Constantin husanu - vitrina cu fantasme – roman

CONSTANTIN HUSANU

VITRINA CU FANTASME

– Roman –

CAPITOLUL I

Imaginea posomorata a unui cer involburat se strecura vicleana prin geamurile nespalate ale clasei, demonstrand elevilor incremeniti de spaima, in postura unor condamnati ce-si asteapta sentinta, ca raceala iti poate sageta coloana vertebrala doar prin prezenta unui peisaj glacial, chiar daca este privit dintr-o incapere bine incalzita. De altfel, proasta dispozitie cereasca nu era singurul motiv care incarca atmosfera cu butoaie de pulbere in aceea dimineata de februarie, anosta si echivoca.

Nelinistea ce plutea peste cele treizeci de capatani tunse chilug putea fi foarte bine comparata cu starea psihica a unui soarece in capcana si ea se datora, in primul rand, misterului ce plutea in jurul pedagogului Sacaz, sosit pe neasteptate in incapere. Miscarile sale ciudate aduceau mai mult cu ale unei jucarii automate decat cu ale unui reprezentant al autoritatii si al speciei din care purcedem. Drumul ce-l parcurgea de o jumatate de ora intre usa si fereastra, semana cu o miscare plictisitoare dar precisa, a unei neinsufletite limbi de pendul.

Dupa siguranta cu care pasea exact pe aceleasi urme de noroi lasate initial pe griul murdar al parchetului, ar fi putut sa fie comparat si cu un om, insa numai in masura in care acest individ ar fi avut oarecare tangenta cu insusirile observate, in genere, la lunatecii ce pasesc cu usurinta pe acoperisuri, intocmai ca niste feline. Cum de capatase pedagogul o asemenea deprindere fantastica, cine ii luase graiul imediat dupa ce rostise o fraza, pe cat de simpla, tot atat de ermetica, era greu de presupus. Se pare insa ca precocitatea eroilor nostri imbracati in uniforme bleomarine si aruncati intr-un spatiu geografic vecin cu un mare moment istoric, i-a ajutat pana la urma sa distinga ceva in opacitatea imperativului: „Gura, mocofanilor! Nu misca nimeni in banci, ca va ia mama dracului!“ - avertisment „impuscat“ de pedagogul Sacaz pe sub buza umbrita de o mustata stufoasa si ramas acum in clasa doar sub forma unui trup golit de centrul de comanda si lasat prada unui tic spasmodic, ce-i salta in nestire umerii, de cate ori in mersul sau echilibristic se intorcea cu fata spre fereastra.

Existau, intr-adevar, motive serioase in stare sa transforme glasul pedagogului intr-un tipat de batlan sau se trezise dimineata ragusit dupa vreo noapte de chiolhan demonic? Iata o intrebare ce atarna deasupra capetelor tunse, ca un buzdugan legat doar cu un fir de paianjen. Necesitatea aflarii de noi necunoscute capabile sa concure la dezlegarea ecuatiei, produse printre elevi un freamat suspect, insotit de scartaitul deconspirativ al bancilor roase de carii pe la subsuori.

Calcand consemnul dat de pedagog, un baietel de sub harta Europei, incinsa cu o panglica neagra peste noua granita a Ardealului, cedat prin Dictatul de la Viena, si cu o sumedenie de stegulete ce indicau linia frontului de rasarit, isi intoarse fata rosie de ingrijorare spre colegul sau din stanga dar reveni fulgerator la pozitia initiala, cu obrajii decolorati, de parca cineva ar fi tras in gluma peste ei, o bidinea muiata in zincweis.

De dincolo de zidul inalt ce inconjura cladirea liceului, ca pe o cetate, razbatea acum un geamat metalic, prevestitor de rele, iesit din pieptul de bronz al giganticului clopot, cu dangat de bas, din turnul indepartat al mitropoliei. Sunetul aducea parca, pe aripile sale, si un crampei de slujba bisericeasca, ce avu dara sa mai linisteasca o tara inima pornita in trap saltat a micului elev de sub harta Europei incendiate, ce privise pe ascuns la colegul sau Bragarenco. Ce anume observase la dansul, de-l bagase atat de tare in sperieti, ar fi pus in deruta si pe cel mai vestit agent al Gestapoului, fiindca Bragarenco arbora o masca blajina de mucenic incremenit intr-un zambet uns cu miere. Numai un prieten intim, asa cum ii era Costin, putea patrunde prin invelisul acestei masti cuvioase, sub care toate necunoscutele acelei situatii bizare se intindeau ca niste nudiste destrabalate, ce-si expun intimitatile sub privirile austere ale unei plaje populate cu pocaiti. Buzele sale mari, carnoase, tradau ascutisul sfidarii. Ochii lui negri, acoperiti de sprancene stufoase, ce se impreunau intr-o singura linie groasa la radacina unui nas de bovina, aruncau sageti triumfatoare.

Asadar, gandea Costin, logica puiului de bivol basarabean invinsese. Fara sa vrea si-l aminti din noptile cand ramaneau nesupraveghiati de pedagog, in dormitorul acela izolat. Atunci, disputele politice dintre ei se desfasurau violent, cam in felul celor purtate de caini printre scandurile gardului, dar flacara discutiilor nu se transforma niciodata intr-un incendiu care sa depaseasca limitele unui duel cavaleresc. Adevarul era sustinut de fiecare in felul sau, dupa cum il auzise in scoala sau in familie si el trebuia sa invinga prin propria sa tarie, nu cu ajutorul Gestapoului. De aceea nu s-a gasit niciodata vreo gura sparta in stare sa rasufle vreo vorba in afara celor patru pereti ai dormitorului.

In focul unor asemenea dispute, Bragarenco nu se amesteca niciodata. El ramanea pe marginea patului, cu o mana pe dupa ceafa prietenlui sau Tolea, tragand dintr-o tigara „Regala', ascultand in tacere. Dupa o vreme, cele doua tabere, intotdeauna ramase neinvinse, si inca in posesia unor serioase rezerve retorice, lasau totul balta si se pregateau sa continuie lupta, pe viata si pe moarte, pana la ultima picatura de maruntis, intr-o partida de poker jucata intre doisprezece combatanti si cam tot atatia chibiti. Dar inainte ca pontul sa zornaie pe patura aspra a campului de bataie, Bragarenco isi arunca in soba ultima ramasita a chistocului fumat cu ajutorul unui bold, pana la ultimul fir de tutun, lua o infatisare de profet si se adresa baietilor cu atata blandete in glas, incat chiar daca i-ar fi injurat de tot ce aveau mai scump, nimeni nu i-ar fi luat-o in nume de rau.

— Degeaba, mai, va bateti gura! Rusii au un guvern solid, sprijinit de popor si au sa invinga!

O spunea atat de deschis si fara teama, de parca ar fi rugat pe cineva sa-i de o cana de apa. Costin simtea insa cum il trec fiorii.Alerga pana la usa sa se convinga daca nu a tras cineva cu urechea si abia dupa aceea se linistea. Prin oras circulau zvonuri ca Gestapoul executase niste comsomolisti.Bragarenco stia insa sa pipaie pulsul timpului cu dibacie. El adulmeca cu viclenia unui ogar, momentele cele mai prielnice si scapa cate o vorba, asa, ca dintr-o intamplare, fara a intinde coarda prea mult. Apoi, pentru a atenua socul inciziei facute pe spiritul de intelegere a colegilor sai, scotea chitara din valiza, o imbratisa strans cu mainile sale vanjoase si invadate de par, lasa pleoapele sa-i cada peste ochi, ca un oblon peste o vitrina plina cu marfuri de contrabanda si aplecat deasupra ei, ca un cercetator pe manuscris, incepea sa-i piste strunele. Mai inai slobozea o melodie molcoma, ca o adiere de vant, tanguitoare, rupta parca din stepa ruseasca si treptat, din una in alta, ajungea la indracita cazaceasca. Atunci degetele nu i se mai zareau in goana lor pe coarde. Capul sau bolohanos i se misca frenetic, gurile baietilor se intindeau pana la urechi, intr-un zambet larg, si picatura rosie pusa discret, cu un minut mai inainte, nu mai avea efectul unei doctorii amare. In schimb, prindea radacini undeva, in subconstientul fiecarui copil. Rostogolea undeva o caramida. Prin golul lasat, vantul zburatacea, incetul cu incetul, din capul celor din regat, tot ce li se spuse rau despre ordinea ruseasca. Apoi se declansau judecati desprinse din studii la fata locului. Buzele rusoaicelor din Chisinau nu prezentau nici o deosebire fata de cele ale basarabencelor. Costin considera chiar deplasata ideea ca o fata blonda, volubila, armonios construita, excitanta la pipait, indaratnica la inceput, dar intelegatoare si nebuna in final, putea fi opera unui vampir, a unui salbatic cu barba cat un fuior si cu hangerul purtat intre dinti! Cel putin, asa erau prezentati bolsevicii in fiecare numar al ziarului CURENTUL, la rubrica „Pataniile soldatului Neata'.

Sperietoarea de la rasarit incepea sa se desumfle. Colegul sau Tolea ii spusese intr-o zi: „Colhozul nu lasa pe nimeni sa moara de foame. Te potriveste in asa fel, incat sa nu suferi de foame dar nici sa-ti prisoseasca“ Dar nu viitorul probabil interesa pe Costin in aceste momente critice, cum si cat va primi din halca comuna, ci daca va mai ajunge sa ia parte la impartirea ei. Intrebarea plutea pe chipurile tuturor, statea suspendata in atmosfera, ca o limba de foc, gata sa parjoleasca cu dogoarea sa si ultima urma de rabdare omeneasca.

In momentul cand usa clasei scartai prelung din balamale, ca un scancet de purcel ce alearga ametit de inanitie dupa tata unei mame sterpe si incapabile sa-i acorde asistenta, Costin isi intari si mai mult convingerea asupra dezastrului ce se apropia. Atrase de zgomot, treizeci de capete, rasucite de o sfoara nevazuta, fixara intrarea. Ochii baietilor sclipeau a nadejde spre omul ce cazuse in atmosfera aprinsa a clasei, ca un pompier, dar numai dupa o clipa, toti simtira ca batranul profesor de romana nu aducea cu sine mai multa apa salvatoare decat contine in mod normal un organism uman spre sfarsitul existentei sale.

Pedagogul-pendula frana brusc masurarea podelei si incremeni in pozitie de drepti, dupa ce, in prealabil, striga un veritabil salut cazon: „Sa traiti,dom' profesor!“ Batranul dascal tara, realmente, dupa dansul, pe langa povara varstei si lestul unei misiuni neplacute, ce-l inghebosa ca pe un bolnav de morbul lui Pot. Elevii cu mai multa imaginatie, au zarit pentru o clipa in fata lor, intr-o editie contemporana, scena dureroasa din stampa unde pictorul si l-a imaginat pe Hristos ducandu-si crucea grea din lemn pe ultimul sau drum.

Scandurile catedrei suspinara neunse sub pasii profesorului, ca niste greieri dezacordati, scaunul de pe postament se rasturna a paguba iar batranul dascal, pentru prima oara in indelungata sa cariera, uita sa-si mai linga degetele pentru a intoarce filele unsuroase ale catalogului. In ziua aceea nu-l mai interesau absentii. Tot ce trebuia sa faca era sa anunte grav si taciturn, ca un judecator la Curtea de Casatie, o sentinta capitala:

— Domnilor elevi, incepand de astazi, cursurile se suspenda din motive de prudenta Pana diseara veti primi foaia matricola cu situatia scolara incheiata. Cei care au cantat la fanfara, sa urce in sala de muzica pentru a ajuta la impachetatul instrumentelor.

In clasa se produse un fosnet ca in preajma unei furtuni. Cateva maini se ridicara brusc in sus, dar profesorul se facu a nu le vedea si iesi din incapere absent, urmat la doi pasi de umbra pedagogului naucit.

Un baiat inalt, cu trasaturi actoricesti, fiul unui director de teatru din Odesa, ignorand gravitatea momentului, incepu sa declame monologul sau preferat din „Cocosul negru', asa cum facea adesea dupa lectiile grele:

— Nevasta mea-i soparla

Copii mei guzgani

Iar eu stau aici

De zece mii de ani!

Apoi striga catre clasa naucita mai dihai decat inainte de venirea profesorului:

— Ce, ba, nu va convine vacanta la 2o februarie,l944!

— Imi convine, ba actorasule, dar nu inteleg de ce pleaca si instrumentele de la fanfara! - intreba un baiat din Iasi.

— Sa cante la nunta, ba cap de lemn! - ii replica Bragarenco, deconectat acum, ca un peste in apele sale teritoriale. N-ai auzit? O sa fie nunta mare, ba!

— Asa, raspunse piciul, apoi sa stii ca eu, unul, ma angajez vornicel.S-oi lua in loc de cal, un cazan pe roate, s-oi servi in loc de vin, sini de cai ferate..-!

Aluzia la fuga nu amuza pe nimeni.Vremea glumelor scolaresti trecuse. Milioane de ochi scormoneau orizontul spre rasarit. A doua zi, de pe platforma tramvaiului ce-l ducea la gara, Costin privea pentru ultima data strazile Chisinaului, ce se incrucisau ca barele gratiilor printre siruri de case daramate si inegrite de fumul incendiilor ce le mistuise in vara anului l94l. Ici, colo, mai atarna cate o grinda arsa, cate un ingeras din ghips cu aripile rupte, amintind de o trecuta prosperitate citadina ajunsa acum o ruina. Spre seara, cand umbrele spaimei coborau din inaltimi, eclipsand cu faldurile lor negre geana bicisnica a apusului de soare, Costin se intorcea acasa pe acoperisul unui vagon de clasa I. Lasase in urma o lume disperata, o mare de oameni ce se aruncasera asupra trenului de Iasi, o lume ce-si parasea pe peronul garii si putinul avut aruncat in cateva valize, in schimbul unui loc, intr-un picior, in trenul salvator. Dintre miile de oameni ingroziti de inaintarea rusilor, gata sa fuga doar cu sufletul din ei, numai sa-si scape viata, cati puteau incapea intr-o garnitura de tren cu sapte vagoane?

Costin lasase in urma, acolo in curtea liceului, unde petrecuse aproape sapte luni de zile, trupele germane, ce tineau parca in mana o lumanare. „Blitzkriegul“ nu mai scapara victorios. Intrase in agonie. Soldatii cu casti patrate se repliau „strategic'. Rusii se aflau prin preajma Nistrului, partizanii atacasera deja prin surprindere Soroca.

Instalat pe acoperisul unui vagon, baiatul incerca sa pacaleasca vantul rece si taios, ghemuindu-se in spatele propriului sau balot de refugiat in care reusise sa-si salveze o parte din lucrurile luate de acasa: lenjerie de corp, de pat si aceea injumatatita. Pentru ca bagajul sa fie cat mai mic, pe masura puterilor lui de transport, aruncase puful din perna prin curtea liceului, inspre gardul din piatra al domnului director Eberwein, autorul cursului de limba germana, renumit prin finetea metodelor sale pedagogice aplicate cu pumnii si carambul cismelor bine lustruite. Salteaua groasa, umpluta tot cu puf de pasare, o daruise lui Tolea. Baiatul acesta bland, cu o figura necajita, nu fugea nicaieri. El avea sa plece linistit undeva intr-un sat din Basarabia, unde se aflau parintii lui. Tolea nu trebuia sa arunce nimic. Tolea strangea de la unul, de la altul, amintiri!

De cufar se despartise Costin mai greu. Era o lada mare, tabluita pe deasupra, cu un capac sub forma de bolta, un fel de lada de campanie. Tatal sau facuse cu ea razboiul din l9l6-l9l8. Acum, dupa 28 de ani, batranul cufar veteran ramase acolo, la Chisinau, in tovarasia nemtilor ce le ocupase cladirea liceului. Cazuse prizonier

Trenul se strecura ca un sarpe urias printre dealurile cenusii ale Basarabiei, dezgolite de zapada. Umbre mari coborau din inaltul cerului, tragand dupa ele mantia neagra si inghetata a noptii. Pe vagon era din ce in ce mai frig. In jurul lui Costin, niste tarani in sumane calduroase, dormeau linistiti cu capul pe traiste, leganati   ca niste prunci de miscarile uniforme ale trenului. Adapostul fugarului nostru isi pierduse orice calitate ocrotitoare. Curentul nemilos trecea prin stofa paltonului ca printr-o plasa de prins peste.Trebuia sa ia o hotarare eroica. Trebuia sa coboare in vagon cu orice risc.Nu avea bilet de calatorie, dar la nevoie spera sa-l imbune pe controlor cu cei cativa lei ce-i sunau prin buzunar, asa cum ii dardaiau si dintii in gura. Se inclesta cu mana de bara scarii ce cobora pe platforma, dibui cu piciorul inghetat bocna treapta cu treapta, pana ce dadu de un sac moale. Cosuri, panere, valize, tot felul de bagaje blocau intrarea in vagon. Stapanii lor le abandonasera si se refugiasera la caldura, unde se ingramadisera unul peste altul, ca intr-o cutie de sardele.

Costin escalada prudent calabalacul acela, pentru a nu se trezi sub rotile trenului si ajunse insfarsit langa usa vagonului. Se impinse in ea si reusi sa o deschida putin.Dincolo de ea, un intuneric desavarsit. Doar o duhoare grea de trupuri nespalate, de cojoace slinoase, de sudoare acra il lovi peste nas necrutator. Era insa o duhoare calda, care ii furnica obrajii, reanimandu-i. Se arunca inauntru ca intr-o baie de aburi. Incercand sa inainteze,calca pe ceva ambiguu. Om sau balot? Cine mai putea deosebi?

— Care dracu mai esti, ba? - izbucni o voce furioasa de pe podea.

Costin se sperie, cazu in genunchi si asa, in patru labe, o zbuchi inainte, in nestire, peste alte trupuri si panere, pana ce descoperi, ca prin minune, un locusor liber langa usa unui compartiment. Se ghemui jos si ramase nemiscat. Acum ii era bine. Caldura incepea sa-l decongeleze. Tacanitul rotilor de tren il loveau in timpane ca un narcotic. Somnul incepu sa-l moleseasca dar se lupta din rasputeri sa nu adoarma. Din cand in cand trebuia sa urce pe vagon pentru a-si supraveghea bagajul si totodata trebuia sa fie atent la sosirea controlorului.

Intr-un tarziu, dupa ce ochii i se mai obisnuisera cu intunericul, observa in fata sa o mogaldeata informa, lipita de peretele culoarului. Respira linistita. Intinse o mana spre dansa, hoteste, milimetru cu milimetru, pana ce dadu de o suprafata aspra, cilindrica. O cuprinse delicat, ca pe ceva fragil si isi dadu seama ca strange in palme un ciorap de lana impletit cu andrele. De undeva, din intuneric, o mana cu o piele tot atat de aspra, ca si impletitura ciorapului, il apuca brutal de degete, aruncandu-i-le cat colo si punand astfel capat, in mod violent, unei investigatii inoportune, ceea ce il facu pe Costin sa inteleaga ca ciorapii aveau picioare si picioarele stapana.

La lumina slaba ce patrunse la un moment dat prin fereastra, probabil de la felinarul vreo unui acar, Costin putu sa zareasca pentru o clipa, fata rotunda a unei fetiscane. Timpul se scurgea monoton, acompaniat de sforaitul sinistru al celor trantiti pe podeaua culoarului si cazuti intr-un somn adanc, eliberator de griji si spaime.Costin simti dupa o vreme ca-i amortise picioarele datorita pozitiei ghemuite in care se afla. Involuntar isi impinse membrele inainte, incrucisandu-le cu ale mogaldetei. Apropierea urmatoare se facu cu sprijinul dezinteresat al vagonului in continua leganare. Drumul incepea sa fie mai interesant. Distanta dintre statii se micsorase si grija fata de balotul lasat pe acoperis fu lasata in seama proniei. Chemarea din fata sa era mai puternica decat restul preocuparilor. De unde si mana sa, cu mancarimi in palma, incepu din nou explorarea spre continutul cald al ciorapilor de lana. De data aceasta, cainile de paza nu mai spuse nici ham! Ci, dimpotriva, ii retinu mana, ii mangaie palma si i-o sechestra intre coapse.

— Ce bine ca vin rusii! - gandea Costin. Si daca o mai fi si cum se aude! Ca totul va fi la comun!“

Alaturi de fata se foia o umbra mai voluminoasa, probabil maica-sa. Dar ce stiu parintii despre dorintele copiilor starnite asa, din senin? Ingaduinta fetei ii spori curajul adolescentului, care incepu o cercetare mai profunda, spre marginea de sus a ciorapilor platosa. Descoperi o piele calda, matasoasa, infiorata de contactul cu palma intrusa. Desi mica, fata avea niste coapse pline, sanatoase, ademenitoare si fantasmele erotice incepura sa pluteasca prin mintile incinse ale celor doi.

O intamplare provocata de frigul intrat in Costin pe vagon avea sa intrerupa aceasta idila nocturna. Pur si simplu incepu sa-i curga nasul. Retragandu-si mana pentru a-si cauta batista in buzunar, degetele i se zgariara de peretele unui cos. Descoperi batista, isi potoli nasul si exact in momentul cand se pregatea sa-si reia locul cald, simti cum i se trezeste viermele din stomac. Nu mai gustase nimic de la masa de pranz servita la cantina liceului. Isi pastrase o bucata de paine neagra pentru ceasuri grele dar aceasta era pe vagon, in balot!

— „Oare ce-o fi in cosul acela de langa dansul? - ii sufla la ureche un spiridus necurat.

— Sa nu furi! - ii rasuna imediat din profunzimele inconstientului vocea parintelui Sarbu.

Pentru a inlatura orice banuiala, isi duse spre locurile enigmatice ale fetei, mana stanga, dreapta retinandu-si-o pentru alte scopuri. „Sa nu ravnesti la bunurile altuia!“ - rasuna din nou in sine vocea preotului Sarbu, imprimata la lectiile de religie. „Da, dar acum vin rusii, religia va fi interzisa, invataturile ei afurisite si foamea potolita!“ - interveni din nou vocea spiridusului.

Intre timp, mana dreapta a baiatului ajunsese deja sub asprimea unui stergar ce acopera continutul cosului vecin.Asa, din simpla curiozitate, ca ce poate cumpara, la urma urmei, o biata taranca ce vine de la Chisinau? Chiar, ce poate cumpara? Ia sa vada el. Degetele i se strecoara flamande spre interior si descopera mere. Doamne, mere acum in februarie! De ce umbla lumea cu ispite in cosuri? Ca vremurile sunt tulburi, ca oamenii fug ca potarnichile din fata puhoiului rusesc! Si-s inghetati, si-s flamanzi! Mana ii scapata si mai spre fundul cosului. Nu putea fi adevarat! Mai verifica inca o data. Isi plimba degetele de la un capat la altul peste pielita unui corp moale, putin unsuros si cu miros de usturoi. Doamne, salam! Salam lung de un cot! Uite cat tine! Cat panerul! Un cos intreg cu salam si mere domnesti, la vremea aceasta de restriste! Apoi e drept,Doamne? E drept parinte Sarbu? Se vede ca femeia era vreo negustoreasa, il ducera undeva sa-l speculeze, sa indurereze ochii saracilor flamanzi!

Gura i se umplu cu saliva. O inghiti cu noduri. Stomacul i se rasuci dureros si dusmanos, ca o piatra de rasnita invartita pe uscat, fara graunte sub ea, care sa-i usureze rotirea. Scrasni lung si ramase asa, infipt ca intr-un cutit. Costin icni intr-un sughit nestapanit si isi infipse unghiile lacom in pielea subtire a salamului. Epiderma ceda paraind, pana ce mataranga aceea lunga se rupse in doua, raspandind un miros de afumatura, de ajun de Craciun, de foi de dafin si piper. In timpul pradaciunii, mana stanga isi indeplinea cu credinta functiile erotice, mangaind in nestire pulpele carnoase si fierbinti ale fetei, pentru a nu-i da ceva de banuit, pentru a nu afla stanga ce face dreapta!

Dumnezeu insa nu bate cu ciomagul! - avea o vorba Gheorghe Petrila, tatal baiatului. In bezna aceea aproape de nepatruns, aparu pe neasteptate, la capatul culoarului, o luminita palpaitoare, suparatoare. Si deodata, o voce nazala despica neplacut linistea ce domnise pana atunci pe culoarul adormit:

— Biletele, va rog, la control!

Trupurile amortite ale celor de pe jos incepura sa dea semne de viata. Costin simti o sageata ce-i strapunge inima. Isi retrase iute mana din paner, ingramadi in buzunarul paltonului o bucata lunga de salam, se desprinse dureros din inclestarea cu fata, se ridica brusc si fara a mai alege locul pe unde isi punea picioarele, se repezi spre usa vagonului, ridicand in urma sa un val de proteste si de injuraturi necizelate, nude, originale, din adancul bojogilor, din pantecile si fluierele de turloaie amarnic zdrelite de calcaile potcovite ale fugarului. Se simti in siguranta numai dupa ce ajunse pe acoperisul vagonului. Plapoma cu toate cele salvate era la locul ei. Mocanii, in subele lor impenetrabile, dormeau dusi. Astepta vreo zece minute, intins pe burta, cu capul plecat peste marginea vagonului, trecera controlorului cu felinarul. Astepta mult si bine. Ceferistul nu mai aparu. Vantul incepu sa sufle mai puternic, frigul il cuprinse din nou, nemilos, amortindu-i picioarele, precum si maine inclestate pe scara metalica de coborare. Se tinea strans, disperat, la orice hurducatura mai puternica putand aluneca spre marginea acoperisului bombat si de acolo jos, undeva pe pietrele terasamentului, sub vreun pod, in vreo stufarie inghetata. Se scutura cu greu de gandurile acestea negre. Trebuia sa reziste, sa ajunga acasa, chiar daca bolnav, ca cine putea scapa sanatos dupa o asemenea calatorie, dar sa ajunga, sa pvesteasca la ai sai tot ce aflase despre rusi, sa-i opreasca de la o bejenie necugetata, sa nu-si paraduiasca agoniseala lor de o viata si sa impunga lumea cu cat e pe ei.

Foamea incepu sa-l sece din nou. Desprinse o mana de pe fierul lipicios al scarii si o duse usor spre buzunarul paltonului. Pipai nerabdator dupa prada, dar salamul nu mai era acolo Alunecase probabil din cauza pozitiei in care statea sau ii sarise pe jos in timpul alergarii aceleia disperate peste trupurile care-i baricadau retragerea.

Trenul frana lent si opri intr-o statie anonima. Jos, pe platforma, se auzira niste sunete guturale, niste indemnuri grabite. Doua umbre se rostogoleau pe scari, tarand dupa ele cosuri si boccele. Impegatul trecu in graba pe langa ele, cuprinzandu-le pentru o clipa in smocul de raze verzi ale lanternei. Era mogaldeata impreuna cu maica-sa. Purta intr-o mana cosul acela de vis. Se stranse ghem langa balot, il scotoci intr-un loc anume si dadu peste botul de paine neagra si inghetata. Musca flamand, incalzind in gura fiecare imbucatura inainte de a-i da drumul pe gat.

Spre miezul noptii, trenul scartai scurt si se opri obosit in gara Iasi, debarcandu-si o parte din pasagerii epuizati si impovarati cu bagaje. Vagoanele se mai golira. Costin cobori precaut si se aciua in capatul culoarului la caldura. Tremura ca varga. Acum regreta ca nu-si scosese bilet.Rapus de oboseala, pe la Barnova adormi. Se trezi abia la Buhaiesti speriat.Fugi pe vagon, dar balotul nu mai era acolo. Pe aici oamenii nu aruncau nimic, ci dimpotriva, umblau dupa pricopseala. Il cuprinse o manie neputincioasa. Suferise atata de frig absolut de pomana. Si cat muncise la balotul acela! Ce avea sa spuna acasa?

Ajuns la Vaslui, poposi vreo cateva zile la matusa Natalita si dupa ce se mai inzdraveni, prinse o ocazie spre Cristestii din Deal si dupa patru ceasuri bune de zdruncin intr-o caruta cu cai, cobori pe zarea Parul lui Cehan, de unde satul se vedea ca in palma.

CAPITOLUL II

Cristestii lui Costin era un sat de razesi asezat intr-o vagauna ferita de ochii lumii, la patruzeci de kilometri de calea ferata si drumurile judetene, un sat imprastiat haotic pe doua culmi de deal, cu gradini mari in jurul caselor umbrite de nuci batrani si indulcite cu ciresi altoiti, cu pere fainoase, cu prune albe, lipicioase si zemoase, cu goldane rumene si parfumate ce dadea rachiului o aroma aparte. Tufe de trandafiri si de gherghine infrumusetau peisajul salbatic, acoperind, in parte, cerdacurile impodobite si cu alt fel de flori traforate in scanduri uleiate. Garduri din nuiele impletite artistic, dupa un mestesug care astazi s-a pierdut, insoteau drumurile hleioase acopeite cu nispi si presurate din loc in loc cu urme lasate de cireada in trecerea ei spre islaz. Santuri adanci taiau jumatatea drumurilor prin care sivoaiele repezi ale ploilor interminabile, ce tineau cat ii primavara iar toamna pana la caderea zapezii, se scurgeau in vale zgomotos umpland garla adanca din spatele unor case de oameni nevoiasi. Iarna, troienele se ridicau pana peste imprejmuirile curtilor, astupand complet huditele inguste.

Costin cauta spre casa parinteasca vreo miscare prin curte dar nu zari nimic. Cobori pe langa gradinele amortite pana la poarta aceea inalta din scandura cu modele, intra in curtea strajuita de tufe mari de liliac, acum dezgolite de frunze si avu un sentiment de pustiu, spart peste putina vreme de cardul de gaste americane, cu gatul lung, ca de lebada,umbrit de o dunga maro, unduitoare ca o burta de sarpe, care incepura sa tipe dupa cum le era obiceiul. Gastele acestea caraghioase si dolofane tineu loc de caine in curtea lui Gheorghe Petrila, semnaland cu credinta apropierea oricarei fiinte. Baiatul urca scarile inalte, cladite din trei pietre uriase, isi scutura bocancii pe cerdac si batu la usa ce dadea in antreu. Sosirea sa neasteptata mira foarte mult , parintii lui stiindu-l la Chisinau.

— Bine v-am gasit! - spuse el cam fara convingere, gandindu-se la perdaful ce-l va primi din cauza balotului pierdut.

— Bine ai venit, dar ce-i cu tine, mai baiete?

— Haideti inauntru si veti afla!

Intrara intr-o odaita mica, mobilata doar cu un pat de lemn, cu spatare inalte si impodobite cu doi porumbei cioc in cioc. Langa fereastra o masa pe care se afla un aparat de radio Philips, cumparat de la Vaslui in schimbul unui cotigar plin cu saci de grau. Inauntru era cald si bine, pe plita aburea o cana cu vin fiert si indulcit, iar din rola razbatea un miros de cartofi copti.

Coana Tinca era o femeie la 36 de ani, cu trasaturi inca tinere, desi fire de par alb ii napadise tamplele. Ii spuse sa se dezbrace si sa urce in pat, ca o fi inghetat de pe drum.Apoi ii turna o canita de licoare inzdravenitoare, i-o intinse, il indemna sa bea si se aseza cuminte pe un scaun asteptand cu nerabdare destainuirea baiatului care venea din spatele frontului romanesc.

Gheorghe Petrila era un barbat inalt, voinic, in tineretea lui punea pe umar un sac de loo de kilograme, ca pe un pui de gaina. Trecuse de cincizeci de ani, dar fata ii ramasese tanara, blanda si luminoasa.Fruntea ii era inalta, conturata pierdut de un par alb, scurt si rar. Doar sprancenele ii erau negre, groase si prelungite spre tample, conturandu-i si mai bine doi ochi albastri, cercetatori, inclinati spre meditatie. Se aseza si el langa coana Tinca, cu bratele cazute pe genunchi, gata sa afle ce era de aflat. In camera se instalase o atmosfera cam incarcata si Costin simti lucrul acesta. Nu mai putea trage mult de timp. Trebuia sa-i dea drumu.

— Dragi parinti, incepu el, ca si cum ar fi scris acasa din departare, uitati-va la mine si primiti-ma asa cum sunt. Fiti bucurosi ca am ajuns ceasul acesta ca sa ne mai vedem sanatosi.

— Adica cum? - intrebara ei nedumeriti.

— Adica cu cat sunt pe mine! Ce mi-ati dat, am pierdut tot

Si incepu lunga poveste, aratand cum unii lasau pe peronul garii din Chisinau valize luxoase, cum oamenii din Basarabia au pornit in bejenie cu ce au putut arunca intr-un car, numai sa scape de tavalucul rusesc ce se rostogoleste spre noi, in coace, ca in curand refugiatii se vor arata si prin satul nostru pentru a cersi un blid de mancare si un biet adapost.

— O si trebuiasci si fugim si noi, mai baiete? - il intrerupse Gheorghe Petrila.

— Tocmai asta am vrut sa va spun. Sa nu faceti prostia asta! Rusii sunt si ei oameni ca si noi!

— Rusii da, dar bolsevicii o sa ne treaca la cazan - murmura ca pentru sine Gheorghe Petrila.

— Si din femei vor face colhoz! - adauga si coana Tinca.

— Vorbiti ca din ziare! - le reprosa Costin. Nu-i nimic adevarat. Am avut eu colegi care au stat sub rusi, inainte de razboi si mi-au spus

— Ia taceti oleaci, bre! - opri discutia Gheorghe Petrila. Tuna in februarie? Nu s-a mai auzat!

Omul isi apuca repede caciula, dintr-o blanita de miel negru, si-o indesa pe cap si iesi in cerdac. Cerul era acoperit cu nori negri, a burnita si a ninsoare, dar pamantul ramasese inca cenusiu, descoperit din cauza caldurii neobisnuite la vremea aceea, care topise totul. Alunga cu o aruncatura de mana cardul de gaste galagioase, ce-l luase in primire cu gagaiturile lor, de cum il zarise, si isi ciuli urechile spre rasarit. Pe culmea cea mai inalta a Dealului Zghera, foisorul din lemn ce marca cota 46l, se inalta singuratic prin panza de pacla, si dupa o scurta panda, un bubuit prelung razbi de dupa dealurile rasaritului, un bubuit ce se revarsa peste ei, ingrijorandu-i.

— Aista-i frontu,bre! - exclama prelung Gheorghe Petrila catre Costin si coana Tinca care il urmase in cerdac. Urechea mea de fost artilerist nu ma poate insela!

Mai statura o vreme sa asculte indepartata canonada, pana ce frigul ii cuprinse si ii alunga in casa , la caldura. Ganduri tulbure ii chinuiau acum pe toti. Ce-o sa fie? Cum o sa ramana cu ei, cu pamantul, cu tara? Vor fi pusi sa manance din troaca, asa cum se aude? Dar cu farfuriile ce o sa faca, atunci? Oricum, se strica ordinea stramoseasca si se schimba seful! Da cand va fi sa treaca frontul peste ei, vor mai scapa?

Zilele urmatoare se scursera sub semnul unei asteptari bolnavicioase. Bubuitul tunurilor se auzea din ce in ce mai puternic si mai aproape, invaluind acum si zarile dinspre partea Iasului. De la Pungesti sosi intr-un suflet duduia Maricica, sora coanei Tinca, o sora mai mica maritata cu Nicu Andries, administrator pe mosia lui Jak Marcopol.

— Hai, tu, ce faceti? Nu va pregatiti carul?

— De ce, Mario? - se facu a nu intelege coana Tinca.

— Cum, tu, rusii sunt langa Iasi, n-auziti tunurile?

— Mario, interveni bland Gheorghe Petrila, noi nu fugim nicaieri. Aici ne-am nascut, am muncit din greu pentru tot ce vezi in casa si in jurul ei si acu' si lasam totu' de izbeliste si si plecam ca nisti caldarari cu cortu'? Ce-o pati o tari-ntreagi 'om pati si noi!

— Costin zice ca nu-i chiar asa cum se spune despre rusi, continua discutia si coana Tinca. O aflat de la colegii lui basarabeni, care au mai trait sub rusi.

— Te iei dupa spusele unui copchil, tu, Tinco! O sa va impuste pe toti!

— De ce sa ne impuste? Noi nu am facut nici un rau nimanui!

— O sa va ia totul! - insista duduia Maricica.

— Si daca fugim si ramane aici totul pe mana calicilor, nu-i tot aceea?

— Treaba voastra. Atunci am sa aduc si eu la voi niste lucrusoare, niste mobila si niste vesela, stii tu, Tinco, aceea din portelan si tacamurile din argint si alpaca. Si daca o fi sa ne mai intoarcem ca maine dimineata plecam spre Ramnicul Valcea.

A doua zi aparura in sat refugiatii din Basarabia si din nordul Moldovei, de pe la Harlau, de pe la Pascani, evacuati de armata. Se adapostira pe la casele marginase, pe la casele pustii, pe la vadane „insingurate“ de „razboiul sfant'. Plecase din Pungesti si matusa lui Costin, cu doi copii mici in brate. Batea vantul acum in casa administratiei,unde fusese candva atata veselie. Fugise si conu Jak la niste rude in Bucuresti. Doar taranii si pravaliile jidovesti, cu obloanele larg deschise, mai ramasese pe acolo asteptand deznodamantul razboiului.

Ofensiva ruseasca se oprise insa pe o linie ce unea Iasul cu Chisinaul. Timpul se scurgea acum fara evenimente. Bubuitul tunurilor se mai ogoi. O liniste inselatoare puse stapanire peste sate, peste case, peste inima oamenilor. Primavara incepu sa coboare de-a binelea peste pamanturile Cristestiului, natura vazandu-si nestanjenita de vesnica ei lucrare. Armata romana se ingropase in trei linii de fortificatii pentru o lunga rezistenta. Gheorghe Petrila isi relua munca pe camp. Semana grau, porumb si zabovi cu coana Tinca multe saptamani in via de pe Dealul Matei. Via aceasta era principalul lor izvor de venituri. Gheorghe Petrila o sadise dupa ce se intorsese de pe frontul primului razboi mondial. Ca soldat intr-un divizion de artilerie, statul roman il impropietarise cu trei hectare de pamant si-l decorase cu medalia Mihai Viteazu. Avea o vie producatoare, usor de intretinut si ferita de mana ce distrusese vechile vii stramosesti. Oamenii isi pierduse curajul sa mai incerce un soi nou si asteptara sa vada ce se intampla cu butucii soldatului intors de pe front. Acum veteranul era inaintea tuturor. Isi mai pusera si altii vie dar cat scoteau - beau, ca vremurile erau crancene, floarea tarii isi lasa ciolanele pe la Cotul Donului, prin Crimeia, la Sevastopol, pe la Odesa si acum la nord de Iasi. Asa ca, mai pe vara, satenii ramasi prin sat veneau sa bea un pahar de vin tot la Gheorghe Petrila. Se strangeau in curte, la umbra unui gutui, cereau cate o garafa si se asezau la vorba. Coana Tinca le aducea comenzile si se retragea apoi in cerdac, pe un scaun cu spatar inalt, din lemn de tei. Impletea la vreun ciorap sau la vreo flanela. Nu-i placea sa intarzie pe langa clienti. O plictiseau cu povestile lor, mereu aceleasi. Erau amintiri de la Oituz, de la Casin, despre un anumit sergent sau capitan, amintiri de la rasarit, din timpul inaintarii spre Stalingrad sau din retragere, de prin spitale de campanie, dupa cum era si omul, mai batran sau mai tanar. Costin statea pe langa dansii numai ochi si urechi. Tacea si asculta cu nesat, privea si cauta sa inteleaga lucruri inca de neinteles pentru dansul.

Costica Ghironti venise de pe frontul rusesc cu o bucata de piele neagra, de forma unei frunze de mar, peste locul unde avusese ochiul drept. Era vecin cu unchiul lui Costin, Petrila Constantin, fratele coanei Tinca, un flacau inalt, voinic dar cu o gura de lup operata superficial si pe viu cand fusese copil. Din cauza aceasta vorbea pe nas, scotand niste cuvinte nearticulate, greu de deslusit si la auzul carora te pufnea rasul fara sa te poti abtine. Aceasta infirmitate il scutise de incorporare si de razboi. Pentru munca insa era bun. Invartea vreo paisprezece falci, pamantul coanei Zoita, bunica lui Costin. Din cand in cand mai facea rost de cate o chirie la Vaslui. Avea caruta cu cai si ducea fie o persoana, fie niste marfuri. Castiga binisor si era multumit in felul lui. Uneori avea parte chiar si de cate o femeie neconsolata. Satul vorbea ca s-ar fi tinut si cu Ileana lui Ghironti,vecina cu casa si gradina, cat ii fusese plecat omul pe front. Si n-ar fi de mirare, ca era o femeie tare frumusica, plinuta ca un pepene, cu pielea pastrata alba pe pulpele picioarelor, croite anume pentru a duce in ispita. Se mai zicea ca trecuse si pe la cuconita Lucretia, nevasta invatatorului Neghina, capitan rezervist, om cu mare grija de gospodaria lui, deoarece nu se implinea bine luna si mai trimitea acasa de pe front, cate o lada plina, Dumnezeu stie cu ce, ca patru oameni abia puteau sa o dea jos din caruta si sa o duca in una din odaile acelea mari, inca neterminate, ca si casa de altfel, fiindca venise razboiul si plecase domnul Neghina, lasandu-si nevasta tanara si patru copii in grija celui de sus.

Veneau oameni fel de fel in curtea lui Gheorghe Petrila, gata sa-i primeasca la orice ora din zi sau din noapte. Isi povesteau pasurile, isi dadeau cu parerea despre una, despre alta, despre sortii de izbanda in razboiul ce macina tara si omenirea de aproape patru ani, despre ce o sa fie dupa, despre pamant, despre boieri, despre evrei. Razesii care apucasera ceva pamant de la Cuza sau de la reforma agrara din l921, nu asteptau decat linistirea tarii, pacea, pentru a-si vedea de gospodarie. Cei mai saraci,si multi devenisera asa pentru ca isi vandusera pamantul de indata ce statul roman li-l daduse dupa primul razboi mondial, visau tot la pamant, ca mare era mosia lui conu Jak Marcopol, vecina cu razasia Cristestiului si nu se mai putea trai asa!

Neculai Stamate, cand plecase pe front, lasase acasa patru copii si o nevasta tanara, nabadioasa. Cand s-a intors ranit, a gasit cinci copii si acum, Maria i-l pregatea pe al saselea!

— Spune si dumita, mos Vasile, se adresa el unui batran ce se sprijinea intr-o carja, care-i fusese nas, cum am sa impart eu trei hectare de hlei, de pe coastele Gurghicei, la sase copii?

— Si daca or ramane numai atatia, mai Neculai! - raspunse mos Vasile, cam tot sub forma unei intrebari.

Omul lasa jos o buza mare, cam de trei ori mai mare decat cea de sus, acoperita cu o pielita rosie, asemanatoare unui mat de gaina, de unde-i venea porecla de Buzatu. Ramase asa,prostit, apoi dupa ce i se intoarse mintea acasa, slobozi un ras de se clatinara garafele pe masa. Dupa ce isi reveni din zgaltaitul acela spasmodic, lua paharul cu vin din fata sa, ii cerceta in zare limpezimea, si il rasturna apoi pe gat, fara sa-l mai inghita. Ii dadu drumul asa, ca pe o palnie, sau cum ai varsa un sac de grau in cosul morii. Lichidul galgai ca o scurgere de sipot in caderea lui libera spre adancurile necunoscute ale unui stomac vesnic dogorit de arsita setei. Cu maneca camasii din panza de in, isi sterse lenes buza aceea groaznica lasata in jos, apoi se scarpina cu unghia aratatorului pe sub guler, dupa ceafa, in cautarea valatucelului moale ce parea sa-si fi infipt trompa in soricul pielii bumbacita de muscaturi mai vechi. Sughita lung, scapa un ragait de trompeta ragusita si ramase cu ochii pironiti in fundul paharului gol.

— Mai Neculai! - il striga Gheorghe Petrila, care statea cu fundul pe un pietroi, in fata bucatariei de vara si toca niste fruza de sfecla pentru rate. Noi am asteptat patru ani,mai! Patru ani le-o trebuit boierilor pan' ce trecut legea prin parlament.

— Eh, badi Ghita, sari unu a lui Rachita, cu o casa de copii, ce statea la marginea satului, ca vai de lume, apoi n-om avea noi rabdare sa asteptam atata vreme!

— Vinzi blana ursului din padure, mai Rachita! - i-o intoarse mos Vasile. Deocamdata frontu-i la Iasi si se tin bine ai nostri.

Deodata, dinspre soare apune, zgomotul unor avioane umplu vazduhul. Costin alerga pe cerdacul dinspre rasarit catand spre cer. Doua pasari negre sagetau inaltul boltei senine, indreptandu-se spre Prut. Cel din urma castiga spatiu, apropiindu-se de fugarul din fata si dupa cateva clipe, din ultimul porni o dara de foc, care strabatu cerul fulgerator, prinzandu-l pe primul ca intr-un lasou. Abia dupa aceea se auzi tacanitul mitralierei. Tirul dura vreo zece secunde, pana ce din carlinga avionului din fata izbucni o flacara. Pasarea parjolita isi clatina a neputinta aripile frante, apoi se rostogoli ca o torta aruncata de destin in intunericul de nepatruns al drumului fara intoarcere. Din desisul padurii in care se prabusise se inalta o tromba de fum. Urma apoi o bubuitura naprasnica, ce se pravali peste dealuri si vai pana in inima baiatului ramas incremenit si ingrozit. Celalalt avion se invarti de cateva ori peste dusmanul rapus, apoi se indrepta spre Roman, pierzandu-se in zare.

Costin ramase cuprins de un sentiment nemaicunoscut pana atunci. Vedea pentru prima oara o lupta aeriana. De fapt nici nu avusese loc o lupta, ci o executie. Incaierari adevarate avea sa vada mai tarziu. Un Ivan fugea fara sa schiteze nici un gest de aparare si un roman il aprinse, avantajat probabil de sentimentul terenului propriu.

— Mama, eu ma duc pana acolo!

— Sa nu patesti ceva!

Nu mai astepta invoirea. Alerga pana la marginea satului, pe Dealul Matei, cobori prin lanurile de popusoi si sesul il primi cu fanetea inflorita. Apoi incepu sa urce Dealul Zgherei. De pe coasta lui, Cristestii abia se mai zarea pierdut printre verdele livezilor. In fata sa, foisorul cadastral crestea din ce in ce mai inalt, unindu-se cu albul argintiu al unui cer secat de seceta. Cam dupa o ora patrunse in padure cuprins de un sentiment de teama amestecat cu unul de curiozitate. Avea sa i se arate imaginea inca necunoscuta de dansul a razboiului. Va privi chiar si cadavrul pilotului. Dar iata si ramasitele avionului imprastiate printre copacii seculari, unele dintre ele inca fumegand. Isi imaginase avioanele de lupta construite din metal, dar acesta fusese pur si simplu din placaj si panza. In atmosfera plutea un miros greu de clei ars, de vopsea topita. Vreo zece oameni ajunsi inaintea lui, scormoneau cu betele pe sub stratul de frunze uscate. Cativa povesteau la noii veniti cum l-au scos pe rus din carlinga cuprinsa de flacari, cum l-au cautat prin buzunare si i-au descoperit actele de identitate. Cadavrul pilotului nu-l putu vedea in intregime. Era acoperit cu un sac din acela pe care vacarii si-l pun in cap pe timp de ploaie. Zacea langa tulpina unui fag batran, cu picioarele goale, arse si insangerate. Cei care scormoneau prin frunze gaseau cartuse. Descoperi si Costin unul mare de mitraliera, cu glont dum-dum. Sosira si doi jandarmi, stransera munitia, mitraliera si se intrebau unde poate fi parasuta pilotului.

— Mama voastra de golani! Ati furat-o, asa-i? - injura seful de post. Va trebuie camasi din matase, paduchiosilor! Mai bine v-ati fierbe zdrentele cu lesie si le-ati calca cu fierul rosu, c-ati facut rani pe chele, scarpinandu-va! Tifosul exantimatic o sa va lecuiasca de pungasii. Care ai luat, ma, parasuta bolsevicului, ca ti-o pun pe nasalie daca te prind!

Cativa clacasi din Cristestii din Deal stateau rezemati in batele lor ciobanesti, uitandu-se tamp la plutonier.

— Nu stim, dom' sef, ca noi amu am chicat

— Amu ati chicat,hai? Pastele si dumnezeii mami voastre de mocofani! Nu stiti! Da cine stie, ba?

