planetar, insa atunci cand ai renuntat la numele de Harkonnen, ai pierdut dreptul asupra pozitiei tale, in buna randuiala .

Rabban tinea copilul care se zbatea cu bratul intins, ca si cum n-ar fi stiut cum sa se descurce cu un sugar. Pergamentul continand documentul legal zacea pe podea, inca neatins.

— De fapt, nu esti nimic, tata. Absolut nimic!

Luand baiatul, porni inapoi spre ruinele fumegande ale usii. Abulurd si Emmi, amandoi nebuni de durere, strigara dupa el, dar garzile se intoarsera, indreptand armele spre ei.

— Oh, nu mai omorati pe nimeni, le zise Rabban. Mai degraba as asculta o casa intreaga de scancete la plecare .

Soldatii marsaluira pe trepte spre docuri, unde se imbarcara pe vasele blindate. Abulurd o tinea strans pe Emmi, leganand-o inainte si inapoi; se sprijineau unul pe celalalt ca doi arbori prabusiti impreuna. Fata amandurora era brazdata de lacrimi, iar ochii mari si sticlosi. Servitorii din casa se vaitau indurerati .

Ambarcatiunile militare ale lui Rabban se indepartara peste apele negre ale fiordului Tula. Abulurd suspina, cu rasuflarea taiata. Emmi tremura in bratele lui, iar el incerca s-o consoleze, dar se simtea complet neajutorat, incapabil si zdrobit. Ea isi privi mainile deschise, batatorite, ca si cum se astepta sa-si vada copilul acolo.

In departare, desi stia ca era doar inchipuirea lui, Abulurd credea ca poate auzi baietelul plangand chiar si peste huruitul barcilor care plecau.

Sa nu te afli niciodata in compania nimanui alaturi de care n-ai vrea sa mori.

Zicala fremena.

Cand Liet-Kynes se intoarse de pe Salusa Secundus la baza contrabandistilor de la polul sud al Dunei, il gasi pe prietenul sau Warrick asteptandu-l.

— Uita-te la tine! exclama razand fremenul cel inalt.

Warrick isi lasa gluga pe spate, alergand pe pietrisul scartaitor de pe fundul canionului ascuns. Il imbratisa pe Liet si-l batu cu putere pe spate.

— Esti ghiftuit de apa si . curat! remarca el, pufnind depreciativ. Nu vad nici o urma de distrai pe tine. Ai spalat tot desertul de pe tine?

— Nu mi-am scos niciodata desertul din sange, isi imbratisa Liet prietenul. Iar tu ai . ai crescut!

— Fericirea vietii de barbat casatorit, prietene. Faroula si cu mine avem acum un baiat, pe care il cheama Liet-chih, in cinstea ta!

Isi plesni palma cu pumnul.

— Si am continuat sa lupt cu Harkonnenii in fiecare zi, in timp ce tu ai devenit rasfatat si moale printre acesti straini .

Un fiu. Liet simti un val de tristete pentru el insusi, dar ii trecu, inlocuit de bucuria sincera pentru prietenul sau si de recunostinta pentru onoarea pe care i-o facuse cu numele copilului.

Contrabandistii isi descarcara marfa fara prea multe discutii sau glume. Erau nelinistiti si suparati pentru ca Dominic Vernius nu venise cu ei inapoi pe Arrakis. Johdam si Asuyo strigau ordine privind depozitarea materialelor aduse de pe Salusa Secundus. Gurney Halleck ramasese pe Salusa, ca sa supravegheze operatiunile de contrabanda de acolo.

Warrick era de cinci zile la baza antarctica, mancand mancarea contrabandistilor si invatandu-i cum sa supravietuiasca in desert.

— Nu cred ca vor invata vreodata, Liet, sopti el pufnind. Oricat de mult ar trai aici, tot straini vor fi .

Cand intrara inapoi in tunelurile principale, Warrick ii impartasi noutatile. Dusese de doua ori la rand mita de mirodenie lui Rondo Tuek, incercand sa afle cand se va intoarce prietenul sau. Paruse un timp foarte indelungat.

— Ce te-a apucat sa mergi intr-un loc ca Salusa Secundus?

— Era o calatorie pe care trebuia s-o fac, raspunse Liet. Tatal meu a crescut acolo si vorbea atat de des despre asta! Dar m-am intors, si am intentia sa raman. Dune e casa mea. Salusa a fost doar . doar o diversiune interesanta!

Oprindu-se, Warrick se scarpina in parul lung; era incalcit si ciufulit din cauza multelor ore petrecute sub gluga distraiului. Fara indoiala ca Faroula ii pastra acverigile, asa cum trebuia sa faca o sotie. Liet se intreba cum mai arata tanara femeie cu infatisare de spiridus.

— Asadar, te vei intoarce la sietchul Scutului Rosu, Liet – acolo unde e locul tau? Faroula si cu mine iti ducem lipsa. Ne intristeaza faptul ca simti nevoia sa stai departe de noi!

Inghitind cu greutate, Liet recunoscu:

— A fost o prostie. Am vrut sa petrec ceva timp singur, sa ma gandesc la viitor. S-au schimbat atat de multe, si am invatat atatea .

Se sili sa zambeasca.

— Cred ca acum imi inteleg mai bine tatal.

Ochii albastru-in-albastru ai lui Warrick se largira.

— Cine s-ar indoi de Umma Kynes? Noi facem pur si simplu ceea ce ne porunceste.

— Da, dar e tatal meu, iar eu voiam sa-l inteleg .

Dintr-un punct mai inalt, situat intre peretii inghetati, scrutara terasele stratificate ale calotei de gheata impregnate cu praf.

— Cand esti gata, prietene, putem sa chemam un vierme si sa ne intoarcem la sietch.

Warrick isi tuguie buzele ca sa-si ascunda o expresie de amuzament.

— Daca iti mai amintesti cum sa imbraci distraiul .

Liet pufni si se duse la dulapul unde-si depozitase echipamentul de desert.

— Poate ca m-ai batut in cursa de la Grota Pasarilor – arunca el o privire piezisa prietenului sau mai inalt – dar tot pot sa chem un vierme mai mare!

Isi luara ramas-bun de la ceilalti contrabandisti. Desi barbatii in varsta, aspriti de incercari, fusesera tovarasii lui timp de aproape un an, nu se simtea prea apropiat de ei. Erau militari, loiali comandantului lor si obisnuiti cu instructia cazona. Vorbeau la nesfarsit despre vremurile de altadata si despre bataliile duse pe planete indepartate, despre atacuri lansate cot la cot cu contele Vernius, pentru gloria imperiului. Insa entuziasmul lor se racise, iar acum faceau pur si simplu tot posibilul sa-l sacaie pe Shaddam .

Liet si Warrick traversara pustiul antarctic, evitand pamantul si pietrisul de pe teritoriul uzinei negustorului de apa. Warrick privi inapoi catre terenul rece, lipsit de repere.

— Vad ca i-ai invatat cate ceva, chiar mai multe decat le-am aratat noi prima oara. Fortareata lor nu mai e la fel de vizibila ca inainte.

— Ai observat, da? raspunse Liet satisfacut. Cu un profesor fremen bun, chiar si ei pot invata ceea ce este evident.

Ajungand in sfarsit la marginea desertului, plantara tobosarul si chemara un vierme. In curand, se indreptau spre nord, peste campia salbatica in care praful, furtunile si vremea capricioasa descurajasera intotdeauna patrulele Harkonnen.

In timp ce bidiviul lor brazda nisipurile, ducandu-i spre zona ecuatoriala, Warrick vorbea fara-ncetare. Parea mai fericit si mai bine aprovizionat ca niciodata cu povesti si anecdote blajine.

Simtind inca o durere surda in inima, Liet il asculta pe prietenul sau vorbind despre Faroula si despre fiul lor, despre viata traita impreuna, despre o calatorie pe care-o facusera la sietch Tabr si o zi petrecuta la Arakeen, despre cum voisera sa mearga candva la proiectul serei demonstrative din Bazinul de Ghips .

Tot timpul, Liet se trezea visand cu ochii deschisi. Daca ar fi chemat un vierme mai mare, sau daca l-ar fi imboldit mai tare ori s-ar fi odihnit mai putin, ar fi putut ajunge primul. Amandoi tinerii isi pusesera aceeasi dorinta la Biyan, albia alba a lacului secat, cu atata vreme in urma – sa se insoare cu aceeasi fata – dar numai dorinta lui Warrick fusese indeplinita.

Fusese vointa lui Shai-Hulud, cum ar fi spus fremenii; Liet trebuia sa accepte faptul ca atare.

La caderea noptii, asezara tabara, apoi se suira pe creasta unei dune, de unde se intrecura la aruncat bete in nisip. Dupa aceea, privind stelele plutind in tacere pe deasupra, se inchisera in distilcort. Cu senzatia moale a desertului sub el, Liet-Kynes dormi mai bine decat i se intamplase de luni de zile .

Calatoreau repede si neabatut. Doua zile mai tarziu, Liet se surprinse tanjind sa revada sietchul Scutului Rosu; s-o salute pe mama lui, Frieth, sa-i povesteasca tatalui sau ce vazuse si ce facuse pe Salusa Secundus.

Dar in dupa-amiaza aceea, Liet privi peste nisipuri catre o pata cafenie de la orizont. Isi scoase filtrele distraiului si trase adanc aer in piept, simtind mirosul de ozon, iar pielea il furnica din cauza electricitatii statice din aer.

Warrick se incrunta.

— E o furtuna mare, Liet, si se apropie rapid!

Ridica din umeri cu un optimism fortat.

— Poate ca va fi doar un vant heinali. Putem s-o infruntam!

Liet isi tinu gandurile pentru el, nedorind sa dea glas unor suspiciuni neplacute. Posibilitatile nefaste rostite cu glas tare puteau atrage raul insusi.

Dar pe masura ce valul furtunii se apropia, urland tot mai tare si inaltandu-se amenintator de sus si de pamantiu pe cer, Liet rosti ceea ce ar fi fost evident pentru oricine:

— Nu, prietene, e o furtuna Coriolis.

Indarjit, inclesta falcile. Isi aminti anii de experienta dinainte, cu tatal lui in capsula meteorologica, si – mai recent – de furtuna aurorala de pe Salusa Secundus. Dar asta era mai rea, mult mai rea .

Warrick ii arunca o privire si apuca o cuta de pe spatele viermelui.

— Hulasikali Wala . Vantul demonului din adancul desertului!

Liet cerceta norul care se apropia. La cele mai mari altitudini, culoarea intunecata era provocata de mici particule de praf aruncate spre inalturi, in timp ce mai aproape de sol, vantul ridica nisipul mai greu, care eroda totul. Hulasikali Wala, se gandi el. Era termenul fremen pentru cea mai puternica dintre toate furtunile Coriolis. Vantul care roade carnea.

Sub ei, viermele de nisip deveni agitat si nelinistit, impotrivindu-se sa continue drumul. In timp ce furtuna mortala se apropia, creatura avea sa se scufunde catre siguranta din subteran, indiferent cate departatoare si carlige de fauritor fixau ca sa-i deschida segmentele corpului.

Liet scruta dunele incetosate de vant, care se intindeau asemenea unui ocean nesfarsit in toate directiile. Desertul deschis, neintrerupt .

— Nici un munte, nici un adapost.

Warrick nu raspunse, continuand sa caute cea mai mica neregularitate pe intinderea palida.

— Acolo!

Se ridica in picioare pe spinarea viermelui si arata cu degetul intins.

— Un mic afloriment . E singura noastra sansa!

Liet se uita cu coada ochiului. Vantul ii arunca deja in fata praf iritant. Zari doar o mica pata neagra-maronie, un damb de piatra rasarind din nisipuri ca un bolovan ratacit.

— N-arata prea grozav .

— E tot ce-avem, prietene! Warrick lovi cu betele de imboldit pentru a intoarce viermele catre mica stanca, inainte sa-i loveasca furtuna Coriolis.

O rafala de pietris cu mare viteza le biciui fata si le zgarie ochii. Isi tinura filtrele distraiului bine fixate in nari, inchisera strans gura, apoi trasera glugile sa-si acopere fata, dar Liet inca simtea pietrisul patrunzandu-i parca prin porii pielii.

Vantul ragusit ii sopti la urechi, apoi se inteti ca rasuflarea unui dragon. Campurile electrice din ce in ce mai intense ii faceau greata, dandu-i o durere de cap care pulsa intruna si care avea sa scada numai daca reuseau sa se ingroape adanc in nisip. Dar era imposibil s-o faca aici, la loc deschis .

Cand se apropie de mica formatiune de stanci, lui Liet i se stranse inima. Acum putea s-o vada bine – o simpla movilita de lava intarita, dezvelita de vanturile corozive. Abia daca era de marimea unui distilcort, cu margini neregulate, cu fisuri si crapaturi. Cu siguranta, nu indeajuns de mare ca sa-i adaposteasca pe amandoi .

— Warrick, asta n-o sa mearga. Trebuie sa gasim alta cale!

Insotitorul lui se intoarse catre el.

— Nu exista alta cale!

Viermele de nisip se ridica si se zvarcolea, impotrivindu-se sa mearga in directia in care voia s-o ia Warrick. Apropiindu-se de adapostul care nu le dadea prea multe sanse, furtuna se inalta deasupra lor ca un imens zid cafeniu proiectat pe cer. Warrick desprinse carligele.

— Acum, Liet! Trebuie sa ne incredem in ghete, in indemanarea noastra . si in Shai-Hulud!

Lasand franghiile din mana, Liet smulse carligele de fauritor si sari. Viermele se scufunda in nisip, sapand cu furie; Liet cobori in graba de pe spatele aspru, aruncandu-se cat mai departe de fagasul de nisip moale.

Furtuna Coriolis se napustea peste ei cu un zgomot sec, suierat, rascolind solul si urland ca o creatura furioasa. Liet nu mai reusea sa faca diferenta intre desert si cer.

Luptand cu vantul, se agatara de stanca. O singura crapatura era destul de mare pentru ca un om sa se inghesuie inauntru, sa-si stranga pelerina si sa spere ca este adapostit impotriva nisipului lacom si distrugator .

Warrick se uita la scobitura, apoi se intoarse inspre furtuna care se apropia. Inalta mult capul.

— Trebuie sa intri in adapost, prietene. E al tau!

Liet refuza.

— Imposibil! Esti fratele meu de sange . Ai o sotie si un copil! Trebuie sa te intorci la ei!

Warrick se incrunta la el, privindu-l acum cu ochi reci si distanti.

— Iar tu esti fiul lui Umma Kynes! Viata ta valoreaza mai mult decat a mea. Adaposteste-te, inainte ca furtuna sa ne omoare pe amandoi .

— N-am sa te las sa-ti sacrifici viata pentru mine!

— N-am sa te las s-alegi!

Warrick se intoarse sa se indeparteze de stanca, dar Liet il apuca de brat si-l trase inapoi.

— Nu! Cum aleg fremenii in asemenea situatii? Cum hotaram cea mai buna cale de a pastra apa pentru tribul nostru? Eu spun ca viata ta valoreaza mai mult pentru ca ai familie. Tu zici ca valorez mai mult doar pentru ca tatal meu este cine este. Nu putem rezolva asta la timp .

— Atunci Dumnezeu trebuie sa aleaga, raspunse Warrick.

— In regula, deci.

Liet scoase un bat de joc din tocul de la sold.

— Iar tu trebuie sa respecti decizia!

Cand Warrick se incrunta, Liet inghiti cu greutate, adaugand:

— La fel si eu .

Cei doi isi luara betele si se intoarsera spre duna moale, protejand unghiul aruncarii de vantul nimicitor. Fiara furtunii era tot mai aproape si urla tot mai tare, un univers tulbure al intunericului vesnic. Warrick arunca primul, varful ascutit al tepusei sale de os infigandu-se in suprafata moale. Sapte.

Cand Liet arunca propriul lui bat de os, se gandi ca, daca era victorios, prietenul lui avea sa moara. Iar daca va pierde, va muri el insusi. Dar nu vedea nici o alta cale .

Warrick se duse sa ingenuncheze unde cazusera betele. Liet se grabi sa vada. Prietenul lui n-ar fi trisat, caci asta ar fi insemnat anatema pentru un fremen. Dar nu avea incredere in ochii lui Warrick, umezi din cauza prafului purtat de vant. Batul lui de joc era inclinat, aratand semnul de noua puncte.

— Ai castigat!

Warrick se rasuci spre el.

— Trebuie sa intri in adapost, prietene. N-avem timp de pierdut, nici sa ne certam!

Liet clipi, lasand umezeala sa-i curga din ochii iritati si se cutremura. Isi simtea genunchii moi, era disperat, gata sa se prabuseasca.

— Nu poate fi asa! Refuz sa accept!

— N-ai de ales .

Warrick il impinse spre stanca.

— Astea sunt capriciile naturii. L-ai auzit pe tatal tau vorbind destul de des despre asta. Mediul are riscurile lui, iar tu si cu mine . am avut ghinion astazi!

— Nu pot sa fac asta! gemu Liet, proptindu-se in calcaie, dar Warrick il impinse cu violenta, lovindu-l cu spatele de stanca.

— Du-te! Nu ma face sa mor degeaba!

Tremurand, Liet se lasa dus ca in transa catre crapatura din stanca.

— Hai aici, cu mine. Putem imparti adapostul. Ne inghesuim .

— Nu e destul loc. Uita-te cu ochii tai!

Vuietul furtunii urca intr-un crescendo. Praful si nisipul ii bombarda ca niste gloante. Cei doi strigau unul la altul, desi stateau la numai cativa pasi.

— Trebuie sa ai grija de Faroula, zise Warrick. Daca te certi cu mine si mori si tu aici, cine va veghea asupra ei? Si asupra fiului meu?

Stiind ca era infrant, stiind ca nu mai era nimic de facut, Liet isi imbratisa prietenul. Apoi Warrick il impinse in scobitura. Liet se foi si se zbatu, incercand sa se stranga cat mai adanc, sperand ca ar putea fi destul spatiu ca si Warrick sa fie adapostit, macar in parte.

— Ia pelerina mea! Inveleste-te! Poate ca te protejeaza!

— Pastreaz-o, Liet! Chiar si tu vei avea probleme sa supravietuiesti .

Warrick il privi insistent. Mantia si distraiul lui fluturau in bataia vantului furios.

— Gandeste-te in felul asta – voi fi un sacrificiu catre Shai-Hulud. Poate ca viata mea va castiga un pic de bunatate pentru tine!

Liet se trezi strivit de pietre, abia mai putand sa se miste. Simtea mirosul de electricitate atmosferica emanat de furtuna de nisip, o vedea scotand scantei in peretele de praf din zare. Era cea mai violenta furie pe care Dune o putea azvarli asupra lor, mult mai rea decat orice ar fi intalnit pe Salusa Secundus sau oriunde altundeva in univers.

Liet intinse mana; fara o vorba, Warrick o apuca strangand-o cu putere. Liet simtea de-acum pe piele nisipul abraziv. Vantul il sfasia ca niste dinti mititei. Voia sa-l traga pe Warrick mai aproape, sa-i ofere macar un adapost partial in scobitura, dar prietenul sau refuza; deja se hotarase ca n-are nici o sansa!

Vijelia se intetea, cu ghearele ei care suierau si tipau. Liet nu reusea sa-si tina ochii deschisi; incerca doar sa se stranga si mai mult in piatra dura.

Intr-o imensa izbucnire a furtunii, mana lui Warrick fu smulsa dintr-a lui. Liet incerca sa se repeada dupa el, sa-l prinda si sa-l traga inapoi, dar stanca il tinea strans, iar vantul il trantea la loc. Nu mai putea vedea nimic, in afara de vartejul fortelor Coriolis. Praful il orbea.

Strigatul lui Warrick nici nu se auzi, acoperit de vijelie.

Dupa ore intregi in care indura iadul insusi, Liet iesi de la adapostul stancii. Avea corpul acoperit cu o pulbere fina, ochii rosii abia daca-i mai erau in stare sa vada ceva, iar hainele ii fusesera pur si simplu sfasiate de pietre si de ghearele cercetatoare ale vantului. In plus, fruntea ii ardea.

Se simtea rau si suspina de disperare. In jurul lui, desertul arata curat, proaspat, innoit . Liet izbi stanca cu ghetele temag, vrand sa distruga tot, in furia si durerea lui. Atunci se intoarse .

Imposibil! Vedea forma intunecata a unui om, o silueta stand in picioare pe o duna de nisip, cu o pelerina zdrentuita fluturand in jurul ei. In distrai se vedeau gauri, acolo unde fusese sfartecat.

Liet incremeni, intrebandu-se daca nu-l inselau ochii. Un miraj? Sau fantoma prietenului sau se intorsese ca sa-l bantuie? Nu, acesta chiar era un om, o fiinta vie care statea cu spatele.

Warrick .

Cu rasuflarea intretaiata, strigand, Liet se clatina pe nisipul afanat, lasand urme adanci. Se catara, razand si plangand in acelasi timp, neputand sa-si creada ochilor.

— Warrick!

Celalalt fremen statea nemiscat. Nu se grabi sa-si salute prietenul si privea in partea cealalta, spre nord, catre casa.

Liet nu reusea sa-si imagineze cum supravietuise Warrick. Furtuna Coriolis distrugea totul in cale – dar omul acesta ramasese in picioare! Liet striga iarasi, urca impleticindu-se catre creasta dunei. Isi recapata echilibrul si se repezi la el, apucandu-l de brat.

— Warrick! Traiesti!

Warrick se intoarse incet cu fata spre el.

Vantul si nisipul ii smulsesera jumatate din carne. Chipul lui Warrick era scobit pe portiuni; obrajii ii disparusera, scotand la iveala dintii lungi. Pleoapele erau jupuite, lasand ochii rotunzi si orbi incapabili sa clipeasca in lumina soarelui.

Dosul mainilor lui Warrick aratau oasele dezgolite, iar tendoanele gatului se miscau in sus si-n jos ca niste scripeti si franghii, in clipa cand deschise maxilarul si vorbi cu un glas monstruos, deformat:

— Am supravietuit si am vazut. Poate ca ar fi fost insa mai bine daca as fi murit, pur si simplu .

Daca un om isi poate accepta pacatul, poate trai cu el. Daca un om nu poate accepta pacatul personal, sufera consecinte de nesuportat.

Meditatii de la Bifrost Eyrie, text budislamic.

In lunile de dupa rapirea micului sau fiu, Abulurd Harkonnen aproape ca-si iesi din minti. Un om distrus, se rupse din nou de lume. Toti servitorii fura concediati. El si cu sotia lui incarcara intr-un singur ornitopter bunurile lor cele mai de pret.

Apoi arsera conacul pana la temelie, transformand toate amintirile in taciuni si fum. Peretii, acoperisul si grinzile de sustinere izbucnira in flacari orbitoare. Scheletul hurui si trosni ca un rug funerar pe cerul intunecat al Lankiveilului. Cladirea mare de lemn fusese casa lui Abulurd si a lui Emmi timp de decenii, lacasul fericirii si al amintirilor calde. Plecara insa fara sa se uite inapoi, nici macar o data .

Emmi si cu el zburara peste munti pana cand aterizara intr-unul dintre orasele linistite de munte, un loc numit Veritas, ceea ce insemna „adevar”. Asemanatoare unei fortarete, comunitatea budislamica fusese construita sub o proeminenta de granit care oferea adapost, o streasina care iesea in afara din masa principala a muntelui. De-a lungul secolelor, calugarii adancisera scobitura, sapand un labirint de tuneluri si de chilii personale, unde adeptii devotati puteau sa stea si sa mediteze.

Abulurd Harkonnen avea multe lucruri de cantarit, iar calugarii il acceptara fara ezitare.

Desi nu erau religiosi convinsi, si nici macar adepti ai ritualului budislamic, Abulurd si Emmi petrecura mult timp impreuna in tacere. Isi adusera mangaiere unul altuia, dupa toata durerea si suferinta. Cautara sa inteleaga de ce universul insista sa-i loveasca. Dar niciunul dintre ei nu reusea sa gaseasca raspunsul.

Abulurd credea ca are o inima buna, ca era in esenta un om bun. Incerca sa faca totul cum trebuia. Si totusi, se gasea intr-o groapa cu demoni .

Intr-o zi, statea in camera lui cu pereti de piatra, unde lumina era slaba si palpaitoare, raspandita de candele aprinse care degajau in aer un fum parfumat. Instalatiile suplimentare cu apa termala, ascunse in nisele din stanca, incalzeau aerul. Se ghemuise, imbracat in haine simple, largi, fara sa se roage, dar meditand adanc.

Ingenunchind langa el, Emmi il mangaie pe maneca tunicii. Compusese niste poezii, in versuri structurate dupa sutrele budislamice, dar cuvintele si metaforele erau atat de taioase si de dureroase, incat Abulurd nu le putea citi fara sa nu simta intepatura lacrimilor. Emmi puse deoparte pergamentul si tocurile de caligrafiat, lasand strofa neterminata .

Acum, amandoi stateau cu ochii atintiti asupra candelelor palpaitoare. Undeva, in salile din Veritas, calugarii cantau, iar vibratiile psalmodiilor lor treceau prin stanca. Sunetele inabusite deveneau tonuri hipnotice, indistincte.

Abulurd se gandea la tatal lui, un om cu parul lung, gatul musculos si trupul slab, care semanase mult cu el. Baronul Dmitri Harkonnen purtase mereu vesminte largi, ca sa para mai impunator decat in realitate. Fusese un om aspru, dispus sa infrunte decizii dificile pentru a spori averea familiei. Fiecare zi era pentru el un efort de a mari bogatia Casei Harkonnen, de a imbunatati pozitia familiei sale in Landsraad. Faptul ca primise siridar-fieful Arrakis inaltase mult importanta numelui de Harkonnen printre familiile nobile.

De-a lungul mileniilor care trecusera de la batalia Corrinului, familia Harkonnen castigase o reputatie bine meritata de cruzime, dar Dmitri fusese mai putin nemilos decat cei mai multi dintre inaintasii lui. A doua lui sotie, Daphne, il imblanzise mult. In ultimii lui ani, Dmitri devenise un alt om, razand exuberant, aratandu-si dragostea pentru noua lui sotie si petrecand mult timp cu fiul sau mai mic, Abulurd. Avusese grija chiar si de Marotin, care era grav retardat – atunci cand generatiile de Harkonneni de dinaintea lui l-ar fi ucis pe copil, sub pretextul milei.

Din nefericire, cu cat devenea Dmitri mai afectuos, cu atat mai impietrit se arata fiul sau mai varstnic, Vladimir, ca o reactie la schimbarea tatalui sau. Mama lui Vladimir, Victoria, facuse tot ce-i statuse in putere sa-i insufle fiului ei setea de putere.

Suntem atat de diferiti!

Meditand in incaperea de piatra, concentrat asupra culorilor subtile, schimbatoare, ale flacarilor candelei, Abulurd nu regreta ca nu reusise sa calce pe urmele fratelui sau vitreg. Nu avea nici inima, nici inclinatia pentru ispravile care-l desfatau pe baron.

Ascultand vibratiile indepartate ale muzicii calugarilor, Abulurd cugeta la arborele sau genealogic. Nu intelesese niciodata de ce tatal lui ii daduse numele de Abulurd, un nume incarcat de dispret si de infamie inca de pe vremea Jihadului Butlerian. Abulurd Harkonnen cel originar fusese surghiunit pentru lasitate dupa batalia de la Corrin si dizgratiat pe veci.

Fusese victoria finala a oamenilor impotriva masinilor ganditoare. La ultima lor pozitie, la invaluitul in legenda Pod Hrethgir, tizul de mult disparut al lui Abulurd facuse ceva care-i adusese condamnarea din partea tuturor partilor victorioase. Crease ruptura initiala dintre Harkonneni si Atreizi, o vrajba sangeroasa care durase timp de milenii. Dar amanuntele erau sumare, iar dovezile inexistente.

Ce stia tatal meu? Ce a facut de fapt celalalt Abulurd, la batalia Corrinului? Ce hotarare a luat la Pod?

Poate ca Dmitri n-a considerat-o o fapta rusinoasa . Poate ca Atreizii victoriosi au rescris doar istoria, au schimbat povestea dupa atatea secole pentru a manji reputatia Casei Harkonnen . De la Marea Revolta, miturile se adunasera ca lipitorile pe trupul istoriei, intunecand adevarul.

Cu un frison, Abulurd inspira adanc, adulmecand tamaia din candela, in camera lor micuta.

Simtind nelinistea sotului ei, Emmi il mangaie pe ceafa. Schita un suras dulce-amarui.

— O sa ne trebuiasca ceva timp, zise ea, dar cred ca in acest loc sfant am putea gasi un pic de pace.

Abulurd incuviinta si inghiti cu greutate.

Stranse mana lui Emmi si o duse la buze, sarutandu-i pielea ofilita de la incheieturile degetelor.

— Poate ca am ramas fara bogatie si putere, draga mea. Poate ca mi-am pierdut amandoi fiii . dar te mai am pe tine. Iar tu pretuiesti mai mult decat toate comorile din imperiu!

Inchise ochii albastru-deschis.

— Mi-as dori doar sa pot face ceva sa imbunatatesc viata celor de pe Lankiveil, a tuturor celor care-au suferit atat de mult, pur si simplu din cauza a ceea ce sunt eu!

Chinuit, stranse buzele, iar in ochi ii lucira lacrimi care nu reuseau sa opreasca imaginile: Glossu Rabban, scaldat in sange de balena si clipind in lumina orbitoare de la capatul docurilor . Bifrost Eyrie, devastat de trupele lui Rabban . expresia neincrezatoare de pe chipul lui Onir Rautha-Rabban chiar inainte ca soldatii sa-l arunce de pe stanca . chiar si biata pescarita – Abulurd isi aminti mirosul carnii arse, caderea ligheanului rasturnat, apa imprastiata pe podeaua de lemn tare, sortul ud leoarca al femeii moarte cand se intinsese pe jos . Copilul plangand .

Trecuse chiar atat de mult timp de cand viata fusese placuta si linistita? Cati ani trecusera de cand iesise la o vanatoare prieteneasca cu pescarii locali, cand prinsesera o balena alba?

Cu o tresarire, isi aminti de aisbergul artificial, de rezerva enorma si clandestina de mirodenie ascunsa in apele arctice. Un tezaur Harkonnen mai mare decat orice bogatie pe care si-ar putea-o imagina acesti oameni. Acel depozit fusese pus chiar sub nasul lui Abulurd, fara indoiala la ordinul fratelui sau vitreg.

Acum, in chilia de piatra, se ridica brusc in picioare si zambi. Abulurd nu-si putea stapani incantarea totala. Se uita insistent la sotia lui, care nu reusea sa-i inteleaga emotia.

— Stiu ce putem face, Emmi!

Batu din palme, entuziasmat de perspectiva. Macar descoperise o cale de a oferi compensatii oamenilor care munceau din greu si fata de care propria sa familie gresise atat de mult .

La bordul unui cargou spargator de gheata, care nu raportase nici un plan de calatorie si nu transmitea nici un semnal de locatie, Abulurd ducea intr-o expeditie un grup de calugari budislamici, un echipaj de vanatori de balene si pe fostii lui servitori. Calatoreau prin apele acoperite cu gheata, ascultand sloiurile macinandu-se unele de celelalte, ca niste bucati de mortar.

O ceata nocturna, formata din cristale de gheata suspendate, plutea pe deasupra apei, estompand lumina proiectoarelor in timp ce vasul inainta cu greu, cautand locul unde era ancorat aisbergul artificial. Folosind aparatura de sondaj si scanere, cercetau apele, facand o schita a stancilor plutitoare. O data ce stiau ce cauta, devenea destul de simplu sa dea de urma impostorului.

In orele dinaintea zorilor, cargoul acosta langa sculptura de polimeri care semana atat de mult cu gheata cristalina. Lucratorii, vanatorii si calugarii uluiti se strecurara ca niste infractori in coridoarele care se intindeau sub apa. Inauntru, neatinse de ani de zile, stateau container dupa container cu pretiosul melanj de mirodenie, scos pe ascuns de pe Arrakis si ascuns aici. Rascumpararea unui imparat!

La inceputul lungii sale domnii, Elrood al IX-lea instituise restrictii severe impotriva depozitelor ilegale ca acesta. Daca ascunzatoarea ar fi fost descoperita vreodata, baronul ar fi fost pedepsit cu o amenda si poate cu pierderea directoratului din CHOAM, daca nu chiar cu confiscarea cvasi-fiefului Arrakis.

Pentru cateva clipe de speranta disperata, Abulurd se gandise sa-si santajeze fratele vitreg, cerandu-i sa-i redea baietelul, sub amenintarea de a dezvalui existenta stocului ilegal de mirodenie. Nemaifiind un Harkonnen, Abulurd nu avea nimic de pierdut . Dar stia ca asta n-ar merge pe termen lung. Nu, aceasta era singura cale de a aduce vreun fel de incheiere, de a salva ceva bun dintr-un cosmar!

Folosind placi suspensoare si un lant uman, echipajul secret petrecu ore intregi incarcand complet cargoul cu melanj, pana la puntile superioare. Desi in dizgratie, Abulurd isi pastra titlul de guvernator subdistrictual. Avea sa-si intinda antenele, cautandu-si vechile contacte. Avea sa gaseasca negustori si contrabandisti care sa-l ajute sa scape de aceasta rezerva. Va avea nevoie de luni de zile, dar Abulurd avea intentia s-o lichideze pentru solari lichizi, pe care sa-i imparta asa cum credea el de cuviinta: ca sa-si ajute poporul!

Emmi si cu el se gandisera, dar renuntasera foarte curand la ideea de a cheltui foarte mult pe un sistem militar defensiv pentru Lankiveil. Chiar si cu toata mirodenia, isi dadusera ei seama, nu puteau spera sa realizeze nimic care sa se poata opune fortei combinate a Casei Harkonnen. Nu, aveau in minte o idee mai buna .

In timp ce stateau singuri in intimitatea calda a chiliei lor monastice, pusesera la punct un plan minutios. Avea sa fie o sarcina monumentala sa repartizeze o asemenea bogatie enorma, dar Abulurd se bucura de ajutoarele lui de incredere si stia ca va reusi. Banii de pe mirodenie vor fi trimisi prin orase si sate, imprastiati in sute de targuri de pescari si in fortaretele din munti. Oamenii isi vor reconstrui templele budislamice. Isi vor innoi vechile echipamente de prelucrare a blanii de balena, isi vor largi strazile si docurile. Fiecare pescar bastinas va primi o barca noua.

Banii vor fi impartiti in mii de parti mici si vor fi complet irecuperabili. Stocul de mirodenie va ridica standardul de viata al oamenilor saraci de pe aceasta planeta – cetatenii lui – daruindu-le niste conditii pe care nu-si imaginasera vreodata ca le vor avea in decursul grelei lor vieti.

Chiar si cand baronul avea sa descopere ce facuse fratele sau vitreg, nu va mai putea sa recupereze averea obtinuta clandestin. Ar fi fost ca si cum ar fi incercat sa adune marea cu o pipeta .

In timp ce spargatorul de gheata se intorcea grabit spre satele din fiordul stancos, Abulurd statea la prova, surazand in ceata glaciala si tremurand de nerabdare. Stia ce mult bine avea sa faca in urma efortului din aceasta noapte!

Pentru prima oara dupa multi ani, Abulurd Harkonnen se simti extrem de mandru.

Putinta de a invata este un dar;

Aptitudinea de a invata este un talent;

Dorinta de a invata este o optiune.

REBEC DIN GINAZ.

In aceasta zi, cadetii aveau sa traiasca sau sa moara pe baza a ceea ce invatasera.

Stand in fata unui rastel cu tot felul de arme, legendarul Mord Cour discuta pe ton scazut cu maestrul Jeh-Wu, instructorul pentru cursul inferior. Terenul de incercare era umed si alunecos, din cauza unei ploi usoare care cazuse mai devreme in acea dimineata. Norii inca nu se risipisera.

In curand voi fi maestru spadasin, trup si suflet, se gandi Duncan.

Cei care treceau – in viata? – de aceasta faza vor avea inca de infruntat o salva intensa de examene orale din domeniul istoriei si filosofiei disciplinelor de lupta pe care le studiasera. Apoi, invingatorii se vor intoarce pe insula principala a administratiei, vor vedea ramasitele sacre ale lui Jool-Noret, dupa care vor pleca acasa.

Ca maestri spadasini .

— Un tigru pe o parte si un dragon pe cealalta parte, exclama Mord Cour.

Parul lui argintiu mai crescuse cu zece centimetri de cand il vazuse Duncan ultima oara, pe insula vulcanica stearpa.

— Marii razboinici gasesc mereu un mijloc de a depasi orice obstacol. Numai un luptator cu adevarat maret poate supravietui Coridorului Mortii!

Dintre cei o suta cincizeci de recruti care fusesera la inceput in clasa, ramasesera numai cincizeci si unu – si fiecare esec il invatase pe Duncan o lectie. Acum, el si Hiih Resser, cei mai buni elevi, dupa cum demonstrasera pana in acel moment, stateau umar la umar, asa cum o faceau de ani de zile.

— Coridorul Mortii?

Resser se alesese cu varful urechii taiat intr-un exercitiu de lupta cu pumnalele; din moment ce se gandea ca cicatricea il facea sa arate ca un veteran otelit in batalii, roscovanul hotarase sa nu-si faca nici o operatie estetica pentru a repara stricaciunile.

— E doar o hiperbola, raspunse Duncan.

— Asa crezi?

Inspirand adanc si cu mult calm, Duncan se concentra asupra prezentei incurajatoare a spadei batranului duce, aflata in mana lui. Modelul de funie incrustat pe maner sclipea in soare. O arma splendida. Jura sa fie demn de ea, si era fericit sa poarte spada acum.

— Dupa opt ani, e prea tarziu sa renunti, zise el.

Inconjurat de un gard dublat de un camp de forta, traseul de instructie in aer liber era ascuns vederii recrutilor. Pentru a supravietui obstacolelor si pentru a ajunge la capatul cursei, trebuiau sa reactioneze la manechine asasine, la solido-holoiluzii, capcane si multe altele. Acesta avea sa fie ultimul lor test fizic .

— Veniti in fata si alegeti-va armele, striga Jeh-Wu.

Duncan isi prinse doua pumnale scurte la centura, alaturi de spada batranului duce. Cantari in mana o ghioaga grea, dar o schimba pentru o lance lunga de lupta.

Jeh-Wu isi arunca pe spate coditele negre si facu un pas inainte. Desi glasul lui suna aspru, pastra totusi un strop de compasiune.

— Unii dintre voi ar putea socoti acest test final plin de cruzime, mai rau decat orice situatie reala de lupta care-ar putea exista. Dar luptatorii trebuie temperati in forja incinsa a pericolelor adevarate .

In timp ce astepta, Duncan se gandi la Glossu Rabban, care nu aratase nici un fel de mila atunci cand vana prazi umane pe Giedi Prime. Monstrii veritabili – cum erau Harkonnenii – puteau nascoci exercitii sadice mult mai rele decat orice si-ar fi putut imagina Jeh-Wu . Trase adanc aer in piept, incercand sa opreasca valul primejdios de teama si se imagina pe el insusi supravietuind incercarii.

— Cand Ginaz trimite un maestru spadasin unei Case nobile, continua batranul Mord Cour, acea familie ii incredinteaza viata, siguranta, averea ei. Din moment ce voi purtati aceasta responsabilitate, nici un test nu poate fi prea dificil. Unii dintre voi vor muri astazi . Nu va indoiti de asta! Obligatia noastra este sa nu dam drumul decat celor mai buni luptatori din imperiu. Nu poate exista cale de intoarcere!

Portile se deschisera. Asistentii strigau numele, unul cate unul, de pe o lista, iar cativa dintre recruti intrara, disparand in spatele baricadei frontale. Resser fu printre primii chemati.

— Succes! zise Resser.

Ii dadu lui Duncan jumatatea de strangere de mana a imperiului, apoi fu convocat. Fara sa se uite inapoi, roscovanul trecu prin poarta amenintatoare.

Opt ani de antrenament riguros culminau cu acest moment .

Duncan astepta in spatele altor elevi caliti, unii cu fruntea deja umeda de o sudoare nervoasa, altii bravand zgomotosi. Un nou grup de recruti trecu pe poarta. Tanarului i se stranse stomacul de nerabdare.

— Duncan Idaho! tuna in sfarsit unul dintre asistenti.

Prin deschizatura, Duncan il putea zari pe elevul dinaintea lui ferindu-se de arme care veneau spre el din toate directiile. Tanarul se rasuci, eschiva, se clatina, apoi disparu din vedere printre obstacole si manechine.

— Hai, hai, ca e usor, mormai asistentul indesat. Avem deja cativa supravietuitori astazi!

Duncan rosti in gand o rugaciune si alerga spre necunoscut. Poarta se tranti in urma lui, cu un zanganit amenintator.

Concentrat asupra a ceea ce facea, lasandu-si mintea sa intre intr-un fel de stare de transa a reactiilor instantanee, auzi un amestec de voci inundandu-i constiinta: Paulus Atreides spunandu-i ca poate realiza orice isi pune in cap; ducele Leto sfatuindu-l sa mearga pe calea idealurilor inalte si a moralei, sa nu uite niciodata compasiunea; Thufir Hawat avertizandu-l sa urmareasca toate punctele aflate pe un perimetru emisferic complet in jurul trupului .

De fiecare parte a coridorului se zareau doua manechine, monstri de metal cu ochi-senzori sclipitori care-i urmareau fiecare miscare. Duncan incepu sa treaca pe langa ele, apoi se opri, fanda, se arunca cu capul inainte si facu o tumba.

Urmareste toate punctele. Rasucindu-se, Duncan balansa lancea inapoi; o auzi cum loveste o muchie de metal, respingand una dintre armele automatului – o sulita azvarlita spre el. Perimetrul perfect. Cu prudenta, dansa inainte pe varful picioarelor, pastrandu-si echilibrul, gata sa se arunce in orice directie.

Isi aminti vorbele instructorilor scolii: ciufulitul Mord Cour, Jeh-Wu cel cu chip de iguana, foarte grasul Rivvy Dinari, pomposul Whitmore Bludd si chiar severul Jamo Reed, gardianul insulei-inchisoare.

Instructorul sau de tai-chi fusese o tanara atragatoare, cu corpul atat de flexibil, incat parea alcatuit in intregime din tendoane. Vocea ei blanda avea o nuanta taioasa: „Prevedeti imprevizibilul!” Vorbe simple, dar profunde .

Masinile de lupta contineau mecanisme declansate de ochi-senzori care-i urmareau miscarile iuti si precaute. Dar, in conformitate cu restrictiile Jihadului Butlerian, manechinele nu puteau gandi ca el. Duncan infipse capatul gros al lancii intr-un automat, apoi se intoarse fulgerator si facu acelasi lucru si cu celalalt. Zbura pe langa ele cu o manevra de gimnastica, abia reusind sa evite pumnalele ascutite aruncate in directia lui.

In timp ce se strecura mai departe, studie poteca de lemn de sub talpile lui, cautand placi cu senzori de presiune. Scandurile podelei erau improscate cu sange; pe o margine a traseului vazu o parte dintr-un cadavru ciopartit. Nu se opri sa vada cine fusese .

Mai departe, orbi niste automate, aruncand cutite care le sparsera ochii sticlosi. Pe unele le rasturna cu izbituri puternice. Patru erau doar holoproiectii, pe care le detecta observand diferentele subtile de lumina si reflexii, un truc pe care-l invatase de la Thufir Hawat.

Unul dintre instructorii de pe insule fusese doar un baietandru cu fata de bebelus si instincte de ucigas . un luptator ninja care preda metode secrete de asasinat si sabotaj, abilitatea suprema de a te pierde in umbrele cele mai palide si de a lovi in tacere absoluta. „Uneori, cea mai dramatica declaratie poate fi facuta cu o atingere nevazuta”, spusese tanarul ninja.

Sintetizand opt ani de antrenamente, Duncan stabili paralele intre diferitele discipline, asemanari de metode – si diferente! Unele tehnici erau clar folositoare pentru ceea ce infrunta el in acest moment, iar mintea i se invartea rapid sa le puna in ordine, alegand procedeele potrivite pentru fiecare provocare.

Trecand in fuga pe langa ultimul dintre manechinele mortale, inima lui batea mai sa-i sparga pieptul. Duncan cobori in patru labe panta catre tarmul accidentat, urmand indicatoarele de traseu, aflate inca intre limitele gardului ecranat. Suspensoare rosii luminoase il dirijara deasupra unui bazin de spuma albastruie, clocotind de gheizere si izvoare vulcanice fierbinti, dar valurile marii de culoarea acvamarinului clipoceau peste marginea gropii stancoase, scazand temperatura abia cu putin sub limita temperaturii de fierbere.

Duncan plonja si se cufunda pana la tuburile subacvatice de lava clocotind in apa minerala. Deja disperat dupa aer, inota prin apa fierbinte in care automate cu infatisare fioroasa intrau sa-l atace.

Duncan lupta ca un animal salbatic – pana cand isi dadu seama ca misiunea lui era sa treaca prin acest Coridor al Mortii, nu sa-si infranga toti adversarii. Para lovituri, impinse manechinele si se elibera, tasnind pe traseu, catre inaltimile acoperite de jungla si catre faza urmatoare .

Pe deasupra unei prapastii adanci era intins un pod ingust de franghii, o provocare dificila in materie de echilibru, iar Duncan stia ca lucrurile vor deveni curand si mai rele. La mijlocul distantei, aparura fiare salbatice solido-holografice, gata de atac. Flutura lancea si le alunga cu mainile aproape tepene.

Insa nu se prabusi. Dusmanul cel mai mare al unui elev este propria lui minte. Gafaind, isi focaliza gandurile. Incercarea consta in controlul fricii. Nu trebuie sa uit ca acestia nu sunt adversari reali, oricat de solide par loviturile lor.

Trebuia sa-si foloseasca toate abilitatile pe care le invatase, sa imbine diverse tehnici – si sa supravietuiasca, exact ca intr-o batalie adevarata. Scoala Ginaz te putea invata metodele, dar nu existau doua situatii de lupta identice. Cele mai bune arme ale unui razboinic sunt agilitatea fizica si mentala, alaturi de adaptabilitate.

Concentrandu-se asupra drumului direct peste prapastie, facu un pas dupa altul, folosindu-si lancea ca sa dea la o parte inamicii iluzorii. Ajunse la capatul opus al puntii de franghie transpirat si epuizat, gata sa se prabuseasca.

Dar merse mai departe. Pana la capat.

Printr-un defileu scurt, stancos – locul perfect pentru o ambuscada – alerga de-a lungul unei carari podite, batand pe ea un ritm constant cu picioarele goale. Zari gropi si chepenguri. Auzind explozia unui foc de arma, se rostogoli si facu o tumba, apoi sari din nou in picioare. O sulita se repezi spre el, dar Duncan isi folosi lancea ca pe o parghie si sari peste un obstacol, rasucindu-si trupul asemenea unui vartej.

Cand ajunse iarasi cu picioarele pe pamant, o sclipire brusca se repezi spre fata lui. Cu viteza fulgerului, matura aerul cu lancea in fata ochilor si simti in vergeaua de lemn doua izbituri bruste, dure. Doua automate mici, zburatoare, se infipsesera in lance ca niste varfuri de sageti cu vointa proprie .

Vazu din nou sange pe scanduri si inca un trup macelarit, intins pe jos. Desi n-ar fi trebuit sa se gandeasca la camarazii cazuti, regreta pierderea fie si a unui singur elev talentat care facuse fata la atata antrenament . doar ca sa fie doborat aici, in ultima incercare. Atat de aproape .

Din cand in cand dadea cu ochii de observatorii de pe Ginaz, tinand pasul cu el dincolo de gardul ecranat care trosnea – alti maestri spadasini, dintre care pe multi si-i amintea. Duncan nu indraznea sa se intrebe cum se descurcasera colegii lui. Nu stia nici daca Resser mai era sau nu in viata .

Pana acum folosise pumnalele si lancea, dar nu si spada batranului duce, care-i ramasese prinsa cuminte la sold. Era o prezenta linistitoare, ca si cum Paulus Atreides l-ar fi insotit in spirit, soptindu-i sfaturi pe drum.

„Orice tanar cu asemenea curaj trebuie sa intre in serviciul meu!” spusese candva batranul duce.

Cu automatele infrante in spate, blocat pe ambele parti de gardul ecranat, Duncan infrunta obstacolul final – un imens cazan ingropat in pamant, plin cu ulei arzand . De fapt, o cuva de latimea cararii, marginita pe amandoua laturile de gardul ecranat. Capatul Coridorului Mortii .

Tusi din cauza fumului intepator; isi acoperi gura si nasul cu panza camasii, dar tot nu reusea sa vada. Clipind ca sa lase sa-i curga lacrimile din ochii iritati, cerceta cazanul ingropat, care arata intocmai ca gura unui demon flamand. O bordura ingusta, alunecoasa din cauza petelor de ulei, inconjura cuva, invaluita in vapori grosi, toxici.

Ultimul obstacol . Duncan va trebui sa treaca de el intr-un fel.

In urma lui, o poarta inalta de metal se inchise de-a curmezisul potecii, impiedicandu-l sa se intoarca pe drumul pe care venise. Era acoperita cu fibre shiga tepoase, imposibil de urcat.

Oricum nu aveam intentia sa ma intorc.

„Nu-ti contrazice instinctele, baiete”, il sfatuise Paulus Atreides. Bazandu-se pe un sentiment launtric, batranul duce il primise in casa lui pe micul refugiat, in ciuda faptului ca stia ca Duncan venise de pe o lume Harkonnen.

Duncan se intreba dac-ar fi putut cumva sa sara peste cazan, dar nu reusea sa vada marginea opusa prin flacarile palpaitoare si prin aerul imbacsit de fum. Si daca recipientul nu era perfect rotund, ci deformat, ca sa prinda in capcana un elev care se baza pe presupuneri? Trucuri in interiorul altor trucuri .

Era cuva doar o holoproiectie? Simtea insa caldura si tusea din cauza fumului. Arunca lancea, auzind-o cum zangane la contactul cu marginea de metal.

Percepand in spate un clinchet puternic si huruitul unor placi de metal, se intoarse si vazu poarta uriasa alunecand inspre el. Daca nu se misca, bariera avea sa-l impinga obligatoriu in cazan.

Tragand spada batranului duce, o facu sa suiere prin aer. Arma parea complet inutila. Gandeste!

Sa prevezi imprevizibilul .

Cerceta gardul ecranat din dreapta, sclipirea campului de forta. Si isi aminti sedintele de antrenament cu scuturi de pe Caladan, avute impreuna cu Thufir Hawat. Lama care se misca lent patrunde prin scutul individual, dar trebuie sa se miste exact cu viteza corecta, nici prea repede si nici prea incet.

Flutura in aer spada ducelui, pentru a-si exersa mana. Putea oare sa faca o bresa in scutul scanteietor si sa se rostogoleasca afara? Daca lama inceata penetra scutul, energia barierei putea fi miscata, schimbata, deplasata . Varful ascutit al spadei putea distorsiona campul, putea perfora o deschidere. Dar cat timp va ramane compromis scutul daca era strapuns de o spada?

In spatele lui, poarta ghimpata se apropia amenintatoare, impingandu-l inexorabil catre cazanul arzand. Nu mai avea sa se duca .

Duncan vizualiza felul in care va indeplini ceea ce avea in minte. Optiunile erau limitate. Pasi catre bariera pulsatila si se opri in punctul in care putea simti mirosul de ozon si furnicaturile energiei pe piele. Incerca sa-si aduca aminte una dintre rugaciunile pe care i le recita mama lui, inainte ca Rabban s-o ucida. Dar nu reusea sa reinvie decat fragmente fara sens .

Apucand spada grea a batranului duce, Duncan se apleca spre gardul ecranat si il impunse ca si cum ar fi fost un perete de apa, apoi trase lama in sus, simtind pulsatiile campului. Totul ii amintea de despicarea unui peste.

Apoi se arunca inainte, urmand varful spadei, lasandu-se sa cada prin campul care opunea rezistenta – si se prabusi, cuprins de ameteala, pe o suprafata aspra de lava neagra. Se rostogoli si ateriza in picioare, tinand inca spada in mana, gata sa lupte cu maestrii spadasini daca-l provocau pentru ca incalcase regulile. Se gasea dintr-o data in afara pericolului reprezentat de cazan si de poarta miscatoare.

— Excelent! Avem inca un supravietuitor!

Jamo Reed, instructorul cu parul cret, eliberat din slujba de pe insula-inchisoare, se grabi sa-l imbratiseze pe Duncan intr-o stransoare de urs.

Maestrii spadasini Mord Cour si Jeh-Wu nu erau prea mult in urma, avand pe fata o expresie neobisnuita de incantare. Duncan nu-i vazuse niciodata aratand atat de multumiti.

— Era singura cale de iesire? intreba el, incercand sa-si recapete respiratia in timp ce-l privea pe maestrul spadasin Cour.

Batranul izbucni intr-un ras zgomotos.

— Ai gasit una dintre cele douazeci si doua de cai, Idaho.

O alta voce interveni:

— Vrei sa te intorci si sa cauti celelalte posibilitati?

Era Resser, ranjind de la urechea taiata pana la cealalta. Duncan lasa spada batranului duce sa-i alunece in teaca si-si batu prietenul pe spate.

Cum sa-l definim pe Kwisatz Haderach? Masculul care este peste tot in acelasi timp, singurul om care poate deveni cu adevarat cel mai mare dintre noi toti, amestecand ascendenta masculina si pe cea feminina cu o putere inseparabila.

Cartea Azhar a Bene Gesserit.

Dedesubtul palatului imperial, intr-o retea de canale si bazine centrale legate intre ele, inotau doua femei in costume negre de scafandru. Cea mai tanara dintre cele doua se misca incet, ramanand in urma ca s-o ajute pe cea mai in varsta, ori de cate ori aceasta sovaia. Costumele impermeabile, alunecoase ca uleiul si calde ca un pantece, ofereau flexibilitate si in acelasi timp decenta, acoperind pieptul, abdomenul si partea de sus a picioarelor.

In ciuda faptului ca unele femei Bene Gesserit purtau haine obisnuite, sau chiar toalete elegante pentru ocazii speciale, cum ar fi baluri imperiale si evenimente de gala, erau sfatuite sa-si tina trupurile acoperite in fiecare zi. Asta le ajuta sa cultive sentimentul mistic menit sa le separe pe surori de restul lumii.

— Nu mai pot . sa fac . ce faceam . candva, gafai Cucernica Maica Lobia, in timp ce Anirul o ajuta sa intre in cea mai mare dintre cele sapte piscine centrale, o oaza aburinda, parfumata cu saruri si ierburi. Cu nu prea multa vreme in urma, dreptvorbitoarea Lobia era in stare sa o intreaca pe Anirul la inot destul de usor, dar acum, la peste o suta saptezeci de ani, sanatatea ei era in declin. Din tavanul de piatra boltit picurau aburi calzi condensati, ca o ploaie tropicala.

— Te descurci bine, Cucernica Maica.

Anirul o tinu pe batrana de brat si o ajuta sa urce pe o scara de piatra.

— Sa nu minti niciodata o dreptvorbitoare, raspunse Lobia cu un zambet plin de riduri. Ochii ei ingalbeniti dansau vioi, dar abia isi tragea rasuflarea.

— Mai ales pe dreptvorbitoarea imparatului!

— Fara doar si poate, sotia imparatului merita un pic de ingaduinta, nu-i asa?

Batrana chicoti.

Anirul o ajuta sa se aseze intr-un scaun-curgator si ii dadu un prosop din tesatura karthan plusata. Lobia se intinse cu prosopul peste ea si apasa pe un buton ca sa porneasca masajul cutanat al scaunului. Ofta, cand campurile electrice incepura sa-i pulseze prin muschi si terminatii nervoase.

— S-au facut pregatiri pentru inlocuirea mea, zise Lobia pe un ton somnoros, abia acoperind murmurul scaunului. Am vazut numele candidatelor. Ar fi minunat sa ma intorc la Scoala Maicilor, desi ma indoiesc ca o voi mai vedea vreodata. Pe Kaitain, clima este atat de perfecta, dar mi-e dor de frigul si umezeala de pe Wallach IX. Ciudat, nu crezi?

Anirul se aseza pe marginea spatarului scaunului ei, privind urmele varstei pe chipul dreptvorbitoarei, si asculta murmurul mereu prezent al vietilor adunate in ea insasi. In calitatea ei secreta de Maica Kwisatz, Anirul traia cu prezenta limpede si stridenta a Celorlalte Memorii in minte. Toate vietile insirate pe calea lunga a mostenirii ei ii vorbeau, spunandu-i lucruri pe care cele mai multe Bene Gesserit nu le stiau. Lobia, cu toti anii ei, nu stia atat de multe despre varsta ca Anirul.

Sunt mai inteleapta decat anii mei. Nu era vorba de orgoliu; era mai mult o senzatie de greutate a istoriei si a evenimentelor, pe care-o purta cu ea.

— Ce-o sa faca Imparatul fara tine prin preajma, Cucernica Maica? Se bazeaza pe tine ca sa afle cine minte si cine spune adevarul. Nu esti o dreptvorbitoare obisnuita, dupa toate etaloanele istoriei.

Langa ea, alinata de ciclul de masaj, Lobia adormise .

Relaxandu-se, Anirul cantari straturile de secrete din Comunitate, compartimentarea stricta a informatiei. Dreptvorbitoarea atipita langa ea era una dintre cele mai puternice femei din imperiu, dar nici macar Lobia nu cunostea adevarata natura a indatoririlor lui Anirul – de fapt, stia foarte putin despre programul Kwisatz Haderach.

Pe partea cealalta a incaperilor piscinei subterane, Anirul il urmari pe sotul ei, Shaddam, iesind dintr-o sala de sauna, siroind de transpiratie si infasurat intr-un prosop de karthan. Inainte ca usa sa se inchida, ii zari insotitoarele – doua concubine goale, din haremul imperial. Femeile incepusera sa arate toate la fel pentru ea, cu toata puterea de observatie a Bene Gesserit.

Shaddam nu avea prea mult apetit sexual pentru Anirul, desi ea cunostea cu siguranta tehnici care sa-l satisfaca. Potrivit ordinului Maicii Superioare, ii daruise de curand o a patra fiica, Josifa. El devenise din ce in ce mai furios cu fiecare fetita, iar acum se indrepta catre concubine, ignorand-o. Dandu-si seama ca Shaddam traia in umbra apasatoare a lungii domnii a lui Elrood, Anirul se intreba daca nu cumva sotul ei isi pierdea timpul cu atat de multe concubine pentru ca incerca sa concureze cu fantoma tatalui sau. Tinea oare scorul succeselor?

Pasind tantos dinspre sauna catre unul dintre bazinele cu apa rece, imparatul ii intoarse spatele sotiei sale si se scufunda cu o mica pleoscaitura. Iesind la suprafata, lovi apa cu eficacitate, indreptandu-se spre aleile de apa. Ii placea sa inoate in perimetrul palatului de cel putin zece ori pe zi.

Imparateasa si-ar fi dorit ca Shaddam sa acorde la fel de multa atentie guvernarii imperiului, pe cat acorda propriilor lui distractii. Cateodata, Anirul il testa in moduri subtile si descoperea ca el stia mult mai putin decat ea despre aliantele dintre familii si despre manevrele din jurul lui . O lacuna grava in cunostintele lui! Shaddam marise efectivul trupelor de sardaukari, desi nu destul, si fara nici un plan de ansamblu. Ii placea sa se pretinda soldat si chiar sa poarte uniforma – dar nu avea nici inclinatii, nici viziune militara, nici talentul de a-si misca soldatii de jucarie de-a lungul si de-a latul universului, intr-o maniera productiva.

Auzind un tipat ascutit, Anirul vazu o umbra neagra, micuta, pe traversele de piatra de deasupra canalelor. Cu o fluturare de aripi, un liliac distrans cobori spre ea in picaj, purtand inca un mesaj de pe Wallach IX. Marunta creatura fusese transportata si eliberata pe Kaitain, unde isi gasise tinta, pe ea. Batrana Lobia nu se trezi, si Anirul stia ca Shaddam nu se va intoarce pentru cel putin jumatate de ora. Era singura.

Ascultand mesajul, Anirul il incetini in minte; nici macar dreptvorbitoarea Lobia nu stia codul. Tonul acut se transforma intr-o serie de clicuri si pocnete pe care ea le traduse si le sorta.

Era un raport de la Maica Superioara Harishka, dandu-i ultimele informatii despre punctul culminant al planurilor genetice atent derulate de nouazeci de generatii. Sora Jessica, fiica secreta a lui Gaius Helen Mohiam si a baronului Vladimir Harkonnen, nu avusese succes in misiunea ei sacra de purta in pantece o fiica Atreides. Refuza ea sa faca asta, amanand intentionat? Mohiam spusese ca tanara era vioaie, loiala, dar cateodata incapatanata.

Anirul se asteptase ca urmatoarea fiica din linia genetica sa fi fost conceputa pana acum – penultimul copil, care va fi mama armei lor secrete. Trecuse deja ceva timp de cand Jessica se culcase cu ducele Leto Atreides – dar inca nu ramasese insarcinata. Era un lucru voit din partea ei? Atragatoarea tanara fusese testata ca fiind fertila si era o seducatoare experta; iar ducele Leto Atreides zamislise deja un baiat .

De ce-i lua atat de mult timp?

Nu erau vesti bune. Daca multasteptata fiica Harkonnen-Atreides nu se nastea curand, Maica Superioara o va convoca pe Jessica pe Wallach IX si va afla motivul.

Anirul se gandi sa lase liliacul in libertate, dar apoi se hotari sa nu riste. Cu o strangere de degete, franse gatul fragil al creaturii si-i arunca trupul inaripat intr-un dispozitiv de reciclare a materiei, din spatele salii piscinei.

Lasand-o pe Lobia sa doarma in scaunul de masaj, Anirul se grabi sa urce inapoi in palat.

Cioplesti rani in carnea mea si scrii pe ele cu sare!

Lamentatie fremena.

In ciuda faptului ca Liet-Kynes nu avea in fremkit alte medicamente in afara de o simpla trusa de prim-ajutor, Warrick supravietui.

Orbit de durere si de vinovatie, Liet il lega strans pe barbatul aproape mort pe spinarea unui vierme. In timpul lungii calatorii de intoarcere la sietch, Liet ii dadu din propria lui apa si facu tot ce-i statea in putinta ca sa repare distraiul distrus al lui Warrick.

La sietchul Scutului Rosu se auzira multe tanguieli si plansete. Faroula, care avea un talent considerabil in folosirea ierburilor tamaduitoare, nu se misca nici o clipa de la capataiul sotului ei. Il ingriji ora dupa ora, in timp ce el zacea intr-o amorteala oarba, agatandu-se de ultimele firicele de viata.

Desi avea fata bandajata, pielea lui Warrick nu putea creste la loc. Liet auzise ca vrajitorii geneticii Bene Tleilax puteau crea ochi noi, membre si carne noua, dar fremenii n-ar accepta niciodata un asemenea miracol al vindecarii, nici macar pentru unul dintre ei. Deja, batranii sietchului si copiii speriati faceau semne superstitioase langa perdelele camerei lui Warrick, ca pentru a alunga un demon hidos.

Heinar, batranul naib cu un singur ochi, veni sa-si vada ginerele desfigurat. Ingenunchiata langa patul barbatului ei, Faroula arata coplesita de durere; chipul sau de spiridus, candva atat de iute cand era vorba sa se lumineze cu un zambet sau sa sara cu o replica mucalita, arata acum obosit; ochii ei vii si curiosi erau neajutorati. Desi Warrick nu murise inca, purta un sal nezhoni galben – culoarea doliului.

Mandru si indurerat, naibul convoca un consiliu al batranilor sietchului, la care Liet-Kynes le povesti barbatilor severi exact ce se intamplase, depunandu-si marturia astfel incat fremenii sa poata intelege si onora imensul sacrificiu pe care-l facuse Warrick. Tanarul ar fi trebuit socotit un erou. Ar fi trebuit scrise poeme si cantate imnuri in cinstea lui. Insa Warrick facuse o greseala teribila .

Nu murise atunci cand trebuia!

Posomorati, Heinar si consiliul facura pregatiri pentru funeraliile fremene. Era doar o problema de timp, spuneau ei. Era imposibil ca omul mutilat sa supravietuiasca .

Cu toate astea, el supravietui.

Acoperite cu alifii, ranile lui Warrick incetara sa sangereze. Faroula il hranea, deseori avandu-l ca spectator pe Liet, care-si dorea cu disperare sa faca ceva, sa dea o mana de ajutor. Dar nici macar fiul lui Umma Kynes nu putea produce miracolul de care avea nevoie prietenul sau. Fiul lui Warrick, Liet-chih, prea mic ca sa inteleaga ce se intampla, ramasese in grija bunicilor indoliati.

Desi Warrick arata ca o carcasa pe jumatate descompusa, in jurul lui nu staruia nici un miros de infectie, nu exista nici o supuratie galbuie si nici o gangrena. In cel mai curios mod, se vindeca, ramanand cu portiuni de os dezgolite. Ochii ficsi, fara pleoape, nu se puteau inchide pentru un somn linistit, desi noaptea orbirii il insotea tot timpul.

Stand alaturi de Faroula in veghea ei, Liet soptea la urechea prietenului sau, spunandu-i povesti despre Salusa Secundus, depanand amintiri despre vremurile cand cei amandoi atacasera trupele Harkonnen sau cand servisera drept momeala pentru a ucide cercetasii inamici care otravisera rezervorul de la Tabara Bilar.

Cu toate astea, Warrick zacea nemiscat, zi dupa zi, ora dupa ora.

Faroula pleca fruntea si spuse cu un glas care abia reusea sa-i iasa pe buze:

— Ce-am facut ca sa-l suparam pe Shai-Hulud? De ce suntem pedepsiti astfel?

In timpul tacerii grele care se lasa cand Liet incerca sa gaseasca un raspuns, Warrick se misca pe pat. Faroula tresari si facu jumatate de pas inapoi. Apoi, sotul ei se ridica in capul oaselor. Ochii fara pleoape licarira ca si cum s-ar fi concentrat asupra peretelui opus.

Si vorbi, miscandu-si tendoanele care-i tineau laolalta maxilarele. Dintii si limba zbarcita tremurara, formand cuvinte ragusite:

— Am avut o viziune. Acum inteleg ce trebuie sa fac!

Zile intregi, Warrick isi tari picioarele, incet dar hotarat, pe coridoarele sietchului. Orbit de nisip, isi cauta drumul pe pipaite, vazand cu ochii mistici, launtrici. Ramanand in umbra, arata ca o parodie de cadavru. Vorbea cu o voce joasa, seaca, dar cuvintele lui aveau ceva fascinant.

Oamenii voiau sa fuga, dar nu reuseau sa se smulga de langa el, atunci cand intona:

— Cand am fost inghitit de furtuna, in clipa in care-ar fi trebuit sa intalnesc moartea, un glas mi-a soptit din vantul incarcat de nisip. Era Shai-Hulud insusi, spunandu-mi de ce trebuie sa indur aceste chinuri .

Faroula, purtand inca galben, incerca sa-si traga barbatul inapoi in camerele lor. Desi fremenii evitau sa-i vorbeasca, erau atrasi sa-l asculte. Daca vreodata un om putea primi o viziune sfanta, de ce sa nu fie Warrick, dupa tot ceea ce indurase in miezul furtunii? Era doar o coincidenta ca ramasese in viata acolo unde nimeni altcineva nu supravietuise vreodata? Sau se dovedise ca Shai-Hulud avea planuri pentru el, un firicel intr-o tapiserie cosmica? Daca vazusera vreodata un om atins de degetul arzator al lui Dumnezeu, Warrick era acela!

Cu ochii atintiti inainte, pasi fortat in incaperea in care Heinar statea pe o rogojina, alaturi de Consiliul Batranilor. Fremenii amutira, nesiguri cum sa reactioneze. Warrick ramase in picioare langa intrare.

— Trebuie sa inecati un fauritor, rosti el. Chemati-o pe Sayyadina si puneti-o sa asiste la ceremonia Apei Vietii. Trebuie s-o transform . asa incat sa-mi pot incepe munca.

Se intoarse si iesi cu mersul lui tarsait, lasandu-i pe Heinar si pe insotitorii lui ingroziti si nedumeriti.

Niciodata nu se intamplase ca un barbat sa ia Apa Vietii si sa supravietuiasca. Era o substanta pentru Cucernice Maici, un amestec magic, otravitor, fatal pentru oricine nu era pregatit.

Fara sa se abata din drum, Warrick intra intr-o sala comuna unde niste adolescenti tescuiau mirodenie bruta in albii; femei nemaritate separau distilat de mirodenie pentru productia de materiale plastice si combustibil. Zbarnaitul si plesnetul unui razboi de tesut mecanic rasuna in pereti cu un ritm hipnotic. Alti fremeni lucrau cu meticulozitate la distraie, reparand si verificand mecanismele complicate.

Cuptoarele solare coceau un terci sanatos pe care membrii sietchului il mancau la masa usoara de la jumatatea zilei; ospete mai mari aveau loc dupa apusul soarelui, cand amurgul racorea desertul. Un batran cu voce nazala canta o lamentatie trista, povestind despre secolele de rataciri fara tinta pe care le indurasera zensunitii inainte sa ajunga in sfarsit pe planeta desertica. Liet-Kynes statea apatic alaturi de doi luptatori de gherila ai lui Stilgar, band cafea cu mirodenie.

Toata activitatea incremeni cand Warrick sosi si incepu sa vorbeasca.

— Am vazut Dune inverzita, un paradis. Nici macar Umma Kynes nu cunoaste maretia pe care mi-a dezvaluit-o Shai-Hulud.

Vocea lui suna ca un vant rece printr-o grota deschisa.

— Am auzit Glasul din Alta Lume. Am avut o viziune a lui Lisan al-Gaib, pe care l-am asteptat. Am vazut calea, asa cum a fost fagaduita de legenda, asa cum e fagaduita de Sayyadina!

Fremenii murmurara auzindu-i indrazneala. Cunosteau profetia, stiau ca un asemenea om fusese prevestit. Cucernicele Maici ii invatasera asta de secole, iar legenda trecuse de la un trib la altul, din generatie in generatie. Fremenii asteptasera atat de mult, incat unii devenisera sceptici, insa altii erau convinsi – si tematori.

— Trebuie sa beau Apa Vietii. Am vazut calea .

Liet isi conduse prietenul afara din sala comuna, inapoi la locuinta lui, unde Faroula statea de vorba cu tatal ei. Ridicand ochii spre sotul sau, cand acesta intra, lasa sa i se vada chipul tras si resemnat, ochii inrositi de saptamanile de lacrimi. Pe un covor de langa ea, baietelul incepu sa planga.

Vazandu-i pe Warrick si pe Liet impreuna, batranul naib se intoarse catre fiica lui.

— Asa trebuie sa fie, Faroula, grai Heinar. Batranii au hotarat. E un sacrificiu teribil, dar daca . daca el este alesul, daca este cu adevarat Lisan al-Gaib, trebuie sa facem cum spune el. Ii vom da Apa Vietii!

Liet si Faroula incercara sa-l convinga pe Warrick sa renunte la obsesia lui, dar barbatul plin de cicatrice persista in credinta lui. Ii tintuia cu ochii lipsiti de pleoape, dar nu-i putea privi in ochi.

— Aceasta este pentru mine mashad si mihna. Incercarea spirituala si incercarea religioasa .

— De unde stii ca nu sunt doar sunete ciudate, pe care le-ai auzit in bataia vantului? insista Liet. Warrick, de unde stii ca nu esti inselat?

— Pentru ca stiu!

Si vazandu-i chipul transfigurat de convingere, nu avura de ales decat sa-l creada. Batrana Cucernica Maica Ramallo sosi de la un sietch indepartat pentru a oficia ceremonia, pentru a o pregati. Barbatii fremeni luara micul lor vierme captiv, lung de numai zece metri, si il inecara in apa luata dintr-un qanat. Cand viermele muri si isi secreta fierea otravitoare, fremenii adunara lichidul intr-un burduf si il pregatira pentru ceremonie.

In mijlocul agitatiei, planetologul Kynes se intoarse de la plantatiile sale, dar era atat de concentrat asupra propriilor preocupari, incat nu percepu semnificatia evenimentului, ci doar faptul ca era important. Formula scuze stangace catre fiul lui, aratandu-si parerea de rau pentru ceea ce se intamplase cu Warrick . dar Liet putea vedea ca evaluarile si calculele la scara planetara continuau pe fundalul mintii sale. Proiectul de terraformare nu putea avea nici un moment de ragaz, nici macar pentru sansa ca Warrick sa fie de multprevestitul mesia care avea sa uneasca fremenii intr-o forta razboinica.

Populatia sietchului Scutului Rosu se aduna in uriasa sala de intalniri. Sus, deasupra capetelor, pe platforma deschisa de pe care Heinar se adresa tribului sau, Warrick pasi in fata. Barbatul desfigurat era insotit de naib si de puternica Sayyadina care ii slujise pe acesti oameni de cateva generatii. Batrana Ramallo arata la fel de otelita si de dura precum o soparla de desert, care-si pastreaza ce-i apartine chiar si impotriva unui soim iesit la vanatoare.

Sayyadina chema acvarii si intona cuvintele rituale; fremenii le repetara, dar cu o neliniste mai mare decat de obicei. Unii chiar credeau ca Warrick era tot ceea ce pretindea el ca este; altii nu puteau decat sa spere. Murmurele umplura incaperea. In imprejurari normale, participarea la orgia tau era un eveniment fericit, sarbatorit numai in momente de mare insemnatate: dupa o victorie asupra Harkonnenilor, dupa descoperirea unui mare depozit de mirodenie sau cand supravietuiau unui mare dezastru.

De data asta totusi, fremenii stiau ce este in joc.

Se uitara la chipul mutilat al lui Warrick asa cum statea, impasibil si hotarat. Privira cu speranta si teama, intrebandu-se daca el le va schimba viata . sau va esua ingrozitor, asa cum se intamplase si cu alti barbati in generatiile trecute.

In multime, Liet statea langa Faroula si copilul ei, observand totul din primele randuri. Femeia avea buzele stranse intr-o crispare tensionata; ochii si-i tinea inchisi, sub presiunea unei asteptari plina de spaima. Liet simtea teama radiind din ea si ar fi vrut s-o linisteasca. Se temea ca otrava ii va ucide barbatul . sau mai degraba ca ar putea supravietui ca sa-si continue viata dureroasa?

Sayyadina Ramallo isi termina binecuvantarea si ii inmana burduful lui Warrick.

— Fie ca Shai-Hulud sa judece acum daca viziunea ta este adevarata – daca esti Lisan al-Gaib, cel pe care l-am cautat de atata vreme .

— L-am vazut pe Lisan al-Gaib, spuse Warrick, apoi cobori vocea astfel incat numai batrana il putea auzi: N-am zis ca sunt eu!

Oasele si tendoanele expuse ale mainilor lui Warrick se miscara apucand tubul flexibil si aplecandu-l spre buze. Ramallo apasa burduful, facand sa tasneasca in gura lui Warrick un jet de otrava.

El inghiti convulsiv, apoi inghiti iar.

Multimea de fremeni tacu, o masa zumzaitoare de oameni care incercau sa inteleaga. Liet credea ca le poate auzi inimile batand la unison. Percepu soapta fiecarei respiratii retinute, simti sangele pulsand in propriile lui urechi. Astepta si privi.

— Soimul si soarecele sunt una, rosti Warrick, privind viitorul. In cateva clipe, Apa Vietii incepu sa-si faca efectul.

Toata suferinta lui Warrick de pana acum, tot chinul pe care-l indurase in furtuna si dupa aceea fusesera doar un preludiu la moartea oribila care-l astepta. Otrava ii invada celulele trupului, aruncandu-le in flacari.

Fremenii credeau ca viziunea spirituala a barbatului desfigurat il amagise. El urla si se zvarcoli.

— Nu stiu ce-au creat! Nascut din apa, moare in nisip!

Sayyadina Ramallo facu un pas inapoi, ca o pasare rapitoare care vede prada intorcandu-se impotriva ei. Ce inseamna asta?

— Cred ca-l pot controla . dar se insala!

Femeia isi alese cuvintele cu grija, interpretandu-le prin filtrul stravechi, pe jumatate uitat, al Panopliei Propheticus.

— Spune ca poate vedea acolo unde altii nu pot. A vazut calea.

— Lisan al-Gaib! El va fi tot ce-am visat .

Warrick voma cu atata violenta incat coastele i se fransera ca niste surcele. Sangele ii navali pe gura.

— Dar nimic din ce ne-am asteptat!

Sayyadina ridica mainile ca niste gheare.

— El l-a vazut pe Lisan al-Gaib. Soseste, si va fi tot ce-am visat!

Warrick striga pana cand nu mai avu glas sa rosteasca nici un cuvant. Se smuci, izbi si se zbatu pana cand nu-si mai controla muschii, pana cand creierul ii fu distrus complet. Satenii din Tabara Bilar consumasera Apa a Vietii puternic diluata si tot murisera in chinuri groaznice. Pentru Warrick, chiar si o asemenea moarte dementa ar fi fost o adevarata indurare.

— Soimul si soarecele sunt una!

Incapabili sa-l ajute, fremenii puteau doar sa se uite, coplesiti de o groaza teribila. Convulsiile agoniei lui Warrick durara multe ore . dar Ramallo avu nevoie de mult mai mult timp pentru a interpreta viziunile tulburatoare pe care le avusese barbatul.

Piatra este grea si nisipul apasator; dar mania unui neghiob este mai grea decat amandoua.

DUCELE LETO ATREIDES.

Cand Dominic Vernius, incrancenat si intors pe dos, se intoarse la baza polara de pe Arrakis, oamenii lui alergara sa-l intampine. Vazandu-i expresia de pe chip, isi dadura seama totusi ca seful lor nu avea chef de vesti de bun-venit.

Sub crestetul chel si sprancenele stufoase, avea ochii torturati, cufundati adanc in orbitele umbrite; pielea candva bronzata imbatranise prematur, ca si cum toata culoarea si tot spiritul i se topisera, lasandu-i doar o vointa de fier. Ultimul firicel de speranta fusese retezat, iar acum razbunarea ii ardea in privire.

Infasurat intr-o haina grea de sintblana, deschisa in fata, care lasa sa i se vada parul alb si incalcit de pe piept, veteranul Asuyo astepta in picioare pe platforma de aterizare, cu chipul plin de ingrijorare.

— Ce-i, Dom? Ce s-a intamplat?

Dominic Vernius ramase cu ochii atintiti la peretii impunatori ai crevasei care se inalta in jurul lui ca o fortareata.

— Am vazut lucruri la care nici un ixian n-ar trebui sa fie martor. Iubita mea lume e la fel de moarta ca si sotia mea!

Parca ametit, pasi dinspre nava goala catre furnicarul de pasaje pe care oamenii lui le sapasera in peretii inghetati. Si alti contrabandisti il salutara, ii cerura vesti . dar el continua sa mearga, fara sa raspunda. Incurcati, oamenii incepura sa susoteasca.

Fara tinta, Dominic hoinari dintr-un pasaj in altul. Lasa cu degetul o dara de-a lungul peretilor consolidati cu polimeri, imaginandu-si pesterile de pe Ix. Oprindu-se din mers, trase adanc aer in piept si-si lasa ochii sa se plece, pe jumatate inchisi. Prin forta pura a vointei, incerca sa recheme gloria Casei Vernius in spatele pleoapelor – minunile orasului subteran Vernius, Marele Palat, cladirile stalactite inversate cu arhitectura cristalina .

In ciuda secolelor de competitie apriga cu Richese, ixienii fusesera maestrii incontestabili ai tehnologiei si ai inovatiilor. Dar in numai cativa ani, tleilaxu distrusesera aceste realizari, inchisesera accesul spre Ix si chiar alungasera Banca Ghildei, determinand oamenii de afaceri sa faca tranzactii prin sedii alese de ei, din afara planetei .

In tinerete, in timpul revoltei de pe Ecaz, Dominic Vernius daduse totul pentru imparatul sau. Luptase, asudase si sangerase pentru a apara onoarea numelui de Corrino. Cu atata vreme in urma, parca in alta viata .

Pe atunci, separatistii de pe Ecaz parusera niste visatori indusi in eroare, gherile violente, dar naive, care trebuiau silite sa se supuna, ca nu cumva sa stabileasca un precedent nefast pentru alte lumi instabile din imperiul galactic.

Dominic pierduse multi oameni in aceste lupte. Isi ingropase camarazi. Vazuse moartea chinuitoare a soldatilor care-i urmau ordinele in batalie. Isi aminti cum alerga pe campul ars, ramas in urma unei paduri incendiate, alaturi de fratele lui Johdam, un barbat curajos si cu gandire rapida. Racnind, cu armele indreptate inainte, trasesera in cuibul luptatorilor din rezistenta. Fratele lui Johdam se prabusise la pamant. Dominic crezuse ca s-a impiedicat de vreo radacina carbonizata, dar cand se aplecase sa-l ajute pe celalalt sa se ridice, ii gasise doar gatul arzand mocnit, retezat de o explozie a artileriei fotonice .

Dominic casigase batalia in ziua aceea, cu pretul a aproape o treime din oamenii sai. Trupele lui reusisera sa-i nimiceasca pe rebelii de pe Ecaz, iar pentru asta, el primise decoratii. Soldatii cazuti primisera morminte comune, pe o planeta departe de casa .

Casa Corrino nu merita asemenea sacrificii.

Directoratul CHOAM al Casei Vernius fusese extins datorita faptelor sale marete. La sarbatorirea victoriei, alaturi de un foarte tanar arhiduce Ecaz asezat din nou pe Tronul de Mahon, fusese un oaspete onorat pe Kaitain. Alaturi de Elrood, Dominic cutreierase prin sali ticsite de cristal, metale pretioase si lemn lustruit. Se asezase la mese de ospat care pareau sa se intinda pe kilometri intregi, in timp ce multimile de afara ii scandau numele. Statuse mandru la picioarele Tronului Leului de Aur, in timp ce Imparatul ii inmanase Medalia de Onoare, ca si alte medalii pentru locotenentii sai.

Dupa aceste batalii, Dominic aparuse ca un erou faimos, castigandu-si loialitatea nemuritoare a oamenilor sai – asa cum ii aratau de ani de zile, chiar si aici, in locul asta mizer. Nu, Casa Corrino nu merita nimic din toate astea.

La ce te gandesti, Dominic? Vocea parea sa-i sopteasca in cap, un ton muzical, catifelat, care i se parea ciudat de familiar . acum, aproape uitat.

Shando . Dar nu era posibil. La ce te gandesti, Dominic?

— Ce-am vazut pe Ix mi-a alungat ultimele ramasite ale fricii. A distrus orice constrangere, rosti el cu voce soptita, asa incat sa nu-l auda nimeni . nimeni in afara prezentei eterice a fermecatoarei lui doamne. M-am hotarat sa fac ceva, dragostea mea – ceva ce ar fi trebuit sa fac acum douazeci de ani!

In ziua antarctica lunga de luni de zile, Dominic nu insemna trecerea orelor sau a saptamanilor pe cronometrul sau. La scurt timp dupa intoarcerea de pe Ix, cu planuri conturate ca niste sculpturi de piatra, iesi singur din baza. Imbracat in haine de muncitor, ceru o audienta la negustorul de apa, Rondo Tuek.

Contrabandistii plateau generos in fiecare luna pentru tacerea lui Tuek, iar baronul industrial aranja legaturi secrete cu Ghilda pentru transportul in alte lumi. Dominic nu fusese interesat niciodata in obtinerea unui profit si fura solari din vistierie doar pentru a sabota numele de Corrino, asa ca nu regretase niciodata faptul ca platea mite. Cheltuia ceea ce era necesar pentru ca sa faca ceea ce avea nevoie.

Niciunul dintre strainii de la fabrica de producere a apei nu-l recunoscu, desi unii ii aruncara priviri dezaprobatoare cand intra in complex si insista sa-l vada pe negustorul de apa.

Tuek il recunoscu, dar nu reusi sa-si ascunda socul de pe chip.

— Sunt ani de zile de cand nu ti-ai mai aratat fata pe-aici .

— Am nevoie de ajutorul tau, raspunse Dominic. Vreau sa mai cumpar niste servicii.

Rondo Tuek zambi, cu ochii departati sclipind. Isi scarpina smocul gros de par de pe partea stanga a capului.

— Mereu incantat sa vand.

Arata catre un coridor.

— Pe aici, te rog!

La o cotitura, Dominic vazu apropiindu-se un barbat. Purta o parka alba si grea, deschisa in fata, si ducea un teanc de dosare-plex pe care le rasfoia din mers. Tinea capul plecat.

— Lingar Bewt, il atentiona Tuek pe un ton surprins. Ai grija sau o sa dea peste tine!

Desi Dominic incerca sa-l evite, barbatul nu era atent si se ciocni oricum de Dominic. Bewt se apleca sa ridice un dosar-plex pe care-l scapase. Chipul lui, prietenos si rotund, era foarte bronzat. Arata moale in jurul barbiei si pantecelui – categoric, nu avea stofa de militar.

In timp ce barbatul cel preocupat isi continua grabit drumul, Tuek spuse:

— Bewt se ocupa de toata contabilitatea si de transport. Nu stiu ce m-as face fara el.

In interiorul biroului personal al lui Tuek, pe care-l tinea incuiat, Dominic abia observa comorile, draperiile de pe perete, obiectele de arta.

— Am nevoie de o nava de transport. Fara insemne, un cargou greu. Trebuie sa ajung cu el la bordul unui transspatial fara nici o referire la numele meu.

Tuek isi impreuna mainile mari si clipi de mai multe ori. Un usor tic nervos al gatului ii facea capul sa se smuceasca dintr-o parte in alta.

— Atunci, ai dat o lovitura mare? Cata mirodenie ai scos?

Barbatul indesat se apleca in fata.

— Pot sa te-ajut s-o vinzi. Am legaturile mele .

Dominic ii reteza vorbele.

— Nu e vorba de mirodenie. Si n-ai din ce sa iei un procent. E o . problema personala!

Dezamagit, Tuek se aseza la loc, cu umerii cazuti.

— In regula, deci. Pentru un pret – pe care-l putem negocia – o sa gasesc un cargou mare. Iti vom furniza tot ceea ce ceri. Lasa-ma sa iau legatura cu Ghilda si sa aranjez calatoria la bordul urmatorului transspatial. Care e destinatia finala?

Dominic se uita in alta parte.

— Kaitain, desigur . barlogul Casei Corrino!

Apoi clipi si isi indrepta spatele, teapan.

— Dar, pe de alta parte, asta nu te priveste, Tuek.

— Nu, incuviinta negustorul de apa, dand din cap. Nu ma priveste .

O umbra de tulburare ii traversa chipul si isi zapaci oaspetele amestecand hartii si ocupandu-se de maruntisurile inutile imprastiate prin birou.

— Intoarce-te intr-o saptamana, Dominic, si-o sa-ti dau tot echipamentul de care ai nevoie. Stabilim acum un pret?

Dominic se intoarse cu spatele, fara macar sa se uite la el.

— Cere-mi cat crezi ca e corect .

Apoi pasi catre usa, nerabdator sa ajunga inapoi la baza lui.

Dupa ce Dominic isi convoca oamenii in cea mai mare incapere din baza, vorbi cu o voce sumbra, cadaverica, descriind ororile la care fusese martor pe Ix.

— Cu multa vreme in urma, cand v-am adus aici, v-am luat de la casele si de la vietile voastre, iar voi ati acceptat sa ma urmati. Ne-am aliat impotriva Casei Corrino .

— Fara nici un regret, Dom, il intrerupse Asuyo.

Dominic nu rosti nici o recunoastere, dar continua cu voce monotona:

— Am vrut sa devenim lupi, dar in schimb am fost doar niste tantari .

Isi lasa mainile mari pe masa si inspira incet, indelung.

— Asta este pe cale sa se schimbe!

Fara nici o explicatie, contele renegat iesi din sala. Stia unde trebuia sa mearga si ce trebuia sa faca. Acesti oameni il puteau urma sau nu. Era alegerea lor, pentru ca aceasta era batalia lui. A nimanui altcuiva . Trecuse de mult timpul ca sa incheie conturile cu Casa Corrino.

Patrunse adanc in fortareata rece, de-a lungul coridoarelor acoperite cu pietris si praf. Venea putina lume aici; de fapt, erau ani buni de cand mai pusese el insusi piciorul in magaziile blindate.

Nu face asta, Dominic. Glasul soptit ii intepa din nou ceafa. Un fior cobori de-a lungul spinarii. Constiinta lui care incerca sa-l faca sa se razgandeasca semana atat de mult cu Shando . Nu face asta!

Dar vremea cand mai avea de ales in aceasta privinta trecuse de mult. Miile de ani ai domniei Corrino de dupa Jihadul Butlerian lasasera o cicatrice adanca in cursul glorios al istoriei. Casa imperiala nu merita asta. La cumpana vechiului imperiu, cealalta familie renegata – oricum s-ar fi numit, oricare ar fi fost motivele ei – nu terminase treaba. Desi Salusa Secundus era distrusa, ceilalti renegati nu facusera indeajuns.

Dominic va duce razbunarea cu un pas mai departe!

La usile sigilate ale depozitului celui mai adanc, introduse codul potrivit inainte sa-si puna palma pe placa scanerului. Nimeni altcineva nu avea acces la aceasta camera de tezaur.

Cand usile alunecara in laturi, vazu arsenalul interzis, armele atomice care fusesera ultima resursa a Casei Vernius, tinute in rezerva de milenii. Marea Conventie interzicea categoric folosirea unor asemenea dispozitive, dar lui Dominic nu-i mai pasa. Nu avea nimic de pierdut.

Absolut nimic!

Dupa invazia tleilaxu, Dominic si oamenii lui recuperasera stocul secret de pe un satelit din sistemul ixian si-l adusesera aici. Acum, isi roti privirea peste toata gramada. Inchise ermetic in containere lucioase de metal stateau focoasele, omoratoare de planete, arde-piatra, dispozitive care puteau incendia atmosfera unei lumi sau puteau transforma Kaitain intr-o stea micuta, cu viata foarte scurta.

Avea timp . Mai intai, Dominic isi va vizita copiii pe Caladan ca sa-i vada pentru ultima oara, sa-si ia ramas-bun. Pana acum nu voise sa riste sa atraga atentia asupra lor sau sa-i incrimineze . Lui Rhombur si lui Kailea li se acordase amnistia, in timp ce el era un fugar haituit.

Dar o va face doar de data asta, cu cea mai mare discretie. Era nimerit sa faca asta dupa toti acesti ani. Apoi va da lovitura finala si va deveni, la urma urmei, invingatorul. Intregul neam corupt al Casei Corrino se va stinge.

Dar vocea lui Shando din constiinta lui era incarcata de tristete si regret. In ciuda a tot ce li se intamplase, ea nu incuviinta. Ai fost mereu un barbat incapatanat, Dominic Vernius .

Innoirea si cutezanta creeaza eroi. Adeziunea stupida la reguli depasite creeaza numai politicieni.

VICONTELE HUNDRO MORITANI.

In seara de dupa incercarea Coridorului Mortii, maestrii spadasini erau adunati intr-un cort mare pentru ospete cu cei patruzeci si trei de membri supravietuitori ai clasei initiale de o suta cincizeci. Acesti elevi erau tratati acum ca niste colegi, rasplatiti in sfarsit cu respectul si camaraderia barbatilor de arme.

Dar cu un asemenea pret .

Berea de mirodenie, aromata si rece, se servea in halbe inalte. Aperitive de pe alte planete erau risipite pe masa in farfurii de portelan. Batranii instructori, plini de mandrie, tineau discursuri de felicitare, umbland printre recrutii necizelati pe care-i modelasera vreme de opt ani. Duncan Idaho se gandi ca petrecerea elevilor purta un iz de isterie. Unii dintre tineri stateau ca socati, abia miscandu-se, in timp ce altii beau si mancau cu o lipsa de retinere totala.

In mai putin de o saptamana, se vor aduna in cladirea administratiei de pe insula principala, unde mai aveau inca de infruntat o runda finala de examene orale, o verificare formala a cunostintelor intelectuale pe care le primisera de la maestrii spadasini. Dar, dupa cursa asasina cu obstacole, a raspunde la cateva intrebari parea de-a dreptul prozaic.

Eliberati de tensiunea inabusita de atata vreme, Duncan si Resser baura prea mult. De-a lungul anilor de instruire severa, mancasera foarte putin, ca sa se fortifice, si pierdusera orice rezistenta la alcool. Berea de mirodenie ii lovi puternic.

Duncan se trezi devenind din ce in ce mai sentimental, amintindu-si luptele, suferinta si pe toti colegii cazuti. Ce irosire .

Resser se clatina, coplesit de sarbatorirea triumfului sau. Stia ca tatal sau adoptiv se asteptase tot timpul sa esueze. Dupa ce se despartise de ceilalti studenti grummanieni si refuzase sa renunte la instruire, bataliile psihologice pe care le castigase roscovanul fusesera la fel de multe ca si cele fizice.

Mult dupa ce lunile galbene coborasera spre orizont, lasand un fagas de stele sclipitoare, petrecerea se sparse. Elevii – plini de vanatai si cicatrice si beti – plecara pe rand, lasand in urma zaiafetul pentru a infrunta lupta cu mahmureala iminenta. In cortul principal, farfuriile si paharele erau sparte; nu mai ramasese nimic de mancat sau de baut.

Hiih Resser porni descult, alaturi de Duncan, prin intunericul insulei. Se plimbara de la cortul cel mare catre grupul de baraci de locuit, mai departe pe plaja lata si alba, lasand urme de pasi inegale pe solul accidentat.

Duncan puse o mana pe umarul prietenului sau, cu un gest fratesc, dar si ca sa-si pastreze echilibrul. Nu intelegea cum reusea enormul maestru spadasin Rivvy Dinari sa mearga cu asemenea gratie.

— Asa deci, dupa ce se termina totul, vii cu mine sa-l vezi pe ducele Leto? Isi alcatui Duncan vorbele cu multa grija. Tine minte, Casa Atreides va primi cu bratele deschise doi maestri spadasini, daca Moritani nu te vor .

— Casa Moritani nu ma vrea, nu dupa ce Trin Kronos si ceilalti au parasit scoala, raspunse Resser.

Duncan nu observa nici o lacrima in ochii prietenului sau.

— Ciudat, continua Duncan. Ar fi putut sarbatori cu noi in seara asta, dar au ales altceva .

Cei doi coborara panta catre plaja. Baracile in care locuiau pareau foarte departe si incetosate.

— Dar tot trebuie sa ma intorc acolo, sa dau ochii cu familia mea, sa le arat ce-am realizat .

— Din ceea ce stiu despre vicontele Moritani, asta suna cam periculos. Chiar sinucigas.

— Cu toate astea, trebuie s-o fac!

In umbra, se intoarse cu fata spre Duncan si dispozitia mohorata i se risipi.

— Dupa aceea, voi veni sa-l intalnesc pe ducele Atreides.

El si Duncan scrutara bezna, impiedicandu-se in timp ce incercau sa-si adapteze privirile la intuneric.

— Unde-s baracile alea?

Auzira voci undeva, in fata, si zanganit de arme. In mintea incetosata a lui Duncan se declansara semnale de alarma, dar prea incet ca sa reactioneze.

— A, acolo, sunt Resser si Idaho!

O lumina orbitoare ii impunse ochii ca niste ace stralucitoare de gheata, facandu-l sa ridice mana ca sa se fereasca.

— Puneti mana pe ei!

Dezorientati si surprinsi, Duncan si Resser se ciocnira unul de altul, intorcandu-se ca sa riposteze. Un grup de luptatori necunoscuti, imbracati in negru, se napusti asupra lor ca dintr-o ambuscada, cu arme, bastoane si ciomege. Neinarmat, Duncan apela la abilitatile invatate pe Ginaz, aparandu-se cot la cot cu prietenul lui. La inceput se intreba daca nu cumva era un soi de test suplimentar, o ultima surpriza pe care-o pregatisera maestrii spadasini dupa ce adormisera vigilenta elevilor cu petrecerea.

Apoi vazu o lama, o simti crestandu-i o rana superficiala in umar – si nu se mai retinu. Resser striga, nu de durere ci de furie. Duncan se roti, lovind in toate partile cu pumnii si picioarele. Auzi un brat trosnind, simti una dintre unghiile sale de la picior despicand un gat musculos .

Dar gloata de adversari il izbea pe Duncan peste cap si umeri cu bastoane paralizante; un atacator il lovi in ceafa cu un ciomag de moda veche. Cu un mormait, Resser se rostogoli pe pamantul moale si patru oameni se ingramadira peste el.

Beat si innebunitor de lent, Duncan incerca sa-si impinga inapoi atacatorii ca sa-si ajute camaradul, dar ei il lovira la tample cu bastoanele paralizante, cufundandu-i mintea in bezna .

Cand ii reveni cunostinta, luptandu-se cu un gust acru in gura, Duncan vazu o barca pe perna de aer acostata in apropiere, pe tarmul intunecat. In departare, fara lumini de pozitie, carcasa neagra a unui vas mult mai mare plutea pe valuri. Cei care-l prinsesera il aruncasera fara prea multa ceremonie in barca. Silueta inerta a lui Hiih Resser se rostogoli langa el.

— Nu incerca sa scapi de legaturile alea de fibre shiga, daca nu vrei sa ramai fara maini, mormai o voce groasa in urechea lui.

Simti fibra muscandu-i din piele.

Duncan stranse din dinti, incercand sa mestece calusul din gura. Pe plaja, zari baltoace de sange, arme frante si abandonate in fata mareei crescande. Atacatorii carau trupurile infasurate a unsprezece oameni, vizibil morti, catre barca ingusta. Asadar, el si cu Resser luptasera bine, ca niste adevarati maestri spadasini. Dar poate ca nu erau singurii prizonieri .

Oamenii-umbre il impinsera pe Duncan pe o punte mai joasa, aglomerata si urat mirositoare, unde se izbi de alti captivi legati – unii dintre colegii sai de clasa. In intuneric, vazu in ochii lor teama si manie; multi erau zgariati si loviti, cu ranile cele mai grave bandajate cu carpe.

Cu un geamat slab, Resser se trezi langa el. Dupa sclipirea din ochii lui, Duncan isi dadu seama ca roscovanul evaluase si el situatia. Gandind la unison, se rostogolira impreuna catre fundul barcii, spate in spate. Cu degetele amortite, umblara cu grija unul la legaturile celuilalt, incercand sa se elibereze. Unul dintre oamenii in negru bolborosi o injuratura si-i desparti cu o lovitura de picior.

In partea din fata a barcii, agresorii vorbeau pe ton scazut, cu accent puternic. Accent grummanian. Resser continua sa se lupte cu legaturile, asa ca unul dintre barbati il izbi din nou. Motorul porni torcand linistit, iar mica ambarcatiune ridica ancora, indreptandu-se catre larg.

Mai departe pe mare, vasul profilandu-se amenintator ii astepta .

Cat de usor durerea devine manie, iar razbunarea castiga argumente!

IMPARATUL PADISAH HASSIK AL III-LEA, Lamentatie pentru Salusa Secundus.

Intr-o camera boltita din resedinta de la Arrakeen, Hasimir Fenring studia un joc dificil de inteligenta: o holoreprezentare a unor forme geometrice – vergele, conuri si sfere – care se potriveau intre ele si se echilibrau perfect . dar numai cand toate potentialele electrice erau egal distribuite.

In tinerete, jucase jocuri similare la curtea imperiala de pe Kaitain; de obicei, Fenring castiga. In acesti ani, invatase multe despre politica si despre puteri aflate in conflict – de fapt, mai mult decat invatase vreodata Shaddam. Iar printul mostenitor isi daduse seama de asta.

— Hasimir, esti mai valoros pentru mine departe de curtea imperiala, ii spusese Shaddam cand ii ceruse sa plece. Vreau sa mergi pe Arrakis si sa-i supraveghezi pe Harkonnenii astia in care nu poti avea incredere, ca sa te asiguri ca veniturile mele din mirodenie sunt neatinse – macar pana cand blestematii de tleilaxu isi termina cercetarile asupra amalului .

Lumina galbena, orbitoare, a soarelui se strecura prin ferestrele cupolei, distorsionata de scuturile casei care imprastiau caldura zilei si protejau in acelasi timp cladirea de posibilele atacuri ale gloatei. Fenring nu putea suporta pur si simplu temperaturile ridicate de pe Arrakis.

De optsprezece ani, Fenring isi edificase baza puterii sale in Arrakeen. La resedinta, traia inconjurat de tot confortul si toate placerile pe care le putea smulge din aceasta gaura plina de nisip. Se simtea destul de multumit cu pozitia lui.

Puse una dintre vergelele lucitoare din joc deasupra unui tetraedru, aproape lasand-o din mana, apoi potrivi piesa exact in locul corect.

Willowbrook, seful cu barbie ingusta al trupelor lui de paza, alese acest moment pentru a pasi inauntru si a-si drege glasul, spulberand concentrarea lui Fenring.

— Negustorul de apa Rondo Tuek a cerut o audienta la domnia-voastra, stapane conte!

Dezgustat, contele inchise consola palpaitoare de joc, inainte ca piesele separate sa cada pe masa.

— Ce-ar putea el sa vrea, hmmm?

— Probleme personale”, asa le-a numit. Dar a accentuat ca e important!

Fenring batu darabana cu degetele pe masa, acolo unde jocul de inteligenta sclipise cu cateva clipe in urma. Negustorul de apa nu ceruse niciodata o audienta privata. De ce-ar veni Tuek aici tocmai acum? Trebuie sa vrea ceva .

Sau stie ceva .

In mod obisnuit, negustorul cu infatisare ciudata participa la banchete si solemnitati publice. Cunoscand unde se afla adevaratul sediu al puterii pe Arrakis, furniza casei lui Fenring cantitati extravagante de apa, mai mult decat primeau stapanii Harkonneni la Carthag.

— Ah, mi-a starnit curiozitatea. Trimite-l inauntru si ai grija sa nu fim deranjati timp de cincisprezece minute .

Contele isi tuguie buzele.

— Hmm, dupa asta, o sa ma hotarasc eu daca sa-l dai afara sau nu.

Cateva clipe mai tarziu, Tuek cel cu umeri nodurosi intra in incaperea boltita. Avea un mers rostogolit si-si balansa intruna bratele. Isi trecu o mana prin parul ruginiu care incepea sa incarunteasca, facandu-l sa stea la locul lui, lipit de transpiratie, apoi se inclina. Barbatul arata congestionat din cauza ca urcase atat de multe trepte; Fenring surase, incuviintand decizia lui Willowbrook de a-l pune sa suie scarile in loc sa-i ofere liftul privat care l-ar fi adus direct la acest nivel.

Fenring ramase la masa, dar nu-i facu vizitatorului semn sa se aseze; negustorul de apa ramase in picioare, in roba lui argintie protocolara, purtand in jurul gatului un colier batator la ochi facut din zale de platina roase de praf – fara indoiala fusese erodat de o furtuna de nisip, intr-o incercare grosolana de arta arrakiana.

— Ai ceva pentru mine? intreba Fenring, cu narile frematand. Sau doresti ceva de la mine, hmm-ah?

— Iti pot furniza un nume, conte Fenring, zise Tuek fara sa adopte un ton mieros. Cat despre ce doresc in schimb . , continua el ridicand din umeri, ma astept ca ma vei plati asa cum crezi de cuviinta.

— Atata vreme cat asteptarile noastre sunt corespunzatoare. Care este acest nume . si de ce-ar trebui sa-mi pese?

Tuek se apleca in fata ca un arbore pe cale sa se prabuseasca.

— E un nume pe care nu l-ai mai auzit de ani de zile. Banuiesc ca il vei considera interesant. Cunosc vointa imparatului .

Fenring astepta, dar fara sa se arate prea rabdator. In sfarsit, Tuek continua:

— Omul respectiv s-a dat la fund pe Arrakis, chiar daca face tot posibilul sa submineze activitatile voastre de aici. Doreste sa se razbune pe intreaga Casa imperiala, desi disputa lui initiala a fost cu Elrood al IX-lea!

— O, toata lumea a avut o disputa cu Elrood, zise Fenring. Era un vultur batran si detestabil. Cine e acest om?

— Dominic Vernius, raspunse Tuek.

Fenring isi indrepta spatele, cu ochii prea mari largindu-se si mai mult.

— Contele de Ix? Credeam c-a murit .

— Vanatorii vostri de recompense si sardaukarii nu l-au prins niciodata. Se ascunde aici pe Arrakis, impreuna cu alti cativa contrabandisti. Fac mici afaceri cu ei din cand in cand .

Fenring pufni furios.

— Si nu m-ai informat imediat? De cata vreme stiai?

— Stapane Fenring, raspunse Tuek, pe un ton excesiv de rezonabil, hartiile de vendeta impotriva Casei renegate au fost semnate de Elrood, si el e mort de multi ani. Din cate pot spune, Dominic nu parea sa faca nici un rau. Pierduse deja totul . si alte probleme imi solicitau mie atentia intre timp!

Negustorul de apa inspira adanc.

— Acum, totusi, lucrurile s-au schimbat. Simt ca e de datoria mea sa te informez, pentru ca stiu ca te bucuri de atentia imparatului.

— Si ce anume s-a schimbat, hmmm?

In cotloanele mintii lui Fenring, rotitele se invarteau. Casa Vernius disparuse cu multa vreme in urma. Doamna Shando fusese ucisa de vanatorii sardaukari. Exilati pe Caladan, copiii familiei Vernius nu erau socotiti o amenintare.

Dar un conte Dominic Vernius manios si razbunator putea provoca mari pagube, in special atat de aproape de pretioasele lui nisipuri cu mirodenie. Fenring trebuia sa cantareasca asta .

— Contele Vernius a cerut un transportor greu. Parea . extrem de tulburat, si s-ar putea sa planuiasca o lovitura de vreun fel oarecare. In opinia mea, asta s-ar putea sa insemne un complot pentru asasinarea imparatului. Atunci am stiut ca trebuie sa vin la tine!

Fenring ridica sprancenele, incretindu-si fruntea.

— Pentru ca te-ai gandit ca iti voi plati o recompensa mai mare decat suma la care se ridica mitele lui Dominic?

Tuek intinse mainile si raspunse cu un zambet dezaprobator, dar nu nega acuzatia. Fenring il respecta pentru asta. Macar acum motivele fiecaruia erau clare.

Isi plimba un deget peste buze, cumpanind inca.

— Foarte bine, Tuek. Spune-mi unde sa gasesc ascunzatoarea contelui renegat. Detalii explicite, te rog. Si inainte sa pleci, treci pe la trezorierul meu. Fa o lista cu tot ceea ce vrei sa ceri, orice dorinta sau rasplata iti poti imagina – iar dupa aceea voi alege. Iti acord orice cred eu ca merita informatia ta.

Tuek nu se eschiva, ci doar se inclina.

— Multumesc, conte Fenring. Incantat sa fiu de folos!

Dupa ce furniza amanuntele pe care le stia despre baza antarctica a contrabandistilor, Tuek se retrase cu spatele spre usa chiar cand Willowbrook se intoarse, exact la sfarsitul celor cincisprezece minute.

— Willowbrook, du-l pe prietenul meu la camera tezaurului. Stie ce sa faca, hmmm? In restul dupa-amiezii, lasa-ma in pace. Am multe la care sa ma gandesc si care imi vor ocupa tot timpul.