Costin isi strecura cartusul acela lung in buzunarul pantalonilor, apoi iesi din padure indreptandu-se tulburat spre casa, unde ajunse pe inserat. Drumul la intoarcere fuse lung si plin de ganduri cu totul noi pentru el. Pana atunci vazuse morti doar frumos aranjati in sicrie, cu flori de jur imprejur, in vesminte negre, curate, dupa ce cadavrul fusese mai intai imbaiat. Asemenea morti te intristeaza vremelnic dar nu te ingrozesc. Bocetele celor apropiati lor te impresioneaza, iti storc lacrimi, dar cuvintele rostite de preot te mangaie, te usureaza, te readuc la realitatea dezolanta a unei efemere existente si te impaca, incetul cu incetul, ca si cum ai inghiti cate o picatura de narcotic, cu amaraciunea obstescului sfarsit. Rusul acela era insa un cadavru ars, zdrobit, cu picioarele pline de sange, ce se aratau hidos de sub o panza grosolana de sac. De buna seama ca i se furase si cismele, nu numai parasuta. Oamenii erau inraiti, unii dintre ei saraciti, animalizati. Nu mai alegeau de la cine fura. Jefuirea cadavrelor se perpetua din negura secolelor fara nici o jena. Era un drept al invingatorului. Ucideti si prada este a voastra. Asa a fost de cand e lumea. Daca domnul Neghina, om cu stare, capitan in armata romana, trimite acasa lada dupa lada, cine stie cum si de unde luate, ca doar nu le cumpara de la pravaliile ucrainene, atunci ce sa mai spunem de „sarea pamantului'?

— Ei, ce-i acolo? - il intreba coana Tinca.

— O bucatica de razboi, de razboi adevarat! Tandari de avion , miros de clei incins, oameni curiosi, jandarmi si un om parjolit sub un sac aruncat deasupra.

— Valeu! Taci din gura, ca nu mai dorm la noapte!

— Iaca, am adus si un trofeu! -scoase cartusul din buzunar si il intinse lui taica-sau. E dum-dum!

Gheorghe Petrila il intoarce pe toate partile, il compara cu tubul unui cartus de vanatoare si observa ca are acelasi calibru. Trebuia doar retezat putin.

— Stii ci merge la pusca me?

— Si pe urma cum ii schimbi capsa? - intreaba Costin.

— Eh, pi urmi, facim din el o coadi di suli. Bagi inauntru un bat, apoi o andrea ghine ascutati si scula-i gata. Poti coase cu ea ochinci.

A doua zi dimineata Costin se apuca de lucru la stupi. Lazile acestea cu muste erau marea lui pasiune. Adesea statea rezemat de gard, impreuna cu Gheorghe Petrila, priveau vrajiti la cei cativa stupi si depanau planuri de viitor: „Anu aista mai facem cinci bucati si o sa ajungem la cincisprezece. Apoi o sa crestem la douazeci. Douazeci inmultit cu douazeci de kilograne de miere de la fiecare, fac patru sute de kile. Oho, patru sute de kile inmultit cu

Dar sa mai punem la socoteala si ceara si bostina! Cum de nu ne-am apucat noi mai de mult! Ia uite la ele, saracile, cum vin incarcate! Is ca halicile de grele! Se vede ca o inflorit teiul. Da,da, se simte si mirosul.'

Sageti vii fulgerau cerul, un zumzet grav, odihnitor plutea printre ramurile prunilor ce umbreau fiecare stup. Sute de mii de culegatoare plecau spre padurea statului, acolo unde picase rusul, pentru a se intoarce incarcate cu povara dulce a florilor de tei. O vraja misterioasa ii invaluia pe cei doi visatori, purtandu-i intr-un viitor prosper si fara griji, pe corabia nadejdilor. In fata lor se intindea o livada uriasa, pornind din pragul casei si pana sus, pe deal, unde sfarsea gradina. Sub fiecare pom se aflau cate doi stupi vopsiti in toate culorile pamantului. Caturile lor gemeau sub greutatea dulce a ramelor pline ochi cu miere parfumata si vindecatoare de toate relele ce-l napadesc pe om.

Cu palarii mari, din paie de orez, acoperite cu voal alb, matasos si transparent, ei treceau incinsi de dogoarea zilelor de iulie, de la un stup la altul, ridicau capacele si asternuturile ceruite pe marginea de sus a ramelor, cantareau din ochi bogatia recoltei, zdrobeau intre degete trupurile bondoace ale trantorilor hrapareti, carau in laborator fagurii capaciti, cu miere coapta, umpleau centrifuga, puneau in miscare rotile dintate cu ajutorul manivelei si deodata camera se umplea de un miros sublim, padurea toata cu florile ei dumnezeiesti sosea acolo, o ploaie de picaturi se arunca cu un rapait discret pe peretii din tabla ai centrifugii iar jos, pe fundul ei, incepea sa se formeze o oglinda ce se inalta incet, incet, pana ce atingea marginea ramelor puse la extras. Atunci apicultorii deschideau robinetul si mierea limpede ca untdelemnul umplea vas dupa vas. Marmidele se aliniau langa perete in siruri lungi, ametitoare, oamenii nu mai dovedeau cu extrasul, casa nu le mai ajungea pentru depozitarea mierii si visul se spargea aici, obosit de lunga lui incursiune in viitor. Dincolo de gardul rezemat de cei doi se aflau doar opt stupi Dadant si doua stiubee din foste tulpini de copac. Din usa bucatariei, coana Tinca ii cobora pe pamant:

— Da ,lasati o data gazele celea in pace si plecati la fantana de udati patlagele si chiperii, ca le da gata seceta asta!

Coana Tinca era o femeie trupesa, sanatoasa, creatie a unei indeletniciri aspre dar frumoase. Nu statea cat e ziulica de mare dar avea si unele momente de revolta greu de stapanit. Din te miri ce, o cuprindea o furie inexplicabila, de nu-i mai intra nimeni in voie si atunci vai de pasarea sau animalul aflat prin preajma ei! Scurtaturi de lemn si ciomege, clestele de foc, matura, cociorva zburau prin curte, starnind un adevarat vacarm de cotcodacuri si macaituri, de behaituri si guitaturi. Mata simtind primejdia, se arunca ca din pusca pe deregul cerdacului si se mai oprea tocmai in podul casei. Gastele o tuleau cu aripile desfacute in curtea grajdului, gainile sareau gardurile si se pierdeau prin popusoi, intreaga batatura se golea ca prin minune de orice vietate. Pe campul de batalie ramanea mai intotdeauna cate o victima, vreun puiegan cu piciorul frant, vreo rata cu coada cociorvei intrata prin spate si iesita prin burta. Atunci coana Tinca alerga victorioasa spre pasarea muribunda, apuca barda pusa la indemana, aseza capul condamnatei pe lemnar si dintr-o lovitura precisa i-l despartea de trup.

— Na! - facea ea usurata. Sa-mi mai carai la ureche si altadata!

Ciaunul cu apa clocotita intra in functiune si pielea grasa si galbena a pasarii aparea golasa de sub penele oparite.Seara se manca friptura inabusita la ceaun si condimentata cu mujdei de usturoi. Costin primea ficatul, pulpele, Gheorghe Petrila - tartita, pieptul, coana Tinca isi oprea gatul, ranza si o anumita bucata din pasare, care continea un os de forma unei prastii. Osul acesta purta un secret si nu era sfarsit de masa fara indeplinirea unui ritual practicat cu regularitate inca de pe vremea cand Costin se afla pe prima treapta de cunoastere a lumii. Gheorghe Petrila prindea cu doua degete un capat al osului iar coana Tinca apuca de celalalt, dupa care incepeau sa traga fiecare spre el. Osul era insa subtire si elastic, aluneca dintre degete si nu o singura data cei doi se acuzau de rea credinta. Ba ca este tinut prea de sus, ba ca se indoaie de la mijloc pentru a se rupe convenabil. Dupa ce osul ceda dintr-o parte sau din alta, cel care ramanea cu o bucata de forma unui calig in mana, il anunta pe celalalt solemn sau ironic, sau zambind satisfacut, in gluma sau in serios:

— Eu te ingrop!

De cele mai multe ori castiga coana Tinca. Gheorghe Petrila arbora o figura de invins, de om impacat cu soarta lui cruda si ordinea inmormantarii.Avea atatia ani in plus fata de coana Tinca! Dar nu odata, Costin avea impresia ca tatal sau pierde intentionat. Intotdeauna calm, meditativ, tacea ore in sir, suportand cu o rabdare cereasca ploaia de ocari si capete de acuzare. Costin simtea ca mama lui e nedreapta uneori si ca Gheorghe Petrila se lasa napastuit din senin numai de dragul ei. Cate o data insa rabdarea lui de otel, rasucita ca un arc de ceas, plesnea zgomotos si glasul care i se auzea atat de rar tasnea dintransul ca o eruptie:

— Da, taca-ti melita, fimeie!

Coana Tinca se muia ca prin farmec, constienta parca de faptul ca intinsese coarda prea de tot. Asemenea scene aveau loc mai in fiecare zi. Sa fi fost de vina tulburarea produsa de prezenta rusilor la Iasi, incertitudinea existentiala. Costin devenea si el, din ce in ce mai tacut, mai inchis in el. Nu se putea impaca cu felul de a fi a mamei sale. Adesea cadea si ea pe ganduri, meditand in tacere la o raca veche cu coana Zoita, mama ei, care-i refuzase urmarea unui gimnaziu, persecutand-o si supunand-o la casne inimaginabile.

— Iaca, baiete, ce este omul, ii spunea ea la ceasul tarziu al destainurilor, un ghemotoc de lana cu care se joaca matele, un bulgare de pamant lovit cu piciorul si ajuns din intamplare fie sub greutatea unei roti de caruta, care-l face una cu batatura drumului, fie intr-o margine de hat, unde norocul ii harazeste o samanta de bucurie si mangaiere in viata. Eu am nimerit si colo, si colo

CAPITOLUL III

Primul val de spaima ce inundase satul in acel februarie de an l944, an neobisnuit de cald pentru vremea aceea, se subtie incetul cu incetul. Harabalele trase de boi, acoperite cu toluri mari din canepa, carutele cu cai aprigi, pline de boccele, pornite intr-o rusinoasa bejenie, incepura a se intoarce pe la matcile lor. Refugiatii povesteau cum au fugit de dracu si au dat peste tat'su, nimerind drept sub cardurile de bombardiere americane, ce-si depuneau oule in zonele petroliere ale Ploiestilor.

Intr-o zi sosi si duduia Maricica, matusa lui Costin, si se reinstala in vechea cladire a administratiei mosiei boieresti. Nicu Andries isi relua vechea functie si viata incepu sa reintre in normal; frontul lancezea de patru luni de zile langa Iasi, radio Bucuresti transmitea zilnic aceleasi comunicate stereotipe: „Pe frontul din Moldova se dau lupte lipsite de importanta“ Din cand in cand, nadejdile celor speriati de inaintarea rusilor se revitalizau cu comunicate optimiste despre apropiata punere in functiune a unei arme secrete germane. Dupa V.l si V.2, care bagasera spaima in londonezi, de ce sa nu se creada, in definitiv, si in ceva mai teribil?

Duminica, in curtea lui Gheorghe Petrila, oamenii continuau sa dea cu zarul, intre doua pahare cu vin si sa avanseze diferite ipostaze cu privire la viitorul patriei, in ciuda afisului pus pe toate gardurile, in care un ostas cu casca pe cap si degetul in dreptul buzelor, indemna staruitor : „Sst! Dusmanul asculta!'

— Eu zac ci di la Iesi nu mai trec ei, mos Vasile! - isi dadu cu parera un baetan a lui Mihai Stamate.

— Cum o si treaci, mai taci? N-or ajuns pi granita lor? S-or lua Basarabia si zaua buna gospodari!

— Si chiar daci or navali incoaci, ci-s cati frunzi si iarbi, interveni si Gheorghe Bostan, fost pe timpuri notar, dincolo de Marasesti n-au si mai aibi spor. Ii asteapti trii linii di cazemati. Pisti Carpati n-or ave spor nici atata!

— Da, trii linii di cazemati is si la Iesi! Ne-o spus unu a lui Baisan, care o vinit in permisie, c-o fost ranit! - completa informatiile si Costica a lui Chitigoi, ce-si pierduse un picior sub rotile trenului intre Buhaiesti si Barzesti.

— Daa, ia si auzam di ghine, don' Bostan, ci marii Dumnezeu!

— Si puternic-ii dracu! - il completa pe mos Vasile, cu un talc anume in glas, Gheorghe Petrila asezat pe o bancuta sub un mar malaiet, din care se desprindea, din cand in cand, cate un fruct mai copt, cazand cu zgomot pe acoperisul din tabla al casei sau in spatele vreo unei rate sau gaini, bagand-o in toti sperietii.

— Ba, pan' la una, pan' la alta, ci ni facim, fratilor, ci nu ploua? - se lamentara doi unchesi de la o masa alaturata cu cea alui domnu Bostan, ingrijorati mai mult de lipsa apei, decat de inaintarea ruseasca.

— De, si vorghim cu parintili si si scoatim sfintili - se baga in vorba si Ileana lui Teleleu, care statea cu fundul pe o putinica, ascunzand cu grija sub pestelca un sap de juma de kila, chipurile sa nu o vada barbatii, ca trage asa la masea!

— Ci prosti mai sunteti! - ii blagoslovi in gandul ei, coana Tinca. Nu aveti ce face cu paralele! Le dati de pomana la tapul ista de popa.

— Fa ,Ileana, striga mos Vasile la femeia intre doua varste de pe putinica. Ia spune cum a fost cu inmormanatrea rusului, ci eu is batran si nu pre mai ies din ogradi.

— D-apoi cum si csie? Parintili n-o vrut si-l primeasci in cimitir, ci cici-i pagan

— Si l-o ingropat,asa, cu chelea goala?

— Ferita sfantu, mos Vasili, doar crestini suntem! Din toati saracia lor, fimeile din Deal o strans o camesi, o izmani, nisti haini ramasi di la unu' cazut pi front si l-au purtat omenesti pi ultimul drum. Ba, i-au pus la cap si o cruci.

Trecu si duminica cu scurtele ei ore de odihna si palavrageala. Gheorghe Petrila pleca la vie insotit de coana Tinca, Costin ramanea singur acasa pentru a acoperi treburile gospodariei. Intr-o zi intra in curte, asa fara nici o treaba, Frasanica lui Rachita. O cunostea de mica, din scoala primara. O invita in casa si fata intra senina. Inauntru, soarele isi cernea mai greu lumina prin sita deasa a perdelelor de borangic, tesute in casa de coana Tinca. In camera era racoare, lucrurile umbrite se topeau intr-o liniste ciudata, aparenta, sparta doar de bazaitul straniu al unei albine captive, ce incerca zadarnic sa treaca prin masa transparenta a geamului.

Fata se aseza candida pe marginea patului, rotindu-si ochii pe pereti. Costinu avea senzatia ca se desprinde de propriul sau corp, ca devine imaterial, si ceea ce era tot atat de ciudat, fata din fata lui se transformase intr-un glob de foc care-i frigea gandurile si ii aprindea o dorinta stranie, inexplicabila, venita din afara lui, i se parea, insuflata de un demon necunoscut si care avea sa ramana pentru el un mister, ca si geneza vietii, ca si lacasul sufletului omenesc. Frasanica arata ca un fruct cu pielea bruna, bine intinsa, pigmentata uniform, cum numai soarelui ii sta in putinta sa o faca. Parul ii cadea in dezordine peste fata ei ovala si inocenta. Ochii rotunzi si negrii i se micsorara, ca la o pisica, pana ce devenira doua linii mijande. Corpul ei radia o caldura ametitoare, un fel de forta gravitationala de abis. Costin nu inaintase spre dansa, ci fusese fusese pur si simplu absorbit. Din aceasta clipa privirea i se dezlana, omul dintransul se desprinse pe nesimtite, disparand undeva in universul - mama; mainile, picioarele, trupul isi pierdura functiile naturale, transformandu-se intr-o masa de carne inconstienta, scufundata intr-o baie magnetica, imponderabila, compusa din lumina si vibratii, din parfumuri de camp sau margini de infinit. Timpul se oprise sau nu mai exista, sau poate tocmai acesta era timpul, o stare inconstienta a naturii, ce-i data a se arata oamenilor numai in vis, numai atunci cand ei evadeaza din aceasta „vale a plangerii“ si trec dincolo, unde nu exista o masura a lucrurilor, ci doar o liniste deplina, odihnitoare, de care Costin se lipise disperat pana la confuzia trupurilor incinse.

Iesira in cerdac. Un mar cu coaja galbena se desprinse din codita lui roasa de vierme si cazu lovindu-se de o scandura rezemata de gard. Un cocos pintenat, cu penaj brumariu, se arunca asupra lui, oprindu-l din rostogolire. O gaina roscata veni grabita la chemarea pintenatului, dar inainte de a lovi marul cu ciocul se trezi cu cocosul in spatele ei. Costin il alunga inciudat, stricandu-i placerea naturala; ridica marul din tarana, il spala cu o cana de apa si il intinse fetei. Frasanica musca din el cu cruzime, catand cu privirile prin crengile pomului dupa alte daruri.

Baiatul aduna experienta de viata dar era inca departe de intelegerea unor lucruri. Cele mai multe intamplari ramaneau ca niste samburi de piersica, greu, daca nu imposibil de spart in dinti. Miezul putea fi dulce sau amar dar oricum ar fi fost, Costin dorea sa le cunoasca gustul. Unii nu-si pun problema pe unde dorm vrabiile noaptea. Trec pe puntea vietii cu ochii inchisi. Costin ardea sa vada totul, sa stie totul, mai intai despre el. Parintele Sarbu ii explicase cu credinta de unde vine: dintr-o greseala a lui Adam, care plictisit de viata monotona din Rai, indemnat, probabil, si el de sarpele dorintei de a cunoaste gustul carnii neincepute a unei Eve de o goliciune impudica, o musca de fructul oprit. Gasi ca are un gust delicios, mai presus de intelepciunea sfaturilor date de Dumnezeu, tatal lor, si parasi usurat aceasta parte a universului, care nu era altceva decat o lunga zi de post, pentru a se dedica cresterii urmasilor sai,cata frunza si iarba. Si asa aparu sensul vietii!

Vazuse, Costin, si unde va sfarsi, tot cu ajutorul parintelui Sarbu, ce oficia constiincios si impacat cu functia sa de vames la puntea Styxului, toate procesiunile de inmormantare. Dramatic sfarsit, cu atat mai dramatic cu cat Dumnezeu i l-a soptit omului la ureche inca de la nastere. Nici nu a iesit bine copilul din matca si batranul fara inima ii si trimite ganduri sceptice prin cap: „Vei muri! Mai intai maica-ta, apoi tu! Degeaba ai mai venit pe lume! O vei parasi cu coada intre picioare. Roaga-te de mine, cat timp vei trece prin Valea Plangerii, si-ti voi rezerva un loc mai bun, acolo, sus!'

Costin ridica adesea ochii spre cer, sfredelindu-i albastru de nepatruns, in cautarea vreo unei aripi de inger, dar oarba ii ramanea privirea si intunecata mintea. Nu vedea decat escadrile germane de bombardament, brazdand orizontul pe inserate. Veneau dinspre sud, in grupuri de cate sase, cu moartea ascunsa sun crucea alba de pe aripi, cu bilete de trimitere pe lumea cealalta, lume cu coordonate geografice pitite sub voalul celui mai de nepatruns mister. In una din acelea zile de iulie, cand lumina se ingana cu azuriul asfintitului de soare, una din pasarile mortii, cu crucea alba gata pregatita, se transforma intr-o cometa cu o coada lunga, luminoasa, inscriindu-se fulgerator pe o traiectorie verticala. Dara de foc se pierdu ca o vedenie in padurile din spatele cotei 46l. Bolidul intrase undeva in pamant, ca si rusul acela, ce-si odihnea acum oasele langa cimitirul Cristestilor. Sub cerul Domnului, mana lui atotputernica impartea cu darnicie un fel de dreptate. Culegea suflete de toate convingerile, pentru ca acestea, oricum ramaneau in tarana. Sus, la portile imparatiei vesnice, ajungeau doar fantomele pure, golite de orice continut material si ideologic, blande, inofensive, pioase, cu inclinatii muzicale, simpli soldati in marea oaste a Domnului!

Tot catand spre cer, loc de intalnire a oamenilor cu aripi, Costin zari intr-o zi venind spre pamant un nor de hartiute albe, ca niste stoluri de porumbei. Se lansau dintr-un avion rusesc. Avioanele rusesti le cunosteau si copii, dupa zgomotul motorului, neuniform, ca un mormait de urs. Roiul de fluturi albi se juca ce se juca pe albastrul cerului, cerul era tot timpul albastru in vara aceea, apoi obosit parca de atata zbenguiala se lasa grabit prin gradinile cu popusoi, prin curtile oamenilor, pe drumurile satului. Inamicul propunea satenilor un targ. Dupa ce privi in toate partile, Costin prinse un fluturas din zbor si intra cu el in lanul inalt de porumb din gradina sa. Ordinul jandarmeriei era ca asemenea hartii dusmanoase nu se citesc, ci numai se colecteaza cu grija, sa nu ramana vreouna negasita si se predau la postul de jandarmi. Nimeni nu trebuie sa ia cunostinta de continutul lor bolsevic!

In lanul de porumb, Costin isi arunca repede privirile peste continutul manifestului scris cu litere mari si groase: „Tarani romani! Opriti jefuirea tarii de catre hitleristi! Sabotati masina de razboi fascista, ascunzand cerealele. Nemtii au pierdut razboiul! Impiedecati-i sa va fure si ce v-a mai ramas!'

Rupse hartia in bucatele mici si o ingropa in tarana, la radacina unui strujan. Sunt inarmati pana in dinti - gandi Costin. Ce le-ar putea face niste bieti tarani reformati? Seara prinse, ca de obicei, postul de radio „Romania libera'. Vocea crainicei, corecta dar cu accent rusesc, citi un fel de scrisoare deschisa, pe un ton patetic: „Domnule Maniu! Nemtii sunt batuti pe toate fronturile, nemtii au pierdut rapzboiul. Alaturati-va fortelor patriotice din Romania si puneti capat dictaturii fasciste a lui Antonescu, care a bagat tara intr-un razboi nedrept si distrugator, in cardasie cu Hitler. Rasturnati guvernul fascist de la Bucuresti si intoarceti armele impotriva hoardelor negre germane! Faceti front comun cu Partidul Comunist, cu Partidul Social Democrat, cu toti oamenii constienti de catastrofa in care a runcat Antonescu Romania si alungati pe nemti! Uniunea Sovietica se angajeaza sa nu schimbe oranduirea sociala din Romania, sa o ajute in eliberarea Ardealului de sub ocupatia clicii hortiste. Moarte cotropitorilor fascisti!'

— Tata! - cauta sa se informeze Costin. Cine este acest domn Maniu, la care se roaga rusii?

— Cum si-t spun eu ca si intalegi? Pani prin l933, asa cum arata platforma lui politica, Maniu era considerat di stanga. Di asta taranii au si dat navali in partidul lui. Di asta m-am inscris si eu! Dupi ci l-am votat si l-am adus la puterii, ci crezi tu, ci o facut domnu Maniu? O scazu pretul la ceriale,lovind fara mila in micii producatori. Aista-i domnu Maniu si partidul lui national taranesc. Mai ghine i-ar spuni national boieresc!

— Si acu' rusii, care-s comunisti, de ce il vor aliat?

— Mai, baiete! Politica are un nume pi cari mi-i rusini si ti-l spun, ci esti copchil. Da t-oi spuni o zacala: Fa-ti frati cu dracu, pan' ci treci puntea!

Destinele Romaniei nu se hotarau insa la Cristesti. Oamenii lui erau robii pamantului, iar pamantul, visul lor de capetenie! Daca rusii au promis ca o sa-i lase in pace, n-au de ce a se teme. Plasata cu grija de catre Gheorghe Petrila, vestea circula a doua zi din om in om, tot satul. Pe la praz, coana Tinca se trezi cu musafiri. Sora Maricica din Pungasesti, cu Nicu Andries. Duduia Maricica era o femei foarte vesela, pusa in orice moment pe trairea zilei de azi.In cea de maine nu avea mare nadejde, mai ales dupa ce gustase vreo doua luni din amarul refugiului. Se ridicase dintr-o casuta batraneasca, asezata pe malul unei garle ce taia satul in doua. Fiind ultimul copil din cei cinci nascuti de cona Zoita, maica-sa avusese o slabiciune pentru dansa si o dase sa umble la un gimnaziu, ca posibilitatile nu-i lipseau. De acolo, fata s-a intors cu piele subtire, demna de maini mai spalate, care sa o mangaie. Din cauza aceasta, coana Tinca o privea cu oarecare invidie si cu mahnire ascunsa, ce-i alimenta tot timpul o ura de neogoit fata de maica-sa.

Duduia Maricica se facuse o domnisoara frumusica, poate prea frumusica pentru povarnisurile Cristestiului ascunse la capat de lume. Se imbraca cu gust si se preumbla pe drumurile satului cu pasi lenesi, jucandu-se nevinovata cu visele frumoase, pana ce intalni intr-o zi Pe Nicu Andries. El coborase parca din nalucirile acelea nocturne si-i intinse mana. Domnisoara Maricica i-a retinut-o pana in fata altarului si dincolo de el, pana in fata mormantului, in care avea sa intre prea devreme, din cauza unei intamplari nefaste.

Nicu Andries urmase ,la vremea sa ,o scoala agricola la Moara Grecilor, langa Vaslui, apoi se angajase administrator pe mosia lui conu Jak Marcopol din Pungasesti. Nicu avea o fata de mar copt, segmentata pe orizontala de o mustata neagra, groasa, ce-l maturiza si-i sporea autoritatea necesara fata slugile si zilierii pe care trebuia sa-i dirijeze zilnic la muncile agricole. Contactul cu plebea proletara il stanjenise vadit in insusirea unui vocabular mai romantic, mai potrivit cu gingasia duduiei Maricica, dar aceasta limitare lingvistica nu-i submina competenta in rotunjirea veniturilor, care sa-i permita duduii Maricica o viata de huzureala. Intretinea un cerc larg de prieteni si organiza niste petreceri de pomina.

Nicu Andries ii facea toate mofturile si daca degetele ei lungi il scarpinau la radacina parului de pe cap, rasturnat in poalele ei, ca in sanul lui Avram, atunci el era gata sa-i coboare luna de pe cer si sa i-o aseze intre bucle ca pe o nestemata. La varsta lui frageda, Costin inca nu pricepea nimic din pornirile oamenilor mari, luandu-le ca pe o manifestare de sine statatoare a materiei ce-l inconjura, ca pe o rafala de vant sau rasarit de luceafar, ca pe o ploaie de vara sau macait de rata, gandirea sa nefiind inca alterata de influentele atat de nefaste ale moralei. Fiinta sa se afla pe marginea acestui drum fara capat ce serpuie printre generatii si peste ele, privind alb la trecatorii manati din urma de destin. La matusa Maricica privea insa cu o duiosie rezervata numai ei, pentru ca matusa Maricica nu incrunta sprancenele niciodata, pentru ca ea il indragise de mic, mai mult decat propria sa mama si il purtase in brate printre haitele de caini ce sarea in drum de dupa portile gospodarilor, gata,gata sa-l sfasie. O iubea pentru plimbarile peste dealuri, calare pe bihunca, trasa de un cal bland, pentru zilele petrecute la dansa, zile pline de ingaduinti si destindere. Sosirea ei la Cristesti insemna pentru toti o zi de relaxare. Mai intai cobora la coana Zoita, mama ei buna, unde-si lasa darurile, bea o cafea cu dansa, batrana fiind ahtiata dupa zeama asta neagra de Martinica. Aici ascula cu rabdare jeluirile coanei Zoita impotriva lui frate-sau, „nenorocitul acela fonfait', cu buza de iepure, supus in permanenta la o tortura psihica de catre mama sa, ce-i inegrea si mai mult sufletul. Ii cazuse urat flacaul si asupra lui isi descarca toti dracii mosteniti de la patru generatii, adunati acum gramagioara in inima ei de peste saizeci de ani. De aici, din vale, matusa Maricica urca la sora ei mai mare. Cand o zarea, de departe, coana Tinca se si apuca de strigat la Gheorghe Petrila, pe un ton plin de repros: „Da, du-te, bre si-ti schimba pantalonii istea, ca ma faci de tot rasul. Ce umbli imbracat ca Sutachili, prostul satului?'

Gheorghe Petrila intra in casa cu pasi linistiti, parca numarati. Nu dadea niciodata la fuga si cand se intorcea primenit, purta deja in mana o sticla de vin alb. Coana Tinca intindea o fata de masa alba, tesuta in patru ite si inflorata pe la colturi cu motive nationale, peste o masa grea, din lemn de steajar. Aseza cinci tacamuri si arunca o covertura mare peste sarma legata de deregii cerdacului, pentru cuvenita umbra. Gheorghe Petrila, care-si stia randuiala, pleca sa invarta o mamaliga zdravana, galbena-portacolie, din popusoi nemtesti, cu grauntele mici si parfumate placut, apoi o aducea rasturnata pe un fund de lemn. Aburii calzi se inaltau dintransa ademenitor, abatandu-se pe la nasurile cu narile umflate ale celor din jurul mesei. O arsita cumplita incinsese vazduhul in vara aceea si ea crestea si mai mult dupa prima farfurie cu bors de pasare. Urma apoi cate o portie dubla de pui cu smantana.

— Mai vrei, Nicule? - intreba plina de ospitalitate coana Tinca.

— Insfarsit, infine, daca-i cazul

— Tu nu vrei ,Maricica?

— Tuu, ma tem sa nu-mi fie rau!

— Ia, intervenea si Gheorghe Petrila, luati cat ii reci, pi urmi si rasufli! Si trecea roata cu cana pe deasupra paharelor mari, de forma unei cupe, cu un picior negru. Beti! Ci nu si stii zalili omului!

La urma, coana Tinca, rasturna pe un platou din sticla o invartita calda, rumena si unsa cu sirop de zahar ars la dogoarea rolei. Desert irezistibil, stins cu lichidul spumos de Noham, galben ca mierea, cules toamna tarziu, dupa ce bobita se facea ca stafida.

— Mai, se adresa Nicu Andries, Maricicai, cu un zambet ascuns sub mustata.Nu stii unde sunt cheile de la bicicleta?In timp ce mima o cautare disperata, in chipul cel mai serios, isi dadea drumul cu trei gauri mai incolo la cureaua pantalonilor.

— Nu stiu,Nicule, nu stiu, ii raspundea duduia Maricica, cu o mina nevinovata, repetand aceeasi figura, si dandu-si drumu la cordonul rochiei.

Gluma era cunoscuta si conmesenii o savurau cu deplina intelegere a situatiei imposibile in care ajunsesera stomacurile lor. Intr-un asemenea moment de saturatie maxima, cand omul isi gaseste cu greu o pozitie cat de cat acceptabila, in coana Tinca se aprinse fitilul umorului negru.

— Tu, Maria, daca mananci si restul ista de mamaliga, iti dau doua sute de lei.

Restul ista de mamaliga era o bucata apreciabila, a carei ingerare ar fi constituit o problema chiar inaintea acestei mese copioase.

— Esti nebuna,tu! Ma pui la o grea incercare!

— Sa chiorasc, na, daca nu-ti-i dau!

Doua sute de lei era pretul unei perechi de pantofi buni. Duduia Maricica se mai gandi, ce se mai gandi, sorbi oftand din paharul cu vin, si incepu sa urce Dealul Golgotei. Mesteca lenes si inghitea de parca ar fi durut-o amigdalele. Intindea gatul ca o gasca indopata, pana ce dumicatul reusea sa scape de radacina limbii. Supliciul dura cam o jumatate de ora. In acest timp, coana Tinca radea de-i curgeau lacrimile. Gheorghe Petrila privea ca la un fachir ce inghite sabii si clatina din cap dezaprobator. Unchiul Andries zambea manzeste, ingrijorat, dar incerca sa nu-si exteriorizeze tulburarea. Pe Costin il cuprinse un sentiment de mila pentru matusa lui draga. Asa era ea, o femeie tanara, cu picioarele lungi, croite sa seduca, dornica de fructele dulci ale vietii. Nu era zgarcita dar se angajase in acest neinspirat pariu dintr-o saga, sau o dorinta de fronda, care a costat-o apoi doua saptamani de bolire. La ultima petrecere insa organizata de dansa, sub acoperisul administratiei, purta o pereche de pantofi noi. Costin se dusese la Pungasesti inca de dimineata. Pe seara urma sa vina si mama lui, singura, ca de obicei. Gheorghe Petrila nu prea participa la sindrofiile cumnatei sale. Prefera sa ramana acasa, sa pazeasca gospodaria, sa se odihneasca dupa zilele grele de munca si sa mediteze, sa citeasca ceva.

Sala mare a administratiei, in care duminica se facea plata muncitorilor, stralucea de curatenie. Aici urma sa se danseze. Intr-un salon alaturat erau intinse mesele.Pe fetele lor albe din panza de Damasc, straluceau farfuriile din portelan „Made in Germany“ si tacamurile din alpaca. Pe platouri asteptau gustarile pregatite cu sarg si arta inca din zorii zilei. Costin ajutase la batutul albusului de ou, la spartul nucilor si alesul miezilor, la extrasul smantanii din cele doua caldari cu lapte mulse de Dorobantu, baiatul de curte a unchiului Andries, un tanar plin de umor, cu sclipiri surprinzatoare, stralucit povestitor in grai dulce, moldovenesc, un adevarat Creanga de pe Valea Racovei. Eroii povestirilor sale erau gainile, purecii, viteii, taiatul lemnelor, mulsul vacilor, facerea focului, prasitul harbujilor, slugile de la fierarie, orice indeletnicire casnica, pregatirea premilitara, la care participa duminica, prizonierii rusi ce roboteau pe mosia lui Jak Marcopol si bolsevicii de pe front, in care i se spuse ca trebuie sa traga cu pusca. Din tot ce-i cadea sub simturile vazului si auzului, Dorobantu extragea cu mult simt artistic miezul vesel al obiectului si ascultandu-l, cu greu puteai rezista sa nu izbucnesti in ras. Costin nu se desprindea de umbra lui de dimineata si pana seara. Ii admira nu numai glumele sale si harnicia cu care indeplinea orice munca, dar si modul cum le facea. Cand taia lemne, de exemplu, el vorbea cu fiecare butuc si lovea cu atata precizie, incat buatile sareau matematic si se opreau exact acolo unde li se comanda. Pentru aceste calitati, duduia Maricica tinea la Dorobantu ca la un membru al familiei. Poreclit astfel pentru istetimea lui, tanarul era fiul unui taran sarac, pe nume Vasile Poiana, om cu o casa plina de copii. Una din fetele lui, pentru calitati asemanatoare fratelui ei, ajunsese camerista la conita Marcopol si „slabiciunea“ domnisorului Nita, fiul mosieresei. Se aruncase in bratele lui sau poate ii cazuse victima pe dupa perdelele saloanelor. Evenimentele ce aveau sa vina, dadura acestei legaturi, ajunsa de notorietate publica, o intorsatura inimagiabila pentru frumoasa fata camerista. Dar sa oprim povestirea la faimoasa petrecere data de duduia Maricica, un fel de tipat al lebedei.

Una cate una, perechile invitate incepura sa soseasca. De la Armasoaia, un sat vecin cu Pungasestii, isi facu aparitia domnul Cumpana, invatator, prieten de nedespartit al domnului Andries. In spatele lui isi flutura pletele lungi doamna Cumpana, prietena intima a duduii Maricica. Fara doamna Cumpana, trebuie sa recunoastem, petrecerea nu ar fi avut nici un farmec, pentru ca aceasta femeie era intruparea senzualitatii. Ea nu avea corp, membre, ci doar forme incitante, ce te duceau cu gandul la lucruri ce nu se cad a fi exprimate nici atunci cand te afli singur, cu tine insuti. Peste toate aceste unduiri, create de mana artistica a Domnului, sau poate a diavolului, special pentru a infunda in negura pacatului pe cei slabi de inger, cobora un par auriu, cu ceva din atractia florii soarelui. Ochii doamnei Cumpana, diamante inlacrimate si ispititoare de o suta de carate. Nasul, negresit de provienenta romana. Buzele nu se intredeschideau decat pentru a le sublinia functia erotica.

Sosira, pe rand, si domnul Alungei, seful de post, cu sotia, o nemtoaica inalta, stearsa, cam osoasa dar inzestrata cu un zambet de bunatate in coltul gurii. Isi facu aparitia si domnul Macovei, un fel de mecanic sef pe mosia Marcopol, un munte de om, cu o nevasta mica si grasa, ale carei forme feminine se redusesera la un cilindru din grasime, sprijinit pe doi piloni apreciabili, din acelasi material de constructie. Intra si domnul Vierescu, functionar la fisc, fotograf amator, celibatar neconvins dar cavaler tomnatic, amorezat de Ilenuta, o pustoaica din Cristesti, cu trei ani mai mare decat Costin, dactilografa la judecatoria Pungasestilor. Dupa el aparu si coana moasa, prin mainile careia trecuse si Costin, la venirea lui pe lume, o femeie trupesa, invatata sa bea rachiu de la lehuze, gata sa povesteasca o suta de intamplari, a caror erou principal era chiar ea, cu dibacia ei in ale mositului. In salon se mai afla un personaj interesant, unchiul lui Costin, Vasile Florea, originar din Pungasesti, fost plutonier major la Regimentul 25 Infanterie din Vaslui, decorat cu „Virtutea militara', pensionat si stabilit acum chiar langa gardul unitatii unde slujise patria. Se casatorise cu alta matusa de-a lui Costin - Natalita, o femeie ce mostenise de la maica-sa, coana Zoita, pachetul de nervi transmis in intregime, hula fata de barbatul ei, bun ca painea lui Dumnezeu. Peste aceasta napasta razbatea cu spiritul lui bland, ingaduitor, cu inclinatia sa spre o munca epuizanta pentru umplerea camarii de unde trebuiau sa se hraneasca patru fete si un baiat, ceva mai mic decat Costin. Si-l mai harazise natura cu darul vorbirii pline de duh. Picase la petrecere intamplator, de unde si nevoia de a fi prezentat sau de a se prezenta singur oaspetilor din anturajul duduii Maricica.

Gazda il lua de mana si il duse in fata sotului frumoasei blonde, incunostiintandu-l despre un raport unilateral in care cei doi se aflau fata de dansa: prietenul nostru si cumnatul meu!, identificarea civila ramanand in sarcina celor prezentati intr-un chip atat de sumar.

— Cumpana! - rosti invatatorul apasat.

— Ciutura! - ii raspunse Florea, lipindu-si sonor calcaile, dintr-o veche deformatie profesionala, aplecandu-si, in acelasi timp, corpul in fata pana cand forma un unghi drept, suficient pentru a-si proteja zambetul siret ce i se ivise pe figura.

Duduia Maricica ridica sprancenele a mirare, o clipa doar pana ce si-a dat seama ca iubitul ei cumnat se afla in apele bunei dispozitii, pentru ca imediat sa-si intinda buzele pana la urechi, intr-un arc de luna noua si sa de drumul la un ras contaminant, ce molipsi intreaga adunare.

— Daca pe dumnealui il cheama Cumpana, de ce nu m-ar chema si pe mine Ciutura? - declara grav unchiul Florea.

— Sa ti-o prezint si pe doamna Cumpana, ii propuse cumnata Maricica.

— Deci, in seara aceasta vom bea vin cu „ciutura“ de la o fantana cu doua „cumpene' - continua el pe acelasi ton hatru.

— La doua cumpene s-ar cuveni si doua ciuture! - sugera faptura aceea suava, ce adunase in sinuositatile banuite pe sub rochia-i de matase, farmecul de la o mie de femei.

La vederea lor, fostul plutonier major isi pierdu umorul, ca sa nu spunem piuitul. Dar isi reveni repede din ameteala, trosni calcaile si replica:

— In fata unei asemenea „cumpene', ciutura mea a ramas „descumpanita'!

Domnul Andries scapa un hohot sever, de administrator invatat cu poruncile. Coana moasa Leon, radea de i se clatina tuguiul de pe pantece, amplasat cam pe locul buricului, ceea ce demonstra ca la nasterea ei nu avusese parte de o asistenta prea priceputa in taierea cordonului ombilical, de unde si dorinta ei, cand ajunse la maturitate, sa se dedice profesiunii de moasa comunala.

Domnul Cumpana nu-si mai incapea in pene, domnul Vierescu, cu un chibrit, facu sa explodeze pulberea de magneziu si imortaliza pe pelicula momentul cand din domnul Macovei se revarsa un hohot de motor „Diessel“, insotit de o ploaie de stropi ce fusesera initial o gura de „Feteasca“.

Se degusta profesional, trecandu-se vinul prin sistemul maxilar si exprimandu-se satisfactia prin plescaituri de limba; se apreciau cu superlative buchetele soiurilor albe, femeile isi spuneau fleacuri, o mie de fleacuri despre retete de conserve, despre inteligenta progeniturilor, despre leacuri impotriva durerilor de ficat, rinichi, burta. Barbatii mai fulgerau cate o ochire spre vreo pereche de picioare usor desgolite, surprinse doar o secunda in momentul cand se asezau unul peste altul, regretand in sinea lor ca miscarea aceasta intima nu a fost putin mai larga, ceea ce ar fi dezvaluit o perspectiva si mai profunda, regrete muiate pe loc in paharul cu vin nobil, gest care masca perfect tulburarea iscata de peisajul nud, dand, in acelasi timp, ragaz imaginatiei sa o ia razna dincolo de maximum oferit ochilor de o intamplare cam zgarcita. Pe la ora zece seara isi facu aparitia si orchestra, compusa exclusiv din viori si tigani. Duduia Maricica se si avanta in „Valurile Dunarii', indemnand si pe ceilalti invitati, care nu intarziara sa o urmeze perechi-perechi, in pasi saltati si fuste rotitoare. Se vanturau matasuri, se scuturau carnuri, care in vartejul dansului se lipeau aparent nevinovate. Atmosfera salonului se incise, grea de triluri si de zgomotul pingelelor frecate de dusumeaua vopsita cu ulei rosu.

Costin, retras intr-un ungher, observa tacut zghihuiala aceea caraghioasa de trupuri decise,parca, sa-si faca felul, sa-si zdrobeasca madularele, sa-si stoarca din ele si ultima farama de putere, inaintea sosirii Apocalipsei. Incercau ei,oare, prin aceasta disperata aruncare a carnii si a mintii in vartejul ametitor, starnit de aripile iuti ale melodiilor, ce te obligau la o miscare diabolica, sa-si arunce peste ganduri neagra plapuma a uitarii? Sau aripa neagra a unei presimtiri sacaitoare le flutura prin minte gandul ca poate noaptea aceasta prilejuieste ultima invitatie a duduii Maricica?! Rusii se aflau totusi la 70 de kilometri, infipti ca un cutit in inima Moldovei, amenintand in permanenta sa se reverse ca un puhoi peste pamanturile si linistea lor. Cu toate sfortarile de a uita aceasta realitate, discutarea situatiei nu putea fi ocolita multa vreme. Barbatii se stransera intr-un colt mai ferit, cu paharele in mana, comunicandu-si pe rand impresiile, sperantele, vestile de ultima ora, aflate din diferite surse. Domnul Andries auzise de la conu Jak Marcopol, ca la inceputul lunii, Majestatea Sa, regele Mihai I, fusese pe front. Maresalul Antonescu intentiona sa faca o mobilizara generala pentru un razboi total, pe viata si pe moarte. Hitler il asigurase de iminenta punere in functiune a armei secrete capitale.

— A venit intr-o permisie Gheorghe a lui Pruna - spuse si domnul Macovei, cu vocea lui de bariton. Cica s-au ingropat in beton ai nostri, de nu va trece nici musca. Doar tancurile reusesc sa ajunga pana la linia a treia. Daa, stau nemtii ascunsi prin gropi cu „faustpatrone“ si le iau pe la spate, de nu ramane nici unul intreg. Le gaureste ca pe cascaval!

— Ei, si daca o fi sa rupa frontul, scaparea e pe Carpati! - conchise cu un aer de strateg seful de post. Romanul are sapte vieti! Nu-i asa domnu Florea?

— D-apoi ,eu am facut un razboi, intru acusi pe 54 de ani si tot nu ma dau batut!

— Ee, da ia lasati politica in pace, ca se raceste friptura! Hai, la masa! - si duduia Maricica, prin cuvantul magic „friptura', reusi sa sparga consfatuirea barbatilor, luandu-l de brat pe domnul Cumpana si tragandu-l dupa dansa.

— Asa e! - se alatura pe loc chemarii si unchiul Florea. Daca o fi sa ne dam viata pentru patrie, cel putin sa fim satui! Nu e bine sa pleci pe lumea cealalta cu stomacul gol! Ca cine stie daca iti mai da cineva de pomana sau nu?

— Poate nici nu vor mai avea de unde sa ne dea! - spuse amar domnul Vierescu, in timp ce o cauta din ochi pe domnisoara Ilenuta.

— Pusche pe limba-ti, domnule! - il apostrofa mecanicul sef. Ce, vrei sa fac ulcer?

Se starni un vartej de rasete pe mai multe voci. Ticul, seful orchestrei, cu o suvita de par ce-i traversa chelia ca o punte, de la o ureche la alta, ataca o melodie de inima albastra:

— Cine mi te-a scos in cale,

Mi-a adus in casa jale!

Invitatii se randuira in jurul mesei. Falcile incepura sa li se miste cu un fel de patima. Pielea de pe picoarele de curcan arata rumena si carnea era bine fragezita.Duduia Maricica isi lichidase cardul de curci. Decat sa le manance rusii! Platourile aratau ca niste piramide. Musafirii infulecau stapaniti parca de acelasi gand. De ce sa ramana de ei? Nu-i pacat de mancare si de munca? Din cand in cand mai faceau cate o pauza, mai sorbeau cate o gura de vin, pentru degresare, si iarasi isi infigeau coltii in vreun piept sau picior, ca pasarea aceasta era regina fripturilor!

Costin ii privea absent si nerabdator, parandu-i-se o vesnicie pana la desert, cand trebuia sa se serveasca lapte de pasare. Nimic pe lume nu i se parea mai bun decat zeama aceasta alba-galbuie, parfumata cu vanilie si denumita atat de impropriu. O clipa isi aminti de o sceneta comica jucata pe scena scolii din Cristesti, in care Paul, cu mutra lui de bufon, monologa cunostintele elevului prost despre gasca: „Gasca ne da noua lapte, branza, unt si oua!“

Glumele continuau sa picanteze atmosfera de larga intrecere gurmanda, sa o stimuleze pe masura bucatelor delicioase.Musafirii porniti pe elevarea calitatilor spirituale aveau in fata un camp nelimitat de experimentare si un auditoriu dispus sa inghita orice diletantism, ca omul la pahar, bine dispus si incapabil sa faca o selectie riguroasa a „perlelor“ servite incognito. Spre dimineata veni vremea cantecelor rascolitoare: „A venit aseara mama/ Din satucul de departe/ Sa mai vada pe fecioru/ Astazi domn cu multa carte! ; De-as fi ramas fecior la boi/ De-as fi ramas acasa“ Sau „Calugarul din vechiul schit“ - interpretate unanim de conmeseni, printre care se distingeau si cativa solisti de marca in ale ragetului.

— Am plans s-apoi am adormit! - continua patetic intr-o pauza si domnul Florea si isi pravali capul teatral pe fata de masa, in apropierea unei gramezi de oase descarnate, gasind in sinea lui ca a mai facut o gluma. Numai ca tigva ii devenise atat de grea, incat nu a mai putut fi ridicata in pozitia initiala. Tiganii se plimbau de acum pe langa mese, zabovind mai mult cu vioara pe la urechea cantaretilor vocali, ce puneau tot sufletul in enuntarea cat mai dramatica a textului strigat. Apoi Tica se urca pe un scaun, pisca de trei ori struna subtire a instrumentului si vocea lui de profesionist se impuse peste harmalaia generala:

— S-acu', bohierilor, dupa mine!

La aceasta caraiala a cioroiului, musafirii, gazdele, isi abandonara melodiile personale si se aliniara cu tot patosul unor patrioti romani slagarului zilei: „Hai lic si iar lic, am prins un bolsevic!“ Melodia cu un ritm vioi, cu un text vesel, pe unele locuri pornografica, avu darul sa destepte interesul general, sa declanseze un optimism de nezdruncinat in victoria celor care lupta pentru cruce. Cladirea administratiei boieresti vibra ca o toba maltratata din fanfara militara. Farfuriile si paharele zdranganeau sub furia pumnilor trantiti pe masa in ritmul frenetic al refrenului reluat la nesfarsit: „Hai lic si iar lic, am prins un bolsevic!“ Speriat, domnul Florea salta, insfarsit, capul de pe masa intreband curios: „Unde-i, unde-i!'

Privi in jur cu ochii carpiti si nu vazu decat o adunare de guri deschise larg, ca niste gauri intunecoase, garnisite pe margini cu colti de mistreti, a adunare de pumni atatati, ce-si stalceau linia vietii din palma de tenacitatea imperturbabila a scandurii din stejar, o cioara croncanitoare cocotata pe un scaun si cobind a pustiu.Pfui! Nu-si putea reveni. Nu mai avusese de mult asa un cosmar si inca in stare treaza! Se arunca asupra unui pahar plin si-l goli intr-o clipa. Cand ceilalti incetara melodia, cautand apoi insetati noi resurse de entuziasm in cupele de pe masa, domnul Florea inviorat dupa somnisorul tras in chip de gluma, simti ca-l inghesuie talentul muzical. Ridica o mana in sus, ca si cum ar fi tinut in ea o bagheta, exersa un solfegiu si incepu sa cante crescendo: „Roata morii se-nvarteste/ Tac,tac,tac/ Morarita rau tanjeste/ Tac,tac,pac!

Doamna Macovei, sotia morarului sef, zambi galant, interpretand textul melodiei drept un apropo adresat ei. Domnul si doamna Andries dadura insa melodiei un sens mai adanc, complet contrariu textului cantat pana atunci cu lic,lic. Gasira „roata“ chiar nelalocul ei, de proasta inspiratie, lucru ce se putu observa si dupa efectul produs asupra invitatilor, un efect deprimant, de parca s-ar fi apropiat o furtuna cu consecinte impevizibile.

— Dar ce-ti veni, badie, cu cantecul asta? - il apostrofa cumnata Maricica. Altul n-ai mai gasit? Apoi se rasuci catre Ticu,cioroiul sef:

— Iorga! Ia zi-i una! Da stii? Sa geama dusumeaua!

Unchiul Florea nu intelegea sa se astampere si atrase din nou atentia onor petrecerii:

— Domnilor si doamnelor! Un moment! Oare nu auziti nimic?

— Ce sa auzim, badie, ce sa auzim? - se impacienta duduia Maricica.

— Niste trosnituri, niste bubuituri

— Ba da, auzim! - ii raspunse tare domnul Cumpana, jubiland in sine ca-i ia ponta veteranului. Se crapa de ziua!

Ha,ha,ha!

— Eroare, domnilor si doamnelor! Mi se pare ca se aud tunurile si asta e cu totul altceva

Domnul Andries si cu domnul Macovei se strecurara afara, in fata administratiei.Mirosul patrunzator al straturilor de regina noptii ii inviora.La rasarit, peste dealurile Cristestiului, cerul se poleise cu aur si vin rubiniu.Dinspre Iasi insa cazanul frontului fierbea la cea mai inalta tensiune.

— Dom' Nicu! Parca nu miroase a bine!

— Sa nu facem panica printre femei,don' Macovei. Eu ma intorc printre invitati.Dumneata du-te si pregateste tractoarele, butoaiele cu motorina, patru harabale.Le agatam de „Buldog-uri'.De data asta nu mai plecam cu animale.Luam tractoarele cu noi.Avem aici atata grau!

— Si conu Jak o sa fie de acord?

— Da-l in crucea masii de grecotei! Scapa fiecare cum poate.El are masina si rude in Bucuresti!

CAPITOLUL IV

Gheorghe Petrila ramasese pe langa gospodarie in ziua aceea tulbure, cuprins de o presimtire rea. Ostoi gura porcului cu cateva troace de sfecla hacuita marunt cu barda pe lemnar,smulse din gradina o sarcina buna de stirita si o aseza in fata celor doua vaci legate de iasla in grajd.Se spala pe maini cu apa incalzita la soare intr-o putina ce o tinea langa fantana pentru udatul verzei, apoi arunca o privire iscoditoare peste gardurile vecinilor. Oamenii umblau aiurea prin curti, de colo pana colo, uitandu-se din cand in cand spre cerul gol si siniliu, de parca ar fi asteptat sa le vina din partea aceea un raspuns. Doar albinele isi continuau nestingherite activitatea inceputa o data cu ivirea zorilor, complet straine si indiferente la rivalitatile omenesti.Gastele cu gatul lor de girafa, incercau cate un concert pe sapte voci, caci atatea erau de toate.Tipetele lor stridente si afone nu reuseau insa nici pe departe sa acopere vacarmul ce razbatea mai puternic ca niciodata dinspre Iasi.

— S-alegi safu' - gandea cu voce tare Gheorghe Petrila.Mult nu mai poate tani! Pi rusi nu-i intreci nici dracu in artilerie!

Alaturi, in curte la parintele Sarbu, se gandea alte cele.Daca soldatii marsaluiesc cu capul in pamant, pe o directie opusa frontului,nu-i a buna! Prin fata casei parohiale, carute hodorogite, trase de cai slabanogi si obositi, cu coastele ranite de frecatura harnasamentelor, pline de soldati bandajati pe unde gloantele si schijele le muscase carnea, curgeau de dimineata fara oprire, spulberandu-i sfintiei sale orice nadejde de izbanda asupra diavolului rosu. Bunul stapan al cerului il punea la grea incercare si el trebuia sa indure, ca un mucenic de pe muntele Atos, toate caznele aduse de Necuratu pe pamant. Noaptea intreaga urmarise buza dealurilor dinspre Rafaila, aprinse ca in preajma unui apus de soare,iar dimineata, cand bubuitul tunurilor fara de sfarsit incepuse sa hatane si mai cu duh scoarta asta pacatoasa pe care ne taram ca omizile, parintele Sarbu intelese ca nu mai e nimic de facut. Cucoana preuteasa, o femeie implinita peste masura de dulceata pomenilor gustate pe indelete la caldura zilelor bune, sufland ca o locomotiva sub dealurile Barnovei, din cauza carnetului ce se pusese pe dansa, prin grija domnului si milostenia enoriasilor, alerga besmetica din ograda in casa si de acolo inapoi, buchisand sub coviltirul carului cu boii gata injugati, fel de fel de bocele, ca omul strange toata viata si cand pleaca nu se indura a lasa nimic in mana strainilor. „Daca apuc sa dau dupa Carpati - isi depana in nestire gandurile parintele Sarbu, scap cu barba nesmulsa de bolsevici. Cat despre acareturile aistea,mare-i Dumnezeu! Fac eu altele, atata vreme cat nu mi-o lua nimeni patrafirul de pe piept!'

Pe la poarta lui Gheorghe Petrila se auzi scartaind un convoi nou. O caruta cazona tragea dupa dansa, ca un magnet, un card de soldati romani, cu hainele jerpelite si albe de praf, ce se agatau cand de o manusa a vehiculului, cand de o scandura a cosului,tragandu-si dupa dansii bocancii grei si scofalciti.Fetele lor reflectau urma epuizanta a oboselii si parca amaraciunea unei infrangeri stiute numai de ei.Popa Sarbu tasni in drum si opri un sergent inalt, ce-si purta capela intr-o mana.

— Spune-mi, fiule, ce se aude cu frontul?

— Ce-auzi si dumneata, parintele - raspunse militarul, facand un semn cu capul inapoi, ca si cum ar fi alungat o musca.

— Doar nu vin rusii, sergentule!

— O sa vada sfintiia sa si singura!

Parintele Sarbu se intuneca la fata, ca pocnit peste mir de Uciga-l Toaca si se napusti in ograda sa implineasca voia Celui de Sus, ca unul dintre cei de pe urma pacatosi.

--Preuteasaa! Lasa bulendrele si suie in caruta, ca fara de margini este mania lui Dumnezeu!

Cucoana preuteasa mai cuprinse o data cu privirile inlacrimate bunatatea de casa lasata vraiste, indemna copii sa urce sus, facu semnul crucii si-i mai spuse unei batrane ce-si stergea nasul cu cotul pestelcii.

— Ai grija de toate, mamaie!

Preotul facu si el trei cruci mari, intors cu fata spre rasarit, caci Dumnezeu se afla intotdeauna in partea de unde rasare soarele, blagoslovi din greseala coarnele boilor, apoi urnind animalele la drum, spuse un „Doamne ajuta!“ din adancul durerii lui si oricat isi pusese in gand mai inainte sa porneasca cu dreptul in fata, primul pas pe calea „Fugii din Egipet“ il facu tot cu stangul Din huditele satului se mai alipira de atelajul preotului, caruta lui domnul Bostan, agatata de tractorul cu care isi purta moara din lunca si inca vreo doua carute manate cu disperare de niste basarabeni, care nu-si gasira scapare nici aici, in Moldova din dreapta Prutului.La fantana cu cumpana din marginea comunei, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant dadu cu ochii peste Gheorghe Rachita, un om necajit, ce-si ducea amaratele lui de zile intr-un bordei plin cu copii purtati numai in camasute pana la calcaie. Omul acesta despre care unii spuneau in soapta ca s-ar intalni cu partizanii rusi in padurea statului, de pe Dealul Gurghicea, tocmai isi adapa capra in teuca de langa fantana, scarpinandu-se calm dar apasat, pe sub camasa din panza groasa de canepa.

— Tu ce faci, mai Rachita, il intreba popa, neavind ce face, nu pleci?

— Hiii, marai omul surprins. Da, mie ce-o si-mi ieie rusii, parintele? Paduchii? Unde nu da Dumnezeu cel Mare! Abia scap de ei!

— Faci ras de numele domnului, pacatosule si te-ai dat cu bolsevicii, paganule! Oo,hais,cea balan! - se adresa el apoi boilor si iuti pasii.

Gheorghe Petrila asista tulburat din spatele portii inalte, prinsa in doi stalpi de stejar, la fuga popii, la scurgerea coloanei militare in retragere, care insemna tot un fel de fuga. Citise undeva un aforism sau un fapt real, nu-si mai amintea bine, despre simtul primejdiei la sobolani. Cand vaporul incepe sa ia apa, primii care-l parasesc sunt aceste fiinte preventive. In cazul de fata, popa Sarbu pacatuia nu numai ca-si parasea enoriasii, invatati sa nu ia in seama caznele cele rele date de Dumnezeu anume pentru verificarea loialitatii fata de dansul si imparatia sa de Dincolo, ci si prin incercarea sa de a se da la fund, de unde pana acum statuse numai in cabina de comanda a parohiei.

Citise mult Gheorghe Petrila in orele lui de ragaz. Colinda prin alte lumi, pe alte meleaguri si prin multe suflete, catand apoi asemanari prin jurul sau. Ii placea sa afle rosturile lumii, ca din scoala, facuta abia dupa intoarcerea din razboi, apucase doar patru clase. Tanarul invatator, care avea sa fie mai tarziu marele actor Constantin Tanase, in loc sa-l strige asa cum ii era numele in catalog, ii spunea „badi Ghita'. Lecturile ii luminase mintea si il incurajasera spre ganduri mai inalte, spre critica sociala. In discutiile interminabile cu notabilitatile satului, sustinea cu tarie interesele poporului, intelegand prin aceasta notiune de popor, oamenii de felul lui, talpa tarii, cei ce duc greul.Acum insa la poarta vremii bateau alte clopote. Spectacolul din ulita starnise in inima sa simtaminte contradictorii. Fuga, se stie, e sanatoasa, dar provoaca panica, contamineaza gloata, o ingrozeste si o aduce in situatia turmei pornita cu capul in jos dupa sunetul talangii legata de gatul oii celei mai destoinice,dar incoltita de data aceasta de haita. Gheorghe Petrila era pus in situatia de a lupta impotriva acestui curent, cantarind in mintea sa, fara graba, toate sansele. Pe neobservate, disparu de pe locul de veghe si se trezi in fata unor oameni cu stele rosii la caschete, care-l judecau:

— Tie ce vina ti se aduce?

— Ci as fi un taran mai rasarit

— Esti culac, ai cinci hectare de pamant!

— Am pentru ca i-am batut pe nemti la Oituz si la Casin.Strasnic i-am mai batut! Du-te si le vezi oasele in Mausoleu la Marasesti! Le-am strans acolo drept marturie

— Ai o casa cam mare!

— Inca nu-i a mea. Am platit-o doar pe jumatate si mostenitorii vanzatorului , de la care am cumparat-o, vor sa mi-o ia inapoi.Tot ce castig dau la avocati, cheltuiesc pe drumuri la Vaslui, pe la tribunale

— Ai explotat munca altora! Ti-ai sapat via si cules-o cu tiganii din Deal!

— Le-am platit cinstit si pe deasupra le-am dat de baut si de mancare pe saturate.

— Ai fost taranist de-a lui Maniu!

— Am fost mai de mult!

— Treci la zid!

— Pentru ce, prasu vas?

— Esti impotriva comunismului! Asa e?

— Cine a spus? Nici nu stiu exact ce inseamna! Mi-a spus ceva Costin, dupa ce s-a intors de acolo, de la voi. Da, pe aici, alte cele se invart pe limbi ascutite si eu nu mai pricep nimic!

— Esti un taran prost! Te iertam numai pentru asta

— Tot pentru asta m-au iertat si in l907.

— Dar ce ai facut atunci?

— Am vrut sa jefuiesc conacul lui Jak Marcopol, da nu mi-o mers, ca eram multi si prosti. Slugile boierului au tras cu pustile in noi. Daca am vazut primejdia, ne-am lasat prin pravaliile jadanilor, ca si ei erau mai bogati decat noi.

— Tu ce ai luat de la acesti oameni de treaba? Care ti-au dat mai tarziu marfa pe datorie?!

— O traista cu nasturi De fapt, nu o traista, ci doi craci de pantalon.Ii legasem jos cu sfoara

— Aha! Au avut motiv sa te ierte. Esti un dobitoc! Nu asa se schimba roata lumii, cu niste nasturi bagati in cracii pantalonilor! Treci deoparte! Hai, altul la rand! Hei, tu tap de popa, cu barba si antireu negru, de ce ai spalat putina cand ai simtit ca ne apropiem?

Intrebarea fiind adresata altcuiva, Gheorghe Petrila intrerupse dialogul purtat cu sine si se trezi langa stalpul portii, de unde plecase mai adineori. Scartai portita cea mica si iesi in drum, luandu-se dupa o grupa de infanteristi amarati. Merse in pas cu ei, cale de vreo suta de metri, neindraznind sa deschida gura.Tacea si framanta colbul ulitei alaturi de soldatii ce urcau in panta.

— Ce vrei, mosule ? - il intreba un caporal, fara sa-l priveasca.Ce te tii de noi ca un catel? Du-te acasa si asteapta!

— Cam pi undi-s, camaradi?

— Stai in noaptea asta treaz, auzi? Sa nu dormi!

— Crezi ci ne-or termina?

— Nu stiu, mosule, nu stiu. Fa ce ti-am zis!

Gheorghe Petrila muie pasul si ramase in urma ostasilor, apoi se intoarse in curte.

Cam pe la pranz se trezi si coana Tinca. Inca-i mai sunau viorile in urechi si strigaturile: „Si la stanga trei ciocane, uiuiu genunche goale'. Zarile se linistisera ca prin minune, tunurile nu se mai auzeau. Ce sa insemne asta, oare? Si soru-mia trebuie sa fie acum pe aproape de Adjud Isi trecu mainile peste par, privi lung prin curte, acoperi cu mana un cascat si izbi mata cu piciorul pe neasteptate, incat bietul animal icni o data si disparu in podul casei, amenintat din urma: „Da ci, bre, altceva n-ai gasit de unde sa-ti scarchini blana?'

Gheorghe Petrila auzi zgomotul si aparu de dupa coltul bucatariei, privindu-si nevasta intrebator, adica „te-ai sculat?'

— Auzi,bre? Mi se pare ca Maria a plecat la drum din nou de pomana!

— Ti si pare, ti si pare! - raspunse Gheorghe Petrila misterios.

In cerdac aparu si Costin, interesat de discutie.Taica-sau trecu insa sub tacere convorbirea purtata cu caporalul. Le spuse doar ca satul a ramas fara popa si fara morar. Pe undeva plutea o spaima nemarturisita. Era razboi. Te puteai astepta la orice. O armata uriasa venea sa se rafuiasca cu un inamic care ii intinase pamantul si ii necinstise femeile. In acelasi timp, Costin era ros si de un fel de curiozitate. Cum arata, oare armata rosie? Ce se va intampla cu Romania? Cum va fi sub stapanire ruseasca? Fetele 'or fi mai darnice? Gastele, pe post de caine, dadura un semnal de trompeta. Pe cararea de la poarta aparu o femeie invesmantata in negru. Venise sa imprumute un olaret cu lapte prins. Poftea cel mic niste smantana si oalele puse de dansa inca nu erau prinse. Coana Tinca se duse pana in garliciul beciului si-i aduse ce-i ceruse. Ilinca era o femeie necajita. De vreun an de zile nu mai stia nimic de barbatul sau. Altele mai primeau cate o scrisoare, mai auzeau cate o vorba din gura unuia intors de pe front, dar ea, nimic!

— Cica a fost prapad la Armasoaia, coana Tinca!

— Spune daca stii ceva!

— O fost asara pi la mine soru-mia. Plangea ca un copchil!

— Dar ce a patit?

— Am crezut ca stii?

— N-am auzit nimic, Ilinco.

— O trecut o coloana germana si o luat tot di prin casili oamenilor: covoare, plapumi, coverturi, pasari, porci,tot! O iarni intreagi muncise soru-mia, saraca ,la un covor! Nici nu apucasi si-l puni pi, parete! Zacea ci-l tini zastri pentru fati. Iaca acu',zastri! Cini stie ce nemtoaica s-o bucura di el? Apai daca aistea ni fac asa, carili ,chipurile, doamne, ni-s aliati, atunci ci-om pati cu rusii?

— Aliati, pi dracu! - pufni Gheorghe Petrila.Mai ghini, mai Ilinco, l-ai intreba pi Culiti a lui Strat, undi-i sunt degitili di la mana dreapti?

— Iraca-n di mini! - si femeia duse instinctiv o mana la gura, acoperindu-si buzele vinetii. Auzise ea de ispravile nemtilor, dar parca nu-i venea a crede. Auzise despre soldatii romani ramasi a se zbate in colbul drumului din stepa, cu mainile ciuntite de lopetile „Lineman', pentru ca se agatasera de camioanele germane in retragere. Le erau doar aliati. Ei ii dusese acolo, in inima Rusiei, si acum ii paraseau ca pe niste caini, lipsindu-i de orice posibilitate de salvare, schilodindu-i si aruncandu-i in drum, ca pe niste zdrente, lasand in urma lor dara de sange si de groaza, ura si pofta de razbunare.

— Apoi, sara buna! - spuse femeia si pleca abatuta. Un gand rau ii sfredela creierul, de parca cineva i-ar fi batut chiar atunci un cui inrosit in moalele capului. Nu cumva si Gheorghe al ei s-o fi agatat cu mainile de capcana spurcata si nu s-a mai putut ridica din drumul   calcat de senile si cauciucuri nemtesti? Nu cumva Culita ii ascunde adevarul? Cum sa nu stie el nimic despre barbatul ei, ca doar erau amandoi in acelasi pluton! Apoi daca o fi asa!

Pe poteca ce serpuia ascunsa de pruni copti, nu mai trecea o femeie doborata de durere, ci ura invaluita in doliu, mocnind sub faldurile bluzei cernite, gata sa arda cu flacara sangelui neamul ucigasilor barbatului ei. Ilinca se opri din mersul acela in nestire si ramase cu privirile fixe pe oala cu lapte prins. O dezlipi usor de carnea moale a sanului, o duse inainte incetisor, de parca ar fi fost plina cu nitroglicerina si intepeni asa. Fata i se lumina brusc, umplandu-i-se de un zambet sinistru, de minte pierduta. Olaretul incepu sa ia forma unui obuz, sa prinda dimensiuni uriase, sa valseze in jurul ei, ca o frunza desprinsa toamna dintr-un copac,iar in momentul cand atinse cararea exploda ca o bomba adevarata. Un rau de lapte se revarsa peste iarba uscata a pamantului, antrenand cu el buruienele de leac ale campului, tufe de papadie, de mierea ursului si de matraguna. Ilinca pasea absenta peste cioburile olaretului sfaramat langa picioarele ei, peste balta de chisleag amestecat cu smantana, iesi in drumul galben de argila si isi dadu seama ca se afla in curtea casei sale, prin care umbla fara rost, numai dupa ce copilul ei o intreba mirat de purtarea mamei sale, daca a gasit lapte prins.

— Ha! - tresari femeia, ca sub efectul unui jet de apa rece.Laptele? Eeh, nu copchilul maichii! La lapte trag serpii cei mari si balosi.Ademeniti de aburii calzi, parasesc burta omului, aluneca pe gat in jos, oparindu-si lacomia odata cu pielea lor spurcata, in sistarul cu lapte clocotit

Copilul nu intelese nimic din aiurelile mamei sale despre nu stiu ce fel de sarpe, el atat stia ca il lesie la pantece o foame nemiloasa.

— Iaca,bre, omule, spuse meditativa cona Tinca, asezandu-se cu greu pe un scaun din lemn moale, de tei, dupa ce Ilinca disparu pe portita gradinii din spatele casei, c-o vinit timpul ca si groapa noastra, in care ne ducem traiul de cand ne stim, sa ne despagubeasca!

Gheorghe Petrila mesteca o vreme vorbele femeii, fara graba de a da un raspuns. Isi tuguie buzele si isi ridica sprancenele a mirare, apoi le supse inapoi, subtiindu-le, trecu linistit cu palma crapata si batatorita de seva buruienilor si cozilor de furca, de sapa si topor, peste barba nerasa de o saptamana si napadita de fire albe. Trase si el o bancuta mai langa coana Tinca, gandind ca apropierea ii va lumina poate mintea si se aseza incet, oftand sonor si impreunandu-si mainile peste petecele rotunde din genunchii pantalonilor.Muncise din toate puterile pentru gospodaria asta injghebata din sudoare si vise. Era rodul stradaniilor lui, alimentate zi si noapte cu betia sperantei in vremuri mai bune, cu samamta ei pusa primavara sub brazda, pandita cu sufletul la gura cum rasare, cum isi intinde lujerul pe haragi si acopere tristetea pamantului,negru si gol, cu verdele crud, apoi strabatut de nuante galbene,germinative. Pe neobservate, dintre frunzele sperantei apareau boabele ei minuscule insetate de apa si soare. Atunci Gheorghe Petrila inalta rugi spre dumnezeul de dincolo de intelegerea noastra, pentru ca ce poate fi altceva acolo, unde mintea omului nu mai desluseste nimic, cersind apa si lumina pentru puii lui de viata? Taisul sapei lui musca cu ciuda tarana napadita de buruieni, se invartea ca o lama de coasa printre butucii de vie si tulpinele fragede de popusoi, manata nu de muschii lui vanjosi, care nu aveau ce face cu un sac de loo de kilograme, ci de resorturi nevazute si vesnic treze, resorturile bucuriei culesului. Pusa una peste alta, cat de inalta ar fi recolta? Si unde se afla ea acum? Muncea de aproape cincizeci de ani si ce ramasese in jurul sau? Doua vaci, o fasaie de „Noham“ si „Zaibara', pe Dealul Matei, casa asta platita pe jumatate, un stol de oratanii trecatoare, butoaie goale rasturnate prin curte, un car de griji! Cine putea sa-l despagubeasca pentru raurile de sudoare lasate in tarana, o data cu visele lui cazute seara, frante de oboseala, in patul de odihna?!

— Adica, cum si cini si ni dispagubeasca, fimeie?

— Fereala locului asta, unde o intarcat dracul balaia, uitat de lume si de Dumnezeu, ca daca ar fi fost pus mai langa sosea, ne calcau nemtii, ca pe cei de la Armasoaia, de la Ivanesti.

— Asta nu insamni ci o si scapam nicalcati si di rusi!

Noaptea se lasa peste Cristesti fara sa intrebe pe nimeni, ascunzind fata pamantului ,inspaimantat de cele ce vedea, sub valul intunericului. Natura punea, astfel, punct unei zile pline de tensiune, de asteptare a necunoscutului de maine. Ce va fi maine? Unde si unde, se auzea cate un latrat de caine fara somn. Oamenii ingrijorati se strecurau probabil pe sub garduri. Luna, pe bolta cerului, tara cu dansa umbra Terrei iar Costin incerca sa desluseasca, din cerdacul casei, conturul celor doi frati aruncati unul asupra altuia, cu batele ridicate, cu fruntile sarloind de sange, ce pareau a se zari pe suprafata galbena a cainelui nostru de paza. Legenda o auzise de la tatal sau si spunea ca pricina invrajbirii intre cei doi frati ar fi fost o turma de oi sau asa ceva, in genul Mioritei sau Baltagului lui Sadoveanu. Dumnezeu ii surprinsese si le pedepsi lacomia, transformandu-i pe amandoi in stane de piatra. De milioane de ani, gandea baiatul, acest tablou trecea in fiecare noapte prin fata lumii noastre, pentru ca oamenii sa-l vada si sa desprinda invataminte din fabulatia lui, dar nimeni nu mai tine cont de pilda Domnului. In viclenia lor, isi ascund pofta de sange si de inavutire sub semnul crucii si se macelaresc in numele Domnului! Cine sa-i mai opreasca? Dumnezeu s-a lasat de minuni. Intr-un tarziu, Costin pleca sa se culce. Veghea si meditatiile, la urma urmei sterile, il obosisera. Ramanea Gheorghe Petrila sa pazeasca gospodaria. Ostasul acela prafuit il sfatuise sa nu doarma.Adica nu e bine sa te surprinda inamicul adormit, pentru ca atunci profita de absenta ta si te saraceste.E mai bine sa te gaseasca langa poarta, de veghe.Atunci el se va rusina si nu-ti va lua vacuta, gaina, porcul. Va incerca alaturi, la popa Sarbu, unde casa fusese lasata de izbeliste, pe seama unei babe, ascunse probabil in podul surii. Peste satul ramas intre doua armate, una care fugea si alta care venea, se lasase o liniste suspecta. Pacea din ceruri coborase si pe pamant odata cu venirea serii. Ce avea sa urmeze maine? Moartea, deportarea, robia? Gheorghe Petrila intreba stelele dar ele roiau in jurul Carului Mare, se jucau cu Carul Mic, asteptand rasaritul Clostii, ca sa dispara apoi din fata maritului Foebus. Asa il surprinsera zorii pe Gheorghe Pterila, cu fruntea in palme, cu coatele pe genunchi. Peste creasta Dealului Zghera, soarele isi deschise ochii calzi si stralucitori, inundand cu lumina lui orbitoare cotloanele intunecate ale Cristestilor.Satul isi arunca pumnul de apa rece peste fata si se inviora.Coana Tinca deschise usa de la poiata gainilor, indemnandu-le la micul dejun.Inaripatele se bulucira hapsane spre gramada cu graunte, calcandu-se in picioare, ciocanindu-se peste creste, luptandu-se pentru fiecare boaba. „Parca oamenii fac altfel? - medita coana Tinca. N-am mai astepta acuma rusii!'

Costin se trezi brusc de harmalaia pasarilor si iesi in cerdac,intreband pe Gheorghe Petrila, care tocmai venea dinspre poarta, ce s-a mai intamplat peste noapte.Nu se intamplase nimic, dar asta nu insemna ca nu se va intampla!

Si intr-adevar, inevitabilul se produse. Un urlet sinistru de avioane umplu zarea Zgherei. Sub protectia lor, o coloana

fara sfarsit serpuia in liniste spre Cristestii din Deal.

— Rusii! - exclama coana Tinca cu glasul zugrumat de teama.Iaca rusii! Vin rusii!

Costin si Gheorghe Petrila isi facura din palme stresina deasupra ochilor, adapostindu-i de lumina puternica a soarelui.Inimele incepura sa le bata mai tare.Sosirea rusilor iesise acum din sfera probabilitatilor si devenise o realitate.Atata doar ca deocamdata ei ocoleau satul acesta din vale si urmau coama dealului spre sud.

— Mama, eu plec pana in Deal sa-i vad!

Coana Tinca incuviinta doar printr-o miscare a capului.Or cum , nu puteau face rau unui copil. Costin trecu mai intai pe la prietenul sau Paulica. „Hai,mai, in Deal! Sa ajungem inaintea lor!“ Baietii simteau instinctiv ca traiesc un moment istoric memorabil. O luara direct peste ses, prin lunca cu rachiti inalte si covor de iarba scurta, batucit de gaste si vitei, presarat cu gainat verde si pete galbene de mal crapat.Urcara dealul pe langa cismeaua secata din fata unei case izolate, repede, in tacere, pastrandu-si gandurile si energia pentru ceea ce ardeau sa vada cat mai curand.Rusii intrasera totusi in marginea satului inaintea lor. Primul detasament stricase formatia si se rasfirase pe maidanul de la rascruce, pe langa primarie, pe langa poarta cimitirului. Cativa soldati scoteau apa din fantana cu roata si isi umpleau bidoanele.Doi ofiteri incercau sa culeaga informatii despre nemti.In intampinarea trupelor venisera din sat cativa batrani barbosi si cocarjiti, copii goluti, numai in camesute de canepa si desculti, femei imbracate in rochii slinoase, de culoarea pamantului, pentru a parea, gandeau ele, sarace si urate. Si aratau intr-adevar, demne de toata mila.Soldatii le intindeau mainile in semn de „nu va speriati, ca nu va mancam!“ Se purtau ca niste dresori, care vor sa convinga animalul de bunele lor intentii. Detasamentul urmator care se apropia, spre mirarea lui Costin, era format numai din femei.Nu mai vazuse pana atunci femei soldat.Erau foarte tinere, blonde, brunete, cu fuste cachi ce le acopereau genunchii, cu cizme stranse pe pulpe, cu bonetele asezate cochet peste parul taiat scurt. Tineau o cadenta corecta, ritmica, de drum lung sub arsita unui soare de august, sprijinindu-si palmele pe silueta svelta a pistoalelor automate, ce le atarnau pe piepturi pline de feminitate.Compania opri, de asemenea, in preajma fantanii si se dispersa prin batatura. Un mosneag se apropie de un ofiter cu trei stele pe epolet, aratandu-i prin semne o movilita de pamant proaspat langa gardul bisericii, strajuita de o cruce din lemn de salcam.

— Ruschi aviator! Noi ingropat!

Mana dreapta a mosneagului, uscata si zbarcita, facu un ocol larg prin aer, inchipuind ceva miscator pe cer, care coboara apoi brusc si explodeaza.

— Ta,ta,ta,ta! - imita el o mitraliera.Apoi cu o masca desnadajduita si imbunata de evlavie, scoase un sunet surd,aruncandu-si mainile amandoua spre inaltimi:'Buuum!'

— Aviator?

Ofiterul se apropie de mormant, citi inscriptia de pe cruce, isi scoase cascheta si ramase nemiscat cateva clipe, apoi se intoarse langa soldati, spuse ceva si ordona incolonarea. Apoi, pe neasteptate, se adresa celor doi baieti:

— Hei! Vi! idit suda! Idit,idit!

Vazandu-se direct vizati, baietii schitara o miscare de impotrivire, amestecata cu oarecare teama,dar isi infransera repede retinerea.De fapt, nici nu aveau prea mult timp de gandire.Rusul insista cu seriozitate sa se apropie de el.Purta in mana o harta militara.Parcurse cu degetul o linie rosie pana in dreptul unui punct, se opri si intreba:

— Zdesi, Armasoaia.Ot cuda Armasoaia?

— Weis ich - raspunse Costin in nemteste.

— Sprechen Sie Deutsche? - intreba ofiterul.

— Venig.

— Haraso! Paideom! Gehen!

— Wo?

— Nach Armasoaia!

Ofiterul se intoarse brusc si urca intr-un „Jeep'.Baietii il urmara si se ghemuira amandoi pe scaunul din fata.Masina porni usor pe un drum de vale, urmata de coloana infanteristilor. Costin si Paulica fura pe loc strabatuti de un sentiment ciudat, necunoscut pana atunci. In inchipuirea lor, se simteau doua persoane foarte importante. Participau la razboi.Se aflau in prima linie de cercetare, conduceau armatele sovietice spre Armasoaia! Se angajasera sa le duca pana acolo intregi si nevatamate.Stiau sigur ca nu vor intalni picior de neamt. Armata germana intrase in pamant.Cea romana plecata spre sud avea un avans de 24 de ore.Se instalase poate in Carpati sau pe linia de cazemate de la Marasesti.Ofiterii din masina stiau, se pare, lucrul acesta si nu se aratau preocupati de o intalnire iminenta cu inamicul.Se inainta in liniste.Marea batalie fusese data acolo, la Iasi. Unde va fi urmatoarea si cand? Nici intr-un caz in aceste zile. Pentru a opune o rezistenta serioasa, nemtii si romanii aveau nevoie de timp si rusii nu li-l lasau. Inaintau fara odihna.Aveau experienta unui drum lung, de la Volga la Prut. Se luptasera uneori pentru fiecare metru patrat de pamant. Acum, cand nimeni nu le mai statea in cale, inghiteau kilometru dupa kilometru, ca la o pasnica manevra, fara sa traga un singur cartus. Pe fata ofiterilor se citea insa o oboseala cronica, purtau o masca blazata de oameni care vazusera mii de cadavre, de oameni goliti de sentimentul de conservare, de orice fel de sentimente si in care nu a mai ramas decat simtamantul de ura pentru un inamic acum nevazut, mereu in retragere. Ajunsera in Armasoaia. Ofiterul le intinse mana:

— Spasivo!

— Puti doroga! - ii raspunse Costin, care invatase cateva expresii rusesti de le colegii lui basarabeni.

Urmarira o vreme cu privirile coloana fara sfarsit a Armatei Rosii, ce se scurgea prin fata lor, apoi o luara inapoi, spre casa, pe un drum mai scurt, peste ses.

— Ai vazut,Paulica, cum arata oamenii care mananca oameni ? - intreba Costin zambind.

— Cum de s-au putut spune atatea minciuni?

Evenimentul, cu urmari nebanuite inca in destinele celor doi baieti, ghizi voluntari ai Armatei Rosii, se consumase simplu, asa cum par majoritatea lucrurilor la suprafata. Niste trupe obosite de mars si de lupte, incolonate disciplinat, starnise colbul drumului de tara, schimbasera cateva vorbe cu cristestenii, urnindu-si apoi mai departe,'Na Berlin', varful de lance si lasand in urma o atmosfera de usurare, ca dupa trecerea unei furtuni cu tunete si trasnete. Intamplarea traita nu avea sa se stearga niciodata din memoria lui Costin. Intanirea aceasta echivala cu un fragment de istorie derulata sub ochii lui. Intrand in sat, casele li se parura pustii. Oamenii se ascunsesera prin pivnite, prin poduri, fetele mari isi facusera culcus prin gramezile de calt, prin glugile de strujeni. Doar ei,Costin si Paulica paseau pe ulita satului ca doi invingatori neinfricati, care infruntasera teama primului moment greu. Sub adapostul adolescentei nevinovate, fluturasera batista la trecerea trupelor rosii. Le fusesera calauze! Ajuns acasa,Costin lasase in urma copilaria.Chiar daca nu era, aerele sale erau de matur.

— Spune cum sunt rusii? I-ai vazut?

— Oho! Ba i-am condus si pana la Armasoaia! - raspunse el mandru.

— Si cum arata?

— Ca toti oamenii. Doar ca au pusti.

Spre seara, din coloana principala, se desprinse un batalion

de ostasi si Gheorghe Petrila se trezi cu rusii in gradina din vale de casa. Cativa dintre ei stiau romaneste.

— Mosule, noi o sa dormim in gradina pe tufele de hrean. O sa mai punem pe jos niste brate de paie , ofiterii insa roaga gazduire undeva sub acoperis.

— Cum sa nu? Se poate! - sari coana Tinca ospitaliera. Poftiti in casa!

— Nu,-traduse soldatul - ofiterii vor sa doarma afara, in cerdac, sa fie mai aproape de trupa.

Coana Tinca aduse din casa o saltea mare,umpluta cu lana, o aseza pe dusumea, arunca peste ea un cersaf curat si doua perne uriase umplute cu puf de pasare, o plapuma special pastrata pentru musafiri, cu fata din matase roza si langa acest pat improvizat aseza doua scaune cu spatar pentru sprijinirea hainelor.

In mijlocul ograzii rusii instalara bucataria. Un cazan urias sprijinit pe niste chirostii adecvate. De undeva se aduse o oaie. Costin cunostea gustul carnii de ovina de la internatele pe unde statuse. Mirosul saului ii provocase intotdeauna o repulsie. Peste cateva ore, bucatarul intinse lui Gheorghe Petrila un castron cu tocana. Spre surprinderea tuturor, era excelenta. Parca ar fi fost din costita de purcel!

Ostasii franti de oboseala unui mars ce tinea probabil de cateva zile se trantira pe jos oblojandu-si ranile de pe talpi. Un miros cazon plutea peste tufele de hrean. Cand soldatul acela ce stia romaneste mai aparu prin fata casei,Gheorghe Petrila isi lua inima in dinti si intreba in soapta:

— Da cu noi, tovaras, cum ramani? Ci si faci cu Romania?

— Romania ramane asa cum este. Doar Basarabia o luam inapoi. In schimb, voi primiti Ardealul. O sa aveti guvernul vostru, ca si pana acum. Nimic nu se schimba.

Lui Gheorghe Petrila parca ii mai veni sufletul la loc. Mai stii? Poate o sa fie ghine!

Cand se trezi dimineata,Costin nu mai zarise nici un soldat rus in gradina unde-i lasase. Plecasera in zori. Daca poti ocupa sute de kilometri doar marsaluind, nu trebuie sa dai ragaz inamicului! Sus, pe Dealul Zgherei, coloane cenusii continuau sa serpuiasca fara sfarsit. Parca intreaga Rusie se revarsa pe zarea Cristestiului. Cine ar fi putut sa-i tina piept?

Spre pranz, o noua coloana se abatu peste sat. Din ea se desprinse un ostas intre doua varste, deschise poarta de la drum, se strecura linistit pe langa tufele de liliac si Gheorghe Petrila se trezi cu el in fata casei.

— Zdravstuite! - spuse ostasul. Ia haciu adna gaina!

Coana Tinca iesita si ea in cerdac auzi dorinta rusului si se intuneca pe loc la fata.

— Sa si-o ia singur, daca e pus pe jaf! - spuse ea lui Gheorghe Petrila. Iaca pentru ce le-am crescut eu de cand au iesit din oua!

Ostasul simti nemultumirea din fata ei catranita si se grabi sa adauge ingaduitor totusi, pentru un soldat invingator:

— Ia platiu, platiu! - si scoase din buzunar o mana de bancnote. Scolca stoit! Mne nada guina dlia litinant, dlia litinant. . . !

— Auzi, bre, ci omul platesti!! - interveni si Gheorghe Petrila, putin iritat de indaratnicia nevestei, care ar fi putut duce la un incident neplacut. In definitiv, rusul putea lua gratis tot ce doreste. Era doar invingatorul!

— Asa? Ei, atunci se schimba trebusoara. Apoi hai sa mergem in ocolul vitelor. Ele pe acolo isi fac pranzul.

Ajunsi in spatele casei, rusu dadu cu ochii peste cardul de gaste si isi schimba pe loc optiunea.

— Oh,balsoi gusi! Etot haciu! - striga el plin de admiratie, in timp ce arata cu mana spre gascan.

Pasarea presimti amenintarea din partea strainului si scoase un tipat de alarma. Ochii lui rotunzi si rosii, ca doua margele de sticla, ii sticleau printre gaturile inalte ale celor sase consoarte. Desigur, i se pregatea ceva neplacut dar era decis sa nu cedeze cu una cu doua. Prima incercare a coanei Tinca de a pune mana pe dansul, esua. Gascanul se strecura abil printr-o bataie de aripi amenintatoare si sparse incercuirea. Costin, care privea scena vanarii gascanului, tocmai de dincolo de poarta ocolului, cunostea puterea acestei pasari zis americane. O data il prinsese de gatul acela lung, pe cand incerca sa fure un bobocel. Masculul, ingamfat, violent si sigur pe puterile sale, il ataca cu labele si cioturile aripilor. Abia scapase cu fuga! De aceea urmarea acum cu interes capturarea lui. Gatul lui deosebit de frumos si de lung, grasimea ce-i atarna pe burta ca la un burghez, in conditii de pace podoabe fiindu-i, acum aceste

calitati starni invidia rusului nesatul. Sau poate capul acela tantos, cu ochi agresivi, complet nepotriviti pentru o postura de invinsi, atata pofta cruda a bolsevicului. Pozitia refractara a gascanului si expresia sa de independenta, de impotrivire fatisa, ii fu fatala. Rusul mai intreprinse un atac frontal si singurul lucru ce-i mai ramasese de facut prizonierului era sa protesteze surd, vehement, sub bratul vanjos al soldatului-calau, de profesie bucatar. Scotea bietul gascan niste tipete sinistre dar zadarnice. Nici un siretlic nu mai invinse vigilenta rusului.

— Scolca rubli? - intreba cumparatorul.

Coana Tinca se gandi un moment, catand cu privirile in pamantul faschios si plin de baliga uscata, de parca ar fi zarit pe acolo afisat mercurialul, apoi ridica mana stanga in sus si desfacu toate degetele. Rusul alese dintre bumaste o hartie de cinci ruble, dand sa plateasca fara tocmeala. Coana Tinca simte slabiciunea mustereului si intr-o fractiune de secunda, adauga repede langa palma stanga, aratatorul si mijlocasul de la mana dreapta.

— Iot foi . . . - guita blondul, dar plateste.

Odata indepartandu-se de gastele lui dragi, gascanul mai incearca un truc. Se stranse in el, ca un resort de ceas si, pe neasteptate, zvacni puternic, lungindu-se ca un elastic si aripile i se umplura de vant. Batu din ele disperat, dar clestele ce-i strangea corpul moale si cald il zugruma si-l aduna la loc. Manevra nu-i reusise dar agresorul nu trebuia sa ramana nepedepsit. Ambitia gascaneasca era mai presus de conjuctura nefavorabila romanilor. El era un gascan american si era decis sa-si apere integritatea corporala pana la ultima suflare. Profita, deci, de pozitia sa avantajoasa si isi infipse fulgerator ciocul sau de culoare rosie in fundul pantalonilor ce-i stateau tocmai la indemana. Rusul isi desprinse cu greu clestele acela zimtuit, care reusise sa prinda in violenta lui razbunare si o buna bucata de piele!

Soldatul pleca in graba sa decapiteze lighioana. Coana Tinca incepu sa studieze cu atentie bancnotele sovietice, sa le incerce grosimea hartiei cu buricele degetelor. Atingerea valutei ii dadea o stare de vie satisfactie, de mangaiere. Banii i-au incalzit intotdeauna inima si imaginatia, transmitandu-i un fel de fluid al vitalitatii, un tonic de siguranta impotriva grijii zilei de mainii, un gust dulce de viata si pornire irezistibila spre noi agonisiri, ca ce alt sens poate avea viata?

Cu totul alta era sa fie reactia lui Gheorghe Petrila, dupa ce rusul parasi curtea cu gascanul, care tot mai incerca imposibilul, transmitand necontenit ultimele mesaje SOS

celor ce-i fusesera tovarase dragi de viata.

— Iaca, bre, fimeie, acu' trebuie si ni cumparam un cini. Fara gascan, curtea-i pustie!

Isi roti trist privirile prin curte. Vreo trei butoaie din stejar,desfundate,cu cercurile ruginite, razamau gardurile intr-o rana, cascand spre cer guri uriase cu miros de drojdie. „Daca li prindeu ei, pe aistea - gande el - colo, pline-plinute, apai ni saraceau cu totu' tovarasii. Dar asa, banisorii-s pusi deoparte!

Vazduhul incepu sa arda din nou, ca un cuptor plin cu placinte poale-n brau, asa cum impusca coana Tinca cate unul la vreme de seara si de sambata. Arsita de august parjolea fara mila seva pamantului. Dinspre stupi se auzea un bazait de inalta frecventa. Sute de trantori, grei ca niste avioane de bombardament, jucau hora imperecherii cu aerul si cu lumina, cu razele fierbinti ale soarelui, ca de regini partenere, slaba speranta! Gheorghe Petrila trecu pe langa roiurile de albine, ce sagetau orizontul cu iuteala glontelui, cantari din ochi multimea trantorilor care ar fi trebuit starpiti, dar in ziua aceea nu mai avea nici un chef. Suferisera cu totii un soc. Trebuiau sa se obisnuiasca cu gandul ocupatiei, al rasturnarii unor edificii inscrise treptat in constiinta lor, edificii numite simplu: pamant, patrie, popor, libertate, cam abstracte prin dimensiunea lor de necuprins si totusi atat de apropiate in momentul acesta de rascruce. Rusii curgeau fara numar pe culmea dealului Zghera, ii vedeau cu ochii lor, dar capacitatea de a percepe aceasta realitate inca nu-si slobozise resorturile ei intime, ramanand undeva in urma. Mai aveau nevoie de timp, schimbarea fusese prea neasteptata si timpul ii completa fara graba piesele lipsa pentru a putea privi lucizi in dosarul istoriei. Treceau pe nesimtite minutele,orele si ei continuau sa traiasca o aventura, desi nu se intampla nimic deosebit. Gheorghe Petrila umbla aiurea prin curte, prin gradina, facandu-si de lucru cu te miri ce. Intr-un tarziu se adunara cu totii in cerdac pentru a supraveghea drumurile, zarile, coloana aceea cenusie, aidoma unui miriapod cu mii de picioare. Ce s-o fi ascunzand dincolo de zare? In meditatiile lui prelungi, Gheorghe Petrila confunda orizontul dinspre rasarit cu viitorul, pentru ca oamenii, impreuna cu pamantul lor rotund, se rostogolesc in permanenta inspre zarea rasaritului, acolo unde ni se pare ca cerul se uneste cu piatra, cu padurea, zare mereu aceeasi si totusi mereu alta. Niciodata nu a putut patrunde in taina acestei gene inselatoare, de lumina si speranta.

— Apoi, mai baiete, eu t-oi spuni una si tu si tai minti! Pi rusi nu-i poati bati nimini, ca-s cati frunzi si iarbi. N-o reusat el Napolion, cum era si reusasca Hitler? Eu ii cunosc pi rusi. Am luptat cu ei la Oituz. Daca mananci o bataie, stii ci zac? Nicivo! Ei bat anu ista la noi, noi batim anu ci vine le ei! Si iaca acu' ne-o prins la mani. . . !

Din casa se auzi deodata vocea nelinistita a coanei Tinca:

— Mai, n'au'! Ia veniti in coa!

Cei doi se miscara repede pana in antret. Femeia le arata aparatul de radio si le facu semn sa asculte. Din difuzoare izbucni vocea grava a crainicului:

'Atentiune, atentiune, ascultati cu maxima atentie emisiunile postului nostru de radio. Peste putin timp se va transmite un comunicat important pentru tara!

Urma o scurta pauza si anuntul se repeta, asa cum avea sa se mai repete pana spre seara. O muzica de fanfara umplu camera si antretul. Acest anunt produse o stare de suspans, mai puternica parca decat cu o zi inainte, cand cristestenii descoperira drumul Zgherei plin cu trupe rusesti. Frontul era spart, Armata Rosie trebuie sa fi ajuns pe la Vaslui sau dincolo de el. Ce ar fi putut sa mai spuna Bucurestiul? Intrebarea le sfredelea creierul terorizandu-i. Nici nu mai erau capabili sa se indeparteze de cutia ceea a lui Philips. Mai ieseau in cerdac, pe rand, dadeau ocol casei si se intorceau nerabdatori acolo in antret. „Nimic?“ „Inca nimic!“ Peste capul armatelor rusesti avea sa vina o comunicare importanta pentru tara. Insema ca tara mai exista, ca ea continua sa respire, sa lupte si sa spere, si ei se simteau o particica din sufletul ei, desi intrasera sub ocupatia inamicului. La un momentdat, fanfarele incetara brusc si vocea metalica a crainicului anunta tremurat dar puternic:

— „Transmitem proclamatia Majestatii Sale regele Mihai I catre tara.