Dupa ce barbatii plecara si usa camerei se inchise, Fenring incepu sa masoare camera cu pasul, murmurand pentru sine, cand zambind, cand incruntandu-se. In cele din urma, se intoarse la jocul de inteligenta. Avea sa-i fie de folos putina relaxare, ca sa-si poata concentra din nou gandurile.

Lui Fenring ii placeau comploturile in interiorul altor comploturi, rotitele invartindu-se ascunse in alte rotite. Dominic Vernius era un adversar inteligent si plin de resurse. Evitase de ani de zile sa fie detectat de imperiali, iar Fenring se gandi ca ar fi extrem de satisfacator sa-l lase pe contele renegat sa joace un rol in propria sa distrugere.

Contele Fenring urma sa-si tina ochii deschisi, intinzandu-si panza de paianjen, dar planuia sa-l lase pe Vernius sa faca prima miscare. Va astepta pana cand renegatul va avea totul pregatit pentru propriile sale planuri, si abia apoi Fenring va ataca .

Va fi incantat sa-i dea nobilului proscris destula franghie cat sa se spanzure singur!

Raiul in dreapta, iadul in stanga si ingerul mortii in urma mea.

Ghicitoare fremena.

Tinandu-se de cuvant, negustorul de apa obtinu un cargou fara insemne pentru Dominic Vernius. Distratul Lingar Bewt il pilota de la Carthag pana la uzina de exploatare a ghetii si, cu un suras timid, ii preda cartela de control a navei. Dominic, insotit de locotenentul sau, Johdam, pilota aparatul ponosit catre campul secret de aterizare din prapastie. Fostul conte de Ix ramase tacut in cea mai mare parte a drumului.

Cargoul greu era vechi si scotea sunete ciudate, ca niste gemete, in timp ce zbura la mica inaltime prin atmosfera. Cu o injuratura, Johdam plesni panourile de control.

— Limax blestemat! Probabil ca n-o sa functioneze mai mult de-un an, Dom. E o rabla!

Dominic il privi distant.

— O sa fie destul de bun, Johdam .

Cu ani in urma, se nimerise sa fie prezent cand fata lui Johdam fusese arsa de o flacara de recul. Apoi veteranul ii salvase viata lui Dominic in timpul primului raid esuat de pe Ix, tragandu-l din calea tirului sardaukarilor. Loialitatea lui Johdam nu se clintise niciodata, dar acum venise vremea ca Dominic sa-l elibereze, sa-i dea inapoi viata.

Cand pielea lui Johdam se inrosi de manie, tesutul ars al cicatricei ramase palid ca de ceara.

— Ai auzit cat de multi solari ne-a cerut Tuek pentru epava asta? Daca aveam echipament ca asta pe Ecaz, rebelii ne-ar fi putut bate cu pietre!

Incalcasera impreuna legea imperiala timp de ani de zile – dar acum Dominic trebuia sa faca restul singur. Se simtea ciudat de multumit de hotararea lui si continua cu o voce egala si calma:

— Rondo Tuek stie ca n-o sa-i mai platim mitele obisnuite. Vrea sa scoata cat profit mai poate .

— Dar te inseala, Dom!

— Asculta-ma .

Se apleca spre locotenentul care statea pe scaun, langa el. Cargoul greu vibra pregatindu-se de aterizare.

— Nu conteaza! Nimic nu mai conteaza . Trebuie doar sa am destul . ca sa fac ceea ce trebuie sa fac!

Cand nava se opri pe fundul crevasei, sudoarea sclipea pe chipul insemnat al lui Johdam. Locotenentul cobori rampa cu gesturi scurte si bruste. Dominic putea sa vada clar nesiguranta si neputinta de pe fata barbatului. Stia ca Johdam nu era furios doar pentru ceea ce facuse negustorul de apa, ci si pentru ceea ce planuia sa faca Dominic Vernius .

Dominic ravnea sa elibereze Ix si poporul sau, sa faca ceva pozitiv pentru a compensa toate nedreptatile comise de invadatorii tleilaxu si de aliatii lor sardaukari. Insa nu putea realiza asta. Nu acum!

Avea in puterea lui doar capacitatea de a distruge .

Fostul ambasador ixian, Cammar Pilru, facuse cereri repetate catre Landsraad, dar pana acum barbatul devenise doar o gluma sacaitoare. Chiar si eforturile lui Rhombur – probabil cu sprijinul secret al Atreizilor – nu dusesera nicaieri. Problema trebuia sa fie rezolvata prin distrugerea raului de la radacina .

Dominic Vernius, fostul conte de Ix, va trimite un mesaj pe care intregul imperiu nu-l va uita niciodata.

Dupa ce lua hotararea, Dominic isi duse oamenii in adancul fortaretei si deschise depozitul. Cu ochii atintiti la armele atomice adunate acolo, contrabandistii incremenira; cu totii se temusera de aceasta zi. Servisera alaturi de contele renegat destula vreme si nu mai aveau nevoie de explicatii detaliate. Barbatii ramasera pe coridorul inghetat, rezemati de peretii captusiti cu polimeri.

— Ma voi duce intai pe Caladan, apoi pe Kaitain, de unul singur, anunta Dominic. Am scris un mesaj pentru copiii mei si vreau sa-i mai vad o data. A trecut prea mult timp si trebuie sa fac asta!

Se uita pe rand la fiecare dintre contrabandisti.

— Voi sunteti liberi sa faceti ce vreti . Va sugerez sa va lichidati stocurile si sa abandonati baza asta. Mergeti la Gurney Halleck pe Salusa, sau intoarceti-va pur si simplu la familiile voastre. Schimbati-va numele, stergeti orice urma a ceea ce am facut aici. Daca reusesc, nu va mai exista nici un motiv pentru ca ceata noastra sa existe!

— Si tot Landsraadul va porni la vanatoare dupa noi, bombani Johdam.

Asuyo incerca sa-l faca pe Dominic sa se razgandeasca, folosind un ton cazon, de ofiter aducand argumente comandantului sau – dar acesta nu-l asculta. Contele Vernius nu mai avea nimic de pierdut, doar o teribila razbunare de castigat. Poate ca daca stergea de pe fata pamantului ultimul Corrino, umbra lui si cea a lui Shando se vor putea odihni in pace .

— Incarcati armele la bordul cargoului, zise el. O sa-l pilotez chiar eu. Un transspatial al Ghildei soseste in doua zile .

Ii privi pe toti cu chipul inexpresiv, lipsit de emotii.

Unii dintre oamenii sai aratau coplesiti. Din ochi le izvorau lacrimi, dar stiau prea bine ca nu trebuie sa-l contrazica pe omul care-i comandase in nenumarate batalii, omul care condusese candva toate industriile de pe Ix.

Fara zeflemele si discutii amicale, contrabandistii luara ancore suspensoare si incepura sa scoata armele atomice, cate o incarcatura o data. Nu se pripira, ingroziti de finalitatea sarcinii lor.

Fara sa manance sau sa bea, Dominic urmari toata ziua mersul lucrurilor. Focoasele inchise in metal erau transportate pe platforme si dirijate prin tuneluri catre terenul de aterizare din prapastie.

Visa cu ochii deschisi ca se intalneste cu Rhombur si ca vorbeste cu el despre guvernare; voia sa asculte aspiratiile lui Kailea. Va fi atat de bine sa-i vada din nou pe amandoi! Incerca sa-si imagineze cum aratau acum copiii lui, chipurile lor, cat de inalti erau . Aveau familii, avea el oare nepoti? Chiar trecusera mai mult de douazeci de ani de cand isi vazuse ultima oara fiul si fiica, de la caderea planetei Ix?

Vor exista unele riscuri, dar Dominic trebuia sa si le asume. Copiii ar fi vrut ca el s-o faca! Isi va lua toate precautiunile . Stia cat de greu ii va fi din punct de vedere emotional, si isi promise siesi ca va fi puternic. Daca Rhombur ar afla ce pune la cale – oare ar trebui sa-i spuna totusi fiului sau? – printul va dori sa i se alature si sa lupte in numele ixienilor. Care va fi reactia lui Kailea? Va incerca sa-si convinga fratele sa nu mearga? Probabil .

Dominic decise ca ar fi mai bine sa nu le dezvaluie copiilor planurile sale, pentru ca asta n-ar crea decat probleme. Era mai bine sa-si viziteze fiul si fiica fara sa le spuna nimic in plus.

S-ar fi putut sa mai existe inca un copil, pe care Dominic isi dorea sa-l poata gasi. Iubita lui, Shando, daduse nastere unui fiu in afara casatoriei, inainte de a se marita cu Dominic. Baiatul, nascut in secret pe cand era concubina la palatul imperial, fusese al lui Elrood Corrino, dar fusese luat de langa ea la scurta vreme dupa nastere. In situatia ei, Shando nu putuse sa-si pastreze copilul si, in ciuda cererilor sale insistente de a i se spune ceva, nu aflase niciodata ce se intamplase cu el. Pur si simplu, disparuse .

Incapabili sa suporte privelistea pregatirilor, Asuyo si Johdam munceau ca sa transfere proviziile si rezervele din tezaur in mainile oamenilor lui Dominic. Batranul Asuyo isi facuse un punct de onoare din a-si scoate medaliile si insemnele de rang, aruncandu-le pe jos. Toti vor trebui sa plece din baza in acelasi timp si sa se imprastie prin colturile cele mai indepartate ale imperiului .

Mormaind ca pentru sine, Johdam inventarie stocul de mirodenie pe care-l adunasera si, impreuna cu ceilalti doi, conduse o expeditie catre uzina negustorului de apa. Acolo, intentionau sa schimbe marfa ramasa in credit lichid, pe care sa-l foloseasca pentru a-si cumpara calatorii, identitati noi si locuinte.

In ultimele sale ore, Dominic isi lua din camera tot ce avea, impartind comorile fara prea mare semnificatie si pastrand doar cele cateva lucruri pe care voia sa le duca pe Caladan. Holo-portretele lui Shando si suvenirurile de la copii insemnau mai mult pentru el decat orice bogatie. Avea sa le dea inapoi lui Rhombur si Kailea, ca sa aiba o amintire de la parintii lor.

Adulmecand fragilitatea rece din interiorul a ceea ce fusese atatia ani casa lui, Dominic observa unele amanunte pe care nu le vazuse niciodata de la construirea fortaretei. Cerceta crapaturile din perete, umflaturile neregulate de pe podea si tavan . dar simti inauntru doar esec si un gol imens. Nu cunostea decat o singura cale de a umple acest vid – cu sange! Ii va face pe cei din familia Corrino sa plateasca!

Apoi, copiii lui si oamenii de pe Ix vor fi mandri de el.

Cand totul, cu exceptia a trei focoase plutitoare si doua arde-piatra, fusese mutat la bordul cargoului, Dominic iesi la lumina palida a soarelui, un snop de raze decupat in fisura adanca. Planuise fiecare pas al atacului sau asupra capitalei imperiale. Va fi o surpriza totala – Shaddam nu va avea timp nici macar sa se ascunda sub Tronul Leului de Aur. Dominic nu va tine discursuri grandioase, nu-si va sarbatori triumful. Nimeni nu va sti de sosirea lui . Pana la sfarsit.

Elrood al IX-lea era deja mort, iar noul Imparat Padisah avea doar o sotie Bene Gesserit si patru fetite. Nu va fi prea greu sa extermine intreaga semintie Corrino. Dominic Vernius isi va sacrifica viata pentru a distruge Casa imperiala care domnea de milenii, inca de la batalia de la Corrin – si va socoti pretul mic!

Trase adanc aer in pieptul lat. Intoarse capul, uitandu-se in sus, de-a lungul peretilor verticali ai prapastiei, si vazu aterizand naveta lui Johdam, care se intorcea din misiunea lui de la uzina de apa a lui Tuek. Nu-si dadu seama cata vreme ramasese ca o statuie, in timp ce oamenii lui se agitau in jurul lui, facand inventarul stocului de arme atomice.

Un glas il smulse din starea de transa in care se afla. Johdam se repezi catre el, rosu la fata, cu gluga parkai data pe spate.

— Am fost tradati, Dom! M-am dus la uzina negustorului de apa – si e parasita! Toti strainii au plecat. Fabrica e inchisa. Si-au facut bagajele si-au plecat in graba.

Gafaind, Asuyo adauga:

— Nu vor sa fie prin preajma, domnule, pentru ca o sa se intample ceva!

Intreaga lui comportare se schimbase; chiar si fara medalii, Asuyo arata din nou ca un ofiter al armatei, gata de lupte sangeroase.

Unii dintre contrabandisti scoasera strigate de furie. Chipul lui Dominic deveni impietrit si plin de indarjire. Ar fi trebuit sa se astepte la asta. Dupa toti anii de cooperare si ajutor, in Rondo Tuek tot nu se putea avea incredere!

— Adunati ce se mai poate. Mergeti la Arsunt, la Carthag sau la Arrakeen, dar plecati inainte de sfarsitul zilei. Schimbati-va identitatea!

Dominic arata spre vechiul cargou.

— Vreau sa iau ultimele focoase si sa decolez. Tot mai intentionez sa-mi continuu misiunea. Ma asteapta copiii .

Cu mai putin de o ora dupa aceea, in timpul ultimelor pregatiri pentru evacuare si plecare, sosira navele militare – o intreaga escadrila de sardaukari in toptere de atac, zburand la mica inaltime. Aruncara bombe de soc, care sparsera peretii inghetati. Raze late de laser transformara stancile in aburi si praf, eliberand gheata din roca si rostogolind bolovani in craterele topite.

Aparatele sardaukarilor isi inclinara aripile pentru a plonja in prapastie ca niste pesti de prada. Lansara si mai multe bombe, distrugand patru nave de transport asezate pe pietrisul moale.

Hotarat, Asuyo alerga catre cel mai apropiat topter si sari inauntru. Porni motoarele cu reactie, ca si cum ar fi fost deja sigur ca va primi inca o medalie pentru vitejie. Cand tasni in sus, turelele cu arme ale topterului se luminara. Asuyo se apleca deasupra sistemului de comunicatii ca sa blesteme tradarea lui Tuek si pe sardaukari. Inainte sa poata trage un singur foc, doua nave imperiale il aruncara in aer, intr-un bulgare de foc si de fum unsuros.

Transportoarele de trupe aterizara pe teren plat si oamenii inarmati se revarsara din ele ca niste insecte cuprinse de nebunie, purtand arme de mana si cutite.

Cu multa acuratete, fortele sardaukarilor transformara motoarele cargoului greu al lui Dominic in zgura. Armele atomice ale familiei – despre care sardaukarii banuiau ca se afla la bord – erau acum blocate. Contele exilat nu mai putea decola, nu mai putea ajunge pe Kaitain. Si, vazand roiul trupelor imperiale, Dominic stiu ca el si ceata lui de contrabandisti nu vor scapa nciodata.

Racnind iarasi ca un adevarat comandant militar, Johdam conduse ultimul lui atac. Oamenii o luara la fuga, cu o totala nepasare fata de moarte, tragand cu armele lor mult inferioare in soldatii sardaukari care se apropiau. Folosind cutite sau mainile goale, luptatorii imparatului ucideau toti contrabandistii pe care-i intalneau in cale. Pentru ei, o asemenea activitate era doar putin mai mult decat un antrenament, si pareau s-o faca din pura distractie.

Johdam se retrase impreuna cu cei cativa supravietuitori inapoi in tuneluri, unde se puteau baricada si apara. Intr-o strafulgerare infricosatoare de deja-vu din rebeliunea de pe Ecaz, Dominic urmari cum explozia laserului unui sardaukar ii reteza capul lui Johdam, exact asa cum se intamplase si cu fratele lui .

Dominic mai avea doar o sansa. Nu va fi victoria pe care o prevazuse, iar Rhombur si Kailea nu vor afla niciodata despre ea . dar avand in vedere alternativa esecului total, alese o alta masura disperata. El si oamenii lui aveau oricum sa moara . Pentru onoare, voia sa stea alaturi de trupele sale, sa lupte pana la moarte langa fiecare dintre ei – in ceea ce ar fi fost pana la urma un gest inutil. Stiau si ei, o stia si el . Sardaukarii erau reprezentantii imparatului – dandu-i ocazia lui Dominic Vernius sa dea o lovitura mortala, simbolica. Pentru Ix, pentru copii, pentru el insusi .

Pe masura ce focul concentrat incepu sa darame peretii crevasei, in gramezi de namol si pietre, Dominic intra mai adanc in baza. Unii dintre oamenii lui il urmara, increzatori ca ii va conduce la adapost. Tacut si posomorat, nu incerca sa-i linisteasca.

Sardaukarii intrara in baza, avansand pe culoare in formatie de atac, secerand pe oricine intalneau in cale. N-aveau nevoie de prizonieri pentru interogatoriu .

Dominic se retrase in coridoarele interioare, catre depozite. Era un coridor fara iesire. Oamenii inspaimantati din spatele lui intelegeau acum ce voia sa faca.

— O sa-i tinem pe loc cat mai mult posibil, Dom, promise unul dintre ei.

El si cu un partener luara pozitie de ambele parti ale culoarului, cu armele nu prea grozave scoase si pregatite.

— Va vom da suficient timp .

Dominic se opri doar o clipa.

— Multumesc. N-o sa va dezamagesc!

— Nu ne-ati dezamagit niciodata, domnule. Cunosteam cu totii riscurile cand v-am urmat!

Dominic ajunse la usa deschisa a magaziei blindate exact in clipa chiar cand o explozie puternica rasuna in urma lui. Peretii se prabusira, trecand prin stratul de polimer si blocandu-i – pe el si pe insotitorii sai – acolo jos. Dar oricum nu avusese intentia sa plece .

Sardaukarii aveau sa-si taie drum prin bariera in cateva minute. Simtisera mirosul sangelui lui Dominic Vernius si nu aveau sa se opreasca pana cand nu vor pune mana pe el.

Isi ingadui un suras melancolic. Oamenilor lui Shaddam li se pregatea o surpriza . Dominic folosi zavorul cu amprenta pentru a incuia usile depozitului, chiar in momentul in care vazu baricada prabusita incepand sa luceasca din cauza caldurii interioare. Peretii masivi inabuseau sunetele din spatele lui.

Aparat de usa grea, Dominic se intoarse sa se uite la ce mai ramasese din rezervele lui atomice. Alese unul dintre dispozitivele arde-piatra, o arma mai mica, a carei raza de actiune putea fi reglata sa distruga o planeta intreaga sau doar sa faca prapad intr-o zona anume.

Sardaukarii incepura sa izbeasca in usa groasa, in timp ce el scoase arma arde-piatra din cutia ei si cerceta comenzile. Nu se gandise niciodata ca va avea nevoie sa inteleaga aceste arme. Erau menite sa fie instrumente ale judecatii de apoi, care nu trebuiau folosite – a caror simpla existenta ar fi trebuit sa fie o piedica suficienta impotriva agresiunilor deschise. Conform Marii Conventii, orice folosire a armelor atomice ar mobiliza fortele militare combinate ale Landsraadului ca sa distruga familia criminala.

Oamenii de afara, de pe coridor, erau deja morti. Dominic nu mai avea nimic de pierdut.

Scazu consumul de combustibil al dispozitivului arde-piatra si potrivi mecanismul de activare pentru a vaporiza numai vecinatatea bazei. Nu era nevoie sa nimiceasca toti nevinovatii de pe Arrakis .

Acesta era genul de lucruri pe care doar un Corrino l-ar face!

Se simtea ca un capitan de vas din alte vremuri, scufundandu-se impreuna cu corabia lui. Dominic nutrea un singur regret: ca nu avusese ocazia pana la urma sa-si ia ramas-bun de la Rhombur si de la Kailea, sa le spuna cat de mult ii iubea. Vor trebui sa mearga mai departe fara el .

Printr-o perdea de lacrimi, crezu ca vede iarasi o imagine licaritoare a lui Shando – stafia ei . sau doar dorintele lui nostalgice. Femeia isi misca buzele, dar el nu intelese daca-l dojenea pentru nesocotinta sau doar ii ura bun-venit alaturi de ea.

Sardaukarii isi taiara drum de-a dreptul prin peretele inghetat, ocolind usa masiva. Cand intrara in depozit, satisfacuti si triumfatori, Dominic nu trase in ei. Se uita doar in jos, la timpul scurt ramas pe declansatorul armei arde-piatra.

Sardaukarii vazura si ei .

Apoi totul deveni alb incandescent.

Daca Dumnezeu vrea sa pieri, iti va indruma pasii catre locul sfarsitului tau.

Incantatie a Shariatului.

Dintre toate tentativele clandestine pe care le facuse C'tair Pilru timp de douazeci de ani ca luptator de gherila pe Ix, nu indraznise niciodata sa se deghizeze intr-un Maestru tleilaxu. Pana acum .

Disperat si singur, nu reusea sa se mai gandeasca la nimic altceva. Miral Alechem disparuse . Ceilalti rebeli erau morti, iar el pierduse toate legaturile cu sprijinitorii sai din afara, cu contrabandistii, cu functionarii de la transporturi dispusi sa accepte mita. Continuau sa dispara tinere femei, iar tleilaxu actionau fara nici cea mai mica teama de pedeapsa.

Ii ura pe toti!

Cu un calcul rece, C'tair astepta intr-un coridor pustiu, sus, la nivelurile de birouri, si-l ucise pe cel mai inalt Maestru in roba pe care-l putu gasi. Prefera sa nu recurga la crima pentru a-si atinge scopurile, dar nici nu se dadea inapoi. Unele actiuni erau necesare .

In comparatie cu sangele de pe mainile marsavilor tleilaxu, inima si constiinta lui ramasesera curate.

Fura hainele si cartelele de identitate ale piticului si se pregati sa descopere secretul pavilionului de cercetari al Bene Tleilax. De ce era Ix atat de important incat imparatul sa-si trimita aici sardaukarii sa-i sustina pe invadatori? Unde fusesera duse toate femeile captive? Trebuia sa fie mai mult decat simpla politica, mai mult decat revansa meschina a tatalui lui Shaddam impotriva contelui Vernius .

Raspunsul trebuie sa se afle in laboratorul de inalta securitate.

Miral banuise de mult existenta unui proiect biologic ilegal, unul care functiona cu ajutor secret imperial – poate chiar ceva care incalca restrictiile Jihadului Butlerian. Ce alt motiv ar avea Corrinii sa fie dispusi sa riste atat de mult, pentru atat de mult timp? Ce alt motiv ar fi avut sa investeasca masiv aici, in timp ce profiturile generale ixiene se micsorau?

Hotarat sa descopere raspunsul, C'tair imbraca roba Maestrului tleilaxu ucis, aranjand cutele si strangand esarfa maro in asa fel incat sa ascunda pata intunecata de sange uscat. Apoi scapa de cadavru, aruncandu-l in puturile redeschise catre miezul topit al planetei. Acolo unde trebuia sa ajunga gunoiul!

Intr-o magazie secreta, se dadu cu chimicale pe fata si pe maini pentru a decolora ce mai ramasese din culoarea pielii lui, deja palida, si se unse cu substante care zbarceau chipul, pentru a capata infatisarea cenusie si ofilita de stapan tleilaxu. Purta papuci cu talpa subtire pentru a fi cat mai scund si se apleca putin. Nu era un barbat masiv, si era ajutat de faptul ca tleilaxu nu erau cei mai buni observatori. C'tair trebuia sa fie mult mai precaut cu sardaukarii.

Verifica inregistrarile, memorand parolele si comenzile de resetare pe care le adunase de ani de zile. Cartelele de identitate si dispozitivele de bruiaj ar fi trebuit sa fie de ajuns ca sa-l treaca de orice control. Chiar si acolo!

Luandu-si o atitudine de aroganta pentru a completa mascarada, iesi din incaperea ascunsa, catre grota uriasa. Pasi in fata unei multimi si urca intr-un transportor ancorat. Dupa ce trecu cartela prin fanta scanerului, forma destinatia: pavilionul secret de cercetare.

Balonul privat se inchise in jurul lui si se detasa de restul sistemului de transport. Vehiculul pluti la inaltime pe deasupra traseelor incrucisate ale capsulelor de supraveghere. Niciunul dintre transochi nu se intoarse spre el. Balonul de transport ii recunoscuse dreptul de a calatori spre complexul laboratorului. Nu se declansa nici o alarma. Nimeni nu-i dadu nici o atentie .

Dedesubt, muncitorii umblau de colo pana colo cu treburile lor, paziti de un numar tot mai mare de sardaukari. Acestia nu-si batura capul sa ridice ochii spre aparatele care alunecau dintr-o parte in alta pe cerul grotei inchise.

Pas cu pas, C'tair trecu prin porti pazite si campuri de securitate si, in cele din urma, intra in aglomerarea industriala zumzaind ca un stup. Ferestrele erau acoperite, culoarele luceau intr-o lumina cu nuanta portocalie. Aerul inabusitor era cald si umed, cu un iz putred de carne in descompunere si de reziduuri umane gretoase .

Crispat in deghizarea lui, C'tair isi vazu de drum, incercand sa ascunda faptul ca era pierdut si nesigur asupra destinatiei lui. Nu stia unde-ar putea gasi ceea ce cauta, dar nu indraznea sa ezite sau sa para incurcat. Nu voia ca cineva sa-l bage in seama.

Tleilaxu in robe mergeau din camera in camera, absorbiti de munca lor. Isi trageau glugi peste capete si urechi, asa ca si C'tair facu la fel, bucuros de camuflajul suplimentar. Lua un teanc de rapoarte pe cristal ridulian, scrise intr-un cod ciudat, pe care nu-l cunostea, si pretinse ca le studiaza.

Lasa coridoarele in urma la intamplare, schimband directia ori de cate ori auzea pe cineva apropiindu-se. Cativa barbati maruntei trecura pe langa el, vorbind intre ei pe un ton aprins, in limba lor particulara tleilaxu, gesticuland din mainile cu degete lungi. Nu-i dadura nici o atentie lui C'tair .

Descoperi laboratoarele biologice – un ansamblu destinat cercetarii, cu mese acoperite cu plazcrom si scanere chirurgicale vizibile prin usile deschise si care pareau protejate de dispozitive speciale de investigatie, prin care nu dorea sa incerce sa treaca. Cu toate acestea, nimic nu-i oferi raspunsurile de care avea nevoie. Respirand cu greutate si transpirand de incordare, urma culoarele principale care duceau catre inima pavilionului de cercetare.

In sfarsit, C'tair gasi un nivel superior, o galerie de observare cu ferestre deschise. Coridorul din spatele lui era gol. Aerul mirosea a chimicale si a dezinfectante, un mediu purificat, steril .

Si un miros slab, dar distinct, amintind de scortisoara!

Se uita prin fereastra lata din galeria centrala catre complexul de laboratoare. In incaperea larga, destul de mare pentru a putea fi hangar pentru nave spatiale, se aflau mese si containere de marimea unui sicriu – sir dupa sir de „specimene”. Privi cuprins de oroare la tevi si la sonde, la toate trupurile . Toate erau trupuri de femei!

Chiar stiind cat de abjecti erau tleilaxu, niciodata pana acum nu-si imaginase o asemenea realitate de cosmar. Socul facu sa i se usuce lacrimile, care se transformara parca in acid intepator. Gura i se deschidea si se inchidea, dar nu reusea sa articuleze nici un cuvant. Ii venea sa vomite.

In complexul gigantic de dedesubt vazu in sfarsit ce anume le faceau criminalii tleilaxu femeilor de pe Ix. Iar una dintre ele, abia mai putand fi recunoscuta, era Miral Alechem!

Clatinandu-se de repulsie, se smulse de langa fereastra. Trebuia sa evadeze! Simpla greutate a ceea ce vazuse ameninta sa-l striveasca. Era imposibil, imposibil, imposibil! Stomacul ii era strans ca intr-un cleste, amenintand sa-l faca sa se ghemuiasca de durere – si totusi nu indraznea sa arate nici o slabiciune.

Pe neasteptate, un paznic si doi cercetatori tleilaxu aparura de dupa colt si venira spre el. Unul dintre cercetatori spuse ceva intr-o limba guturala, de nerecunoscut. C'tair nu raspunse. Se indeparta clatinandu-se .

Alarmat, paznicul striga dupa el. C'tair se impletici de-a lungul unui coridor lateral. Auzi un tipat, si instinctul de supravietuire ii inlatura greata paralizanta. Dupa ce patrunsese atat de departe, trebuia sa scape de aici. Nici un alt om din afara nu banuia ceea ce vazuse el acum, cu ochii lui.

Adevarul era mult mai rau decat orice si-ar fi putut imagina .

Tulburat si disperat, C'tair isi croi drum inapoi spre nivelele inferioare, indreptandu-se catre retelele exterioare de securitate. In spatele lui, paznicii alergau catre galeria de observatie pe care tocmai o lasase in urma, dar tleilaxu nu declansasera inca alarma generala. Poate ca nu voiau sa intrerupa rutina zilnica . sau poate ca pur si simplu nu le vedea sa creada ca unul dintre neghiobii sclavi ixieni reusise sa se infiltreze prin sistemul lor cel mai strict de securitate!

Aripa complexului de cercetari pe care-o distrusese cu capsule explozive, in urma cu trei ani, fusese reconstruita in intregime, dar sinele vagonetelor autoghidate pentru aprovizionare fusesera mutate la alta poarta. Alerga intr-acolo, sperand sa treaca de paza mai slaba.

Chemand un balon de transport, sari inauntru, folosind cartela de identitate furata si imbrancindu-l pe unul dintre paznicii care incercau sa-l ia la intrebari. Apoi C'tair se indeparta in zbor de instalatia de securitate, catre cel mai apropiat complex de lucru, unde-si putea lepada deghizarea si se putea pierde iarasi printre ceilalti muncitori.

Nu peste multa vreme, auzi o alarma stridenta inaltandu-se in urma lui, dar in acest moment scapase din cladire si din mainile politiei secrete tleilaxu. Era singurul care avea un indiciu despre ceea ce faceau invadatorii in realitate, despre motivul pentru care venisera pe Ix .

Cu toate acestea, informatia nu-l linistea. Acum simtea o disperare mai adanca decat tot ceea ce traise de cand isi incepuse lupta.

Tradarea si gandirea rapida vor infrange fara doar si poate regulile stricte.

De ce trebuie sa ne temem sa prindem ocaziile care se ivesc?

VICONTELE HUNDRO MORITANI, Raspuns la somatia Curtii Landsraadului.

Pe puntea care se legana, a vasului fara insemne, un urias cu ochi dementi se uita in jos la prizonierii sai.

— Ia uita-te la viitorii maestri spadasini!

Rase destul de tare incat ei sa-i poata mirosi respiratia puturoasa.

— Molai si lasi, rasfatati cu reguli . La ce sunteti buni impotriva catorva bastoane paralizante si a unui detasament de soldati pe jumatate instruiti?

Duncan statea pe punte langa Hiih Resser si alti patru elevi de pe Ginaz, ingrijindu-si taieturile si vanataile, ca sa nu mai vorbim de mahmureala care le facea capul sa plesneasca. Fusesera eliberati de legaturile de fibre shiga, dar un grup de soldati Moritani, in uniforme galbene, asteptau langa ei purtand tot felul de arme. Deasupra capetelor, cerul cenusiu, innorat, aducea intuneric cu o ora mai devreme decat ar fi trebuit.

Puntea vasului intunecat era lata si curata, ca o podea de antrenament, dar alunecoasa din cauza umezelii de la burnita si de la spuma valurilor care treceau peste balustrada. Recrutii maestrilor spadasini isi pastrau echilibrul de parca ar fi fost un alt exercitiu, in timp ce grummanienii care-i capturasera se tineau de paramele de sprijin si de balustrade; unii dintre ei pareau sa aiba un pic de rau de mare. Pe de alta parte, Duncan traise doisprezece ani pe Caladan si se simtea perfect confortabil intr-o ambarcatiune. Echipamentul de prisos fusese aruncat in marea agitata. Nu vazu nimic prin preajma care sa poata sluji drept arma prizonierilor.

Vasul rau-prevestitor se indeparta pe canalele arhipelagului. Duncan se intreba cum de pana si grummanienii indraznisera sa faca asa ceva . Dar Casa Moritani isi batuse deja joc de regulile kanlyului si lansase atacuri nejustificat de violente pe Ecaz. Dupa ce scoala Ginaz ii eliminase in mod rusinos pe elevii de pe Grumman, nu incape indoiala ca furia lor fusese zgandarita. Fiind singurul care ramasese pe loc, Hiih Resser avea sa infrunte un tratament mai rau decat oricare dintre colegii sai. Privind chipul invinetit si umflat al roscovanului, Duncan vazu ca Resser intelegea si el acest lucru.

In picioare in fata lor, uriasul avea o barba neagra impletita in codite, de la o ureche la alta, si par negru cazandu-i pe umerii lati. De urechi ii atarnau pietre-de-foc in forma de picatura. In barba isi impletite niste firicele verzi ca niste ramurele; capetele erau mici taciuni aprinsi, cu ardere lenta, astfel ca in jurul fetei i se incolacea un fum cenusiu, urat mirositor. La brau avea indesate doua pistoale maula lucitoare. Se prezentase doar cu numele de Grieu.

— La ce v-a folosit toata instructia asta snoaba? Va imbatati, deveniti prea multumiti de voi insiva, si gata, nu mai sunteti supraoameni. Imi pare bine ca fiul meu s-a retras devreme, fara sa mai piarda timpul!

Un alt tanar slab si musculos, in tunica galbena Moritani, iesi din cabine. Cand acesta isi lua locul langa barbatul cu barba neagra, Duncan – cu o strangere de inima – il recunoscu pe Trin Kronos.

— Ne-am intors sa va ajutam sa sarbatoriti incheierea cursurilor si sa va aratam ca nu toata lumea are nevoie de opt ani ca sa devina expert in lupte!

Cu barba fumegand, Grieu spuse:

— Asa, sa vedem cat de bine luptati. Oamenii mei au nevoie de putin exercitiu . Barbatii si femeile in uniforme Moritani se miscau cu o gratie animalica. Aveau spade, pumnale, sulite, arbalete si chiar pistoale. Unii purtau costume de arte martiale, altii vesmintele mai fanteziste ale muschetarilor terrani sau ale piratilor fanfaroni, ca intr-o parodie a insulelor pentru antrenament de pe Ginaz. Ca o alta gluma, le aruncara prizonierilor doua sabii de lemn boante; Resser prinse una, iar Klaen, un student cu inclinatii pentru muzica de pe Chusuk, o prinse pe cealalta. Jucariile erau ridicol de nepotrivite impotriva pistoalelor maula, a celor cu ace sau impotriva sagetilor.

La un semnal al hirsutului Grieu, Trin Kronos pasi in fata elevilor batuti de pe Ginaz si-si plimba privirea dispretuitoare asupra lor. Se opri in fata lui Resser, apoi in fata lui Duncan si se indrepta in final spre urmatorul elev – Iss Opru, un bastinas cu pielea intunecata, de pe Al Dhanab.

— Asta mai intai! Pentru incalzire!

Grieu mormai in semn de aprobare. Kronos il imbranci pe Opru afara din rand, catre centrul puntii. Ceilalti luptatori stateau incordati, asteptand.

— Dati-mi o spada, zise Kronos, fara sa se uite peste umar.

Ochii lui ramasera fixati in cei ai lui Opru. Duncan vazu ca elevul se ghemuise automat intr-o postura perfecta de lupta, gata sa reactioneze. In mod clar, grummanienii simteau ca au toate avantajele.

O data ce lua in mana lama lunga, Trin Kronos il provoca pe captivul cu pielea de culoare inchisa, fluturandu-i prin fata varful ascutit, sfichiuindu-i cu gesturi experte crestetul capului si taindu-i astfel suvite de par.

— Ce-ai sa faci in privinta asta, taraie-sabie? Eu am o arma, iar tu n-ai!

Opru nu se clinti.

— Eu sunt o arma .

In timp ce Kronos continua sa inainteze si sa-l ia peste picior, Opru se lasa brusc pe sub sabie si izbi incheietura mainii adversarului sau cu muchia palmei; tanarul sarcastic tipa si scapa arma. Cu o miscare fluida, Opru apuca manerul inainte ca spada sa atinga scandurile puntii, se rostogoli intr-o parte si sari in picioare.

— Bravo, exclama uriasul, in timp ce Kronos urla si isi freca incheietura. Baiete, mai ai mult de invatat!

Grieu il impinse pe tanar.

— Stai deoparte, sa n-o patesti si mai rau!

Opru stranse spada castigata si indoi genunchii, gata de lupta. Duncan se incorda, cu Resser alaturi, asteptand sa vada cum va continua acest joc. Ceilalti prizonieri se rasucira, pregatiti de atac.

Opru se roti in mijlocul puntii, cu lama ridicata, miscand varful, in pozitie de atac. Statea pe varfuri, rotind privirile in toate partile, atent la uriasul cu barba neagra.

— Nu-i dragut?

Grieu se invarti in jurul lui ca sa vada mai bine. Fumul intepator emanat de firele aprinse din barba i se incolacea in jurul fetei.

— Priveste la silueta lui perfecta, exact ca la carte . Voi, repetentilor, trebuia sa fi ramas la scoala, atunci poate ca ati fi aratat bine si voi!

Cu mana teafara, Trin Kronos smulse unul dintre pistoalele maula de la centura tatalui sau.

— De ce preferi forma si nu substanta?

Ochi cu pistolul.

— Eu prefer sa inving! Si trase .

In clipa aceea, ca intr-un soc, captivii intelesera ca vor fi cu totii executati. Fara ezitare, inainte ca trupul lui Iss Opru sa atinga puntea uda, recrutii maestrilor spadasini se lansara intr-o ofensiva generala cu o daruire brusca, violenta. Doi dintre trufasii grummanieni se prabusira cu gatul frant inainte ca macar sa-si dea seama ca prizonierii incepusera sa atace.

Resser se roti catre dreapta si un proiectil ratacit lovi puntea, ricosand in valurile umflate. Duncan se arunca in directia opusa, atunci cand soldatii Moritani trasera cu toate armele.

Gloata luptatorilor grummanieni stranse randurile in spatele uriasului Grieu, apoi se raspandi in evantai in jurul captivilor ramasi. Cate unii iesira din multime ca sa-i atace pe elevi si apoi se retrasera sub o ploaie de lovituri defensive si izbituri cu piciorul.

Uriasul fluiera cu o admiratie batjocoritoare.

— Ei, asta-i stil!

Klaen, elevul de pe Chusuk, se repezi inainte cu un strigat care-ti ingheta sangele in vine, catre cel mai apropiat dintre cei doi oameni cu arbalete. Inalta sabia de lemn ca sa prinda doua sageti si apoi o flutura in laturi, scotand ochii unui dusman care nu se dadu la o parte destul de repede; grummanianul orbit cazu pe punte, urland. In spatele lui Klaen, un al doilea elev – Hiddi Aran de pe Balut – il acoperi, folosindu-l pe tanarul de pe Chusuk ca scut, intr-o repetitie a unui exercitiu pe care-l invatasera cu un an inainte. De data asta, Klaen stia ca va fi sacrificat .

Ambii oameni cu arbaleta trageau sagetile una dupa alta. Sapte dintre ele intepara umerii, pieptul, abdomenul si gatul lui Klaen. Dar impulsul il duse mai departe si, cand se prabusi, Hiddi Aran sari peste camaradul sau aflat in cadere si se arunca peste cel mai apropiat arcas. Cu o viteza capabila sa franga oase, smulse arbaleta din mainile atacatorului sau. Mai ramasese o singura sageata in arc, si Aran se rasuci cu o miscare fluida, tragand in al doilea arcas, exact in scobitura gatului.

Lasa din mana arbaleta acum goala si o apuca pe cea de a doua din mainile arcasului muribund, inainte ca acesta sa loveasca puntea – doar ca sa se trezeasca cu o explozie de foc in fata, cand masivul si barbosul Grieu scoase cel de-al doilea pistol si-i trimise un proiectil drept in frunte elevului de pe Balut.

Focurile de arma erupsera peste tot in jurul lor, iar Grieu racni cu o voce ca o avalansa:

— Nu va impuscati unii pe altii, idiotilor!

Comanda sosi prea tarziu: unul dintre grummanieni cazu cu un proiectil infipt in piept .

Inainte ca Hiddi Aran sa inceteze sa se miste, Duncan plonja de-a curmezisul puntii alunecoase catre corpul impanat cu sageti al elevului de pe Chusuk, smulse una dintre sagetile de arbaleta din pieptul cadavrului si fanda catre cel mai apropiat dintre Moritani. Inamicul intinse spre el o sabie lunga, dar intr-o fractiune de secunda, Duncan trecuse de garda lui, ridicandu-se sa infiga sageata deja insangerata sub barbia dusmanului si mai departe, prin cerul gurii, direct in creier. Simtind miscare, il apuca pe omul cuprins de convulsii de piept si-l invarti, astfel incat spatele lui absorbi impactul a trei focuri trase asupra lui Duncan.

Doar cu sabia lui de lemn greoaie, Hiih Resser scoase un tipat de intimidare si lovi cu arma. Folosindu-si muschii oteliti, puternici, il plesni pe cel mai apropiat grummanian atat de tare incat ii auzi teasta trosnind, chiar daca arma de lemn se crapa in aschii lungi, taioase. In timp ce grummanianul se lasa in jos, Resser se rasuci si indesa capatul despicat al jucariei in ochiul unui alt atacator, prin osul subtire pana in creier.

Elevul care mai ramasese – Won Sedir, nepotul regelui de pe Niushe – dadu o lovitura precisa cu piciorul, trimitand in aer un pistol maula fumegand. Adversarul sau trasese de mai multe ori, dar isi ratase tinta in miscare. Wod Sedir continua cu calcaiul sub falca grummanianului, zdrobindu-i gatul, apoi apuca pistolul in cadere si se intoarse catre ceilalti inamici – dar pistolul tacani in gol. In cateva secunde, deveni o pernuta plina de ace tasnite din pistoalele adversarilor.

— Iata dovada, spuse Grieu Kronos, ca pistolarul il bate intotdeauna pe spadasin!

In mai putin de treizeci de secunde, Duncan si Resser se trezira spate in spate, la marginea vasului. Singurii ramasi .

Asasinii Moritani ii inconjurara pe supravietuitori, agitand un intreg arsenal de arme. Ezitara, privind spre conducatorul lor pentru instructiuni.

— Cat de bine stii sa inoti, Resser? intreba Duncan, uitandu-se peste umar la valurile agitate ale apei negre.

— Mai bine decat ma pot scufunda, raspunse roscovanul. Vazu oamenii scotandu-si pistoalele cu proiectile, cantari posibilitatea de a fi in stare sa smulga unul de la un inamic si de a-l trage pe acesta peste bord. Respinse insa ideea ca fiind imposibila.

De la o distanta sigura, grummanienii ochira. Cu o miscare brusca de brat, Duncan il impinse pe Resser spre balustrada si se arunca dupa el. Amandoi se rostogolira peste bord in marea involburata, departe de orice pamant vizibil, chiar cand pistoalele se declansara. Ace si proiectile maula izbira marginea ambarcatiunii, aruncand in aer un nor de aschii. In apa, acele argintii suierara si impunsera ca un roi de viespi, dar amandoi tinerii plonjasera deja in adanc, departe de ochii inamicilor.

Atacatorii inarmati se repezira spre marginea sparta a vasului si cautara cu privirea in marea agitata, insa nu gasira nimic. Curentii submarini trebuie sa fi fost teribili .

— Astia doi sunt pierduti, zise Trin Kronos incruntandu-se furios si masandu-si incheietura.

— Da, raspunse uriasul barbos Grieu. Va trebui sa aruncam cadavrele celorlalti undeva unde sa fie gasite!

Orice tehnologie este suspecta si trebuie considerata potential periculoasa.

JIHADUL BUTLERIAN, Indreptar pentru nepotii nostri.

Cand ingrozitoarele vesti ajunsera la baza contrabandistilor de pe Salusa Secundus, Gurney Halleck isi petrecea ziua singur, in afara ruinelor orasului-inchisoare. Lucrand la o balada despre aceasta planeta dezolanta, statea zdranganind la baliset pe ramasitele unui zid antic. Caramizile din jurul lui se topisera in curbe sticloase din cauza unui stravechi val de foc atomic.

Se uita spre o ridicatura, imaginandu-si structura imperiala opulenta care s-ar fi putut afla in acel loc, cu multa vreme in urma. Glasul lui aspru, dar puternic, pluti dincolo de palcul de tufisuri si de pamantul uscat, insotit de acompaniamentul balisetului. Se opri sa treaca intr-o gama minora, din cauza starii pe care-o impartasea . apoi incerca din nou.

Norii bolnaviciosi si aerul cetos ii creara dispozitia potrivita. Pentru muzica lui melancolica, oricat ar parea de ciudat, ii era recunoscator vremii, desi ceilalti oameni din fortareata subterana bombaneau din cauza furtunilor capricioase.

Gaura asta de iad era fara dar si poate mai buna decat gropile sclavilor de pe Giedi Prime.

Batand din aripi pe cerul vascos, un ornitopter cenusiu se apropie dinspre sud – un aparat fara insemne, care apartinea contrabandistilor. Gurney privi atent cu coada ochiului aparatul care ateriza pe un camp de sare, dincolo de vechile ruine.

Se concentra asupra imaginilor pe care voia sa le evoce in balada lui: pompa si ceremoniile curtii imperiale, oamenii exotici care calatorisera pana aici de pe planete indepartate, eleganta vesmintelor si a manierelor lor . Toate, disparute acum! Concentrandu-si gandurile spre interior, isi freca cicatricea de pe maxilar provenita de la vita-de-cerneala. Ecouri ale vremurilor apuse incepura sa dea viata peisajului vesnic mohorat al Salusei, cu glorioasele lor culori.

Auzi strigate indepartate si vazu un om urcand in goana panta catre el. Era Bork Qazon, bucatarul taberei, care fugea dand din maini si strigand. Pete de mancare ii acopereau partea din fata a sortului.

— Gurney . Dominic a murit!

Naucit, Gurney incerca sa-si arunce balisetul pe umar si cazu la pamant. Se ridica imediat, clatinandu-se pe picioare, in timp ce Qazon ii povesti vestile tragice aduse de un topter – cum ca Dominic Vernius si toti camarazii lor murisera pe Arrakis, intr-un accident atomic, in aparenta pe cand erau atacati de sardaukari.

Lui Gurney nu-i venea sa creada.

— Sardaukarii . foloseau arme atomice?

O data ce stirea avea sa ajunga inapoi pe Kaitain, curierii imperiali vor raspandi noutatile asa cum voia Shaddam sa-si aminteasca lumea de ele. Imparatul va scrie propria lui istorie deformata, infatisandu-l in mod fals pe Dominic ca pe un criminal odios aflat in libertate timp de decenii .

Bucatarul dadu din cap, cu ochii rosii si colturile gurii lasate in jos.

— Banuiala mea e ca Dom a facut-o el insusi. Planuise sa foloseasca stocul familiei intr-un atac sinucigas pe Kaitain .

— Asta-i o nebunie!

— Era disperat.

— Arme atomice – impotriva sardaukarilor imparatului?

Gurney dadu din cap, apoi isi dadu seama ca are de luat hotarari importante.

— Am sentimentul ca nu s-a terminat, Qazon . Trebuie sa golim baza asta, repede. Trebuie sa ne imprastiem. Acum vor fi pe urmele noastre, cautand sa se razbune!

Vestea mortii conducatorului ii lovi puternic pe oamenii lui Dominic. Asa cum lumea asta nu-si mai putea recapata niciodata gloria trecuta, nici ramasitele bandei de contrabandisti nu reusea s-o faca. Nu aveau cum sa continue fara Dominic. Contele renegat fusese forta lor motrice .

La caderea intunericului, se asezara in jurul unei mese strategice, discutand incotro vor merge mai departe. Cativa sugerara ca Gurney Halleck sa devina noul lor conducator, acum ca Dominic, Johdam si Asuyo erau cu totii morti.

— Nu e sigur sa ramanem aici, zise Qazon. Nu stim ce-au aflat imperialii despre operatiunile noastre. Daca au luat prizonieri si i-au interogat?

— Trebuie sa ne stabilim o noua baza ca sa ne continuam treaba, spuse un alt om.

— Care treaba? intreba unul dintre cei mai varstnici veterani. Ne-am adunat la un loc pentru ca ne-a chemat Dom. Am trait laolalta pentru el . Iar el nu mai e!

In timp ce contrabandistii discutau, gandurile lui Gurney se indreptau catre copiii conducatorului lor cazut, care traiau ca oaspeti ai Casei Atreides. Cand zambi, cicatricea vitei-de-cerneala i se increti intr-o palpaire de durere reziduala. Si-o scoase din minte, in schimb se gandi la ironia soartei: ducele Atreides il salvase de asemenea, fara sa stie, din groapa de sclavi Harkonnen, comandand un transport de obsidian albastru exact la momentul potrivit .

Se hotari.

— Eu nu voi insoti pe niciunul dintre voi la o noua baza. Nu, eu plec pe Caladan. Am intentia sa-mi ofer serviciile ducelui Leto Atreides. Acolo sunt Rhombur si Kailea Vernius .

— Esti nebun, Halleck, exclama Scien Traf, cel cu umerii inclinati, mestecand o aschie de lemn rasinos. Dom a insistat sa stam departe de copiii lui, ca sa nu-i punem in pericol!

— Pericolul a murit o data cu el, raspunse Gurney. Au trecut douazeci de ani de cand familia a plecat in exil .

Ii privi pe ceilalti printre gene.

— In functie de cat de repede se misca imparatul, poate ca reusesc sa ajung la cei doi copii inainte sa auda versiunea alterata a evenimentelor. Mostenitorii lui Dominic trebuie sa stie ce s-a intamplat cu adevarat cu tatal lor, nu gunoiul pe care-l vor relata curierii oficiali!

— Nu sunt copii, preciza Bork Qazon. Rhombur are acum in jur de treizeci si cinci de ani.

— Da, fu de acord Pen Barlow.

Trase adanc in piept fumul trabucului sau si expira fumul negru.

— Imi aduc aminte cand ajungeau la genunchiul unui caniscaun, strengari mititei care alergau in jurul Marelui Palat .

Gurney se ridica in picioare si-si puse balisetul pe umar.

— O sa merg pe Caladan si o sa explic totul.

Dadu din cap catre toti cei de fata.

— Unii dintre voi o sa vreti fara indoiala sa va continuati meseria. Luati ce a mai ramas din echipament, aveti binecuvantarea mea. Eu . eu nu mai vreau sa fiu contrabandist.

La sosirea pe spatioportul municipal din Cala, Gurney Halleck avea un singur bagaj cu cateva schimburi de haine, o bocceluta cu solari in monede – partea sa din profiturile provenite din contrabanda – si iubitul lui baliset. Aducea de asemenea vesti si amintiri despre Dominic Vernius – destul, spera el, ca sa-si castige intrarea la castelul ducal.

In timpul calatoriei prin transspatiu, bause prea mult si jucase pe puntile-cazinouri ale transspatialului, rasfatat de asistentii Wayku. Cunoscuse o femeie atragatoare de pe Poritrin, care credea ca melodiile si buna dispozitie a lui Gurney compensau cu varf si indesat chipul sau brazdat de cicatrice. Ramase cu el cateva zile, pana cand transspatialul intra pe orbita in jurul Caladanului. La sfarsit, o sarutase de ramas-bun si se urcase in naveta.

Pe racorosul si umedul Caladan isi cheltui repede banii ca sa devina prezentabil. Fara pamant sau familie, nu avusese niciodata vreun motiv sa-i economiseasca. „Banii au fost inventati pentru a fi cheltuiti”, spusese el intotdeauna. Ar fi fost un concept cu totul strain pentru parintii lui .

Dupa ce trecu printr-o serie de filtre de securitate, Gurney ajunse in sfarsit in sala de receptii a castelului, privind cum se apropiau de el un barbat voinic si o tanara foarte frumoasa, cu parul aramiu inchis. Putea recunoaste urme ale lui Dominic in trasaturile lor.

— Sunteti Rhombur si Kailea Vernius?

— Noi suntem . Barbatul avea parul blond, zburlit, si chipul lat.

— Garzile au spus ca l-ai cunoscut pe tatal nostru? intreba Kailea. Unde a stat in toti acesti ani? De ce nu ne-a trimis niciodata nici un mesaj?

Gurney stranse in mana balisetul, ca si cum acesta i-ar fi dat putere.

— A fost ucis pe Arrakis, intr-un atac al sardaukarilor. Dominic conducea acolo o baza a contrabandistilor si o alta pe Salusa Secundus .

Se foi, zangani din greseala o singura coarda, apoi atinse nervos o alta.

Rhombur se prabusi intr-un fotoliu, cat pe ce sa se aseze alaturi, apoi isi recapata echilibrul. Privind fix inainte, clipind continuu, intinse mana, bajbaind in cautarea mainii lui Kailea. Ea il stranse cu putere.

Stanjenit, Gurney continua:

— Am lucrat pentru tatal vostru si . si acum n-am unde altundeva sa ma duc. M-am gandit ca ar trebui sa vin la voi si sa va explic unde-a fost in ultimele doua decenii, ce-a facut . si de ce-a trebuit sa stea deoparte. S-a gandit doar sa va protejeze pe voi!

Lacrimile curgeau pe obrajii copiilor Vernius. Dupa asasinarea mamei lor, cu ani in urma, vestile se inscriau intr-un tipar mult prea familiar. Rhombur deschise gura sa spuna ceva, dar nu iesi din ea nici un cuvant, si o inchise la loc.

— Pot sa ma masor la manuirea spadei cu orice om din garda Casei Atreides, zise Gurney. Aveti dusmani puternici in imperiu, dar eu n-am sa-i las sa se atinga de voi. Asta ar fi vrut Dominic .

— Te rog, fii mai exact!

Un alt barbat iesi pe o usa laterala din dreapta lui Gurney, inalt si subtire, cu parul negru si ochii cenusii.