O liniste solemna puse stapanire cateva clipe pe aparatul de radio dar si pe cei din jurul lui. Le vorbea regele. Costin parca si auzea cuvintele imnului regal. Le invatase de mic copil si ele constituiau un fel de lucru sacru. Avea acelasi simtamant, ca si atunci cand se afla in fata altarului unde slujea parintele Sarbu. El nu avea inca puterea sa discearna asupra continutului educatiei primite. Aceasta ii fusese inclusa in constiinta, tot asa ca si laptele matern a carui gust nu era niciodata contestat. Mult mai tarziu avea sa invete la istoria doctrinelor despre formele de guvernamant, despre numeroase teorii asupra originii statului, asupra substantei sale. Deocamdata, Costin nu era decat un obiect in curs de fabricatie, in care se turnau intamplari extraordinare, necuprinse in nici un manual, peste un strat de cunostinte incipiente si scolastice. Ceea ce afla el acum, clipele pe care le traia, constituiau un privilegiu. Peste ani si ani, cand incepuse sa faca o colectie de timbre, intelese mai bine valoarea capului de serie. Multi incearca sa si-l procure de la altii mai varstnici, sa-i cunoasca istoria din carti. Costin traia acum evenimentul obliterat cu „Prima zi', cu „Pervai deni', cu „Premier jour', pecete pusa pe gandirea lui chiar la intrarea in viata constienta. Era, desigur, un privilegiat! Participa ca martor la nasterea altei Romanii. Dar de unde sa stie el, un copil, cand altii varstnici refuzau sa inteleaga ce vedeau, ce se petrece, de fapt! Gheorghe Petrila isi stranse, ca de obicei, buza de sus peste cea de jos, intr-o asteptare incrancenata. In difuzor patrunse un fasait de placa, apoi vocea nazala si prelungita a tanarului rege suna ca un orologiu de turn in ceasul al doisprezecelea:

—'Romani! Dupa ani de grele impilari si suferinte, dictatura militara a lui Antonescu a fost rasturnata. Romania a iesit din razboiul purtat de Hitler impotriva Uniunii Sovietice. Un nou guvern de uniune nationala a fost insarcinat sa aduca la indeplinire vointa hotarata a tarii de a incheia pacea cu Natiunile Unite. . . '

Vestea cazu ca un trasnet peste cei trei din fata aparatului de radio. Gandurile li se invalmaseau in cap fara nici o noima, pe masura ce Majestatea Sa inainta in continutul Proclamatiei. Romania impotriva Germaniei? Din aliati de nadejde impotriva bolsevismului - dusmani de moarte? Sfarsim un razboi dar incepem altul? Tot de eliberare? Tevile armelor nu mai sunt indreptate spre rasarit, ci spre apus? Dusmanul se transformase peste noapte in prieten si prietenul in dusman? Ce intorsatura, Doamne, ce intorsatura! Inseamna ca rusii stiau ceva daca ne-au dat sapte ruble pe gascan, cand puteau foarte bine sa-l ia ca prada de razboi. . . Armistitiu cu rusii - razboi cu germanii! Cine sa mai priceapa? Cazemate la Marasesti, aparare pe linia Carpatilor? Planuri, iluzii pe hartie! Vise neghioabe, baloane de sapun sparte cu degetul. Ce stim noi de puhoiul acesta care se revarsa acum peste tara? Ca un puhoi de pri-mavara! Nimic nu stim!

— Adicatili, mai fimeie, sparse tacerea ce se lasase dupa sfarsirea Proclamatiei, Gheorghe Petrila, cum s-ar zaci, nu mai suntem tari ocupati, tari invinsi, ci aliati cu aliatii! Apoi cel cari o facut trebusoara aiasta, or n-o avut incotro, or si varsi diplomataia din el, asa cum da laptili in foc. . . !

— Rusii erau trecuti de Vaslui, tata, cand isi citea regele Proclamatia.

— Daci o facea inainte di ruperea frontului, mai baiete, il mancau nemtii fript, cu toate ci-i de-a lor! Si asa nu si stii inci cini-i saful!

— Ai vazut, bre - intra si coana Tinca in discutie - ai vazut visul meu de astanoapte!

— Ce vis?

— Se facea ca de la rasarit venea o stea mare, rosie, iar pe cer, la orizont, scria ceva cu litere de foc. Daa, n-am inteles ce, ca era probabil pe ruseste. . . Sau pe nemteste! Si iaca vestea! Asta era! Pacea! Ai vazut? Visele mele nu mint niciodata. In materie de vise, coana Tinca nu putea fi contrazisa. Era ca si cum ai incerca sa o convingi ca soarele rasare de la apus. Cei doi o cunosteau bine si se abtinura sa faca vreun comentariu.

— Eee! Unde-i Badia Florea, acu'? - relua ea discutia. E bun de popa! Tu nu stii dar baietul era acolo si a auzit. Cand era mai frumos, colo, si lumea se distra bine, el s-a apucat sa cante „Roata morii se-nvarteste!“ Maria s-a suparat foc, vezi bine, si iaca roata s-a invartit!

— D-apoi, Tinca, in ce tara mai poti scapa di rusi? Digeaba s-o obosat fugind din Pungasesti!

— Dee, i-o trebuit politica boiereasca! Acu' pe unde o sa scoata camesa cu jadanii? Ea o fugit mai mult de ei decat de rusi!

— Da boaita de popa? Cu carul lui, nu cred ca o ajuns prea departe. Daca o fi trecut de Plopeni!

— Daca nu i-o fi facut rusii di petricanie!

Ziua se scurse in ipoteze si in sperante. Noaptea trecu relativ linistita. Glasul tunurilor nu se mai auzea. Dar a doua zi, dimineata, cand soarele urcase pe bolta cerului pana la chindie, in marginea satului dinspre Armasoaia, cateva care incarcate cu calabalacuri, se strecurau hoteste prin lunca cu salcii galbui. Pe langa unul din ele isi tara picioarele, ca un mucenic dintr-o icoana veche, popa Sarbu. Mantia-i neagra, mai mult cenusie acum de prafuita ce era, aratand ca o zdreanta oarecare, departe de a mai putea face cinste unei fete bisericesti, se lipea sacaitor, la fiecare miscare, de cracii pantalonilor sfintiei sale, umeziti si inscortosati de naduselile ce-i izvorau din belsug si care i se pravaleau nemernice pe spate si pe pantece, in rausoare gadilitoare, ce-i puneau la grea incercare si cazna rabdarea lasata de Dumnezeu. Mergea tare abatut parintele Sarbu, ca o buruiana suflata de vantoase si mult ar fi poftit ca intoarcerea in parohie sa-i treaca neobservata, ca prea semana cu intoarcerea „fiului ratacitor“ din Biblie. Dar voia Domnului, potrivnica avea sa-i fie si parintele Sarbu nici nu cracni, stiindu-se cu musca pe caciula, caci ascultase indemnul diavolului si numai a lui, atunci cand dadu-se bir cu fugitii, luandu-si picioarele la spinare si lasandu-si dreptcredinciosii pe mana dusmanului. Caci mai bine ar fi rabdat batjocura ruseasca, asa cum pilduitor o facuse Mantuitorul nostru, chiar daca ar fi fost sa i se smulga barba fir cu fir, decat sa pata el asa o rusine. Ce castigase parca din aceasta blestemata dislocare? Rusii ii luase o vaca in schimbul unei hartii-zapisca, prin care se adeverea ca si-a platit tributul fata de front si-l sfatuia sa se intoarca acasa pocait. Se intorcea! Copii si nevasta ii erau sanatosi, slava Domnului,sub acoperisul de pe car, dar lui grozav i se mai potriveau niste versuri alecsandrine: „Mai greu imi pare drumul, acum la-ntors acasa “ „ Macar de-as trece neobservat pe langa bordeiul asta a lui Rachita - gandea popa. Ca i s-o fi ascutit coltii si mai dihai acu', daca i-au venit tovarasii!'

Nu ajunse bine la fantana cu cumpana si Uciga-l Toaca ii si scoase in drum taman persoana nedorita, ca ce alta treaba avea Rachita, decat sa pandeasca cine-i mai trece pe langa curtea fara poarta. In pantalonii lui din suman, peticiti cu rotunduri mari din panza de sac, in vesnica-i camasa de canepa, rupta parca din scoarta pamantului si populata in permanenta cu o fauna de casa, ce-si tragea seva dintr-o piele ramasa doar ca suport a unei constructii osoase, gata sa se imprastie, Rachita se pravali pe buza dambului plin de troscot si se opri rascracanat la marginea drumului in asteptarea refugiatilor. Popa observa de departe pe neobrazat si dorind sa evite intalnirea, isi facu de lucru pe partea opusa a carului, cercetand sarguincios o imaginara stricaciune la butucul rotii din fata. Rachita intelese repede siretlicul popii, care nu poftea sa dea ochii cu dansul, din motive inca neclare, asa ca se propti chiar in fata carului cu boi.

— Daa, ci s-o intamplat parintele? - facu el mirat si grijuliu, chipurile. Nu cumva si sfintia sa s-o dat cu bolsevicii? Daca s-o gandit a se intoarce in parohie? Si fara sa mai astepte raspunsul, care si asa nu ar fi iesit din gura preotului pecetluita cu lacatul maniei, continua pe un ton de prescura unsa cu miere si aruncata peste groapa, de sufletul mortului. Valeu! Da undi-i vacuta? Ci daci imi amintesc ghine, la plecare era aici, legata de corlatia carului?

Preotul isi inghiti amarul si incerca sa arate, macar pe dinafara, cat mai ingaduitor si mai impacat cu pedepsele Celui de Sus, dar nu putu scoate din inima lui grea ca de plumb, decat un oftat edificator si un singur cuvant: Domnul! - insotit de o blanda miscare a mainii arcuite spre inaltul cerului, acolo unde se afla de veghe Atotstiitorul faptelor si necazurilor bietelor taratoare cu infatisare umana si neumana. La semnul popii, mai straveziu ca lumina zilei, Rachita isi clatina capul tanguitor, slobozind o fraza evanghelica, care putea insemna o sincera compatimire sau, tot asa de bine, o satanica razbunare camuflata subtil in haina ironiei nevinovate:

— Asa-i, parintele, asa-i! Domnu' o dat, Domnu' o luat! Fie numele Domnului binecuvantat!

Isi rade de mine- gandea popa furios, isi rade de mine bolsevicul, trasni-l-ar. . . cine stiu eu! Ptiu,ptiu,ptiu! Doamne iarta-ma si milostiveste pe robul tau, ca se lasa atatat de Anticrist! Rachita se feri politicos din calea boilor si privind din urma pe omul bisericii, avu, asa, senzatia necuviincioasa, ca are inaintea ochilor un caine cu coada intre vine, alungat de stapan cu un picior in coaste, tocmai cand vroia sa hapaie pasatul puilor de gaina!.

Se intorceau fugarii acasa din scurta lor bejenie, se intorceau deceptionati si contrariati de comportarea rusilor. Nu-i spanzurase, nu-i impuscase! Ce fel de bolsevici mancatori de oameni cruzi, erau astia? Le luase doar cate o vaca, doua si pentru ele primisera o zapisca, un fel de libera trecere prin fata altor vamesi. Nu intelegeau o iota din ce scriau acolo rusii, dar ostasii care o citeau, faceau din mana un semn anume si-i indemnau sa plece: „Vpiriod! Damoi!

Spatele armatei sovietice era inconmesurabil. Refugiatii se strecurau cu greu printre coloanele ei, atunci cand nu le puteau ocoli. Statul major sovietic pompa prin spartura larga a frontului zeci de divizii, ocolind cu dibacie intariturile si inchizand definitiv clestele ofensivei in zona Galatiului. Douasprezece divizii germane masate in Basarabia, isi faceau ultima rugaciune catre un „Got“ ce refuza sa-i mai ajute. Fronturile alunecasera ca un sarpe pe langa nemti, lasandu-i in urma sa mediteze la nemurirea sufletului.

Cristestenii aveau sa descopere acest adevar abia la vreo saptamana de la proclamatia regala, cand, pe neasteptate,intr-o noapte, grupuri numeroase de nemti navalira pe la casele marginase dupa o bucata de paine sau o cana cu lapte. Se strecurau in ascuns, prin paduri, prin lanuri de porumb pipernicit din cauza secetei, numai noaptea, la adapostul intunericului. Marsaluiau neobositi in speranta desarta ca se vor putea regrupa undeva, dincolo de munti, ca se vor regasi cu restul armatei germane in retragere. Iluzii de oameni sortiti pieirii, desigur. Ei nu aveau de unde sti ca drumul le era taiat cu fierastraul de un front care fugea acum spre apus prea repede ca sa mai fie ajuns, spart si depasit. Acesti soldati imprastiati prin toata Moldova, impresurati din toate partile, zdruncinati grav in crezul lor despre mitul suprematiei germane, semanau cu niste haite incoltite, cu niste turme de cersetori flamanzi. Radio Londra transmitea in ziua de 24 august, l944, la ora cinci dimineata: „Prin iesirea din lupta a Romaniei, Germania pierde mult mai mult decat petrolul romanesc. Intregul edificiu nazist din Balcani incepe sa se naruie. Consecintele pentru viitorul mers al razboiului sunt incalculabile'. La ora lo, acelasi post comenta:“ In ultimele 24 de ore s-au petrecut evenimente uimitoare: Parisul a cazut, Romania a iesit din razboi, germanii sunt in fata distrugerii totale. Pentru germani, efectele militare ale iesirii Romaniei din razboi sunt incalculabile! Armatele germane din Romania se vad nevoite sa se retraga sau sa dea o lupta dubla: una impotriva rusilor, alta impotriva romanilor!'

Nu! Deocamdata, aici in zona Vasluiului, nemtii nu mai puteau visa la nici un fel de rezistenta. Costin avea sa fie martorul decaderii lor spirituale, numita in armata stare morala. Intr-o zi se afla la vie, pe Dealul Matei. Se ducea acolo mereu sa alunge ciorile atrase de dulceata strugurilor dati in parg. Impreuna cu Paulica si alti colegi de liceu, tocmai puneau la cale o incursiune pana pe sesul Rafailei, la plopul lui Stefan cel Mare, unde se spunea de catre cei ce trecusera pe acolo, ca nemtii lasasera gramezi de cartuse, arme, grenade. Cand, dintr-un lan de canepa,isi facu aparitia pe neasteptate un grup de soldati germani.

— Ruscki sind in dorf? - intreba unul dintre ei.

— Nein! - ii raspunse repede Costin.

— Soo, gut!

Pe fete li se citea dezolarea, infringerea, revolta fata de eroarea in care-i manase Hitler. Acum erau niste soldati de

plumb, inofensivi, aproape prizonieri. Pentru ei razboiul se sfarsise lamentabil si intelegeau foarte bine lucrul acesta. Stransi gramada in spatele unui gard stufos de rapca si spini, nemtii au schimbat intre ei cateva vorbe neintelese de baieti, apoi ca si cum ar fi fost in fata unui tribunal caruia ei trebuiau sa dea socoteala, si-au tras armele de pe umeri, le-au scos inchizatoarele si le-au aruncat intr-un palc de cucuta iar carabinele le-au izbit demonstrativ cu paturile de pamantul inierbat, sfarmandu-le in bucati. Indeplineau aceasta operatie distructiva ca pe un ritual in fata unor copii mari, pentru ca acestia sa transmita generatiei viitoare imaginea infrangerii, a renuntarii la o lupta fara sens, a urii unor soldati germani impotriva stupidului razboi hitlerist plin de promisiuni si desert ca orice desartaciune. De cate suferinte ar fi fost scutita omenirea daca acesti soldati germani, ajunsi acum o firmitura de epava in mijlocul unei Europe ostile, si-ar fi distrus pustile inainte de a fi curmat nevinovata existenta a unui singur francez sau polon,sau rus! Dar nu au putut sa o faca sau nu au vrut sa o faca. Gestul lor voluntarist le-ar fi adus negresit moartea. Au preferat sa omoare. Destinul lor a fost legat indisolubil de cel al Germaniei, pentru ca omul este condamnat sa ramana robul societatii in care a aparut si l-a creat si trebuie sa-i impartaseasca soarta buna sau rea. De aceea, gestul soldatilor marelui Reich devenise acum tardiv. Istoria nu le mai accepta nici un fel de pocainta. Mortii de la Stalingrad, de pe Don, de la Orel, milioanele de morti de pe intinsul Rusiei si a intregii Europe cereau razbunare. O strigau zi si noapte in constiinta celor care-i vazuse sfartecati de schije si cei ramasi vii le-au fagaduit si le-au jurat razbunare. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte! Cuvant de ordine : nu luam prizonieri!

— Deutschland kaput! - strga catre baieti unul dintre nemti.

Copii marelui Reich isi renegau patria, se lepadau de ea, ca de satana. Dar cine mai putea sa-i creada, cine putea sa-i mai ierte in toiul marii inclestari pe viata si pe moarte, care a fost cel de al doilea Razboi Mondial! Cine mai lua in seama o biata manifestare pacifista a unor soldati tradatori in fata führerului si dusmani de neuitat in fata rusilor ? Actul lor si probabil si al altora nu era decat o biata picatura de apa dulce intr-un ocean inrosit de sangele Europei, sarat de lacrimile femeilor vadane si copiilor orfani, amarat de jalea si durerea unei lumi trecuta prin focul si sabia unui nebun flamand de spatiul vital. Iertarea, indurarea, umanismul erau acum de competenta lui Dumnezeu. Omul inrait de umezeala transeelor, catranit de pierderea fiintelor dragi, abdicase de la conditia sa si coborase in rand cu fiarele. Homo hominis lupus!

Fara arme, teribilii soldati germani devenisera niste pasnici turisti in cautare de peisaje frumoase. Caci ce puteau fi acei oameni fara mitraliere, inlocuite cu cate un harag smuls din viile pe unde treceau si in care-si sprijineau balastul trupului vlaguit de putere si ingreunat de pacate? Doar uniformele lor verzi le mai deconspira identitatea. Paulica se apropie de ei si le intinse un pachet de tigari Regale. Le primi bucuros un neamt blond, scund, cu vulturul cusut pe veston, le mirosi ca pe un buchet de flori rare, apoi trecu darul prin fata camarazilor sai si la sfarsit isi agata si el o tigara intre buze fara sa o aprinda.

— Auf wiedersehen, auf wiedersehen! - si grupul fugarilor se urni, ca la o comanda, spre creasta dealului, printre butucii de vie, printre colibele de paza, ferindu-se de luminisuri, amestecandu-se cu umbra pomilor, cu desisul tufelor inalte, cu culoarea pamantului ce da in galben roscat. Dincolo de creasta trebuiau sa coboare pe laga sat, sa-l depaseasca prudenti prin lanurile de porumb, pentru a se afunda apoi in padurea Radionului si tot asa mai departe cu „Got mit uns-ul“ lor asezat pe catarama centironului, un Got nerabdator sa-si cheme la dansul fii sai ratacitori.

In fata adolescentului visator si inocent, cu fruntea ingustata de invazia unui par negru si des ca o perie de ghete, viata isi descoperea rand pe rand fetele ei crude si dure, neasteptat de dramatice si mereu altele. Costin afla ca viata nu inseamna numai '' Hai, mama, la masa, ca ti-a pus mama ficatelul si piciorul de pui! Hai Costin la Maria, ca diseara e petrecere iar!'' Ca viata nu este o imbratisare continua pe rapa lui Strat, cu fata iubita, sub faldurile inserarii si binecuvantarea lunii. Traise fuga din Chisinau, asistase la incrucisari de gloante pe ecranul vazduhului, se infiorase in fata cadavrului ars, prabusit in padurea Zgherei, inima ii palpitase ca un motor '' Diesel'' la primul contact cu trupele sovietice. Era martorul decaderii unui imperiu cu pretentii totalitariste si a ridicarii altuia, despre care nu stia inca nimic dar despre care auzise numai cuvinte inspaimantatoare. Il afectau dureros dramele fiecarui individ si asculta cu nespus interes politica lui Gheorghe Petrila. Asa numea coana Tinca parerile tatalui sau exprimate zilnic : „ politica'. Copilaria sa nu mai era un rausor ce se scurge neobservat pe sub umbra groasa a unei paduri protectoare, strain de zbuciumul valurilor uriase ale vietii. Copilaria sa inflorise in preajma exploziilor celui de al doilea Razboi Mondial, ce-i grava in constiinta sa incipienta, inca nealterata de vicisitudinele vietii, imagini incredibile, zguduitoare. La raspantia drumurilor ce paraseau campul si se strecurau in sat pe sub garduri de nuiele, pe sub tufe de scaieti, Costin se desparti de prietenii sai, profund impresionat de scena revoltei soldatului saturat de mizeria razboiului, dezamagit in asteptarile sale, pascut la fiecare pas de primejdia mortii. Inaintea sa, dintr-o spartura de gard, tasni o femeie ca o aratare, cu un mers de vrajitoare, saltand elastic deasupra pamantului, aruncand inainte pulpe albe, dezgolite, peste gropi, peste coclauri si starnind in urma ei un vacarm de latraturi. O fi furat din livada lui David niscaiva goldane din acelea aurii si alearga acum sa nu o prinda cainii sau stapanul, sa nu puna mana pe dansa si sa o judece - gandi Costin. Dar cine dracu sa fie, pentru ca dupa zdrentele acelea mizerabile ce-i fluturau in urma fundului, nu poti sa-ti dai seama! Aratarea disparu dupa cotitura unui gard si Costin ii pierdu urma pentru moment. Iuti si el pasul, trebuia sa ajunga acasa mai repede, sa le povesteasca alor sai intamplarea aceea cu nemtii, sa faca putina politica cu Gheorghe Petrila, s-o uimeasca pe maica-sa, sa asculte radioul. . . Doamne, ce se intampla in sat! Rusii se vanturau pe potecile gradinilor, pe la portile oamenilor, aratau mai nervosi, mai agitati. Comenzi neintelese ii puneau in miscare ca pe un furnicar inaintea furtunii sau rascolit cu batul. Costin intra nedumerit in curtea casei sale, parintii il intampinara usurati, erau acum gramada, toti trei in fata necunoscutului si a primejdiei permanente ce plutea in aer aproape, tot mai aproape, adusa pe aripile presimtirii omenesti inainte cu cateva minute de a sosi chiar ea, in persoana, cu coasa pe umeri, cu vesnicia uitarii in spate, rece ca un sloi de ghiata.

Bonetele rusesti aparura prin dreptul tufelor de liliac, apoi

si soldatii, cu fetele aspre, neinduratoare, colturoase, ca si vocile, ca si ordinele ce le dadeau din poarta in poarta, din curte in curte: „Davai suda! Scare, scare! Ti net! Jenscina net! Gheorghe Petrila ii urma nedumerit, Costin se tinu dupa dansul ingrijorat, speriat. Nu se va desparti de tatal sau. Nu-l va lasa singur! Ce vor rusii? Unde duc oamenii? Portiunea de drum din fata casei preotului se umpluse cu mosnegii satului, cu invalizii, cu reformatii. Printre ei, Ilinca, vadana cu omul disparut pe front, in retragere, poate cu degetele taiate, cu mainile zdrobite in colbul stepei rusesti, undeva in rasaritul inghetat si parjolit de focul katiuselor. Da, ea era. Costin o recunoscu imediat dupa fustele acelea jegoase. Acum ochii ii ardeau mocnit, ca doi carbuni sub spuza, mainile impreunate pe pantec i se frangeau in nestire. Da, ea fugise ca o nebuna inaintea lui

Costin. Dumnezeu stie unde si de ce! Un pluton se incolona si incremeni in pozitie de drepti. „Smirna!“ - striga un sergent, apoi catre oameni intr-o romaneasca stalcita:

— Davai, inainte, toti, na iesire sat! Scare!

Turma se misca greoi. De multi ani nu mai executase asemenea comenzi! Apoi oamenii se randuira dupa vecinatati, dupa grad de rudenie, unul dupa altul sau doi cate doi si o pornira tacuti la deal, pe un drum in dembleu, spre poarta tarnii, pe langa casa lui Picioroaga, cel din marginea satului si inainte pe zarea Cordasei spre padurea Radionului. Ajunsi sus, privira din mers inapoi, spre casele lor din vale, peste livezile si porumbistele gradinilor, la acoperisurile din tabla, din paie, din stuf sau din tigla „Mavrocordat', adusa tocmai de la Vaslui, din buza dealului Paiu, unde maritul Stefan l-a asteptat pe Soliman Hadambu. Acolo, in vale isi numarau zilele lasate de Dumnezeu de multi ani, acolo au visat in linistea serilor cu luna la rostul lor nestiut pe pamant dar totul ramanea in urma, din ce in ce mai departe. Acum, in fata lor se intindea coasta lunga si galbena a Cordasei, cu pamant sarac, luat de ape si carat la vale odata cu rodnicia acestor locuri. In stanga lor se intindea mosia lui Jak Marcopol, cu lanuri lungi si late de lucerna, de fasole soia, mult cautata de nemti, de porumb inca verde, inalt, pus in randuri drepte. Cunosteau bine toate denivelarile mosiei, pe ea isi facusera tineretele, iata acolo, sub nucii rotati, sau dincolo, tocmai la rachitele de pe marginea paraului Racova li se aducea hrana. Mamaliga era taiata cu sfoara in calupuri iar alaturi, pe frunze de nuc, botul de branza, muratura sau ceapa, ceapa zdrobita cu pumnul pe genunchiul obosit pana ce lacrama si ea si omul. Apoi o teuca de apa rece, scoasa atunci din fantana si din nou la stransul graului. Mainile aspre adunau poloagele, le legau cu braie de mohor, sau cu cingatori de spice lungi, carele coborau la vale, tepene, cu sudoarea lor, cu zilele lor nestiute de nimeni.

Tras de fluxul gloatei tacute ce inainta fara nici o tragere de inima spre un loc fara nume si fara precedent pe acele meleaguri, Gheorghe Petrila se lasase furat de ganduri, sau poate anume incerca sa se refugieze in trecut, trecutul fiind un lucru consumat, inofensiv, imposibil de repetat, spre deosebire de viitorul foarte apropiat, peste care ar fi vrut din tot sufletul sa treaca cu ochii inchisi, sau sa fuga de el, cat mai departe, cu ochii legati, cu urechile astupate, sa nu vada nimic, sa nu auda rapaitul pistoalelor automate. Dar din spatele lui tropaiau cismele plutonului sovietic, probabil a plutonului de executie, in fata alti soldati rusi apasau zgomotos pamantul, tacuti, incruntati, spre o misiune ordonata, indiscutabila, ce avea sa le potoleasca, probabil, clocotul de ura stransa in ei din momentul declansarii conflagratiei.

Parca mai ieri era un flacaiandru, se trezi Gheorghe Petrila recapitulandu-si tineretea, imbiat, desigur, de locurile ce ii evocau lucruri de neuitat. Colo, pe colnic, se aflau niste stejari inalti, pletosi, falnici, cu cracile saltate mult deasupra pamantului, cu o coaja cenusie, batrana si crapata. De sub invelisul lor scortos, ros de furnici rosii, se scurgea o faina galbuie de tanin. Pe atunci isi manca zilele pe mosia grecoteiului venit aici din Fanar. Iaca pe acolo, da, cam pe acolo, s-a rasturnat carul acela cu snopi de grau. El spijinea cu furca snopii grei, claditi inalt, unul peste altul, iar in fata boilor, cu biciusca in mana, se atanea un om, un munte de om, cu vorba domoala, gata sa potoleasca animalele, sa le ajute, sa le explice crestineste ca se poate foarte ghine cobori o panta si fara chedica pusa. Muntele de grau apasa insa cu toata greutatea lui de boabe in jugul de carpen. Lemnul aproape smulgea din radacina coarnele baltatilor si atunci a urmat ceea ce Domnul hotarase. Animalele au rupt-o la fuga, carul s-a rasturnat, snopii s-au facut praf si pulbere. Ar fi aflat el vreodata cum il cheama, daca harabaua aceea boiereasca. . . .

Miristea cu tepii ei uscati, rugii de mure cu gheare de pisica ii zdrelise mainile, ii insangerase obrazul si-i umpluse inima de tina. „Crucea si Dumnezeii masii, care m-o mai adus pe lumea aiasta nenorocita, unde trebuie sa-ti stuchesti bojogii din tine pentru un bot de mamaliga inacrita!“ Asa strigase el atunci,da, asa! „Hei, mai copchile, mai copchile,da pi cini crezi tu ci injuri,ma?“ Asa strigase omul ce tinea cu greu boii speriati, cu jugul de-a hoarta, rasucit in jurul grumazului. „ Nu stiu, mos David, nu stiu! Cred ca pe mama, ca pe tata nu l-am vazut in viata mea, nu-l cunosc!“ „ Apoi e ghine sa stii, mai baiete, daca tot s-a intimplat. . . Afla si tu ca pe mine m-ai suduit acu'. . . Si nu-mi place sa ma injure nimeni. . . !“ Abia la varsta de l7 ani isi cunostea Gheorghe Petrila, tatal! „Dumnezeu sa-l ierte - isi spuse batranul. Iata-ma si pe mine mosneag, cu copchilul meu alaturi, pasind pe drumul Golgotei!'

— Davai scare, davai scare! - rasuna din cand in cand glasul rusului din spatele lor. In dreapta se intindea razasia cristestenilor, cu pamanturi sarace, parcelate in sute de fasii si hotarnicite cu brazde inalte, cu pietre grele mostenite din generatie in generatie, cu buruieni inflorite, razasie sfintita cu lacrima sarata a sudorii varsate din primavara pana in toamna, pentru paine, cand mai dulce, cand mai amara. Ca omului i-a lasat Dumnezeu o scarba de pantece pentru umplut si o piele pentru acoperit, ca degeaba isi sfatuia Isus apostolii sa nu faca nimic si le dadea pilda pasarilor cerului, care nu muncesc, dar are Dumnezeu grija de ele sa nu moara de foame. O fi trait Isus si fara munca in peregrinarile sale din poarta in poarta pentru raspandirea invataturii celei noi, strabatuta de indemnuri la rabdare si impacare cu cel ce-ti da palme. Dar ei, robii pamantului nu erau pasari, ci altceva mai complicat, o alcatuire din carne si oase, dornice si pofticioase la tot ce le cade sub simturi. Si cum sa infuleci tot ce-ti doreste bardahanul fara sa-ti pleci schinarea la munca? Si iata ca timpul trecuse, ei, cei ramasi in sat, imbatranisera, li se slabise balamalele, aratau obositi, sfarsiti, impovarati de pulberea grea a anilor si poleiala inselatoare a amintirilor. Stapanii pamanturilor din vale, razesii de la Stefan cel Mare, purcesi si de la Alexandru Ioan Cuza, ajunsesera acum niste coji, ca ce e omul batran decat o coaja fara miez, fara carne, o aparenta cu inima inca batand. O data cu ei, se topisera si roadele acelor pamanturi, trecusera prin mate flamande in permanenta si ingrasasera tarana vlaguita. Cine ne mana,oare, Doamne, din urma pe necunoscutele cai ale vietii si cine ne-a pedepsit la supunere oarba, fara cracnire?

— Stoi! - tuna, insfarsit, vocea soldatului venit din indepartata Rusie sa comande peste sufletele acestor oameni, amortite si inspaimantate.

In fata lor, ultimul lucru necesar inainte de a trece dincolo, in nefiinta, era desavarsit: un sant, atat cat trebuie de lung, nu prea adanc, cu tarana afanata in fata, o tarana galbena, cleioasa, ca un aluat de cozonac. Cat de putin ii trebuie acestui biped ambitios, pana la urma! Si cat de mare si de puternic se inchipuie el, si cate palate isi zideste, si cum mai strange cu hapca de la unul si de la altul!

Costin privi cuprins de mila la chipurile de ceara ale condamnatilor, impietrite de groaza, inca neimpacate cu sfarsitul cel grabnic si cel vesnic, cersind indurare, nutrind inca sperante iluzorii. Cine putea sa-i mai scape de chinuitoarele framantari ale ultimelor clipe, din ce in ce mai scurte si mai scumpe, decat insasi moartea? Ce le mai ramanea de facut decat o infruntare ostaseasca, cu capul sus, a gloantelor arsura, asa cum ii invatase führerul, asa cum avea sa o faca pana la urma el insusi! Deodata, printre nemtii aliniati pe marginea santului sapat in graba chiar cu mainile lor, Costin recunoscu figura soldatului blond si scund, caruia Raulica ii daruise pachetul de tigari Regale. Revolta cobori in sufletul sau ca o inghititura de bautura amara. Oamenii erau nevinovati, nu aveau arme, le distrusesera in fata sa, se caiau, erau przonieri, se incalca o lege a razboiului. . . ! Zbateri inutile! Rusii nu mai luau de multa vreme prizonieri, asa cum nu mai luau nici nemtii. . . Soldatii razleti erau lichidati fara mila.

Un pistolar se propti in fata lor si plimba de doua ori fulgerul de foc de la un capat la altul al sirului de soldati nemti condamnati la moarte. Tacanitul infundat al armei fu preluat de cateva ori si amplificat de sufletul nevazut al vailor si hatisurilor apropiate din padurea Radionului. Cele sapte trupuri in camasi albe cazura secerate ca niste plante sub taisul coasei. Fiorul rece al mortii ingheta suflarea celor adusi acolo fara vrerea lor, numai pentru a fi martori la un progrom si poate pentru a lua aminte cu cine au de a face. . . Costin simti cum din stomac ii urca in sus, pe esofag, un bulgare greu de aer, cum i se opreste in gat si-i taie respiratia. Unii dintre sateni au inchis ochii si si-au facut semnul crucii mai pe ascuns, altii s-au intors cu spatele la cel mai degradant spectacol inventat de ura omeneasca: executia!

— Davai! - indeamna rusul cu mana.

Din randul cristestenilor se desprinsera vreo cativa, a lui Rachita, a lui Parlici, a lui Vrajitoru. S-au apropiat fara graba de cadavrele rasturnate pe spate in fundul santului, improscate de sange si au inceput a le trage cismele din picioare, pantalonii.

— Hai,tata, acasa! Putem pleca. Cioclii isi fac datoria!

Odata treaba sfarsita, rusii incepura sa se stranga in formatie, sa se pregateasca de plecare. Cristestenii o pornira peste ogoare, la vale, se imprastiara prin lanurile de porumb, temandu-se parca sa nu-i cheme cineva inapoi. Si atunci avea sa se intample ceva incredibil. Din groapa cu morti, alb ca varul, se arunca afara Vasile Vrajitoru si se lasa moale pe tarana proaspat sapata. Daca el ar fi putut sa se abtina, daca el ar fi intuit adevarul inainte ca miscarea sa precipitata sa fie observata de rusi, un om ar mai fi putut povesti peste ani o intamplare fantastica!

— Sto,sto?

— Nicivo! - raspunse Vrajitoru cu un glas topit, ce-i trada spaima. Cum putea sa-i spuna soldatului ca unul de acolo, din groapa, in timp ce-i tragea cismele, il intrebase soptit: „Ruski ist?“ Ar fi pacat! Era dreptul lui sa mai traiasca. Legal fusese impuscat.

Rusul nu astepta insa explicatii. Verifica singur cadavrele. Camasa unuia nu era gaurita. Isi potrivi fulgerator automatul si trase o rafala de-a lungul corpului lungit pe fundul santului, si inca una de-a latul. Da, il ghicise! Mortul zvacni in sus ca un arc, apoi se linisti pentru totdeauna.

CAPITOLUL V

Fata se desprinse incet dar hotarat din imbratisare, indepartandu-l usor cu palmele. Prin coroana grea a nucului care-i adapostea, o raza pala din discul luminos al noptii descoperea pe chipul Ricai o precipitata tulburare.

— Nu se poate! - ii reprosa fata. E o prostie ce faci tu! Tata spunea. . .

— Stiu ce spune! - o intrerupse Costin. Numai ca lucrurile nu stau tocmai asa cum viseaza unii. . .

— Ba asa o sa fie! Uite, sa-ti zic eu: acum i-au batut rusii pe nemti, dar maine o sa-i bata americanii pe rusi si au sa vina sa ne elibereze. Fata spunea cuvintele repede, ca o lectie invatata pe derost.

— Rica! Se cunoaste ca esti fiica lui don' Cohan!

Costin ii vorbea bland, pe soptite, aproape rugator, in timp ce-i lipea palmele de pieptul lui, strangandu-i-le din ce in ce mai tare si incercand sa o apropie si pe dansa, sa o sarute ca in atatea alte dati. O voce launtrica ii spunea ca aceasta poate fi ultima lor intalnire.

— Nu, lasa-ma! M-ai suparat. Gata!

Rica avea in glas o hotarare pe care Costin nu i-o cunoscuse pana atunci. Dezarmat, tanarul isi lasa mainile sa-i cada moarte de-a lungul corpului, cufundandu-se apoi intr-o tacere stanjenitoare. Dupa un timp, incerca sa mai spuna ceva, poate sa-si justifice plecarea aceasta neasteptata si pe masura ce vorbea, simtea cum in piept i se aprinde o flacaruie calda, care creste, il cuprinde tot, il mistuie si il inalta.

— Rica! Impotriva mea si a celorlalti v-ati ridicat cu totii. Ieri a trebuit sa ma bat si cu Fane. Taica-sau e manist si i-a bagat in cap tot felul de prostii. Oamnii din sat ma privesc chioras, ca pe un lepros! Abia imi mai raspund la salut iar acasa la mine s-a creat asa o atmosfera apasatoare incat ma simt de prisos. Mai bine renuntam de la inceput la vacanta aceasta de vara, asa cum imi propusese Sonia. . .

— Cine mai e si Sonia asta? - il intrerupse Rica cu o voce plina de revolta. Oare il mai iubea?

— Sonia? Costin inghiti in sec. Facuse o gafa. Nu trebuia sa pronunte numele Soniei.

— Aha! Nu stiam eu ce atrage asa spre Iasi! - incepu fata sa muste ironic. Tu imi umpli capul cu Marx si cand colo, il cheama Sonia! Frumos! Ce-i asta? Rusoaica, jidauca? Hai, spune!

Costin tacea. Baiatul acesta subtirel, inalt, cu ochii mereu iscoditori, sub o frunte ingusta si vesnic incruntata, nu incerca niciodata sa se dezvinovateasca. Atata timp cat nu avea dovezi palpabile, prefera sa taca. Undeva insa, precis nu stia unde, si era convins ca nici un doctor nu i-ar putea indica exact organul in care se intampla fenomenul, cineva ii varsa acolo un vas cu amaraciune. Lichidul acela veninos se intindea pe dinauntru, il inlantuia ca un sarpe, ii inclesta gura si-i inchidea imaginatia intr-o carapace, dupa care nu mai putea spune decat da si nu. De altfel, in episodul povestit aici, nu-l mai silea nimeni sa vorbeasca. Rica il lasase prostit acolo, pe cararea de sub nuc, de sub nucul unde se intalneau adesea si se sarutau. Cand se desmetici, fata ajunsese deja in curtea parinteasca.

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

Se intoarse trist, contrariat, tarandu-si picioarele spre casa, ca un condamnat spre esafod. Fata aceasta micuta la trup, cu un nas drept de femeie daca, cu buze rosii, carnoase, frumos conturate, ii aprinsese in suflet pentru prima oara torta misterioasa a dragostei. Chiar daca ea nu i-o va impartasi niciodata, va ramane totusi ca o deschizatoare de drumuri noi in necunoscutul lui sufletesc. Tot asa cum nu o va uita niciodata pe Sonia, femeia aceea durdulie, cu ochii negri, jucausi, cu parul tuns scurt, baieteste, cu fata usor pistruiata dar gratioasa, ce-i deschisese un altfel de drum in viata, un drum pe care el se hotarase sa purceada cu orice risc. Renunta la casa, la afectiunea parintilor, la sprijinul lor material, la dragostea fata de Rica. De altfel, acum toti ii erau potrivnici. Se saturase pana peste cap de sfaturile lor egoiste, de hartuielile zilnice, de ingustimea unor minti neputincioase sa inteleaga cele mai simple si mai umane idei. In noaptea aceea dormi putin. Gara era departe si trebuia sa plece dis-de-dimineata. Pleca de acasa in vartejul altei lumi ce se infiripa pe pamantul romanesc. La rasaritul soarelui marsaluia deja, cu un cos de papura in mana, spre un liman necunoscut, unde nu era sigur daca va primi gazduire, dar spera. Acum se desprindea de cuibul natal cu inima usoara. Nu-l incerca nici un fel de regret. Inaintand printre casele satului, privea cu nesat la sirurile de nuci si pruni, catand sa-si tipareasca in memorie profilul fiecarei crengi, fiecarei coroane. Le vazuse de atatea ori, ii devenisera familiare si acum le parasea poate pentru totdeauna. Ceva nedefinit aluneca pe langa dansul si ramanea in urma, pierzandu-se in neant. Nici atunci si nici altadata nu a putut cuprinde cu gandirea umbra duhului ce trece si ramane in departare. Era el, cel care fusese, sau era Timpul? Calca pierdut prin colbul drumului, ferindu-se pe cat putea de urmele neplacute lasate de cireada satului iesita la pascut inaintea plecarii lui. Deasupra dealului Zghera, soarele se ridicase binisor, aruncandu-si umbra neverosimil de lunga, peste tulpinele inalte de lumanarica domnului si tufele de scai infloriti, podoabe nelipsite ale campului brazdat de haturi ca o fusta in dungi. Cu cat se indeparta de Cristesti, cu atat se obisnuia mai mult cu hotararea luata de a raspunde la chemarea Soniei. Drumul spre Iasi ii dadea acum aripi, ii facea trupul mai usor, ca un puf de papadie ce tocmai ii atinsese in zbor varful nasului. Si dintr-odata, pieptul i se umplu cu un fel de gaz exploziv. Prin el licari un fulger si din momentul acela, Costin nu mai era de gasit acasa. Se pipaia prin buzunare dupa un capat de creion si disparea complet din realitatea materiala, scufundandu-se definitiv in albul stralucitor al unei foi de caiet. In cap ii fierbea ceva nedeslusit, murmura ca un izvor de padure, fremata ca un artar in bataia usoara a vantului, o sarmulita lua foc undeva si limba incepea sa-i cante molcom vorbe potrivite cu asemanari in coada. Starea aceasta o simtise din frageda copilarie. Isi amintea cum intr-o primavara, pascand carlanii prin gradina, se apuca sa mazgaleasca intr-un caiet de scoala cateva versuri. Incantat de creatia sa, arata capodopera matusii sale Maricica, pe atunci o femeie la 25 de ani, destul de instruita pentru a dedecta la nepot flama albastra a focului sacru.

— Dar bine, tu. . . -tipa ea surprinsa catre sora ei. Costin al tau scrie poezii! Asculta!

Si incepu sa-i descifreze cu evlavie mazgaliturile: „Eu oile pascand, am auzit cucu cantand, si asa tare canta, incat livada rasuna!“ Coana Tinca scapa o lacrima discreta printre gene, il mangaie pe par, privi la dreapta si la stanga incurcata, apoi se repezi in curtea ocolului din spatele casei, numai pentru a-si face de lucru, dar pentru ca tot ajunsese acolo, prinse o gaina mai blanda si-i taie capul cu securea pe lemnar, fara sa mai simta obisnuita strangere de inima, ca pune capat vietii unei pasari nevinovate. Dimpotriva, acum avea senzatia ca aduce,precum evreii din vechime, o ofranda Domnului pentru harul dat copilului ei. In ziua aceea ii dadu la masa numai maruntaiele galinaceei, iar ca desert, crafle umplute cu dulceata de cirese amare. Dar lucrurile acestea apartineau acum trecutului. Matusa Maricica isi modificase blanda ei infatisare cu o alta mai rautacioasa. Casa de pe mosia lui Jak Marcopol, unde huzurise cativa anisori buni, fusese devastata. Vremurile erau tulburi si contradictorii. Stramutata, vrand nevrand, din cuibusorul ei cald, iritata de pierderea lucrurilor agonisite, trambalarea prin refugiu, o umpluse de ura impotriva rasturnatorilor unei lumi, de Dumnezeu asezata asa. Ghiorlanii intrasera cu plugurile in mosia lui conu Jak, o hacuise in bucati, insusindu-si-o. Unchiul Andrea administra acum o bucatica de pamant, zestrea matusii Maricica de la mama ei, unde si statea cu catel si cu purcel. Ideile noi cu care Costin se intorsese de la Chisinau, completate apoi in miscarea tineretului progresist, la care aderase, nu-si gaseau locul in casa parinteasca. Ele se loveau de zidul conceptiei batranesti insusita de oamenii locului si de rudele sale, in lupta cu viata grea, cu vitregiile vremurilor prin care trecusera. Incetul cu incetul, baiatul era despuiat cu sange rece de afectiunea ce uneste familia, devenind pentru ai lui un strain, un pui de cuc si chiar mai rau - un eretic. Plecarea sa de acasa, fara sa ceara invoirea nimanui, parerea nimanui, nu lasa in urma nici cel mai mic regret. „ Lasa-l sa se duca invartindu-se. O sa vada el pe dracu! - bombanea coana Tinca prin casa, iar Gheorghe Petrila ii dadu ultimul sfat inainte de a pasi peste pragul portii: „Ai grija sa nu trebuiasca sa umblu eu, om batran, ca sa te scot de prin puscarii!'

Baiatul acesta rustic sparsese cam precoce cohilia copilariei si din martor nevinovat al evenimentelor relatate in capitolele anterioare, devenise acum participant activ la o miscare cu totul noua pentru el, noua pentru multi si despre care Marx scria ca bantuie prin Europa ca o stafie. Simtea cu toata fiinta ca imbratiseaza o idee dreapta, menita sa mute Raiul pe pamant, si toti cei ce i se opun, prefera, dupa cum spunea coana Tinca, adesea ori, ca lumea sa ramana impartita dupa voia Domnului, in bogati si saraci, pentru ca bogatii muncesc iar saracii lenevesc.

Drumul il purta acum pe sub poalele racoroase ale padurii statului, o padure seculara, in timp ce gandurile i se ciocneau unul de altul, ca niste talgere. Zgomotele produse se interferau si se amplificau, formand in capul lui un fel de tesatura electronica alcatuita din franturi de ganduri alungite si aprinse spre coada, ca niste meteori in cadere. Cu un asemenea clocot in minte, gata sa se reverse peste marginile ei, la un pas de punctul critic, dincolo de care incepe fisiunea, Costin se simtea ca o locomotiva sub presiune. O mana nevazuta trase de maneta declansatoare, avea el o maneta secreta, si ca prin minune gandurile ii incepura sa i se aseze in ordine, sa marsaluiasca spre eter ca o armata disciplinata. In asemenea clipe, Costin nu mai avea notiunea timpului. Lucrurile din jurul sau deveneau stravezii, urechile incetau sa mai perceapa vreun zgomot si el ramanea singur cu sine, cu gandurile lui limpezi si vaporoase. Incet, sa nu le sperie, isi apropia mana de fruntile lor fierbinti, le mangaia cu dragoste paterna, le desprindea triumfator din zborul lor haotic si le tragea la marginea ordinii, eternizandu-le pe vreo foaie de hartie, pana ce casuta ganditoare isi epuiza continutul si el isi simtea inima usoara, buna si ingaduitoare.

Poteca coti la dreapta, ocoli un stejar urias si se afunda in codru pe sub coroane albicioase de tei inflorit. Parfumul imbatator al florilor se amesteca cu zumzetul dulce al albinelor, pe tulpinele de fag se zareau agatati hribi galbeni, copacii fosneau discret din frunze, pasarile se strigau muzical iar din tufele marginase, fragii rosi ca sangele de porumbel isi scoteau capetele imbietoare. Dar Costin nu vedea nimic din toata aceasta revarsare de farmec natural. El pasea in lumea lui de vise si ganduri efervescente, argumentand, argumentand, argumentand. Conectat la priza inspiratiei, crea!

“ Din duna de nisip, un firicel plapand si galben intinse mana-n univers sa afle Taina Tainelor, miracolul de pe pamant, geneza vantului si-a iernii, izvorul negrelor furtuni si stralucirea soarelui pe bolta. Si-atat de mult il atragea misterul dimprejur, incat uitat de Mama Vatra, urca pe-o aripa de vant si se-nalta spre culmi necunoscute de neant. In urma lui, Nisipul Tata, vazandu-si firul rupt de glie, striga cuprins de spaima mortii: Opreste-te la timp, baiete! Nu trece pragul stramosesc! Nu te uita ca vantu-ti salta nimicnicia peste nouri, ca ce e vant ca vantul trece si-odata tot ai sa cobori cu capul in tarana! Asculta-ti tatal tau, Pamantul! Caderea-i zbucium si naduf, si rasturnari de vise. . . ! Si daca ele-ti vor fi smulse, tu cu ce-o sa mai ramai?Dar tu, batrane Musuroi, raspunse firul din vazduh, ce-mi tii acuma predici, cu ce-ai ramas din valvataia preacrudului macel, trecut cu sange pe raboj, la '907? Chiar tu mi-ai povestit de iuresul rascoalei in care te-ai bagat, de haidamacii curtii ce improscau cu plumbi spre bietele vartejuri de nisip purtate spre conace de spectrul negru-al foamei. Pe tine, atunci, prea bunule parinte, nu te-au oprit bunicii in pragul bataturii, pe care-ti sta bordeiul! Si cand apelul v-ati facut in beciul prefecturii, din valul vostru de nisip, inalt cat e Ceahlaul, mai ramasese, vai, o biata movilita! O duna infranta de furtuna, golita de idealuri si de vise! Si totusi ai trait!“

„Te-aveam pe tine,Firicel. Tu mi-ai sadit in suflet alte vise iar dupa crunta batalie, ce inrosi Siretul cu sange de soldat, in vad la Marasesti, noi am primit pamant din glia stramoseasca furata de boieri. Pe el, tu te-ai nascut si ai crescut, pe el iti poti petrece veacul linistit. Nu ai de ce sa lupti. Ogorul e platit cu mii si mii de vise intrate in pamant!“

„E drept - raspunse Firul, in timp ce se urca mai sus. Eu as putea sa-mi tarai umbra alaturea de rame dar nu mai pot si nu mai vreau sa-mi port inscris pe frunte un nume de nimic, al unui fir de praf din duna de nisip!“

O portita tainica bufni scurt si fluxul miraculos al gandirii se opri brusc, obosit. Costin simtea ca in disputa cu batranul lui tata nu reusise sa fie chiar atat de convingator, esenta pornirilor sale ramanand inca neexprimata deplin. Urma sa mai mediteze. Semiobscuritatea padurii, strapunsa din loc in loc de suliti aurii, incepu sa se destrame. La capatul povarnisului strabatut in transa, albul zilei contura puternic siluitele masive ale copacilor. Dupa ce iesi din codru, baiatul se trezi in fata plopului zis a lui Stefan cel Mare. Il mai vazuse pana atunci de cateva ori, se mirase de grosimea sa nemaivazuta prin acele locuri, iar cu doi ani in urma scormonise prin nisipul de sub el, in cautarea de cartuse si grenade lasate de nemti in retragere. Acum admira din nou fantastica coroana a veteranului de la Rafaila, lipsita in parte de vlaga verde a tineretii dar impresionanta prin masivitatea sa. Batranul martor al vremurilor de glorie, sub a carui umbra deasa poposise candva voievodul Moldovei, in peregrinarile sale spre curtile domnesti de la Vaslui, sugera tanarului drumet o replica mortala, un final de poem optimist si combativ:

— „Sa pasesc peste veacuri, ca plopul acesta!

Iata raspunsul meu, tata.

Sa ma transform din fir de praf

In dara de lumina!

Sa sar de pe orbita vietii anonime,

Cum sar la fisiune tandari din atom;

Sa ma ridic pe soclul vremii, din colbul milenar,

Cu nobile insusiri de Om!

Eh, iubite cititor al tuturor timpurilor, la l6 ani, lumea i se parea o fortareata usor de cucerit si de prefacut intr-o vale celesta cu rauri de lapte si dealuri de mamaliga, unde preafericitii bastinasi, nu au a indepli alte daravele, decat sa desprinda din ele, cu mijloace rudimentare, la nevoie chiar cu ghearele, felii mari, galbene, aburinde, sa le amestece cu lichidul alb-galbui, caldut si parfumat de la vaca societatii si sa-si poarte astfel zilele intr-o vesnica „dolce vita', autoghiftuindu-se! Ca ce altceva i-ar fi putut sugera la varsta lui lipsita complet de experienta, utopica idee: „Fiecaruia dupa nevoile sale nelimitate', nevoi intelese de dansul in sensul cel mai larg posibil si satisfacute fara nici un efort, doar printr-o simpla apucare cu mana a obiectului poftit si aflat cu prisosinta in magazia generala, devenita neincapatoare!

Firul de praf, abia desprins de musuroi, visa frumos, ca dupa o indopare cu hasis; el credea sincer in visele sale alimentate in vremurile acelea si de nazuintelor sincere ale multor oropsiti dar si de o propaganda prea darnica cu laudele unei societati inca nectitorite decat in halucinatiile dezavuate ale lui Tomaso Campanela, Fourier, Teodor Diamant si in prezicerile „stiintifice“ ale lui Marx si Engels. Ce poate fi insa mai frumos decat visul, cand insasi viata omului se balangane intre vis si realitate! De ce sa lipsim pe om de cea mai minunata insusire a sa, aceea de a visa, si de ce l-am condamna de nesocotinta si superficialitate, cand oameni batrani, cu socotelile incheiate, cu cavoul deja construit, tot mai viseaza la rasaritul soarelui de maine! Fiti ingaduitori si credeti-l pe Costin gata sa se jertfeasca pentru fericirea oamenilor, pentru o societate in care si problemele cele mai intime trebuiau rezolvate in chipul cel mai fericit. Sa fiti siguri ca daca aceasta nobila si laudabila dorinta nu ar fi ars in el ca o veritabila foame de adevar, Costin ar fi facut calea intoarsa chiar in momentul cand a pus piciorul pe peronul garii din Iasi, si, cuprins de teama, inca nu avea certitudinea unei reusite. S-ar fi intors in cuibul caldut de la Cristesti, calcandu-si inima in picioare, ar fi inaltat osanale Majestatii Sale, regelui Mihai I, in chipul cel mai strajaresc posibil, ar fi injurat in gura mare pe rusi si pe jadani, in chipul cel mai plastic si mai placut pentru urechile matusii Maricica si ar fi compus o melodie pe textul: „Vin acusi americanii“, spre satisfactia domnului Cohan si a altor domni dornici sa se schimbe ceva, desigur, dar sa nu se modifice nimic, cel putin in ce-i priveste: sfantul lor ogor de la Stefan, de la Rares, de la Cuza, de la '9l8 Procedand fariseic, Costin si-ar fi asigurat tihna trupului si ratia zilnica de fiori ce i-o putea oferi buzele umede si dulci ale Ricai, dar sufletul sau de lastun, nascut sa zboare in libertate, ar fi apus incetul cu incetul, invesmantat in mantia cernita a neimplinirii, ca un fir de praf smuls din stralucirea nisipului aurifer si aruncat de vant intr-un canal de scurgere a apelor menajere. Acum, aflat la un pas de poarta unde trebuia sa bata si sa i se raspunda „da“ sau „nu', frica i se cuibari ca un sarpe cu pielea rece, in cosul pieptului. Era prea mandru pentru a se intoarce acolo de unde aproape ca fusese alungat. Ce l-ar mai fi umilit si batjocorit! Ce loc de cinste i-ar fi fost rezervat in mocirla anonimatului! Soarta unui biet licurici, stins de mania nesansei, nu o putea impartasi. Va dormi in gara, va cara caramizi din darmaturile Iasului si va spala w.c. - uri dar acolo nu se va mai intoarce!

Infrigurat si inspaimantat de asemenea ganduri, cu respiratia aproape taiata, ciocani la o usa inalta, boiereasca si in biroul Soniei mai intra doar o firava umbra de om, o lumanare palpainda a Sperantei aproape stinsa, un zar neinsufletit azvarlit de o mana electrizata de miza prea mare pusa in joc.

— Aa, tu, Petrila! Ai venit? Te-ai mai gandit? Vrei sa vii la noi?

Sonia ii acoperea intregul camp de gandire, il hipnotizase cu ochii ei negri, rotunzi, forand gratios dar insistent in rabdarea tanarului ajunsa pe drojdie. Purta nelipsitul ei costum bleomarin, fapt ce-i dadea o infatisare mai masculina, ajutata si de parul ei scurt, tuns baieteste, de statura ei mica si indesata. Pe undeva, cativa pistrui de cer instelat, centrifugati in jurul nasului, o umanizau, dandu-i si mai multa gratie.

— Asteapta aici! Voi intra sa vorbesc cu tovarasul secretar Trofin. Tocmai s-a intors de la Nicolina. Daca el mai este de acord…

Isi potrivi in graba o suvita de par ce-i cadea peste ochi si disparu in spatele unei usi capitonate. Costin ramase langa o masa de pinpong, singura mobila a unei sali imense, cu tavanul foarte inalt, cu mult spatiu liber in jurul ei. Prin ferestrele uriase se zarea forfota de pe strada Lapusneanu. La parter se afla renumita cofetarie, cu pretentii de local select, unde se adunau la zaharicale studenti si studentele, tot asa de dulci ca si varsta florilor de mai. Mai tarziu, acest nevinovat loc de intalnire avea sa fie transformat intr-o cenusie cantina pentru victimele secetei din l946 - l947, subventionata de „ajutorul american'. Inghitise si Costin, in sila, de cateva ori, terciul acela cald, aproape necomestibil din cauza gustului imposibil de untura de peste sau asa ceva. Te tinea insa in viata, avea elemente hranitoare si in plus se dadea gratis, dar pe baza unor recomandari.

Usa alba din fata sa punea o stavila nesuferita intre el, firul de praf visator si viitorul sau necunoscut ce se plamadea dincolo de opacitatea ei. In asteptarea deciziei, care urma sa fie piatra de hotar sau mai bine zis de temelie, dar momentul acesta avea sa-l aprecieze mult mai tarziu, Costin se intoarse in sine, pravalindu-se pe strazile Iasului. Orasul zacea acum grav ranit in personalitatea sa de capitala a Moldovei. Tot ce mai supravietuise purta urma hada a razboiului, urme de schije, de gloante, urme de oameni ratacind inca prin mlastina existentei pestilentiale. Gurile de foc semanasera cu darnicie ruine si tristete la fiecare pas. Intinderea lor nici nu putea fi cuprinsa, tentaculele ranilor prelungindu-se subteran, dincolo de coloanele ciuntite si balcoanele surpate, peste crapaturile din coastele zidurilor paraginite, in constiinta oamenilor socata de suflul neasteptat al mizeriei pamantesti. Dar cine mai putea cuprinde necuprinsul unei drame generale! Orasul il primise indiferent, rece, ca pe un strain nepoftit. Cui ii pasa de un exaltat si mai ales cine avea nevoie acum de vorbe frumoase, cand matele ghioraiau ca o fanfara militara. Cui ii pasa de un visator necunoscut, de un Don Quijote postbelic! Strada fremata de o lume pestrita, imbracata modest sau dimpotriva, curgand in valuri peste asfaltul Lapusneanului. Se schimbau ochiade, se prindea din aer cate un fum aromat de Kamel, tigari provenite de la acelasi darnic unchiul Sam, se perfectau aranjamente la minut. Supravietuitorii razboiului pretuiau cu mai multa convingere clipa scurta a vietii, chiar daca in jurul lor pluteau nesiguranta si vaietele celor disparuti. Inainte de a descaleca la sediul Tineretului Progresist, Costin alunecase in treacat prin Piata Sfantul Spiridon sa-si ude gura cu cateva gorgoase. Tarabele goale, zoioase si pustii la ora aceea, ii ofereau un tablou dezolant, inramat cu zidurile arse ale fostelor hotele paduchioase ce flancasera candva piata spre nord. Locuise acolo cateva nopti inainte de razboi. Gheorghe Petrila, fost pe vremuri curier la Scoala Normala, privise adesea peste zidul scolii militare. Poate se visase si el printre elevii aceia svelti, in uniforme albastre, cu epoleti rosii. Un profesor mai atent cu cei umili si sarguinciosi, chiar il incurajase intr-o zi: „ Pune mana si invata, mai, Petrila, ca tu nu esti baiat prost!“ Nu, nu era prost, dar nici invatatura nu era data orisicui. Dar isi pusese in gand, mult mai tarziu, sa-l vada macar pe Costin in haina militara. Era pe atunci o cariera stralucita gradul de ofiter si il adusese la examen. Tanarul isi amintea inca bine excadroanele de plosnite ce marsaluiau nestingherite de lumina zilei, peste zugraveala coscovita a peretilor stropiti cu mii de urme de provienenta lesne de ghicit. Inchiriasera o camaruta, undeva, la etaj. Cuprins de nostalgia acelor ani trecuti, intotdeauna ne cuprinde nostalgia dupa trecut, ignorat la timpul lui prezent, Costin se abatu din drum spre ruinele din fata. Zaceau acum la pamant insalubrele hoteluri. Praful se alesese din subrezeala lor. Doar scarile pana la primul etaj rezistasera exploziilor. Treptele din scandura groasa se legau inca una de alta, urcand inutil spre nicaieri si ramanand apoi suspendate ca un semn de intrebare fara sens si fara raspuns. Poate acolo, undeva, in spatele lor, sa mai fi supravietuit vreo chichineata obscura, vreo vizuina tainica de amor, nestiuta de lume, pentru ca altfel de unde ar fi rasarit ispita aceea cu mijloc de liana, o ispita de profesie, negresit, cu plete curgatoare ce-i acopereau in mare parte figura ei lunga si pierduta intr-o visare amara, rupta parca dintr-o plasmuire de Mogdiliani.

Un neinitiat in arta vicleniei feminine, asa cum era si Costin, ar fi apreciat gestul acestei gingase fiinte, putin orientale, de a-si acoperi obrajii, drept o manifestare a unei sensibile pudori. Un observator mai fin putea descoperi insa fara efort, dincolo de voalul castaniu al firelor de par, proeminenta unor pometi ce-i impungeau pielea stravezie de pe fata, ca niste cornise renascentiste. Drama epidermei subnutrite mai primise pe langa pavaza prelungirilor din podoaba capilara, inca o masca ce estompa neindemanatic si strident paloarea figurii: doua pete viorii in chip de bujori sanguini, realizate prea evident cu complicitatea unui creion rosu de birou. Pasea lenes fata, fara tinta, pasea doar pentru a se afisa, pentru a-si expune efemera existenta flamanda privirilor intamplatoare, plutea parca printre tarabele candva verzi, ca un sandvis cu sunca de Praga, prin fata unuia ce nu a mancat de o saptamana, leganandu-si geometria unor farmece ascunse, din pacate revoltator de anemic puse in valoare, ba chiar compromise sau anulate de o vestimentatie indurerata, rupta parca din singuratatea trista si apasatoare a ruinelor de unde aparuse. Ca ce poate naste o ruina, decat ruine!

Costin isi incetini pasii fulgerat de un impuls ciudat. Intrase in raza de interferenta a unui centru de emisie neidentificat inca de oameni. Starea aceasta de pierzanie a independentii spirituale, a linistei sufletesti, de tampenie puerila, de dementa, de pierdere a simtului realitatii, ce-l cuprinde pe barbat exact cand nu se asteapta, merita un nume de culoare aprinsa, reflectanta sau un monument urias, vizibil de la mari distante. Nudurile grecesti sapate in carnea alba a marmorei de Rodos, frumusetea tulburatoare a Afroditei din Cirene, sa fie oare incercari ale anticilor de a exprima plastic acest mister nedefinit? Sa fie ele oare un imn inaltat inefabilului? Cu atat mai putin era in stare Costin, la varsta lui necoapta, sa taie in patru firul nevazut al atractiei intre sexe. E revoltator, e rusinos chiar, si nedemn, e o prostie cu diploma, slabiciune de neiertat, e o dovada a imperfectiunii umane, a lipsei de vointa si caracter sa dezbraci o femeie in plina strada pentru a-ti potoli o foame ancestrala de forme, mereu aceleasi si totusi altele, de o mie de ori facute prizoniere si tot de atatea ori scapate, dar asta-i situatia! Ars de ganduri fierbinti, seara avea sa noteze pe o coala de hartie rupta dintr-un registru:

Curg in valuri forme pline peste-oglinda din retine,

Gratioase, diafane, cu mers lenes de feline,

Etaland de generatii geometrii ametitoare

Si-ascunzand sub pielea alba Taina Tainelor

Cantata si catata de milenii, cu maini aspre,nesatule,

Cu priviri nedumerite si zvacniri de inimi mute.

Ea se lasa o clipa prinsa, se preface ca-i robita,

Ne-amageste cu ispita, apoi zboara ca un abur

Din capcana impletita cu petale aurite

Si fir cald de gand nebun tesut in ore nedormite,

Pentru-a curge printre oameni suverana si stapana,

Peste inimi rascolite, peste linistea sfarsita.

Se revolta-n noi esecul incercarii de-a cunoaste

Vraja Tainei tainuite, ce-ascunde Minunea Lumii

Si atuncia dam navala peste-a valurilor forme,

Le cuprindem intre palme, ca pe-un pui de caprioara,

Le stalcim sublima fata sub a pumnului pornire,

Ne-afundam pan' peste crestet in unduiri amagitoare.

Astupam cu buze arse rotunjimi ispititoare,

Rascolim cu gand si fapta, cautand febril Geneza

Si cand credem c-am gasit-o, de sub noi mareata

Taina

Se strecoara orbitoare, mai dorita, glorioasa,

Inaltindu-se-se spre 'naltul necunoasterii umane…

Viclenia fecunditatii sufla peste bietul baiat miresme imbatatoare de mar inflorit, chemari auzite numai de ochii lui nedeslipiti de pe balansul acela intim al picioarelor ce ascund atat de perfect necunoscuta necunoscutelor, incat cucerirea ei este jinduita si cu mai multa ardoare. Cand a ajuns destul de aproape de ea, doar la o distanta lasata de obicei unui catelus flocos scos la plimbare de zgarda, fata se intoarse brusc, blocandu-i respiratia:

— Ce vrei?

— E destul a ma privi si afli singura…

— Ai lovele?

— Nu prea indestulatoare! Cat mi-ar trebui?

— Cinsprezece mii.

— Oh, frumoasa aparitie, pontul depaseste cu mult saraca visterie a buzunarului meu spart!

— Ai fi vrand pe gratis, te pomenesti?

— O, nu, dar fii milostiva si reduce-ti pretentia la jumatate. Suntem amandoi oameni lipsiti de murdarele mijloace financiare, camataresti, care denatureaza sufletul bun al omului si ar trebui sa ne sprijinim mai solidar in potolirea acestei patimi vrajmase ce ne devoreaza gandurile si trupurile!

— Eu n-am nimic de potolit, baiete, in afara viermelui ce-mi roade burta!

— Doamne, cum poate mizeria sa incranceneze inima unei femei facuta doar pentru desfatarea aproapelui!

— Hai, lasa vrajeala, ca nu tine la mine targuiala, chiar daca ne aflam in Piata Sfantul Spiridon! Ia-ti patul tau si umbla!

Se intoarse brusc, departandu-se inca nehotarata. Costin avea acum din nou prilejul sa-i soarba cu nesat leganatul incitant al soldurilor. Subit i se revarsa in suflet o cascada de ura si revolta impotriva acestei specii foarte asemanatoare omului, inzestrata dintr-o eroare grava a naturii cu jumatate din linistea ce-i lipseste barbatului. Si ele, ingratele, stiu asta foarte bine si au facut din acest har un mijloc de speculatie abjecta, o capcana sangeroasa, o panza de paianjen intinsa la toate colturile omenirii, gata sa-si inlantuie victima pentru a-i suge vlaga si a-si potoli in final propria lor jumatate la fel de flamanda ca si a noastra. Asta nu e drept! Dar nu o sa intronam noi maine comunismul? He,he,frumoaselor, uite asa o sa va alegem! Ca pe niste hultoane din ciresul de peste drum si voi o sa va supuneti ca niste mielusele. Jos specula cu sentimente! Jos teroarea femeilor viclene! La pat cu voi, exploatatoarelor! N-o sa ingaduim nimanui sa detina doar pentru propria lui indestulare, bunuri de trebuinta maselor largi, populare! O sa smulgem capitalistilor fabricile, o sa expropiem pe mosieri, apoi o sa vina si randul vostru, frumoaselor, o sa vina, dragutelor, pentru ca nimanui nu i se poate ingadui la nesfarsit sa semene suferinta! Sa doseasca, ca pe o comoara, leacurile tamaduitoare! Daca Dumnezeu v-a dat teaca, noi detinem sabia si vom lupta, fiti sigure, ca fiecare lucru sa fie pus la locul lui!

Coroanele stufoase ale castanilor ce umbreau strada, lasau din cand in cand razele luminoase si fierbinti ale soarelui sa loveasca fruntea, si asa infierbantata, a micului revolutionar torpilat de o criza acuta hormonala. Transportat complet in vartejul discursului sau interior, traversa aproape inconstient pe sub bolta Casei Asigurarilor Sociale, urca apoi pe Lapusneanu in sus, trezindu-se in sala aceea inalta a cladirii Tineretului Progresist. Usa dupa care disparuse Sonia, se deschise larg si chipul rotund al fetei il cauta o clipa pe Costin aflat in fata ferestrei, cu privirile pierdute in hatisul furnicarului de pe Lapusneanu.

— Hai, vino! - il chema ea imbietor dar si putin oficial.

Convorbirea cu primul secretar o percepuse doar pe jumatate, din cauza puternicei emotii de care era stapanit. Ea avea sa fie memorata si deslusita in intregime mai tarziu, in timp ce-si sorbea supa, prima supa din viata lui de om independent. Cantina se afla instalata undeva pe strada Ivanov, intr-o baraca lunga din scandura. In schimbul a catorva mii de lei, Costin obtinu o cartela pe doua saptamani. Asadar, una din necesitatile vitale isi gasise o rezolvare fericita, cu sprijinul tovarasilor. Ii drept, costul bonurilor de masa ii epuizase aproape complet bruma monetara smulsa cu chiu cu vai de acasa, dar pana la chenzina, ah, cat de frumos suna cuvantul acesta, nu mai avea probleme. In gandul lui se felicita sincer pentru abandonarea ispitei din Piata Sfantul Spiridon. Daca targul s-ar fi facut chiar si la jumatatea sumei cerute, rabatul l-ar fi lipsit pe Costin de masa pe o saptamana. Mai ramanea in suspensie problema dormitului. Ce-i drept, i se oferise ceva dar la varsta lui, patul cu salteaua de puf si cearsaf alb era socotit un moft burghez. Costin se multumi si cu un simplu acoperis. Ca sa tragi un pui de somn este suficient sa te asezi pe ceva in pozitie orizontala, pe o suprafata plana, indiferent de consistenta ei. La 16 ani oasele sunt mai ingaduitoare, mai elastice, fapt dovedit si medical, suporta orice sprijin, orice presiune, fie de sus,fie de jos. Sa luam, de exemplu, animalele. Foarte putine dintre ele cauta un culcus moale. Dorm pe unde apuca, pentru ca sunt tinere si sunt usoare. Numai omul umbla dupa paturi cu saltea de puf, dupa somiere moi. Ce poate insemna o asemenea cocoloseala, decat o abdicare totala de la pregatirea sa fizica si de la … Asa vrem noi sa infruntam capitalismul? Cu ceva moale sub coaste? Cu perna sub sezut?

Supa era fierbinte, servita anume prea fierbinte de catre un bucatar psiholog. O gura oparita apreciaza mai greu, sau deloc, calitatile gastronomice ale alimentelor. Zeama galbuie, bine condimentata cu frunze de leustean, trimisa in stare clocotita prin tubul de trecere de la un capat la altul, al ceea ce numim noi om, ii dadea lui Costin o stare de descatusare totala. Frica zilei de maine i se desprindea de pe piele, ca o crusta sub actiunea glisanta a spumei de sapun, scurgandu-i-se la picioarele scaunului, printre vibratiile sonore ale corului de sorbituri din jur. Si in timp ce stomacul isi asigura rezerva de optimism, de incredere in viata, Costin ramanea liber ca pasarea, ca pasarea cerului, sa digere incredibilul. Era liber, era independent! Firul de praf plutea fericit, stapan pe destinul sau, cel putin asa isi inchipuia el atunci, zburand prin sferele inalte ale increderii in viitor, plutind agatat pe o coama de nor poleit cu aur din darnicia marelui soare.

Sonia, luceafarul sperantelor mele,

M-ai smuls din clisa inertiei,

Din coltii trecutului furibund

Si incapabil sa mai priceapa

Ca nu poate fi prezent… !

Apoi, in timp ce mesteca absent al doilea fel, tot asa cum noul nascut mozoleste sfarcul biberonului matern, fara sa-l fi invatat cineva, Costin recapitula momentul intrarii sale in randurile miscarii revolutionare a tineretului progresist.

— Pentru ca tot faci liceul comercial, vei lucra in functia de responsabil financiar.

Cel care ii vorbea era un tanar poate cu patru ani mai in varsta decat dansul, cu parul carliontat, saten, cu o masca zambitoare, intruchipand bunatatea, de sub care izvorau unde de ingrijorare si sentimentul unei grele raspunderi pentru fiece act.

— Tovarasul Sapira iti va spune ce ai de facut. Oricum, vei actiona in randul elevilor, pe langa munca pur financiara ce o vei desfasura.

— La toamna, as vrea totusi sa continui liceul.

— In ce clasa esti?

— Intr-a sasea, si cursurile se tin dupa amiaza.

— E perfect. Dimineata iti faci munca aici, dupa masa,dincolo. Multumit?

— Putin spus…

— Ee, succes! Du-te si cunoaste-ti tovarasii!

— I-am cunoscut mai de mult. Ma invart pe aici de sase luni.

— Cu atat mai bine. Inseamna ca iti poti incepe munca chiar din momentul acesta.

Da, chiar din acest moment crucial in destinul firului de praf fugit in lume sa o fericeasca, Costin se inregimenteaza in oastea stafiei ce bantuia Europa dinspre rasarit. Fiul de taran aparut in vagauna Cristestiului, ca o planta perena oarecare, credea sincer in posibila asanare a straturilor sociale. Inca nu auzise de Republica lui Platon, nici de insulele fericite ale utopicilor, dar avea convingerea ca socialismul va ridica pe Gheorghe Rachita, saracul si umilul, cel putin la un nivel egal cu al domnului Cohan. Si atunci Rica o sa-l caute pocaita dar el ii va spune cuvinte grele, o va umili si indeparta, pentru ca i-a nesocotit si i-a ucis dragostea, subordonand-o unor interese meschine de clasa. Cum pot fi unii oameni atat de mici si de egoisti? Sincera lui revolta il impiedeca sa banuie macar, capcana infernalului angrenaj ce urma sa-l transforme intr-o biata rotita contestata si din care nu avea sa mai scape!

CAPITOLUL VI

A plesnit bobocul, Costine! I se intrezaresc petalele rosii, de sub camasa verde-galbuie ramasa prea stramta pentru o aspiratie atat de mare! Scapat de inclestarea feselor ce-l sufocau, bobocul inspira adanc aerul tare al diminetii si se legana fericit, atat de fericit incat nu-si mai incapea in piele, ba la un momentdat, cu un gest fantastic si energic, o trase intr-o parte, ca pe o usa de cort, si pasi dincolo de ea, de aspectul ei omenesc, carnal, pentru ca, in definitiv, omul nu locuieste intotdeauna cu viscerele si numai in forma lui, asa cum o cunoaste toata lumea, forma ce il obliga sa creada ca el arata asa cum arata. Costin era convins ca se poate detasa de sine, ca-si poate depasi cu usurinta granitile sale materiale si calatori in voie pe unde-l duc gandurile si visele. Fire meditativa, ca si tatal sau, arareori ramanea pe „acasa'. Abia mai tarziu avea sa invete ca spiritul este o reflectare, o emanatie a materiei superior organizate si o data cu moartea acesteia…

Da, o data cu moartea acesteia, spiritul omenesc nesatul de zbor, se stinge ca o flacaruie de gaz metan, careia i s-a inchis robinetul sau se desprinde de cadavrul sau si se pierde in infinitul universului mama. Se desprinde si ramane ca un ministru fara portofoliu, ca un pom fara pamantul in care sa-si ancoreze radacinile si se flutura, dracu stie pe unde, si tot se duce sau se intoarce prin mintile unora care l-au cunoscut, sau se invarte pe vreo orbita, sau se aduna pe undeva cu altele la un loc, pentru ca spiritele sunt niste fiinte sociabile, ca si oamenii, si atata vreme cat au avut un suport s-au cautat unele pe altele si s-au iubit pe indelete, sau s-au dusmanit de moarte, trasnindu-se cu fulgerele mintii si lovindu-se cu palosele invidiei. Eh, problema incurcata, Costine, dezbatuta de cand e omul si ramasa inca in dezbatere cat va fi omul om. Cert e ca noi, muritorii, suntem perechi, doi cate doi, in unul! Nu stiu daca ma exprim clar dar eu asa simt. Matematic nu e posibil, psihic da. Ne-am obisnuit sa ne dam drept o singura persoana, sa ne numaram dupa trupuri, fara a mai pune si sufletele la socoteala, spiritele noastre calatoare si curioase!

Si sufletul lui era acum mare, mare cat o bucurie si alerga inaintea lacasului sau, uitat undeva in urma, pe strada, parasit ca un lucru de prisos, cel putin pentru moment! Alerga pe zarile Cristestiului lui natal, fluturandu-si pletele in vant, infigandu-si pintenii nerabdarii in burta Pegasului plina cu jaratec, scapat atunci din grajdul unde-si rosese zabala, alerga navalnic, chiuind ca la nunta, pentru ca spiritul sau se logodise cu viata si viata era o femeie frumoasa si nabadioasa, de care nimeni nu se desparte vreodata bucuros.

Hei, voi, de colo, de jos, parintii carnii mele, sunt liber si independent! Pastrati-va banii si casa, si pamantul, si stupii pe care i-am iubit cel mai mult, si neamurile scapatate si pline de ura, aruncate pe marginea drumului de catre tancurile sovietice, si saracite, si puse la index, si golite de putere, da, de putere! E drept ca himera aceasta mai fuge inca pe sub garduri, se strecoara ca o vulpe, ca o vulpe roscata cu coada intre vine. Se fereste a intra in curtea cuiva, dar vanatorii sunt pe urmele ei, o urmaresc pas cu pas, din ce in ce mai multi si mai multi, adunandu-se in coloane ce umplu strazile si pietele, si ogoarele, si satele, da si satele! Degeaba va atineti cu batele si cu furcile! Asta a fost o data, la '907, si nici atunci nu a tinut, caci ati umplut beciurile prefecturii si cimitirile… Astazi v-ar trebui niste tancuri, niste avioane si niste armate, armate romanesti, dar acestea s-au dus spre apus, din ordinul regelui s-au dus, si acum, intoarse, talazuiesc pe bulevarde si pe ulite, dupa vulpea aceea roscata si vicleana, dupa putere, vicleana si visata mult, cu bale la gura visata si dorita! Fuge cat poate de repede dihania din calea vanatorilor, fuge ca o disperata, punand la grea incercare pe urmaritori. Se pare ca nu-i prieste perspectiva , ca nu-i place gatul la care va fi infasurata si pusa sa-l incalzeasca cu spicul parului ei aurit. Era obisnuita scarnavia cu gaturi fine, cu paltoane din stofa englezeasca, croite la Paris, cu gaturi parfumate de madame Schanell, pudrate si impodobite cu perle veritabile, inlantuite cu aur si luminate cu sclipiri de pietre pretioase. Ca si puterea asta este un fel de curva, sora buna cu banul, ca nu degeaba spunea Gheorghe Petrila: „ ban la ban si paduche la golan!'

Da, dar tot Gheorghe Petrila mai spunea: „Fugi de-aicea, mai, copchile, cu egalitatea ta intre oameni! Pai daca tu boier si eu boier, cine trage cismele? S-apoi cu vulpea ceea a ta! Pai nu are pamantul atatea vulpi cati oameni ii fac umbra! Si stau cu gatul gol… “ N-are,tata, dar o sa le crestem, o sa le puim artificial si o sa le inmultim, ca sa ajunga fiecaruia, dupa nevoi!

Aceste franturi de discutii mai vechi purtate cu tatal sau, ii reveneau acum in memorie, incitandu-l. Cobora pe strada Nicolae Gane, partea lui cea trupeasca, cobora printre garduri pompoase, din fier forjat, printre ziduri semete, cu tarii de cetate, umbrite de ramuri batrane, de veacuri, si incolacite peste acoperisuri din zinc si arama. Doamne, ce case? Conace, conacele, nu case! Racorite de susurul cismelelor impodobite cu guri de leu, simbolul puterii, si scufundate in linistea verdelui de iarba cruda. Cine avea sa-i clinteasca pe astia de aici? Il cuprinse parca o desnadejde, desnadejdea omului cu fundul gol. Apoi iar se incuraja singur: lasa, are el grija Revolutia!

Muntele puterii pamantesti era inalt, de neclintit in semetia sa de granit si de fier. Prapastia de traversat era adanca si ei, muritorii de rand, ei visatorii, ei vrabia malai viseaza, se tarau pe fundul intunecat al drumului spre bucatica de fericire, ca niste reptile prin haurile adanci si pustii, unde muntele intelept, cu capul plesuv si judecata rece, nici nu catadicsea sa-i priveasca, pentru ca era atat de sus incat nici nu-si zarea picioarele, gadilite ,pe semne, de niscai ceva, ceva in devenire, niste mormoloci sau o chelbe vegetala, niste drele pe podele!

Doamne, gandea Costin, numai un exaltat ca mine si ca altii, batuti prea tare la cap de vantul fierbinte ce sufla de la rasarit, isi poate imagina ca oranduiala asta naturala, taiata in stanca de pe vremea inteleptului Solomon (cu 30 de regine si 80 de concubine),sau poate si mai mult, de pe vremea faraonilor, reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant, se va putea rasturna maine taman pe dos, iar muntele semet va sta cu capul in jos in timp ce fiintele acestea flamande si inghetate, ce viermuisc prin crapaturi uitate de vreme, isi vor incalzi acum pielea murdara la stralucirea marelui astru si isi vor racori durerile printre straturile ozonate ale atmosferei, unde, de cand e lumea, doar stapanul mediteaza la carmuirea inteleapta a lucrurilor. Res, parca, le spuneau romanii, stramosii nostri viteji, res sau unelte vorbitoare, asa ceva. De ce, adica, noi res? Noi boii de la jug, noi si numai noi cu lacatul pus peste dorintele noastre omenesti? De ce, de ce? Intrebarile staruiau incapatanate pe buzele uscate de foame, in privirile insetate de o schimbare.

Trecusera cateva saptamani de la eliberarea spirituala a tanarului cristestean. Isi incepuse munca stapanit de un fel de ciuda. Inca nu stia precis ce trebuie sa faca, poate nici tovarasii lui nu stiau prea bine, simteau insa cu totii ca trebuie sa taie o galerie prin zidul muntelui ce-i sfida, sa loveasca de-a surda, zi si noapte, in taria lui de cremene, sa-i smulga tandura cu tandura din osanza lui vulcanica si sa-l surpe. Dincolo de inima lui caineasca incepea filonul de aur, filonul puterii tinuta sub lacat si dorita de toata lumea.

De unde sa se fi adunat in Costin atata pornire impotriva celor ce-si facusera un rost pe pamantul acesta, dupa regulile vietii instalate indata dupa dizolvarea Comunei Primitive? De unde coborase in el spiritul de echitate, de filantropie, de compasiune pentru cei saraci, umili si aproape analfabeti?

Vocatia ramane insa o necunoscuta, idealul un mister ce te poate duce pana la esafod. Cert este ca in tanarul acesta vibra o chemare apostolica,ce se poate vedea si din naivele lui ganduri de revolta, oranduite in versuri, de revolta impotriva agoniselii unilaterale. O chemare apostolica pentru ca el insusi abandonase virtuala mostenire parinteasca si se aruncase intr-un razboi al dreptatii sociale, deocamdata cu sanse incerte de victorie. Pana la urma miscarea politica imbratisata a iesit victorioasa, dar victoria imaginata de Costin n-a fost castigata niciodata! A fost ca si cum ti-ai propune sa darami un stavilar, vei reusi,desigur, dar lipsa apei va saraci pe toata lumea, si pe invinsi si pe invingatori!

Dar acestea sunt concluzii ce ar trebui asezate la sfarsitul acestei carti, nu avea de unde sa le stie Costin, un visator nativ. El le-a aflat pe traseul vietii sale insa prea tarziu ca sa-i mai foloseasca la ceva. Altfel viata nu ar mai fi un esec.

Putina avere razaseasca ce i-ar fi revenit candva de la Gheorghe Petrila, o repudiase pentru o idee de o mie de ori mai nobila decat proprietatea privata. O societate cu oameni bogati si cu oameni saraci nu poate fi dreapta! Se vede ca asa ii hotarase lui soarta cineva. Sa renunte la propria-i chiverniseala, modesta dar indestulatoare trecerii prin viata. Istoria mai cunostea asemenea renuntari. Si sfantul Francisk impartise averea la saraci, in schimbul unui loc de-a dreapta Tatalui. Idealul lui nu viza insa o lume fericita Dincolo, ci aici, pe pamant, o lume cu acces egal la fericire, daca tot i-a fost dat sa se incarneze. Da, constiinta lui, credea el, era pe drumul cel bun si dupa dansa porni si trupul.

Seara, el si tovarasii sai franti de oboseala, mana aceea de fiinte neastamparate, de capete cu parul valvoi si mintile aprinse, cadeau de oboseala pe birouri, pe spetezele scaunelor si plecau in lumea lor viitoare.

— Ascultati la mine, izbucnea furios un tanar pe nume Poruschi, de felul lui rotofei prin structura oaselor, cu parul tuns scurt, ca o perie blonda. Daca o sa punem mana pe putere, uite asa o sa calc prin vitrine, uite asa!

Se desprindea vioi de coltul mesei de care se sprijinea, oboseala ii disparea ca prin minune, isi arunca mainile la spate printr-un gest domnesc, de colonel la pensie, impingea barba inainte, a semetie o impingea, si pornea cu pasi apasati sa descrie un cerc ,cam de marimea unei vitrine, prin mijlocul incaperii, repetand mereu:“ Uite asa o sa calc, uite asa!'

Costin nu putea sa si-l imagineze decat intr-o vitrina de pe strada Lapusneanu, aproape de Piata Unirii, o vitrina mare a unui armean bogat, cu o bara lunga din teava montata de-a lungul ei, o bara de care sa te sprijini daca ti-ar fi venit rau de pofta. Era o vitrina din care se desprindea, pe o raza de 50 metri imprejur, un miros ucigator de cafea si in care atarnau, unul langa altul, carnati de porc afumati. Prin peretele lor subtire de mat se intrezareau bucatele de slanina, ca niste patratele albe si pistrui rosii de ardei iuti. Langa doua farfurii ornamentale, asezate la baza unei piramide de cutii pline cu coloniale, erau expusi in permanenta bulgari cristalini de zahar kandel, strajuiti de lamai si portocale, de bidonase aurite cu untdelemn de masline, adus de la poalele templului de pe Acropolis.

Fara o letcaie in buzunar, doar cu o cartela de masa la cantina partidului, Costin se oprea zilnic in fata acestei ferestre ce da spre Dumnezeu, si saliva din belsug, inghitindu-si pofta dumicat dupa dumicat. Cand Poruschi striga: „Voi calca prin vitrine uitea asa!', nu si-l putea inchipui in alta parte decat acolo, in strada Lapusneanu, mai jos de palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, in fata acelei pravalii cu coloniale, intruchipare fidela a burgheziei grase si ghiftuite ca un caltabos. Parca il si vedea pe Poruschi umplandu-si buzunarele cu bunatatile acelea rarisime in zilele secatuite de dupa razboi, impartind cu darnicie tovarasilor sai fructele dulci ale Revolutiei, ospatandu-se apoi pe saturate, macar o data! Dincolo de aceasta vedenie obsesiva nu mai intrevedea nimic, nici macar golirea vitrinei. Ce avea sa urmeze mai departe, dupa ospat, cine trebuia sa o umple din nou, erau probleme care depaseau preocuparea lor imediata. Esentialul consta acum in a calca prin vitrine cu cruzime, atata vreme cat pe strada te lovea sfidator peste nas fumul aromat al tigarilor Kamel, provenite din dulcile pachete ale ajutorului american, iar domnisorii isi plimbau emfatic, in sus si in jos, pe sub privirile neputincioase ale nevoiasilor, costumele lor din „lana-n lana“ si fetele lor suta la suta zeite! E drept, lumea se afla in deruta, razboiul zdruncinase grav aparentul echilibru social si economic, atata cat fusese! In capetele oamenilor, ideile intiparite pana atunci persistau neschimbate, ca si baza care le generase. Taranii visau la pamant si comunistii li-l primiteau generos; ba chiar ii si ajutase sa-l smulga de la boieri; muncitorii visau la o paine mai mare si mai alba, fara tarate prin ea, si se inrolau sub steagul partidului comunist; negustorii visau la castiguri mai grase de pe urma speculatiilor si inflatiei postbelice si intre timp isi rotunjeau burta, odata cu punga, iar multi, foarte multi, adica tot ce prinsese oleaca de osanza pe pamantul acesta dacic si isi alimenta gatul la adapostul caldut al vulpii roscate, mangaietoare de ganduri si simturi, visau la o miraculoasa debarcare americana, care sa-i alunge pe rusi in granitele lor, sa reteze aripile gloatei infierbantate, pornita pe strigat lozinci „rosii'si totul sa ramana cum a fost, ca bine mai era!

Dupa ce se agitase ca un sticlete captiv, tot calcand prin imaginarele sale vitrine, Poruschi cazu epuizat pe un scaun. Se racorise. In inchipuirea lui, calcase deja prin vitrine. Luase de acolo tot ce-i dorise sufletelul. Din alt colt al biroului se ridica Pisica. Tanarul acesta negricios, nu din nascare, ci din simplu contact cu pantecele locomotivelor prin care scormonise in atelierele Nicolinei, cu rugina si unsoarea boghiurilor de vagoane pe sub care se tarase, avea alta fire, mai asezata, mai chibzuita. El nu tinea sa calce prin vitrine, el isi dorea altceva, o rasturnare dura dar calculata, o supunere neconditionata a dusmanilor,dar pasnica,constienta, o jertfire a unor privilegii pe altarul umanitatii flamande.

— Cerem oare prea mult, tovarasi?

— E dreptul nostru sa cerem - raspundea meditativ, alt tanar, pe nume Chiosac, recrutat de miscare de pe undeva de la Pascani.

— Orice vietate se naste cu drepturi, cu drepturi egale. Scrie si in Biblie! Nimeni nu iese din ma-sa uns cu aur si cu buricul racordat la tronul majestatii sale!

Acesta era Zota, cu un an mai mare decat Costin, in clasa a saptea a aceluias liceu comercial. Locuia in strada Salciilor, numarul l3, prin cartierul ceferistilor, dar statea mai mult la sediu tineretului progresist. El incerca sa teoretizeze dreptul de a calca prin vitrine. Mai tarziu avea sa si predea la Universitatea ieseana teoria dreptului, dar sa nu sarim peste etape.

— Mai, fratilor, cum de nu pricep unii ca socialismul va aduce fericirea pentru toti?

Cel care se mira, se numea Tarcan. Avea, se pare, cativa ani mai mult fata de ceilalti, dar problemele se dovedeau atat de incurcate incat nu ti-ar fi ajuns sa te orientezi prin ele nici o jumatate de secol asezata pe grumaji. Dorintele, visele, idealurile, scanteiau prin semiobscuritatea biroului, lasand in urma lor dare luminoase de sperante si avant. Vocile tinerilor nu se mai deosebeau, la un momentdat, prin tonalitatea timbrului si pe masura ce se aprindeau, deveneau o emanatie colectiva a unui singur suflet insetat, a unui suflet mare ce crestea repede, ca un aluat pus la dospit, revarsandu-se peste pervazele ferestrelor, alunecand in strada pustie la ora aceea tarzie, pentru a cuprinde apoi intregul oras cu oamenii lui adormiti sub povara grijilor si a le alina durerile murmurate prin somn.

— Si daca nu vor sa fie fericiti, ii vom sili!

— Ca ce-i trebuie omului, la urma urmei, pentru a fi fericit?

— Un gard de fier forjat…

— La dracu! O casa unde sa…

— Mai curand o burta plina…

— … in permanenta!

— Si un pat unde sa-si faca digestia…

— Si sa-si mangaie iubita!

— Un pat moale, tovarasi, va rog, un pat moale daca se poate!

—. Asta-i! Ce-i mai trebuie omului?

— Eh, multe pentru ca fericirea are radacinile infipte in linistea aparenta a simturilor de tot felul.

— Eu tot am sa calc prin vitrine! Uite, asa am sa calc! Fara mila!

— Cand toate vor fi ale noastre, ale poporului, nu se poate sa mai existe om nefericit. Nu se poate!

— Mai, baieti, sa nu ne grabim! Fericirea asta, spunea tata, e doar o adiere. Sufla putin peste sufletul omului, il racoreste, il inalta, apoi se pierde undeva, lasandu-l cu buzele uscate de alta dorinta…

— Pai, da, in capitalism asa este! Dar noi vom instaura puterea muncitorilor.

— Sa mai recapitulam o data! Are tot omul unde munci?

— Va avea!

— Inseamna ca fiecare va castiga bani.

— Va castiga, dar „ ochiul „ acesta al dracului va trebui inlocuit cu altceva.

— Daca trebuie sa-l inlocuiesti cu altceva, ce rost mai are inlocuirea?

— Lasa teoria! Deci sa reluam. Fiecare va castiga bani, sau bonuri, sau cartele, ma rog, cum le-o zice, nu hotaram noi aici, acum.

— Indeajuns ca sa aiba tot ce-si doreste.

— Chiar sa-i prisoseasca…

— Bun, altceva!

— Ce altceva?

— In afara de bani…

— Pai daca ai din astia, ai de toate!

— E un punct de vedere simplist, limitat…

— Limitat la stomac.

— Si la casa.

— Si la pat…

— Ce ati mai vrea? Acum nu va ajunge? Dormiti in dulapurile acestea de arhiva, va acoperiti cu jurnale, ca niste vagabonzi sub podurile Parisului si visati la castele?

— Nu visez la castele si nu cred sa le avem vreodata. Se construieste greu un castel, in patru, cinci generatii! Si apoi noua nu ne trebuie castele. Ar insemna sa inlocuim o burghezie cu alta si ce rost ar mai avea atunci revolutia? Eu vreau altceva. Vreau sa ajung eu insumi!

— Nu poti fi tu insuti, daca nu toti semenii tai sunt ei insisi!

— Nu gasesc nici o contradictie intre dorinta mea si a ta, si probabil a tuturor din acest birou-avanpost.

— Mai, Pisica, in noaptea aceasta iti cedez patul si plapuma mea. Ma duc si eu acasa. O fi ingrijorat batranul Zota! Nu m-a vazut de trei zile!

— Multumesc! Am si eu plapoma. Mi-au ramas nevandute douazeci de „Strambatati'; cat despre pat, raftul trei de langa soba, e liber si in plus captusit cu colectii complete, de la 1 ianuarie pana la 31 decembrie, inclusiv.

In biroul acela se aflau doua dulapuri masive de arhiva, cit cuprindeau doi pereti, cu usile din placaj, pe care timpul si fostii lor proprietari lasasera urme cenusii si niste gauri inestetice pe locul unde, candva, pazeau incuietorile. Dar rafturile erau sanatoase, din scandura trainica de fag, , bine incleiata si geluita. Baietii oranduisera pe ele colectii de ziare si seara, tarziu, dupa colocviul despre viitor, isi intindeau trupurile ostenite, ca in niste racle suprapuse in peretele unui cavou, trageau peste ei o „Romanie libera“ si daca mai inchideau si usa, era ca si cum ar fi avut incalzire centrala. Atipeau indata unii, altii continuau sa puna lumea la cale, cu capul la vale, cum zicea uneori coana Tinca, cand Gheorghe Petrila facea politica, aruncandu-si ideile de la o usa a unui dulap la celalalt. Costin si in somn visa sa demonstreze batranilor sai ca avea dreptate, ca se va trai mai bine daca… Daca ce? Daca vin la putere comunistii. Atunci vor fi masini, se va munci mai usor pe ogoare, se va produce mai mult, toti oamenii o vor duce ca in rai. Mai mult nu putea sa le spuna, pentru ca nu stia nici el. Nu-i citise inca pe revolutionarii lumii, nici pe Marx, nici pe Lenin sau Stalin. Numele acestora urma sa apara in vitrine, din belsug, ceva mai tarziu si el avea sa-i inteleaga mult mai tarziu, iar cand i-a inteles avea sa-i considere in parte depasiti, ca pe niste proiectanti care au pus pe planseta un edificiu impunator pe dinafara, dar care au uitat sa se ocupe de detaliile interiorului, si indeosebi de fundatii.

In acei ani, care ar merita sa fie numerotati cu l,2,3,… fiul unui taran mai rasarit, trimis la oras sa invete carte, sa ajunga om, sa-si castige existenta mai usor, sa-si inghita ciorba neamestecata cu stropi de sudoare, purta cu el revolta iobagilor, ura generatiilor de obiditi si isi jurase, impreuna cu Paulica isi jurase, intr-o zi calduroasa de vara, acolo in lunca lui domnu' Cohan, sa nu se lase abatuti, oricat de grea le-ar fi calatoria printre cutitele ridicate asupra-le. Si aveau sa se ridice. Cei ajunsi sus, nu mai pot privi decat de acolo in jos. Costin invata acest adevar pe masura ce se catara pe scara timpului. Intr-o zi primi dispozitii sa mearga prin intreprinderile particulare, sa faca rost de fonduri. Tineretul nu putea supravietui fara fonduri. Partidul nu avea nici el prea multe. Nu mai era in ilegalitate dar nici la putere,iar lupta trebuia dusa cu orice pret. Formara un fel de delegatie, el si fratii Pisica. Aveau la ei cateva coli de timbre si au pornit-o pe jos, pe Lapusneanu, pe Cuza Voda, pana in Targul Cucului si de acolo pe Padurii, pana in fata unei fabricute, nici prea mari, nici prea mici, cu peretii din caramida rosie. Explicara portarului ca sunt de la Tineretul Progresist si ca vor sa stea de vorba cu patronul. Costin nici nu vazuse pana atunci un patron in carne si oase, dar dupa ce-l cunoscuse pe acesta, nu avea sa-l mai uite niciodata.