Purta o tunica militara, cu un soim rosu pe rever.

— Vrem sa auzim intreaga poveste, oricat de dureroasa ar fi.

— Gurney Halleck, acesta este ducele Leto Atreides, rosti Rhombur cu greutate, dupa ce-si sterse lacrimile din ochi. Si el l-a cunoscut pe tatal meu .

Leto primi o strangere de mana ezitanta din partea vizitatorului cu cicatrice si infatisare aspra.

— Imi pare rau ca aduc asemenea vesti ingrozitoare, spuse Gurney. Privi spre Rhombur si Kailea.

— De curand, Dominic s-a infiltrat din nou pe Ix, dupa primirea unor informatii tulburatoare. Si ce-a vazut acolo . l-a socat atat de tare, incat la intoarcere era un om distrus.

— Erau multe cai de a intra, zise Rhombur. Puncte de acces de urgenta, pe care le cunostea doar familia Vernius. Mi le amintesc si eu .

Se intoarse spre Gurney.

— Dar ce incerca sa faca?

— Din cate pot sa-mi dau seama, facea pregatiri sa atace Kaitain cu armele atomice ale familiei Vernius. Dar sardaukarii imparatului au aflat despre plan si au atacat primii baza, prin surprindere. Dominic a declansat un arde-piatra si i-a distrus pe toti .

— Tatal nostru a fost in viata in tot timpul asta! exclama Rhombur, apoi se uita la Leto.

Privirea lui cauta intrarile boltite, ca si cum ar fi sperat s-o vada pe Tessia.

— A fost in viata, dar nu ne-a spus niciodata. As fi vrut sa pot lupta alaturi de el, macar o data. Ar fi trebuit sa fiu acolo!

— Printe Rhombur . daca pot sa va spun asa, zise Gurney, toti cei care au fost acolo sunt acum morti!

Acelasi transport cu care venise Gurney adusese si un curier diplomatic oficial de la arhiducele Armand Ecaz. Femeia avea parul castaniu tuns scurt si purta uniforma respectata, straveche, impodobita cu gaitane si zeci de buzunare.

Il descoperi pe Leto in sala de banchete, unde statea de vorba cu unii dintre membrii personalului casei, care lustruiau peretele costisitor de obsidian albastru, dandu-i un luciu cald. Multumita lui Gurney Halleck, Leto stia acum ca obsidianul albastru nu venea de pe Hagal, ci din gropile de sclavi ale Harkonnenilor. Chiar si asa, Gurney il rugase sa nu le dea jos.

Leto se intoarse si o saluta pe femeia curier, insa ea, cu o serie de miscari energice, calculate, isi prezenta documentele de identificare, ii preda un cilindru de mesaje sigilat, apoi astepta pana cand ducele completa o chitanta cu amprenta. Vorbi foarte putin.

Temandu-se de alte vesti proaste – cand adusese vreodata un curier altceva? – atat Thufir Hawat, cat si Rhombur sosira alaturi de Leto pe usi diferite. La privirile lor intrebatoare, Leto le arata cilindrul nedeschis.

Ducele Leto scoase unul dintre scaunele grele de la masa de ospete, tarandu-i picioarele pe podeaua de piatra. Muncitorii continuau sa lustruiasca peretele de obsidian. Cu un oftat, Leto se lasa pe scaun si deschise cilindrul. Ochii lui cenusii parcursera textul, in timp ce printul si mentatul asteptau in tacere.

Terminand, Leto ridica ochii spre portretul batranului duce, atarnat pe un perete, cu fata la capul impaiat al taurului salusan care-l ucisese in Plaza de Toros.

— Ei, la asta merita sa ne gandim .

Nu explica nimic altceva, de parca ar fi vrut mai degraba sa ceara un sfat de la de mult disparutul Paulus.

Rhombur se foi.

— Ce-i, Leto?

Ochii lui erau inca rosii de jur imprejur.

Lasand cilindrul pe masa, ducele il prinse inainte sa se rostogoleasca pe jos.

— Casa Ecaz a sugerat in mod oficial o alianta matrimoniala cu Atreizii. Arhiducele Armand imi ofera mana celei de-a doua fiice, Ilesa.

Ciocani cilindrul cu degetul care purta inelul cu sigiliu ducal. Fiica cea mai mare a arhiducelui fusese ucisa de grummanienii lui Moritani .

— A inclus de asemenea o lista cu averea Casei Ecaz si o sugestie cu privire la zestre.

— Dar nici o imagine a fetei, remarca Rhombur.

— Am vazut-o deja! Ilesa e destul de frumoasa .

Vorbi pe un ton absent, ca si cum asemenea amanunte nu i-ar fi afectat niciodata decizia.

Doi dintre servitorii casei se oprira din lustruit, surprinsi sa auda vestile, apoi se intoarsera la treaba, cu energie sporita.

Spranceana lui Hawat se increti.

— Fara indoiala ca arhiducele este preocupat si de reluarea ostilitatilor. O alianta cu Atreizii ar fi facut Ecaz mult mai putin vulnerabila la agresiunea din partea lui Moritani. Vicontele s-ar gandi pe viitor de doua ori, inainte de a trimite trupe grummaniene .

Rhombur dadu din cap.

— Aaa . ti-am zis eu ca aranjamentul simplu al imparatului nu va rezolva niciodata problema dintre cele doua Case!

Leto ramase cu ochii atintiti in departare, cazut pe ganduri.

— Nimeni nu te-a contrazis vreodata, Rhombur . In acest moment, totusi, cred ca grummanienii sunt mai suparati pe Scoala Ginaz. Ultima oara am auzit ca Academia l-a provocat in mod public pe vicontele Moritani in Landsraad, numindu-l las si caine turbat.

Hawat capata un aer grav.

— Domnule duce, n-ar trebui sa ne distantam de asta? Disputa continua de ani de zile – cine stie ce vor face data viitoare?

— Suntem prea implicati, Thufir, nu doar datorita prieteniei noastre cu Ecaz, dar acum si din cauza Ginazului. Nu mai pot ramane neutru. Examinand inregistrarile atrocitatilor grummaniene, mi-am adaugat vocea unui vot de blam in Landsraad!

Isi permise un suras.

— In plus, ma gandeam si la Duncan in acel moment .

— Trebuie sa studiem cu multa atentie oferta de casatorie, adauga mentatul.

— Surorii mele n-o sa-i placa asta, bombani Rhombur.

Leto ofta.

— Lui Kailea nu i-a mai placut nimic din ce-am facut de ani de zile . Eu sunt ducele. Trebuie sa ma gandesc la ce este mai bine pentru Casa Atreides!

Leto il invita pe Gurney Halleck sa cineze cu ei in seara aceea.

Timp de mai multe ore in cursul dupa-amiezii, aprigul contrabandist refugiat provocase si se batuse cu cativa dintre cei mai buni luptatori Atreizi – si-i invinsese pe multi dintre ei .

Acum, in ceasurile mai linistite, Gurney se dovedi un maestru al povestirilor, spunand ascultatorilor avizi istorii dupa istorii despre ispravile lui Dominic Vernius. La masa lunga din sala banchetelor, era asezat intre capul de taur salusan agatat pe perete si pictura cu batranul duce imbracat in matador.

Cu glas sumbru, contrabandistul cu chipul brazdat vorbi despre ura sa adanca, viscerala, pentru Harkonneni. Povesti din nou despre transportul de obsidian albastru, din care o parte impodobea sala de banchete, transport care-i ingaduise sa scape din gropile sclavilor.

Mai tarziu, intr-o alta demonstratie a talentului de spadasin, Gurney folosi una dintre spadele vechi ale batranului duce, impotriva unui adversar imaginar. Avea prea putina finete, dar o energie considerabila si o acuratete remarcabila.

Incuviintand pentru sine, Leto se uita spre Thufir Hawat, care-si stranse buzele aprobator.

— Gurney Halleck, zise Leto, daca vrei sa ramai aici, in garda Casei Atreides, voi fi onorat sa te am alaturi!

— Dupa o verificare completa a antecedentelor, desigur, adauga Hawat.

— Maestrul nostru de arme, Duncan Idaho, e plecat la scoala pe Ginaz, dar il asteptam sa se intoarca foarte curand. Il poti ajuta la unele dintre indatoririle lui .

— Se antreneaza sa devina maestru spadasin? N-as vrea sa ma amestec in treburile lui, ranji Gurney, si cicatricea de la vita-de-cerneala i se increti pe maxilar.

Intinse mana vanjoasa catre Leto.

— De dragul memoriei lui Dominic, mi-ar placea totusi sa servesc aici, alaturi de copiii Vernius!

Rhombur si Leto ii stransera amandoi mana, urandu-i bun-venit lui Gurney Halleck in Casa Atreides.

Centrele de putere incearca inevitabil sa inhame orice noua descoperire propriilor lor dorinte. Dar cunoasterea nu poate avea dorinte permanente – nici in trecut, nici in viitor.

DMITRI HARKONNEN, Lectii pentru fiii mei.

Baronul Vladimir Harkonnen isi facuse o cariera de-o viata din cautarea de noi experiente. Se balacise in placeri hedoniste – mancaruri copioase, droguri exotice, sex deviant – descoperind lucruri pe care nu le mai facuse niciodata inainte.

Dar un bebelus in fortareata Harkonnen . cum se va descurca cu asa ceva?

Alte Case din Landsraad adorau copiii. Cu o generatie in urma, contele Ilban Richese se casatorise cu o fata din familia imperiala si facuse unsprezece odrasle. Unsprezece! Baronul auzise cantece insipide si povesti siropoase care cultivau o falsa impresie despre bucuria rasului de copil. Ii venise greu sa inteleaga, dar din simtul datoriei pentru Casa lui, pentru viitorul tuturor afacerilor Harkonnen, jurase sa faca tot ce-i statea in putinta. Voia sa fie un model pentru tanarul Feyd-Rautha!

Abia trecut de varsta de un an, baiatul devenise prea increzator in abilitatea lui de a merge, impleticindu-se prin camere, alergand cu multa vreme inainte sa-si capete complet echilibrul, destul de perseverent ca sa nu abandoneze nici macar cand se izbea de ceva. Feyd cel cu ochi stralucitori avea o curiozitate insatiabila si se baga in toate magaziile si in toate dulapurile. Ridica de pe jos orice obiect care putea fi miscat si de obicei il indesa in gura. Baietelul se speria usor si plangea fara incetare.

Cateodata baronul se rastea la el, incercand sa obtina un alt fel de raspuns decat ganguritul unor vorbe fara sens. Era inutil.

Intr-o zi, dupa micul dejun, scoase copilul pe balconul inalt al unui turn al fortaretei Harkonnen. Micul Feyd se uita peste aglomeratul oras industrial si vazu soarele roscat de dimineata printr-un val de fum. Dincolo de marginile orasului Harko City, satele miniere si agricole produceau materii prime pentru a mentine Giedi Prime in functiune. Dar gloata ramanea nesupusa, iar baronul trebuia sa exercite un control strict, dand exemple si aplicand disciplina necesara pentru a-i tine la locul lor.

In timp ce baronul isi lasa gandurile sa rataceasca, atentia i se abatu de la baietel. Surprinzator de iute, Feyd se cocota cu mersul lui impiedicat, pe varful picioarelor, pe marginea balconului, unde se apleca printre gratiile balustradei. Baronul, tresarind indignat, se repezi spre el leganandu-se. Usor, dar stangaci din cauza centurii suspensoare, prinse copilul chiar inainte ca Feyd sa se aplece prea mult deasupra haului foarte adanc.

Marai obscenitati catre copil, tinandu-l la nivelul ochilor.

— Cum poti sa faci o asemenea tampenie, tanc idiot? Nu intelegi consecintele? Daca te rostogolesti jos, n-o sa mai fii decat o pata pe strazile de dedesubt!

Tot acel sange Harkonnen cultivat cu atata grija .

Feyd-Rautha se uita la el cu ochii mari, apoi scoase un sunet strident.

Baronul il inghionti pe baiat inapoi in camera. Ca masura de siguranta, scoase unul dintre globurile suspensoare de la propria lui centura si il prinse la spatele copilului. Desi acum mergea cu ceva mai multa dificultate, simtind tensiunea muschilor sai degenerati si greutatea mainilor si picioarelor, macar Feyd era sub control. Topaind la vreo jumatate de metru in aer, baiatul parea sa gaseasca acest lucru amuzant.

— Vino-ncoace, Feyd, zise baronul. Vreau sa-ti arat animalele. O sa-ti placa!

Feyd aluneca agatat de el, in timp ce unchiul lui tropai greoi, gafaind si respirand suierat, pe coridoare si scari care coborau, pana ajunsera la nivelul arenei. Baietelul chicotea si radea in timp ce plutea pe langa el. Baronul il impingea intre umeri la fiecare cateva minute ca sa-l faca sa se deplaseze in continuare. Manutele si piciorusele durdulii ale lui Feyd fluturau ca si cum ar fi inotat prin aer.

La nivelurile custilor care inconjurau arena gladiatorilor, baronul Harkonnen trase copilul prin tunelurile joase cu tavane inclinate, facute din chirpici tencuit, o constructie primitiva stil bete-si-noroi care dadea locului aerul unei vizuine de animal. Un miros greu, umed, de salbaticiune, umplea tunelurile inchise. In incaperile inchise cu grilaje se gasea fan putred si balegar de la creaturile crescute si dresate sa lupte impotriva victimelor alese de baron. Ragetele si maraielile animalelor torturate se rasfrangeau din pereti. Ghearele scrasneau pe podelele de piatra. Fiarele infuriate se izbeau de bare.

Baronul zambi. Era bine sa tii animalele de prada sub tensiune .

Era o placere sa privesti fiarele; cu coltii, coarnele si ghearele lor, puteau sfasia un om, transformandu-l in niste zdrente sangerande. Totusi, cele mai interesante lupte aveau loc intre adversari umani, soldati profesionisti impotriva sclavilor disperati carora li se promisese libertatea, desi niciunul n-o primise vreodata. Orice sclav care lupta destul de bine ca sa invinga un ucigas Harkonnen antrenat merita sa fie pastrat ca sa lupte iarasi si iarasi.

Continuandu-si drumul prin tunelurile slab luminate, baronul privi chipul fascinat al micului Feyd. Vazu in copil un viitor plin de posibilitati, un alt mostenitor al Casei Harkonnen care sa-l intreaca pe neghiobul lui de frate, Rabban. Acesta, desi puternic si depravat, nu avea mintea intortocheata pe care ar fi dorit-o baronul.

Indesatul lui nepot mai era totusi folositor. De fapt, Rabban indeplinise multe sarcini brutale pe care pana si baronul le gasea dezgustatoare. De prea multe ori totusi, se purta de parca ar fi fost doar putin mai mult decat un . creier blindat, cu muschi in loc de minte!

Ciudata pereche se opri langa o cusca in care un tigru Laza, cu pupilele de felina ingustate pana la dimensiunea unor crapaturi, umbla de colo pana colo, atatat de mirosul de carne frageda si sange cald. Aceste animale flamande fusesera favoritele luptelor de gladiatori de secole. Tigrul era o masa de muschi, fiecare fibra palpitand plina de energie ucigasa. Ingrijitorii il hraneau numai atat cat sa-i mentina fortele . tinand tigrul gata sa se ospateze din carnea sfasiata a victimelor proaspete.

Dintr-o data, fiara se izbi de barele custii, cu buzele intunecate rasfrante si ghearele lungi scoase. Dupa numai o clipa, tigrul maltratat se arunca din nou asupra barierei, scotand printre gratii o laba cu gheare ca niste sabii.

Tresarind, baronul se dadu in spate si-l trase pe Feyd dupa el. Copilul, saltand purtat de globul sau suspensor, continua sa alunece spre spate pana cand se izbi de perete, ceea ce-l sperie chiar mai mult decat pradatorul urlator. Incepu sa planga cu atata energie, incat chipul lui se inrosi de efort.

Baronul apuca umerii baiatului.

— Hai, hai, zise el cu un ton rastit, dar linistitor. Taci acum . Totul e in ordine. Dar Feyd continua sa tipe, infuriindu-si unchiul.

— Taci, am zis! N-ai nici un motiv sa plangi!

Copilul avea alta parere si-si continua plansul asurzitor. Tigrul urla si se arunca asupra barelor, biciuind aerul.

— Liniste, iti ordon!

Baronul nu stia ce sa faca. Nu fusese niciodata invatat cum sa se descurce cu copiii mici.

— Oh, inceteaza!

Dar Feyd plangea si mai tare .

In mod ciudat, ii venira in minte cele doua fete pe care le procrease cu vrajitoarea Bene Gesserit Mohiam. In timpul dezastruoasei sale confruntari cu vrajitoarele de pe Wallach IX, cu sapte ani in urma, ceruse sa i se restituie copiii, dar acum isi dadu seama ce binecuvantare era faptul ca de-a lungul timpului Cucernicele Maici crescusera ele insele aceste . creaturi imature.

— Piter! striga el din adancul plamanilor, apoi pasi spre un panou de comunicatii de pe perete.

Batu in el cu pumnul lui umflat.

— Piter de Vries! Unde-i mentatul meu?

Striga pana cand vocea subtire si nazala a mentatului raspunse prin difuzor:

— Vin, domnule baron!

Feyd continua sa tipe. Cand baronul il apuca din nou, descoperi ca baiatul isi murdarise si-si udase scutecele.

— Piter!

Cateva clipe mai tarziu, mentatul sosi in fuga in tuneluri. Trebuie sa fi fost pe-aproape, urmarindu-l din umbra pe baron, asa cum facea intotdeauna.

— Da, domnule baron?

In timp ce copilul plangea fara sa se opreasca sa respire, baronul il impinse in bratele lui de Vries.

— Ai grija de el. Fa-l sa inceteze din plans!

Luat complet prin surprindere, mentatul clipi din ochii de salbaticiune catre micutul Harkonnen.

— Dar, domnule baron, eu .

— Fa ce-ti poruncesc! Esti mentatul meu. Trebuie sa stii tot ce-ti cer eu sa stii! Baronul isi inclesta maxilarul inferior si alunga un suras de amuzament vazand disconfortul lui de Vries.

Mentatul il tinu pe urat-mirositorul Feyd-Rautha la distanta, apucandu-l pe copilul care se zbatea de parca ar fi fost vreun specimen ciudat. Expresia de pe chipul barbatului cel slab merita toate neplacerile prin care tocmai trecuse.

— Nu ma dezamagi, Piter .

Baronul se indeparta, cu mersul putin mai greoi din cauza lipsei unui glob suspensor.

In urma lui, in tunelurile animalelor, Piter de Vries tinea copilul care urla, fara sa aiba nici cea mai mica idee ce-ar trebui sa faca .

Trufasul nu face decat sa construiasca ziduri de cetate in spatele carora incearca sa-si ascunda indoielile si temerile.

Axioma Bene Gesserit.

In apartamentul ei privat din castelul Caladan, departe de privirea lui Leto, Kailea jelea moartea tatalui sau. Stand la o fereastra ingusta a unui turnulet, isi lasa degetele pe pervazul de piatra rece si privi marea cenusie, involburata.

Dominic Vernius fusese o enigma pentru ea, un conducator curajos si inteligent care se ascunsese vreme de douazeci de ani. Fugise el de rebeliune, isi lasase sotia sa fie ucisa de asasini, abandonase mostenirea copiilor sai? Sau lucrase in toti acesti ani in spatele scenei incercand zadarnic sa redea puterea Casei Vernius? Si acum era mort. Tatal ei! Un om atat de vibrant, de puternic . Era atat de greu de crezut. Cu o senzatie de gol in suflet, Kailea isi dadu seama ca nu se va putea intoarce niciodata pe Ix, nu-si va recapata niciodata ceea ce era de drept al ei.

Si peste toate astea, Leto se gandea la insuratoarea cu o alta fata din Casa Ecaz, o sora mai tanara a celei care fusese rapita si ucisa de grummanieni. Leto nu voia sa raspunda la nici o intrebare pe care i-o punea Kailea despre asta. Era o „chestiune de stat”, asa ii spusese noaptea trecuta, pe un ton arogant – nu o problema care sa poata fi discutata cu o simpla concubina .

Am fost iubita lui mai mult de sase ani. Sunt mama fiului sau – singura care merita sa-i fie sotie!

Inima ii devenise un loc gol, o cavitate in interiorul ei – neagra, chinuitoare, care nu-i lasa decat disperare si visuri sfaramate. Nu se va termina niciodata? Dupa ce fiica mai mare a arhiducelui Ecaz fusese ucisa, Kailea sperase ca Leto s-ar putea intoarce la ea. Dar el nutrea inca visuri de alianta matrimoniala care sa mareasca puterea politica, militara si economica a Casei Atreides.

Departe, la poalele castelului, stancile negre erau ude din pricina cetii fine aruncate cu putere de talazuri. Pasarile de mare se inaltau in zbor, prinzand insectele din aer si plonjand apoi in urmarirea pestilor aflati imediat sub spuma valurilor. Pete verzi de alge si de iarba de mare atarnau in crapaturile pietrei; stancile sparte de pe tarm faceau apa sa spumege ca un cazan in clocot.

Viata mea e blestemata, se gandi Kailea. Tot ce-mi apartine mi-a fost luat!

Se intoarse cand matroana Chiara intra in apartament, fara sa bata la usa. Kailea auzi zornaitul cestilor si al vaselor de pe tava ornamentata, simti mirosul cafelei aromate cu mirodenie pe care i-o pregatise batrana. Doamna de onoare inca se misca repede, cu o agilitate plina de forta care contrazicea infatisarea ei ofilita. Chiara lasa tava din mana, incercand sa inabuse zgomotul, apoi ridica ibricul si turna in doua cesti lichidul aburind, maro inchis. Adauga zahar in ceasca ei si frisca in cea a lui Kailea.

Cu inima inca grea, printesa ixiana accepta ceasca oferita de femeie si lua o inghititura mica, incercand sa nu arate prea multa placere. Chiara bau cu pofta si se aseza intr-unul dintre scaune, ca si cum ar fi fost egala primei concubine a ducelui.

Narile lui Kailea frematara.

— Iti iei prea multe libertati, Chiara!

Doamna de onoare privi peste marginea cestii catre tanara care ar fi trebuit sa fie prima alegere in materie de casatorie pentru orice Casa Mare.

— Preferi o insotitoare, doamna Kailea, sau o servitoare mecanica? Am fost intotdeauna prietena si confidenta ta. Poate ca duci lipsa manechinelor automotoare pe care le aveai candva la dispozitie pe Ix?

— Nu face presupuneri despre dorintele mele, zise Kailea cu voce mohorata. Plang pentru un mare om ucis de tradarea imperiala .

Ochii Chiarei sclipira cand ataca.

— Exact, si mama ta a fost omorata tot de ei. Nu poti conta pe fratele tau sa faca altceva decat sa vorbeasca – el n-o sa recastige niciodata mostenirea voastra . Tu, in schimb, Kailea – respectabila femeie indrepta spre ea un deget cu incheieturi noduroase – tu esti ceea ce a mai ramas din Casa Vernius, inima si sufletul marii tale familii!

— Nu crezi ca stiu si eu asta?

Kailea se intoarse din nou sa se uite pe fereastra castelului. N-o putea privi in ochi pe batrana, nu putea privi in ochi pe nimeni, nici macar propriile ei spaime.

Daca Leto se insoara cu fiica aceea a arhiducelui . Furioasa, scutura din cap. Ar fi fost mai rau decat s-o aiba pe tarfa aia de Jessica in castel!

Marea Caladanului se intindea dincolo de orizont, iar cerul era acoperit de nori care nu prevesteau decat iarna posomorata. Se gandi la pozitia ei precara alaturi de Leto. O luase sub aripa lui ocrotitoare cand era doar o fetita, o protejase dupa ce lumea ei fusese distrusa . dar vremurile acelea trecusera. Cumva, afectiunea, chiar dragostea care inflorise intre ei se vestejisera si murisera.

— Fireste, te temi ca ducele va accepta propunerea si se va casatori cu Ilesa Ecaz, adauga Chiara cu un glas dulce, plin de compasiune, dar taios ca un cutit lung, subtire.

Stia exact cum sa zgandareasca punctul cel mai dureros .

Desi absorbit de Jessica, Leto mai venea totusi in patul lui Kailea, dar nu prea des, ci mai mult din obligatie. Iar ea i se supunea, tot ca si cand ar fi fost din simtul datoriei. Onoarea lui de Atreides nu i-ar fi ingaduit niciodata sa o alunge definitiv, indiferent cum s-ar fi schimbat sentimentele dintre ei. In schimb, Leto alesese o pedeapsa mai subtila, pastrand-o alaturi, dar impiedicand-o sa dobandeasca gloria pe care-ar fi trebuit s-o aiba .

Cat de mult isi dorea sa calatoreasca pe Kaitain! Kailea tanjea sa poarte vesminte elegante, bijuterii complicate si scumpe; voia sa fie servita de zeci de slujitoare – nu doar de o insotitoare care masca o limba ascutita cu ajutorul unui glas dulce ca mierea . Privind cu coada ochiului la Chiara, atentia ii fu atrasa de o reflectare cetoasa a trasaturilor batranei, de parul atent coafat care-i accentua infatisarea nobila.

Peretele lucitor, de obsidian albastru, al lui Kailea – cumparat de Leto cu un pret piparat de la negustorii de pietre de pe Hagal – fusese un adaos minunat la frumusetea castelului Caladan. Leto il numea „suprafata ei de contemplare”, unde Kailea putea sa vada umbre neclare ale lumii din jurul ei si sa se gandeasca la ceea ce sugerau. Obsidianul albastru era atat de rar, incat putine Case din Landsraad puteau etala chiar si un singur ornament – iar Leto procurase acest perete intreg pentru ea, ca si pietrele din sala de banchete .

Dar Kailea se incrunta. Chiara spusese ca Leto intentionase doar sa-i cumpere multumirea, s-o faca sa accepte situatia si sa-i mai potoleasca plangerile.

Iar acum Gurney Halleck le spusese ca substanta cea rara venea de fapt de pe Giedi Prime. Ah, ce ironie! Stia cat de tare trebuia sa intepe stirea asta inima necredincioasa a lui Leto .

Chiara urmarea schimbarile de pe fata doamnei sale, cunostea gandurile deseori spuse cu glas tare care trebuiau sa-i treaca prin minte . si vazu momentul de care avea nevoie.

— Inainte ca Leto sa se poata insura cu fiica asta a arhiducelui Ecaz, trebuie sa te gandesti la propriile tale chestiuni dinastice, doamna .

Statea langa peretele de obsidian albastru, iar imaginea ei reflectata era deformata, o silueta stramba care parea prinsa in luciul incetosat al sticlei vulcanice.

— Uita de tatal si de fratele tau – si chiar de tine insati . Ai un fiu cu ducele Leto Atreides. Fratele tau si cu Tessia n-au copii, asa ca Victor este adevaratul mostenitor al Casei Vernius . si, potential, si al Casei Atreides. Daca i s-ar intampla ceva ducelui inainte sa-si poata lua o sotie si sa aiba un alt fiu, Victor ar deveni de fapt Casa Atreides. Si, din moment ce baiatul are doar sase ani, ai fi regenta pentru multi ani, doamna. Ar fi perfect de inteles!

— Ce vrei sa spui cu „daca i s-ar intampla ceva” lui Leto? Inima i se stranse. Stia exact ce sugera batrana .

Cu sfiala, Chiara isi termina cafeaua, turnandu-si o a doua ceasca fara sa ceara permisiunea.

— Ducele Paulus a fost ucis intr-un accident la o lupta de tauri. Erai si tu acolo, nu-i asa?

Kailea isi aduse aminte de imaginea infricosatoare a batranului duce luptand cu un taur salusan in Plaza de Toros. Tragicul eveniment il pusese pe Leto pe tronul ducal inainte de vreme. Pe atunci, ea era doar o adolescenta .

Sugera oare Chiara ca nu fusese un accident? Kailea auzise zvonuri, repede inabusite – dar le socotise doar vorbe invidioase. Batrana dadu inapoi, ocolind problema.

— Nu e o idee care sa fie luata in serios, stiu, draga mea. Am lansat-o doar de dragul discutiei .

Cu toate acestea, Kailea nu-si putea scoate din cap gandurile insinuante. Nu-si putea imagina nici o alta cale pentru ca un copil din spita ei sa conduca o Casa Mare din Landsraad. Altfel, Casa Vernius va disparea. Inchise ochii, strangandu-i cu putere.

— Daca Leto accepta sa se casatoreasca pana la urma cu Ilesa Ecaz, tu nu vei mai avea nimic.

Chiara lua tava si schita gestul de a iesi. Plantase samanta si-si facuse treaba .

— Ducele tau petrece deja cea mai mare parte a timpului cu tarfa aia Bene Gesserit. E limpede, tu nu insemni nimic pentru el. Ma indoiesc ca-si aminteste vreuna din promisiunile pe care ti le-a facut in momentele de pasiune.

Clipind surprinsa catre batrana, Kailea se intreba cum de era posibil sa stie Chiara ce secrete de alcov ii soptise Leto la ureche. Dar gandul la ducele Atreides mangaind-o pe tanara Jessica cea cu parul de bronz, cu gura generoasa si chipul neted, oval, ii transforma iritarea provocata de impertinenta Chiarei in ura impotriva lui Leto insusi.

— Trebuie sa-ti pui o intrebare dificila, doamna. Fata de cine esti cu adevarat loiala? Fata de ducele Leto sau fata de familia ta? Din moment ce nu a gasit de cuviinta sa-ti dea numele lui, vei ramane intotdeauna o Vernius!

Batrana lua tava, lasand-o pe Kailea cu ceasca ei calduta de cafea. Chiara pleca fara sa-si ia ramas-bun, fara sa intrebe macar daca doamna ei mai are nevoie de ceva. Kailea ramase in camera ei, cu ochii pe fleacurile si nimicurile care-i aminteau de pierderile teribile pe care le suferise: nobila ei Casa si eleganta Marelui Palat, sansele de a ajunge la curtea imperiala . Cu o strangere de inima, vazu unul dintre desenele pe care i le facuse energicului sau tata, aducandu-si aminte de rasul lui Dominic, de felul in care barbatul cel voinic si chel o instruise in problemele de afaceri. Apoi, cu o senzatie de pierdere la fel de acuta, se gandi la fiul ei, Victor, si la toate lucrurile pe care nu le va avea niciodata .

Pentru Kailea, partea cea mai grea era sa ia oribila decizie. O data ce se hotara totusi, restul erau doar . detalii.

Individul este cheia, elementul activ final al tuturor proceselor biologice.

PARDOT KYNES.

Liet-Kynes tanjise ani de zile, si din tot sufletul, dupa frumoasa Faroula cea cu parul negru. Dar cand se trezi in sfarsit in fata perspectivei de a se insura cu ea, simti doar pustiu si un sentiment de obligatie. Ca totul sa fie pe deplin cum se cuvine, astepta trei luni dupa moartea lui Warrick, desi amandoi stiau, si el si Faroula, ca logodna lor era o incheiere inevitabila.

Facuse un juramant pe patul de moarte al prietenului sau .

Potrivit obiceiului fremen, barbatii luau sotiile si copiii celor pe care-i invingeau in lupta cu cutitul sau in infruntari cu o singura mana. Faroula nu era totusi o ghanima, o prada de razboi. Liet vorbise cu naibul Heinar, sustinandu-si dragostea si devotamentul, insirand promisiunile solemne pe care i le facuse lui Warrick ca o sa aiba grija de sotia lui ca de cea mai scumpa dintre femei . si ca va accepta responsabilitatea pentru micul ei fiu, ca si cum ar fi fost al lui.

Batranul Heinar il privise atent cu singurul lui ochi. Naibul stia ceea ce aflase toata lumea, cunostea sacrificiul pe care il facuse Warrick in timpul furtunii Coriolis. In ceea ce-i privea pe batranii din sietchul Scutului Rosu, Warrick pierise in desert. Viziunile pe care pretinsese ca le primise de la Dumnezeu fusesera evident false, pentru ca esuase in incercare. Asa ca Heinar isi dadu permisiunea, iar Liet-Kynes se pregati de casatoria cu fiica naibului.

Stand in camera lui, in spatele perdelei de fibre de mirodenie vopsite, Liet cugeta la nunta lui iminenta. Superstitiile fremene nu-i ingaduiau s-o vada pe Faroula timp de doua zile inainte de ceremonia oficiala. Atat barbatul cat si femeia trebuiau sa treaca prin ritualurile de purificare mendi. Acest timp era petrecut cu infrumusetarea si cu scrierea de declaratii de devotament, de promisiuni si de poeme de dragoste care vor fi mai tarziu impartasite cu celalalt.

Acum totusi, Liet se lasa coplesit de ganduri pline de rusine, intrebandu-se daca nu cumva el provocase aceasta tragedie. Era de vina dorinta ferventa careia ii daduse glas cand vazusera intinderea alba Biyan? Acolo, el si cu Warrick isi dorisera amandoi sa se insoare cu tanara femeie. Liet incercase sa-si accepte infrangerea cu eleganta la Grota Pasarilor, inabusind vocea egoista din adancul mintii sale care nu-l lasase niciodata sa uite cat de mult o dorea inca.

Au provocat dorintele mele secrete aceasta tragedie?

Acum Faroula avea sa devina sotia lui . dar era o unire nascuta din tristete.

— Ah, iarta-ma, Warrick, prietene!

Continua sa stea in tacere, asteptand sa treaca timpul, pana cand sosi ora ca ceremonia din sietch sa inceapa. Nu astepta cu nerabdare, nu in aceste imprejurari .

Cu un fosnet de tesatura grea, perdeaua de la intrare se dadu deoparte si intra mama lui Liet. Frieth ii zambi cu simpatie si intelegere. Avea in mana o plosca astupata, bogat brodata, cusuta din piei si etansata cu rasina de mirodenie, pentru a fi rezistenta la apa.

Liet se scutura de gandurile chinuitoare.

— N-am mai vazut niciodata asta .

— Se spune ca atunci cand o femeie simte ca pe copilul ei il asteapta un destin special, cand simte ca din partea lui vor veni lucruri mari, le instruieste pe moase sa distileze si sa pastreze lichidul amniotic de la nastere. O mama i-l poate da fiului ei in ziua casatoriei .

Ii intinse plosca.

— Pastreaz-o bine, Liet! Acesta e ultimul amestec dintre esenta mea si a ta, din vremea cand impartaseam un singur trup. Acum iti vei impartasi viata cu altcineva. Doua inimi, cand se unesc, pot avea o putere mai mare decat a doi oameni!

Tremurand de emotie, el accepta plosca moale.

— Este cel mai mare dar pe care ti-l pot da, zise Frieth, in aceasta zi importanta . dar dificila.

Uitandu-se la ea, Liet ii intalni ochii intunecati, care-l priveau atent. Emotiile pe care le citea pe chipul lui erau de ajuns ca sa o uimeasca.

— Nu, mama – mi-ai dat viata, si asta e o binecuvantare mult mai mare.

Cand cuplul de logodnici se infatisa in fata membrilor sietchului, mama lui Liet si femeile mai tinere asteptau in locurile indicate, iar cele mai in varsta iesira in fata ca sa vorbeasca pentru tanar. Baietelul Liet-chih, fiul lui Warrick, astepta in tacere langa mama lui.

Pardot Kynes, luandu-si o pauza de la munca sa de terraformare, zambea ca niciodata pana acum. Era surprins de cat de mandru se simtea vazandu-si fiul casatorindu-se.

Kynes isi aminti propria lui casatorie, noaptea, afara printre dune. Fusese cu atat de multa vreme in urma, la scurta vreme dupa sosirea lui pe Arrakis, si petrecuse o mare parte a timpului intr-o stare de confuzie. Fete fremene nelogodite dansasera pe nisip ca niste dervisi, cantand. Sayyadina pronuntase cuvintele ceremoniei.

Mariajul lui cu Frieth iesise destul de bine. Avea un fiu minunat, pe care il pregatise ca sa-i duca munca mai departe intr-o zi. Kynes ii zambi lui Liet – al carui nume, isi aminti el dintr-o data, venea de la asasinul Uliet, pe care Heinar si batranii il trimisesera sa-l ucida, pe vremea cand fremenii il considerau un intrus, un strain cu visuri si metode infricosatoare.

Dar acel asasin vazuse grandoarea viziunii planetologului si se lasase sa cada in propriul sau cristai. Fremenii vedeau semne in orice, si de atunci incoace, lui Pardot Kynes i se pusesera la dispozitie resursele a zece milioane de fremeni la simpla lui cerere. Remodelarea Dunei – plantatiile si ameliorarea desertului – inaintasera intr-un ritm remarcabil .

In timp ce cuplul statea in fata adunarii, cu Liet privindu-si mireasa cu nerabdare, Pardot se simti tulburat de atentia fixa a fiului sau, de cat de deschisa era inima deja ranita a tanarului. Isi iubea fiul in alt fel, ca pe o prelungire a lui insusi. Pardot Kynes dorea ca Liet sa preia mantia de planetolog atunci cand va veni timpul ca el s-o dea mai departe.

Spre deosebire de tatal lui, Liet parea prea vulnerabil la emotii. Pardot isi iubea destul de mult sotia, in timp ce ea isi indeplinea rolul traditional de insotitoare fremena, dar munca lui era mai importanta decat relatia conjugala. El fusese captivat de visuri si de idei; avea o pasiune pentru transformarea acestei planete intr-un Eden luxuriant. Dar nu fusese niciodata acaparat de o singura persoana.

Naibul Heinar savarsi el insusi ceremonia, pentru ca batrana Sayyadina fusese incapabila sa calatoreasca peste nisipuri. Ascultand tanarul cuplu schimband juramintele, simti un val ciudat asternandu-se peste aceasta nunta . o ingrijorare apasatoare pentru hotararea nestramutata a fiului sau.

Liet: „Multumeste-ma cu ochii tai, si eu te voi multumi in inima ta.”

Raspunsul lui Faroula: „Multumeste-ma cu picioarele tale, si eu te voi multumi in mainile tale.” „Multumeste-ma in somnul tau, iar eu te voi multumi cand esti treaza.”

Si ea incheie rugaciunea vorbita: „Multumeste-ma cu dorinta ta, si eu te voi multumi in nevoia ta.”

Cu mainile lui vanjoase, Heinar apuca mainile miresei si mirelui, tinandu-le laolalta si ridicandu-le deasupra capului, astfel incat tot sietchul sa poata vedea.

— Sunteti acum uniti intru apa!

Se inaltara urale potolite, care crescura in intensitate pana devenira calduroase, fericite si din inima. Atat Liet cat si Faroula aratau usurati .

Mai tarziu, dupa festivitate, Pardot veni sa-l vada pe fiul lui intr-un coridor. Stangaci, il prinse pe Liet de umeri intr-un soi de imbratisare.

— Sunt atat de fericit pentru tine, fiule . Se stradui sa gaseasca vorbele potrivite.

— Trebuie sa fii in al noualea cer. Ai dorit-o pe fata asta de multa vreme, nu-i asa? Zambi, dar ochii lui Liet se aprinsera de manie, ca si cum varstnicul Kynes tocmai ii daduse o lovitura sub centura.

— De ce ma chinuiesti, tata? N-ai facut deja destul?

Nedumerit, Pardot facu un pas inapoi si dadu drumul umerilor fiului sau.

— Ce vrei sa spui? Eu te felicit cu ocazia nuntii tale. Nu e ea femeia cu care ai vrut intotdeauna sa fii? Credeam .

— Nu asa! Cum pot sa fiu fericit cu umbra asta atarnand deasupra noastra? Poate ca va disparea in cativa ani, dar in clipa asta durerea e prea mare.

— Liet, fiule .

Expresia de pe chipul lui Pardot trebuie sa-i fi spus lui Liet tot ce avea nevoie sa stie.

— Nu intelegi o iota, nu-i asa, tata? Marele Umma Kynes! Rase cu amaraciune.

— Cu toate plantatiile, dunele, statiile tale meteorologice si hartile climatice. Esti atat de orb . Te compatimesc!

In mintea planetologului, gandurile se depanau incercand sa aseze cuvintele furioase intr-o schema pe care s-o inteleaga, ca piesele dintr-un mozaic.

— Warrick . prietenul tau . Apoi se opri.

— A murit dintr-un accident, nu-i asa, in furtuna?

— Tata, nu vezi nimic! Liet isi pleca fruntea.

— Sunt mandru de visurile tale pentru Dune. Dar tu vezi toata lumea noastra ca pe un experiment, un teren de testare unde te joci cu teoriile, de unde culegi date . Nu vezi ca astea nu sunt experimente? Ei nu sunt subiecte de testare – sunt oameni. Ei sunt fremeni. Te-au primit printre ei, ti-au dat o viata, ti-au dat un fiu . Eu sunt fremen!

— Pai, si eu sunt!

Tonul lui Pardot era plin de indignare.

Cu o voce ragusita, atat de joasa incat nimeni altcineva nu-l putea auzi, Liet spuse:

— Nu faci decat sa-i folosesti!

Pardot, uluit, nu-i raspunse.

Glasul lui Liet se inalta, atat in tonalitate cat si in intensitate. Stia ca fremenii vor auzi portiuni din aceasta controversa si vor fi tulburati de neintelegerile dintre profetul lor si mostenitorul lui.

— Mi-ai vorbit toata viata, tata . Cu toate astea, cand imi aduc aminte de discutiile noastre, nu te aud decat recitand rapoarte de la statiunile botanice si discutand despre noile faze ale vietii vegetale adaptate. Ai spus vreodata ceva despre mama? Mi-ai vorbit vreodata ca un tata si nu ca un . coleg?

Liet se batu in piept.

— Simt visul tau. Vad minunile pe care le-ai adus in unghere ascunse de desert. Inteleg potentialul care zace sub nisipul Dunei. Insa chiar daca implinesti tot ce-ti doresti . te vei osteni sa bagi de seama? Incearca sa pui un chip uman pe planurile tale si vezi cine va culege beneficiile eforturilor tale. Uita-te la fata unui copil! Uita-te in ochii unei batrane! Traieste-ti viata, tata!

Neajutorat, Pardot se lasa pe o banca de langa peretele curbat de piatra.

— Eu . am vrut numai binele, zise el, cu glasul gatuit.

Ochii ii erau plini de lacrimi de rusine si de tulburare cand isi privi fiul.

— Esti cu adevarat succesorul meu. Uneori m-am intrebat daca vei invata vreodata destul despre planetologie . dar acum vad ca m-am inselat. Intelegi mai multe decat as putea sti eu vreodata!

Liet se aseza pe banca langa tatal sau. Ezitand, planetologul intinse mana si o puse pe umarul fiului sau, cu mai mult inteles de data asta. La randul lui, Liet ridica mana sa o atinga pe a lui si se uita cu o uimire de fremen la lacrimile care curgeau pe obrajii tatalui sau.

— Esti cu adevarat succesorul meu ca planetolog imperial, zise Pardot. Imi intelegi visul – dar cu tine, el va fi inca si mai maret, pentru ca tu ai o inima, pe langa viziune!

O buna guvernare este in mare masura invizibila. Cand totul merge lin, nimeni nu observa munca ducelui. De aceea trebuie sa dam oamenilor ceva de aplaudat, ceva despre care sa vorbeasca, ceva de care sa-si aduca aminte.

DUCELE PAULUS ATREIDES.

Kailea isi descoperi sansa in timpul unei interminabile cine de familie din marea sala de banchete a castelului Caladan. Aratand fericit, Leto cel cu parul negru statea pe scaunul ducal, in capul mesei lungi, in timp ce servitorii casei aduceau supiere cu ciorba de peste condimentata, apreciata de obicei de clasele inferioare de pescari si sateni.

Leto manca cu pofta, savurand felul nesofisticat. Poate ca ii aducea aminte de copilarie, de vremea cand alerga liber pe la docuri, sarind la bordul barcilor de pescuit si chiulind de la cursurile de guvernare a unei Mari Case. Din punctul de vedere al lui Kailea, batranul duce Paulus ingaduise unicului sau mostenitor sa petreaca prea mult timp cu oamenii de rand si preocuparile lor meschine, dar nu suficient cat sa invate nuantele politice. Pentru ea, era limpede ca ducele Leto nu intelesese cum sa-si administreze Casa si cum sa trateze cu fortele disparate ale Ghildei, CHOAMului, Imparatului si Landsraadului.

Alaturi de tatal lui, Victor statea pe un scaun cu perne groase, ridicat in asa fel incat sa poata manca la acelasi nivel. Baiatul brunet isi sorbea ciorba, imitandu-si tatal, in timp ce Leto facea tot ce-i statea in putinta sa-si intreaca baietelul de sase ani la zgomotul facut. Cu educatia ei eleganta, pe Kailea o nemultumea in mod deosebit felul in care fiul ei incerca sa copieze obiceiurile neslefuite ale tatalui sau. Intr-o zi, cand baiatul avea sa devina adevaratul mostenitor Atreides si Kailea va fi regenta, ea il va instrui asa cum de cuvine, pentru ca el sa aprecieze obligatiile mostenirii sale. Victor va avea ce e mai bun atat din partea Casei Atreides, cat si din aceea a Casei Vernius.

In jurul mesei, ceilalti rupeau bucati de paine si beau bere amara de Caladan, desi Kailea stia ca in pivnita erau o multime de vinuri bune. Rasul si discutiile neconventionale pluteau in jurul mesei, dar ea nu participa, in schimb ciugulea din mancare. Cu cateva scaune mai departe, Gurney Halleck isi adusese balisetul cel nou si voia sa-i distreze pe meseni in timpul desertului. Din cauza ca omul acesta fusese apropiat de tatal lor, atunci cand nici Kailea, nici fratele ei nu stiusera unde se afla acesta, se simtea multumita sa-l aiba aici . in ciuda faptului ca Gurney nu fusese deosebit de prietenos cu ea.

Stand vizavi de ea, Rhombur parea perfect multumit cu concubina lui Tessia si cu incercarea de a-l depasi pe Leto la cantitatea de ciorba de peste pe care-o putea consuma. Pe scaunul lui, Thufir Hawat era adancit in meditatie, cercetand oamenii din jurul mesei si neglijandu-si mancarea. Privirea mentatului trecu de la un chip la altul, iar Kailea incerca sa evite contactul vizual.

La jumatatea distantei pana in capul mesei, statea Jessica, vrand parca sa demonstreze ca amandoua femeile erau egale in casa ducelui. Ce obraznicie din partea ei! Lui Kailea ii venea s-o stranga de gat. Atragatoarea sora Bene Gesserit manca facand gesturi masurate; era atat de sigura de pozitia ei, incat nu arata nici un fel de sfiala. Kailea o vazu pe Jessica oprindu-se si studiind chipul lui Leto, ca si cum ar fi fost in stare sa citeasca fiecare nuanta a expresiei lui, la fel de usor ca pe niste cuvinte imprimate pe o rola de fibra shiga.

In seara asta, Leto ii chemase pe toti sa manance impreuna, desi lui Kailea nu-i venea in minte nici o ocazie speciala, vreo aniversare sau sarbatoare pe care-ar fi putut s-o celebreze. Banuia ca ducele pusese la cale cine stie ce schema nebuneasca si nerecomandabila, una pe care avea sa insiste s-o duca pana la capat, indiferent ce sfaturi i-ar fi dat ea sau oricine altcineva.

Licurigloburile pluteau deasupra mesei ca niste ornamente, inconjurand bratele articulate ale detectorului de otravuri care se misca sus, pe deasupra mancarurilor, ca o insecta amenintatoare. Adulmecatorul era un dispozitiv necesar, avand in vedere politica sucita a vendetelor din Landsraad .

Leto isi termina castronul mare de ciorba si se sterse la gura folosind un servet de in brodat. Cu un oftat satisfacut, se lasa pe spate, in scaunul ducal sculptat de mana. Victor facu acelasi lucru, pe pernele inalte ale scaunului sau; abia daca mancase o treime din ciorba aflata in castronasul lui . Hotarat deja ce melodie sa cante dupa cina, Gurney Halleck se uita catre balisetul lui cu noua coarde, sprijinit de perete.

Kailea urmari ochii cenusii ai lui Leto, felul in care privirea lui se plimba de la un capat al salii de banchet la celalalt, de la portretul lui Paulus Atreides la capul de taur impaiat, cu varfurile coarnelor inca patate de sange. Nu stia la ce se gandeste ducele, dar cand se uita peste masa, mica vrajitoare Jessica o privi la randu-i cu ochii ei verzi, de parca intelegea ce era pe cale sa faca Leto. Kailea intoarse capul, incruntandu-se . Cand Leto se ridica in picioare, Kailea ofta adanc. Avea sa inceapa unul dintre discursurile lui ducale interminabile, incercand sa-i insufleteasca in legatura cu toate lucrurile bune din viata lor. Dar daca viata era atat de buna, de ce fusesera ucisi amandoi parintii ei? De ce ramaneau in exil ea si cu fratele ei, mostenitorii unei Case Mari, in loc sa se bucure de ceea ce ar fi trebuit sa fie al lor?

Doi servitori se grabira sa ia de pe masa vasele de supa si painea ramasa, dar Leto le facu semn sa iasa, ca sa poata vorbi fara sa fie intrerupt.

— Saptamana viitoare este cea de-a douazecea comemorare a luptei de tauri in care tatal meu a fost ucis .

Ridica ochii spre portretul in costum de matador.

— In consecinta, m-am gandit la marile spectacole pe care ducele Paulus le dadea pentru supusii sai. Acestia il iubeau pe tatal meu pentru asta, si cred ca este timpul ca eu sa creez un spectacol corespunzator, asa cum se asteapta de la un duce de Caladan .

Numaidecat, Hawat ridica garda.

— Ce ai de gand, domnule duce?

— Nimic atat de primejdios ca o lupta de tauri, Thufir! Leto zambi spre Victor, apoi spre Rhombur.

— Dar vreau sa fac ceva despre care oamenii sa vorbeasca multa vreme de-acum incolo. Voi pleca in curand la Consiliul Landsraadului, pe Kaitain, pentru a incepe o noua misiune diplomatica legata de conflictul Moritani-Ecaz – in special acum, cand s-ar putea sa incheiem o alianta mult mai stransa cu Ecaz .

Se opri pentru o clipa, stanjenit.

— Ca ramas-bun, vreau sa iau cel mai mare iaht aerian intr-o procesiune magnifica peste campiile planetei. Poporul meu se va putea uita in sus ca sa vada steagurile si dirijabilul colorat – si ii va ura succes ducelui sau in misiunea pe care si-a asumat-o! Vom trece pe deasupra flotilelor de pescuit, apoi, in interior, peste fermele de orez pundi .

Victor batu din palme, iar Gurney incuviinta din cap.

— Ho-ho! Va fi o priveliste minunata!

Sprijinindu-si coatele pe masa, Rhombur isi aseza in palme barbia patrata.

— Aaa . Leto, in curand nu trebuie sa se intoarca Duncan Idaho, de pe Ginaz? Vei fi plecat la sosirea lui? Sau putem combina venirea lui acasa cu aceasta sarbatoare?

Gandindu-se la ceea ce auzise, Leto dadu din cap.

— De ceva vreme nu mai stiu nimic despre asta. Nu-l asteptam decat peste vreo doua luni .

Gurney batu cu pumnul in masa.

— Zei din iad! Daca vine la noi ca maestru spadasin din Ginaz, dupa opt ani lungi de antrenament, omul merita o primire speciala, nu crezi?

Leto izbucni in ras.

— Intr-adevar, Gurney! Avem destul timp pentru asta cand ma intorc. Cu tine, Thufir si Duncan aparandu-ma, nu trebuie sa ma mai tem de nici o zgarietura din partea dusmanilor!

— Sunt si alte feluri in care poate lovi un dusman, stapane! spuse Jessica, ascunzand un avertisment in glas.

Kailea deveni teapana, dar Leto nici nu observa. In schimb, se uita la vrajitoare.

— Sunt pe deplin constient de asta .

In mintea lui Kailea se invarteau deja rotitele. La sfarsitul mesei, se scuza si se duse sa-i spuna Chiarei ce planuia sa faca Leto.

In noaptea aceea, Leto dormi pe un pat de campanie intr-un hangar de la spatioportul municipal Cala, loc unde personalul sau se dusese sa faca pregatiri pentru evenimentul de gala, trimitand anunturi si adunand provizii. In cateva zile, iahtul aerian perfectionat avea sa plece in mareata si colorata lui procesiune.

Ramasa singura in apartamentul ei, Kailea il chema pe Swain Goire si ii facu avansuri, asa cum procedase de multe ori in trecut. Facu dragoste cu capitanul garzii cu o pasiune salbatica, surprinzandu-l si epuizandu-l. Semana atat de mult cu Leto, dar era un om atat de diferit! Dupa aceea, cand el adormi alaturi de ea, ii fura dintr-un buzunar ascuns al centurii late de piele, cazute pe jos, o cheie micuta, blocata cu un cod. Fiind rareori folosita, avea sa treaca un timp inainte ca Goire sa observe cheia lipsa .

In dimineata urmatoare, puse micul obiect in palma uscata a Chiarei si stranse degetele batranei deasupra lui.

— Asta o sa-ti deschida usa de la arsenalul Atreides. Misca-te cu grija!

Ochii de corb ai Chiarei se aprinsera; isi indesa repede cheia in cutele secrete ale vesmintelor ei cu multe straturi.

— Ma voi ocupa eu de rest, doamna .

Razboiul, ca principal dezastru ecologic al oricarei epoci, reflecta doar starea mai ampla a problemelor umane in care organismul intreg numit „umanitate” isi afla existenta.

PARDOT KYNES, Reflectii asupra dezastrului de pe Salusa Secundus.

Pe insula administratiei de pe Ginaz, cei mai mari cinci maestri spadasini in viata se intalnira si ii evaluara pe elevii ramasi in faza examenelor orale a programului de studiu, sacaindu-i cu istorie, filosofie, tactica militara, haiku, muzica si multe altele – totul potrivit cu cerintele si traditiile exigente ale scolii.