Ii primi dupa o lunga asteptare, intr-un hol special amenajat pentru audiente. Putea foarte bine sa nu-i primeasca. Patronul se gasea pe feuda lui, pe sfanta lui proprietate inviolabila, in regatul sau, stapan pe aproape 100 de suflete. El le dadea de lucru, el le dadea o paine, o paine neagra, dar le-o dadea. Vremurile erau grele, pline de lipsuri, el insa producea bunuri si asigura o bucata de paine la 100 de suflete, sau poate la trei-patru sute de suflete agatate de proprietatea lui. De ce ar fi primit trei mucosi cu tiuleile abia mijite sub nasul unde se mai zareau inca urmele lumanarilor ce li se scursesera in gura, trei tingai obraznici, inraiti de comunisti, odrasle de taraie-brau, de sarea pamantului, de suflete oropsite, carora el le dadea o bucata de paine, ca la niste caini ce sunt. Si totusi ii primi, probabil din curiozitate sau poate din prudenta. Il gasira in picioare, grabit, stand ca pe sponci in fata unui birou masiv din lemn de nuc sculptat. Nu-i invita sa seada. Patronul era un tip intre doua varste dar balansa mai mult spre cea mai coapta. Avea o fata patrata, alba, cioplita parca in piatra dura, sugerand inaccesibilul, lasand sa i se intinda pe buze dispretul iar din ochii sfredelitori, ca un jet de acetilena, improsca mut sloiuri de gheata. Starea materiala sa fi creat fizionomia? Costin avea sa studieze problema mai tarziu, cand egalitatea devenise litera de lege, dar oamenii continuau sa se deosebeasca ca o broasca de soparla. In fata patronului insa deveni mic, strivit doar cu o privire, cu o privire nimicitoare, venita tocmai din radacina unui arbore genealogic pierduta in negura vremurilor martore la impartirea lumii in turma si pastor.

— Ce doriti dumneavoastra?

Auzi, ei erau dumneavoastra! Atunci intelese Costin ca devenise un dumneavoastra, o fiinta imputernicita sa trateze de la egal la egal cu un stapan, gratie organizatiei pe care o reprezenta si in momentul acela il cuprinse o rusine grea, ce cazuse peste dansul ca o ploaie fierbinte, ca o ploaie de plumb, din cauza misiunii ingrate ce li se incredintase. Sa cerseasca bani de la un patron! De la propriul lor dusman! Ar fi fost un dobitoc daca le-ar fi cumparat un singur timbru si un dobitoc a fost acela care si-a inchipuit ca miscarea tineretului progresist va fi subventionata de patroni!. Nu i-a refuzat categoric, nici nu a lasat aceasta impresie. Dupa ce i-a cantarit bine, arzandu-i cu privirea aceea glaciala, zdrobindu-i ca pe niste gandaci de bucatarie prinsi noaptea lingand farfurii nespalate, si-a ingaduit sa le scape o promisiune, s-a silit, evident, sa deschida gura in fata unor cersetori, sa-i amageasca cu o amanare.

— Da, am inteles scopul vizitei, inteleg sa sprijin lupta tineretului progresist pentru o viata mai buna dar momentan trec prin dificultati financiare si nu am in casa nici macar ceva maruntis…

I-a concediat fin, infigandu-le in spate glontele privirii lui de hiena pomadata. Costin simti usturimea acestui fulger ce pornea parca nu din ochii patronului, ci din doua monezi de aur, din doi napoleoni ce ard noaptea in comorile ascunse si uitate sub pamantul calcat candva de copitele cailor hoardelor navalitoare. Fulgerul acesta batjocuritor, incarcat cu tot dispretul din lume, despica rana adanca in sufletul puiului de taran, indarjindu-l si impietrindu-l. Socialismul - gandea el - poate nu va aduce in intregime fericirea pe pamant, asa cum spun tovarasii lui in necunostinta de cauza inca, dar sigur el va indrepta coloana vertebrala a fiecarui om, incovoiata de impilatori, ii va reda mandria terfelita acum de acesti burta-verde, ii va darui personalitatea si increderea in sine.

Urcau in tacere dealul Padurii, spre Targul Cucului, urcau cu buzunarele goale. In casa de bani a tineretului nu avea sa intre in ziua aceea nici un sfant dar in inimele lor se mai adaugase inca o portie de ura, nu pentru ca n-au capatat nici un ban de la patron, ci mai ales pentru ca au fost nevoiti sa-i ceara.

— De ce nu luam odata puterea? - izbucni Pisica cel mare. De ce? Suntem multi, suntem puternici!

— Poate nu suntem inca indeajuns de multi , frate-meu.

— Nu-i greu sa iei puterea, interveni si Costin. E greu sa o pastrezi. Asa ni se spune la scoala pe care o urmez la judeteana.

— Am avea atunci fondurile noastre. N-ar mai trebui sa ne umilim tocmai la cei pe care ii uram, tocmai la dusmanii nostri de moarte!

— Mai bine lucram fara salariu, decat sa ne milogim la astia! Chiar asa am sa-i spun tovarasului Ciulei.

Strada Cuza Voda, Piata Unirii erau o ruina. Fostele cladiri cu pravalii la parter isi ranjeau urmele prosperitatii negustoresti, din mormanele cu moluz, spre bronzul calm al domnitorului inconjurat de catre sfetnicii sai intr-u vesnicie. „Eu v-am unit, parea a spune Maritul, am piscat ceva din averile manastiresti, din latifundiile mosierilor cu sute de sate iobagesti, v-am dezrobit si impamantenit, iara voi ce ati facut ca sa-mi intregiti ravna me pentru tamaduirea celor rele?'

'Suntem slabi, Maria Ta, tot asa cum ne-ai lasat, saraci si flamanzi suntem, si grosolani, si prosti, vlaguiti de razboi si de cei tari; chiar acum am vizitat pe unul dintre ei, si-ti mai pot arata vreo cativa pe Nicolae Gane, la deal, cum urci spre Copou, sau cum cobori spre Sararie, dinspre vii, sau daca ai putea Maria Ta sa intorci capul si sa-ti arunci privirile de la inaltimea soclului pe care stai, peste gloata aceasta care curge pe Lapusneanu, aici, la o vitrina, nu departe! Bun si milostiv cum te stiu, ti-ai arunca mantia peste ea, ca sa nu ne mai secatuiasca la ranza! Suntem mici, Maria Ta, mici si neinsemnati dar multisori! Pisica crede ca nu suntem inca destul de multi pentru a arata lumii de ce suntem in stare,dar cantul nostru rasuna zi si noapte: „Unire muncitori, unire, si tara va scapa de ei!“ Avem si noi vogorizii nostri, Maria Ta, care nu se dau dusi cu una cu doua… !

CAPITOLUL VII

Timpul opac peste zarea zilei de azi

Ne-ascunde tainic poteca spre maine.

Indoiala si clocot arunca peste mine,

Arzi flacara vie din inima, arzi!

— Imda! E ceva,dar cum sa-ti spun eu, Costine, poezia trebuie sa vibreze ca o struna de violoncel. Uite, la Eminescu, de pilda, muzica se degaja din fiecare strofa, ca un ritual oficiat la picioarele Muzei imbratisata cu destinul crud si nemilos, sarcastic si surd la cantecul de lebada al omului predestinat de la inceput pieirii inevitabile. Ceea ce ai scris tu, este bun, as zice chiar promitator, dar… Ei, nu trebuie sa dezarmezi! Ce rost are sa te incrunti? Mai incearca! Prin stradanie vei gasi un cantec si mai frumos. Ia sa vedem, mai ai ceva?

— Eh, din pacate,nimic finisat. Doar niste insailari, o urzeala pe care nu s-a tesut inca modelul si asta mi-l doresc monumental, o fresca in culori vii, din fire vii ce ne leaga inimile si ni le inflacareaza.

— Hai ca mi-ai placut cum ai spus-o!

— Improvizez si eu cateodata, asa, in sol major… Prind din zbor cate o vorba si-i trec umbra pe caiet. Poate ca ramane ceva din ea. Dar ce speranta iti poti pune intr-o umbra? Vii tu si mi-o sperii si atunci imi doresc hartia din nou alba. Mai bine un izvor neinceput decat unul cu apa salcie… !

— Si mie imi seaca flerul cand simt in strofa vant de vorbe in loc de aur.

— Frate Zota, iti apreciez intentia de a-mi linisti framantarea, desi imi strecoara in suflet neincredere in harul meu.

— Neincrederea in tine e mai rea decat un sarpe ce ti-a intrat in burta, pe cand dormeai cu gura cascata sub nucul de pe ogor. Mi se strecoara si mie in san si ma musca cateodata. Vezi doar cat de grea ne este lupta. Curata si sfanta cum e cauza noastra, mi-am inchipuit ca intregul tineret ne va lua organizatia cu asalt, se va inrola in randurile ei, devenind o forta de neinvins. Or lucrurile nu stau asa! Suntem priviti cu suspiciune, ocoliti in tacere. Cu ce dracu ademenise tineretul roman hileristii aceia de legionari?

— Poate cu uniforma, cu centironul si cu pistolul. Ia da tinerilor care vin la noi cate un pistol si nu o sa-ti mai ajunga listele pe care sa-i inscrii!

— E o idee, dar trebuie sa le-o scoatem din cap si sa ne-o scoatem din cap!

— Si cu carticica de cantece i-a ademenit. Cantau toata ziua! In cor cantau!

— Avem si noi cantecele noastre…

— Si cu antisemitismul i-a atras. Bietii romani nevoiasi, isi inchipuiau ca nu mai incap in tara lor din cauza jidanilor. Parca ii vad si acum pe nenorocitii aceia, cu steaua in sase colturi prinsa in piept, imbracati ca vai de lume, scormonind cu lopetile si tarnacoapele in dealurile de pe Valea Racovei, inaltind soseaua mereu inghitita de sesul

miscator de pe langa ferma regala de la Laza.

— Si eu, Costine, aud si acum tipetele disperate smulse din trupurile lovite cu ranga si sfarsite sub focul progromului, aici, la Iasi, in curtea prefecturii! Memoria legionarilor e manjita cu sange!

—. Cum dracu de au putut atrage in mocirla accea atatia tineri?

— Eu cred ca trebuie sa ne schimbam stilul de munca. Sa organizam si noi baluri, formatii artistice, de teatru sa facem excursii, sa lamurim tinerii unul cate unul, sa ni-i apropiem.

— Cel mai greu este sa le scoti din cap ce li s-a bagat, barfa despre socialism!

Zota si Petrila se aplecara peste balustrada din fier forjat a balconului ce se intindea pe toata lungimea cladirii sub forma de U, pentru a vedea ce se intampla sub ei, jos in curte, de unde razbateau niste tipete stridente. Se mutasera de curand intr-un sediu nou, cu multe incaperi in cele doua etaje ale sale. Unele erau insa pustiite din timpul razboiului, cu peretii degradati, cu dusumeaua si tocurile de la usi si ferestre devastate de cei fara lemne de foc, in iarna trecuta. Fatada ce da in strada Lapusneanu ramasese insa intacta, impunatoare prin arhitectura sa inzorzonata cu elemente furate din Renastere. In interiorul cladirii se intra printr-o poarta grea din lemn masiv, ca o poarta de cetate, ce inchidea perfect un gang cu bolta. Nestiindu-se cine locuieste acolo,oricine voia, putea patrunde din strada pentru a inspecta cu privirea o curte ruinata, cu camerele de la parter incendiate si transformate in closete de ocazie, pentru ca nezarind pe nimeni, intrusii isi usurau vezica pe unde nimereau.

Costin zari jos doua femei, lipsite de orice feminitate, ce se paruiau cu brutalitate, insotindu-si aceasta indeletnicire razboinica cu tipetele corespunzatoare. Un barbat cu capsa pusa, abia tinandu-si echilibrul, incerca fara succes sa le desparta, facand-o pe mediatorul, mustrat de constiinta ca chiar el era pricina ostilitatilor.

Seara se lasase repede, ca o umbra. De partea cealalta a balconului privea la spectacolul de jos, Eliza, dactilografa, cu sanii revarsati peste balustrada.

— Mai, Petrila, tu in loc sa te uiti la scandalul de jos, studiezi pe cel de sus!

— Ma mangai si eu cu avutul administratorului. Stii doar cum o sorbea din ochi inaintea nuntii! Acum,frumoasa Luiza, a ramas la fel de stralucitoare si plina de farmec dar Sapira, fericitul castigator, o priveste stapanit de o liniste deplina, de satietate si de cunoastere profunda. Nu-i mai sta cazanul sub presiune. Femeia este acum a lui in exclusivitate. Caii nazdravani ce ridica in urma copitelor nori de pasiuni, ii galopeaza inca Elizei prin fereastra decolteului, inaltandu-se nebuni pe umezeala carmina si carnala a buzelor ce-i ard dupa o calda apasare. Sapira insa, stapanul imasului cu herghelii naucitoare, nu prea le mai vede. Ele ni se arata in toata splendoarea lor, muscandu-ne lumina ochilor si smulgandu-ne din maini haturile simturilor numai noua, lipsitii…

— Furam din avutul lui Sapira un bun pe care el nu-l poate avea in inventar…

— Evident! Cum poti fura ceva din inchipuirea unui hindus care mesteca hasis?

— Depinde totusi cum stii sa privesti un tablou. Pe Mona Lisa, bunaoara. Ochii ei plini de promisiuni vinovate te pot fascina si tintui in fata panzei minune o zi intreaga.

— Se zice ca asa isi prinde sarpele victimele. Mai intai le hipnotizeaza, apoi le serveste ca din oala.

— Stai putin! Nu ma intrerupe! Ziceam, pe cand paznicul muzeului trece nepasator prin fata capodoperei sau cel mult ingrijorat. Sa nu o fi luat cineva de acolo…

— Oare ce se ascunde dincolo de fruntea noastra? Incotro te intorci, numai semne de intrebare!

— Ne pierdem timpul cu fleacuri. Ne aflam in fruntea unei idei sau, mai precis, ideea sta in fruntea noastra, sau sub frunte, ma rog, si daca ne vom lasa tarati prin hatisul poftelor de tot felul n-o sa ne mai ramana puterea trebuincioasa dezlegarii altor probleme mai capitale.

— Chiar ca e si timpul! Vad ca s-au intors tovarasii nostri de la instructaj; se aud miscandu-se scaunele prin birouri.

Zota si Petrila abandonara discutiile erotice, contemplarea absenta a ramasitelor tragice din parterul cladirii si se grabira spre birourile unde, odata cu sosirea tovarasilor de la sedinta, intrase in sediul tineretului si anumite semne prevestitoare de furtuna. In miscarile baietilor se simtea o tensiune ce punea stapanire pe simturile lor. Chipurile celor care fusesera la judeteana ofereau spre lectura file de adanca tulburare. Vazandu-le, Costin isi scapa gandurile spre un cer instabil, acoperit cu nori grei de focul ce-l poarta in ei, aici aurindu-si marginile fabuloase cu poleiala razelor solare, aici intunecandu-se cu tristetea paclei reci si gata sa-si reverse siroaiele potopice peste suflarea speriata a pamantului.

Se priveau in tacere, rascoleau prin sertarele birourilor fara sa gaseasca ceea ce cautau, poate unde cautau ceva ce nu poate fi gasit, incercand inutil sa linisteasca vantul din ei, vantul fierbinte si surd, aprig si nestavilit, ca intr-un final din „Eroica'. In acel an de gratie l946, luna mai, ziua 8, ecoul impuscaturilor de pe Elba si ruinele Berlinului se mai auzea inca destul de viu in memoria oamenilor, ba chiar se prelungea ca un clampanit de mandibule goale, dezgolite de carne si insotit de plumbii inrositi, peste coloanele obiditilor din Bucuresti, care cereau un guvern democrat. Mai departe, prin haurile ascunse ale Carpatilor,disperati deghizati in mocani continuau sa latre din pistoalele lor mitraliera, mocnind speranta in reintoarcerea trecutului, intins acum pe nasalii, cu viscerele ulcerate si bocitoare la capatai. Dasr Iasul in ce ape se scalda? Zota si Petrila pastrara cateva minute respectul cuvenit unor oameni framantati de ganduri, apoi incercara sa patrunda si ei in zona necunoscuta a preocuparilor intorsilor de la judeteana.

— Hai, ma, ce v-au spus acolo, de aratati ca un focos de mina amorsata?

— Voi nu stiti ce este maine? - replica Pisica, oarecum contrariat.

— Ba stim bine, fratioare, continua Zota interpelarea pe acelasi ton sau poate chiar cu unul mai sus, dar nu cunoastem inca misiunea ce ne revine si dupa cate citim pe fetele voastre, pe multele voastre fete…

— Veti afla, veti afla! Nu va grabiti, ca imbatraniti! Or cum, va fi o zi fierbinte! Dar iata ca tovarasul Ciulei ne si cheama pentru detalii.

Sedinta nu dura mult. Costin primi o sarcina relativ usoara. Trebuia sa anime o grupa de lozincari, sa stea intr-o gramada de tineri si sa strige: „Front unic muncitoresc!“ si alte chemari ce le primise scrise la masina, pe cateva foite. Dar daca va trebui sa se bata? Ei, lucrul acesta il cam punea pe ganduri. La Bucuresti se trasese cu armele in manifestanti… Adormi greu. Colectia de ziare pe care statea intins incepuse parca sa vorbeasca, sa-si citeasca singura articolele. Probabil ca visa mult pana a doua zi de dimineata, cand facu o pauza pentru a urca pe tabla de sah a istoriei, in chip de pion, si a adormi apoi din nou, mai multe zile la rand, pana ce reusi sa iasa din coma in chip miraculos totusi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Intr-o vreme simti ca-i atarna de pleoape niste pietre din acelea mari si grele, rupte din bordura trotuarului, urcate sus, undeva dupa un zid scurt si apoi aruncate in gol, peste capetele oamenilor. Dar ele ramaneau agatate de ploapele lui. Cum ar fi putut sa le mai ridice in sus? Sa mai deschida ochii? Din cand in cand se mai intorcea nu stia de unde, pentru a pleca iarasi acolo, in marea aceea de capete si de strigate, si de pumni aruncati peste falci. Apoi pamantul se prabusea, lasandu-l undeva in gol. Incerca disperat sa-si restabileasca echilibrul, sa se prinda cu mainile de marginea realului dar simturile ii refuzau orice stradanie. Atunci, sa strige! Da, sa strige ca acolo, in Piata Unirii, sau in cea a Fundatiei, unde Patria mama, sus pe soclul de granit, isi strangea la pieptul ei puii de arama zmulsi din mana rapitorilor. Ca o closca cu aripile intinse a ocrotire ii cuprindea si ii ocrotea. „Intregirea Romaniei“ mai triumfa inca in bronz. In schimb, la picioarele ei, copii i se macelareau intre dansii de la mostenire. Dadu sa strige, ca poate il va prinde cineva din prabusirea lui spre pamant. Din gatlejul uscat nu iese insa nici un sunet. Poate un usor horcait, cine stie! Si deodata planeaza, simte ca planeaza si ramane asa cufundat in intuneric, cu capul vajaind. Cineva ii ridica pleoapele si-l priveste prelung in ochi. Cine o fi acest om? Acest om ce se oglindeste in constiinta sa! Pare un chip cunoscut. Unde l-a mai vazut? De unde stia el figura aceasta blanda, cu fruntea lata, putin bombata, ca o valiza prea plina cu idei si care se pierdea in albul unei bonete de spital? In spatele sau, aureola mata a lampii scialitice. Doar nu era pe masa de… Pleoapele ii cad din nou greu, de indata ce omul in alb isi retrage degetele. Costin simti un miros scarbos, un fel de gaz sufocant ce-i patrundea pe nari. Unde il mai vazuse, oare, pe omul acela cu ochi alintatori?

— „Oxigen! Pensa!“

Nu, nu si-l amintea nici dupa glas! Si totusi este o voce cunoscuta. In jurul lui zareste acum limpede o multime pestrita. Printre miile de capete se leagana steaguri rosii, pancarde cu lozinci. In balconul sindicatelor cuvanteaza mos Ion Niculi, tipograful, ilegalistul. Steagurile se leagana frenetic peste valurile vii din Piata Unirii. Glasuri ragusite striga fara incetare: Front Unit Muncitoresc! Front Unit Muncitoresc!

“Tovarasi! Sarbatorim astazi un an de la victoria asupra fascismului. Noi, muncitorii, trebuie sa ne unim… “

“ Front Unit Muncitoresc! Front Unit Muncitoresc!“ - reia multimea.

Costin ridica si coboara mana stanga, ca un dirijor de fanfara. La fiecare semnal al sau, lozincile izbucnesc din sute de piepturi. Ah, cine ma loveste in cap? Bestiile! Arunca cu pietre. Tovarasii lui se agita, alearga spre darmaturile de langa sinele tramvaiului. Ii urmeaza ametit dar nu poate patrunde in cercul lor. Lovesc in ceva. Cu sete lovesc intr-o mogaldeata icnitoare si smoching sifonat.

„Voia sa ne strice demonstratia, domnisorul!“

„Tovarasi! Studentii fac contrademonstratie la Corso.“

„Care studenti? Studentii sunt aici… !“

„Nu astia! Ceilalti… “

„Opriti! Nu pleaca nimeni! Dupa miting… !“

Loviturile surde cad una langa alta in jurul craniului. Cine ma loveste? Cine? - scanceste Costin. In balconul sindicatelor, mos Niculi isi termina discursul si masa aceea de oameni entuziasmati arunca spre el ropote de aplauze. Costin simte tigva paraindu-i ca un pepene copt strans intre genunchi. Urmeaza la cuvant tovarasul Pisica, din partea tineretului.

„Noi, tinerii, astazi, la un an de cand fiara fascista… “

Costin il asculta cu rasuflarea taiata, cu pumnii stransi de durere. Pentru o clipa il sageteaza ideea ca si el se afla acolo, sus, in balcon, in fata multimii agitate din piata, unde primise sarcina, atunci, in ultima clipa, asa, pe negandite, sa vorbeasca oamenilor. Gatul i se ususca, iasca i se face, gaura de bucium din coaja de cires…! Marul lui Adam i se zbate speriat o data in sus, apoi ii coboara, ca un bol, pe esofag pana in stomac si ramane acolo pe fundul unei ape tulbure din care se degaja mereu vapori… Da, acum ii recunoaste… Sunt vapori de eter…!

Doamne, ce sa spuna el oamenilor? Cum de l-au pus sa vorbeasca multimii! Ce stie el sa-i spuna? Cum sa inceapa, ca oamenii asteapta cu gura cascata… Mai bine s-ar arunca din balcon, dar stratul acela de capete, ogorul, ce ogor? Mosia aceea de tartacute il pironise locului cu privirile lor de jaratic…

Tovarasi! Eu ce pot sa va spun? Uitati-va si voi! Mi s-a rarit fundul pantalonilor, iar talpa pantofilor ii tocmai buna pentru strecurat macaroane… S-apoi vitrinele! Da, vitrinele acestea pline cu carnati, cu sunca de Praga, cu sardele si cafea turceasca, prajita, aromata, cu ciocolata si alune americane, ca nu stiu, zau, de ce le-o fi zicand asa! Ca avea si mama niste gaste cu gatul desirat si tot americane le spunea. Cum e ceva mai mare, mai dulce, mai gustos, mai acatarii, gata, e american! N-au decat sa-si ea pachetele inapoi, acasa! Ne va ajuta Uniunea Sovietica, care ne-a trimis si grau, si bumbac pentru muncitoarele de la Tesatura. Este adevarat ca in buzunare ne sufla vantul! Ca bine zicea tovarasul Poruschi: „Cand 'om pune mana pe putere, uite asa o sa calcam prin vitrine!“ Vedeti? Altceva nu mai stiu sa spun. Eu nu sunt orator. Zic si eu ce ma doare, ce va doare, ce ne doare. Daca ar fi vorbit tovarasul Ciulei…! El le stie ca din carte si v-ar fi indemnat la unitate, vorba lui mos Ion Roata, si v-ar fi explicat programul partidului comunist, care a dat pamant taranilor, de la boieri, ca este si la noi unul Jak Marcopol, cu o nevasta tanara si frumoasa dar cam surda…

Dinspre Corso soseste intr-un suflet un mesager. Il cauta pe „voluntar'… Omul care luptase in Spania! Studentii fac contramanifestatie pentru maine, pentru 10 Mai… ne-o fi de-a pururi, sfanta zi de l0 Mai. Cine a scris imnul? Nimic nu mai tin minte! Cine mi-a luat mintea? Se facea apoi ca urca pe Lapusneanu, la deal. O pastrama rumenita, ca o aripa de curcan prajit la rola si stropita cu vin alb, ii striga din urma triumfatoare: !Hei, viteazule! In Piata ai fost mare si tare! Ai strigat lozinci comuniste iar ai tai l-au schilodit pe unul de-al nostru… Ia sa-ti vad acum puterea? Ce parere ai de pielea mea rumenita sau de sunculita asta din coltul vitrinii, presarata cu boia de ardei si fiarta in foi de dafin si catai de usturoi…! Dar el mergea inainte si inghitea in sec. Dimineata nu mai avusese timp sa ia ceva in gura. Pasii il poarta acum ametit spre Corso, cofetaria aceea celebra prin specialitati, unde dusmanul… Da, dusmanul! Dusmanul din vitrina cu carnati, simbol al nedreptatii sociale, stimul al revoltei, incitant al unei digestii in gol, gol umplut doar cu saliva dizolvanta a oricarei rabdari. Vitrina cu accesul limitat numai la privilegiati. Trebuia neaparat convertita intr-un izvor de deplina satisfactie generala. De ce vrea Poruschi sa calce prin ea, peste gustoasele ei bunuri materiale, sa zdrobeasca sub talpi bunatate de carnat? Cand cel mai corect ar fi sa-i schimbam proprietarul? In locul domnului Ohasian sa punem pe Maria Sa Poporul!

O coloana de manifestanti serpuia in tacere in spatele sau, cu capetele plecate spre asfalt. Figurile ei necajite isi ridicara privirile abia dupa ce depasira vitrina ucigasa. In primele randuri marsaluia el, medicinistul, secretarul celulei de partid din Universitate, tovarasul Bejan.

Cofetaria Corso il intampina cenusie, cu usile incuiate, cu obloanele trase peste vitrine. Ce-i asta? Cam trei mii de studenti blocau strada spre Copou. Dinspre Rapa Galbena patrunde in mica piata din fata Bibliotecii Fundatiei o coloana de muncitoare de la Fabrica de confectii, incercand sa-si croiasca drum printre studentii provocatori. Sunt intampinate cu ghionturi si mascari. Duduite viespoase, gatite sic, cu farmecele carnitei bine plesnite in afara, scuipa prin cercul tuguiat al buzelor vopsite in rosu, ca un fund de gaina, si tipa isterice, de credeai ca le spinteca cineva prin partile moi: „10 Mai! 10 Mai“

Maine era 10 Mai, fosta sarbatoare nationala legata de descalecarea familiei domnitoare Hohenzolern, dar studentii strigau de astazi. Coloana muncitoarelor se opreste, se frange si se rascoleste, dand indarat coplesita, dar in aceeasi clipa grea, din strada Lapusneanu isi fac aparitia in pas alergator, batalionul studentilor comunisti. Ai nostri! Acu' sa va vad starchiturilor!

Incaierarea incepu instantaneu, fara declaratii prealabile. Din strada Pacurari mai vin in ajutor trei camioane cu muncitori de la Nicolina. Pareau niste torte rosii, sau trei buchete de trandafiri, cu steagurile lor sangerii unul langa altul, legate de cozi lungi si groase. Frontul duduitelor si domnisorilor intra in recesiune, se retrage diplomatic pe scarile inalte ale caminului studentesc, urland: „Regele si patria! Regele si patria!“ Atunci noi, comunistii, ce dracu sa mai strigam? Ca regele, de… el a ordonat intoarcerea armelor impotriva nemtilor si acum… Nu, nu se poate! Dusmanului trebuie sa-i raspunzi cu aceeasi forta sugestiva si convingatoare. Costin se amesteca printre studentii lui Bejan, este luat de curent si purtat ca o barca pe valuri. Intre timp, cineva din multime, nici filozof, nici ideolog, un ins oarecare, ii sclipeste o data mintea, ca lampa fotografului si o intoarce ca la Braila. O singura data a spus-o tare, ca sa-l auda toti, ca apoi sute de oameni, mii, sa-i poarte sclipirea aceea pe limba si sa o arunce in spatiu ca pe o bomba brizanta: „Regele poporului! Regele poporului!'

Ideile si oamenii se invalmasesc. Nu se mai distinge dusman de prieten. Se castiga insa teren spre scarile ocupate de odraslele burgheziei. Hai! Inca un pic copii si-i bagam pe toti in camin. „Regele si patria“ bate in retragere. „Regele poporului“ asalteaza prin lupta corp la corp fiecare metru de strada. Patria mama de pe soclul acela inalt isi strange puii la piept cu ardoare. „In sfarsit, v-am unit,copii! V-am unit“ Ce stie bronzul „Patriei mama“ despre puii ei vii? Simbolul lui 1918, simbolul Romaniei Mari nu-l mai observa nimeni. De altfel, a devenit pe undeva insinuant. Antonescu tot a intins-o pana ce a rupt-o! I s-a pus un petec in Apus, lipit cu sangele a 50. 000 de ostasi romani, dar „mare“ tot nu mai este… ! I s-a smuls o pulpana dinspre rasarit!

Costin simte cum ii bubuie capul, cum cineva continua sa loveasca cu ciocanul in el: bum, bum,bum! O fi toba fanfarei de la Valea Mare. Trosniturile il culca la pamant, tovarasii lui intra in panica si se retrag in dezordine. Tocmai acum, la un pas de victorie!

„Iaca de ce am dat noi cate o zi din salariu pentru vesela studentilor! - racneste pitigaiat o textilista, in vacarmul general, ca sa ne-o arunce acum in cap!“

Ploaia de farfurii conteneste. Muncitorii se repliaza. Din multimea in deruta tasneste atunci, pe cabina unui autocamion, medicinistul Bejan, cu parul valvoi, cu fata manjita de sange. Mana stanga o tinea ridicata in sus, cu pumnul strans, din care se prelingea o dara rosie.

„Tovarasi! Din nou curge sangele muncitorilor! Nu va lasati! Inainteee!“

Din Dealul Copoului, doua companii de jandarmi inalbastresc strada. Soldatii ordinei coboara in pas alergator, tragand cu pustile in aer. Toate detunaturile se sparg parca in capul lui Costin, in creierul lui expus liber, fara tigva, canonadei de intimidare. Cordonul uniformelor albastre se interpune intre cele doua grupari beligerante. Cordonul nu face politica. El se compune doar din simpli jandarmi, care executa ordinul domnului colonel Darie. Costin il zareste gafaind in urma companiilor sale si-l recunoaste. Colonelul este de loc din Cristesti. Gradina lui cu pruni altoiti este megiesa cu gradina lui Gheorghe Petrila. Vrea sa-l strige, sa-i vorbeasca dar multimea il acopera, ii umfla colonelului jandarmii prin surprindere, cazuti in capcana, ca musca in lapte, ramasi perplexi, descumpaniti, ridicati pe umerii muncitorilor.

„Armata poporului! Armata poporului!“

Ostasii ordinei nu mai stiu ce sa execute. Colonelul s-a pierdut pe undeva in gloata aceea infuriata si ei, racanii, de la cine sa mai primeasca ordine? Civilii astia i-a luat cu „armata poporului'… Cum adica armata poporului? Pe cine sa apere? Pe cine sa loveasca? Ca ei sunt jandarmi si jandarmii intotdeauna… Care e poporul? Aia de colo, de pe scari, sau astia de aici, din ulita pietruita? Si ei, ce sunt? Caini de paza? Nu se poate, mai camarade! Si noi suntem o bucatica din poporul asta, ca au dreptate bolsevicii cu lozinca lor „armata poporului'… !

Tovarasul Bejan urla la unul dintre ei: „Pune aici mitraliera, pe umarul meu, si trage! Acolo sus, pe acoperis!De partea cealalta sunt dusmanii tai si ai nostri!“ Multimea se infierbanta, se agita,urla: „Cerem pedepsirea lor!'… Si durerea aceasta naprasnica nu-i mai slabeste capul! Parca i-a bagat cineva mana in creier si trage de el… !

Studentii comunisti si muncitorii se avanta din nou spre intrarea caminului. Duduitele se retrag tipand. Ah, ca bune mai sunt de tavalit! Fulgii le-ar merge! Ar uita ele de politica, de rege si de toate… . Scarile cladirii, un zid al balconului sunt escaladate in viteza. Costin e acolo, in mijlocul vartejului. Cineva isi descarca revolverul spre peretele de la intrare. Fug sobolanii, intra in pamant, doar cei de pe acoperis, inainte de a-l parasi in graba, arunca jos o ultima incarcatura de pietre si castroane. Costin se prabuseste cu teasta crapata…

Linistea ii inghite sufletul incetul cu incetul. Se trage peste el cortina eternitatii. Flacara din el abia mai palpaie. Corpul ii zace singur pe lespedea rece a scarilor ce urca spre reduta cucerita acum in intregime. Pe unde ii umbla oare dubliura? Partea cea mobila, jumatatea cu idealurile, cu dorintele, cu visele si ambitiile…? Intuneric deplin, pace vesnica si sfanta, mila Domnului cea de pe urma… Nimic nu a fost, nimic nu este decat materie in miscare! Cine a purtat pe aici un nume? Un univers microscopic, un geamat de catel ce descopera lumea reflectata intr-o pupila inocenta!

Nu, inca nu a scapat… Mai are inca multe de indurat. Paharul suferintelor este aproape gol. El trebuie umplut. Flacara necunoscutului se zareste iarasi venind din intuneric si o data cu ea se instaleaza si durerea, durerea surda si neinduratoare, care-si picura sangele in paharul rabdarii. Pocniturile ii zdruncina occipitalul fara incetare… Poate mai trag jandarmii! De ce sa mai traga? In cine sa mai traga? In cioburi de farfurii nu se mai trage…

„Oh, cine ma loveste iarasi peste fata? De ce nu m-ati lasat acolo, jos? Si lumina aceasta orbitoare! O fata care ma palmuieste? Tovarasi! Ma lasati pe mana unei dulcinee burgheze? Ah, si cercul acesta de foc care-mi strange fruntea!

— Cum te simti? Mai bine?

Costin zareste o pata alba in apropierea patului pe care sta intins. Se apropie de el. Ba nu, acum se indeparteaza… O pierde din ochi, nu o mai poate urmari. Capul ii este teapan, ca un pietroi. Pata alba apare dupa un timp scurt, se apropie, sparge geamul aburit al somnului letargic si prin luminisul crescand, ce inunda tarmul de Dincoace, ii descopera identitatea. Se desprinde aevea din coloana studentilor democrati, coboara de pe cabina camionului acela verde transformata ad-hoc in tribuna de indemnat la viata sau la moarte si se opreste drept langa patul lui Costin.

— Tovarase Bejan… !

— Ma recunosti, deci! Soro, poti pleca! Cred ca iti ajunge de atatea nopti… Stau eu in continuare pana la cursul de dupa masa.

— Ce caut aici? Auu, capul! Tovarase Bejan, m-au chitit nemernicii, asa-i?

— Cam asa ceva si inca rau de tot… Fii tare! Ai rezistat pana acum excelent. Profesorul inca nu-si explica cum…

— De cand stau aici?

— De o saptamana.

— Cu ce m-au lovit?

— Cu o bordura de trotuar. Au calculat bine incarcatura. A fost una mortala… !

— Atunci inseamna ca eu… visez, continuu sa visez ca si pana acum… Asa e ca visez?

— E foarte bine sa visezi. Inseamna ca mai existi. Ce ne mana oare prin viata decat un vis frumos?

— Nu, nu asa! Vreau sa spun ca… Da-mi, te rog, mana! Parca o simt… dar nu sunt sigur.

— E reala. Poftim, ti-o strange pe a ta, ti-o strange cu caldura. O meriti pe deplin…

CAPITOLUL VIII

Slabiciunea covalescentei se prelungi indeajuns pentru a periclita promovarea unui elev in clasa urmatoare dar Costin trase de timp pana la limita rezistentei maxime, ceea ce a insemnat si o restrangere a somnului, o intubatie fortata cu informatii scolare. Avu insa satisfactia, marea satisfactie, sa se trezeasca in clasa a VII-a. El nu-si putea permite ratarea unui an. Munca, meseria erau singurul lui tel, singura scapare, singura perspectiva. Nu-l astepta doar nici o mostenire, nici o renta. Pornea pe drumul lung si intortocheat al vietii de unul singur, fara nici un insotitor, indrumator, mentor sau asa ceva. Pleca sarac si gol, cum venise in viata, cu mainile in buzunarele goale, cum le primise. In conditiile inflatiei rapide, cei trei sute mii lei, cat primea intr-o luna de la Tineretul Progresist, abia ii ajungeau sa supravietuiasca. Pentru modestul lui salariu, chiar si cantina partidului devenise un local de lux, de aceea incerca, cu rezultate neasteptat de incurajatoare, o gospodarire mai chibzuita, injghebata sui generis, cu mijloace tehnice americane si spirit de creativitate autohton. De la o cantina obsteasca, in subzistenta ajutorului de peste hotare pentru Romania, isi procura gratuit o cutie din tabla subtire, care servise ca ambalaj prafului de cartofi. Aceasta a constituit mijlocul tehnic din import, baza materiala a ideii. Cu un cutit obisnuit i-a dat o gaura laterala, cam de marimea unei craticioare, si alta pe fund. Nu mai ramasese decat sa lipeasca instalatia de gura unei sobe, sa o sprijine pe trei caramizi, sa o umple cu surcele si sa-i dea foc. Va imaginati, desigur, ca tanarul inventator construise o modesta soba de bucatarie. Noaptea, tarziu, plita era pusa in functiune discret, intr-o camera parasita mai dosnica. In alta cutie, tot de conserve, fierbea cartofii, acesti bulbi amidonosi fiind alimentul cel mai accesibil ca pret. Le adauga o ceapa prajita, cateva rosii si hrana ii era asigurata pe cel putin doua zile. Ducea o viata aspra si dura, plina de lipsuri si de dorinte dar credea imperturbabil in victoria de maine, cand toata lumea va dormi pe o saltea de puf, cu burta in sus, neaparat cu ea in sus, pentru ca plina fiind, nimeni nu si-ar permite sa se culce pe dansa. Pana la coborarea dreptatii si Paradisului pe pamant, prea mult asteptate ca sa poata fi prea departe,Costin se intelese cu un croitor de la parterul cladirii sa doarma noaptea in atelierul lui, pe o masa lunga de croit, atenuandu-i dusmania scandurii cu stofele clientilor. Croitorul acceptase bucuros invoiala, stiindu-si, astfel, materialele in siguranta. Baiatul purta la el un pistol militar de fabricatie sovietica. Nu era al lui, era al organizatiei, dar se cheama ca atelierul era bine pazit. Daca uneori, ca om era si el, isi dorea o variatie la invariabilul meniu fix, un desert, ceva, cobora pana in fata vitrinei de langa cinematograful Trianon si saliva din belsug. Trecea apoi si prin Piata Sfantul Spiridon sa mai sondeze cursul bursei expusa in aer liber. Cartofii stationau, dar tarancile veneau cu o traista plina de marfa si se inapoiau acasa cu alta plina de milioane. Pretul produselor crestea vertiginos de la o zi la alta. O bancnota de un milion nu valora mai mult decat pretul hartiei din care era confectionata. Unde avea sa se opreasca rostogolirea aceasta a valorilor nerecunoscute de piata? Pe inserate, dupa orele de lucru la T. P. , cobora pe Lapusneanu. Privind strada de sus, din balconul cladirii, semana cu o trecatoare ingusta, cu un fel de Chei ale Bicazului, prin care se scurgea un fluviu uman anonim in cautarea iesirii spre larg. Acolo jos, printre valuri, Costin isi permitea o scurta aerisire. Nu mai avea de invatat, luase toate examenele, chiar si la doamna Magheru, care nu scapase prilejul de a se mira intr-un chip foarte dragut, cum mai poate ramane intr-un cap spart o cantitate atat de mare de denumiri geografice!

Simpla plimbare in suvoiul murmuroscent, printre randurile dese de de necunoscuti, ce taiau frunza la caini pe Lapusneanu in cautarea unei sanse, il relaxa si ii permitea sa se gandeasca la cate ceva cu mai multa limpezime, cu mai multa spontanietate, sa interpreteze mai profund necunoscutele ce-l asaltau. Simtea o placere deosebita sa-si vada gandurile alergand slobode pe crupa unor cai neinvatati la calarie, sarind sprintare de pe un registru pe altul al claviaturii cerebrale. In plus, zidul umblator al trupurilor necunoscute, ce-l inconjurau din toate partile, ii ofereau o protectie deplina impotriva jenei acelea dorsale… De obicei se ferea a ramane solitar in campul vizual al strazii deschise. Insotea intotdeauna un grup de calatori, de care se lipea neobservat, ca din intamplare. In felul acesta, atentia unor pietoni incomozi se dispersa asupra intregului grup si coada lui de sobolan raios, ce-i atarna parca la un metru in urma, ramanea neobservata. Fundul lui ros de la pantaloni se pierdea printre altele neroase.

Serile de august cerneau din vazduhul incins boarea aromata a strugurilor copti, storsi in cosurile teascurilor insiruite pe marginea strazii, iar rezerva de soare inmagazinata in magma asfaltului iradia o stare placuta de tihna trupeasca. Serile de august aduceau cu ele melancolia frunzei galbene, trezeau regrete dupa frunza verde si presarau in suflete inspaimantarea fluviului ce curgea cu timpul la vale, printre malurile straine pe care le vezi din mers o singura data, chiar daca petecul tau de pamant se mai intoarce pe acolo cu alte ceruri si alte toamne, cam aceleasi mereu si totusi altele. Curgea fluviul de fiinte trase de ata nevazuta a autoimpulsului, pedalau, pedalau molcom pe bulevardul incarcat cu tentatii in carne si oase. Ca de ce s-ar fi putut agata bipedul omnivor, prin excelenta sociabil, decat de propria sa specie! Altceva nu-i mai ramanea la indemana. Razboiul maturase totul, secatuise totul de pe scoarta inierbata a tarii, lasand in urma o zona de vid in care oamenii bajbaiau intr-un fel de lume a nimanui, conditiile asemuindu-se, pe undeva, cu inceputurile biblice. Ce mai puteau face bipezii desculti si dezbracati, flamanzi si fara slujbe? Sa vaneze! Sa vaneze ca stramosii lor indepartati, sa se delecteze fiecare cu ce are si cu ce poate sa aiba. Adam si Eva mureau de plictiseala? Omul grotelor murea de plictiseala? Asi! Din fericire, pamantenii nu au murit niciodata de plictiseala, chiar in vremurile cele mai vitrege, pentru ca natura le-a pus la indemana un leagan fiziologic miraculos. De milenii se dau huta si tot nu se mai satura, si tot nu li se pare demodat vehiculul. Il folosesc cu aceeasi ardoare exact ca si in momentul cand au iesit din apa, daca omul a iesit intr-adevar din apa! Dar ce ti-a venit Costine, sa-ti expediezi alter-ego atat de departe? Similitudinea cu Geneza? Adica o simpla deposedare a omului de bunurile sale il arunca cu cinci mii de ani inapoi? Intre timp daduse coltul strazii, in fata cofetariei Corso si randurile dese de plimbareti se intorceau pentru o noua prospectare a posibilitatilor. Se intoarse si el. De data aceasta se nimeri in spatele a doua siluiete cu rochii din crepdesin negru. Perspectiva ii starni pe loc un interes suspect. E de mirare, gandea el, cum acest mijloc primitiv de divagatie s-a pastrat nealterat pana in zilele noastre si in ciuda progresului spectaculos atins de industria civilizatiei, omul a ramas robit pacatului original, cum zice Biblia, nu stiu de ce! Priveste in jurul tau madularele acestea insufletite cum isi cauta leaganul! Fete imbracate multicolor defilau prin fata sa ca un stand rotativ ce-si invarte exponatele in marea vitrina a bulevardului. Bluzele si fustele stramte ascundeau cu greu creatia nuda a naturii, oferind un tablou suculent de gratie feminina, usoar voalata si cu atat mai ispititoare. Aici, in strada, picioarele femeilor nu mai constituie un mijloc de circulatie, ci un obiect de studiu. Ele treceau din domeniul utilului harazit de natura, in cel al obiectelor de arta capabile sa produca emotii artistice, ca orice opera de arta. Ce arcuri de triumf! - exclama Costin in sinea sa. Mai grandioase decat dantelaria in piatra a Trei Ierahilor. Au ceva din supletea caprioarelor proiectate pe o creasta de stanca si din culoarea petalelor desprinse de pe o paleta de acuarele. Sunt o urma de penel pe chipul naturii! Dar ce folos de lapte gros! Asa cum era el imbracat, cu pielea din spate arzand la 40 de grade Celsius, jenat in permanenta de senzatia aceea ciudata, ca-i atarna saracia de fundul pantalonilor, croiti prea largi, ca o coada impregnata cu motorina, nu-l lasa bunul simt sa incerce vreo acrosare. Suferea stoic, cu rabdare, potolindu-si arsita sub un strat mocnit de cenusa. Vestimentatia sa, mai mult decat modesta, sau poate nici atat, ii taia orice initiativa, traind sub teroarea unui complex de saracie si imboldit de o ura nestavilita impotriva oraduirii nedrepte si nefaste, ce lumea o imparte in mizeri si bogati. Numai cel care a simtit dispretul fetelor subtiri a putut scrie asemenea cuvinte grele, ca o lovitura de ciocan. Pentru ca la urma urmei, de unde a aparut lupta de clasa? Tanarul calca apasat, in nestire, suprafata denivelata si cenusie a asfaltului. Mintea-i umbla neobosita in cautarea mecanismului care guverneaza lumea atat de nedrept. Cine a impartit-o in mizeri si bogati? „Asa a lasat-o Dumnezeu, baiete“ - se auzi de undeva, dintr-un ungher al memoriei sale,vocea indepartata a coanei Tinca. Ea credea in raspunsul acesta comod, credea cu toata convingerea. Minciuna papala! Praf de aburit vederile. Hristos insusi nu se impaca cu lacomia negutatorilor si bogatasilor, rezervandu-le un loc pe treapta cea mai de jos a Iadului, la sectia cazane. Nu ,baiete! Raul vine din alt punct cardinal: din invidia si egoismul omului, din deosebirile naturale dintre indivizi. Unii s-au nascut mai intreprinzatori, altii mai nepriceputi; unii mai norocosi, altii ghinionisti, unii lenesi, altii ca albina. Si dupa milenii de sedimentare sociala si biologica, lupta s-a intins si intre mostenitorii unui strat de osanza suficient de gros pentru a le tine de cald o viata intreaga, fara sa miste un singur deget, si mostenitorii unei burti goale, congestionata de cumplitele accese ale foamei erditare. Apoi, pe masura ce pitencatropul s-a urcat in copac, aceasta suferinta fiziologica s-a diversificat, foamea de alimente reprezentand doar prima creanga din pomul dorintelor. Lista poftelor insa se lungi considerabil, adaugandu-i-se, in ultima instanta si lenea. Da, pofta de lene! Ce, nu s-a mai vazut? Numai ca multi oameni o amana mereu, o trec pe la coada listei. Dupa ce ne facem plinul, zic ei. Dar foarte multi nu si-l mai fac niciodata! Mor neleneviti! Ei, daca o sa luam puterea, daca o sa construim socialismul… Pana atunci, hamesitii astia din jurul meu poftesc si ei ce au la indemana; marfa naturala, hranita cu lapte de mama, jucarii vechi de cand e lumea, in vecii vecilor Roma gandurilor noastre spre care duc toate drumurile…

Ce mai e si cu leaganele acestea din fata mea? Pfui, cum mai mesteca piatra scumpa! Si cum se mai lauda! Priviti-ne numai! Ei? Asa e ca suntem dulci? Cum va place coapsa aceasta ascunsa subtil in crepdechinul negru? Daca doriti, gustati! Cu acte, bineinteles! Numai cu acte! Pai, altfel, cum? Ce vorbesti, dom'le? Mai puneti pofta-n cui!

Cum sa-ti-o pui? Priveste numai ce picioare de marmora dezgolesc fetitele, din jocul fustei intentionat croite ca o pleoapa ce se inchide si deschide spre miracolul lumii. Sa le pui pe paine, nu alta, si sa le intinzi ca pe o bucata de unt! Costin se si vedea parca cum trece cu lama cutitului peste ele, cum li se intind trupurile si li se subtiaza pana ce devin o simpla foaie de gelatina cu chip de papusa si cum musca apoi din sandvis… Croant,croant,croant! Osucioarele cedeaza sub masele, ca ale unui pui de vrabie prajit in tigaie, limba le invaluie si le indeamna in jos spre adancurile flamande… Ispitele intorc capul, simt aproape pasi de barbat, suflarea si privirile flamande ale urmaritorului. Ochii nu le rezista decat o clipa farurilor aprinse de sub fruntea lui si hipnotizate incetinesc pasii, asteapta cuvantul de introducere care intarzie… „Am retinut,frumoaselor, invitatia voastra nedeclarata a legii nescrise si o voi trece in agenda mea de vizite pe care le voi onora dupa ce Marele Timp va lasa sa cada painea cea de toate zilele si peste fiinta mea neajutorata, in buzunarul unei perechi de pantaloni ceva mai noi… Am sa tin minte ochii vostri seducatori aruncati peste saracia mea. Este un gest nobil, un dar nemeritat. Toata recunostinta mea! Sper sa va mai intalnesc'! Pandi un moment prielnic, se opri si ramase in spatele unei perechi ce-l depasi imediat. Fluviul nu se oprea in fata unei insulite timorate de propria-i salbaticie si goliciune trupeasca. Fluviul se tinea dupa matca lui predestinata. Isi urma cursul firesc, rostogolindu-se la vale cu tot complexul lui de dorinte: apa, aer,mancare, dragoste. Doar Costin ii parasise albia, furisandu-se in gangul cladirii T. P. -ului. Avea aceasta putere de a se desprinde de firul apei. O mai facuse si altadata. Prima incercare o experimentase la Cristesti.

Sus, in sediu, il astepta un tovaras. Il cunostea din vedere. Adeseaori il privea cu interes cum repara o pana la motorul „Wiliss-ului“ in curtea Comitetului judetean de partid, unde lucra.

— Ce mai faci tovarase Petrila? - isi facu el introducera fara sa tradeze vreo intentie anume.

— M-am plimbat putin pe Lapusneanu.

— A, da, inteleg, ca strada asta e un fel de cinematograf in relief. Trec prin fata ta mii de chipuri… Si asa, si mai asa, de tot felul.

— Tocmai asta ma amuza. Marea lor diversitate, desi, in general, oamenii se compun din aceleasi elemente. Dar daca as privi in ei, as descoperi tot atatea lumi. Si cum inauntru e destul de complicat sa te uiti, si chiar daca ai avea posibilitatea, tot nu ai observa decat circumvolutiuni, vene, tendoane, canale; incerc sa le ghicesc gandurile, profesiunea, dupa infatisare.

— Si merge, merge?

— E cam greu, sunt la inceput. E nevoie de mult studiu, de multa experienta de viata si eu nu o am. Nu as putea afirma cu precizie ca asta este un borfas sau un avar, un melancolic sau un ipohondru, ca asta este o femeie asezata sau o haimana oarecare. Dar imi dau seama cu usurinta daca omul este un titrat care se respecta si impune respect, un burghez oarecare, bine intolit si pomadat, fara frica zilei de maine, plin de importanta si gol de sentimente umanitare, preocupat numai de propria sa faptura ajunsa cineva printre celelalte taratoare-pasitoare. Omul nevoias insa il recunosc cu usurinta. Pe asta il dibui dupa fata lui necajita, asa, ca un fel de masca a durerii, cum purtau anticii pe scena in piesele lor de teatru; dupa hainele ponosite, prost croite, uzate; dupa mainile butucanoase, cu bataturi, cu pielea tabacita de derivatele petrolului, cu unghiile inegrite de loviturile ciocanului; dupa vorba lui neteselata, plina de paraziti, de vulgaritati. Cand o sa ajungem oare, la o uniformizare a strazii, in sensul cel mai bun? La disparitia deosebirilor, macar a celor esentiale?

— Te gandesti departe, tovarase Petrila. Si partidul se gandeste la transformarea omului. Dar pentru asta trebuie asigurate niste conditii.

— Stiu. Trebuie sa luam puterea!

— Tovarase Petrila, dupa cum vorbesti, cred ca nu o sa-mi refuzi o propunere… Nu ai vrea sa intri in partidul comunist?

Intrebarea nu-l surprinse. Era pregatit mai de mult sa faca acest pas. Astepta doar sa implineasca varsta statutara.

— Si cu varsta ce fac?

— Ei, tovarase Petrila, nu-i o problema! Treci acolo, in adeziune, ca ai l8 ani si gata! Doar nu-ti cere nimeni actul de nastere! Restul aranjez eu.

— Si al doilea tovaras care sa ma propuna… ?

— Il caut tot eu. Este la noi un tovaras… Poftim formularul!

Peste vreo doua decenii de la depunerea semnaturii pe adeziunea revolutiei, Costin avea sa fie chemat la un comitet de partid in intreprinderea unde lucra. Doi tovarasi cu state vechi in partid, cu figurile putin contrariate, il supusera bland unui interogatoriu neoficial:

— In ce an ai intrat in partid, tovarase Petrila?

— In l946. De ce? S-a ivit vreo neclaritate?

— Stii, varsta. Nu aveai varsta!

Tovarasii se foira pe scaunele lor tapitate in rosu, se privira descumpaniti si neputinciosi. Timpul nu este o limba de ceasornic pe care sa o dai inapoi. Odata trecut, el se numeste stagiu de partid. Vii tu, dupa 20 de ani sa anulezi o adeziune? O adeziune acceptata de un comitet judetean de partid, atunci, in toiul marei baralii de clasa?

Dupa incheierea anului scolar, Costin fu numit secretarul primei celule de elevi din Iasi. Noua lui sarcina nu schimba cu nimic munca cea de toate zilele, mai ales ca o asemenea apartenenta nu se declara in public. Se tinea secreta, exact ca si in timpul ilegalitatii. Ea se banuia doar dupa o anumita atitudine in public. Organizatia de partid se numea celula, un fel de dreptunghi cu peretii umezi, din piatra, cu inscriptii zgariate de condamnati pe tencuiala murdara inainte de executie, cu ferastruica mica, barata de drugi si o usa grea deschisa numai de gardieni inarmati. Sau poate cuvantul venea de la o celula de fagure galben, auriu, incarcat cu miere dulce si parfumata cu elixir de tei, simbol al unei societati imbelsugata de colectivitatea stupului. Sau insemna doar o particica din microstructura unui organism viu! Celula era mica, formata din vreo doisprezece membrii. Se intalneau din cand in cand pentru a-si analiza activitatea in randul tineretului scolar. Paul Schwartz, coleg de clasa cu Costin, venea la sedinte cu o fata durdulie, Rhut, uratica dar infipta, guraliva, volubila. O alta figura care se impunea prin atasament fata de cauza era unul Brasoveanu Vasile, de la Liceul industrial. Un punct permanent la ordinea de zi era atragerea de noi membrii, care se lasau greu convinsi, pentru ca simpla pronuntare a cuvantului comunist provoca la unii alergie, o teama inexplicabila, asemanatoare cu frica de Dumnezeu. Lui Pisica, lui Tarcan le venea usor. Se duceau la Nicolina, de unde venisera, trageau deoparte un uns din acela cu funigine din cap pana in picioare si-i citeau din opera lui Ilie Pintilie: „Ce multumire pot avea eu din alcatuirea unui astfel de regim social? Ce respect pot avea fata de o astfel de societate care se bazeaza pe exploatarea omului de catre om?“ Sau, ii oferea merele de aur pe o tava de argint: „Vrei sa nu mai lucrezi sub cerul liber, in ploaie, sub soare si inghet, ca robii la piramide, sa nu ti se mai lipeasca pielea de metalul inghetat al vagoanelor, sa nu mai degeri ca un rahat si nimeni sa nu te ia in seama? Vrei sa scapi de specula, de mizerie? Vrei sa transformam iadul de la Nicolina, mahalaua broscariei si mocirla verde intr-o fabrica unde muncitorul sa fie stapan?“ „Ma mai intrebi fratioare?“ - scancea flamand cazangiul. „Ei, atunci inscrie-te in Partidul Comunist Romn!'

Pe cand in clasa lui, Costin avea de a face cu altfel de tineri, alesi dupa selectia naturala, dogmatizati de parinti, modelati de profesori cu alte vederi, ca doamna Magheru, porniti din instinct impotriva bolsevismului supradenaturat. Nu erau fii de mosieri, dar parveneau din clasa de mijloc, atat de legata de mica ei proprietate dobandita cu sudoarea a trei generatii, incat starpirea haturilor nu putea insemna altceva decat o sinucidere, o intoarcere la grota, la poligamie. Cu un astfel de tanar si-a pierdut vremea Costin vreo sase luni de zile. Ceruse tipul chiar si o adeziune. Era convins ca-l castigase. Facusera impreuna fotografii langa un paravan inalt de pe strada Cuza Voda, folosit pe atunci pentru camuflarea ruinelor. Seara frecventau o formatie artistica de teatru, in care Costin juca rolul unui evreu persecutat de nazisti. Lucrurile mergeau si au mers perfect pana in ziua cand se puse problema completarii adeziunii. Atunci, subit, Macovei se lasa la fund. „Stii, Costine…“ „Ce sa stiu,ma, ce sa stiu?“ „Nu ma lasa batranii… '

Cum ar fi putut ei ingadui dezertarea fiului in tabara profanatorilor sfintei propietati! Ar fi insemnat sa renunte la insusi sensul existentei lor, sens mostenit din generatie in generatie. Ca ce e omul fara proprietate si pentru ce mai face el umbra pamantului daca nu lasa nimic in urma sa? O sluga, o frunza in vant, un nimica condamnat la frica si la foame, la saracie si la umilinta, asta e! Cum ar putea ei sa traiasca fara moara, fara venitul adus de ea? Fara roadele pamantului? Sa hapaie din troaca comuna tarata muiata in apa? Asta le convine poate golanilor, care nu au nici camasa pe ei, si-i mananca paduchii de vii! Dar ei, care au trait o viata intreaga, sa vina acum cu moara, cu pamantul, cu atelajele iar toate taraturile satului, lenesii si hotii si toti neimplinitii iviti pe lume fara minte, sa aduca doar tifosul si trandavia lor de care nu se mai satura! Nu, baiete! Scoate-ti din cap gargaunii rosii! Romania nu va incapea pe mana unor taraie-ogheala. Mai sunt pe lume si oameni care au grija de tarisoara asta jefuita de turci si de tatari, si de nemti, si de unguri! He,he,mai baiete, America nu doarme! America n-o sa-i lase pe rusi sa inghita Europa!

— Chiar asa spun, mai ,Macovei?

— Chiar…

— Si tu ce zici?

— Eu nu mai zic nimic. Sunt fiul lor, ma hranesc, ma imbraca, ma tin la liceu… Imi pare rau! Imi placeau ideile acestea noi.

Costin ar fi vrut sa spuna mai multe, ca si el intampinase greutati dar plecase in lume, pe cont propriu plecase, renuntand la o stare calduta si satula. Se abtinu insa. Oricum, Macovei era pierdut pentru celula. Mai tarziu, dupa luarea puterii, pornirile lui bune ar fi putut fi reactivate.

Intr-o dupa amiaza, Paul Schwartz il invita la el acasa. Costin accepta invitatia cu oarecare retinere. Vizuina din care venea lasase urme adanci pe libertatea sa de miscare. Nu prea stia ce sa faca intr-o societate, mai ales una evreiasca. Doar nu avea sa faca curte lui Rhut sau altei fete de acolo. Cu coada aceea atarnandu-i la spate… ar fi insemnat sa fie complet lipsit de simtul realitatii. Paul statea intr-o casa veche de prin preajma halei, intr-o casuta, ca multe altele, lipsita de orice personalitate, cu niste pereti obositi, sinuosi, sparti de niste ferestre mici, cu cercevelele aproape sfarsite de zile, imbalsamate cu un strat murdar de vopsea si var coscovit. La intrare in hol, transformat intr-un fel de lada de vechituri, unde se arunca tot felul de obiecte netrebuincioase, Costin fu izbit puternic de un miros greu, indescifrabil, inlocuit imediat de altul si mai greu, si mai cifrat, atunci cand patrunse in camera urmatoare. Aici, lumina se strecura cu greu pe o masa sprijinta de perete, langa o fereastra batraneasca, facuta cu economie sau poate cu calcul. N-o sa intre prea multa lumina dar nici prea mult frig. In semiobscuritatea chiliei, Costin zari vreo doi baieti si tot atatea fete, printre care si Rhut. Unul din ei, mai in varsta, exersa la un acordeon. Costin isi gasea cu greu drumul spre un inceput de conversatie. Ruth ii observa stinghereala si isi lua rolul de gazda atenta, incercand sa-l intretina cu ceva, aruncandu-i binevoitoare cateva zambete, ce-i drept greu de sesizat, atata timp cat se afisau pe o fata condamnata de natura sa raspandeasca mila si disgratie dintre valurile ei de grasime amestecata cu o eruptie furioasa de acnee juvenila. Servi in sila un fel de turta dulce taiata in dreptunghiuri, ascultand pe acordeonist, foarte stilat, de altfel, care alerga umitor de repede cu degetele pe clapele instrumentului cu burduf, raspandind in camera cele mai ciudate sunete, in aparenta fara nici o legatura intre ele, dar foarte apreciate de tanara asistenta care-l suprasolicita: „Sam! Ia zi foxul acela nou!“ Si Sam o pornea iarasi prin cosmosul sunetelor astrale, abordand un aer conspirativ din care se desprindea ideea ca asemenea melodii straine nu trebuiau sa razbata dincolo de fereastra aceea jegoasa. Costin mai intelese din discutiile lor lapidare, fragmentate, poate chiar codificate, ca nu toti tinerii evrei preaslavesc dulcea libertate a Eliberarii, care i-a descatusat din lanturile mortii aruncate de fascisti in jurul grumazelor izraielite. „Dai la dracu“ Sunt niste tampiti. Umbla dupa cai verzi pe pereti! Daa, niste aventurieri, niste sionisti, tot asa de periculosi ca si nemtii!'

— Sionisti? Dar ce vor astia mai, Paul?

— Eh, prostii! Vor o tara a lor, vor sa adune toti evreii din lume si sa-i duca in Palestina la cules de portocale. Chipurile sa nu se mai intample ceea ce s-a intamplat cu un nebun ca Hitler sau ca Horia Sima, sau ca Antonescu. Se duc pe undeva, pe langa Iasi si fac pregatire militara, invata sa traga cu pistolul! Ei, niste aventurieri! Politia e pe urmele lor…

Informatia il soca pe Costin. Nu-si putuse imagina ca poporul lui Izraiel poate avea un alt interes, o alta cautare in afara socialismului, societatea cea mai dreapta, izbavitoarea evreilor persecutati de toate popoarele. Ce ar fi ajuns ei fara eliberare? Sapun! Cum de pot nega acum mana salvatoare ce li s-a intins? Frecventarea acestui cerc ii placuse totusi, il apropiase mai mult de Paul, de Ruth. Si Gheorghe Petrila se avusese bine cu evreii, exceptand anul acela blestemat a lui '907, cand isi umpluse cracii pantalonilor cu nasturi… Incolo, cumpara de la ei pe datorie, le vindea vin, cereale, pasari. Parca ei nu sunt tot oameni ca noi? De ce sa-i urasti? Pentru ce sa-i ocoloesti? Religia? Prostii! Vom vedea noi cum e si cu religia asta! Cat adevar este intransa! Odata o auzise pe coana Tinca exprimandu-si ingretosata o parere nu prea magulitoare despre evrei. Un roman se culcase cu o jadaucuta! Ce rau vazuse ea in asta? Vorbea asa ca si cum individul ar fi calcat un mare juramant sau l-ar fi spanzurat pe popa Sarbu de catapiteasma bisericii, sau si-ar fi facut nevoile in altarul manastirii, Doamne fereste! Dobitocul! S-a spurcat! Asa spunea mereu: „Ptiu, ptiu!'

Dansase si el cu Ruth. Ii atinsese cu genunchii timid si din greseala la inceput, bineinteles, pulpele picioarelor. Erau moi ca niste pernute de pus capul, ceea ce il facu sa mai greseasca intentionat de cateva ori. Moliciunea lor ii dadea o stare de vis cu ochii deschisi. Cauta sa-si imagineze cum aratau mai sus, il ardea mereu gandul acesta obscen, aparut din senin, pana ce Paul il imbraci usor cu partenera sa si se trezi involuntar lipit de Ruth. Atunci o vazu toata, o simti o clipa prelungita, pentru ca fata nu se grabi sa se desprinda si astfel i se aprinse instantaneu dorinta sa mai danseze macar o data cu dansa. De ce sa fie spurcata? Adica de ce sa se spurce cu ea? Prejudecati, desigur, care au dus pe oamenii acestia la abator, ca pe niste animale fara constiinta, ca pe niste leprosi periculosi! Misticism fanatic, dezechilibru mintal, nationalism absurd, sionism romanesc! Nu ar putea impartasi niciodata un asemenea punct de vedere deformat! Dar nici nu ar indrazni sa se casatoreasca cu o evreica. Prietenia e una si neamul e alta. Nu, inca nu ar fi putut, inca nu ajunsese chiar asa de internationalist. Cu proletarii era alceva. Ei puteau sa se uneasca in lupta cea mare si ziua unirii nu i se parea prea indepartata, cel putin asa i se spunea. Rusii erau la Berlin, muncitorii francezi, italieni se agitau. Cine stie, poate se merge spre revolutia mondiala! Cu femeile insa… Daca ar fi o nemtoaica, o rusoaica, ma rog, orice natie, se admite. O evreica de nevasta, vine insa nu stiu cum peste mana. Ti se strange un pic inima, ai asa o retinere ca in fata unei prapastii in care iti impune cineva sa te arunci. Educatia se pare ca este a doua natura, chiar daca pe undeva nu-i decat o propaganda mincinoasa.

In drum spre T. P. intra la cinematograful Capitol. Obosise de atatea intrebari ce-i asaltau creierul, de atatea probleme personale. Avea chef sa se destinda putin cu problemele gata rumegate de altii si in plus frumos ambalate in solutii ideale. Lumina in sala se stinse exact in momentul cand isi gasise un scaun in loja. Un cap prea inalt din fata sa ii acopera tot centrul ecranului. Se vazu nevoit sa caute un culuar, cand pe stanga, cand pe dreapta, pentru ca individul nu-si gasea nici el locul, lasandu-se ba pe un spatar, ba pe altul, acoperindu-i mereu campul de vizibilitate. Sacaiala tipului suportata in tacere, cu rabdare, culmina cu o bataie pe umar venita din spate si insotita de o voce dusmanoasa, aroganta:

— Da,tu nu ai de gand sa te linistesti? Stai dracului intr-un loc, ce parca ai avea mancarici undevaaa… !

Intoarse capul surprins pentru a vedea cine-l nedreptateste atat de brutal si pe un ton greu de suportat. La lumina difuza a fascicolului ce trimitea jurnalul de actualitati pe ecran, peste capetele lor, zari o fata, poate de varsta lui, poate mai mica, gata sa muste. Politetea il obliga sa fie calm, sa incerce o explicatie, sa arate ca el nu are nici o vina daca individul din fata lui… . Incercare inutila. Fata aceea necunoscuta lua o mana literalmente de noroi si il plesni drept in creier sau in inima; stupefiat cum ramasese nici macar nu mai putea aprecia exact locul unde il lovise. Cert era ca se declansase in el o explozie care ii intuneca mintea, anulandu-i pe loc sistemul de control, dupa care urma, ce oroare! contralovitura, o palma sonora peste obrazul acelei fete, din gura careia a fost posibil sa tasneasca o astfel de blasfemie, o limba de sarpe inveninata, o lovitura cnocaut in stare sa-l lase in nesimtire.

Un domn de alaturi, un domn de buna seama, il cuprinse prietenos de brat si-l trase incet dupa el in foaier, apoi il cobori jos, la parter, in sala intunecata, pentru a i se pierde urma, pentru a-l amesteca printre spectatori si a curma, astfel, un incident inevitabil, un scandal teribil, furtuna ce se starnise in urma lor, strigatele de ajutor dupa politie, insotite la fiecare doua vorbe de acel ingrozitor epitet cu care il doborase pe Costin de pe piedestalul lui de calm si prietenie intre nationalitatile conlocuitoare. Coplesit de infruntarea neasteptata, plina de defaimare, de jignire, de insulta chiar, neputandu-si inca reveni din socul suportat, se lasa inconstient ocrotit de domnul acela care i se alaturase si ii aprobase tacit gestul reflex de aparare, ascultand atent sosotelile lui cu alti spectatori, pe care ii lamurea despre ce este vorba, aprobarea lor unanima asupra pozitiei ce vor trebui sa o adopte in eventualitatea sosirii politiei. Costin,dimpotriva, ar fi dorit o confruntare deschisa, publica. I se adresase o grava acuzare, lui, care tocmai venise de la Paul, cu Ruth in gand, lui, membru al partidului comunist, incapabil sa poata face vreo deosebire intre oameni, intre nationalitati, prieten dintotdeauna cu evreii, dusman deschis al celor cu camasi verzi, tocmai lui sa i se arunce in obraz cu garda de fier! O fi suferit fetiscana, cine stie cata ura a putut strange in anii aceia de guvernare fascista si acum o doare. N-are decat sa tipe daca o doare ceva, daca are voie sa o faca acum in gura mare, sa-si verse veninul pe toate strazile, dar sa i-o spuna cui a fost, nu lui! Pe ecranul cinematografului mergea un camion incarcat cu muncitori. Masina se opreste in mijlocul unui sat, muncitorii coboara voiosi, cativa tarani ii intampina veseli, ii conduc intr-o curte, le arata un plug, o boroana stirba. Muncitorii isi sufleca mainicele, instaleaza o forja, o nicovala, sufla in carbuni, fierul se inroseste, ciocanele tabarasc asupra lui, sar scantei in toate directiile, taranii privesc uimiti la indemanarea forjarilor, uneltele ies gata reparate din mainile lor, unele dupa altele. Calduroase strangeri de mana, zambetele zboara de pe obrajii fierarilor manjiti de funigine si poposesc pe dintii albi ai taranilor saraci, bucurosi de sprijinul clasei muncitoare. Alianta se leaga mai strans, se intareste, prietenul la nevoie se cunoaste - conchide crainicul jurnalului de actualitati. Lumina se aprinde in sala, Costin se ridica si iese in strada, renuntand la film. Simte o nevoie acuta de destainuire, de jeluire. Sufletul greu ca de plumb, ii este ranit si rascolit. Trebuie sa si-l usureze, sa dea cep revarsarii de fiere stransa in el, si cui ar putea sa se planga mai cu folos decat tovarasilor sai de idei? Ii gaseste la sediu pe Poruschi si Pisica si le umple capul cu povestea lui dramatica. Spuneti si voi daca e drept? Adica dupa ei, dupa evreii acestia ai nostri, pe care parintii romani i-au ocrotit cum au putut impotriva nemtilor, toti oamenii din tara asta au fost niste legionari. Fara nici un discernamant, ei au dreptul sa te ia de gat si sa-ti tranteasca in obraz refrenul acesta idiot: „Mai legionarule,maai, ce te crezi pe timpul lui Antonescu, maai!“ Daca li s-au deschis toate portile cheie la partid, in presa, la sindicate, in siguranta statului, la politie, aici, la noi,in rand cu noi, Sapira, Sonia,isi permit acum sa zgaraie si sa muste in stanga si in dreapta pe oamenii nevinovati! Mai bine si-ar vedea de sionistii lor, gata sa o intinda in Palestina…

Pisica si Poruschi tac amandoi cazuti pe ganduri. Costin se simte mai usurat si chiar cuprins de regrete tardive. Nu trebuia sa o loveasca pe fata aceea! Era totusi o Ruth! Se facusera multe nedreptati altora! A fost la el, probabil, un exces de puritate. Da,da, un exces de puritate sufleteasca manjita cu calomnie, un imbold venit din sanctuarul imaculat al spiritului de dreptate. Dar trebuia sa recunoasca cu mana pe constiinta ca a fost un impuls necontrolat, complet lipsit de cavalerism. Lui Paul nu ar putea sa-i povesteasca episodul acesta jenant. Mai ales acum, dupa ce il vizitase acasa si dansase cu Ruth, sau Ruth cu el, si-i stimulase nepermis de mult imaginatia, imaginatia sa claustrata de spectrul saraciei, facandu-l pentru o jumatate de ora sa-si uite de coada aceea de soparla, inserata pe fundul pantalonilor sai din paleoliticul tertiar! Da,da, acesta era adevarul! Fusese eroul unui episod penibil.

CAPITOLUL IX

Noaptea fusese rece, data parca anume sa nu se stearga din memoria celor care i-au aburit fereastra intunecata cu lumina sperantei si i-au incalzit arterele de ghiata cu indarjirea fierbinte a marilor visatori. Wiliss-ul, obosit ca un cal de posta si matisat cu promoroaca pe radiator, se odihnea cald in curtea T. P. -ului, dupa cursa nebuna prin labirintul strazilor adormite. Soferul se urcase sus, in sala de sedinte si se imbratisase cu somnul si cu suba trasa peste fata, rastignit in bratele unui scaun de cinematograf priponit pe o stinghie cu inca alte sapte. Santinela din spatele portii de cetate mai iesi o data in strada, calma, mai mult ca sa se afle in treaba, aruncand o privire lenesa in susul Lapusneanului pustiu la ora aceea, cand zorile se crapa de dogoarea indepartata a vestitorului de zi. Tanarul nemultumit se retrase in gang, impingandu-si printr-o inaltare brusca a umarului stang, cureaua de canepa a ZB-ului mai spre gat. I se promisese o misiune importanta, de mare raspundere, plina de riscuri si cand colo… Mai bine se ducea cu o echipa la lipit fluturasi.

Poruschi, cu ochii inrositi de nesomn, rezemat de un birou masiv, imita o stanca imperturbabila la intemperiile nemiloase ale anotimpurilor, o stanca pravalita si plictisita de asteptarea zadarnica a unei promisiuni ce i-o facuse candva o picatura de apa. De sub mantoul sau nou-nout, primit in dar de la Crucea Rosie americana, i se zareau reverele tarcate ale unui costum de aceeasi provienenta. Pentru un necunoscut,Poruschi putea fi luat drept un burghez sadea cu pravalie de peste pe malul Tamisei. Privindu-l cu oarecare invidie, Costin trebui sa recunoasca in sinea sa, ca nu-i statea rau deloc bondocului. Pe undeva aducea chiar a lord englez, asa cum vazuse unul intr-un film. Problema, in ciuda oboselii, incepu sa-l agaseze ca o musca obraznica. Daca hainele au darul sa acopere continutul, pana si pe cel spiritual, sa te insele, cu alte cuvinte, atunci cum va trebui sa se imbrace proletariatul? Muncitorul Poruschi acorda insa mai putina atentie efectelor psihologice produse de costumul sau in carouri. Fire practica, prelua de la capitalisti tot ce-i tinea de cald si nu pricepea nicicum sentimentele trogloditilor decisi sa purifice lumea prin darmarea a tot ce se cladise pana la ei. Dimpotriva, el revindeca totul, ca pe un bun personal si nu-si punea problema niciodata ca ar putea renunta macar in vis la vitrina aceea cu afumaturi, ce-l seca la lingurica, indata ce proletariatul va prelua puterea. Si primul pas mai decisiv spre vitrina cu carnati capitalisti i se paru lui ca-l facuse chiar in noaptea aceea. Aparent, cazuse intr-un dulcea somn alinator, de-an picioarele, dar numai aparent, pentru ca mintea lui treaza mai alerga pe strazile scufundate in smoala noptii inghetate ca un iceberg, tarand dupa dansul, in pufait de locmotiva, echipa soarelui ce avea sa rasara in dimineata aceea de noiembrie tarziu, rosu si luminos ca un gand bun, pe toate gardurile, pe toti stalpii si ferestrele cu obrazul la strada. Trasese, ce-i drept, peste ochii lui de cafea, cortina congestionata a pleoapelor, dar nu se putea lasa tarat mai departe, spre strafundul somnului greu ce-l scufunda in nestiinta, pana ce insasi mama noastra Natura, nu avea sa incununeze crestele acoperisurilor si siluieta de femeie a orizontului, plecata spre pamant, cu semnul electoral al Blocului Partidelor Democrate. Toropit de oboseala, Costin medita inca, ros de indoieli, la sansele zilei ce inalbea treptat ferestrele dinspre Lapusneanu, aurindu-le cu pulberea calda a unui soare anume parca suit pe cupola cereasca de B. P. D. , intru vesnica stralucire si izbanda, si fereala de mana cea nevazuta ce-l prigonise toata noaptea. Poruschi, aidoma unui muribund ce nu-si poate elibera sufletul de ramasitele trupesti pana la sosirea celui mult asteptat, isi ridica pleoapele cu degetele, zambi cu toata fata lui luminata si rotunda ca o luna, dupa care se prabusi in fund, adormind bustean langa biroul masiv de stejar, ce-i tinea loc credincios si de perna si de pat. Coborara lin peste apele albastre si pleoapele lui Costin, dar el vedea si mai limpede zidul lung din caramida rosie al Liceului militar. Pentru el, zidul acesta avea o istorie aparte, legata de destinul sau. Incercase cu sase ani in urma sa-l treaca, dar se dovedise prea inalt pentru cunostintele unui pui de taran. A fost o intamplare norocoasa sau dimpotriva? Imbracat in haine cachii, cu vipusca rosie, in ce tabara te-ai afla acum Costine?

Wilis-ul musca nervos caldaramul de cremene al strazilor din jurul Universitatii, cobori atent pe langa poarta Comitetului judetean de partid, cu ferestrele luminate, semn ca inauntru se veghea, opri cateva minute pentru ca Pisica sa raporteze ofiterului de serviciu situatia de la zidul liceului si urmarirea reincepu. Ajunsi langa Fundatie, coborara iarasi pentru a controla fluturasii nu de mult plantati pe stalpii de lumina si nu mica le fu mirarea cand pe fiecare „soare“ descoperira ranjind batjocuritor „ochiul“ lui Maniu. Ce credeti puisorilor, parca vroia a spune acesta, noi vedem „soarele“ si pe intuneric!

— Parascovenia cui i-o facut! Unde-s ,ma, ca le ciuruiesc fundul cu „Spaghina“ - se agita Poruschi.

— Hai, tovarasi, sa dregem ce-au stricat! - indemna Pisica, molcom, cu calmul lui moldovenesc.

Bricegele baietilor intrara in functiune, razand cu indemanare fiecare manifest compromis de reactiune. In locul lor se lipea din nou „soarele'. Din stalp in stalp, nici nu-si detera seama cand au ajuns in dreptul zidului despre care li se vorbise. Intr-adevar, pe o distanta de cateva zeci de metri, o pata lunga si neagra de pacura se mai prelingea inca spre pamant ca niste tartamuri de covertura.

— Ce-ati facut mai, aici - Se rasti Poruschi la doi tineri adunati in jurul unei caldari.

— Tot ce se mai putea la ora aceasta inaintata! Soarele nostru facuse ochi si noi i-am inchis…

— Frumoasa trebusoara si acum ce mai paziti aici?

— Sa se usuce pacura sau daca nu, macar sa inghete.

— Pentru ce?

— Pentru ca pe negru, varul se vede si mai bine! Uite-l ca si vine!

Din lungul indepartat al zidului, dinspre vale se auzea o zdranganeala de caldare si schimburi de cuvinte precipitate. Peste un sfert de ora, tinerii reparasera totul. „TRAIASCA BPD“ se distingea acum prin intunericul noptii, peste pata de smoala si pacura, parca chiar mai bine decat fusese inainte pe caramida rosie.

— Stoiene, si tu Furcoi, ramaneti pe aici pana dimineata - ordona Poruschi, apoi catre Pisica, care se zgribulise langa sofer, iar noi sa tragem o raita prin Pacurari, poate le dam de urma. Costin mai controla o data piedica automatului si se urca pe banca din spatele masinii. Lunga strada a Pacurarilor daramata de proiectilele rusesti, era pustie. Doar jos, la gara, becurile straluceau in bezna noptii strapunsa cand si cand de vaietul subtire al locomotivelor romanesti si glasul gros, ca al unei sirene de vapor, al celor rusesti.

— Si daca nu iesim… ? - spuse Pisica, asa, o vorba izvorata fara voie din aripa indoielii ce-i bantuia in tacere pe toti, punandu-le sufletele la grele incercari.

Masina ocoli mica piata a Pacurarilor si intoarse spre Fundatie, gonind nebuneste. Viteza le dadea parca mai multa siguranta, mai multa incredere in steaua lor. Strazile pustii, strabatute cand si cand doar de echipele T. P. -ului, nu erau si cele mai bune sfatuitoare. Maine, acolo in fata urnelor, dupa usa drapata in rosu, oamenii isi vor spune cuvantul hotarator. Acum, Iasul dormea linistit. Usile centrelor de votare, bine ferecate, peste care falfaiau drapele tricolore, asteptau marea confruntare de a doua zi. „Guvernul de la putere nu pierde niciodata alegerile!“ Aceste cuvinte izvorate dintr-o lunga experienta, rostite de Gheorghe Petrila in parlamentarile lui cu cristestenii, reveneau acum, din ce in ce mai des, in memoria lui Costin. Dar cine poate sti?

— Ca sa castige taranistii - sparse Poruschi tacerea prelungita, ar insemna ca toata saracimea satelor proaspat improprietarita de guvernul dr. Petru Groza, sa voteze pentru restituirea pamanturilor, de atatea secole jinduite, marilor mosieri…

— Ca sa castige liberalii, prelua Pisica ideea, apoi toata saracimea Nicolinei si Frumoasei, vaduvele si invalizii de razboi, ar trebui sa-si piarda mintile…

Pe strada Cuza Voda pavoazarea era intacta. Echipele fantomatice ale reactiunii nu reusisera sa intreprinda nimic. Lucrasera bine baietii! In Piata Tatarasi, cativa politisti isi faceau rondul netulburati prin fata sediului de votare. Din vitrinele pravaliilor alaturate zambea increzator doctorul Groza, un zambet optimist, de bun augur, ce te imbia parca la un pahar de vin in cinstea vietii ce va sa vina.

Un huruit de motor incepu sa loveasca fara mila, amplificat de peretii cladirilor inalte, in ferestrele T. P. -ului, facand sa vibreze sticla si chiar mobilierul din birou. Zgomotul acesta prelungit, insotit si de notele grave ale unui claxon ragusit de „Ford', produsera mai intai o foiala lenesa printre adormitii incaperii de la etajul doi, foiala care se continua cu lungi scarpinaturi-reflex, ce le ameliora suferinta produsa de pozitiile incomode alese vrand nevrand, pentru scurta odihna ingaduita in acei zori de zi memorabila. Apoi brusc, ca la un semnal de alarma, tinerii sarira in picioare, incercand sa-si alunge toropeala prin miscari de inviorare, executate la inceput cu ochii inchisi, pana ce obiectele din jurul lor prinsera adevaratele lor contururi si visele acelea obsedante ii eliberara din tenebrele noptii biruite. Jos ii astepta o lada de camion plina cu tineri agitatori, gata pentru inceperea campaniei. Pe strazi, miscarea pietonilor se intetise. Multimea se indrepta spre urne sa aleaga intre rosu si albastru. Promisiunile erau atragatoare si de o parte si de alta. Blocul Partidelor Democrate oferea un viitor, la alegeri intotdeauna se promite un viitor de aur, in culori roz, opozitia oferea un viitor ca in trecut, sigur si cunoscut. Muncitorii de la unele intreprinderi mergeau spre acest „Sesam deschide-te!', incolonati ca la o manifestatie. Se simteau astfel mai in siguranta, umar langa umar, suflet langa suflet. Cantece noi umpleau vazduhul Iasului trezit la cotitura dintre doua istorii. Ideile noi circulau orar acum, fara oprelisti si totusi intr-o apriga confruntare cu marea muta a claselor dezarmate de conjunctura.

Camionul era un „Ford“ vechi care tusea tabacic. Incarcatura sa vie si sentimentala tropaia marunt sa-si incalzeasca talpile, sus in lada cu scandurile rare si patate de unsoare, tropaia si-si freca mainile inghetate de suflarea rece a diminetii. Cauciucurile se scufundau prin desfundaturile strazilor si buchetul tinerilor era aruncat in sus, spre Dumnezeu, inainte peste cabina, inapoi in vidul de aer lasat in urma de silueta camionului ce spinteca fara mila atmosfera incarcata de vise si rafuieli, sperante si inceritudini.

„Inca o data baieti, pentru incalzire!“ - se aude o voce subtire, de trompeta arhangheleasca. Capetele li se apropie, ca pentru sfatuire, glasurile li se unesc si ideea suna cu puterea unei sirene de la o masina de salvare, strabatand ca un jet de racheta spatiul si timpul mirat de neintelegerile oamenilor:

„Stalin si poporul rus

Libertate ne-a adus!

Curg umbre infrigurate de raceala toamnei tarzii spre centrele de votare. Ce bila poarta in buzunarele lor secrete si jerpelite, din patura de stofa cazona sau lana englezeasca? Rosie sau albastra? Cui isi vor incredinta destinele? Soferul ambaleaza puternic motorul, agitatorii incalziti isi duc strigatele din strada in strada: „Traiasca Blocul Partdelor Democrate! Uraa,uraa,uraa! Traiasca soarele! Uraa,uraa,uraa!“ Din ramele albe vopsite cu var, portretul doctorului Petru Groza zambeste increzator. Curaj baieti! Nu se poate sa nu invingem! Stiu eu ce stiu!

Dupa amiaza, mai pe seara, camionul franeaza lent in fata Ateneului din Tatarasi. Poruschi o ia curajos inainte, spre centrul de votare. Costin e cuprins de emotie si teama. Daca il intreaba cineva ce cauta el pe acolo? Nu avea inca varsta ceruta de lege pentru a vota. Merge impiedecat si isi priveste tovarasii sai mai mari cu invidie. Tulburat de propria-i constiinta paseste pisiceste, adapostindu-se in spatele grupului, ca dupa niste tufari, braconier simtindu-se! De la Gheorghe Petrila auzise povestindu-se multe ispravi electorale, cu semne de creta insemnate pe spatele proscrisilor, cu ghioage si ghiogari, aparatori ai unui semn oarecare, cu bancnote rupte in jumatate si intregite dupa exprimarea convingerilor platite, cu capete sparte si butoaie de vin expuse in public si accesibile oricarui partizan al cezarului preamarinimos. Ori aici, nimic din toate acestea, ce fac prostimea sa se creada suverana si care isi imagineaza viitorul ca pe un cozonac ce poate fi mancat imediat dupa ce rezultatele scrutinului se dau publicitatii.

In momentul cand paseste pragul laboratorului misterios, unde se fierbe piatra sacra, simte ca muteste definitiv. Daca il intreaba cineva din comisie ce invarte pe acolo? Cat va trage in balanta votul lui ilegal, in definitiv? Poruschi paseste plin de sine prin carciuma transformata in centru de votare, intr-un forum solonian, paseste ca la sine acasa. So soteste discret cu presedintele comisiei, care da mereu din cap, ca un cal ce se apara de muste, si zambeste complice cand spre Poruschi, cand spre grupul de langa usa, ce se face ca ploua si casca gura pe pereti. Unii isi aprind profesional cate un muc de tigara, descoperit atunci prin fundul buzunarelor, unde mainile negasindu-si un rost anume in asemenea situatii, scormoneau aiurea. Costin isi intoarse portmoneul pe dos pentru a treia oara, tot zgaindu-se in legitimatia de licean invelita in hartie albastra pentru a semana cu un buletin de identitate. Il baga in buzunarul de la piept al paltonului confectionat din altul mai vechi, a lui Gheorghe Petrila, si iar il scoate, purtandu-l dintr-o mana in alta. Ce o sa raspunda daca cineva de la masa aceea lunga, drapata cu panza rosie, se va indoi de capacitatea sa electorala? Se inalta instinctiv pe varful ghetelor, ca sa para mai inalt si isi umfla plamanii pentru a completa bustul cu varsta care-i lipsea pana la dreptul de a vota. Artificii inutile. Poruschi le face semn sa se apropie de masa scaldata in asfintit de soare, unde pasc linistite caprioare. Paseste ca un braconier, cu aerul cel mai nevinovat din lume, alaturi de ceilalti. Presedintele, personal ,plin de acelasi zabet incurajator, si greu de sensuri usor lizibile, le inmaneaza cate un buletin de vot. Baietii poarta cu ei figuri solemne, ca niste masti dintr-o tragedie. Pasul li-i potolit, ochii meditativi, inima in schimb, gura de Vezuviu, dar cine o vede? Se imprastie prin cabine, tot asa lent, dar odata usa inchisa dupa dansii, trag flintele din ascunzatoare, cremenea sufletelor scapara rosu si semnele dusmane cad unul cate unul, pravalindu-se in lacul fara fund. Peste lesurile lor in agonie arde soarele maniei.

Din nou in lada camionului. Poruschi striga soferului: „Pe Sararie, Petrica! Il cunosc bine si pe presedintele de acolo…  Mai votam o data soarele!“ Apoi catre baietii din jurul sau: „Ce, puisorilor? V-a fost frica? Costine! Aveai acolo o mutra de cioclu contaminat de boala mortului! Ia, unu, doi, trei!“ Si baietii reluara: „URSS, bastion al pacii e!'

Ce va fi maine? Cum va arata cerul? Rosu? Albastru? Sa fim rezonabili, Costine! Maine vom inghiti doar niste cifre si ciorba de la cantina, si ghionturile patronului, si naturi moarte cu afumaturi si iepuri pusi la fragezit in vitrina de pe Lapusneanu. Nerabdarea te face sceptic,Costine! Nerabdarea sau foamea? Noaptea cade din nou peste orasul de pe cele sapte coline. Umbra ei densa pune un hotar de asteptare navalnica intre azi si maine. Baietii cad epuizati pe saltelele din brad ale dulapurilor-cusete, cad in nesfarsita lor mare de ganduri, ce le biciuie cu valurile ei agitate fiinta aprinsa ca o torta. Isi doresc din tot cugetul victoria si apoi sa doarma, sa doarma lung, pe saturate. Oare viata este numai o lupta fara ragaz? Nu are si ea, acolo, o oaza de liniste si uitare de sine pe vreo limba de nisip auriu, spalata de spuma oceanelor? Undeva, intr-o tara ca Cetatea Soarelui? Fara imprejmuiri de sarma ghimpata si porti zavorate, desvesmantata de semnele maririlor si nemaririlor, unde oamenii, blanzi ca niste mielusei, sa aiba inima muiata in sirop de coacaze, sufletul in apa sfintita adusa de la izvorul intelepciunii iar mainile libere sa aleaga dupa pofta glandelor salivare tot ce le cade sub degetele bagate printre bunatatile vitrinelor mai bogat incarcate decat camarile regesti!

Cineva sforaie ca un esapament de motocicleta. Pe deasupra viselor frumoase danseaza o melodie metalica: „Bang-bang,bang-bang,bang-baang… ! Hai sa dam mana cu mana, Cei cu inima romana,Sa-nvartim hora fratiei,Pe pamantul Romaniei!'

Din turnul cetatii, orologiul istoriei arunca peste Iasul adormit acordurile Horei Unirii. Dupa o scurta foiala, Costin se intoarse pe partea dreapta. Cand doarme cu ceafa pe maldarul de ziare,viseaza numai fantasmagorii si se trezeste speriat, cu furnicaturi prin pielea de pe picoare. I se pare ca aude bataile ceasului domnesc si murmura ros de indoieli, asa cum adormise: „Lasa, vom vedea noi maine cat de mare ni-i unirea!'

A doua zi, vremea incepu sa se posomorasca, sa se amestece cu burnita si vant taios de rasarit. Strazile si ferestrele caselor, umede pana la piele, se intunecara, de parca soarele, acum invizibil, s-ar fi pregatit sa alunece pe partea cealalta a enigmaticului mar pribeag prin univers. In camerele sediului T. P. zbura pasarea furtunii, tipand dezorientata peste-a apelor volbura. Tinerii tacuti se preumblau, aiurea, printre scaunele birourilor, ca intr-o gara parasita, in asteptarea unui tren important si improbabil. Avusesera o misiune si nu o mai aveau. Isi facusera un vant puternic pentru a ajunge departe si acum lancezeau in inertie, cazuti pe ganduri. Nici chiar soldurile aerodinamice ale doamnei Sapira, ce se strecura suava printre ei, cu o hartie dactilografiata in manuta ei grasuta si alba, nu le mai starnea interes, de parca ar fi trecut un hermafrodit.

__ Care ai, ma, o tigara, ca la mine s-a inchis debitul… ! - incearca Poruschi, intr-o doara, mila publica.

— Poate vrei si-un foc la inimioara! - ironizeaza Chiosac, in la major.

— Tutunul este un aliment indispensabil? - incearca sa afle Tarcan, pe un ton de sociolog cu bloc-notes-ul in mana.

— Tutunul, nu, dar pofta da! - raspunse promt, ca pentru el, blondul si grasunul Poruschi.

— Pofta este o stare fiziologica justificata?- relua Tarcan, pe acelasi ton voit didactic.

— Ei, na! Foamea este o stare fiziologica indreptatita? - se enerva Poruschi. Nu! Si totusi o simtim din greu. Altfel nu am fi aici, in aceasta cladire dinamitata cu vise de aur…

— Tovarasi! Cum vedeti voi o lume fara foame?

— A vorbit si Zota, poetul! - constata sec, Pisica cel mare. Maa, visatorule! O lume fara foame ar lipsi omul de orice interes, ar insemna moartea planetei. Nu-ti dai seama ca viermele acesta cu domiciliul stabil in stomacul nostru ne satura de lene si ne pune in miscare? E, ca sa zic asa, un fel de motor al progresului social.

— Atunci, traiasca foamea! - isi facu loc in discutie si Costin.

— Bateti campii! - replica Zota. Lumea este asa cum este iar noi incercam sa o facem mai dreapta si mai buna…

— Uite asa am sa calc prin vitrine! Uite asa! - se lansa poruschi in sloganul lui preferat.

— Dati-i, mai, astuia o tigara - ceru Chiosac, ca de pofta risca sa intre la zdup!

I-o dadu Pisica cel mic, fratele celui mare.

— Multam frumos, pisicutule! Maine te iau partas la prada.

Incercau baietii sa glumeasca, sa para indiferenti la trecerea lenta a timpului. Undeva in inimile lor insa statea infipt cuiul nesigurantei, cuiul despre care nimeni nu aducea vorba, desi toti ii suportau apasarea lui ascutita. Spre seara, tovarasul Ciulei, secretarul, ii convoca in sala de sedinte. Se adunara grabnic, nerabdatori, presimtind motivul.

— O singura cifra vreau sa va comunic, tovarasi: 91 la suta pentru Soare!

Si atunci, fiecare dintre tineri se lasara greu pe scaunele lor, incercand sa savureze cat mai incet dulceata nemarginita a unui sfarsit de drum lung si prapastios. Prin fata mintii lor defilau eroii inceputului de la Lupeni si Grivita, Galati si Doftana, Ilie Pintilie si mos Ion Niculi, infruntandu-se crancen cu camasile verzi si uniformele albastre ale jandarmilor; treceau in lungi cohorte neamurile lui Izrael, mai intai ca oameni, apoi ca oase si carne parjolita in cuptoare aparate de mitraliere si sarma ghimpata, apoi ca gheme de par, calupuri de sapun, gramagioare de inele, dintii aurii si cercei zmulsi de pe cadavre de maini feroce; treceau Radescu si Sanatescu, generalii lasati la conducerea tarii de catre Antonescu, pentru a scuipa cu plumbi, ca la '9o7, in flamanzii din Piata Palatului regal, sub privirile ingaduitoare ale Majestatii Sale Mihai I, regele romanilor tarati pana la Don, pentru Hitler si inapoi pana in muntii Tatra, pentru Stalin; treceau goii si oropsitii purtand drept scut impotriva gloantelor portretele lui Marx, Engels, Stalin; treceau oamenii unei istorii sangeroase si nedrepte cu fii ei, neputinciosii si nevolnicii batuti de toate vanturile si de toate hoardele innobilate cu titluri si cu tunuri. Sa fi trecut, Costine, toate aceste plangeri si dureri nemasurate, dincolo, in amintire? Sa fie oare adevarat ca s-a inchis poarta dupa ele? Si indata se trezi impingand cu umarul o poarta grea din placi de fier, pana ce marginea ei se lipi de un zid manjit cu noroi si sange, pe care se zareau nume si date pentru viitorime, pentru cei ce vor veni din urma sa-i razbune. Printre ele, lozinci indraznete despre dreptul la viata si la paine pe acest pamant, lozinci si amprente de sange lasate de inchizitia stapanitorilor. Trase un zavor greu si poarta se intepeni pentru vecie. Hristosi sa fiti, nu veti scapa nici in mormant! Cine a spus ca timpul nu poate fi pedepsit? E dincolo de poarta, tovarasi! Ascultati-l cum geme si zgaraie constiinte de oameni care au fost si oameni care inca nu au venit. Lua o creta si scrise pe tabla neagra a portii: DE AICI INCEPE VIATA CURATA - 19 noiembrie,1946. Iertati-l pe Costin, adolescentul visator, care credea sincer in frumoasa utopie… !