Era insa o ocazie sumbra, tragica .

Intregul arhipelag-scoala era cuprins de tumult, indignat si indurerat pentru cei sase elevi macelariti. Impaunandu-se cu barbaria lor, grummanienii aruncasera patru dintre cadavre in spuma valurilor, in apropiere de centrul principal de antrenament, de unde si fusesera aruncati pe tarm. Ceilalti doi – Duncan Idaho si Hiih Resser – erau in continuare disparuti, probabil pierduti pe mare .

La ultimul etaj al turnului central, maestrii spadasini stateau pe latura dreapta a unei mese semicirculare, cu spadele de ceremonie indreptate cu varful in afara, ca razele unui soare. Fiecare elev aflat in fata mesei vedea varfurile amenintatoare, in timp ce raspundea la intrebarile riguroase.

Toti trecura . Acum, Karsty Toper si administratia scolii trebuiau sa aranjeze calatoria de intoarcere a elevilor victoriosi, fiecare acasa la el, unde urmau sa aplice ceea ce invatasera. Unii plecasera deja spre cel mai apropiat spatioport.

Iar maestrii spadasini ramasesera sa se ocupe de urmari .

Grasul Rivvy Dinari statea in mijloc, scotand din teaca spada ducelui Paulus Atreides si un pumnal incrustat cu pietre pretioase, amintire de la familia Moritani – ambele gasite printre bunurile lui Idaho si ale lui Resser. Langa el, Mord Cour isi lasa in jos capul cu plete carunte.

— Avem multa experienta in a trimite amintirile elevilor cazuti, dar niciodata n-a fost ca acum .

Vanjosul maestru Jamo Reed, desi inasprit de supravegherea de atatia ani a insulei-inchisoare, nu se putea opri din plans. Scutura din cap.

— Daca elevii de pe Ginaz mor, ar trebui sa fie in timpul antrenamentului dificil – nu pentru ca sunt asasinati!

Ginaz inaintase proteste oficiale, invocand insulte si sanctiuni adaptate cultural, dintre care niciuna nu insemna nimic pentru vicontele Hundro Moritani. El nu oferise niciodata compensatii satisfacatoare pentru atacurile brutale de pe Ecaz. Landsraadul si Imparatul tineau acum audieri in legatura cu cele mai bune mijloace de a reactiona, iar conducatorii multor Case Mari se indreptau spre Kaitain pentru a vorbi cu Consiliul. Nu obtinusera insa nimic mai mult decat sanctiuni, amenzi si plesnituri peste mana, chiar si pentru un „caine turbat” ca vicontele. Grummanienii credeau ca pot sa iasa basma curata din orice!

— Ma simt . violat, zise Jeh-Wu, cu coditele cazute in dezordine. Nimeni n-a indraznit vreodata sa faca un asemenea lucru unui maestru spadasin!

Spilcuitul Whitmore Bludd se ridica in picioare, jucandu-se cu volanele camasii si cu mansetele grele de la incheieturi.

— Propun sa rebotezam sase dintre insulele noastre dupa elevii ucisi. Istoria isi va aminti crima miseleasca, iar noi ii vom onora pe cei sase .

— Onoare?

Rivvy Dinari izbi masa cu palma lui uriasa, facand lamele spadelor sa zornaie.

— Cum poti folosi acest cuvant intr-un asemenea context? Noaptea trecuta am petrecut trei ore in cripta lui Jool-Noret, rugandu-ma si intreband ce sa fac in aceasta situatie .

— Si ti-a raspuns?

Incruntat, Jeh-Wu se ridica in picioare si se duse sa se uite pe fereastra, la spatioportul plat si la recifurile inspumate.

— Chiar si in timpul vietii, Jool-Noret n-a invatat nimic pe nimeni. S-a inecat intr-un val de maree, iar discipolii lui au incercat sa-l intreaca. Daca Noret nu si-a ajutat niciodata nici pe cei mai apropiati adepti, cu siguranta n-o sa ne ajute nici pe noi!

Bludd pufni, aratand ofensat.

— Marele om i-a invatat pe altii prin exemplu . O tehnica perfect valida, pentru cei capabili sa invete.

— Si era un om de onoare, exact ca un samurai din vechime, completa Dinari. Dupa zeci de mii de ani, am devenit mai putin civilizati. Am uitat .

Meditand incruntat, Mord Cour il privi atent pe obezul maestru spadasin.

— Uiti istoria, Dinari . S-ar putea ca samuraii sa fi fost oameni de onoare, dar cand britanicii au ajuns in Japonia cu arme de foc, samuraii au disparut . intr-o generatie!

Jamo Reed ridica privirea, cu chipul sau uscativ devastat sub chica alba de par cret.

— Va rog, nu trebuie sa ne certam intre noi, altfel inseamna ca grummanienii ne-au invins!

Jeh-Wu pufni.

— Ei deja .

Il intrerupse un zgomot la usa. Se intoarse cu spatele la fereastra, iar ceilalti patru maestri spadasini se ridicara socati in picioare.

Murdari si in dezordine, Duncan Idaho si Hiih Resser isi croira drum in incapere, in ciuda obiectiilor a trei angajati ai scolii imbracati in uniforma. Imbrancindu-i deoparte pe coridor, cei doi tineri pasira in camera, loviti si schiopatand, dar cu flacari in ochi.

— Am sosit prea tarziu? intreba Resser cu un zambet fortat.

Jamo Reed alerga in jurul mesei ca sa-l imbratiseze pe Duncan, apoi pe Resser.

— Baieti, sunteti in viata!

Chiar si Jeh-Wu avea un suras usurat si uimit pe chipul lui de iguana.

— Un maestru spadasin n-are nevoie sa declare ceea ce este evident! zise el, dar lui Jamo Reed nu-i pasa.

Privirea lui Duncan se aprinse la vederea spadei batranului duce, asezata pe masa semicirculara. Facu un pas in fata si cobori privirea spre sangele care i se scurgea dintr-o taietura de pe gamba stanga, udandu-i cracul pantalonilor prost croiti.

— Resser si cu mine n-am prea invatat in ultimele cateva zile . Dar am pus in aplicare instructia primita de la voi!

Resser se clatina putin, avand probleme cu statul in picioare; Duncan il sprijini. Dupa ce dadura pe gat canile cu apa oferite de Mord Cour, explicara cum sarisera peste bord in marea agitata, cum inotasera si se ajutasera unul pe celalalt ca sa se indeparteze de vasul mare si intunecat. Solicitandu-si capacitatile pana la ultima limita, agatandu-se de fiecare farama din cunostintele pe care le capatasera in timpul celor opt ani de instructie riguroasa, ramasesera la suprafata apei ore intregi. Se straduisera din rasputeri sa se orienteze dupa stele, pana cand, in cele din urma, mareele si curentii ii purtara catre una dintre numeroasele insule – din fericire, una civilizata. Acolo capatasera un minimum de prim-ajutor si haine uscate, precum si transport imediat.

Desi buna lui dispozitie fusese afectata de incercarile prin care trecuse, Resser reusi totusi sa-si inalte barbia.

— Am dori sa cerem in mod oficial amanarea examinarii finale, domnilor!

— Amanare? exclama Jamo Reed, din nou cu lacrimi in ochi. Sugerez o scutire . Cu siguranta, acestia doi s-au dovedit la inaltimea exigentelor noastre, nu?

Indignat, Whitmore Bludd se trase de dantele.

— Formulele trebuie respectate .

Batranul Mord Cour il privi sceptic.

— Nu ne-au aratat grummanienii chiar acum ce prostie este sa urmezi orbeste formulele?

Ceilalti patru maestri se intoarsera spre Rivvy Dinari asteptand aprecierea lui.

In cele din urma, uriasul maestru spadasin isi ridica pe picioare enormul trup si ii masura din ochi pe elevii murdari. Arata catre spada batranului duce si catre pumnalul de ceremonie Moritani.

— Idaho . Resser . luati-va armele!

Cu un zanganit de otel, maestrii spadasini isi recuperara armele asezate pe masa semicirculara. Imediat dupa aceea, cu inimile batandu-le nebuneste, Duncan apuca spada batranului duce, iar Resser – pumnalul. Cei cinci maestri spadasini formara un cerc, incluzandu-i si pe cei doi elevi; isi intinsera cu totii armele spre centru, punandu-le una peste cealalta.

— Asezati varfurile armelor voastre deasupra celorlalte, ceru Mord Cour.

— Acum sunteti adevarati maestri spadasini, anunta Dinari cu glasul lui paradoxal de subtire. Uriasul vari sabia in teaca; isi desfacu din parul tepos, de culoarea mahonului, basmaua rosie si o lega pe capul lui Duncan. Jamo Reed scoase o alta basma si o infasura pe parul roscovan al lui Resser.

Dupa opt ani, valul de triumf si de usurare il duse pe Duncan in pragul prabusirii, dar prin simpla forta a vointei isi indrepta genunchii si ramase in picioare. El si cu Resser isi stransera mana, felicitandu-se, cu toate ca sarbatoarea le era umbrita de tragedie. Duncan nu mai putea de nerabdare sa se intoarca pe Caladan .

Nu te-am dezamagit, duce Leto!

In clipa aceea, un sunet sfasie aerul deasupra capetelor celor prezenti, o succesiune de banguri sonice provenind de la aparate de zbor coborand cu repeziciune prin atmosfera. De pe stancile care inconjurau insula centrala, izbucnira pe neasteptate sirene. Mult mai aproape, o explozie rasuna langa zidurile cladirilor administrative .

Maestrii spadasini seniori se repezira catre un balcon care domina complexul. Dincolo de canalele cu apa linistita, doua insule apropiate luminau cuprinse de flacari si fum.

— Dirijabile blindate! exclama Jamo Reed.

Duncan vazu siluetele negre ca niste pasari de prada napustindu-se in picaj abrupt din spatele stalpilor de foc si aruncand valuri de explozivi.

Jeh-Wu marai, clatinandu-si parul negru:

— Cine indrazneste sa ne atace?

Pentru Duncan, raspunsul parea evident.

— Casa Moritani inca n-a terminat cu noi!

— E o palma peste fata tuturor celor care poarta razboi civilizat, zise Rivvy Dinari. N-au declarat kanly, n-au urmat formele cuvenite .

— Dupa tot ce ne-au facut noua si Ecazului, ce-i mai pasa vicontelui Moritani de forme? replica Resser dezgustat. Nu intelegeti cum functioneaza mintea lui?

Alte bombe explodara.

— Unde-i artileria noastra antiaeriana?

Vocea lui Whitmore Bludd suna mai degraba nelinistita decat indignata.

— Unde ne sunt topterele?

— Nimeni n-a atacat vreodata planeta Ginaz, raspunse Jamo Reed. Suntem neutri din punct de vedere politic. Scoala noastra serveste toate Casele .

Duncan isi putea da seama cat de orbiti erau acesti maestri de ego-ul lor, de regulile, de formalitatile si structurile lor. Orgoliu! Nu se gandisera niciodata la propriile lor vulnerabilitati – in ciuda a ceea ce-i invatau pe elevi!

Cu o cascada de injuraturi colorate, Dinari isi lipi binoclul de cutele de grasime de pe fata. Umbla la reglajele oleobiectivelor si, ignorand aparatul blindat care se apropia, scruta tarmul accidentat al insulei administrative.

— Pe malul acela, sunt peste tot comandouri inamice, acostand pe partea opusa spatioportului. Si se apropie cu artilerie de umar .

— Trebuie sa fi venit cu submarinul, spuse Jeh-Wu. Asta-i nu-i un atac improvizat – il planuiesc de ceva vreme!

— Asteptau un pretext, adauga Reed, cu o cuta adanca taindu-i fruntea bronzata. Aparatele zburatoare de asalt se apropiara – mici discuri negre licarind din cauza scuturilor defensive.

Pentru Duncan, maestrii spadasini pareau atat de neajutorati, aproape patetici, cand erau pusi in fata cu aceasta situatie neasteptata. Exercitiile lor ipotetice erau mult diferite de realitate . Dureros de diferite! Apuca spada batranului duce.

— Aparatele acelea sunt dirijabile fara echipaj, facute doar sa arunce bombe si materiale incendiare, spuse Duncan pe un ton de evaluare rece, in timp ce o ploaie de bombe cadeau din discurile urlatoare. De-a lungul tarmului, cladirile izbucnira in flacari una dupa alta .

Urland, mandrii maestri spadasini fugira din balcon, cu Resser si Duncan printre ei.

— Trebuie sa ajungem la posturile noastre, sa facem tot ce putem sa dirijam apararea!

Vocea subtire a lui Dinari devenise taioasa, capatand un ton de comanda.

— Restul noilor absolventi sunt la spatioport, sublinie Resser. Isi pot lua echipamentul si pot contraataca .

Derutati, dar luptandu-se sa-si revina, in special in fata functionarilor si administratorilor inca si mai ingroziti, Jamo Reed, Mord Cour si Jeh-Wu o luara la fuga pe coridorul principal, in timp ce Rivvy Dinari demonstra cat de repede isi putea misca volumul imens, saltand in jos pe o scara doar apucand balustradele si sarind de la un palier la altul. Whitmore Bludd alerga in urma lui .

Dupa ce schimbara priviri iuti, Duncan si Resser ii urmara pe cei doi maestri spadasini care coborasera pe scari. O explozie apropiata zgudui cladirea administratiei, iar tinerii se poticnira. Cu toate acestea, isi continuara drumul. Afara continua atacul de mari proportii.

Noii maestri spadasini navalira in holul central printr-o usa de la parter, alaturandu-se lui Dinari si Bludd. Prin ferestrele de plaz armat, Duncan putea sa vada cladirile de afara care ardeau.

— Trebuie sa ajungem la centrul vostru de comanda, le spuse el celor mai in varsta. Avem nevoie de echipament de lupta. Exista toptere de atac la spatioport?

Resser strangea in mana pumnalul de ceremonie Moritani.

— Am sa lupt chiar aici, daca indraznesc sa trimita pe cineva sa ne infrunte.

Bludd arata agitat; isi abandonase haina colorata, undeva pe scari.

— Nu ganditi pe termen scurt! Care e scopul lor? Desigur, vor umbla dupa cripta!

Exasperat, arata spre un sicriu negru, ornamentat, asezat pe un postament care domina holul.

— Ramasitele lui Jool-Noret, obiectul cel mai sacru de pe tot Ginaz-ul . Te poti gandi la o insulta mai mare pentru noi?

Rosu la fata, se intoarse catre uriasul sau coleg.

— Ar fi ca si cum ne-ar lovi in inima!

Perplecsi, Duncan si Resser se uitara unul la altul. Fusesera sufocati cu povesti despre legendarul luptator – dar in fata acestui atac sangeros, a bombelor care explodau, a civililor care strigau si alergau dupa adapost pe strazile insulei, nici unuia dintre ei nu-i pasa prea mult de vechea relicva.

Dinari se grabi sa traverseze holul ca un cuirasat miscandu-se cu toata viteza.

— La cripta! striga el. Bludd si ceilalti incercara sa tina pasul cu el.

Faimoasa cripta era inconjurata de plaz armat transparent si de un camp Holtzman licaritor. Lasand deoparte toata aroganta, cei doi maestri spadasini urcara treptele in fuga si-si apasara palmele pe un panou de control. Scutul se stinse, iar barierele de plaz se ridicara.

— O sa ducem sarcofagul! striga Bludd catre Duncan si Resser. Trebuie sa-l tinem in siguranta . Este insusi sufletul scolii Ginaz!

Uitandu-se permanent in jur, dupa atacatori in uniforma Moritani, Duncan cantari in mana spada batranului duce.

— Luati mumia, daca trebuie, dar miscati-va repede!

Resser statea langa el.

— Apoi trebuie sa iesim de-aici si sa gasim niste navete, ca sa putem lupta .

Duncan spera ca alte sisteme de aparare se regrupau deja, ca sa porneasca la atac impotriva invadatorilor.

In timp ce maestrii spadasini seniori, amandoi barbati puternici, ridicara sicriul sculptat si-l transportara catre siguranta indoielnica din exterior, Duncan si Resser deschideau drumul. Afara, discurile negre isi continuau fara discriminare ploaia de bombe.

Un topter inarmat, avand insemnele scolii, ateriza in piateta din fata cladirii administrative; isi stranse aripile, in vreme ce motoarele sale continuau sa huruie. Sase maestri spadasini cu pusti laser agatate pe umeri sarira din aparat, purtand salopete si basmale rosii.

— Am luat corpul lui Noret, striga Bludd mandru, facand semne spre topter ca sa ceara ajutor. Veniti repede!

Soldati in uniforme galbene Moritani alergau de-a curmezisul pietei. Duncan striga un avertisment, iar maestrii spadasini trasera cu laserele in atacatori. Soldatii grummanieni raspunsera cu armele lor; lovira doi maestri spadasini, inclusiv pe Jamo Reed. La explozia unei bombe aeriene, batranul Mord Cour se prabusi, ranit la brate si in piept de schijele zburatoare. Duncan il ajuta pe instructorul cu parul zburlit sa se ridice si sa se adaposteasca in topter.

Chiar cand il urca pe Cour in aparat, un atacator ii lovi in fuga picioarele lui Duncan, dezechilibrandu-l. Tanarul maestru spadasin cazu pe caldaram, se rostogoli si tasni din nou in picioare. Inainte sa-si poata inalta spada, o grummaniana intr-un gi galben de arte martiale plonja pe sub garda lui, crestandu-l cu pumnalele-gheare de la degete. Spada dovedindu-i-se inutila la o distanta atat de mica, Duncan apuca parul lung al atacatoarei si smuci suficient de tare incat sa-i auda gatul trosnind. Ucigasa se prelinse pe sol, moale si cuprinsa de spasme.

Alti grummanieni se concentrara asupra topterului inarmat. Resser racni:

— Da-i drumul! Ia blestematul ala de sicriu cu tine!

El si cu Duncan se intoarsera sa infrunte un alt oponent .

Un barbat cu barba fanda folosind o sulita electrica ce scotea scantei, dar Duncan se ghemui si se rasuci intr-o parte. Gandurile lui se accelerara, cautand reactia potrivita invatata in opt ani de antrenament. Furia ameninta sa-l copleseasca, inaltandu-se in valuri rosii pe masura ce-si amintea de elevii captivi, macelariti pe vasul intunecat. Retina ii ardea, plina cu imagini intense de bombe, flacari si nevinovati ucisi.

Isi aminti insa de avertismentul lui Dinari: O data cu furia, vine si eroarea! Intr-o clipa, alese o reactie rece, aproape instinctiva. Prin pura forta a vointei, Duncan Idaho izbi cu degete de otel cutia toracica a omului care se intindea spre el, rupandu-i pielea si strapungandu-i inima.

Apoi insa, un tanar precaut iesi din incaierare, zvelt si musculos, cu incheietura dreapta ranita fixata intr-o manseta rigida, captusita. Trin Kronos . In mana sanatoasa, tanarul nobil morocanos tinea strans o katana ascutita.

— Credeam ca voi doi hraniti pestii, ca si ceilalti patru, pe care i-am dat ca exemplu .

Ridica ochii catre micile bombardiere plutitoare; o alta explozie puternica darama o cladire joasa.

— Lupta cu mine, Kronos, zise Resser, tragand din teaca pumnalul de ceremonie Moritani. Sau esti prea las fara tatal tau si un detasament de soldati cu armament greu alaturi?

Trin Kronos isi privi katana, se gandi, apoi o arunca deoparte.

— E o arma prea buna pentru un tradator! Ar trebui s-o arunc dupa ce o s-o manjesc cu sangele tau .

Scoase in schimb un cutit de duel.

— Un pumnal e mai usor de inlocuit .

Obrajii lui Resser se aprinsera, iar Duncan facu un pas inapoi sa-i priveasca pe cei doi infruntandu-se.

— Nu m-as fi lepadat niciodata de Casa Moritani, zise Resser, daca mi-ar fi dat ceva in care sa cred.

— Crede in otelul rece al lamei mele, raspunse Kronos, cu un ranjet crud. Il vei simti cat se poate de real, atunci cand iti va scoate inima din piept!

Cu molozul sfaramat sub picioare, cei doi descrisera prudenti cercuri, privindu-se continuu in ochi. Resser isi tinea pumnalul ridicat, pastrand o postura defensiva ferma, in timp ce Kronos impungea si reteza aerul, agresiv dar ineficient.

Resser ataca, se retrase, apoi isi balansa piciorul intr-o lovitura dura, care-ar fi trebuit sa-l puna la pamant pe Kronos, dar luptatorul grummanian se apleca pe spate ca un sarpe, ferindu-se de piciorul roscovanului. Resser se rasuci complet si-si recapata echilibrul, respingand o izbitura rapida de cutit.

Zona din jurul celor doi combatanti era pustie. Pe strazile din apropiere, alti grummanieni continuau sa atace, iar de la ferestrele inalte porneau salve de proiectile. La topter, maestrii spadasini se chinuiau cu relicva lor, incercand sa ridice sarcofagul in aparat, in timp ce se bateau cu atacatorii.

Kronos fenta, flutura varful cutitului sau de duel pe la ochii lui Resser, apoi incerca sa-l injunghie in gat. Resser se arunca intr-o parte, la limita distantei la care ajungea mana grummanianului, dar piciorul ii aluneca pe o aschie de piatra rupta; glezna i se suci si se poticni.

Kronos se arunca asupra lui ca un leu, impungand continuu aerul si coborand apoi cutitul, dar Resser para in lateral cu pumnalul lui, inlaturand cu un zanganit lama celuilalt. Apoi impinse pumnalul in sus, infigandu-i varful in bicepsul adversarului si facand o taietura rosie in jos, peste cot, pana la antebrat.

Cu un tipat copilaresc, Kronos se retrase clatinandu-se si privind la raul stacojiu care cobora spre incheietura lui sanatoasa.

— Bastard tradator!

Resser sari in picioare si se concentra din nou asupra pozitiei sale, gata de lupta.

— Sunt orfan, nu bastard .

Buzele lui schitara un suras scurt, sters.

Cu bratul plin de sange si mana care tinea cutitul slabita, Kronos isi putea da seama ca pierduse lupta. Chipul ii impietri. Apucand pumnalul de lama, cobori manerul acestuia catre manseta groasa. Se deschise de-a lungul unei taieturi gata pregatite, si un pistol cu sageti fixat cu arc ii sari in mana. Kronos ranji, indreptand arma in fata, pregatindu-se sa traga o incarcatura intreaga de sageti argintii in pieptul lui Resser.

— Tot mai insisti sa-ti urmezi regulile absurde, nu-i asa?

— Eu nu, exclama Duncan Idaho din spate, aruncand cu putere spada batranului duce. Varful se infipse intre omoplatii lui Trin Kronos si-i iesi prin piept, alunecand cu toata lungimea prin inima. Kronos tusi cu sange si se cutremura, uluit de obiectul ascutit care-i tasnise din stern.

In timp ce Kronos se prabusi mort, Duncan scoase lama insangerata. Apoi se uita fix la victima lui si la spada.

— Grummanienii nu sunt singurii care pot incalca regulile .

Chipul lui Resser devenise cenusiu, acceptand inevitabilitatea mortii de indata ce vazuse pistolul ascuns in manseta lui Kronos.

— Duncan . l-ai injunghiat pe la spate!

— Am salvat viata prietenului meu! replica Duncan. Avand aceleasi optiuni, as face aceeasi alegere de fiecare data .

Dinari si Bludd terminara de legat relicva sacra la bordul topterului. Raze laser umplura aerul cand aparatorii Ginazului trasera cu precizie mortala. Cei doi tineri ramasera pe loc epuizati, dar maestrii spadasini ii trasera la bordul topterului.

Cu o izbucnire puternica a motoarelor, ornitopterul inarmat se inalta in aer. Aripile atinsera anvergura maxima, transportand pasagerii si cadavrul lui Jool-Noret departe de cladirile principale. Cand Duncan se inghesui pe puntea de metal, Rivvy Dinari se apleca si-i puse bratul gros in jurul umerilor.

— Voi, baieti, a trebuit sa aratati foarte devreme ce puteti.

— Despre ce-a fost vorba in atacul asta? Mandrie ranita? intreba Duncan, atat de furios incat ii venea sa scuipe. Stupid motiv de a incepe un razboi .

— Rareori exista motive bune de a incepe razboaie, raspunse Mord Cour, plecand capul.

Whitmore Bludd ciocani in plazul transparent.

— Uitati-va pe fereastra!

Un roi de toptere de lupta de pe Ginaz trageau cu laserele in aparatele de zbor inamice si secerau soldatii de la sol.

— La comenzi, sunt noii nostri maestri spadasini – colegii vostri de la spatioport! zise Cour.

Dupa o lovitura directa, unul dintre aparatele fara pilot exploda si cazu la sol ca un bolovan. In interiorul inghesuit al topterului, maestrii spadasini ridicara pumnii amenintator.

Aparatul zburator izbi pamantul intr-o minge de foc; un al doilea se prabusi in ocean. Dupa aceea razele laser doborara si mai multe. Topterul lui Duncan cobori catre un detasament de comando grummanian care alerga inapoi catre apa si-l arunca in aer, lasand trupurile imprastiate pe sol. Pilotul descrise un cerc pentru o a doua trecere.

— Grummanienii se asteptau la prazi usoare, spuse Whitmore Bludd.

— Si sa ma ia naiba daca nu le-am oferit asa ceva, bombani Jeh-Wu.

Duncan privi masacrul si incerca sa nu compare distrugerile si varsarea de sange dezlantuite cu toata finetea pe care o invatase in opt ani la scoala Ginaz.

Fii atent la semintele pe care le semeni si la recoltele pe care le culegi. Nu-l blestema pe Dumnezeu pentru pedeapsa pe care o aduci singur asupra capului tau.

Biblia Catolica Portocalie.

Apeland la conformismul indignat care ar fi facut-o mandra pana si pe doamna Helena, Kailea il convinse pe Leto sa nu-si ia fiul in marea procesiune ducala.

— Nu vreau ca Victor sa fie expus nici unui pericol. Acel iaht nu e sigur pentru un baietel de sase ani .

Thufir Hawat se dovedi un aliat neasteptat, fiind de acord cu ingrijorarea lui Kailea, pana cand Leto se indupleca in sfarsit. Exact asa cum sperase ea .

Dupa capitularea ducelui, Kailea il ajuta pe Rhombur sa salveze situatia.

— Esti unchiul lui Victor. De ce nu mergeti voi doi . la pescuit? Luati o barca de-a lungul coastei – numai sa vina cu voi destule garzi. Cu siguranta, capitanul Goire va fi incantat sa va insoteasca!

Rhombur se lumina la fata.

— Poate ca mergem sa adunam din nou nestemate de coral .

— Nu cu fiul meu, i-o reteza taios Kailea.

— Aaa . bine. Atunci o sa-l duc la fermele de pepeni paradan plutitori si poate prin niste golfulete unde sa ne putem uita la pesti.

Swain Goire se intalni cu Rhombur jos la docuri, unde curatara cala micii dar bine echipatei barci cu motor Dominic. Pregatindu-se pentru o lipsa de cateva zile, luara asternuturi si mancare. In spatele castelului, la spatioportul de la periferia orasului Cala, echipajul ducelui muncea sa pregateasca enormul iaht aerian. Nerabdator sa plece, Leto era complet absorbit de ultimele pregatiri.

In timp ce continua munca la barca, Victor deveni iritabil si nu prea entuziast. La inceput Rhombur se gandi ca baiatul s-ar putea sa-si aminteasca intalnirea cu elecranul; in schimb, il vazu pe Victor uitandu-se din ce in ce mai des in sus, catre platoul de pe care tatal lui era pe cale sa se imbarce pentru calatorie. Steagurile Atreides fluturau in bataia vantului, impodobite cu panglici reflectorizante, verzi si negre.

— Vreau sa fiu cu tata, zise Victor. E distractiv la pescuit, dar sa mergi cu dirijabilul e mai bine!

Rhombur se apleca peste marginea barcii.

— Asa zic si eu, Victor. As vrea sa fie vreo cale sa mergem si noi cu el .

Ducele Leto avea intentia sa piloteze el insusi aeronava, insotit de escorta cuvenita, formata din cinci soldati loiali. Cu greutatea limitata pe care-o putea duce aparatul mai usor decat aerul, nu era intelept sa ia pasageri de agrement.

Swain Goire lasa jos o lada cu provizii, in afara cabinei de pe punte, apoi isi sterse sudoarea de pe frunte si ii zambi baiatului. Capitanul era mai devotat lui Victor decat oricarei alte legi sau oricarui alt stapan, Rhombur stia asta. Pe fata chipesa a lui Goire se citea adoratia pentru fiul lui Leto.

— Aaa . capitane, as vrea sa-ti cer parerea!

Rhombur se uita la Victor, apoi din nou la capitanul de garda.

— Ti s-a incredintat siguranta copilului, si nimeni nu poate spune ca te-ai fi sustras vreodata de la datorie sau ca n-ai fi acordat intreaga atentie insarcinarii tale.

Goire se inrosi stanjenit. Rhombur continua:

— Crezi in temerile surorii mele, potrivit carora Victor chiar ar putea fi in pericol daca-l insoteste pe Leto la bordul iahtului?

Razand, Goire facu un gest de respingere.

— Sigur ca nu, stapane print. Daca era vreun pericol, Thufir nu l-ar fi lasat niciodata pe duce sa mearga – si nici eu! Hawat m-a insarcinat sa controlez personal siguranta iahtului inainte de plecare, in timp ce el si oamenii lui cutreiera traseul de zbor, cautand cea mai mica urma de ambuscada. E pe deplin sigur, va asigur. Mi-as pune viata pentru asta!

— Exact ce ma gandeam si eu . Rhombur isi freca palmele si zambi.

— Atunci, exista vreun motiv anume pentru care Kailea insista sa ne ducem la pescuit, in loc sa mergem cu Leto?

Strangand din buze, Goire se gandi la intrebare. Evita privirea lui Rhombur.

— Doamna Kailea este uneori . exagerata in ceea ce priveste grija pentru baiat. Cred ca-si imagineaza amenintari acolo unde nu sunt!

Micul Victor se uita de la un barbat la altul, fara sa inteleaga nuantele discutiei.

— Ai vorbit cu o franchete adevarata, capitane. Nu-mi pot imagina de ce n-ai fost avansat .

Apoi Rhombur isi cobori vocea pana la nivelul unei soapte.

— Aaa . de ce sa nu facem in asa fel incat Victor sa-l insoteasca pe tatal lui in secret? N-ar trebui sa piarda magnifica procesiune . La urma urmei, e fiul ducelui. Trebuie sa ia parte la evenimentele importante.

— Sunt de aceeasi parere . dar mai e si problema greutatii. Iahtul aerian are o capacitate limitata de a transporta pasageri.

— Pai, daca intr-adevar nu e nici o primejdie, de ce sa nu lasam acasa doi membri ai garzii de onoare, pentru ca dragul meu nepot – Rhombur il stranse pe Victor de umar – si cu mine sa ne alaturam ducelui? Mai raman trei soldati, iar eu pot foarte bine sa lupt pentru a-l proteja pe duce, daca se ajunge la asta.

Desi stanjenit, Goire nu reusea sa dea glas nici unui motiv pentru care s-ar opune acestei sugestii, in special nu dupa ce zari bucuria de pe chipul lui Victor. Baietelul ii topi ultima farama de rezistenta.

— Comandantului Hawat nu i-ar placea nici o schimbare de plan, si nici lui Kailea.

— Adevarat, dar tu raspunzi de securitatea dirijabilului, corect? Rhombur ii inlatura ingrijorarea.

— In plus, Victor nu poate deveni un bun conducator daca e pus la adapost de orice zgarietura sau vanataie. Trebuie sa iasa in lume si sa invete la scoala vietii – indiferent ce-ar spune sora mea .

Goire se apleca in fata baietelului incantat, tratandu-l ca pe un mic barbat.

— Victor, spune-mi adevarul. Vrei sa mergi la pescuit, sau .

— Vreau sa merg cu iahtul! Vreau sa fiu cu tata si sa vad lumea! Avea o privire cat se poate de hotarata.

Goire se ridica. Pentru o clipa, se uita in ochii lui Victor, vrand sa faca tot ce-i statea in putere ca sa-l faca pe baiat fericit.

— Asta-i raspunsul de care aveam nevoie. Atunci, e hotarat. Intoarse capul spre spatioport, unde astepta dirijabilul.

— Ma duc sa fac pregatirile!

Temandu-se ca felul ei de a se purta ar putea-o da de gol, Kailea se izola intr-unul dintre turnurile castelului Caladan, prefacandu-se bolnava. Isi luase deja ramas-bun in mod oficial de la Leto, prea absorbit de pregatiri, apoi se grabise sa plece inainte ca el s-o priveasca in ochi . nu ca i-ar fi dat oricum prea multa atentie!

Multimea ovationa urmarind procesiunea ducala, care se pregatea sa decoleze spre cerul albastru al Caladanului. Soimul Atreizilor era desenat cu rosu aprins pe partea umflata a iahtului aerian, care avea sa fie urmat de dirijabile mai mici, dar proiectate asemanator, toate ornamentate foarte colorat. Iahtul desfasura panze, pentru a prinde vantul, si tragea de funiile care-l tineau priponit ca o albina-mamut extrem de umflata. Flamurile Atreides fluturau in adierea usoara.

Balonul dirijabilului era un spatiu gol, despartituri etanse cu gaz mai usor decat aerul, insa micul compartiment de pasageri de pe pantec fusese umplut cu provizii. Panzele de ghidare falfaiau ca niste aripi de fluture, de-o parte si de alta a nacelei. Thufir Hawat verificase el insusi ruta propusa, puricand drumurile si trimitand soldati si inspectori ca sa se asigure ca nici un asasin nu se ascunsese de-a lungul traseului.

Muscandu-si buza, Kailea privea de la fereastra inalta, orientata spre interiorul uscatului, de unde putea zari aeronava colorata. Desi abia auzea fanfara cantand in cinstea plecarii lui Leto, vedea siluetele stand pe un podium si facand semn cu mana, inainte de a se urca la bordul iahtului aerian.

Stomacul i se stranse.

Se mustra singura pentru ca nu facuse rost de un binoclu . dar asta ar fi putut trezi suspiciuni. O ingrijorare prosteasca; servitorii casei ar fi crezut pur si simplu ca dorea sa-l priveasca pe „iubitul” ei Leto, plecand in procesiunea lui istorica. Oamenii de pe Caladan nu stiau nimic despre partea intunecata a relatiei lor; in naivitatea lor, isi imaginau numai povesti romantice .

Cu un junghi in inima si un sentiment de inevitabilitate, Kailea urmari echipele de lucru dezlegand ancorele. Ridicat de gazul usor, ajutat de suspensoare, iahtul porni sa pluteasca gratios in curentii de aer. Aparatul lent avea sisteme de propulsie care puteau fi folosite in caz de urgenta, dar Leto prefera sa lase aeronava uriasa sa fie purtata de vant, ori de cate ori era posibil. Aparatele mai mici de escorta pornira si ele.

Desi singura, Kailea Vernius incerca sa-si calmeze expresia de pe fata, toate emotiile din minte, nevrand sa-si aduca aminte de vremurile bune pe care le petrecuse cu nobilul ei iubit. Asteptase destul, si stia, in adancul sufletului, ca nu se va intampla niciodata asa cum voia ea.

Rhombur, in ciuda micilor lui afaceri cu cativa rebeli, nu realizase nimic pe Ix. Si nici tatal lor, in toti anii de presupusa lupta clandestina impotriva Casei Corrino! Dominic era mort, iar Rhombur era multumit sa fie prietenul anonim al lui Leto, vrajit de uratica lui femeie Bene Gesserit. Nu avea nici un fel de ambitii .

Iar Kailea nu putea accepta asa ceva!

Stranse pervazul de piatra al ferestrei, privind procesiunea splendida a aeronavelor care pluteau pe deasupra orasului Cala si mai departe, spre campii. Oamenii de rand vor sta bagati pana la genunchi in campurile lor mlastinoase si se vor uita in sus ca sa priveasca trecerea ducelui. Buzele lui Kailea desenara o linie ferma, dreapta. Cultivatorii aceia de orez pundi vor capata o priveliste mult mai spectaculoasa decat se asteptau .

Chiara ii explicase detaliile planului abia dupa ce fusese deja pornit. Cum fusese candva amanta unui expert in munitii, Chiara intinsese ea insasi o capcana, folosind explozivi in lant furati din arsenalul Atreizilor. Nu va exista nici o sansa de supravietuire, nici o speranta de salvare!

Simtind o groaza neputincioasa, Kailea inchise ochii. Rotile fusesera puse in miscare, si nimic din ce-ar fi putut face nu putea impiedica acum dezastrul. Nimic. In curand, fiul ei va fi noul duce, iar ea va fi regenta mama. Ah, Victor, fac asta pentru tine. Auzind zgomot de pasi, fu surprinsa s-o vada pe Jessica aparand la usa camerei sale, intoarsa deja de la lansarea aeronavei ducale. Kailea o privi pe rivala ei, cu un chip de piatra. De ce n-a putut si ea sa mearga cu Leto? Asta ar fi rezolvat si mai multe dintre problemele ei .

— Ce vrei? intreba Kailea.

Jessica arata subtire si delicata – si totusi, Kailea stia ca nici o femeie cu instruire Bene Gesserit nu putea fi vreodata neajutorata. Vrajitoarea ar fi putut probabil s-o ucida pe Kailea intr-o clipa cu metodele ei stranii. Isi promise ca va scapa de aceasta seducatoare indata ce greutatea si responsabilitatile Casei Atreides vor cadea pe umerii ei.

Voi fi regenta pentru fiul meu!

— Acum ca ducele a plecat si ne-a lasat singure, e timpul sa stam de vorba . Jessica urmari reactia lui Kailea.

— Noi doua am evitat asta prea multa vreme.

Kailea se simtea de parca fiecare nerv de pe chipul si din degetele ei, fiecare tresarire si fiecare gest ii erau disecate de cercetarea atenta a acestei impertinente. Se spunea ca o Bene Gesserit putea citi gandurile, desi vrajitoarele insele negau acest lucru. Kailea se infiora, iar Jessica mai facu un pas in interiorul camerei.

— Ma aflu aici pentru ca doresc intimitate, spuse Kailea. Ducele meu a plecat si eu vreau sa fiu singura!

Jessica se incrunta. Ochii ei verzi priveau concentrati, ca si cum ar fi detectat deja ca ceva nu era in regula. Kailea intoarse capul, simtindu-se ca dezbracata. Cum putea fetiscana asta s-o dea in vileag atat de usor?

— M-am gandit ca ar fi mai bine daca n-am lasa atat de multe lucruri nespuse intre noi, continua Jessica. Leto s-ar putea hotari curand sa se insoare. Si nu va fi cu niciuna dintre noi .

Dar Kailea nu voia sa auda nimic despre asta. Vrea sa faca pace cu mine? Sa-mi ceara permisiunea sa-l iubeasca pe Leto? Gandul ii aduse o umbra de suras pe buze.

Inainte ca raspunsul lui Kailea sa soseasca, se auzira din nou pasi, zgomotul unor picioare incaltate cu bocanci. Swain Goire dadu buzna in incapere. Arata nelinistit, cu uniforma de gala in neoranduiala. Se opri pentru o clipa cand o vazu pe Jessica acolo, ca si cum ar fi fost ultima persoana pe care s-ar fi asteptat s-o intalneasca alaturi de Kailea.

— Da, capitane, ce este? se rasti Kailea.

El bajbai in cautarea cuvintelor, isi atinse centura lata fara sa-si dea seama, apoi se intinse catre buzunarasul uniformei in care tinea de obicei cheia codata de la arsenal.

— Eu . am ratacit ceva, ma tem.

— Capitane Goire, de ce nu esti cu fiul meu?

Kailea isi descarca furia asupra lui, sperand sa distraga atentia lui Jessica.

— Tu si cu printul Rhombur trebuia sa plecati la pescuit acum cateva ore!

Chipesul soldat ii evita privirea, in timp ce Jessica se uita la amandoi, inregistrand fiecare miscare. Inima lui Kailea ingheta. Banuieste ceva? Si daca e asa, ce va face in legatura cu asta?

— Eu . se pare ca am pierdut o piesa importanta de echipament, doamna, se balbai el, aratand teribil de incurcat. N-am reusit deloc s-o gasesc si acum sunt din ce in ce mai ingrijorat. Vreau s-o caut in toate locurile posibile!

Kailea pasi mai aproape de el, rosie in obraji.

— N-ai raspuns la intrebarea mea, capitane . Voi trei ar fi trebuit sa fiti plecati la pescuit. Ai amanat excursia fiului meu ca sa poata fi de fata la plecarea tatalui sau?

Isi duse un deget la buzele crispate.

— Da, imi dau seama ca lui Victor i-ar fi facut placere sa vada aeronavele. Dar acum du-l! Nu vreau sa piarda excursia la pescuit cu unchiul lui. Era foarte incantat sa mearga .

— Fratele tau a cerut o mica schimbare de plan, doamna, zise Goire, incomodat de prezenta lui Jessica si de faptul ca fusese prins pe picior gresit. Vom programa o alta excursie de pescuit saptamana viitoare, dar Victor a vrut atat de mult sa mearga cu ducele Leto . O asemenea procesiune e foarte rara. Nu ne-a lasat inima sa-l refuzam!

Kailea se rasuci inspaimantata.

— Ce vrei sa spui? Unde-i Victor? Unde-i Rhombur?

— Pai, sunt la bordul iahtului, doamna. Il voi informa pe Thufir Hawat .

Kailea alerga la fereastra, dar uriasa aeronava si insotitoarele ei iesisera deja din campul vizual. Izbi cu pumnul in plazul transparent al ferestrei si lasa sa-i scape un vaiet puternic, patrunzator, de disperare.

Oricare dintre noi viseaza la viitor, desi nu toti vom fi acolo sa-l vedem.

TIO HOLTZMAN, Speculatii despre timp si spatiu.

La bordul iahtului aerian, Leto se relaxa in scaunul de comanda. Aparatul se inalta mult deasupra orasului si pluti pe deasupra zonelor agricole din jur – atat de pasnice, de prietenoase, de linistite . Misca putin carma, dar lasa vantul sa-si faca toanele. In liniste completa si cu o gratie desavarsita, pluteau pe deasupra pamantului luxuriant, in fruntea procesiunii de dirijabile. Leto privi in jos, catre raurile late, catre padurile dese si mlastinile unde sclipeau balti statute .

Victor se uita cu ochii mari pe hublouri, aratand privelistile si punand o mie de intrebari. Rhombur raspundea, dar lasa raspunsul in seama lui Leto cand numele vreunei forme de relief sau al unui sat cu casele adunate in ciorchine ii depasea cunostintele.

— Ma bucur ca esti aici, Victor .

Leto ciufuli cu blandete parul baietelului.

Trei soldati erau postati la bord, unul in cabina principala si ceilalti la iesirile de la prova si pupa. Purtau uniformele negre ale garzii de onoare a Atreizilor, cu epoletii impodobiti cu un soim rosu. Din moment ce il inlocuise pe unul dintre ei, Rhombur purta aceeasi uniforma; chiar si Victor, care de asemenea inlocuise un soldat, din cauza limitelor de greutate ale iahtului aerian, purta epoleti pe replica jachetei negre a ducelui. Pe haina baiatului, epoletii erau prea mari, dar el insista sa-i poarte.

Rhombur incepu sa cante melodii populare, versuri pe care le auzise de la localnici. In ultimele luni, el si cu Gurney Halleck cantasera la baliset duete, melodii solo si balade. In acest moment, Rhombur se delecta pur si simplu, cantand cu vocea lui ragusita, fara nici un acompaniament.

Auzind un cantec marinaresc familiar, unul dintre soldati i se alatura. Omul crescuse la o ferma de orez pundi, inainte sa intre in trupele Atreides, si isi amintea inca melodiile invatate de la parinti. Victor incerca si el sa cante, adaugand uneori cuvinte din refren, nu intotdeauna corecte, atunci cand credea ca si le aminteste.

Desi mare, iahtul dirijat cu panze era usor de manuit, o aeronava construita pentru calatorii de placere. Poate candva o s-o ia cu el si pe Jessica . sau chiar pe Kailea.

Da, Kailea. Victor ar trebui sa-si vada mama si tatal petrecand mai mult timp impreuna, indiferent de neintelegerile lor politice sau dinastice. Leto inca simtea ceva pentru ea, desi – mai nou – femeia il respingea de fiecare data. Amintindu-si cat de cruzi fusesera propriii lui parinti unul cu celalalt, nu voia sa-i lase o asemenea mostenire lui Victor.

La inceput fusese doar neglijenta, inrautatita de incapatanarea lui atunci cand Kailea incepuse sa aiba pretentii nerezonabile in legatura cu casatoria – dar isi dadu seama ca ar fi trebuit macar s-o faca concubina lui legitima si sa-i dea fiului lor numele de Atreides. Leto nu se hotarase inca daca sa accepte oferta oficiala a arhiducelui Ecaz de a se casatori cu Ilesa, dar intr-o zi va gasi cu siguranta o partida acceptabila din punct de vedere politic, printre candidatele din Landsraad.

Totusi, il iubea pe Victor prea mult ca sa-i refuze statutul de prim nascut. Daca il desemna pe baiat ca mostenitorul lui oficial, poate ca sentimentele lui Kailea fata de el aveau sa devina mai calde .

Plictisit in cele din urma de cantat si de ritmul greoi al iahtului, Victor intinse gatul in sus, ca sa vada panzele care valureau afara. Leto ii dadu voie sa manuiasca pentru cateva clipe comenzile, intorcand carma. Baiatul fu extrem de emotionat sa vada varful dirijabilului smucindu-se ca raspuns la comanda lui.

Rhombur izbucni in ras.

— O sa fii un pilot grozav intr-o zi, baiete – dar nu-l lasa pe tatal tau sa te-nvete. Eu stiu mai multe despre pilotaj decat el!

Victor se uita de la unchiul la tatal lui, iar Leto rase vazandu-l cum cantareste comentariul cu atata seriozitate.

— Victor, intreaba-l pe unchiul tau cum a dat foc la barca noastra odata, dupa care a intrat intr-un recif .

— Tu mi-ai zis sa intru in recif, replica Rhombur.

— Mi-e foame, zise Victor, ceea ce nu-l surprinse deloc pe Leto. Baiatul avea un apetit sanatos si crestea pe zi ce trece.

— Du-te sa te uiti in dulapurile din spatele puntii, spuse Rhombur. Acolo tinem gustarile!

Nerabdator sa exploreze, Victor alerga spre partea din spate a puntii.

Iahtul trecu pe deasupra lanurilor de orez pundi – campuri verzi imbibate cu apa, separate de canale namoloase. Dedesubtul lor pluteau barje cu saci plini cu cereala bastinasa. Cerul era senin, vantul calm . Leto nu-si putea imagina o zi mai buna pentru zbor.

Victor se sui pe o bordura ca sa ajunga la dulapurile cele mai de sus, cotrobaind printre rafturi. Cerceta imaginile conventionale de pe etichete; nu putea citi toate cuvintele in galach, dar recunostea literele si intelegea scopul unor lucruri. Gasi carne uscata si ulu – placinte ambalate, cu fructe de padure, un desert special pentru seara. Infuleca un pachet de ulu, ceea ce-i astampara foamea pe moment, dar continua sa scotoceasca.

Plin de curiozitate copilareasca, Victor se duse catre niste buzunare de stocare construite in peretele de jos al gondolei, strans lipite de balonul dirijabilului ce forma corpul principal al iahtului. Recunoscand simbolul rosu, isi dadu seama ca acestea erau proviziile de urgenta, echipamentul de prim-ajutor si medicamentele. Mai vazuse asemenea lucruri si inainte, privind cum chirurgii Casei bandajau taieturi si zgarieturi.

Deschizand buzunarul de prim-ajutor, scoase proviziile medicale si studie sulurile de tifon si cutiile cu pastile. O placa slabita de pe peretele din fund arata destul de ciudat, asa ca o scoase si gasi dedesubt un alt compartiment, si mai adanc. Inauntrul acestuia, Victor gasi ceva cu luminite clipitoare, un cadran luminos, mecanisme de transfer cu rezistente conectate la grupuri de containere rosii de stocare a energiei, toate legate laolalta.

Fascinat, se uita multa vreme la ele.

— Unchiule Rhombur! Vino sa vezi ce-am gasit!

Zambind ingaduitor, Rhombur traversa puntea, gata sa faca tot ce putea ca sa-i explice copilului ceea ce gasise, indiferent ce-ar fi fost.

— Acolo, in spatele truselor pentru doctor! Victor arata cu degetelul.

— Vezi, e stralucitor si dragut .

Rhombur statea in spatele baiatului, aplecat ca sa se uite. Mandru, cu un aer de proprietar, Victor intinse mana mai adanc.

— Uite cum clipesc luminitele. Il scot ca sa vezi mai bine.

Baiatul apuca dispozitivul, iar lui Rhombur i se taie brusc respiratia.

— Nu, Victor! E o .

Fiul ducelui Leto lovi conexiunile rezistentelor si activa declansatorul de siguranta. Explozivii detonara.

Cunoasterea e nemiloasa.

Biblia Catolica Portocalie.

Cand flacarile erupsera la capatul dinspre pupa al cabinei iahtului, unda de soc il izbi pe Leto ca un meteor.

O masa de carne arsa si sfaramata se ciocni de fereastra de observatie din fata, chiar langa el, apoi cazu pe podea. Prea mare pentru un copil, prea mica pentru un barbat – un barbat intreg – lasa o pata de fluide corporale innegrite.

Valul arzator mugea in jurul lui, iar aerul trosnea incins de flacari. Spatele dirijabilului ardea, inghitit de focul portocaliu.

Tipand zadarnic, ingrozit si confuz, Leto se lupta cu comenzile carmei, in timp ce iahtul ranit salta si se cabra. Cu coada ochiului, nu se putea impiedica sa se uite la forma franta de langa el.

Palpita. Cine era? Nu voia sa stie .

O parada de imagini oribile ii asalta retina, una cate una, tinand doar o fractiune de secunda. In spatele lui, auzi un vaiet strident care se schimba brusc, apoi se stinse, in timp ce o silueta tremurata a unui barbat era aspirata printr-o gaura larg deschisa de explozie in podeaua cabinei. Intregul trup al barbatului era in flacari. Trebuia sa fie Rhombur sau unul dintre cei trei soldati. Victor fusese in centrul exploziei . Dus pentru totdeauna.

Iahtul avariat incepu sa coboare, pierzandu-si forta ascensionala pe masura ce gazul inflamabil era consumat in corpul dirijabilului. Tesatura se sfasie, iar focul alb-galbui se inalta si mai mult. Fumul invada cabina.

Leto isi simtea carnea fierbinte, si stia ca uniforma lui neagra avea sa ia foc in curand. Langa el, ramasitele trupului neidentificat scoteau un tipat ascutit de durere . Parea sa nu aiba numarul corect de membre, iar chipul ii devenise o masa insangerata de carne contorsionata, de nerecunoscut .

Iahtul se prabusea.

Dedesubt, lanurile de orez pundi se intindeau printre rauri sinuoase, elesteie ca niste nestemate si sate linistite. Oamenii se adunasera, fluturand stegulete ca sa-i salute trecerea. Dar acum, vazand mingea de foc deasupra capului, ca un ciocan al lui Dumnezeu, se repezira la adapost, pe cand iahtul murea in aer. Aparatele mai mici de escorta se agitau in jurul aeronavei arzande, insa nu puteau face nimic decat sa se tina dupa ea.

Leto isi smulse mintea din paralizie – Rhombur! Victor! – cand vazu dintr-o data ca dirijabilul plonja catre unul dintre satele de fermieri. Avea sa se prabuseasca in mijlocul oamenilor adunati acolo!

Ca un animal, se lupta cu carma sa schimbe unghiul de coborare, dar flacarile consumasera sistemul hidraulic si inghitisera carcasa balonului. Cei mai multi dintre sateni se imprastiasera ca o turma cuprinsa de panica; altii incremenisera neputinciosi, dandu-si seama ca nu vor putea niciodata sa scape la timp.

Stiind in adancul sufletului ca Victor trebuia sa fi murit, Leto se simti ispitit sa se lase sa dispara in flacarile stralucitoare si in explozie. Putea sa inchida ochii si sa se intinda pe spate, ingaduind gravitatiei si caldurii sa-l zdrobeasca si sa-l incinereze. Ce simplu ar fi fost sa renunte .

Dar cand vazu toti acei oameni, acolo jos – unii dintre ei copii, ca Victor – Leto isi alunga disperarea, se apleca in fata si se stradui sa miste comenzile. Trebuia sa fie vreun mijloc sa schimbe cursul si sa evite satul.

— Nu, nu, nu . gemu el din adancul gatului.

Leto nu simti nici o teama fizica, doar durerea care-i strapungea inima ca un cutit. Nu putea indura sa se gandeasca la tot ce pierduse, nu putea irosi nici o clipa din cele pe care i le puteau da reflexele si priceperea. Lupta pentru viata oamenilor care credeau in el si se bizuiau pe el.

In sfarsit, una dintre carme se rasuci, iar varful iahtului se ridica in sus cu numai o fractiune de grad. Deschizand un panou de urgenta de dedesubtul comenzilor, Leto isi zari mainile rosii si pline de basici. Peste tot in jur, flacarile deveneau tot mai fierbinti. Intinse totusi mana inauntru si smuci cu toata puterea manetele rosii si curbate, sperand ca macar cablurile si comenzile de urgenta ramasesera active.

In timp ce valvataia din spatele aeronavei crestea, clemele metalice se deschisera cu un pocnet. Balonul zdrentuit al dirijabilului se desprinse, deconectat de la cabina. Panzele de ghidaj se fransera si zburara luate de vant – unele carbonizate, altele in flacari, ca niste zmeie aprinse, fara corzi.

Cabina se prabusi, iar ramasitele balonului – eliberate brusc de greutatea pasagerilor si a cabinei cu pereti grosi – se inaltara ca o cometa arzand pe cer. In mod corespunzator, cabina autonoma cazu intr-un unghi mai abrupt. Intinse aripi de planor, care se fixara la locul lor, franand coborarea. Mecanismele suspensoare avariate faceau eforturi sa functioneze .

Leto impinse cu putere manetele comenzilor. Aerul fierbinte parea sa-i topeasca plamanii la fiecare respiratie. Arborii incalciti care margineau insulele netede din mlastinile cu orez se ridicara parca spre el. Ghimpii lor pareau degete tepene cu varfuri ascutite, o padure de gheare. Ii scapa un urlet fara cuvinte .

Nici macar sfarsitul batranului duce in arena de tauri nu va fi amintit ca fiind mai spectaculos decat acest fulger final al gloriei!

In ultima clipa posibila, Leto adauga doar un pic de energie si de forta ascensionala, atat cat mai putea stoarce din suspensoarele si motoarele avariate. Trecu peste satul aglomerat, parlind acoperisurile subrede si se prabusi in mlastinile cu orez de dincolo.

Cabina izbi solul saturat de apa, ca un stravechi obuz de artilerie. Noroiul, apa si copacii zdrobiti se pulverizara in aer. Peretii se indoira si se rupsera.

Impactul il arunca pe Leto din scaun in peretele din fata, apoi din nou pe podea. Apa maronie curse in cabina prin rupturi pana cand, cu un geamat si un scartait, epava inceta sa se mai miste.

Leto aluneca in intunericul pasnic .

Cele mai mari si mai importante probleme ale vietii nu pot fi rezolvate. Pot fi doar depasite.

SORA JESSICA, nota din jurnalul privat.

Sub o ploaie tropicala usoara, supravietuitorii dintre maestrii spadasini paseau pe pavajul ciupit de explozii al ceea ce fusese inainte piata centrala istorica a scolii Ginaz.

Duncan Idaho, deja calit in batalie, statea in mijlocul lor; isi aruncase tunica sfasiata. Langa el, Hiih Resser isi pastrase camasa, chiar daca era scaldata de sange – in cea mai mare parte, nu al lui. Amandoi erau acum maestri spadasini cu drepturi depline, dar nu aveau nici cea mai mica dorinta de a-si sarbatori triumful.

Duncan nu voia decat sa se duca acasa, pe Caladan.

Desi trecuse mai mult de o zi de la atacul miselesc al grummanienilor, echipajele de pompieri si de salvare inca mai munceau printre daramaturi, folosind caini cu blana lucioasa si nevastuici dresate pentru a adulmeca orice urma de viata. Erau insa putini supravietuitori ingropati.

Fantana candva incantatoare din piata centrala fusese demolata de srapnele. Resturi fumegande erau imprastiate peste tot in jur. Mirosul de moarte si de foc persista in aer, fara sa poata fi imprastiat de briza marii.

Soldatii Moritani intentionasera doar o lovitura prin surprindere, menita sa provoace cat mai multe pagube; nu facusera nici o pregatire – de altfel, nici n-aveau curajul! – ca sa duca o batalie prelungita. La scurta vreme dupa ce luptatorii Ginazului se regrupasera pentru aparare, scotandu-si armele, grummanienii isi lasasera in urma soldatii cazuti, abandonasera aeronava avariata si fugisera inapoi la fregatele care-i asteptau. Fara indoiala, vicontele Moritani incepuse deja sa-si justifice actiunile odioase – si sa sarbatoreasca in particular atacul ticalos, indiferent cat sange ii costase pe oamenii lui.

— Studiem si ii invatam pe altii arta luptei, dar Ginaz nu e o lume militara, zise Whitmore Bludd; hainele lui elegante aratau cum nu se poate mai rau, ude leoarca si pline de pete de funingine.

— Ne straduim sa ramanem independenti de chestiunile politice .

— Ne-am bazat pe presupuneri si am fost prinsi descoperiti, remarca Jeh-Wu, intorcand macar o data sarcasmul lui permanent impotriva lui insusi. Puteam ucide toti noii elevi cu o asemenea aroganta oarba. Si numai noi suntem de vina!

Obosit pana-n maduva oaselor, Duncan se uita la barbatii care fusesera candva atat de mandri, si vazu cat de infranti aratau.

— Ginaz n-ar fi trebuit sa fie niciodata o tinta a unei agresiuni!

Rivvy Dinari se apleca sa culeaga o fasie de metal stalcit, candva parte a unui ceas sculptat, ornamental.

— Am presupus .

— Ati presupus, i-o reteza Duncan, iar ei nu gasira nici un raspuns.

Duncan si prietenul sau roscovan luara trupul lui Trin Kronos si-l aruncara in valurile care se spargeau de mal in apropiere de centrul principal de antrenament – acelasi loc unde rapitorii aruncasera cadavrele celor patru victime ale lor. Gestul parea corect, raspunsul potrivit din punct de vedere simbolic, dar cei doi nu gasira nici o satisfactie in asta.

Acum, luptatorii adunati in cladirea avariata a administratiei dadeau din cap exasperati. Duncan jura sa nu uite niciodata aroganta maestrilor spadasini, care dusese la atatea necazuri. Chiar si anticii intelegeau pericolul orgoliului, al mandriei conducand la cadere; oamenii nu invatasera chiar nimic in atatea mii de ani?

Aidoma insotitorilor lui, Duncan purta acum o uniforma kaki de maestru spadasin si o basma rosie in jurul fruntii. In jurul bratului stang aveau banderole negre, in cinstea celor peste o suta de maestri spadasini care murisera in atacul Moritani .

— Ne bizuiam pe legea imperiala ca sa ne protejeze, spuse Mord Cour, ranit si cu glasul slabit, parca micsorat. Parea foarte diferit de omul care-i invatase drama poeziei epice si ii facea pe elevi sa planga recitand istorii legendare. Acum avea ambele maini bandajate.

— Dar grummanienilor nu le-a pasat! Si-au batut joc de traditiile noastre cele mai sacre, au scuipat pe insasi temelia imperiului .

— Nu toata lumea joaca dupa reguli, remarca Duncan, incapabil sa-si inabuse amaraciunea. Trin Kronos ne-a spus-o cu gura lui. Doar ca nu l-am ascultat!

Chipul umflat al lui Rivvy Dinari se inrosi.

— Casa Moritani va primi o palma peste mana, zise Jeh-Wu cu buzele stranse. Se vor alege cu o amenda, poate cu un embargo – si vor continua sa rada de noi .

— Cum o sa mai respecte cineva acum bravura Ginazului? mormai Bludd. Scoala e dezonorata. Daunele provocate reputatiei noastre sunt imense!

Mord Cour isi atinti ochii catre cerul innegurat; parul lung, cenusiu, ii atarna ca un lintoliu in jurul capului.

— Trebuie sa refacem scoala. Exact ca discipolii lui Jool-Noret, dupa ce maestrul lor s-a inecat .

Duncan il masura cu privirile pe caruntul maestru spadasin; isi aminti viata tumultuoasa dupa ce satul lui fusese ras de pe fata pamantului, cum dusese o viata salbatica in muntii de pe Hagal, apoi se intorsese ca sa se alature – si sa le ia viata – banditilor care-i omorasera vecinii si familia. Daca cineva putea indeplini o asemenea renastere dramatica, Cour era acela!

— Nu vom mai fi niciodata atat de neajutorati, promise Rivvy Dinari, cu vocea plina de emotie. Premierul nostru a promis sa posteze aici doua unitati de lupta complet echipate, si vom capata si o escadrila de minisubmarine care sa patruleze apele. Suntem maestri spadasini, corecti in curajul nostru – iar acest dusman ne-a prins complet nepregatiti . Am fost facuti de rusine!

Cu o miscare gratioasa, lovi cu piciorul o bucata de metal rasucita, care cazu in strada, zanganind.

— Onoarea dispare. Unde-o s-ajunga imperiul?

Coplesit de propriile lui ganduri, Duncan ocoli o pata de sange improscata pe caldaramul care lucea sub ploaia calda. Resser se apleca sa se uite la ea, de parc-ar fi putut obtine vreo informatie din baltoaca ruginie, vreun indiciu care sa-i spuna daca victima fusese inamic, aliat sau un simplu trecator.

— O multime de intrebari trebuie puse, continua Bludd cu glasul taios din pricina suspiciunilor. Trebuie sa sapam destul de adanc ca sa aflam ce s-a intamplat cu adevarat .

Isi umfla pieptul.

— Si o s-o facem. Mai intai sunt soldat, si abia apoi educator!

Colegii lui mormaira incuviintand.

Vazand ceva sclipind intr-o gramada de moloz, Duncan pasi peste ramasite ca sa ia acel obiect. Scoase o bratara de argint si o sterse pe maneca. De banda metalica atarnau mici manunchiuri de amulete . mici sabii, transspatiale ale Ghildei, ornitoptere. Revenind langa ceilalti, Duncan i-o intinse lui Dinari.

— Sa speram ca n-a fost a unui copil, zise uriasul.

Duncan vazuse deja patru copii morti scosi din daramaturi, fiii si fiicele angajatilor scolii. Jertfele finale ale agresiunii se vor ridica la cateva mii. Putea fi totul urmarit inapoi pana la simpla insulta de a-i elimina pe elevii grummanieni, care fusese un act justificat ca raspuns la atacul criminal al Case Moritani impotriva civililor nevinovati de pe Ecaz . care fusese provocat de asasinarea unui ambasador la un banchet de pe Arrakis . care, la randul ei, era urmarea unei suspiciuni de sabotaj al unei recolte?

Dar elevii grummanieni alesesera singuri daca sa stea sau sa plece! Totul era atat de lipsit de sens . Trin Kronos isi pierduse viata pentru asta, si prea multi altii pe langa el. Cand se va sfarsi oare?

Resser tot mai avea intentia de a se intoarce pe Grumman, desi sa faca asta parea o adevarata sinucidere. Avea proprii sai demoni de infruntat acolo, dar Duncan spera ca le va supravietui si ca va ajunge pana la urma la ducele Leto. La urma urmei, Resser era acum maestru spadasin!

Cativa dintre ceilalti maestri sugerasera cu jumatate de inima ca ar putea sa-si ofere serviciile ca mercenari pentru Ecaz. Altii insistara sa-si recapete intai onoarea. Era nevoie de luptatori inzestrati pe Ginaz, pentru a reconstitui corpul profesoral decimat. Renumita academie se va reface in ani de zile din acest dezastru .

Dar, desi Duncan avea un sentiment profund de pierdere si de manie pentru ceea ce se intamplase aici, loialitatea lui se indrepta in primul rand catre ducele Leto Atreides. De opt ani, Duncan fusese forjat in foc, la fel ca otelul stratificat al unei spade. Iar aceasta spada era jurata Casei Atreides!

Se va intoarce pe Caladan.

De ce sa cauti un sens acolo unde nu e niciunul? Ai urma un drum despre care stii ca nu duce nicaieri?

Intrebare la scoala mentatilor.

Cosmarurile erau rele, dar trezirea era infinit mai rea.

Cand lui Leto ii reveni cunostinta pe patul de spital, infirmierul de noapte il saluta, spunandu-i ca avea noroc ca supravietuise. Leto nu se simtea atat de norocos. Vazandu-i expresia deprimata, infirmierul cu ochelari grosi ii spuse:

— Avem niste vesti bune . Printul Rhombur a supravietuit!

Leto inspira adanc, agitat. Isi simtea plamanii de parca ar fi inghitit sticla pisata. Avea un gust de sange in saliva.

— Si Victor?

Abia putea sa scoata un cuvant.

Infirmierul clatina din cap.

— Imi pare rau .

Dupa o pauza sumbra, barbatul adauga:

— Aveti nevoie de multa odihna. Nu vreau sa va necajesc cu amanunte despre bomba. O sa fie destul timp pentru asta, mai tarziu . Thufir Hawat face cercetari!

Baga mana intr-un buzunar al salopetei.

— Dati-mi voie sa va dau o capsula cu somnifer .

Leto dadu din cap cu vehementa si intinse o mana ca sa se apere.

— O sa adorm singur.

Victor e mort!

Nu pe deplin multumit, dar cedand in fata pacientului cu sange albastru, infirmierul ii ceru sa nu se dea jos din pat. Un transmitator cu comanda vocala plutea in aer deasupra patului. Leto nu trebuia decat sa vorbeasca spre el.

Victor e mort . Fiul meu! Leto o stiuse deja . dar acum trebuia sa infrunte groaznica realitate. Si tocmai o bomba. Cine-ar fi putut face asa ceva?

In ciuda ordinelor medicale, incapatanatul duce il urmari pe infirmierul de noapte intrand intr-o incapere de pe partea cealalta a coridorului, pentru a avea grija de un alt pacient. Rhombur? Din pat, Leto nu putea vedea decat marginea unei usi deschise.

Neluand in seama durerea, Leto se sili sa se ridice pe pat in capul oaselor. Miscandu-se ca un manechin ixian stricat, se inalta dintre cearsafurile apretate care miroseau a transpiratie, pali, dar isi balansa picioarele peste marginea patului. Picioarele goale ii atinsera podeaua.

Unde era Rhombur? Orice altceva putea sa mai astepte. Trebuia sa-si vada prietenul. Cineva l-a ucis pe fiul meu! Leto simti un val de manie si o durere ascutita in crestetul capului.

Vederea i se focaliza pe o mica gaura din perete, si se concentra asupra micii tinte din fata lui, facand un pas, apoi al doilea . Avea coastele bandajate, iar plamanii ii ardeau. Alifia de sintpiele il facea sa-si simta fata intepenita, ca de piatra moale. Nu se uitase in oglinda sa vada amploarea stricaciunilor. Nu-si facea griji in legatura cu cicatricele, nu-i pasa catusi de putin. Nimic nu putea vindeca rana adanca, ireparabila din sufletul lui. Victor era mort. Fiul meu, fiul meu .

Incredibil, Rhombur supravietuise, dar unde era? O bomba in iahtul aerian!

Leto mai facu un pas, apoi inca unul, indepartandu-se de aparatura de diagnosticare de langa pat. Luminile erau slabe, in noaptea mohorata. Iesi clatinandu-se din camera.

Poticnindu-se la usa camerei de vizavi, se agata de tocul usii ca sa-si pastreze echilibrul, apoi clipi inainte sa paseasca cu greu spre lumina mai puternica dinauntru, unde licurigloburile erau mai albe, mai reci. Incaperea mare era impartita de o perdea neagra care se misca usor in umbra. Il asaltau mirosuri intepatoare de la chimicale si de la sistemele de purificare a aerului rece.

Dezorientat, nu se gandea la consecinte sau la implicatii. Singurul lucru sigur pe care-l stia, care suna ca un dangat de clopot in mintea lui, era acela ca Victor se dusese. Ucis de flacari sau aspirat de suflul exploziei. Fusese un complot de asasinat al Harkonnenilor impotriva Casei Atreides? Un atac razbunator al tleilaxu impotriva lui Rhombur? Cineva care incerca sa-l elimine pe mostenitorul lui Leto?

Era greu pentru duce sa cerceteze asemenea probleme prin ceata medicamentelor impotriva durerii, prin nauceala suferintei. Abia era in stare sa-si mentina energia mentala necesara de a rezista de la o clipa la alta. Simtea disperarea ca pe o patura uda care-l sufoca; in ciuda hotararii sale, Leto era extrem de tentat sa se lase sa alunece in putul adanc si consolator al capitularii.

Trebuie sa-l vad pe Rhombur!

Dadu perdeaua la o parte si trecu dincolo. In lumina scazuta, o capsula de mentinere a vietii, in forma de sicriu, era conectata la o multime de tuburi si tevi. Leto isi canaliza eforturile si facu pasi trudnici, blestemand durerea care-i facea miscarile nesigure. Un burduf actionat mecanic pompa aer in camera etansa.

Rhombur zacea inauntru.

— Duce Leto!

Surprins, observa femeia care statea in picioare langa capsula, infasurata intr-o roba Bene Gesserit si inconjurandu-se de culori inchise ca niste umbre. Chipul obosit al lui Tessia, stors de viata, isi pierduse umorul taios si dragalasenia linistita.

Se intreba de cata vreme statea de veghe aici concubina lui Rhombur. Jessica ii vorbise despre tehnicile Bene Gesserit care le permiteau surorilor sa ramana treze timp de mai multe zile. Leto isi dadu seama ca nici macar nu stia cat timp trecuse de cand fusese scos din epava strivita a cabinei iahtului. Dupa privirea istovita a lui Tessia, se indoia ca se odihnise vreo clipa de la dezastru.

— Am . am venit sa-l vad pe Rhombur, spuse el.

Tessia facu o jumatate de pas in spate si arata spre capsula. Nu-l ajuta pe Leto, asa ca el ajunse pana la urma de unul singur la marginea de plazcrom a recipientului. Se sprijini de ramele de metal rece, lustruit.

Respirand cu greutate, Leto apleca fruntea, dar ramase cu ochii inchisi pana cand ii trecu ameteala si durerea mai slabi . si pana cand isi aduna curajul sa priveasca ce se intamplase cu prietenul sau.

Deschise ochii. Si se dadu inapoi cu oroare .

Tot ceea ce mai ramasese din Rhombur Vernius era un cap zdrobit, cea mai mare parte din coloana vertebrala si din piept. Restul – membrele, pielea, unele organe – fusesera smulse de forta exploziei sau transformate in cenusa de flacarile devoratoare. Din fericire, ramasese in coma. Aceasta era masa sfasiata de carne pe care o vazuse pe puntea iahtului.

Leto incerca sa se gandeasca la o rugaciune potrivita din Biblia Catolica Portocalie. Mama lui ar fi stiut exact ce sa spuna – desi ii displacuse intotdeauna prezenta copiilor Vernius. Doamna Helena ar fi pretins ca aceasta era o pedeapsa dreapta de la Dumnezeu, pentru ca Leto indraznise sa-i primeasca pe refugiatii dintr-o Casa nelegiuita.

Sistemele de mentinere a vietii si sursele de energie il tineau pe Rhombur in viata, intemnitand sufletul lui chinuit in interiorul acestei ramasite de trup care se agata inca de existenta.

— De ce? se intreba Leto. De ce s-a intamplat asta? Cine ne-a facut asa ceva – lui, lui Victor, mie?

Ridica ochii si vazu expresia de piatra a lui Tessia. Probabil ca folosea tot antrenamentul ei Bene Gesserit doar pentru a-si stapani propria suferinta.

Desi fusese o concubina adusa prin aranjamente, Rhombur o iubise sincer. Cei doi isi lasasera relatia sa infloreasca pana la capat – spre deosebire de relatia lui Leto cu Kailea si spre deosebire de parintii lui, a caror casnicie nu daduse nastere niciodata unei afectiuni adevarate.

— Thufir Hawat si Gurney Halleck stau de zile-ntregi la locul prabusirii, zise Tessia. Cerceteaza epava ca sa determine cine e vinovat. Stii de bomba?

Leto incuviinta.

— Thufir va gasi raspunsul. Il gaseste intotdeauna.

Cuvintele ii ieseau din gura cu greutate. Se sili sa puna intrebarea de care se temea cel mai mult.

— Si trupul lui Victor . ?

Tessia intoarse privirea.

— Fiul tau a fost . gasit. Capitanul garzii, Swain Goire, a conservat imediat cat mai mult posibil . desi nu-mi inchipui la ce-ar putea servi. Goire . il iubea si el pe baiat!

— Stiu, raspunse Leto.

Cobori ochii spre strania forma colorata in rosu si roz, din capsula de mentinere a vietii, nereusind sa-si recunoasca prietenul. Obiectul semana atat de mult cu un sicriu, incat Leto aproape ca putea sa-si imagineze cum se scot firele, se sigileaza capacul si este ingropat. Poate ca asta ar fi cel mai bine .

— Exista ceva ce putem face pentru el – sau e doar un exercitiu inutil?

Vedea muschii pulsand pe obrazul femeii, iar ochii ei se inasprira, arzand cu un foc rece. Vocea ei scazu pana la o soapta intretaiata:

— Nu pot renunta sa sper .

— Stapane duce!

Vocea alarmata a infirmierului de noapte avea un ton mustrator cand intra in incapere.

— Nu trebuia sa va sculati, domnule. Trebuie sa va recapatati puterile. Sunteti foarte grav ranit si nu va pot lasa .

Leto ridica o mana.

— Nu-mi vorbi mie de rani cumplite cand stau aici, langa capsula de mentinere a vietii, in care se afla prietenul meu!

Chipul sfrijit al infirmierului se inrosi. Incuviinta facand un gest smucit cu capul pe un gat lung si subtire, ca a unei pasari de balta. Atinse insa maneca lui Leto cu mana lui plapanda, scorojita.

— Va rog, stapane . Nu ma aflu aici ca sa compar rani. Scopul meu este sa am grija ca ducele Casei Atreides sa se vindece cat mai repede posibil. Aceasta este si datoria dumneavoastra!

Tessia atinse capsula si-l privi in ochi pe Leto.

— Da, Leto. Inca ai responsabilitati. Rhombur nu te-ar fi lasat niciodata sa lasi totul balta din cauza starii sale!

Leto se lasa condus afara din camera, pasind cu atentie in timp de infirmierul de noapte il ducea inapoi in pat. Din punct de vedere rational, stia ca trebuie sa-si recapete fortele, fie si numai pentru a fi in stare sa inteleaga dezastrul.

Fiul meu, fiul meu! Cine-a facut asta?

Incuiata in apartamentul ei, Kailea planse ore intregi. Refuzand sa vorbeasca indiferent cu cine, nu iesi sa-i vada nici pe duce, nici pe fratele ei sau pe oricine altcineva. Dar, pe drept cuvant, nu se putea confrunta cu ea insasi, cu vina sa monstruoasa, cu rusinea de nesters .

Era doar o chestiune de timp pana cand Thufir Hawat – cu investigatiile sale neinduplecate – ii va descoperi vinovatia. Pana acum, nimeni nu formulase nici o banuiala impotriva ei, dar in curand vor incepe barfele soptite prin salile reci de piatra ale castelului Caladan. Oamenii se vor intreba de ce-l evita pe ducele Leto .

Si astfel, dupa ce invata programul de tratament – si socoti cand ar fi cel mai putin probabil ca Leto sa observe vina ucigasa din ochii ei – Kailea trase zavorul de la apartament si pasi nesigura catre incaperile infirmeriei. In amurg, lumina care se zarea prin ferestrele incastrate in piatra daduse norilor de pe cer o culoare aramie, la fel ca a parului sau. Insa Kailea nu vedea frumusetea apusului, ci doar umbrele dintre ziduri.

Tehnicienii medicali si doctorul se agitau de colo pana colo, facandu-i loc, iesind din camera ca s-o lase singura cu ducele. Simpatia de pe chipul lor ii sfasia inima.

— A suferit o noua cadere, doamna Kailea, spuse doctorul. A trebuit sa-i administram mai multe medicamente pentru dureri si acum s-ar putea sa fie prea somnoros ca sa poata vorbi .

Kailea se indrepta, cu o aroganta fortata. Ochii umflati si rosii i se uscasera in timp ce incerca sa-si adune puterile.

— Cu toate acestea, as vrea sa-l vad. Voi sta alaturi de Leto Atreides atat cat voi putea, convinsa ca stie ca sunt acolo!

Doctorul, curtenitor, gasi altceva de facut in afara camerei.

Simtindu-si picioarele ca de plumb, facand cate un pas ezitant, Kailea se apropie de marginea patului. Incaperea mirosea a rani si a durere, a medicamente si a disperare. Cobori privirea catre chipul invinetit si ars al lui Leto si incerca sa-si aduca aminte de mania ei impotriva lui. Se gandi iarasi la lucrurile groaznice pe care i le spusese Chiara, la miile de cai prin care Leto Atreides ii tradase toate sperantele, distrugandu-i visele .

Totusi, isi amintea cu multa intensitate prima oara cand facusera intr-adevar dragoste, practic dintr-un accident, dupa ce ducele bause prea multa bere de Caladan, cu Goire si cu alti soldati din garda. Razand, Leto varsase o halba pe el, apoi iesise sovaitor pe hol. Acolo o intalnise pe Kailea, care nu putea sa doarma si colinda prin castel. Observandu-i starea, il dojenise cu blandete si il condusese in apartamentul lui.

Avusese intentia sa-l ajute sa se urce in pat si apoi sa plece. Nimic mai mult, desi avusese de multe ori fantezii despre asta. Atractia lui pentru ea fusese atat de limpede, de atata vreme .

Dupa ce trecusera prin atatea impreuna, cum fusese posibil sa se convinga singura sa-l urasca?

Uitandu-se acum la el, asa cum zacea ranit si nemiscat, isi aminti cat de mult ii placea sa se joace cu fiul lui. Ea refuzase sa vada cat de mult isi adora baiatul, pentru ca nu voise sa creada.

Victor! Inchise strans ochii si-si apasa mainile pe fata. Lacrimile i se scursera in palme.

Leto se misca si se trezi pe jumatate, atintindu-si asupra ei ochii ametiti, tiviti cu rosu. Ii lua un moment lung, dar o recunoscu in sfarsit. Chipul lui parea eliberat de ziduri si de asprimea de conducator, aratand doar emotie pura.

— Kailea? rosti el cu un glas ragusit si epuizat.

Neindraznind sa raspunda, isi musca buza de sus. Ce-ar fi putut sa spuna? El o cunostea prea bine . va sti!

— Kailea .

Vocea ii era plina de o durere nespusa.

— O, Kailea, l-au ucis pe Victor! Cineva l-a ucis pe minunatul nostru baiat! Kailea . cine-ar fi putut face asa ceva? De ce?

Se lupta sa-si tina deschisi ochii cenusii, impotrivindu-se cetei medicamentelor din corpul lui. Kailea isi musca pumnul, pana cand sangele ii tasni din incheieturi.

Incapabila sa-l mai priveasca in fata, se intoarse si fugi din camera.

Cuprins de manie, Swain Goire urca scarile lungi catre apartamentul izolat din turn. Doi soldati din garda Atreides stateau la intrarea incaperilor particulare ale lui Kailea.

— La o parte! ordona Goire.

Dar soldatii refuzara sa se miste.

— Doamna Kailea ne-a dat ordine, zise ofiterul cu rang de levenbrech din stanga, privind in alta parte, temandu-se sa i se opuna comandantului sau. Doreste sa fie singura in durerea ei. N-a mancat nimic si n-a acceptat nici un vizitator. A .

— De la cine primesti tu ordine, levenbrech? De la o concubina, sau de la comandantul trupelor stapanului nostru, ducele?

— De la dumneavoastra, domnule, raspunse soldatul din dreapta, uitandu-se la camaradul lui. Dar ne puneti intr-o situatie stanjenitoare .

— Sunteti liberi, amandoi, latra Goire. Plecati acum! Eu raspund pentru asta!

Apoi, adauga cu o voce mai slaba, ca pentru sine.

— Da, eu raspund pentru asta .

Deschise usa cu zgomot, intra si o tranti in urma lui.

Kailea purta o camasa de noapte veche, decolorata. Parul ei aramiu atarna in dezordine, iar ochii ii erau rosii si umflati. Statea in genunchi pe podeaua de piatra, renuntand la scaune, ignorand curentul rece si umed care intra pe fereastra deschisa. Semineul era cenusiu si intunecat, in bezna aproape palpabila a incaperii.

Pe obraji avea intiparite niste zgarieturi rosii, paralele, ca si cum incercase sa-si scoata ochii din orbite, dar isi pierduse curajul. Cu o privire spectrala, se uita la el purtand pe chip o speranta patetica, de parc-ar fi vazut pe cineva in stare sa-i acorde simpatie.

Kailea se ridica de pe podea, aratand doar cu putin mai bine decat propria ei stafie.

— Fiul meu e mort, fratele meu e atat de schilodit incat nici nu mai poate fi recunoscut .

Fata ei arata ca un craniu.

— Swain, fiul meu a murit!

Facu un pas spre el si intinse mainile, asteptand parca putina consolare. Buzele ei expresive se strambara intr-o parodie de zambet rugator, dar el ramase rigid.

— Cheia mea de la arsenal a fost furata, zise el. Luata din centura de la uniforma, la scurta vreme dupa ce Leto si-a anuntat planurile pentru procesiunea ducala .

Kailea se opri la nu mai mult de un metru de iubitul ei.

— Cum poti sa te gandesti la asemenea lucruri cand .

— Thufir Hawat va afla ce s-a-ntamplat! racni Goire. Stiu acum cine-a luat cheia si stiu ce inseamna acest furt. Actiunile tale te condamna, Kailea!

Se cutremura, gata sa-i scoata femeii inima din piept cu mainile goale.

— Propriul tau fiu . Cum ai putut sa faci asta?

— Victor a murit, hohoti ea. Cum crezi ca as fi planuit asa ceva?

— Ai vrut sa-l ucizi doar pe duce, nu-i asa? Am vazut cum ai intrat in panica atunci cand ai aflat ca Rhombur si Victor s-au dus cu el pe iaht. Cea mai mare parte a celor din casa banuiesc deja ca esti amestecata .

Barbatul avea ochii in flacari si muschii incordati, dar ramase nemiscat ca o statuie.

— Si m-ai facut raspunzator si pe mine! Securitatea iahtului era datoria mea, dar mi-am dat seama prea tarziu de importanta cheii disparute. Continuam sa ma conving singur ca doar am ratacit-o, refuzam sa iau in considerare alte posibilitati . Ar fi trebuit sa dau alarma.

Isi pleca fruntea si continua sa vorbeasca cu privirea in podea.

— Ar fi trebuit sa-i marturisesc ducelui relatia noastra cu multa vreme inainte de asta . iar acum mi-ai manjit mainile cu sange. La fel, si pe-ale tale .

Narile ii frematara uitandu-se la ea cu repulsie, si vazu rosu in fata ochilor. Camera se invartea in jurul lui.

— Mi-am tradat ducele de multe ori, dar asta e lucrul cel mai rau dintre toate. As fi putut impiedica moartea lui Victor daca . ah, bietul, dragul meu copil!

Mainile ca niste gheare ale lui Kailea se intinsera in fata si apucara manerul pumnalului de duel de la braul lui Goire. Il smulse din teaca si-l ridica in dreptul umerilor, cu ochii scanteietori.

— Daca esti atat de nefericit in vinovatia ta, Swain, atunci cazi in propriul tau pumnal, ca un bun razboinic, ca un soldat loial al Atreizilor! Ia-l! Infige-ti lama in inima, ca sa nu mai simti durerea .

Nelasandu-se impresionat, el se uita la pumnalul care i se intindea, dar refuza sa se miste. In loc de asta, dupa o clipa nesfarsita, apasatoare, se intoarse cu spatele . ca si cand o provoca pe Kailea sa-i infiga pumnalul in spate.

— Onoarea cere dreptate, doamna . Dreptate adevarata – nu o iesire usoara. Voi sta in fata ducelui meu pentru ceea ce am facut!

Se uita peste umar, in timp ce pasea spre usa.

— Fa-ti griji pentru propria ta vinovatie .

Kailea tinea inca in mana pumnalul, cand Goire pleca. Dupa ce inchise usa, o auzi plangand, implorandu-l sa se intoarca. Dar capitanul isi astupa urechile la strigatele ei si se indeparta hotarat de turn.

Cand Kailea ceru sa-si vada doamna de onoare, Chiara se grabi sa intre in incapere, ingrozita dar neindraznind sa zaboveasca. Vantul suiera prin fereastra deschisa a turnului, adaugat langa sunetul valurilor spargandu-se de stancile aflate dedesubt. Kailea privea in departare, iar briza ii facea camasa palida sa fluture in jurul ei ca un giulgiu.

— M-ai . chemat, doamna?

Batrana parea ca pluteste langa usa, lasandu-si umerii sa atarne in semn de supunere umila. Isi dorea sa se fi gandit sa aduca o tava cu cafea de mirodenie sau cu dulciurile preferate ale lui Kailea, o ofranda a pacii menita sa potoleasca flacarile animalice din sufletul acestei femei innebunite.

— N-ar trebui sa discutam planul tau nesabuit, Chiara?

Vocea lui Kailea suna spart si infricosator de rece. Se intoarse, iar pe chipul ei se citea moartea.

Instinctele doamnei de onoare ii spuneau sa o ia la fuga din castel, sa dispara in Cala si sa ia un transportor catre Giedi Prime. Se putea arunca la picioarele baronului Harkonnen si se putea lauda cu cate chinuri ii provocase ducelui, desi cu un succes doar partial.

Dar Kailea o tinea paralizata, ca un sarpe hipnotizandu-si prada.

— Imi . imi pare teribil de rau, doamna!

Chiara facu o plecaciune, apoi incepu sa se tanguiasca.

— Plang pentru sangele nevinovat varsat. Nimeni n-ar fi putut sa prevada ca Victor si Rhombur se vor alatura procesiunii. Ei n-ar fi trebuit niciodata sa .

— Taci! Nu vreau sa aud nici o scuza! Stiu tot ce s-a intamplat, tot ce-a mers prost!

Ca si cum ar fi inchis un chepeng de otel, Chiara isi inghiti vorbele. Se simtea extrem de speriata, dandu-si seama cat de singure erau in aceasta camera. Daca macar soldatii ar fi ramas la posturile lor, asa cum ordonase, daca macar s-ar fi gandit sa se inarmeze inainte sa vina aici .

Atat de multe lucruri ramasesera neprevazute!

— Cand ma gandesc la anii care-au trecut, Chiara, imi aduc aminte atat de multe comentarii pe care le-ai facut, toate acele sugestii perfide . Acum intelesul lor devine tot mai limpede, iar povara dovezilor e o adevarata avalansa impotriva ta.

— Ce . ce vrei sa spui, doamna? N-am facut altceva decat sa te servesc de cand .

Kailea i-o reteza.

— Ai fost trimisa aici sa semeni discordia, nu-i asa? Ai incercat sa ma intorci impotriva lui Leto, chiar din ziua in care ne-am cunoscut. Pentru cine lucrezi? Pentru Harkonneni? Pentru Casa Richese? Pentru tleilaxu?

Ochii cufundati in orbite si obrajii zgariati ii dominau chipul pustiit si lipsit de emotii.

— Nu conteaza, rezultatul e acelasi. Leto a supravietuit . iar fiul meu e mort!

Facu un pas catre batrana, iar Chiara isi folosi glasul cel mai implorator ca pe un scut.

— Durerea te face sa gandesti si sa spui lucruri teribile, draga mea. Toate astea au fost o greseala ingrozitoare!

Kailea se apropie si mai mult.

— Fii recunoscatoare pentru un lucru, Chiara . Multi ani te-am considerat prietena mea. Victor a murit repede si fara sa sufere, fara sa banuiasca nimic. Pentru asta, iti acord si tie o moarte induratoare!

Scoase pumnalul de duel pe care il luase de la Swain Goire. Chiara se trase inapoi, ridicand degetele intr-un gest de aparare.

— Nu, doamna!

Dar Kailea nu ezita. Se arunca inainte, implantand lama adanc in pieptul lui Chiara. Il scoase si lovi din nou, ca sa fie sigura ca strapunsese inima femeii tradatoare. Apoi lasa cutitul sa cada pe podea cu un zanganit, in timp ce Chiara se prabusi pe dalele de piatra, ca un maldar de carpe.

Sangele improsca peretele de obsidian albastru de o frumusete stranie, iar Kailea se indrepta, privindu-si in el propria reflexie neclara. Se uita indelung, si nu-i placu ceea ce vedea.

Cu pasi apasati, Kailea se duse catre fereastra deschisa. Frigul muscator ii amortea trupul, si totusi isi simtea pielea complet uda, ca de sange. Tinand mainile pe marginea de piatra a pervazului, se uita in zare, la cerul innorat, spre orizontul indepartat, mangaiat de marea Caladanului. Dedesubt, spuma nesfarsita a valurilor rodea baza stancii inalte .

In mintea ei se lumina amintirea minunatului oras-stalactita din scoarta planetei Ix. Trecuse atat de mult de cand dansase in salile cu oglinzi ale Marelui Palat, etalandu-si cele mai frumose rochii de matase merh . Statuse cu fratele ei si cu gemenii Pilru privind grota imensa unde se construiau transspatiale.

Ca pe o rugaciune, Kailea Vernius isi readuse in minte tot ceea ce citise si toate imaginile pe care le vazuse la curtea imperiala de pe Kaitain, palatul impresionant, gradinile etajate, zmeiele cu clopotei . Isi dorise sa-si petreaca viata in stralucirea orbitoare care-ar fi trebuit sa-i insoteasca pozitia – printesa unei Case Mari din Landsraad! Dar in intreaga ei viata, Kailea nu atinsese niciodata inaltimile sau minunatiile dupa care tanjise.

In cele din urma, lasand in urma doar amintirile urate, se urca pe pervaz si-si intinse aripile ca sa zboare .

Oamenii nu trebuie sa se supuna niciodata animalelor.

Invatatura Bene Gesserit.

Desi – macar cu numele – Abulurd detinea din punct de vedere formal titlul de guvernator subdistrictual de Lankiveil, Glossu Rabban controla planeta si economia ei.

Il amuza sa-l lase pe tatal lui sa pastreze titlul, atata vreme cat acest lucru nu schimba faptul cine detinea cu adevarat puterea.

Oricum, ce-ar fi putut face batranul natarau, zavorat intr-o manastire de pe coasta muntelui?

Rabban dispretuia cerul posomorat al planetei, temperaturile scazute si oamenii primitivi, cu pestii lor puturosi. Ura aceasta lume, pentru ca baronul il silise sa petreaca aici cativa ani dupa misiunea lui ratata de pe Wallach IX. Dar mai ales, ura acest loc pentru ca tatal lui il iubea atat de mult .

Asigurat in ceea ce priveste Lankiveilul, Rabban se hotari in sfarsit sa inspecteze rezerva indepartata de mirodenie pe care o ascunsesera cu decenii inainte. Ii placea sa verifice stocurile din cand in cand, ca sa fie sigur ca sunt la adapost. Toate inregistrarile fusesera sterse, toti martorii eliminati . Nu exista nici o dovada ca baronul ascunsese atat de mult melanj, la inceputul stapanirii sale pe Arrakis.

Rabban organiza o expeditie, coborand de pe orbita si aterizand pe continentul nordic, loc unde petrecuse doi ani de zile in orasele-porturi industriale si la fabricile de prelucrare a blanii de balena. Acum, cu zece dintre soldatii sai, naviga pe marile pline de sloiuri de gheata, intr-un vas rechizitionat de la una dintre pescarii. Scanerele si tehnicienii lui stiau unde sa caute aisbergul artificial. Rabban ii lasa sa-si faca treaba, in timp ce el se inghesui in cabina si dadu pe gat prea mult brandy. Avea sa urce pe punte la aparitia tintei, dar nu-l interesa catusi de putin sa miroasa ceata sarata sau sa stea sa-i inghete varfurile degetelor, inainte de a fi absolut necesar.

Aisbergul sintetic arata perfect, vazut cu ochiul liber, exact ca orice alt bloc plutitor arctic. Cand vasul ancora, Rabban isi facu loc in fata trupei sale. Pasi la bordul aisbergului facut din polimeri, puse in functiune usa ascunsa si intra in tunelurile albastrii .

Doar ca sa descopere ca enormul depozit era complet gol!

Cand Rabban scoase un muget adanc, sunetul reverbera in tunelurile reci.

— Cine-a facut asta?

La scurta vreme dupa aceea, vasul gonea spre sud, huruind, lasand in urma falsul aisberg. Rabban statea la prova, atat de aprins de furie incat umezeala si frigul nu-l mai deranjau. Ambarcatiunea naviga de-a lungul fiordurilor stancoase, unde soldatii Harkonnen navalira in micile sate pescaresti. Asezarile aratau mult mai bine decat si le amintea Rabban: casele noi, echipamentul lucitor si in stare de functionare. Barcile de pescuit si sculele, ca si magaziile, erau moderne si bine ingrijite, pline de obiecte importate din afara planetei .

Soldatii nu pierdura prea multa vreme cu prinderea satenilor si cu torturarea lor pe rand, pana sa scoata la iveala acelasi raspuns – iarasi si iarasi. Rabban il banuise chiar inainte sa auda numele rostit printre buze insangerate si dinti sfaramati.

Abulurd!

Ar fi trebuit sa stie .

O rabufnire inghetata de iarna dadu peste orasul de pe coasta muntelui, Veritas. Calugarii budislamici foloseau apa dulce a izvoarelor de pe munte pentru a imbunatati structura si frumusetea remarcabilei lor manastiri.

Inima ranita a lui Abulurd se vindecase atat cat avea sa fie posibil vreodata. Purtand o roba calduroasa si manusi groase, tinea in maini un furtun prin care pulveriza o ceata sclipitoare pe marginea intrarii in pestera.

Respiratia ii iesea pe gura ca un nor de aburi si-si simtea pielea obrajilor atat de rece, de parca era gata sa crape. Zambea insa, in timp ce stropea locul cu pulverizatorul, adaugand gheata pe prelata prismatica de la intrare. Baricada se marea incet, ca un parapet, in jurul intrarii grotei de sub streasina de granit. Alba ca laptele, bariera translucida se extindea in jos – cupola sclipitoare ce reflecta lumina soarelui si bloca vanturile batand in jurul piscurilor. In afara grotei si sus pe stanci, rasunau clopotei si giruete, acumuland energie si generand muzica, in acelasi timp.

Abulurd opri suvoiul de apa si trase inapoi pulverizatorul, pentru ca niste calugari sa se grabeasca sa potriveasca cioburi de sticla colorata in lichidul pe cale sa inghete, cu scopul de a crea un caleidoscop de nuante stralucitoare. Se dadura dupa aceea cu un pas inapoi, iar Abulurd improsca din nou locul cu apa, acoperind aschiile de sticla. Pe masura ce perdeaua inghetata crestea, giuvaierurile incastrate adaugau curcubee orasului de sub streasina.

Dupa ce bariera de gheata se extinse cu inca jumatate de metru, staretul din Veritas suna dintr-un gong, anuntand o pauza. Abulurd opri apa si se aseza, epuizat dar mandru de ceea ce realizase.

Isi scoase manusile groase si-si scutura haina vatuita, ca sa dea jos crusta de gheata. Apoi se descheie, lasand sa iasa din interiorul costumului aburul cald al transpiratiei si intra intr-un adapost mobil pentru servit masa, cu ferestre de plaz transparent.

O data cu cei cativa calugari sositi sa aduca de mancare muncitorilor, Emmi veni si ea, purtand un bol de piatra cu supa fierbinte. Abulurd sterse cu mana banca de langa el, iar sotia lui se aseza sa manance alaturi de el. Supa era delicioasa .

Dintr-o data, prin ferestrele adapostului vazu perdeaua de gheata sfaramandu-se spre interior, lovita de o raza laser. Sfaramaturile cazura pe podeaua grotei, apoi alunecara in jos, pe panta muntelui. Dupa o a doua salva de lovituri de laser, un aparat Harkonnen de atac isi facu aparitia, plutind in fata stresinii de granit, cu armele inca fumegand dupa ce-si facuse loc, asa incat sa poata manevra pe sub acoperisul de piatra.

Calugarii alergau in toate partile, tipand. Unul dintre ei scapa furtunul si apa proaspata se revarsa pe podeaua rece de piatra.

Lui Abulurd i se facu greata, coplesit de un sentiment oribil de deja-vu. El si cu Emmi venisera la Veritas ca sa duca o viata linistita, in secret. Nu voiau sa aiba nici un fel de contact cu lumea exterioara, si in special cu Harkonnenii. Mai ales cu fiul lor cel mare .

Naveta de atac zgarie podeaua de piatra la aterizare. Usa se deschise suierand, iar Glossu Rabban iesi primul, incadrat de soldati inarmati pana-n dinti – desi niciunul dintre calugarii de la Veritas n-ar fi recurs vreodata la violenta, nici macar pentru ca sa-l apere pe vreunul dintre ei! Rabban avea in mana biciul de vita-de-cerneala.

— Unde-i tatal meu? intreba conducandu-si oamenii spre adapostul pentru masa. Vocea lui suna ca doua pietre sfaramandu-se una de alta. Intrusii sfasiara usa subtire de plaz, lasand sa intre vantul rece.

Abulurd se ridica in picioare, iar Emmi il prinse de brat cu un gest atat de brusc, incat rasturna bolul de supa fierbinte. Acesta se rostogoli pe podeaua lustruita si se sparse. In aerul rece, aburii se inaltara din supa varsata, inghetand aproape imediat.

— Sunt aici, fiule! raspunse Abulurd, gata de orice. Nu-i nevoie sa mai distrugi si altceva .

Gura i se uscase de frica si in gat avea un nod. Calugarii dadura inapoi, iar Abulurd fu bucuros ca ceilalti nu incercau sa vorbeasca, pentru ca Glossu Rabban – demonicul sau fiu! – nu se sfia catusi de putin sa deschida focul asupra unor oameni nevinovati.

Barbatul cel indesat se rasuci ca si cum talia i-ar fi fost pusa pe rulmenti. Sprancenele groase i se incruntara, formand o streasina ce-i umbrea fata. Inainta cu pumnii inclestati.

— Rezerva de mirodenie – ce-ai facut cu ea? Am torturat oamenii din satul tau de pescari .

Ochii ii jucau de placere.

— Toti au pomenit numele tau. Dupa aceea, am mai torturat cativa, doar ca sa fim siguri .

Abulurd facu un pas inainte, lasand o oarecare distanta intre el insusi si Emmi si ceilalti calugari. Parul blond-cenusiu ii atarna moale peste urechi, plin de transpiratie de la munca pe care-o facuse mai devreme.

— Am folosit stocul ca sa-i ajut oamenii de pe Lankiveil. Dupa tot raul pe care l-ai provocat, le datorai asta!

Voise sa se pregateasca pentru o asemenea eventualitate, sa puna la cale un sistem eficient de aparare pasiva, care sa-i protejeze de furia Harkonnenilor. Sperase ca Rabban nu avea sa observe disparitia mirodeniei inainte sa apuce sa-i previna pe calugari. Dar nu trecuse destul de repede la treaba .

Emmi se repezi spre ei, rosie la fata, cu parul negru si drept lasat pe spate.

— Inceteaza! Lasa-ti tatal in pace!

Rabban nici macar nu intoarse capul, nu-si lua ochii de la Abulurd. In schimb, isi intinse unul dintre bratele musculoase si-si lovi mama in plina fata. Ea se clatina, apucandu-se de nas, in timp ce sangele incepu sa-i curga printre degete si pe obraz.

— Cum indraznesti s-o lovesti pe mama ta?

— Lovesc pe cine-mi place! Se pare ca nu intelegi cine e la putere aici. Nu stii cat de patetic de slab esti .

— Mi-e rusine de ce-ai devenit! Abulurd scuipa pe podea, dezgustat.

Rabban nu fu deloc impresionat.

— Ce-ai facut cu stocul nostru de mirodenie? Unde l-ai dus?

Ochii lui Abulurd scoteau flacari.

— Macar o data, banii Casei Harkonnen au facut ceva bun. N-o sa-i capeti inapoi niciodata!

Miscandu-se cu viteza unei vipere, Rabban apuca mana cu degete lungi a lui Abulurd si o trase spre el.

— N-am de gand sa pierd timpul cu tine, zise el cu vocea grava si amenintatoare. Cu o miscare salbatica, rasuci aratatorul lui Abulurd, frangandu-l ca pe un bat uscat. Apoi ii rupse degetul mare.

Abulurd se chirci de durere. Emmi se clatina pe picioare si se vaita. Sangele ii siroia pe buze si pe barbie.

— Ce-ai facut cu mirodenia?

Rapid, cu eficienta, Rabban mai rupse doua degete de la cealalta mana a tatalui sau, doar ca sa pastreze proportia.

Abulurd isi privi fiul cu fermitate, fara sa tina seama de durerea care-i sageta mainile frante.

— Am impartit toti banii prin zeci de intermediari . Am cheltuit creditele aici, pe Lankiveil . Am construit cladiri noi, am cumparat unelte noi, am importat alimente si provizii medicale de la negustori din afara planetei . Am dus unii dintre oameni catre alte lumi, in locuri mai bune .

Lui Rabban nu-i venea sa creada.

— Ai cheltuit tot?

Fusese destul melanj acolo ca sa finanteze cateva razboaie pe scara mare. Rasul lui Abulurd era doar un sunet slab, usor isteric.

— O suta de solari aici, o mie dincolo .

Din Rabban pareau sa izbucneasca aburi incinsi, dezumflandu-l – pentru ca intelesese ca tatal sau era fara indoiala in stare sa fi facut exact ceea ce pretindea. Daca era asa, comoara de mirodenie a Harkonnenilor era cu adevarat pierduta!

Rabban n-o va putea recupera niciodata. Ooo, putea sa stoarca unele compensatii pe ici, pe colo, de la sateni, dar n-ar fi reusit niciodata sa recastige tot ceea ce se irosise .

Valurile de furie amenintau sa provoace spargerea unui vas de sange in creierul lui Rabban.

— O sa te omor pentru asta!

Vocea lui avea raceala certitudinii absolute.

Abulurd ramase cu ochii atintiti asupra chipului lat, inundat de ura, al fiului sau – un om absolut strain! In ciuda a tot ceea ce facuse Rabban, dupa tot raul si tot viciul pe care le aratase, Abulurd inca si-l mai amintea ca pe un baiat neastamparat, inca isi mai aducea aminte de vremea cand Emmi il tinuse in brate, ca pe orice bebelus.

— N-o sa ma omori!

Glasul lui Abulurd era mai puternic decat isi imaginase ca ar putea fi.

— Indiferent cat de marsav ai fi sau de cate lucruri josnice te-a invatat baronul, nu poti comite un act atat de atroce . Sunt tatal tau! Iar tu esti o fiinta umana – nu o bestie!

Aceste vorbe declansara ultima avalansa de emotii necontrolate. Cu ambele maini, Rabban il apuca pe tatal lui de gat. Emmi tipa si se arunca spre fiul ei dezaxat, dar nu avu mai mult efect decat o frunza suflata de vant. Clestii puternici ai lui Rabban stransera, si stransera .

Ochii lui Abulurd iesira din orbite. Isi intinse mainile rupte ca sa riposteze.

Buzele groase ale lui Rabban se curbara intr-un zambet. Zdrobi laringele lui Abulurd si ii franse gatul. Incruntandu-se dezgustat, desfacu stransoarea si lasa cadavrul tatalui sau sa se rostogoleasca pe podeaua de piatra, in timp ce calugarii si propria lui mama gemeau si tipau.

— De acum inainte sa mi se spuna Bestia!

Multumit de noul nume pe care si-l alesese, Rabban le facu semn oamenilor sai sa-l insoteasca. Apoi se intoarse la naveta .

A impiedica moartea nu e acelasi lucru cu „a trai”

Zicala Bene Gesserit.

Chiar si cea mai mohorata incapere din castelul Caladan era o imbunatatire fata de infirmerie, iar Leto fusese mutat in splendid mobilatul apartament Paulus. Schimbarea locului, in ciuda amintirilor dureroase, era menita sa-l ajute sa se refaca.

Dar fiecare zi parea la fel, cenusie, nesfarsita si deznadajduita .

— Au sosit mii de mesaje, domnule duce, anunta cu o vioiciune fortata Jessica, desi o durea inima pentru el. Folosi doar un pic Glasul manipulator. Ii arata cartonasele, scrisorile si cuburile de mesaje de pe o masa alaturata. Buchete de flori parfumate impodobeau camera, luptand impotriva mirosurilor antiseptice ale medicamentelor. Niste copii facusera desene pentru ducele lor.

— Poporul tau plange alaturi de tine .

Leto nu raspunse. Privea tinta in fata, cu ochii cenusii lipsiti de stralucire. Un strat de sintpiele alba ii fusese fixat pe frunte, o a doua aplicare pentru a repara tesutul cicatrizat. Pe un umar si pe ambele picioare avea atasate amplificatoare de regenerare rapida, iar dintr-un brat ii atarna o perfuzie intravenoasa. Nu dadea atentie nici uneia dintre ele.

Trupul ars si sfartecat al lui Rhombur ramanea conectat la capsula de mentinere a vietii de la spital. Printul se agata inca de viata, desi poate ca i-ar fi fost mai bine la morga. O asemenea supravietuire era mai rea decat moartea!

Macar Victor si-a gasit pacea . Si Kailea la fel! Simtea doar mila pentru ea, dezgustat de ceea ce fusese impinsa sa faca.

Leto intoarse putin capul spre Jessica. Pe chipul lui se putea citi o tristete coplesitoare.

— Medicii au facut asa cum am ordonat? Esti sigura?

La ordinele stricte ale lui Leto, cadavrul recuperat al fiului sau fusese pus in suspensie criogenica, la morga. Era o intrebare pe care-o punea in fiecare zi; parea sa uite mereu raspunsul.

— Da, domnule duce . s-a facut!

Jessica ridica unul dintre pachetele de la sustinatori, incercand sa-i abata mintea de la durerea insuportabila.

— Asta e de pe continentul rasaritean, de la o vaduva care scrie ca sotul ei a fost angajat civil in slujba ta. Uite-te mai bine la holofotografie – tine in mana o placheta pe care i-ai dat-o, in onoarea vietii petrecute de sotul ei in serviciul Casei Atreides. Acum, fiii ei sunt dornici sa lucreze pentru tine .

Jessica ii mangaie umarul, apoi atinse senzorul ca sa inchida holofotografia.

— Toata lumea vrea sa te faci bine!

Afara, pe potecile si aleile abrupte care duceau la castelul Caladan, cetatenii venisera sa puna lumanari si flori de-a lungul intregului drum. Munti de flori erau ingramaditi sub ferestre, pentru ca parfumul ametitor si dulce sa se inalte o data cu briza marii. Oamenii cantau in locuri de unde ii putea auzi; unii se acompaniau la harpa sau la baliset.

Jessica dorea ca Leto sa poata iesi inaintea multimii care-i dorea binele. Voia ca el sa stea pe scaunul sau ducal, inalt, din curte, si sa asculte jalbele oamenilor, plangerile lor, urarile lor . Putea purta vesmintele slujbei sale, aratand mai mare decat un om obisnuit, asa cum il invatase batranul duce. Leto avea nevoie sa fie distras indeajuns de mult de la gandurile lui, incat sa-si continue viata. Si poate ca impulsul existentei de zi cu zi chiar va incepe sa-i vindece inima sfaramata. Munca de a fi duce .

Poporul lui avea nevoie de el!

Auzind un tipat strident, afara, pe fereastra, Jessica vazu un soim de mare cu o funie atarnata de piciorul cu gheare ascutite si care-si intindea aripile cu urme de rosu pe ele. Dedesubt, statea un adolescent care tinea funia, uitandu-se plin de speranta in sus, la fereastra micuta a castelului. Jessica il mai vazuse pe Leto vorbind din cand in cand cu tanarul, unul dintre satenii cu care ducele se purta prieteneste. Soimul de mare zbura din nou pe langa camera lui Leto, uitandu-se inauntru, ca si cum pasarea putea servi drept ochi tuturor oamenilor ingrijorati adunati jos.

Chipul ducelui se cufunda intr-o melancolie adanca, iar Jessica se uita la el cu dragoste. Nu te pot feri de lume, Leto! Fusese intotdeauna uimita de taria lui de caracter; acum era ingrijorata pentru fragilitatea spiritului sau. Desi incapatanat si hotarat, ducele Leto Atreides isi pierduse dorinta de a trai. Omul acesta – pe care-l admira atat de mult – era de fapt mort, in ciuda trupului care se vindeca .

Nu putea indura sa-l lase sa renunte si sa moara – nu numai din cauza ordinului din partea Bene Gesserit de a concepe cu el o fiica, dar si pentru ca dorea sa-l vada iarasi pe Leto sanatos si fericit. In tacere, isi promise sa faca pentru el tot ce-i statea in putinta. Murmura o rugaciune Bene Gesserit: „Mare Maica, vegheaza asupra celor care sunt vrednici . ”

In zilele care urmara, statu langa Leto si vorbi cu el incontinuu. El reactiona la atentia linistita, fara pretentii, a lui Jessica si incet, treptat, incepu sa se simta mai bine.

Pe fata ingusta si frumoasa a ducelui reveni culoarea. Vocea sa deveni mai puternica, si incepu sa poarte cu ea discutii mai lungi.

Cu toate acestea, inima lui ramanea moarta. Stia despre tradarea lui Kailea, despre uciderea doamnei sale de onoare si despre cum se aruncase de la o fereastra inalta femeia pe care-o iubise candva. Dar nu reusea sa simta nici un pic de manie impotriva ei, nici o obsesie de razbunare . doar o tristete dezgustata. Scanteia vietii si pasiunii ii pierise din ochi.

Dar Jessica nu avea sa se dea batuta, si nu avea sa-l lase nici pe el!

Aseza pe balconul din afara ferestrei o tavita pentru a hrani pasarile, iar Leto incepu sa priveasca deseori pitulicile, vrabiile de stanca si cintezoii. Dadu chiar si nume unor pasari care veneau la el incontinuu; pentru un om fara instructie Bene Gesserit, priceperea ducelui de a distinge intre creaturi asemanatoare era impresionanta.

Intr-o dimineata, la aproape o luna de la explozia iahtului aerian, ii spuse lui Jessica:

— Vreau sa-l vad pe Victor!

Vocea lui suna neobisnuit, scazuta, dar incarcata de emotie.

— Acum pot sa fac fata. Du-ma la el, te rog .

Privirile lor se intalnira. In cenusiul ca de fum al ochilor lui, Jessica nu vazu nimic care sa-l poata face sa se razgandeasca.

Jessica ii atinse mana.

— E . mult mai rau . decat Rhombur. Nu trebuie sa faci asta, Leto!

— Ba da, Jessica . ba da, trebuie!

Jos, in cripta, Jessica se gandi ca trupul strivit al baiatului arata aproape impacat, asa cum era pastrat in recipientul lui criogenic. Poate din cauza ca Victor, spre deosebire de Rhombur, se afla in siguranta, intr-o lume in care durerea nu-l mai putea atinge?

Leto deschise sigiliile capacului si avu un frison cand intinse mana prin ceata inghetata. Isi puse mana puternica pe pieptul infasurat al baiatului. Orice i-ar fi spus fiului sau mort, o facu in intimitate, pentru ca nu se auzi nici un cuvant. Buzele abia i se miscau.

Jessica vedea durerea lui Leto. Nu-si mai putea petrece timpul impreuna cu Victor; nu va mai avea niciodata sansa de a fi tatal pe care il merita copilul .

Tanara puse o mana pe umarul lui Leto, incercand sa-l consoleze. Inima i se zbatea cu putere, si se lupta sa se calmeze, folosind tehnicile Bene Gesserit. Totusi, nu avu succes; auzea un murmur si o agitatie adanca in psihicul ei, in cotloanele cele mai indepartate ale mintii. Ce era? Nu puteau fi ecourile Celorlalte Memorii, pentru ca inca nu era Cucernica Maica. Dar simtea ca surorile de demult erau tulburate de ceva atat de grav, incat depasea granitele obisnuite. Ce se intampla aici?

— Nu poate fi nici o indoiala acum, spuse Leto, ca in transa. Casa Atreides e blestemata . A fost asa inca din zilele lui Agamemnon!

Tragandu-l pe Leto, fara tragere de inima, din incaperea morgii, Jessica simtea nevoia sa-l linisteasca, sa-i spuna ca se insala. Voia sa-i aduca aminte ducelui cat de multe realizase familia lui, cat de respectat era in imperiu .

Dar cuvintele nu voiau sa iasa. Ii cunoscuse pe Rhombur, pe Victor si pe Kailea . Nu putea contrazice temerile lui Leto.

Suntem intotdeauna oameni si purtam intreaga povara a faptului de a fi oameni.

DUCELE LETO ATREIDES.

Vantul arunca picaturile de ploaie pe ferestrele camerei lui Leto, la fel cum gandurile ii rapaiau in minte. O ploaie torentiala biciuia zidurile de piatra, iar vantul suiera pe langa rama prost izolata a ferestrei. Furtuna se potrivea cu dispozitia lui. Singur in apartament, Leto statea tremurand intr-un fotoliu inalt, care parea sa-l copleseasca. In spatele pleoapelor inchise, isi imagina chipul lui Victor, parul si sprancenele negre ale baiatului, curiozitatea nesatioasa si rasul lui generos. Apoi isi aminti jacheta ducala si epoletii prea mari pe care-i purta in momentul mortii sale .

Ochii lui Leto se adaptara la intuneric – si isi imagina siluete de umbra prin camera. De ce nu mi-am putut ajuta copilul?

Pleca fruntea si vorbi cu voce tare, discutand cu fantomele:

— Daca exista cel mai mic lucru pe care-l puteam face pentru Victor, as fi vandut toate proprietatile Atreizilor .

Durerea ameninta sa-l copleseasca.

Se auzira zgomote, o bataie atat de zgomotoasa si de puternica in usa, incat isi dadu seama ca trebuia sa fie Thufir Hawat. Lipsit de energie, Leto se misca incet, cu dureri in tot trupul. Avea ochii rosii si iritati; la orice alta ora, ar fi putut aduna destula politete ca sa-si intampine cum trebuie maestrul asasin . dar nu acum, nu atat de tarziu in noapte.

Hawat deschise usa.

— Domnule duce, spuse el, traversand camera si intinzandu-i un cilindru argintiu de mesaje. Acest document tocmai a sosit la spatioport!

— Alte condoleante? Credeam ca le-am auzit pe toate, de la toate Casele din Landsraad.

Leto nu-si putea concentra privirea.

— Nu indraznesc sa sper ca ar putea fi vesti bune .

— Nu, domnule duce.

Chipul asprit al lui Hawat paru sa se prabuseasca in el insusi.

— E de la Bene Tleilax .

Puse cilindrul in mainile tremuratoare ale lui Leto.

Incruntandu-se, Leto rupse sigiliul, apoi privi mesajul scurt, vicios in simplitatea lui, teribil prin promisiunile pe care le continea. Auzise de asemenea posibilitati, practici sinistre care provocau un fior de repulsie oricarui om moral. Numai daca ar fi putut fi adevarat . Evitase pana sa se si gandeasca la tleilaxu – dar acum abjectii pitici ii facusera oferta in mod direct.

Hawat astepta, gata sa-si slujeasca ducele, abia ascunzandu-si groaza.

— Thufir . s-au oferit sa creasca un ghola al lui Victor, recreandu-l din celulele moarte, astfel incat . incat sa poata trai din nou!

Nici macar mentatul nu-si putu ascunde uluirea.

— Stapane! Nu trebuie sa te gandesti .

— Tleilaxu o pot face, Thufir. As putea sa-l capat inapoi pe fiul meu!

— Cu ce pret? Au spus macar ce vor in schimb? E un semn rau in povestea asta, ia seama la vorbele mele. Oamenii astia dezgustatori au distrus Ix . Au amenintat sa te ucida in timpul procesului prin renuntare la privilegii . N-au facut nici un secret din ura lor pentru Casa Atreides!

Leto privea tinta spre cilindrul de mesaje.

— Ei inca mai cred ca eu am tras asupra navelor lor in transspatial. Acum, multumita Bene Gesseritului, cunoastem adevaratul faptas. Le putem spune despre Harkonneni si despre nava lor de atac invizibila .

Mentatul intepeni.

— Stapane, Bene Gesserit au refuzat sa ne dea dovezi. Tleilaxu nu te vor crede niciodata fara probe .

Vocea lui Leto suna mica si disperata.

— Dar Victor n-are nici o alta sansa. Cand e vorba de fiul meu, voi negocia cu oricine, voi plati orice pret!

Tanjea sa auda din nou vocea baiatului, sa-i vada zambetul, sa simta atingerea mainii lui micute in mana lui.

— Trebuie sa-ti aduc aminte ca, desi un ghola ar putea fi o copie exacta din toate punctele de vedere, noul copil nu va avea nimic din amintirile lui Victor, nimic din personalitatea lui?

— Chiar si asa, n-ar fi asta mai bine decat sa am doar amintiri si un cadavru? Iar de data asta, il voi declara legitim si-l voi face mostenitorul meu de drept.

Gandul il umplea de o durere nemasurata. Ar creste normal un ghola Victor sau ar fi atins de cunoasterea a ceea ce este? Si daca Bene Tleilax – atat de priceputi in a crea mentati strambi – faceau ceva structurii genetice a baiatului? Un complot ascuns menit sa-l loveasca pe ducele Atreides prin intermediul persoanei pe care-o iubea cel mai mult?

Dar Leto ar fi riscat orice osanda . pentru Victor. Era neputincios in fata acestei decizii. N-avea de ales!

Vocea lui Hawat suna severa si incordata:

— Stapane, ca mentat – si ca prieten – te sfatuiesc sa nu te pripesti in aceasta privinta. E o capcana! Stii ca tleilaxu vor sa te prinda in plasa lor otravitoare .

Tresarind din cauza ultimelor accese de durere, Leto pasi mai aproape de maestrul asasin. Hawat dadu inapoi, vazand furia oarba din ochii inrositi ai ducelui. Parea sa nu fi auzit niciuna dintre obiectii.

— Thufir, nu pot incredinta misiunea asta nimanui altcuiva .

Trase adanc aer in piept; disperarea ii curgea prin vene ca o flacara.

— Contacteaza-i pe tleilaxu. Informeaza-i ca doresc . Abia putea sa pronunte cuvintele.

— . doresc sa aflu conditiile!

Surasul abia schitat il facu pe Thufir sa se-nfioare.

— Gandeste-te, Thufir! Imi voi avea fiul inapoi!

Batranul razboinic isi puse mana puternica pe umarul lui Leto.

— Odihneste-te, domnule duce, si gandeste-te la implicatiile a ceea ce sugerezi. Nu putem indrazni sa ne lasam astfel pe mainile Bene Tleilax. Imagineaza-ti pretul . Ce vor cere in schimb? Va sfatuiesc sa nu faceti asta. O asemenea idee este imposibila!

Refuzand sa se lase influentat, Leto striga la el:

— Eu sunt ducele Case Atreides! Eu singur stabilesc ce e posibil aici!

Chinul vietii sale distruse ii facea mintea sa se clatine, incetosandu-i capacitatea de concentrare. Avea cercuri negre sub ochi.

— Vorbim despre fiul meu – fiul meu mort! – si iti ordon sa faci cum zic eu. Intocmeste cererea catre tleilaxu!

Ziua intoarcerii lui Duncan Idaho ar fi trebuit sa fie un prilej de mare sarbatoare, dar tragedia iahtului aruncase un val de suferinta asupra intregului Caladan.

La spatioportul municipal din Cala, Duncan, mult schimbat, debarca si inspira adanc aerul sarat. Privi in jur, cu ochi scanteietori si o expresie nerabdatoare. Ca sef al unei garzi de onoare Atreides, il vazu pe Thufir Hawat in uniforma neagra, impodobita cu medalii militare – un costum diplomatic de gala. Atata formalism! Servitori in uniforme rosii se indreptara catre rampa navetei, insotind pasagerii catre posturile de control.

Stand la marginea rampei, Hawat il recunoscu cu greu pe noul venit. Buclele negre, tineresti, ale lui Duncan devenisera groase si aspre, iar pielea candva neteda a fetei era acum bronzata si arsa de soare. Mult mai musculos decat inainte, se misca cu o gratie atletica, vadind precautie amestecata cu incredere. Purta cu mandrie o uniforma kaki ginaziana si basma rosie; spada batranului duce ii atarna cu eleganta pe sold, putin mai uzata dar proaspat lustruita si ascutita.

— Thufir Hawat, nu te-ai schimbat deloc, batrane mentat! Duncan se grabi sa stranga mana razboinicului.

— Tu, pe de alta parte, te-ai schimbat mult, tinere Idaho . Sau ar trebui sa-ti spun maestre spadasin Idaho? Imi aduc aminte de strengarul de pe strada care s-a lasat la mila ducelui Paulus. Cred ca esti putin mai inalt .

— Si mai intelept, te rog!

Mentatul se inclina.

— Ma tem ca evenimentele de aici ne-au silit sa amanam ceremonia de bun-venit pentru tine. Da-i voie unuia dintre oamenii mei sa te insoteasca la castel. Leto va fi bucuros sa-ti vada chipul chiar acum. Sergent Vitt, vrei sa-l conduci, te rog, pe Duncan la duce?

Hawat trecu pe langa maestrul spadasin si urca rampa, gata sa plece catre transspatialul de pe orbita. Vazand perplexitatea de pe chipul tanarului, Hawat isi dadu seama ca Duncan inca nu stia nimic despre tragedie. Nici nu-l cunoscuse vreodata pe fiul lui Leto, desi fara indoiala aflase despre baiat din corespondenta.

Oprindu-se din drum, mentatul adauga pe ton mohorat:

— Sergentul Vitt iti va explica totul .

Sergentul, un barbat solid cu barbison castaniu, dadu ceremonios din cap.

— Ma tem ca aceasta va fi cea mai trista poveste pe care am spus-o vreodata!

Fara alte explicatii, Hawat urca in naveta, ducand cu sine un pachet de documente din partea ducelui pentru Maestrii tleilaxu.

Plimbandu-si limba prin gura, mentatul simti un loc dureros acolo unde ii fusese implantat un injector minuscul; dispozitivul avea sa emita o mica dar puternica doza de antiseptice, antitoxine si antibiotice, la fiecare imbucatura de mancare pe care o va lua. I se ordonase sa se intalneasca fata in fata cu tleilaxu, si nici macar un maestru asasin nu-si putea imagina ce soi de boli si otravuri puteau incerca acestia sa foloseasca asupra lui.

Hawat era hotarat sa nu-i lase sa profite de situatie, in ciuda instructiunilor stricte ale lui Leto. Se opunea vehement actiunilor disperate si lipsite de intelepciune ale ducelui, dar era constrans de onoare sa faca tot ce-i statea in putinta.

In spatele unui camp de forta restrictiv din inchisoarea castelului Caladan, Swain Goire privea fix in intuneric, gandindu-se la alte vremuri si la alte locuri. Purtand doar o uniforma subtire de detinut, tremura in aerul umed.

Cand incepuse viata lui sa mearga atat de teribil de rau? Se straduise din rasputeri sa devina mai bun . ii jurase loialitate ducelui . si il iubise atat de mult pe Victor!

Asezat pe patul de campanie, cantari in mana hipoinjectorul, plimbandu-si degetul pe suprafata rece de plaz a manerului. Contrabandistul cu chipul brazdat, Gurney Halleck, i-l strecurase oferindu-i dezonoratului capitan al garzii o cale usoara de scapare. In orice clipa, Goire isi putea injecta otrava in sange. Numai de-ar avea curajul . sau lasitatea!

Cu ochii mintii, vazu anii topindu-i-se ca retezati de o raza laser. Goire isi aminti cum crescuse in saracie, pe malul golfului Cala, imbarcandu-se pe barci de pescuit ca sa castige bani pentru mama lui si pentru cele doua surori – caci nici macar nu-si cunoscuse vreodata tatal! La varsta de treisprezece ani, Goire capatase o slujba de ajutor de bucatar la castelul Caladan, curatand sobe si camari, stergand podele, indepartand grasimea de pe peretii cuptoarelor . Bucatarul-sef fusese sever, dar cu inima buna, si il ajutase pe tanar.

Cand Goire implinise saisprezece ani, la scurta vreme dupa moartea batranului duce, incepuse antrenamentul in garda Casei si urcase in grad pana cand devenise unul dintre oamenii cei mai de incredere ai ducelui Leto. Ca varsta, ii desparteau doar cateva luni . si, pe cai diferite, ajunsesera sa iubeasca aceeasi femeie: Kailea Vernius. Iar Kailea ii distrusese pe amandoi, inainte sa se arunce spre propria ei moarte!

In timpul interogatoriului amanuntit al lui Hawat, Goire nu cautase nici o scuza. Marturisise totul, cautase chiar si alte crime care sa-i adanceasca propria vina. Se acoperise singur de vinovatie, sperand sa supravietuiasca partii celei mai rele a suferintei . sau macar sa moara din cauza asta! Din cauza prostiei sale, o lasase pe Kailea sa aiba acces la cheia lui de la arsenal, permitandu-i lui Chiara sa obtina explozivii. Nu complotase niciodata sa-l ucida pe duce, pentru ca il iubise si inca il mai iubea .

Apoi Gurney Halleck ii adusese otrava, spunandu-i fara nici un strop de simpatie:

— Ia singura cale deschisa pentru tine, cea a onoarei! Lasase hipoinjectorul in celula lui Goire, apoi plecase.

Goire isi plimba un deget de-a lungul acului mortal. Putea sa-si intepe degetul si sa sfarseasca cu viata lui ruinata. Trase adanc aer in piept, apoi inchise ochii. Lacrimile ii curgeau pe obraji si le simtea gustul sarat.

— Swain, asteapta! Licuribenzile se luminara de-a lungul celulei. Deschizand ochii, vazu acul ascutit. Mainile ii tremurau. Incet, se intoarse in directia vocii .

Campul restrictiv se stinse, iar ducele Leto Atreides intra, cu Halleck in spatele sau, aratand nelinistit. Goire ingheta, tinand injectorul in fata lui. Simpla vedere a ducelui – inca bandajat, abia refacut dupa cele mai grave rani – era de indeajuns ca sa-l loveasca de moarte. Goire statea neputincios, gata sa accepte orice pedeapsa ar fi hotarat Leto.

Ducele facu lucrul cel mai teribil pe care si-l putea imagina: ii lua injectorul!

— Swain Goire, esti cel mai demn de mila dintre oameni, zise Leto cu glas scazut, ca si cum trupul ii fusese golit de suflet. L-ai iubit pe fiul meu, ai jurat sa-l aperi, si totusi ai contribuit la moartea lui . Ai iubit-o pe Kailea, si totusi m-ai tradat cu propria mea concubina, chiar daca pretindeai ca ma iubesti . Acum Kailea e moarta, iar tu nu poti spera sa-mi recastigi vreodata increderea.

— Nici nu merit!

Goire se uita in ochii cenusii ai lui Leto, simtind deja tortura iadului celui mai adanc.

— Gurney vrea sa te trimit la moarte – dar n-am sa ingadui asta, continua Leto, fiecare cuvant al lui fiind ca o lovitura fizica. Swain Goire, te condamn sa traiesti . sa traiesti cu ceea ce ai facut!

Buimacit, barbatul nu scoase nici o vorba, timp de o clipa nesfarsita. Din ochi ii izbucnira lacrimi.

— Nu, domnule duce! Te rog, nu!

Gurney Halleck se incrunta amenintator la Goire, in timp ce Leto vorbi mai departe.

— Swain, nu cred ca vei mai trada vreodata Casa Atreides – dar viata ta la castelul Caladan s-a terminat. Te voi trimite in exil. O sa pleci fara nimic, ducand cu tine doar crimele tale!

Halleck nu se mai putu stapani si izbucni:

— Dar, Sire . Nu-l poti lasa pe tradatorul asta in viata, dupa tot ce-a facut! Asta-i justitie?

Leto il privi aspru, cu raceala.

— Gurney, asta-i justitie in cel mai pur sens al cuvantului . Si, intr-o zi, poporul meu isi va da seama ca nu exista o pedeapsa mai potrivita .

Coplesit, Goire se prabusi cu spatele lipit de zidul rece. Inspira prelung, inabusindu-si un geamat:

— Intr-o zi, stapane, va vor spune „Leto cel Drept”!

Nici o persoana nu poate sa stie tot ceea ce e in inima alteia. Suntem cu totii dansatori-fata in sufletele noastre.

Indreptar secret tleilaxu.

Sub soarele Thalim, Bene Tleilax isi inchideau lumile pentru straini, dar permiteau unor reprezentanti atent alesi sa aterizeze in zone precise, puse sub carantina. Indata dupa plecarea lui Thufir Hawat, tleilaxu aveau sa dezinfecteze fiecare suprafata pe care acesta o atinsese.

Orasul principal de pe Bandalong se afla la cincizeci de kilometri de complexul spatioportului, dincolo de o campie pe care nu se vedeau drumuri sau cai ferate. In timp ce naveta cobora pe cerul roscat al zilei, Hawat studie intinderea uriasa si socoti ca Bandalong adapostea milioane de oameni. Dar mentatul, un strain, nu putea merge acolo. Se va ocupa de treburile lor intr-una dintre cladirile acceptate, aflate chiar la spatioport. Apoi se va intoarce pe Caladan.

Hawat era unul dintre cei doisprezece pasageri de la bordul navetei care se indrepta spre sol. Jumatate dintre ei erau tleilaxu; ceilalti pareau sa fie oameni de afaceri veniti sa cumpere produse biologice, cum ar fi ochi noi, organe sanatoase, mentati strambi sau chiar un ghola, asa cum i se ordonase lui Hawat sa faca.

Cand pasi pe platforma, un barbat cu pielea cenusie se grabi sa-l intampine.

— Thufir Hawat, mentat pentru Atreizi?

Piticul zambi aratandu-si dintii albi, ascutiti si sclipitori.

— Eu sunt Wykk. Vino pe-aici!

Fara sa-i stranga mana sau sa astepte un raspuns, Wykk il conduse pe Hawat pe o pasarela in spirala, pana la un curs de apa subteran, unde se urcara la bordul unei barci automate. Stand pe punte, se apucara de balustrade in timp ce aparatul accelera pe apa noroioasa, lasand in urma un siaj considerabil.

Dupa debarcare, Hawat pasi repede in urma ghidului sau, de-a lungul unui hol ponosit, aflat intr-unul dintre perimetrele spatioportului. Trei barbati tleilaxu stateau de vorba; altii se grabeau sa traverseze holul. Nu vazu pe nicaieri nici o femeie.

O robomasina curier – de fabricatie ixiana? – zangani pe podeaua uzata si zgariata si se opri in fata lui Wykk. Barbatul tleilaxu lua un cilindru metalic dintr-o tava si i-o inmana mentatului.

— Aceasta este cheia camerei tale. Trebuie sa ramai in hotel.

Hawat observa pe cilindru hieroglife pe care nu le recunostea si un numar in galach imperial.

— Intr-o ora te vei intalni aici cu Maestrul .

Wykk indica una dintre usi, dincolo de care se putea vedea un sir de mese.

— Daca nu sosesti la intalnire, vom trimite vanatori sa te gaseasca!

Hawat statu drept si protocolar, stralucitor cu insemnele sale militare Atreides.

— Voi fi punctual.

Camera repartizata lui cuprindea un pat desfundat, cearsafuri patate si excremente de insecte pe pervazul ferestrelor. Cu un aparat de mana, Thufir scana camera in cautarea dispozitivelor de urmarire, dar nu gasi niciunul – ceea ce insemna probabil ca erau prea subtile ca sa fie detectate de scanerul lui, sau doar de o constructie exotica.

Se prezenta la intalnire cu zece minute mai devreme si gasi restaurantul chiar si mai murdar decat camera: fete de masa patate, scaune soioase, pahare cu dare unsuroase. Zgomotul conversatiei umplea aerul, intr-o limba pe care n-o intelegea. Fiecare aspect al acestui loc fusese proiectat sa-i faca pe vizitatori sa nu se simta bine-veniti, sa-i incurajeze sa plece cat mai curand posibil.

Exact asta intentiona sa faca Hawat .

Wykk iesi din spatele unei tejghele si-l conduse la masa de langa o fereastra larga de plaz. Un alt barbat maruntel statea deja acolo, mancand cu lingura dintr-o supa plina de cocoloase. Purtand o jacheta rosie, cu pantaloni largi negri si sandale, omuletul ridica privirea fara sa se chinuiasca sa-si stearga mancarea care-i picura de pe barbie.

— Maestre Zaaf, rosti Wykk aratand un scaun pe partea cealalta a mesei, acesta este Thufir Hawat, un reprezentant din partea Atreizilor. In legatura cu propunerea noastra .

Hawat matura firimiturile de pe scaun, inainte de a se aseza la masa prea mica pentru un om de marimea lui. Nu-si permise sa exprime insa nici un fel de repulsie.

— Special pentru oaspetii nostri din afara planetei, am preparat o delicioasa supa-crema de limorc, spuse Zaaf.

Un sclav ospatar, mut, sosi cu o supiera si turna cu polonicul intr-un castron. Un alt sclav tranti pe farfurii, in fata ambilor meseni, niste felii insangerate. Niciunul nu-si batu capul sa identifice originea carnii.

Intotdeauna atent la securitate, Hawat se uita in jur si nu vazu nici un adulmecator de otravuri. Propria lui aparare trebuia sa fie probabil suficienta.

— Nu prea mi-e foame, avand in vedere mesajul dificil pe care-l aduc din partea ducelui meu .

Cu manutele lui puternice, Maestrul Zaaf se apuca sa lucreze la o felie de friptura, indesand-o in gura. Facea zgomote grosolane in timp ce manca, de parca ar fi vrut sa-l jigneasca pe Hawat.

Zaaf se sterse cu maneca pe barbie. Cu ochii negri sclipitori, se uita in sus, la mentatul mult mai inalt decat el.

— Se obisnuieste sa impartasesti mancarea in timpul unor asemenea negocieri . Schimba propria lui farfurie si bolul de supa cu cele ale lui Hawat si incepu din nou.

— Mananca, mananca!

Hawat folosi un cutit ca sa taie o bucatica de carne. Manca doar atat cat ii cerea politetea, si simti injectorul implantat in gura facandu-si treaba la fiecare imbucatura. Inghiti cu greutate.

— Schimbul farfuriilor este o traditie veche, explica Zaaf, modul nostru de a controla daca nu s-a pus otrava. In acest caz tu – ca oaspete – ar fi trebuit sa insisti asupra acestui lucru, nu eu!

— Voi tine minte asta, raspunse Hawat, apoi se grabi sa continue cu instructiunile pe care le avea. Am primit de curand o oferta din partea tleilaxu, de a creste un ghola al fiului ducelui meu, care a fost ucis intr-un accident groaznic .

Hawat scoase din buzunarul jachetei un document impaturit si-l puse pe masa, unde se pata cu grasime si sange.

— Ducele Atreides mi-a cerut sa intreb care sunt termenii vostri in aceasta problema!

Zaaf se uita la document doar cu coada ochiului, apoi il puse deoparte ca sa se concentreze asupra fripturii. Termina atat de mult din mancare cat voia sa manance, apoi o ajuta sa alunece pe gat cu un lichid de culoare inchisa, aflat intr-o ceasca. Luand documentul Atreides, se ridica in picioare.

— Acum, ca ne-am convins de interesul vostru, vom stabili ceea ce credem ca va fi un pret acceptabil. Ramai in camera, Thufir Hawat, si asteapta raspunsul nostru!

Se apleca spre mentatul inca asezat, si Hawat vazu ura cea mai pura fata de Atreizi clocotindu-i in spatele pupilelor.

— Serviciile noastre nu sunt ieftine .

Noi, ca oameni, avem tendinta sa cerem lucruri irelevante de la universul nostru, punand intrebari fara noima. Prea des, punem asemenea intrebari dupa ce capatam experienta in interiorul unui cadru de referinta care este putin sau deloc legat de contextul in care este pusa intrebarea.

Observatie zensunnita.

Intr-una dintre rarele dupa-amieze de relaxare, in timp ce statea la soare in curtea interioara a proprietatii sale richesiene, mintea doctorului Wellington Yueh ramanea preocupata de ganduri referitoare la tipare nervoase si diagrame de circuite. Deasupra capului sau, satelitul-laborator artificial Korona aluneca pe o orbita joasa – adevarata bijuterie luminoasa, care traversa cerul de doua ori pe zi.

Dupa trecerea a opt ani de zile, Yueh aproape ca uitase de experienta neplacuta a diagnosticarii baronului Vladimir Harkonnen. Doctorul Suk realizase atat de multe intre timp, iar propriile sale cercetari erau mult mai interesante decat o simpla boala .

Investind plata extravaganta a baronului in instalatii de laborator amplasate in jurul noului sau domeniu de pe Richese, Yueh facuse progrese mari in proiectarea ciborgilor. Indata ce rezolvase problema conexiunii dintre biologic – nerv si electronic – receptor, pasii urmatori se succedasera rapid. Noi tehnici, noi tehnologii si – spre incantarea richesienilor – noi oportunitati comerciale.

Deja premierul Ein Calimar incepuse sa faca profituri frumusele din eforturile lui Yueh in materie de ciborgi, vanzand discret proiectele pentru membre bionice: brate, picioare, urechi, chiar si ochi cu senzori optici. Era exact impulsul de care avea nevoie economia richesiana, aflata in plina cadere.

Premierul recunoscator ii acordase doctorului o vila impunatoare si o suprafata vasta pe fermecatoarea peninsula Manha, impreuna cu un efectiv complet de servitori. Sotia lui Yueh, Wanna, era incantata de casa, in special de biblioteca si de piscinele de meditatie, in timp ce doctorul insusi petrecea majoritatea timpului in laboratoarele de cercetare.

Dupa ce lua o inghititura dintr-un ceai dulce de flori, mustaciosul doctor urmari un ornitopter colorat in alb si auriu, care ateriza pe o pajiste larga de la marginea apei. Un barbat intr-un costum alb, elegant, iesi din el si urca panta usoara, miscandu-se in ritm vioi, in ciuda varstei sale avansate. Lumina soarelui i se rasfrangea in reverele aurii.

Yueh se ridica din sezlong si se inclina.

— Carui fapt ii datorez cinstea acestei vizite, domnule premier Calimar?

Trupul trecut de prima tinerete al lui Yueh arata zvelt si musculos, iar parul lui lung si negru era legat cu un inel de argint, intr-o coada de cal.

Calimar lua loc la o masa alaturata, asezata la umbra. Ascultand cantecul inregistrat al pasarilor, rasunand din difuzoarele ascunse in tufisuri, alunga cu un gest al mainii un servitor care sosea cu o tava cu bauturi.

— Doctore Yueh, as dori sa te gandesti la problema Atreides si la grav ranitul Rhombur Vernius!

Yueh isi mangaie mustatile lungi.

— Este un caz nefericit . Foarte trist, din ceea ce imi spune sotia mea. Concubina printului Rhombur este de asemenea o Bene Gesserit, ca si Wanna mea, iar mesajul ei suna destul de disperat.

— Da, si poate ca l-ai putea ajuta .

Ochii lui Calimar sclipira pe sub ochelari.

— Sunt sigur ca va aduce un pret de-a dreptul exorbitant!

Yueh detesta cererea, simtindu-se fara vlaga aici, pe mosia lui, dar amintindu-si cat de mult isi dorea inca sa faca cercetari, cat de multe mai avea de facut. Nu voia sa-si mute echipamentele, in special nu pe Caladanul plin de apa. Dar incepuse sa se plictiseasca in acest parc comercial la scara unei planete, cu prea putine provocari in afara de perfectionarea muncii sale originare, incepute cu multi ani in urma.

Se gandi la ranile lui Rhombur.

— N-am facut niciodata o inlocuire atat de completa asupra unui trup uman. Isi plimba un deget subtire peste buzele vinetii.

— Va fi o sarcina formidabila, cerand o mare parte din timpul meu. Poate chiar o detasare permanenta pe Caladan .

— Da, iar ducele Atreides va plati pentru tot.

In spatele ochelarilor subtiri, ochii lui Calimar continuau sa scanteieze.

— Nu putem lasa sa ne scape o ocazie ca asta!

Sala principala a castelului Caladan parea prea mare, ca si stravechiul tron ducal pe care Paulus Atreides petrecuse atatia ani ingrijindu-se de poporul lui. Leto parea incapabil sa umple spatiile vaste din jurul sau din inima lui. Totusi, se aventurase afara din camera. Acest lucru, macar, era un progres.

— Duncan Idaho a adus in atentia mea o chestiune extrem de tulburatoare, Tessia .

Leto se uita la femeia subtire din fata lui, cu parul castaniu, ca de soricel, tuns scurt, baieteste.

— Ai aranjat sa vina aici un doctor Suk? Un specialist in ciborgi?

Imbracata intr-o roba de catiflacara, Tessia se rasuci pe calcaie si incuviinta. Nu-si lua ochii de la el, aratand o tarie de otel care atingea limitele sfidarii.

— Mi-ai spus sa gasesc orice mijloc de a-l ajuta, daca pot. Asa am facut. Asta e singura sansa a lui Rhombur!

Se inrosi la fata.

— O sa i-o refuzi?

Imbracat in uniforma Atreides neagra cu rosu, noul maestru spadasin statea deoparte, incruntat.

— Ai vorbit in numele ducelui si ai facut promisiuni fara sa discuti cu el? Esti doar o concubina .

— Ducele mi-a dat permisiunea sa fac orice demersuri sunt necesare. Tessia se intoarse spre Leto.

— Ar fi mai bine sa-l lasam pe Rhombur asa cum e? Sau sa cerem ca tleilaxu sa creasca organe noi pentru el? Printul ar prefera sa moara, daca asta ar fi singura alternativa. Munca doctorului Yueh la ciborgi ne ofera insa o alta sansa .

In timp ce Duncan continua sa se uite urat, Leto se surprinse incuviintand. Il trecu un fior la gandul ca atat de mult din trupul prietenului sau va fi inlocuit cu organe sintetice.

— Cand e anuntata sosirea acestui doctor Suk?

— Peste o luna. Rhombur poate rezista atat cu sistemul de sustinere a vietii, iar doctorul Yueh are nevoie de timp ca sa construiasca niste componente care sa se potriveasca cu . pierderile lui Rhombur.

Leto inspira adanc. Asa cum il invatase tatal lui de atatea ori, un conducator trebuia sa pastreze intotdeauna controlul – sau sa dea impresia ca o face. Tessia actionase cu ambitie, vorbise in numele lui, iar Duncan Idaho avea dreptate sa fie suparat. Dar nu existase niciodata vreo o indoiala ca Leto va cheltui fiecare banut din cuferele Casei Atreides ca sa-l ajute pe Rhombur.

Tessia isi indrepta spatele, iar dragostea apriga din ochii ei era adevarata. Duncan ii avertiza totusi:

— Exista complicatii politice de care trebuie sa-ti amintesti, Sire. Vernius si Richese au fost rivali de multe generatii. S-ar putea pune la cale un complot .

— Mama mea era din Casa Richese, sublinie Leto, asa ca si eu sunt, pe linie materna. Contele Ilban, care e doar o marioneta pe Richese, nu va indrazni sa atace Casa mea!

Duncan increti fruntea, ganditor.

— Ciborgii sunt forme de viata compozite, cu interfete masina-corp.

Tessia ramase ca de piatra.

— Cata vreme niciunul dintre organe nu simuleaza functiile mintii umane, nu avem de ce sa ne temem.

— Intotdeauna exista ceva de care sa te temi, zise Duncan, gandindu-se la ambuscada si macelul neasteptate de pe Ginaz.

Aspru si neinduplecat, vorbea acum ca Thufir Hawat, care nu se intorsese inca de la negocierile cu tleilaxu.

— Fanaticii nu examineaza rational dovezile!

Leto nu-si revenise complet dupa ranirea sa. Dadu drumul unui oftat obosit si ridica o mana ca sa-l faca pe tanar sa taca, inainte de a aduce un alt argument.

— Ajunge, Duncan, Tessia . Sigur ca vom plati. Daca e vreo sansa ca sa-l salvam pe Rhombur, trebuie s-o facem!

Intr-o dupa-amiaza innorata, Leto statea in biroul lui, incercand sa se concentreze asupra afacerilor Caladanului. De ani de zile, chiar si cand relatia lor se inrautatise, Kailea muncise mai mult decat isi daduse vreodata seama Leto. Ofta si se intoarse la cifre.

Thufir Hawat pasi inauntru, proaspat sosit de la aeroport. Adanc tulburat, mentatul puse pe birou un cilindru sigilat pentru mesaje si facu un pas inapoi, parca dezgustat.

— De la tleilaxu, Sire. Acestia sunt termenii lor .

Ducele Leto ridica cilindrul si se uita ganditor la Hawat, incercand sa descifreze un indiciu, o reactie. Cuprins brusc de teama, scoase capacul. O foaie de hartie cafenie cazu din el, flexibila de parca ar fi fost facuta din piele umana. Examina repede cuvintele; pulsul i se accelera.

— Catre Atreizi: Dupa atacul vostru neprovocat asupra navelor noastre de transport si dupa ce ati scapat pe cai necinstite de adevarata justitie, Bene Tleilax a asteptat de mult o ocazie ca aceasta.”

Avea palmele umede si lipicioase cand continua. Leto stia ca Hawat nu era de acord cu ideea lui de a da marsavilor tleilaxu informatii despre nava invizibila de atac a Harkonnenilor. Daca aflau prea multi despre aceasta tehnologie periculoasa, putea sa cada in maini nepotrivite. Deocamdata, epava parea sa fie in siguranta la Bene Gesserit, care nu avea aspiratii militare proprii.

Un lucru era totusi sigur: tleilaxu nu-l vor crede niciodata fara dovezi.

— Iti putem inapoia fiul, dar trebuie sa platesti un pret. Nu in solari, mirodenie sau alte obiecte de pret. In schimb, cerem sa ni-l predati noua pe printul Rhombur Vernius – ultimul din spita Vernius si singura persoana care continua sa ameninte posesiunea noastra asupra planetei Xuttuh.” Nu . , sopti Leto.

Hawat il privea tinta, ca o statuie neinduplecata. Ducele continua sa citeasca:

— Va dam garantia si asigurarile noastre ca Rhombur nu va fi vatamat din punct de vedere fizic, dar trebuie sa faci o alegere. Numai in acest fel iti poti avea fiul inapoi.”

Hawat fierbea de manie cand Leto termina de citit.

— Trebuia sa ne asteptam la asta. Eu trebuia s-o prevad!

Leto intinse pergamentul in fata lui si vorbi abia auzit:

— Lasa-ma sa ma gandesc la asta.

— Sa te gandesti?

Hawat se uita la el surprins.

— Domnule duce, nu e posibil sa nutresti .

Vazand privirea feroce a lai Leto, mentatul tacu. Cu o plecaciune scurta, iesi din birou.

Leto ramase cu privirea atintita la conditii, pana cand ochii incepura sa-l usture. De generatii, Casa Atreides simbolizase onoarea, calea dreptatii si a integritatii. Avea un sentiment de adanca obligatie fata de printul exilat.

Dar pentru Victor . Victor.

N-ar fi mai bine pentru Rhombur daca ar fi mort, oricum? Fara proteze ciborg inumane? Gandindu-se la asta, Leto simti in suflet o tacere intunecata. Il va judeca aspru istoria daca-l va vinde pe Rhombur dusmanilor sai de moarte? Va deveni cunoscut ca Leto Tradatorul in loc de Leto cel Drept? Era o ghicitoare imposibila .

Singuratatea acuta a conducatorului il invalui.

In adancul sufletului, in esenta lui cea mai profunda, acolo unde numai el putea privi si gasi adevarul absolut, ducele Leto Atreides sovaia.

Care dintre ei este mai important: prietenul meu cel mai apropiat sau fiul meu?

Eul este doar un strop de constiinta inotand pe oceanul lucrurilor intunecate. Suntem o enigma fata de noi insine.

Indreptarul mentatilor.

In apartamentul ei, Jessica statea intinsa langa ducele Leto, pe un pat lat, incercand sa-i aline cosmarurile. Cateva cicatrice de pe piept si de pe picioare cereau niste bandaje cu sintpiele in plus, care sa le repare complet. Trupul lui Leto se vindecase in cea mai mare parte, desi tragedia il contaminase, ca si hotararea teribila pe care trebuia s-o ia.

Prietenul sau fiul sau?

Jessica era sigura ca vederea unui ghola al lui Victor i-ar fi marit mai degraba durerea, dar nu fusese in stare sa i-o spuna. Cauta cuvintele potrivite, momentul potrivit .

— Duncan e suparat pe mine, spuse Leto, indepartandu-se de ea ca s-o poata privi in ochii verzi si limpezi. La fel si Thufir, si probabil si Gurney . Toti imi contesta decizia.

— Sunt sfatuitorii tai, stapane, raspunse ea, rostind cu atentie cuvintele. Asta li se cere, sa te sfatuiasca.

— In aceasta problema, a trebuit sa le spun sa-si tina parerile pentru ei. Trebuie sa iau singur hotararea asta, Jessica – dar ce sa fac?

Chipul ducelui se intuneca de manie, iar ochii i se incetosara.

— N-am alta alegere, si numai tleilaxu pot s-o faca. Mi-e . mi-e prea dor de baiatul meu!

Ochii lui ii implorau intelegerea, sprijinul.

— Cum pot sa aleg – cum pot sa spun nu? Tleilaxu il vor aduce inapoi pe Victor!

— Cu pretul pierderii lui Rhombur . si poate cu pretul sufletului tau, raspunse ea. Sa-ti sacrifici prietenul pentru o speranta falsa – ma tem ca asta va insemna prabusirea ta. Te rog, nu face asta, Leto!

— Rhombur ar fi trebuit sa moara in explozie .

— Poate ca da. Dar asta a stat in mainile lui Dumnezeu, nu intr-ale tale. El inca traieste. In ciuda a orice, are inca vointa de a trai.

Leto dadu din cap.

— Rhombur nu-si va reveni niciodata din ranile sale. Niciodata!

— Protezele ciborg ale doctorului Yueh ii vor da o sansa.

El se uita furios la ea, intrand brusc in defensiva.

— Si daca adaosurile robotice n-or sa mearga? Daca Rhombur nu le vrea? Poate ca i-ar fi mai bine mort .

— Daca il predai, tleilaxu nu-i vor ingadui niciodata sa moara pur si simplu. Se opri, apoi sugera pe un ton bland:

— Poate ca ar trebui sa mergi sa-l vezi din nou. Priveste-ti prietenul si asculta ce-ti spune inima. Uita-te la Tessia, uita-te in ochii ei. Apoi vorbeste cu Thufir si cu Duncan .

— Nu trebuie sa le dau lor explicatii, sau oricui altcuiva! Sunt ducele Leto Atreides!

— Da, esti. Si esti de asemenea om .

Jessica se lupta sa-si stapaneasca emotiile. Isi netezi parul.

— Leto, stiu ca faci totul doar din dragoste, dar uneori dragostea poate indruma pe cineva in directia gresita. Dragostea ne poate face orbi in fata adevarului. Esti pe cararea gresita, ducele meu, si o stii in adancul inimii tale!

Thufir Hawat, ingrijorat ca de obicei, il insoti pe duce la infirmerie, unde capsula de mentinere a vietii a lui Rhombur era plina de orificii pentru tuburi intravenoase, catetere si scanere. Bazaitul si murmurul masinariilor umpleau incaperea unde se amestecau mirosuri de chimicale.

Hawat cobori vocea.

— Asta nu poate duce decat la ruina ta, domnule duce. Acceptarea ofertei tleilaxu va fi o tradare, un mod dezonorant de a actiona.

Leto incrucisa mainile la piept.

— Ai slujit Casa Atreides timp de trei generatii, Thufir Hawat, si indraznesti sa pui la indoiala onoarea mea?

Mentatul insista.

— Asistentii medicali incearca sa stabileasca un mijloc de comunicare cu creierul lui Rhombur, in timp ce ramane in capsula de mentinere a vietii. In curand va putea sa vorbeasca din nou si sa-ti spuna cu vorbele lui .

— Hotararea imi apartine, Thufir.

Ochii lui Leto pareau mai intunecati ca de obicei, ca niste nori de furtuna.

— Ai sa faci ce-ti cer, sau trebuie sa obtin un mentat mai ascultator?

— Cum ordoni, domnule duce, se inclina Hawat. Totusi, ar fi mai bine sa-l lasi pe Rhombur sa moara acum, decat sa permiti sa cada in mainile marsavilor tleilaxu!

Conform aranjamentelor mai vechi, echipa lui Yueh era programata sa soseasca in curand, pentru a incepe procesul complex de reconstruire a lui Rhombur, bucata cu bucata, instaland interfete adecvate masina-trup. Intr-un amestec de inginerie si tehnologie medicala, doctorul Suk va tese masinile in tesut si tesutul in masina. Nou si vechi, dur si moale, refacerea capacitatilor pierdute . Daca Leto le dadea voie sa inceapa, doctorul Yueh si echipa lui se vor juca de-a Dumnezeu.

Joaca de-a Dumnezeu.

Si Bene Tleilax faceau asta. Folosind alte tehnici, puteau aduce inapoi ceea ce fusese pierdut, ceea ce murise. Aveau nevoie doar de cateva celule pastrate cu grija .

Inspirand adanc, Leto pasi catre capsula, unde se uita la oroarea bandajata, ramasitele arse ale vechiului sau prieten. Intinse mana catre sticla curbata care-l arata pe barbatul de nerecunoscut dinauntru. Degetele atinsera suprafata alunecoasa, tremurand cu un amestec de teama si fascinatie. Lacrimile i se prelingeau pe obraz.

Un ciborg. Il va uri Rhombur pe Leto pentru asta, sau ii va multumi? Macar va fi inca in viata . Intr-un fel.

Trupul lui Rhombur era atat de deformat si de sfartecat, incat nici nu mai parea uman. Fusesera adaptate suporturi pentru masa de carne si oase; fragmentele inguste de tesut sfasiat zaceau expuse in jurul marginilor tubulaturii. Cate o parte a fetei si a creierului fusesera zdrobite, si mai ramasese un singur ochi injectat . nefocalizat. Spranceana era blonda, singura sugestie ca acesta era cu adevarat printul Vernius.

Nu-i iubi niciodata pe morti mai mult decat pe vii.

Leto puse o mana pe bariera de plaz transparent; vazu cioturile degetelor lui Rhombur si un amestec topit de carne si metal, acolo unde fusese candva inelul lui cu piatra-de-foc.

— N-am sa te las, prietene, promise Leto in soapta. Poti conta pe mine ca voi face ceea ce trebuie!

In baracile garzii Casei Atreides, doi barbati stateau la o masa grosolana de lemn, trecand de la unul la altul o sticla de vin de orez pundi. Desi straini la inceput, Gurney Halleck si Duncan Idaho stateau deja de vorba ca niste prieteni de-o viata. Aveau multe in comun, in special o ura intensa impotriva Harkonnenilor . si o iubire nemasurata pentru ducele Leto.

— Sunt foarte ingrijorat pentru el. Chestia asta cu ghola .

Duncan dadu din cap.

— N-am incredere in ghola.

— Nici eu, baiete .

— Creatura o sa fie doar o imagine palida a celor mai triste momente pe care le-a trait Leto vreodata, fara amintiri ale vietii sale trecute.

Gurney apleca paharul sorbind indelung, ganditor, apoi ridica balisetul de langa masa si incepu sa zdrangane.

— Iar pretul . sa-l sacrifice pe Rhombur! Dar Leto n-o sa ma asculte pe mine .

— Leto nu e acelasi om pe care l-am cunoscut inainte.

Gurney se opri din zdranganit.

— Si cine-ar fi . dupa atata suferinta?

Maestrul tleilaxu Zaaf sosi pe Caladan, insotit de doua garzi de corp si de arme ascunse. Arogant si increzator, pasi spre Thufir Hawat in sala principala a castelului Caladan si se uita in sus la mentatul mult mai inalt.

— Am venit dupa corpul baiatului, ca sa-l putem pregati pentru cuvele noastre axlotl.

Zaaf privi printre gene, total incredintat ca Leto se va inclina in fata cererilor lor.

— Am facut si aranjamentele pentru a transporta capsula de mentinere a vietii in care se afla Rhombur Vernius pana la instalatiile medicale si experimentale de pe Tleilax .

Observandu-i curbura vicleana a buzelor, Hawat isi dadu seama ca acesti diavoli ar comite atrocitati asupra trupului sfartecat al lui Rhombur. Ar face experimente, ar creste clone din celulele vii, apoi poate ca ar tortura si clonele. Pana la urma, aceasta decizie groaznica s-ar intoarce sa-l bantuie pe Leto. Pentru prietenul sau, moartea ar fi preferabila unor asemenea lucruri.

Reprezentantul tleilaxu rasuci cutitul si mai adanc in rana.

— Oamenii mei pot face multe cu genele familiilor Atreides si Vernius. Asteptam cu nerabdare si mai multe . optiuni!

— L-am sfatuit pe duce sa respinga aceasta tranzactie .

Hawat stia ca trebuie sa infrunte mania lui Leto, dar batranul Paulus spusese de multe ori: „Orice om – chiar si ducele insusi – trebuie sa puna bunastarea Casei Atreides deasupra celei a lui insusi.”

Hawat avea sa-i ofere demisia lui din serviciu daca era necesar.

In acel moment, Leto intra in incapere, aratand mult mai increzator decat il vazuse mentatul de multa vreme. Gurney Halleck si Jessica il urmau. Cu o tarie inexplicabila pe fata, ducele se uita la Hawat, apoi se inclina usor catre ambasadorul tleilaxu, in salutul diplomatic protocolar.

— Duce Atreides, rosti Zaaf, este posibil ca acest aranjament de afaceri sa cladeasca un pod peste prapastia dintre Casa voastra si poporul meu .

Leto il privi de sus pe omulet.

— Din nefericire, acest pod nu va fi construit niciodata!

Hawat se pregati cand ducele inainta, apropiindu-se de Zaaf. Gurney Halleck arata si el gata sa ucida, schimband priviri nelinistite cu Hawat si Jessica. Cand garzile tleilaxu se incordara, razboinicul mentat se pregati pentru o lupta scurta si sangeroasa in incaperea mare, plina de ecouri.

Incruntandu-se, reprezentantul tleilaxu intreba:

— Respingi intelegerea noastra?

— N-am facut nici o intelegere, ca s-o rup acum. Am hotarat ca pretul vostru e prea mare, pentru Rhombur, pentru Victor si pentru propriul meu suflet. Calatoria ta aici a fost zadarnica .

Vocea ducelui ramase puternica si ferma.

— Nu va exista nici un ghola facut din primul meu nascut, si nici nu-l veti avea pe prietenul meu, Rhombur Vernius!

Uluiti, Thufir, Gurney si Jessica priveau fara sa se clinteasca. Chipul lui Leto pastra o duritate impenetrabila, si o hotarare noua.

— Inteleg dorinta voastra neincetata, meschina, de razbunare impotriva mea, chiar daca procesul prin renuntare la privilegii m-a dezvinovatit de toate acuzatiile. Am jurat ca n-am atacat eu navele voastre in interiorul transspatialului, iar cuvantul unui Atreides valoreaza mai mult decat toate legile imperiului. Refuzul vostru de a crede imi arata propria voastra neghiobie .

Barbatul tleilaxu arata jignit, dar Leto continua cu un glas taios, rece, care-l opri pe Zaaf inainte sa poata scoate o vorba.

— Am aflat explicatia pentru atac. Stiu cine a facut-o si cum . Dar din moment ce nu am nici o dovada palpabila, nu voi realiza nimic informandu-va si pe voi. Bene Tleilax oricum nu este interesat de adevar – numai de pretul pe care il poate stoarce de la mine. Iar eu nu-l voi plati!

La un fluierat al lui Hawat, garda mereu in alerta a Casei Atreides intra in graba si ii lua in custodie pe insotitorii tleilaxu, in timp ce Gurney si Hawat inaintara, incadrandu-l pe Maestrul Zaaf, care incerca sa ingaime ceva.

— Ma tem ca nu avem nevoie de serviciile tleilaxu. Nici azi, nici alta data, adauga Leto, apoi se intoarse, dandu-l afara fara nici un pic de politete. Du-te acasa!

Lui Hawat ii facu o imensa placere sa-l escorteze afara din castel pe omuletul indignat.

Individul este socat de descoperirea coplesitoare a propriei sale mortalitati. Specia insa este diferita. Ea nu trebuie sa moara.

PARDOT KYNES, Un manual de pe Arrakis.

Dintre toate proiectele ecologice demonstrative pe care le initiase Pardot Kynes, sera adapostita in pestera de la Bazinul de Ghips era favorita lui. Alaturi de locotenentul lui, Ommun, si de cincisprezece discipoli fremeni harnici, Kynes porni o expeditie ca sa viziteze locul.

Desi nu era in programul lui regulat de plantari sau de inspectii, Pardot voia pur si simplu sa vada pestera cu apa curgatoare, cu pasari colibri, umezeala picurand din piatra tavanului, fructe proaspete si flori stralucitoare. Toate acestea reprezentau viziunea lui despre viitorul Dunei.

Grupul de fremeni lua un vierme catre est, traversand linia de saizeci de grade care inconjura zona locuita de nord. In lungii ani petrecuti aici, Kynes nu invatase niciodata sa devina calaret al nisipurilor, asa ca Ommun instalase un palanchin pentru el. Planetologul calarea ca o femeie batrana, dar fara sa se simta stanjenit: nu avea nimic de demonstrat .

Candva, cu multa vreme in urma, pe cand Liet avea doar un an, Pardot isi luase sotia, pe Frieth, si pe copilul lor la Bazinul de Ghips. Femeie care isi arata rareori surprinderea sau admiratia totala, Frieth ramasese muta de uimire cand vazuse pentru prima data pestera-sera, frunzisul gros, florile si pasarile. Chiar inainte de asta totusi, pe drumul care urca pe coasta accidentata a muntelui catre pestera ascunsa, fusesera atacati de o patrula Harkonnen. Frieth, gandind rapid si folosindu-si antrenamentul fremen, salvase viata sotului si fiului ei.

Kynes iti intrerupse procesiunea greoaie a gandurilor si se scarpina in barba, intrebandu-se daca-i multumise vreodata pentru asta .

Din ziua nuntii fiului sau cu Faroula, cand Liet il mustrase pentru neatentie si pentru raceala neintentionata, Kynes se gandise mult, evaluand ceea ce realizase in viata: anii traiti pe Salusa Secundus si Bela Tegeuse, surprinzatoarea chemare la curtea lui Elrood de pe Kaitain, cele doua decenii petrecute aici ca planetolog imperial . Isi petrecuse cariera cautand explicatii, vazand tapiseria incalcita a mediului. Intelegea ingredientele, puterea apei, a soarelui si a vremii asupra organismelor din sol, plancton, licheni, insecte . si cum era totul conectat la societatea umana. Kynes intelegea cum se potrivesc piesele, macar in termeni generali, si era printre cei mai buni planetologi din imperiu. Fusese numit „cititorul de lumi”, ales pentru aceasta misiune de cea mai mare importanta de catre imparatul insusi.

Si totusi, cum se putea considera el un observator detasat? Cum putea sa stea separat de reteaua complexa de interactiuni care guverna fiecare planeta, fiecare societate? El insusi era o piesa din marea schema, nu un experimentator impartial. Nu exista „afara”, in raport cu universul. Savantii stiusera de mii de ani ca un observator afecteaza rezultatul unui experiment . iar Pardot Kynes insusi afectase cu siguranta schimbarile de pe Dune.

Cum putuse sa uite asta?

Dupa ce Ommun il ajuta sa coboare de pe vierme la o distanta de Bazinul de Ghips care putea fi strabatuta pe jos, il condusera cu totii catre coasta neagra-verzuie care inconjura pestera. Kynes imita miscarile lor de mers neregulat pana cand incepura sa-l doara picioarele. Nu avea sa fie niciodata un adevarat fremen, spre deosebire de fiul lui. Liet capatase toate cunostintele de planetologie pe care i le daduse tatal lui, dar tanarul intelegea de asemenea societatea fremena. Liet adunase ce era mai bun din ambele lumi. Pardot isi dorea doar ca ei doi sa se inteleaga mai bine.

Facand pasi mari, Ommun deschidea drumul care urca creasta accidentata. Kynes nu reusise niciodata sa vada cu adevarat poteca printre pietre, dar incerca sa-si puna ghetele in aceleasi crapaturi, pe aceleasi pietre netede, ca si locotenentul sau.

— Repede, Umma Kynes! Ommun ii intinse mana.

— Nu trebuie sa zabovim aici, la vedere.

Ziua era fierbinte, soarele parjolea coasta muntelui – iar el isi aduse aminte cum alerga dupa adapost fugind de patrula Harkonnen, impreuna cu Frieth, cu multa vreme in urma. Cati ani trecusera?

Kynes urca pe o margine lata si apoi coti dupa o stanca maronie, pana cand vazu intrarea etansa, camuflata, care impiedica pierderea de umezeala din pestera. Trecura prin ea.

Kynes, Ommun si cei cincisprezece fremeni stateau inauntru, tropaind cu ghetele temag si scuturandu-si praful adunat in zilele de calatorie prin desert. Fara sa se gandeasca, Kynes isi scoase filtrele nazale din nari; ceilalti fremeni facura la fel, inhaland aerul straniu, plin de umezeala si de plante. Isi lasa ochii sa se inchida pe jumatate, mirosi savoarea florilor inflorite, a fructelor si ingrasamintelor, a frunzelor verzi si groase si a polenului raspandit de plante.

Patru dintre ajutoarele sale fremene nu mai fusesera niciodata acolo si se repezira inainte, ca niste pelerini ajunsi la un altar indelung cautat. Ommun se uita in jur, inspirand adanc, mandru de a fi facut parte de la inceput din acest proiect sacru. Avea grija de Kynes ca o mama batrana, asigurandu-se ca planetologul avea tot ce-i trebuia.

— Acesti muncitori vor inlocui echipa aflata deja aici, spuse Ommun. Acum avem schimburi mai mici, pentru ca locul acesta a supravietuit – asa cum ai spus ca se va intampla. Bazinul de Ghips e un ecosistem de sine statator. Acum trebuie sa muncim mai putin ca inainte ca sa-l pastram in buna stare.

Kynes zambi plin de mandrie.

— Asa si trebuie sa fie. Intr-o zi, intreaga Dune va fi asa, autointretinuta si capabila de autoregenerare .

Izbucni in ras.

— Atunci, ce-o sa mai faceti voi fremenii ca sa nu va plictisiti?

Narile lui Ommun frematara, batatorite de filtrele nazale permanente.

— Asta nu e inca lumea noastra, Umma Kynes. Nu pana cand nu vom scapa de ticalosii de Harkonneni!

Kynes clipi si incuviinta. Se gandise prea putin la aspectul politic al procesului. Il vazuse doar ca pe o problema ecologica, nu ca pe una umana. Inca un aspect care-i scapase. Fiul sau avea dreptate. Marele Pardot Kynes avea ochelari de cal, vazand departe in viitor de-a lungul unor anumite carari . dar pierzand din vedere, de-a lungul drumului, toate riscurile si problemele colaterale.

Facuse totusi o importanta munca ecologica. Fusese primul motor, pornind ceea ce spera ca va fi o avalansa de schimbari la scara planetara.

— Mi-ar placea sa vad intreaga planeta prinsa intr-o retea de plante, zise el.

Ommun scoase un sunet nearticulat de aprobare; orice spunea profetul Kynes era important si merita sa fie tinut minte. Intrara mai adanc in caverna umeda, ca sa vada gradinile.

Fremenii isi cunosteau indatoririle si aveau sa continue plantarile, chiar daca acestea aveau sa ia secole. Datorita calitatilor geriatrice ale dietei lor bazate pe cantitati mari de melanj, unii dintre cei mai tineri ar putea chiar sa ajunga sa vada marele plan dand roade; Kynes era multumit doar sa vada primele semne ale schimbarii.

Proiectul Bazinului de Ghips era o metafora pentru intreaga Dune. Planul lui era acum atat de ferm implantat in psihicul fremenilor, incat urma sa continue chiar si fara indrumarea lui. Acesti oameni caliti fusesera contaminati de visul lui, si visul nu va muri! De acum inainte, Kynes va fi doar putin mai mult decat o figura emblematica, profetul transformarii ecologice. Zambi in sinea lui. Poate ca din acest moment va putea sa-si faca timp sa vada oamenii din jurul lui, s-o cunoasca mai bine pe femeia care-i era sotie de douazeci de ani si sa petreaca mai mult timp indrumandu-si fiul.

Adanc in interiorul pesterii, examina arborii pitici, incarcati cu lamai de diferite soiuri si cu portocalele dulci si rotunde, cunoscute sub numele de portygule. Ommun pasea alaturi de el, cercetand sistemele de irigatii, ingrasamintele, progresul plantatiilor .

Kynes isi aduse aminte cum ii aratase lui Frieth portygulele, atunci cand o adusese prima oara aici, si placerea din privirea ei in clipa in care gustase pulpa portocalie, dulce ca mierea. Fusese una dintre experientele cele mai incantatoare din intreaga sa viata. Acum, Kynes se uita la fruct si se gandi ca va trebui sa ia cateva special pentru ea.

Cand i-am dus ultima oara un dar? Nu reusea sa-si aminteasca.

Ommun se duse pana la peretii de calcar, atingandu-i cu degetele. Roca cretoasa era moale si umeda, neobisnuita cu atata umezeala. Cu ochii lui patrunzatori, urmari niste dungi nelinistitoare de-a lungul peretelui si tavanului, linii de fractura ce n-ar fi trebuit sa fie acolo.

— Umma Kynes, spuse el. Crapaturile astea ma ingrijoreaza. Integritatea acestei pesteri e . suspecta, cred eu!

Chiar in timp ce se uitau, una dintre crapaturi se mari vizibil, descriind un zigzag intai spre stanga, apoi spre dreapta, ca un fulger negru, subtire.

— Ai dreptate. Apa face probabil roca sa se dilate si sa se reaseze de peste . cati ani au trecut?

Planetologul inalta sprancenele. Ommun calcula.

— Douazeci, Umma Kynes.

Cu un pocnet si un sunet de materie sfaramata, o crapatura se intinse peste tavan . si apoi altele, intr-o reactie in lant. Lucratorii fremeni ridicara speriati privirea, apoi aruncara o cautatura inspre Kynes, ca si cum marele om ar fi putut evita dezastrul in vreun fel oarecare.

— Cred ca ar trebui sa iesim cu totii din pestera. Acum! Ommun il lua de brat pe planetolog.

— Trebuie sa evacuam locul, pana cand suntem siguri ca nu e nici un pericol.

Un alt bubuit puternic se auzi in adancul muntelui, un scrasnet de piatra, ca si cum lespezile sparte se miscau si incercau sa gaseasca un nou echilibru stabil. Ommun il smuci pe planetolog, iar ceilalti fremeni alergara spre iesire.

Dar Kynes ezita, tragandu-si mana din stransoarea locotenentului. Isi promisese sa-i duca lui Frieth cateva dintre portygulele coapte, sa-i arate ca o iubea si o aprecia cu adevarat . in ciuda lipsei lui de atentie de atatia ani.

Se grabi la pomisor si culese cateva dintre fructele portocalii. Ommun se repezi sa-l traga afara. Kynes isi baga portygulele in san, foarte bucuros ca isi amintise sa faca acest lucru important.

Stilgar ii aduse vestea lui Liet-Kynes.

In camerele ei din sietch, Faroula statea la o masa cu micul ei fiu Liet-chih, facand o lista cu borcanelele cu ierburi pe care le adunase de-a lungul anilor, sigiland recipientele cu rasina si verificand eficacitatea substantelor. Pe o banca aflata langa sotie si fiul lui adoptiv, Liet-Kynes citea un document furat care dadea detalii despre amplasarea rezervelor militare si de mirodenie ale Harkonnenilor.

Stilgar dadu la o parte perdeaua care asigura intimitatea si astepta, nemiscat ca o statuie. Privea fix la peretele opus, fara macar sa clipeasca din ochii albastru inchis.

Imediat, Liet simti ca e ceva in neregula. Luptase alaturi de acest om, jefuisera impreuna depozite Harkonnen, omorasera dusmani. Cand luptatorul fremen nu scoase nici o vorba, Liet se ridica in picioare.

— Ce e, Stil? Ce s-a-ntamplat?

— Vesti groaznice, raspunse in sfarsit barbatul, si vorbele cadeau grele pe pamant, ca plumbul rece. Tatal tau, Umma Kynes, a fost ucis intr-o prabusire a unei pesteri, la Bazinul de Ghips! El, cu Ommun, si cea mai mare parte a echipei de lucru au fost prinsi inauntru cand s-a prabusit tavanul. A cazut muntele peste ei!

Faroula suspina. Liet descoperi ca ramasese fara cuvinte.

— Dar nu se poate, zise el in sfarsit. Mai avea atatea de facut. Avea .

Tanara scapa unul dintre borcanase, care se sparse, imprastiind pe podeaua uzata pulbere de frunze verzi, cu miros intepator.

— Umma Kynes a murit printre plantele care erau visul lui, spuse ea.

— Un sfarsit potrivit, continua Stilgar.

De catva timp, Liet ramasese fara grai. In capul lui se involburau ganduri, amintiri si dorinte, in timp ce ii asculta pe Faroula si pe Stilgar, si intelese ca stradaniile lui Pardot Kynes trebuie sa continue.

Umma isi instruise bine discipolii. Liet-Kynes insusi avea sa-i duca mai departe viziunea. Din ceea ce tocmai spusese Faroula, putea deja sa vada cum povestea mortii tragice a profetului, a martiriului sau, va trece de la un fremen la altul. Si va creste de fiecare data cand va fi spusa .

Un sfarsit potrivit, intr-adevar.

Isi aminti ceva ce-i spusese tatal lui: „Simbolismul unei credinte poate supravietui mult mai mult decat credinta insasi.”

Stilgar adauga:

— N-am putut sa colectam apa mortilor pentru tribul nostru. Prea mult pamant si tone de pietre acopereau trupurile . A trebuit sa-i lasam in mormantul lor.

— Asa cum trebuie sa fie, spuse Faroula. Bazinul de Ghips va fi un sanctuar. Umma Kynes a murit alaturi de locotenentul si de discipolii sai, dandu-si apa trupului planetei pe care o iubea.

Stilgar pleca ochii si il privi pe Liet.

— Nu vom lasa viziunea lui Umma sa moara o data cu el. Tu trebuie sa-i continui munca, Liet. Fremenii il vor asculta pe fiul lui Umma. Vor urma ordinele tale!

Naucit, Liet-Kynes incuviinta, intrebandu-se daca mamei lui ii fusese deja data vestea. Incercand sa fie tare, isi indrepta umerii, in timp ce implicatiile mult mai profunde ale situatiei ii preocupau mintea. Nu numai ca va continua sa fie emisarul fremenilor in proiectul de terraformare . dar acum avea o responsabilitate chiar si mai mare, cu bataie mai lunga. Tatal sau completase documentele potrivite cu multa vreme in urma, iar Shaddam al IV-lea le aprobase fara comentarii.

— Eu sunt acum planetolog imperial, anunta el. Aveti juramantul meu, transformarea Dunei va continua!

Omul pus in fata unei decizii de viata si de moarte trebuie sa-si asume acest lucru, sau va ramane prins in oscilatie ca un pendul.

Din „In casa tatalui meu” de printesa Irulan.

Statuia strabunicului dinspre tata al lui Leto, ducele Miklos Atreides, se inalta in curtea spitalului din Cala City, patata de timp, de muschi si de excremente de pasari. Cand Leto trecu pe langa figura senina a unui strabun pe care nu-l cunoscuse niciodata, dadu din cap cu respectul obisnuit, apoi urca in graba un sir de trepte de marbeton.

Desi schiopata usor, Leto isi revenise considerabil din ranile sale fizice. Era din nou capabil sa infrunte fiecare zi fara bezna sufocanta a disperarii. In momentul in care ajunse la etajul cel mai de sus al cladirii medicale, abia daca respira putin mai greu.

Rhombur era treaz.

Medicul personal al ducelui, care continua sa-l trateze pe Rhombur pana la sosirea iminenta a echipei lui Yueh, il saluta.

— Am inceput sa comunicam cu printul, stapane duce.

Asistenti medicali in halate albe stateau in jurul capsulei de mentinere a vietii si al sistemului complicat de tuburi, pungi de perfuzii si pompe de purificare a sangelui. Masinariile murmurau si bazaiau la fel cum faceau de luni de zile. Dar acum era altfel.

Oprindu-l pe Leto inainte sa se repeada, doctorul spuse:

— A existat, asa cum stii, o trauma severa in partea dreapta a capului printului, dar creierul uman este un instrument remarcabil. Cerebelul lui Rhombur a mutat deja functiile de control in alte zone. Informatia curge pe caile neurale. Cred ca asta va face mult mai usoara munca echipei de construire a ciborgilor.

Tessia se apleca deasupra capsulei in forma de sicriu si se uita inauntru.

— Te iubesc, Rhombur – nu trebuie sa te indoiesti niciodata de asta! Ca raspuns, cuvinte murmurate, sintetizate, zumzaira dintr-un difuzor.

— Si . eu . te . iubesc . Te . voi . iubi . mereu.

Cuvintele erau deslusite si precise, inconfundabile – dar cu o pauza intre ele, ca si cum Rhombur inca nu se obisnuise cu procesul vorbirii.

Ducele privea incremenit. Cum am putut macar sa ma gandesc sa te predau marsavilor tleilaxu?

Capsula lucioasa era deschisa, dezvaluind masa cicatrizata de piele si oase, din care ieseau tuburi, fire si conexiuni. Doctorul explica:

— La inceput am putut sa vorbim cu el doar folosind un cod ixian . pulsuri si pocnete. Dar acum, am reusit sa legam sintetizatorul de voce la centrul vorbirii.

Singurul ochi al printului era deschis, aratand viata si luciditate. Timp de cateva clipe lungi, Leto privi chipul aproape de nerecunoscut al lui Rhombur si nu reusi sa se gandeasca la nimic din ceea ce ar putea spune.

Ce gandeste? De cata vreme stie ce s-a intamplat cu el?

Cuvintele sintetizate iesira din difuzorul de langa capsula.

— Leto . prietene . Cum . sunt . straturile . de . nestemate . de coral . anul . asta? Ai . facut . scufundari . in . ultima . vreme?

Aproape beat de usurare, Leto chicoti:

— Mai bune ca niciodata, printe – o sa iesim din nou impreuna . in curand.

Dintr-o data, lacrimile ii intepara ochii.

— Imi pare rau, Rhombur . tu nu meriti altceva decat adevarul!

Trupul lui Rhombur nu se misca, iar Leto vazu doar cateva tresariri musculare spasmodice pe sub piele. Vocea artificiala din difuzor nu transmitea nici o emotie, nici o inflexiune.

— Cand . voi . fi . ciborg . putem . face . un . costum . special. O . sa . mergem . iar . la . scufundari. Asteapta . si . vezi.

Cumva, printul exilat acceptase schimbarile dramatice ale corpului sau, chiar si perspectiva protezelor ciborg. Inima lui buna si optimismul contagios il ajutasera pe Leto in vremurile cele mai negre de dupa moartea batranului duce. Acum, era randul lui Leto sa fie alaturi de Rhombur.

— Remarcabil, zise doctorul.

Ochiul lui Rhombur ramase atintit asupra lui Leto.

— Vreau . o . bere . Harkonnen!

Leto izbucni in ras. In stanga lui, Tessia il apuca de brat. Cumplit de ranitul print trecea inca prin oceane de durere, fizica si mentala.

Rhombur parea sa simta tristetea lui Leto, iar vorbirea lui se imbunatati putin.

— Nu . fi . trist . pentru mine. Fii . fericit. Astept . cu nerabdare . componentele mele . de cyborg.

Leto se apleca mai aproape de el.

— Eu . sunt ixian . Nu sunt . strain . de masini!

Totul parea atat de ireal pentru Leto, atat de imposibil. Si totusi, se intampla. De-a lungul secolelor, incercarile de a crea ciborgi esuau intotdeauna cand corpul respingea organele sintetice. Psihologii pretindeau ca mintea umana refuza sa accepte o intruziune atat de drastica a dispozitivelor mecanice. Teama adanc inradacinata venea de pe vremea ororilor induse de masinile din zilele pre-Butleriene. Se presupunea ca acest doctor Suk, Yueh, cu programul sau sustinut de cercetare de pe Richese, rezolvase asemenea probleme. Numai timpul avea s-o spuna .

Dar chiar daca aceste componente vor functiona asa cum fusese promis, Rhombur se va misca doar putin mai bine decat manechinele ixiene vechi si tepene. Adaptarea nu va fi usoara, iar controlul delicat nu va fi posibil niciodata. Pusa fata in fata cu ranile si invaliditatea lui, il va abandona Tessia si se va intoarce la Comunitatea ei?

In tinerete, Leto ascultase cu o atentie fascinata cum Paulus si soldatii sai veterani povesteau despre oameni grav raniti, savarsind fapte incredibile de vitejie. Triumful spiritului uman impotriva unor obstacole insurmontabile . Leto nu mai vazuse niciodata asa ceva cu ochii lui.

Rhombur Vernius era omul cel mai curajos pe care-l cunoscuse Leto vreodata!

Doua saptamani mai tarziu, doctorul Wellington Yueh sosi de pe Richese, insotit de echipa sa de perfectionare a componentelor ciborg, formata din douazeci si patru de barbati si femei, si de doua navete pline de echipament medical si provizii.

Ducele Leto Atreides ii supraveghe personal pe oamenii lui care ajutau la debarcarea grupului. Tipicar in legatura cu amanuntele, Yueh cel subtire ca o vergea abia gasi timp sa se prezinte, inainte sa inceapa sa se agite grabit pe spatioport, ocupandu-se de lazile cu instrumente si componente prostetice ce urmau a fi fixate in ceea ce se mai putea salva din carnea si oasele lui Rhombur.

Camioanele transportara personalul si incarcatura catre centrul medical, unde Yueh insista sa vada imediat pacientul. Cand intrara in spital, doctorul Suk il privi atent pe Leto.

— Il voi face din nou om intreg, domnule, desi ii va lua ceva timp pana sa se obisnuiasca cu noul sau trup .

— Rhombur va face tot ce-i cereti!

In incapere, Tessia inca nu plecase de langa Rhombur. Yueh se misca lin pe langa capsula de mentinere a vietii, studie conexiunile, inregistrarile de diagnostic . Apoi se uita la printul ranit, care-l privea cu bizarul sau ochi unic, inconjurat de carnea groaznic de sfartecata.

— Pregateste-te, Rhombur Vernius, spuse Yueh, mangaindu-si mustatile lungi. Am intentia sa incep prima procedura chirurgicala chiar maine.

Vocea sintetica a lui Rhombur pluti prin incapere, mai curgatoare acum, dupa ce exersase folosirea ei.

— Sunt nerabdator . sa-ti strang . mana.

Dragostea e o forta straveche, una care si-a avut rostul la vremea ei, dar nu mai este esentiala pentru supravietuirea speciei.

Axioma Bene Gesserit.

Privind in jos de pe faleza, Leto vazu garda Casei aliniata pe plaja unde le ordonase sa ia pozitii. Nu le oferise nici un motiv. Preocupati in legatura cu starea mentala a ducelui, Gurney, Thufir si Duncan il urmarisera ca niste soimi Atreides, dar Leto stia cum sa-i evite.

Soarele auriu strabatea cerul albastru si senin, sus, deasupra lui, si totusi peste el staruia o umbra. Ducele purta o tunica alba cu maneci scurte si pantaloni de stamba albastri – haine confortabile, fara insemne ale functiei sale. Trase adanc aer in piept si privi in gol. Poate ca reusea sa fie doar om, macar pentru scurt timp.

Jessica alerga in urma lui, purtand o salopeta albastra cu croiala simpla.

— La ce te gandesti, stapane?

Chipul ei arata o ingrijorare profunda, ca si cum s-ar fi temut ca el sa nu sara spre moarte, asa cum facuse Kailea. Poate ca Hawat o trimisese pana aici sa vada ce face . Vazand oamenii grupati pe plaja, Leto scoase un zambet sters. Fara indoiala ca ar incerca sa-l prinda in brate daca se rostogolea de pe faleza.

— Distrag atentia oamenilor, asa ca ar trebui sa plec.

Se uita la chipul ei oval. Cu antrenamentul sau Bene Gesserit, Jessica nu putea fi usor pacalita – iar el stia prea bine ca nu e cazul sa incerce.

— Am avut parte de destule vorbe, sfaturi si presiuni . Simt nevoia sa evadez undeva unde pot avea putina liniste.

Ea ii atinse bratul.

— Daca nu le dau ceva de facut, zise el, vor insista sa trimita o suita de soldati sa ma insoteasca.

Dedesubt, Duncan Idaho incepu sa instruiasca trupele in tehnici invatate la Scoala Ginaz. Leto se intoarse cu spatele la priveliste.

— Acum cred ca pot sa plec .

— Da? Unde mergem? intreba Jessica increzatoare. Leto se incrunta, dar femeia i-o reteza inainte sa apuce sa protesteze impotriva prezentei ei.

— Stapane, n-am sa-ti dau voie sa mergi singur. Ai prefera un detasament complet de garzi, sau doar pe mine?

Leto medita la cuvintele ei si, cu un oftat, arata spre hangarele pentru toptere – un sir de cladiri cu acoperis verde, de la marginea terenurilor de aterizare din apropiere.

— Presupun ca tu esti mai putin suparatoare decat o armata intreaga .

Jessica il urma in timp ce traversa iarba uscata. Suferinta radia inca din el, val dupa val. Faptul ca se gandise macar la pretul respingator cerut in schimb de tleilaxu, pentru un ghola al lui Victor, ii aratase tinerei cat de aproape ajunsese de limita nebuniei. Dar pana la urma, Leto luase decizia corecta .

Ea spera ca acesta era primul pas spre vindecare.

In cladirea hangarului se aflau cateva ornitoptere, unele cu capacul de la motor deschis; mecanicii stateau pe platforme suspensoare, lucrand la ele. Leto se indrepta hotarat catre un topter cu carcasa verde-smarald, avand gravati soimi Atreides pe partile de dedesubt ale aripilor. Construit mai aproape de pamant, avea o cabina cu doua scaune asezate unul in fata, celalalt spate in spate cu primul, in loc de asezarea standard cu doua scaune alaturate, ambele cu fata spre carlinga.

Un om in salopeta cenusie statea cu capul bagat in compartimentul motorului, dar iesi cand se apropie ducele.

— Numai cateva reglaje finale, stapane.

Avea buza de sus rasa, si o barba cu smocuri argintii ii inconjura fata, dandu-i o infatisare ca de maimuta.

— Multumesc, Keno.

Absent, Leto mangaie peretele vehiculului lucios.

— Topterul de curse al tatalui meu, ii spuse el lui Jessica. Il numea Soimul verde. Ma antrenam cu ajutorul lui, ieseam cu tata si faceam loopinguri, picaje si rostogoliri.

Isi ingadui un suras amar.

— Thufir innebunea cand ii vedea pe duce si pe singurul lui mostenitor asumandu-si asemenea riscuri. Cred ca tatal meu o facea doar ca sa-l sacaie .

Jessica cerceta neobisnuitul aparat. Aripile erau inguste si ridicate in sus, iar varful era despicat in doua sectiuni aerodinamice. Mecanicul termina reglarea si inchise capacul motorului.

— Totul e gata de plecare, domnule.

Dupa ce o ajuta pe Jessica sa se urce pe scaunul indreptat catre spate, ducele se aseza in fata. O centura de siguranta se inchise in poala ei, o alta in a lui. Turbinele pornira suierand, iar Leto rula aparatul afara din hangar, pe pista lata de culoare galbuie. Keno le facu semn cu mana. Vantul cald rasfira parul lui Jessica pana cand se inchise capacul de plexplaz al cabinei.

Leto puse mana pe comenzi, lucrand preocupat, concentrandu-se cu gesturi experte sa pregateasca topterul, ignorand-o pe Jessica. Aripile verzi se scurtara pentru decolarea verticala. Turbinele huruira, iar aparatul decola drept in sus.

Intinzand aripile aparatului, Leto se inclina brusc spre stanga, apoi cobori deasupra plajei, unde soldatii asteptau in formatie. Cu fete surprinse, ridicara privirile cand ducele zbura pe deasupra, inclinand aripile.

— Ne vor vedea zburand spre nord de-a lungul coastei, striga Leto spre spate, catre Jessica, dar dupa ce iesim din raza lor vizuala, o luam spre vest. N-or sa . n-or sa poata sa ne urmareasca!

— O sa fim singuri .

Jessica spera ca dispozitia ducelui se va imbunatati o data cu aceasta excursie in salbaticie, caci ea va sta oricum alaturi de el.

— Eu ma simt mereu singur, raspunse Leto.

Ornitopterul se intoarse, traversa campiile cu orez pundi si cu cladirile micute ale fermelor. Aripile se intinsera la lungimea maxima pentru zbor planat, apoi incepura sa bata precum acelea ale unei pasari uriase. Dedesubtul lor se zareau livezi pe malul unui rau ingust, Syubi, si un munte mic cu acelasi nume – punctul cel mai inalt al campiei.

Zburara spre vest toata dupa-amiaza, fara sa vada vreun alt aparat zburator. Peisajul se schimba, devenind tot mai accidentat si muntos. Dupa aparitia unui sat langa un lac alpin, Leto studie instrumentele si schimba directia. In curand, muntii lasara loc unor platouri si canioane abrupte. Dintr-o data, Leto stranse aripile si coti mult la dreapta, coborand in defileul adanc al unui rau.

— Canionul Agamemnon, zise Leto. Vezi terasele? Arata intr-o parte.

— Au fost construite de caladanienii primitivi din antichitate, ai caror descendenti inca mai traiesc aici. Sunt rareori vazuti de straini .

Observand cu atentie, Jessica zari un om cu pielea bruna si cu chipul ingust si intunecat, inainte sa dispara din vedere, ghemuit in crapatura unei stanci.

Leto carmi, indepartandu-se de peretele stancii, si continua sa coboare catre un rau lat cu ape involburate si albe. In lumina palida a zilei, zburara la mica inaltime pe deasupra curentului grabit, strecurandu-se prin trecatoarea ingusta si serpuita.

— E minunat! exclama Jessica.

Intr-o ramificatie a canionului, raul se ingusta, lasand pe maluri plaje cu nisip moale. Cu aripile complet pliate, ornitopterul se aseza pe un banc de nisip, clatinandu-se usor.

— Obisnuiam sa vin aici la pescuit, cu tatal meu .

Leto deschise o trapa pe o latura a topterului si scoase un autocort spatios, care se inalta singur si infipse tarusi stabilizatori in nisip. Asezara o saltea pneumatica si un sac de dormit dublu si dusera inauntru bagajele si pachetele cu mancare.

O vreme statura impreuna pe malul raului si vorbira, in timp ce umbrele dupa-amiezei tarzii se asterneau peste defileu, iar temperatura scadea. Se imbratisara strans si Jessica isi rezema parul de bronz de gatul lui. Pesti mari sareau inotand in susul apei, impotriva curentului.

Leto pastra o tacere sumbra, facand-o sa se traga inapoi si sa se uite in ochii lui cenusii ca fumul. Simtindu-i muschii mainii incordandu-se, se apropie din nou, sarutandu-l indelung.

Contrar instructiei sale explicite din Comunitate, contrar tuturor prelegerilor pe care i le tinuse Mohiam, Jessica se surprinse incalcand una dintre regulile fundamentale ale Bene Gesserit. In ciuda intentiilor ei, in ciuda loialitatii fata de Comunitate, Jessica isi ingaduise totusi sa se indragosteasca de acest barbat.

Se tineau in brate si, pentru multa vreme, Leto privi in gol in directia raului.

— Inca mai am cosmaruri, spuse el. Ii vad pe Victor, pe Rhombur . flacarile . Isi apasa mainile pe fata.

— Credeam ca as putea scapa de fantome venind pana aici. Se uita la ea cu ochii goi.

— N-ar fi trebuit sa te las sa vii cu mine!

Rafale de vant incepura sa bata de-a lungul canionului, plesnind panza cortului, si nori grosi se tarau pe deasupra lor.

— Mai bine sa intram inainte sa inceapa furtuna.

Se repezi sa inchida trapa topterului si, chiar cand se intoarse, porni o ploaie grea. Abia reusi sa nu fie udat pana la piele.

Impartira in cort un pachet cald de mancare si, mai tarziu, cand Leto inca tulburat se intinse pe spate pe salteaua dubla, Jessica se apropie si incepu sa-l sarute pe gat . Afara, furtuna se inteti, cerand parca si mai mult atentia lor. Cortul falfaia si huruia, dar Jessica simtea doar caldura si siguranta.

In timp ce faceau dragoste in acea noapte furtunoasa, Leto se agata de ea ca un om care se ineaca si se agata de un colac de salvare, sperand sa gaseasca un refugiu in mijlocul unui uragan. Jessica raspunse disperarii lui, speriata de o asemenea intensitate, abia in stare sa faca fata revarsarii de dragoste. El insusi era ca o furtuna, o stihie necontrolata .

Comunitatea n-o invatase niciodata despre asa ceva.

Sfasiata de emotii, dar hotarata, Jessica ii dadu in sfarsit lui Leto darul cel mai pretios pe care-l mai avea de oferit. Manevrandu-si chimia corpului dupa metodele Bene Gesserit, viziona sperma lui si ovulul ei unindu-se . si concepu un copil.

Desi i se dadusera instructiuni explicite din partea Comunitatii de a nu da nastere decat unei fiice, Jessica amanase si cumpanise, petrecand o luna dupa alta gandindu-se la aceasta hotarare de cea mai mare importanta. Dupa care ajunse sa-si dea seama ca nu mai putea indura sa vada chinul lui Leto. Trebuia sa faca un singur lucru pentru el .

Ducele Leto Atreides va avea inca un fiu!

Cum voi ramane in amintirea copiilor mei? Aceasta este adevarata masura a unui om.

ABULURD HARKONNEN.

In raza vizuala a fortaretei cu ziduri rectangulare a baronului, hidropterul industrial se inalta pe cerul posomorat.

In cala mare a hidropterului, chiar deasupra chepengului larg deschis, Glossu Rabban atarna cu mainile si picioarele intinse. Incheieturile mainilor si gleznele erau prinse in catuse, dar nimic altceva nu-l impiedica sa cada in haul intunecat al orasului Harko City. Uniforma lui albastra era sfasiata, fata plina de vanatai si de sange de la incaierarea cu garzile capitanului Kryubi, cand acestia il facusera prizonier, urmand ordinele baronului. Fusese nevoie de sase sau sapte dintre soldatii cei mai solizi ca sa controleze „Bestia”, si nu fusesera blanzi. Acum ferecat in lanturi, brutalul barbat se zvarcolea dintr-o parte in alta, cautand ceva sa muste, ceva pe care sa-l scuipe .

Tinandu-se de o balustrada, in timp ce vantul suiera prin chepengul cascat, baronul Harkonnen privea imperturbabil catre nepotul lui. Ochii negri ca de paianjen ai baronului cel obez aratau aidoma unor gauri adanci.

— Ti-am dat eu voie sa-mi ucizi fratele, Rabban?

— Era doar fratele tau vitreg, unchiule. Era un neghiob! Ma gandeam ca ne va fi mai bine fara .

— Nu incerca sa gandesti, Glossu. Nu esti bun la asta. Raspunde la intrebare . Ti-am dat eu permisiunea de a ucide un membru al familiei Harkonnen?

Cand raspunsul nu veni destul de repede, baronul misca o maneta de pe un panou de control. Catusa de la glezna stanga a lui Rabban se deschise, lasand piciorul sa atarne in gol. Rabban se zbatu si urla, incapabil sa faca ceva. Baronul socotea aceasta tehnica o metoda primitiva, dar eficace, de a spori frica.

— Nu, unchiule, n-am avut permisiunea ta!

— Nu, ce?

— Nu, unchiule . adica nu, stapane!

Barbatul indesat se stramba de durere, straduindu-se sa-si gaseasca vorbele potrivite, incercand sa inteleaga ce voia unchiul lui.

Baronul vorbi intr-un dispozitiv de comunicatii catre pilotul hidropterului.

— Du-ne deasupra fortaretei si ramai la cincizeci de metri deasupra terasei. Cred ca gradina de cactusi de acolo ar avea nevoie de niste ingrasamant .

Ridicand ochii cu o expresie jalnica, Rabban declara:

— L-am omorat pe tatal meu pentru ca era un molau. Toata viata, actiunile lui au adus dezonoare Casei Harkonnen.

— Abulurd nu era puternic, vrei sa spui . nu ca tine si ca mine?

— Nu, stapane baron. Nu se ridica la standardele noastre.

— Asa ca acum ai hotarat sa-ti spui Bestia. E corect?

— Da, nu . adica da, stapane.

Prin chepengul deschis, baronul Harkonnen putea sa vada turlele fortaretei. Direct sub ei se intindea o terasa-gradina unde ii placea sa stea uneori sa ia mese somptuoase, in intimitate, in mijlocul plantelor spinoase de desert.

— Daca te uiti dedesubt, Rabban – da, cred ca acum ai o priveliste destul de buna – ai sa vezi o anumita modificare pe care am facut-o in gradina azi, mai devreme.

In timp ce vorbea, varfurile metalice ale unor lanci militare iesira din pamant pe langa tulpinile de saguaro ghimpat si de chocatilla.

— Vezi ce-am plantat pentru tine?

Balabanindu-se in cele trei catuse ramase, Rabban se rasuci sa se uite. Chipul i se umplu de groaza.

— Observa aranjamentul in forma de tinta al varfurilor. Daca te las sa cazi cum trebuie, vei fi strapuns exact in centru. Daca gresesc putin, tot mai putem castiga puncte pentru lovitura, pentru ca fiecare lance are pe ea un scor.

Isi sterse buza de sus.

— Hm, poate ca putem chiar sa introducem aruncarea sclavilor ca eveniment pentru gloata noastra din arene. Un concept destul de captivant, nu crezi?

— Stapane, te rog, nu face asta. Ai nevoie de mine!

Baronul il privi cu ochi inexpresivi.

— Pentru ce? Il am pe fratiorul tau, Feyd-Rautha. Poate ca il fac pe el mostenitorul meu desemnat. Cu siguranta, nu va comite la fel de multe greseli ca tine, pana cand va ajunga la varsta ta.

— Unchiule, te rog!

— Trebuie sa inveti sa fii mai atent la ceea ce spun, de fiecare data, Bestie. Eu nu vorbesc niciodata degeaba!

Rabban se agita si lanturile zornaira. Aerul rece, plin de fum, navalea in hidropter in timp ce el incerca disperat sa se gandeasca la ce sa spuna.

— Vrei sa stii daca e un joc bun? Da, aa, stapane, e foarte ingenios.

— Deci sunt destept pentru ca l-am nascocit? Mult mai destept decat tine, corect?

— Infinit mai destept .

— Atunci sa nu mai incerci niciodata sa mi te impotrivesti. S-a inteles? Voi fi mereu cu zece pasi inaintea ta, pregatit cu surprize pe care nu ti le-ai putea imagina niciodata.

— Inteleg, stapane .

Savurand teroarea abjecta pe care o vedea pe chipul nepotului sau, baronul zise:

— Foarte bine. O sa te eliberez acum.

— Asteapta, unchiule!

Baronul atinse un buton de pe panoul de comanda si ambele catuse de la brate se deschisera, asa incat Rabban cazu in gol cu capul in jos, sustinut doar de catusa de la glezna dreapta.

— Hopa! Crezi ca am apasat pe butonul gresit?

Rabban tipa.

— Nu! Imi dai mie o lectie!

— Si ai invatat lectia asta?

— Da, unchiule! Lasa-ma sa vin inapoi! Am sa fac mereu ce-mi spui!

In statia de comunicatii, baronul rosti:

— Du-ne la lacul meu personal.

Hidropterul pluti pe deasupra proprietatii pana cand ajunse chiar deasupra apelor murdare ale unui elesteu facut de mana omului. Urmand ordinele anterioare, pilotul cobori la zece metri deasupra apei.

Vazand ce-l astepta, Rabban incerca sa se traga singur in sus tinandu-se de ultima catusa.

— Asta nu-i necesar, unchiule! Am invatat .

Restul cuvintelor lui Rabban se pierdura acoperite de zanganitul lantului, cand ultima catusa se desfacu. Dand din maini si din picioare si strigand, barbatul bondoc se prabusi in apa.

— Nu cred ca am avut vreodata ocazia sa intreb, striga baronul prin deschizatura cand Rabban se scufunda. Stii sa inoti?

Oamenii lui Kryubi era postati in jurul lacului cu echipament de salvare, pentru orice eventualitate. La urma urmei, baronul nu putea risca viata singurului sau mostenitor instruit. Desi n-ar fi recunoscut niciodata fata de Rabban, era de fapt multumit de disparitia milostivului Abulurd. Era nevoie de curaj sa faci ceea ce facuse el propriului sau tata – curaj si cruzime . Calitati tipice Harkonnenilor!

Dar eu sunt si mai crud, gandi baronul in timp ce hidropterul plutea inapoi catre terenul de aterizare. Tocmai i-am demonstrat asta, ca sa-l impiedic sa incerce sa ma asasineze. „Bestia” Rabban trebuie sa se repeada numai asupra celor slabi. Si numai cand spun eu!

Totusi, baronul avea inca de infruntat o provocare si mai mare: trupul sau continua sa decada cu fiecare zi. Luase suplimente energetice importate, care il ajutasera sa tina sub control slabiciunea si obezitatea – dar devenea necesar sa ia tot mai multe pilule ca sa obtina acelasi rezultat, cu efecte secundare necunoscute.

Baronul ofta. Era atat de greu sa se ingrijeasca singur, cand nu avea in preajma nici un doctor bun. Cati omorase pana acum pentru incompetenta? Pierduse socoteala .

Unii spun ca anticiparea unui lucru e mai buna decat lucrul in sine. In opinia mea, asta e un nonsens absolut. Orice natang isi poate imagina o rasplata. Eu doresc palpabilul.

HASIMIR FENRING, Scrisori de pe Arrakis.

Mesajul confidential ajunse la resedinta din Arrakeen pe o cale intortocheata, de la un curier la altul, de la un transspatial la altul – ca si cum Maestrul Cercetator Hidar Fen Ajidica voise sa intarzie sosirea vestilor la Hasimir Fenring.

Foarte ciudat, din moment ce tleilaxu deja intarziasera cu douazeci de ani. Nerabdator sa citeasca mesajul din cilindru, planuind deja o serie de pedepse daca Ajidica indraznea sa vina cu alte scuze, Fenring se grabi spre biroul lui privat, sub cupola de la ultimul nivel al cladirii.

Ce minciuni plangarete va mai spune acum piticul acela?

In spatele sclipirii ferestrelor ecranate care atenuau razele nemiloase ale soarelui, Fenring trecu prin procesul plictisitor al decodificarii mesajului, fredonand tot timpul in sinea sa. Cilindrul trimis prin curier fusese cifrat genetic doar pentru atingerea lui – o tehnica atat de sofisticata, incat se intreba daca nu cumva tleilaxu faceau parada in fata lui cu abilitatile lor. Omuletii nu erau incompetenti . doar enervanti. Se astepta ca scrisoarea sa fie plina de noi cereri de materiale de laborator si de noi promisiuni.

Chiar si decodificat, cuvintele n-aveau nici un sens – si Fenring isi dadu seama ca erau mascate de o a doua codificare. Simti o scanteie de nerabdare, apoi petrecu inca zece minute pieptanand din nou mesajul.

Cand adevaratul text iesi in sfarsit la iveala, Fenring il privi atent cu ochii lui prea mari. Clipi de doua ori, apoi citi din nou notita lui Ajidica. Uluitor!

Seful garzii sale, Willowbrook, aparu la usa, curios in legatura cu importanta corespondenta. Era la curent cu comploturile frecvente ale contelui si cu treburile lui secrete pentru Shaddam al IV-lea, dar stia ca nu trebuie sa puna prea multe intrebari

— Doriti sa va comand un pranz usor, stapane Fenring?

— Pleaca, se rasti Fenring fara sa se uite peste umar, sau te repartizez la cartierul general al Harkonnenilor din Carthag!

Willowbrook disparu imediat.

Fenring se rezema, cu mesajul in maini, memorand instantaneu fiecare cuvant, apoi distruse hartia rezistenta. Va fi extrem de incantat sa-i relateze imparatului noutatile. In sfarsit! Buzele subtiri i se inaltara intr-un zambet.

Acest plan fusese pus in miscare inca dinainte de moartea tatalui lui Shaddam. Acum, dupa ce trecusera decenii, acea munca ajunsese, iata, sa dea roade . „Conte Fenring, suntem incantati sa raportam ca ultima secventa de experimente pare sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Suntem incredintati ca proiectul Amal a reusit, iar urmatoarea serie de teste riguroase o vor dovedi. Ne asteptam sa trecem la productia de masa in cateva luni.

In curand, imparatul va avea propria sa sursa ieftina si inepuizabila de melanj – un nou monopol care ii va aduce la picioare marile puteri din imperiu. Toate operatiunile de recoltare a mirodeniei de pe Arrakis vor deveni irelevante.”

Incercand sa-si inabuse surasul satisfacut, Fenring pasi catre fereastra si privi afara, la strazile prafuite ale Arrakeenului, la ariditatea si caldura imposibile. In masa de oameni, recunoscu soldatii Harkonnen in uniforme albastre, negustorii de apa imbracati in culori vii si culegatori murdari de mirodenie, predicatori trufasi si cersetori zdrentarosi, o economie bazata pe o singura marfa . Mirodenia.

In curand, nimic din toate astea nu va mai conta pentru cineva. Arrakisul si melanjul natural vor deveni doar o curiozitate istorica invechita. Nu-i va mai pasa nimanui de planeta asta pustie . iar el va putea merge mai departe, catre alte lucruri, mai importante.

Fenring inspira prelung, adanc. Ar fi grozav sa plece de pe bolovanul asta!

Desi moartea o va anula, viata in aceasta lume e un lucru splendid.

DUCELE PAULUS ATREIDES.

Un om n-ar trebui sa ia parte la funeraliile propriului sau copil .

Stand drept la prova ambarcatiunii funerare a Atreizilor, ducele Leto purta o uniforma alba protocolara, de pe care fusesera scoase toate insemnele, pentru a simboliza moartea singurului sau fiu. Alaturi de el, Jessica se imbracase intr-o roba neagra Bene Gesserit, care nu-i putea ascunde frumusetea.

In spatele lor, un cortegiu de barci urma vasul funerar, toate impodobite cu flori colorate si panglici, pentru a comemora viata unui baiat ale carui zile fusesera curmate tragic de repede. Soldatii Atreides erau aliniati pe puntile barcilor de escorta, tinand in maini scuturi metalice de ceremonie care aruncau fulgere, atunci cand soarele aparea printre norii fugarindu-se pe cer.

Cu tristete, Leto se uita pe langa soimul aurit de la prova, umbrindu-si ochii ca sa poata privi peste apele Caladanului. Victor iubise oceanul . In departare, acolo unde marea se estompa la orizontul curbat, Leto vazu licarind pe cer fulgere si scantei luminoase, poate o adunare de elecrane venite sa intampine sufletul baiatului catre un loc nou, sub valuri .

De-a lungul generatiilor de Atreizi, viata insasi fusese venerata ca binecuvantare suprema. Atreizii luau in considerare ceea ce facea un om cat timp era in viata – evenimentele pe care le traia cu limpezime si de care se bucura cu toate simturile. Implinirile unei persoane aveau o semnificatie mult mai mare decat orice alta viata fantomatica de dupa moarte. Palpabilul era mult mai important decat impalpabilul.

Ah, cat de dor mi-e de tine, fiule.

In putinii ani pe care-i petrecuse cu Victor, incercase sa-i insufle tarie, asa cum facuse si tatal lui pentru el. Fiecare om trebuie sa se poata bizui pe el insusi, sa-si ajute camarazii, dar sa nu se sprijine prea mult pe ei .

Am nevoie astazi de toata taria mea.

Un om n-ar trebui sa participe la funeraliile propriului sau copil. Ordinea naturala fusese dislocata. Desi Kailea nu fusese sotia lui, iar Victor nu fusese mostenitorul ducal oficial, Leto nu reusea sa accepte ca unui om i se poate intampla un lucru mai groaznic. De ce fusese el cel care supravietuise, cel care trebuia sa indure faptul de a sti, de a simti teribila pierdere?

Cortegiul de ambarcatiuni se indrepta catre straturile de nestemate de coral de departe, din larg, locul unde Leto si Rhombur se dusesera sa faca scufundari cu ani in urma si unde Leto si-ar fi dus propriul fiu, intr-o zi. Dar lui Victor nu i se lasase destul timp; Leto nu va putea niciodata sa-si indeplineasca toate promisiunile pe care i le facuse baiatului, atat cu vorbe cat si in inima lui .

Vasul funerar era inalt, avand cateva punti suprapuse – un monument plutitor impunator. La nivelul cel mai de sus, in niste felinare uriase facute din cochilii kabuzu, inalte de cincisprezece metri, ardea ulei de balena. Acolo, trupul lui Victor zacea intr-un sicriu de aur, inconjurat de lucrurile sale preferate – un taur salusan de jucarie, impaiat, o lance vara cu varful de cauciuc, filmocarti, jocuri, scoici de mare pe care le adunase de pe tarm . Reprezentantii multor Case Mari trimisesera de asemenea daruri impachetate. Jucariile si amintirile aproape ca inghitisera trupul micut, conservat, al copilului.

Flori stralucitoare, flamuri colorate in verde si negru si panglici lungi decorau puntile poleite. Picturi donate de artisti il infatisau pe ducele Leto plin de mandrie, tinandu-si fiul nou-nascut deasupra capului, apoi mai tarziu, invatandu-l pe baiat cum sa lupte cu taurii . pescuind la unul dintre docuri . aparandu-l de atacul elecranului. Alte imagini il aratau pe Victor in bratele mamei lui, facand lectii sau alergand cu sfoara unui zmeu suierator in mana. Iar dupa aceea, dureros, cateva panouri goale, lasate asa pentru a reprezenta ceea ce Victor nu facuse in viata si nu va mai apuca sa faca niciodata.

Ajungand la recife, marinarii aruncara ancore pentru a mentine vasul pe loc. Celelalte ambarcatiuni luara pozitiile stabilite, inconjurand vasul funerar; Duncan Idaho pilota o mica barca cu motor in jurul provei si ancora alaturi.

Soldatii Atreides incepura sa faca sa rasune scuturile de ceremonie, intr-un crescendo purtat peste valuri. Ducele Atreides si Jessica stateau unul langa altul, cu capetele plecate. Vantul proaspat le batea in fata, intepand ochii lui Leto si unduind roba neagra a lui Jessica.

Dupa o clipa lunga, ducele se indrepta si trase in piept aerul de mare, ca sa-si retina un val de lacrimi. Ridica ochii spre puntea cea mai inalta, unde zacea fiul lui. O raza stralucitoare de soare se rasfranse pe sicriul de aur.

Incet, Leto ridica mainile catre cer.

Dangatul scuturilor inceta si asupra adunarii se lasa tacerea. Valurile se loveau de barci, iar undeva, in vazduh, tipa o pasare de mare singuratica. Motorul barcii lui Duncan torcea linistit.

Ducele tinea intr-o mana un emitator, pe care il activa. Felinarele aprinse se rasturnara catre Victor si turnara uleiul aprins peste sicriu. In cateva clipe, nivelul de sus al vasului de lemn era in flacari.

Duncan o ajuta pe Jessica sa se urce in barca, apoi Leto li se alatura. Se desprinsera de vasul funerar si se indepartara, in timp ce focul devenea tot mai stralucitor si mai fierbinte.

— S-a implinit, rosti Leto, neluandu-si ochii de la flacari, in timp ce Duncan manevra barca la locul ei, in cercul de ambarcatiuni mai mari.

In timp ce ducele privea, rugul funerar al fiului sau inghiti tot vasul, intr-o revarsare de lumina galben-portocalie. Leto murmura catre Jessica:

— Nu m-as mai putea gandi niciodata cu afectiune la Kailea. Acum numai tu imi daruiesti puterea de care am nevoie ca sa supravietuiesc .

Trimisese deja regretele sale arhiducelui Ecaz, refuzand politicos oferta de casatorie cu fiica lui, Ilesa, cel putin pentru moment, iar arhiducele isi retrasese si el discret oferta.

Adanc miscata de cuvintele lui Leto, Jessica isi promise ca nu-l va presa niciodata sa-si ia angajamente pe care nu le dorea. Era de ajuns ca se bucura de increderea ducelui pe care-l iubea. Iar tu esti singurul meu barbat, se gandi in sinea ei.

Nu indraznea sa anunte Comunitatea despre baietelul pe care il purta in pantece, nu inainte de a fi prea tarziu pentru ca ele sa se amestece. Mohiam ii daduse instructiuni precise, fara sa-i explice maretele planuri pentru fiica pe care i se ordonase lui Jessica s-o nasca.

Dar Leto voia atat de mult un alt fiu . Dupa inmormantare, ii va spune ca e insarcinata – si-atat. Merita sa stie macar asta, ca sa poata spera ca va fi vorba de un baiat.

In timp ce se indepartau de flacarile inaltandu-se din vasul funerar, ducele Leto simti hotararea intarindu-i inima. Desi credea in Jessica, se bizuia pe ea si o iubea profund, avea prea multe cicatrice lasate de tragedii si stia ca trebuie sa pastreze intotdeauna o distanta plina de demnitate.

Tatal lui il invatase acest lucru, ca un duce Atreides traia intr-o lume diferita de a femeilor lui. In calitate de conducator al unei Case Mari, obligatia principala a lui Leto era fata de poporul lui, si nu-si putea ingadui sa se apropie prea mult de cineva.

Sunt o insula, gandi el.

SFARSIT