Il readuse in sala vocea calma dar zguduita de emotie a tovarasului Ciulei, sosit cu vesti de la Comitetul judetean al P. C. R. :

— Le-au ramas si lor 32 de mandate in Adunarea Deputatilor, 36 din cele 4l4 cat are Adunarea. Victoria Blocului Partidelor Democrate, tovarasi, pune capat pentru totdeauna regimului de teroare burghezo-mosiereasca. In fata noastra se deschide…

CAPITOLUL X

Valurile furiei populare se stingeau ca o lumanare, dupa ce se luptasera cu puterile vrajmase lor. Guverna un presedinte democrat, vesnic zambitor, spiritual, mare diplomat si om de lume. La invatamantul de partid, clasicii marxism-leninismului, tradusi din limba rusa in exclusivitate, luminau prin intermediul propagandistilor, pe muncitorii si membrii partidului, ca mai intai se cucereste puterea politica si numai dupa aceea cea economica. Numai dupa aceea… Poruschi isi amanase, in consecinta, calcatul prin vitrine pana la cucerirea celei de a doua puteri si cand minunea aceasta avea sa se intample, vitrina de pe Lapusneanu nu a mai prezentat nici o tentatie, fiind complet goala iar armeanul dinauntru se metamorfozase deja din patron in responsabil al unei pravalii de stat. Costin nu mai avu cum sa urmareasca aceasta evolutie si nici sa asiste la potolirea maniei tovarasului sau de idei, pentru ca viata il aruncase intr-o comuna cu casele imprastiate pe cativa versanti domoli, acoperiti cu pruni si salcami. Doar curtea boiereasca stapanea un platou intins, umbrit de livezi altoite si arbori seculari. Centrul satului, cu oarecare pretentii de targ, isi insira casele coscovite de-a lungul unei sosele pietruite, ce se pierdea apoi prin lanurile de porumb intinse pana in apa Siretului, langa Racaciuni. Deasupra unei usi duble, cu obloanele mancate de vreme,o firma pictata naiv, ca sa nu spunem altfel, aduce in decorul acela vetust, cu miros de troscot, o notiune inedita, pe langa firmele postei, primariei si perceptiei financiare, firme vechi de cand lumea. Ferma de stat, unde fusese plasat din Iasi, dupa sustinerea bacalaureatului, ocupase o carciuma ramasa fara stapan, fugit odata cu nemtii, de frica rusilor. In camera mare de la intrare, sub dusumeaua careia salasluia obisnuitul beci, cu garliciul acoperit de doua obloane, se instalase biroul. Cateva mese jegoase, provenite desigur tot de la carciumar, tineau in spatele lor debil teancuri de bibliorafte si dosare roase pe la colturi. La una din aceste mese se instalase seful contabil, cu jurnalul lui Order, sistem ce inova chiar atunci materia invatata in liceu si detrona pentru totdeauna „cartea mare“. Alaturi de el, poposea foarte rar, de obicei mai pe seara, inginerul agronom. Celibatar convins, cam de vreo 40 de ani, cu parul cret, inalt de statura, cu fata arsa de soare si vant, isi petrecea toata ziua in tovarasia campului mut si insensibil la framantarile omenesti. Scapat de seceta si de stapanirea boiereasca, el vegeta la fel, ca si acum o suta de ani, o mie de ani, iar agronomul, cunoscatorul tainelor lui, il masura cu pasi rari ,de la un hotar la altul, la fel de mut ca si pamantul transformat acum in mijloc de productie socialist.

Langa o fereastra isi petrecea mai multe ore pe zi, administratorul fermei, tovarasul Rosca, investit cu putere deplina peste intreaga proprietate, ca bun gospodar ce se dovedise probabil in gospodaria sa personala, fiind de loc dintr-un sat vecin. Facea mari eforturi sa se prezinte la nivelul functiei, purta cu dansul intotdeauna un zambet, care niciodata nu divulga ce ascunde si citea cu mare atentie hartiile asezate pe masa de catre Costin, spre semnare. Dupa ce rezolva problemele de birou, se urca intr-o caruta usoara, dadea bici cailor roibi si disparea pentru tot restul zilei. Costin ramanea apoi singur cu procesele-verbale de insamantari, de recoltare, le trecea prin diferite conturi pana ce ametea de foame si de concentrare psihica.

De coasta peretelui A. F. S. M. se sprijinea realmente,Posta. Dirigintele, cam trecut prin viata, isi impartea ziua intre casa de bani, ghiseu si nevasta. Femeia plesnea de tinerete, sanatate si inca ceva nedefinit, fiind in stare sa reaminteasca si unui ascet ramolit, fara sa scoata un singur cuvant, ca viata e dulce a dracului cateodata… Apoi treptat, sub rochia ei de culoarea pamantului deszapezit, formele acelea ispititoare, purtate printre cardul de rate si gaste, ce umplea curtea din spatele cladirii cu gunoi si tipete, incepura sa se rotunjeasca semnificativ, pana cand zamislira intr-o buna zi un strigat cu ochi. Cu succesiunea asigurata, dirigintele postei incepu sa poarte cu el figura omului ce si-a implinit menirea fata de specie, multiplicandu-se si adeseaori putea fi intalnit cu odrasla in brate pe trotuarul din fata postei, desmierdand-o cum se pricepea si el mai frumos: „Tuu, putoare mica, tuu!'

Sosise la Leca in iulie, cand lanurile de grau valureau incarcate de boabe, unduind ca o apa calatoare pe coline si ogoare nesfarsite, aducand cu el o dorinta apriga de munca si afirmare, cum numai la 18 ani o poti simti, o dorinta nealterata inca de intrebarile fara rost si fara raspuns ce vin odata cu inaintarea in varsta. Aflat la inceput de cariera, punea pentru prima oara in practica cunostintele teoretice insusite sumar in liceu. Judeca de doua ori o operatiune pana ce o punea pe hartie si cand incheie, pe toamna, o balanta de verificare, la sfarsitul unui travaliu de doua zile si doua nopti, avu senzatia stranie a zborului in gol de pe marginea cuibului. Nu avea de gand sa se taraie in coada generatiei sale, chiar daca unii, si nu pricepea de ce, nu-l apreciasera la adevarata lui capacitate de munca si de daruire sincera pentru o cauza nobila. La recrutarea voluntarilor pentru santierul national Agnita-Botorca, Costin se trezi respins. Tovarasul Stanescu, primul secretar al U. T. C. -ului din Iasi, trasese peste numele sau cu creionul o linie sfarsita intr-un semn de intrebare. Atat aflase atunci, fara sa banuiasca absurditatea ca in spatele acelui semn se afla deja ranjetul luptei de clasa. Incepuse sa actioneze un alt principiu de selectie a oamenilor - dupa originea sociala. Costin avea sa-l descopere mai tarziu, dar sa-l inteleaga, nu a reusit niciodata.

Urmase un curs scurt de pregatire si iata-l acum in biroul acesta, ca vai de el, cu miros inca de carciuma sateasca, intocmind si inregistrand note contabile, cate zece ore pe zi si chiar mai mult. Sentimentul de independenta deplina ii compensa insa debarcarea sa politica. El dorea o societate dreapta si nu o functie mare pentru sine. Dulcea libertate de care se bucura acum, aici, la o ferma de stat, il maturiza si il inaripa. Sa ai banii tai, sa nu-i cersesti la nimeni, sa-ti comanzi singur, ce poate fi mai… !

5400! Tot drumul parcurs de la Iasi la Bacau, cu trenul, impreuna cu colegul sau de clasa Luca Constantin, repartizat la Gloduri, o comuna la 16 kilometri de Leca lui, nu facusera decat sa repete aceasta cifra mirifica: 5. 400! Se priveau amuzati, fara sa creada inca in continutul hartiilor ce le purtau in buzunar, clatinau din cap ca niste papusi mecanice, bagau o data barba in piept, apoi o aruncau inainte sfidator si isi strigau pentru a cata oara!? - 5400! Era suma primului lor salariu pe o luna. Painea cea mult asteptata, dupa o lunga perioada de tras targa pe uscat.

Nu il luasera pe santier, nu corespunsese! Nu face nimic! Si aici era un fel de santier, un santier socialist, un falanster, o particica din averea poporului. Cineva trebuia sa-i tina evidenta. In singuratatea lui, Costin isi exprima gandurile cu o voce tare, apasand cu creionul chimic pe jurnalul Order, pana ce ii sarea varful. Printre spracene zari parca o umbra strecurandu-se in birou prin dreptunghiul luminos al usilor, auzi chiar si scartaitul balamalelor dar nu ridica ochii de pe coloana de cifre, pentru ca tocmai o aduna. La randul ei, umbra ramase imateriala, inodora, insonora, asteptand. Costin termina de scris totalul coloanei si ridica privirile mirat de atata liniste. Fiinta incremenita in mijlocul incaperii era o fata. O mai vazuse de cateva prin prin geamurile murdare ale ferestrelor, purtandu-si lenesa pasii peste privirile lui flamande. Aflase intamplator ca este fiica invatatorului si ca nu calca pe urmele studioase ale lui taica-sau, ci ale lui Cupidon. Intr-o seara, casierul fermei, se trezi cu ea in camera lui de burlac. Uitase fereastra deschisa…

— Buna ziua, domnule contabil!

— Oo, caruia fapt datorez placerea de a va avea oaspete, domnisoara? Citise el intr-o carte formula aceasta interogativa de o politete exagerata si o retinuse, desi pana acum nu avusese prilejul sa o mai uziteze.

— Intr-adevar, va incanta vizita mea?

— Incanta? Bine dar e ceva chiar mai mult decat am sperat…

— Sperat? Uite ca mai aflu noutati daca ies prin targ… !

— Oo, scuzati-ma, ne-am luat cu vorba si nici nu v-am oferit un scaun. Va rog, domnisoara! Se repezi dupa un taburet din lemn de brad, il aduse taras langa godinul stins dar inca fierbinte. Ii atinse usor umerii bine dezvoltati pentru varsta ei, si mima niste gesturi, de parca ar fi asezat-o chiar cu mainile sale, desi, in realitate, fata isi lasase singura trupul sa se odihneasca moale pe scaunul primitiv. Pulpanele paltonului dintr-o stofulita pestrita, ii cazura in laturi de pe inaltimea picioarelor asezate calm unul peste celalalt (provocarea de rigoare a femeilor).

Lovit cumva peste simturile sale puse la panda, de acel aer feminin in stare sa te inece si pe uscat, Costin se retrase prudent in spatele mesei pline cu hartoage si se lasa pe un scaun in asteptare si contemplare. Obrajii imbujorati ai fetei se umplura subit de un vino-ncoace abia mascat. Sanii, imposibil de ascuns, urcau si coborau ritmic, odata cu respiratia ei putin agitata. Eu sunt inceputul si sfarsitul - ii spune fara cuvinte tanara vizitatoare. Sunt culmea si prapastia in care te pierzi pe tine, musculita de lumina, sunt zambetul si lacrima la un loc contopite si iata ce ofer eu ochilor tai lipiti de trupul meu ca un combinezon: sfanta treime ce-si arunca linia bratelor peste rotunjimea pantecului, frangand-o apoi intr-un triunghi enigmatic cu varful piramidei la radacina coapselor in taina femeii din mine.

Isi scutura capul ca pe o tartacuta din acelea galbene, sub forma de para, in care samburii suna in cautarea echilibrului. Imaginatia sa o luase iarasi razna peste razoarele dorintei ramasa inca neexplicata si avu nevoie de un efort pentru a o cuminti in barlogul sau intunecat, de unde evadeaza adesea, ca un armasar satul de padocul sau prea stramt.

— Treceam pe aici si m-am gandit ca poate aflu ceva… - isi justifica ea cam stagaci scopul vizitei, dar nu isi duse ideea pana la capat, ci si-o opri pe buzele ei senzuale, umezite de o stersatura discreta cu limba, pentru a le intari stralucirea si culoarea, constienta de atractia ce o putea exercita cu o asemenea gura arcuita, ca un curcubeu dupa ploaie.

— Ma bucur, domnisoara, pentru ca ati intrat aici, la Danil Sihastru, odata cu primavara, pentru a ne cunoaste si personal, nu numai din auzite sau de pe strada.

Nu raspunse imediat complimentului. Mai cauta inca o introducere si nu prea o gasea.

— E caldut in carciuma asta… Pardon! Am vrut sa zic in biroul fermei. N-am mai intrat aici de cand a devenit altceva… Acum m-a impins curiozitatea, gasi ea, insfarsit, o scuza mai plauzibila.

— Nimic mai omenesc, domnisoara.

— Exact asa zicea si tata inainte de a pleca la preot si mi-am inchipuit ca poate dumneata stii ceva mai precis…

— Ce sa stiu, domnisoara?

— Oo, daca e secret, nu vreau sa insist…

Costin ramase putin descumpanit. Intr-adevar, imaginatia sa fertila o luase inainte atunci cand gandise ca fata a venit la dansul din plictiseala sau din viciu. Fiica invatatorului, cu naivitatea fermecatoare a adolescentei, se ridica de pe scaun si incepu sa cerceteze mesele de lucru.

— Aici sade administratorul?

— Nu, acolo sta agronomul, un tip taciturn.

— Da, il stiu. A fost azi pe aici?

— Nu, de ce?

— Aha! Deci toata lumea se aduna la primarie…

Era acum evident ca fata aceasta intrase in birou impinsa de un interes deocamdata necunoscut.

— Daca imi spui pentru ce ai venit, poate te ajut… -insista Costin, iesind de dupa masa si apropiindu-se de dansa, pentru a scurta distanta sufleteasca ce-i despartea si impiedeca de la confesiuni.

Fata facu un pas inapoi dar se opri. Ochii ei albastri incremenira mari si tulburati. Nasul putin aruncat in vant adulmeca cu narile largite neprevazutul.

— Imi ascunzi ceva, domnisoara, spuse Costin cu o voce menita sa calmeze, cu o voce familiara si invingandu-si retinerea, ii lua o mana intr-a lui. Ea nu se impotrivi.

— Nu, nu ascund nimic sau cel putin asa imi inchipui. Il caut pe tata. Mama i-a strigat din urma sa nu se amestece dar el a trantit usa si aplecat…

— In ce sa nu se amestece, domnisoara?

Din strada se auzeau voci. Fata fugi pana la fereastra, itaindu-se prin gaura unui ziar ingalbenit de vreme si care tinea loc de perdea.

— Vai de mine! Vine administratorul cu inca doi straini. Nu-i cunosc, nu sunt de pe la noi. Unde sa ma ascund? Nu vreau sa ma gaseasca aici!

Costin gasi ingrijorarea fetei intemeiata. O fata singura, aici, cu el, ar fi putut starni suspiciuni erotice, zambete ingaduitoare sau ironice, sau inspira deductii stajenitoare pentru el. De aceea se repezi spre usa camarutei sale, unde-si petrecea timpul de odihna, o deschise vijelios si cand incerca sa-i propuna fetei ascunzatoarea, ea deja tasni pe langa dansul, pierzandu-se in intunericul ce domnea acolo vesnic, incaperea nefiind luminata decat printr-o ferastruica de casa veche, armata cu drugi de fier si acoperita cu o perdea zoioasa din stamba. In momentul cand inchise usa somtuosului sau dormitor de pusnic cavaler, administratorul Rosca o deschise pe cea a biroului.

— Aici e sediul nostru, tovarasi - se adresa el strainilor, cu o voce deosebit de politicoasa sau exagerat de servila, de unde Costin trase concluzia ca distinsii oaspeti imbraca o autoritate cel putin la nivel de judeteana. Imbracamintea le era oraseneasca, miscarile pline de siguranta, figurile insa aspre si umbrite de sepci negre, calduroase, cu niste cozoroace captusite, ce le ascundeau catatura iscoditoare a ochilor.

— Dansul e tovarasul contabil, membru de partid, trimis de la Iasi aici, la noi, asa ca… - continua administratorul sa o faca pe amfitrionul.

— Asaa - spuse unul dintre straini, probabil cel mai mare in grad, dupa respectul ce i-l acordau ceilalti doi. Mai este cineva pe aici, ne poate auzi cineva?

— Nu e nimeni, - interveni cu siguranta in glas tovarasul Rosca, in afara de cazul - adauga el, daca tovarasul contabil nu are musafiri acolo, in spatele usii… Pe fata ii aparu un fel de zambet de multumire si de complicitate. Reusise poate sa destinda cu o gluma nevinovata atmosfera aceea de beton cu care intrase inca de afara si din momentul cand se intalnise cu secretarul judetenei de partid.

In tampla dreapta a lui Costin lovea incet trimisul spaimei. Mainile i se inclestara de marginea mesei, respiratia ii deveni o clipa de prisos dar expresia putin mirata de pe fata nu suferi nici o schimbare evidenta.

— In spatele usii? - intreba interesat strainul, preluand dibaci tonul administratorului. Atunci sa ne uitam, tovarasi, sa ne uitam… !

— Petrila, Costin Petrila! S-a furat ceva? Ce cautati? - bara el intentia celor de fata.

— S-a furat, tovarase Petrila, s-a furat, asta e termenul potrivit. Cum de ti-a venit in minte chiar acum?

— Face parte din arsenalul meu profesional si lexicologic. Eu asta pazesc aici, sa nu se fure nimic. Inregistrez totul in „cartea mare“ si controlez sa nu se fure.

— Ei atunci, daca te pricepi, hai sa facem un inventar! Imbraca-te cu ceva mai gros si vei merge cu noi pana la primarie. O spuse pe un ton serios dar si de gluma in acelasi timp. Te asteptam!

Strainul mai intarzie o clipa privirile pe Costin, pentru a se asigura de acceptul acestuia, apoi se intoarse spre administratorul Rosca:

— Cum stai cu samanta de porumb? E de soi bun?

Costin cauta in jur, ca si cum ar fi pierdut ceva, apoi simula o aducere aminte, lovindu-se usor cu palma peste frunte si se repezi in dormitorul sau minuscul, mobilat cu un pat si doua scaune fara spatar, scaune de carciuma, impinse usa incat sa ramana putin intredeschisa, pentru a nu starni nici un fel de banuiala. Se duse intins pana la locul unde ar fi trebuit sa-si gaseasca paltonul, acelasi palton vechi facut dintr-un altul purtat in tinerete de Gheorghe Petrila, pe la intrunirile sale politice, dar cand intinse mana spre peretele unde era stiut un cui, descoperi pletele matasoase ale fetei lipita de zid, speriata. Se apropie de dansa pana ce ii simti rasuflarea calda si genunchii rotunzi si inghetati, soptindu-i la ureche: „Am intrat in bucluc! Trebuie sa plec la primarie. Stai aici nemiscata pana ce ma intorc!“ Fata ii raspunse printr-o subinteleasa strangere de mana si clipa acceptabil necesara pentru gasirea unui palton, trecu. Fara voia sa intrase intr-o aventura, pe cat de palpitanta, pe atat de absurda. Dincolo il astepta neprevazutul si el dascalea o gasculita venita parca anume sa-i stirbeasca sobrietatea sa apretata cu o aura de prestanta inascuta. Dintr-un pas fu langa usa, iesi cu un aer grabit, trantind-o cu zgomot pentru a sugera ideea ca nu deranjeaza pe nimeni. Si cu acelasi aer de gospodar grijuliu pentru averea sa lasata dincolo, rasuci cheia in broasca de doua ori si o strecura mult prea vizibil si demonstrativ in buzunarul pantalonilor.

— Esti gata, tovarase Petrila?

Nu raspunse strainului, ci se strecura pe langa dansul, trecu pragul si abia in strada se opri si se intoarse ca sa-i astepte si sa-i traga cumva dupa dansul, cat mai repede, afara.

Primaria era o casa banala de tara, cu antret pe mijloc, cu doua camere in parti, una a presedintelui si una a secretarului. Privita pe dinafara, parea pustie. Odata intrat inauntru insa, Costin avea sa descopere acolo o multime tacuta si mult inghesuita pe metru patrat, o multime de oameni straini si localnici, pierduti intr-un nor gros de fum, duhnind a blana de oaie si suman plouat, a mahorca ucigatoare si a obiele incinse. Vreo sedinta, gandi el, si nu are cine le scrie procesul -verbal, ca tot asa era si la ferma, el scria tot ce se lucra acolo, de parca ar fi fost singurul stiitor de carte. Sa scrie tovarasul contabil procesul-verbal, ca se pricepe mai bine, decreta mos Herciu, tractoristul si secretarul organizatiei de baza, si el trecea tot ce spunea unul, ce spunea altul, incheind intotdeauna prin formula: „drept care am incheiat prezentul proces-verbal, spre cele legale'. Care legale? Dupa ce se obisnui putin cu fumul si cu lumina slaba din camera, afara incepu sa burniteze si cerul se intunecase subit, incepu sa studieze rand pe rand, oamenii din biroul secretarului primariei. Intr-un colt, pe o banca din lemn, il descoperi pe mos Herciu. Atunci, gandi el, e sedinta sigur. Dar strainii? Cine sunt? Cei cu care venise Costin, intrasera in biroul presedintelui. Pe dansul il poftise aici. Dar ce fel de sedinta o mai fi si asta fara masa pentru prezidiu, fara panza rosie, fara scaune pentru toata lumea! Se duse pana in dreptul secretarului si intreba:

— Care-i ordinea de zi, tovarase Herciu?

— Credeam ca stii dumita! Vii doar de afara…

— Adica cum, ca vin de afara?

— Adica daca ai intrat aici, nu mai poti pleca fara ordin. Intelegi?

— Nu! De ce?

— Intreaba-ma sa te intreb, stii vorba!

Cativa straini ciulira urechile spre ei si se faceau ca se plimba a plictiseala prin dreptul lor, incolo si incoace, cu tigara in gura, dusi pe ganduri. Mos Herciu schimba pe data discutia.

— Stii ca mai pe vara, asa, ne vin doua tractoare noi, de la Brasov, tractoare facute de ai nostri. „Buldog-ul“ meu aghe mai gafaie saracul', ca de cand trage o obosit si el, ca si boierii…

— De unde stii? Acum nu mai lucrezi la ei.

Mos Herciu ramase o vreme mut. Cute adanci ii brazdau obrajii dogoriti de soare si scorojiti de ani grei. Nu, nu mai lucra la conu Leca. Conducea acelasi tractor, ca si mai inainte. La revarsatul zorilor aprindea lampa de benzina si ii incalzea capul rotund ca un obuz, pentru a-l putea porni. Motorul stranuta de cateva ori rar si infundat, apoi incepea sa duduie ca o soba incinsa iarna. Apasa rar pe acceleratie si „Buldog-ul“ o lua din loc, ca un cal naravas, saltandu-l in sus pe scaunul lui montat pe o foaie de arc. Pleca in campul caruia ii cunostea toate viroagele, sa intoarca blana pamantului pe partea cealalta, dupa ce mustise o iarna in zeama omatului. Muncea la fel, asa cum facuse o viata, dar nu mai lucra la conu Leca. Mainile nu i se subtiasera. Ramasesera la fel, tabacite de motorina, cu unghiile inegrite de uleiuri, cu palmele ingrosate de bataturi. Erau aceleasi mani din totdeauna cu care strunea volanul, dar ele nu mai apartineau boierului Leca. Comunistii il expropiasera, lasandu-i doar 50 de hectare. Atunci mos Herciu hotari sa o rupa cu el. Leca il rugase: „Ramai, mos Herciu, la mine. Neam de neamul tau a lucrat pe mosia mea si nu a dus-o rau. Uite, iti dau ceva mai mult fata de cat ai sa primesti la ferma, pentru ca te stiu om de nadejde, harnic, priceput,bun mecanic!“ „Coane, n-am ce carti, m-ai platit bine, cat o fost pretul. Acu' dara, aproape de batranete, mi-o vinit si mie pofta sa gust din painea statului, daca pamant tot nu mi-o dat! Sa vad ce gust are! Tot asa?'

— Nu mai sunt sluga boierului, tovarase Petrila, dar vreau sa zac ca vremea lor o apus. Am samtat lucru aista, indata ci am zarit coloanele di tancuri rusasti, aparand di dupa cotitura susalii.

— Crezi, cumva, mos Herciu, ca aceste blindate cu steaua rosie pictata pe teava tunurilor au adus in tara revolutia?

— Hi,hi,hi, bata-te sa te bata, copchil mai esti! Apai eu am sa-ti spun o poveste. Da, nu invarti o tahara? Ii ghine ca strambi din nas si poti sa-ti pazesti plamanii, daa, tu n-ai avut atatea ca mine, sa trebuiasca a be tutun. Eu am chicat pi lume cum o fost mai prost, intre doua razboaie. Cand taica-tau se lupta, probabil, la Marasesti, eu invatam meseria de morar la conu Leca, cel batran, nu aista tanar. Cei mai mari ca mine au primit pamant, ca s-au batut pentru tara. Acu', dupa '44, cine o capatat iar pamant? Tot cei care au facut razboiul! Adicatilea mai tineri decat mine… Eu, intre timp, imbatranisem… Drept-ii? Dupa cum se vede, romanasul o rupt ceva din mosaia boiereasci numai la sfarsit de razboaie. Multi dintre noi au ramas in gradina Domnului, cea incapatoare, dar care n-o avut bilet de intrare acolo, sus, o capatat un titlu de improprietarire aicea, jos. Din partea asta di videre, razboiu' o adus taranului, pe langa multe nenorociri, si ceva castig iar boierilor, intotdeauna pierdere. Nu si-au dat niciodata mosiile de buna voie, ferita sfantu, as face un pacat daca as grai asa ceva, dar se chiama ca nici nu au putut sa ni se impotriveasca. Au stat in dosul gardului, au intins chiar si pusca spre noi, dar nu au apasat pi tragaci… Tu, Costine, ai avut pusca?

— Avut! Cine nu a avut? Cine nu a vrut! Si cine nu a vrut?

— De care?

— Una italiana si un ZB scurtat.

— Putine! Eu am avut o mitraliera nemteasca. Altii dosisera si branduri! Daa, cand o fost sa se imparta mosia lui Leca, tot omu' o vinit cu mana goala pe tarla, ca la hora. Si totusi, conu Leca nu o apasat pe tragaci! De ce crezi ci nu o apasat?

— Ei!

— Conu Leca este un om destept, purtat prin tari straine. Zbura pana la Paris cu avionul sau personal! Ci crezi ca-i putin lucru? El nu putea face greseli. Ochii sai vedeau dincolo de gloata aceea dezbracata si dezarmata, ce-i masura pamantul cu pasul. El stia, cu varf si indesat, ce tinem noi ascuns prin glugile de strujani… De asta n-o apasat pi tragaci. Mai vrei sa intrebi ceva despre tancurile sovietice?

— Nu, de ce? E clar ca lumina zilei. Conu Leca nu avea pur si simplu pe cine chema in ajutor. Ramasese singur, singurel in fata taranilor insetati de pamant. La cine sa apeleze? La armata sovietica? Haida,de! Era cu poporul. La armata romana? Era formata din taranii abia intorsi de pe front… !

— Hi,hi,hi! Stii ci mi-ai placut? Ar fi chemat ei si pe Sinan Pasa, daca ar fi putut sa-i ajute, si pe Horty, si pe Musolini, si pe Hitler, dar la vremea aceea repauzasera cu totii. Domnul Rozvelt era departe iar tatucu Stalin le zambea pe sub mustati din turnul Kremlinului.

— Ai dreptate, tovarase Herciu. Niciodata n-au ramas ei in fata istoriei chiar asa de singuri si de dezarmati!

Batranul tractorist privi multumit la oamenii ce-i inconjurau si discutau doi cate doi, cate trei, verzi si uscate, ca la un priveghi sau ca la o cumatrie inainte de a incepe bairamul. O sa ajunga departe baietanul ista - gandea el, in timp ce-si deschise din nou tabacherea argintie, doldora de tutun. Are flacara! Ii umbla ghinisor mintea! Nu-i rau ca l-a adus aici secretarul judetenei, sa vada si sa tina minte ziua asta…

Usa scartai prelung si in pragul ei aparura seful de post cu un subaltern. Aruncara peste adunare o privire profesionala, una din acelea care vede tot dintr-o singura ochire si se retrasera tot asa de muti si de preocupati cum aparusera. Omenii isi curmara trancaneala, intorcandu-si capetele inspre forta publica si dupa ce usa isi sughita invers gama stridenta a cantecului din balamale, murmurul acela de stup in timpul noptii, reincepu.

— Chiar nu stii ce se coace aici, mos Herciu? - intreba Costin in soapta.

— Presupune ca e vorba de o sarcina speciala, de o rafuiala veche de o suta de ani, sau de l000 de ani! Striga din morminte cei ll000 mii! E glasul surd al pamantului insetat de dreptate. Au plans atunci atatea vadane, atatia copchii orfani! Lacrimile lor au udat florile nemangaiate ale durerii care au umplut batatura bordeielor pana in dreptul rabdarii si a suflarii zavorate. Acu' , noi, comunistii, am tras zavorul si amarul ista se revarsa pe ulite si el cand se umfla si pe munti ii afunda…

Usa solfegie din nou miorlaitura aceea calcatoare pe nervi si in prag aparu, de data aceasta, omul cu sapca, care-l luase pe Costin de la ferma. Cu paltonul descheiat, cu mainile in buzunare, imita poate inconstient, dar imita perfect pe generalismul Stalin, gandind bataliile cruciale in fata hartii de la marele cartier general, asa cum aparea el intr-o fotografie raspandita atunci in Romania, in tiraj de masa. Toti oamenii din birou incetara orice miscare, asteptand parca un semnal.

— S-ar cuveni, tovarasi, spuse secretarul, sa va tin un discurs inflacarat. Consider insa ca vorbele sunt de prisos. Voi nu aveti nevoie de indemnuri. Mergem, pur si simplu, sa luam ce este al nostru din totdeauna. Stiti foarte bine ce a spus Marx in legatura cu aceasta problema. Noi nu infaptuim astazi numai un act de dreptate sociala dar dam o lovitura imperialismului anglo-american, agenturilor sale din Romania. Sa mergem la treaba!

Cei aproape treizeci de oameni isi impinsera caciulile si sepcile pe urechi, se incheiara la scurte, la cojoace, isi trasera zgomotos nasurile, inghitindu-le continutul sau scuipandu-l pe jos si intinzandu-l apoi cu talpa bocancilor pe dusumeaua inegrita de motorina, apoi pornira in stol pe drumul desfundat al satului. Din cer cadea o burnita rece si uricioasa ce li se aseza pe umeri si pe gulere. Mergeau in tacere, cu pasii grei de noroiul gros ce li se agata de talpi, dublandu-le dimensiunile incaltarilor si tot asa de grea simteau cum apasa pe umerii lor actiunea despre care ziarele vor relata maine ca despre un fapt implinit. Costin, in pantofii lui de orasean, calca in urma lui mos Herciu, pe urmele lasate de cismele de cauciuc. La iesirea din primarie, batranul ii aruncase din mers doua vorbe lamuritoare. Atunci simti subit cum statura sa subtirica ia dimensiuni mitologice si din brazda aceea zugravita de Octav Bancila, taranul impuscat isi recapata suflarea, ceata mortii ii aluneca de pe ochi in tarana, genunchii i se desprind din aratura, camasa alba de in ii flutura iarasi in bataia vantului de revolta si din gaura facuta de glonte in dreptul inimii se scurge un steag rosu. Fiul lui Gheorghe Petrila, fiul unui revoltat, preia flamura sangerie, o inalta deasupra capetelor, apoi o intinde pe o masa lunga, strajuita de scaune cu spatare inalte, domnesti. La dreapta lui se instaleaza mos Herciu, sluga, la stanga, secretarul judetenei si judecata incepe: „Inculpat! Recunosti ca ai pus tunurile sa traga in vise izvorate din stomacuri flamande? Recunosti ca tu si neamul tau hain si satul ati ridicat roata, lasand-o sa cada peste fluierele de la picioarele ce doineau jalea acestui popor roman, blestemat sa stea in calea vanturilor rele de rasarit si apus, de miaza-noapte si de miaza-zi? De esti ruda cu el si cu limba lui, si cu Dumnezeul lui, de ce i-ai inchis gura cu pamant si l-ai batut, si l-ai ucis?'

Curg peste ei picaturi reci, hleiul cleios al drumului clefaie si isi arunca stropii negri pe pantaloni, si ii arunca pe langa ciorapi in bocanci. Oamenii mesteca ganduri si uita sa-si mai desclesteze mainile de pe obiectele aflate prin buzunare. Costin evadeaza din sala tribunalului, in roba neagra a dreptatii si se trezeste mutandu-si pasii automat pe cararea batucita in fata sa de catre mos Herciu. „Oo, da, omenire si tu destin, ajutati-ma sa nu ma umflu in pene. De fapt, merg pe un drum batatorit de altii, udat de altii cu sange si lacrimi. Eu am avut norocul sa fiu ultimul din coloana si nu fac altcea decat sa merg pana la transeie, sa calc printre cadavrele celor cazuti la Cotul Donului si in muntii Tatra, sa ma aplec si sa bag in buzunar comoara mult visata, apoi sa ma intorc la camaruta mea din vechea carciumioara, ca un mostenitor de drept. Ai,ia,ia,ia! Am spus camaruta mea? Am si uitat de tine, frumoaso cu trupul cald si implinit in forme mistuitoare. Te-am inchis acolo ca intr-o colivie acoperita cu prosopul, ca sa doarma pasarica. Va trebui sa mai astepti, poate vei rabda putin si de foame, si de frig, daca nu ti-o veni in minte sa faci focul, dar ai sa intampini in prag un soldat intors dintr-o batalie cu sangele scurs mai de mult, cu mortii putreziti de mult, ei si rudele lor iobagite si slugarite. Da, un soldat care a nimerit pe un camp de lupta unde nu se mai gasea decat un singur paznic al pamantului atat de ravnit, tot atat de ravnit ca si pamantul fagaduintei promis iudeilor de catre Moise. Soldatul l-a impins intr-o parte din fata lazii cu comori, a ridicat capacul sigilat de nedreptatea veacurilor si din ea a scos un vis, l-a rupt in bucati si a impartit la fiecare cate o petala, cate o petala rosie ce insangereaza verdele painii prin luna mai. Vezi fata frumoasa si proasta, cat de simplu a fost?

Poarta curtii boieresti arata ca orice poarta obisnuita, nimic din fastul ce s-ar fi cuvenit. Nici macar nu era inalta sau din metal. Jaluzele ei groase si grele de culoare galbena-inchisa, le atingeau piepturile. Dincolo, in curte, pe aleea flancata de un gard viu, maraia un caine urias, cum nu mai vazuse Costin, pana atunci. Avea o blana neagra, lucioasa, cu parul scurt si picioarele lungi, ca de vitel la vremea intarcarii, ochii mari, asezati sub frunte, ca la om, si o gura fioroasa ce lasa sa i se zareasca in dosul buzelor vinete si scurte, carnoase si mustacioase, coltii mari si albi in stare sa tintuiasca locului, pana la venirea salvatorului, pe oricine s-ar fi incumetat sa intre.

— Sa strigam la vreo sluga - spuse secretarul vizibil iritat de acest neprevazut obstacol canin, desi era mai bine sa ajungem la ei neanuntati.

— Nu-i nevoie de nici o sluga, grai pe neasteptate mos Herciu. Noi ne cunoastem de multa vreme. Nu-i asa, Molda? Deschise portita si se duse intins la catea. O mangaie pe cap dar animalul continua sa maraie suparat spre ceata din drum.

— Ai pantaloni de schimb, mos Herciu? - rase unul.

— Ai cumva nevoie? - i-o intoarse tractoristul. Intra in curte ca sa-ti dau o pereche! Oamenii rasera. Incepeau bine. Chiar aveau nevoie de un pic de zambet pe fetele lor incruntate. Unul cate unul se strecurara pe langa ursoaica linistita acum, invatata ea cu oameni multi, totusi vigilenta, sensibila la imbracamintea saracacioasa.

Curtea boiereasca isi dezvelea partial, printre ramurile copacilor uriasi, dar care abia ii ajungeau la stesine, peretii impodobiti cu brizbizurile rococo ale ferestrelor, scarile largi, odihnitoare ce coborau in parcul golit de frunze, ca o liniste de cioplitura antica. Apoi aparu dantelaria in solzi de peste a turnuletelor de pe acoperis, liniile sinuoase ale fanteziei inaripate ale unui tinichigiu din secolul trecut, usile grele, inalte cat doi oameni, anuntau intrarea intr-o cetate tabu, unde nu aveau acces decat cei chemati. Multi dintre oamenii de fata nu pasisera niciodata peste pragul acestei lumi oarecum aristocrate, stapana peste milioane de suflete obidite si grosolane de nestiinta si saracie. Doar mos Hreciu trecuse prin holurile cladirii, ca toate slugile privilegiate sa vada stralucirea bogatiei. I se aratase de catre o camerista usa buduarului sacru al cucoanei, usa salonului, saloanelor, salonaselor, fara a putea insa arunca o singura privire inauntru lor, unde, desigur, se aflau oameni, lucruri, care nu puteau fi profanate de ochii holbati de uimire a unui ghiorlan manjit cu vaselina din cap pana in picioare. Matasea si brocartul, catifeaua si blanurile, mahonul si auriturile se infioara si nu sufera pe ele priviri idioate si profane. Acum, aceasta lume neinsemnata, anonima, sarea pamantului, harazita inca de la nastere sa stea cu caciula in mana si cu genunchii in tarana la trecerea lor, alesii, unsii lui Dumnbezeu, granzii, acum ciocanea in poarta despartitoare, ciocanea puternic, cu obraznicie si curaj, provocator, insistent, nerabdator.

Din hol aparu o slujnicuta, o subreta adusa poate chiar de la Paris, subtirica, infrigurata, cu pielea de pe maini si fata alba si finuta, ca si sortul ce-i strangea mijlocelul fragil.

— Cine sunt domnii si ce doresc?

— Hai, mai tovarasi, ca fetiscana asta ne confunda cu cei dinauntru! Auziti? Cine sunt domnii! Ei, tocmai asta-i puicuto, ca nu suntem domni deocamdata, ci tocmai invers. Maine, cand ei vor fi departe, s-a putea sa ne intre si noua, astora, in cap, ideea de domnie a proletariatului. Adica sa ni se para ca am facut un schimb de locuri. Noi am trecut in fotoliile lor si ei pe bancutele noastre cu trei picioare. Dar visul va fi de scurta durata. Zece, douazeci de ani, acolo, pentru ca mai departe clasele se vor cam amesteca, o sa se uniformizeze, usa asta care ne desparte acum, istoria o va scoate din tatani si cei dinauntru vor fi egali cu cei dinafara! Boierul este acasa?

— Nu, domnule. Numai doamna…

— Du-ne la dansa, fatuco!

— Dar nu puteti intra asa! Doamna este… doamna inca nu s-a… doamna nu va poate primi!

— Bine va mai aparati stapanii! Plutonier! Ia-o inainte! Ceilalti la posturile stabilite din jurul cladirii!

Secretarul judetenei isi dezvaluia acum o voce de comandant. Costin, cu un registru mare sub brat, ramase in hol. In dormitorul doamnei Leca patrunse doar primul secretar, seful de post si inca trei activisti ai partidului. Mos Herciu se opri, de asemenea, langa usa. Clipele treceau greu. Inauntru se auzea nedeslsuit vocea ascutita a femeii.

— Ce ii spun, tovarase Herciu? - il intreba Costin.

— Eh, nu stii vorba? Ia-ti ladita si momita si adio Dambovita!

— Nu, ca se potriveste. Este si ea un fel de regina pe valea aceasta.

Prin usa grea de stejar masiv incepu sa razbata note grave ale unui destin implacabil, vorbe fara sir si fara speranta: „Sa plec din casa mea, unde am muncit o viata? Sa las unor straini nerecunoscatori si lenesi lucrurile mele… ! Hi,hi,hi! Doamne!'

— Ce spune, ce spune?

— Ce-i vine si ei la gura. . Se desparte doar de o mosie, de o curte, de o viata cu care nu se va mai intalni niciodata. Dar inima noastra, tinere, nu are voie sa lacrimeze. Noi am fost alesi de soarta sa implinim dreptatea catata de secole.

Usa se deschise brusc si doamna Leca iesi ca o furtuna pentru a-si aduna lucrurile mai scumpe de prin celelalte camere. Nu-l observa pe tractorist decat la intoarcere. Se opri descumpanita in fata lui. Printre atatea fete straine zarise si una cunoscuta. Dar scanteia de surpriza se stinse repede, intr-o fraza ce rasunase candva pe scarile Senatului din Roma:

— Si tu, mos Herciu… ?

— Si eu, cucoana! Asta-i viata… ! Nu trebuie sa puneti la inima…

Doamna Leca era o femeie frumoasa si pozitia ei sociala, cel putin de pana in clipa aceea, o invaluia intr-o inexprimabila putere de seductie. Poate tocmai cantecul acesta de sirena il vrajise pe taranul din „Rascoala“ lui Rebreanu si-l transformase subit, dintr-un om cu frica lui Dumnezeu, patruns de morala inteleapta a satului romanesc, intr-un sadic cu ochii iesiti din orbite in fata trupului gol al mosieritei, ce nu se putea arata unui mojic, unui muritor de rand, decat printr-un miracol, ca o zeitate imateriala. Si a cautat, bietul de el, inefabilul si divinitatea in parfumul pielii ei diafane. A rascolit-o pana in strafundul maruntaielor, intr-o stare vecina cu nebunia, cautand, cautand ceea ce nimeni nu a gasit niciodata, pana ce a ramas in bratele sale salbatice cu umbra topita a unei carni albe in curs de racire. Acum insa lucrurile se derulau cu totul altfel. Flacarile nu se inaltau din peretii conacului, ci mocneau cuminti sub lacatul ratiunii si pricazului. Oamenii acestia puneau doar in aplicare un decret. Proletariatul deposeda si prelua pentru poporul muncitor doar mijloacele de productie, clasa detinatoare fiind trimisa la reeducare. In aceasta cladire si el, Costin, avea sa locuiasca chiar in dormitorul doamnei Leca, lasat de comisie, in mare, intact. Acolo, in culcusul acela de lux, perdele grele de catifea visinie coborau din inaltul tavanului pana pe covorul persan im care picioarele se cufundau realmente intr-un lan de motive florale de pe alte meleaguri. Intr-un colt trona o soba de teracota de culoare mov iar langa ea se lafaia un divan, in care, odata tolanit pe el, omul nu-si mai simtea oasele. Doua fotolii masive, tapitate cu aceeasi catifea visinie, ocupau colturile, iar laga intrare, pe o dunga de perete lasat fara covor, veghea zi si noapte stapana casei, stafia ei lasata acolo, neatinsa, intr-o rama de bronz, cu ochii mari, zambitori, dar plecati ingenuu peste voalul de matase transparenta, ce-i acoperea si nu-i acoperea formele carnale goale.

Serile lungi, la lumina unei lampi de petrol, intins pe divan, Costin rupea panza de paianjen de pe trupul doamnei Leca si atunci sanii ei mari si rotunzi capatau relief. De sub bratele albe, liniile soldurilor coborau apropiindu-se si pierzandu-se in reflexul matasii, ca intr-un abur, pentru a se indeparta apoi brusc, intr-un ocol larg, ca un viraj spre gradina Raiului, sfarsind intr-o lenta coborare pe coapsele lungi si pline de o sugestiva senzualitate…

Intre timp, doamna Leca mai facu multe drumuri pe langa Costin, supravegheata atent; valizele erau gata, aproape ca nu se mai puteau incheia, dar boierul intarzia sa apara, or fara el, misiunea nu putea fi incheiata. Asteptarea se prelungi dureros de mult, pana seara, cand din intunericul livezii dezgolite de frunze, Sendrea Leca se ivi voluntar, indreptandu-se impacat cu gandul spre oamenii care-l asteptau si aveau sa-l duca departe de aceste locuri pentru totdeauna.

— Ce se intampla aici, domnilor? - intreba el cu un glas prefacut a mirare. Ma jefuiti? Ce-i cu lucrurile mele in aceste camioane? Cine sunteti?

— Plutonier! - ordona secretarul. Dumnealui este stapanul acestui conac?

— Dumnealui, sa traiti!

— Nu suntem talhari la drumul mare, domnule Sendrea. Aplicam doar un decret pe care o sa vi-l citim in casa, la lumina. Poftiti! Doamna va asteapta de mult!

Unde o fi stat pana la ora aceea tarzie, cine i-o fi suflat despre expropiere, ce minuni o fi sperat el sa se intample, daca se va arata mai tarziu, nimeni nu a aflat, dar comportamentul sau a lasat sa se inteleaga ca printre cei de la primarie avea simpatizanti. Mai tarziu, la vreo luna de la inventarierea conacului, Costin descoperi in pod o ascunzatoare goala. Se vorbea ca in ziua expropierii, Sendrea Leca dosise acolo o lada cu tacamuri scumpe si alte obiecte de pret. Cine a sustras-o si unde a fost apoi dusa, cui i-a fost predata, a ramas o enigma.

Cand doamna Leca isi zari sotul, izbucni intr-un plans nestapanit, cu zguduiri spasmodice ale intregului trup. Se arunca la pieptul lui, intr-o stare de desnadejde apocaliptica si se lipi de dansul, scancind slab, ca un catel prigonit de propria-i mama, sau abandonat pe fundul unei garle.

— Linisteste-te, draga mea, linisteste-te! Lasa, nu mai e nimic de facut, decat sa ne supunem acestor oameni!

— Sa ne alunge din propria noastra casa? Nu, n-am sa supravietuiesc, nu, n-am sa su-pra-vietuiesc! Nuu, sa stii!

— Hai, fii cuminte! Sa mergem!

— Unde ne duc, unde ne duc?

— Nu-ti fa griji, draga mea!

— Poftiti! - le ceru aspru primul secretar. Este destul de tarziu. Din cauza dumneavoastra, va trebui sa calatorim noaptea!

Prizonierii, ca ce puteau fi altceva, isi mai rotira o data privirile prin camera si iesira cu pasi grei. Nu mergeau ci mutau doar picioarele inainte, ca niste automate. Nu se puteau inca obisnui cu ideea deposedarii. Plecau pentru totdeauna dar desprinderea lor de curtea mostenita de la batranul Leca, li se parea inca incredibila. O revenire la starea initiala era singura idee ce-i sustinea si-i purta ca pe doua obiecte spre cabina Fordului ce avea sa-i scoata din curte. Pentru ei, maine nu exista decat sub forma unei pete negre prin care nu se zareste absolut nimic. Pentru ceilalti care ramaneau acum stapani, momentul capatase dimensiuni epocale. Perechea boiereasca devenise, nu stiu cum, subit, mica si neinsemnata, doi muritori de rand, ca ce mai reprezenta ea fara avere? Un zero langa alte milioane de zerouri, o rama, roaba pantecului vulgar si nesatul, niste bieti anonimi rosi de tarele filozofice ale speciei… Pe piedestalul din galeria valorilor urca-va, domnii mei, campionii muncii cu bratele si cu mintea!

— Nu-i asa mos Herciu?

— Ce sa fie?

— Ca pe soclul valorilor in societatea noua, a carei temelie o cimentam noi, acum, vor urca numai fruntasii in munca cu bratele si cu mintea?

— Ce pot sa-ti spun, tovarase Petrila? Poate-i prea devreme sa tragem concluzii. Eu, unul, voi fi precis, peste cateva zile, la volanul tractorului meu si nu cred sa-mi toarne neaparat cineva o statuie pentru trebusoara asta. Dar ca voi fi socotit de mare trebuinta si tratat ca om liber si nu ca sluga, asta se va intampla numaidecat si-mi va tine mai cald decat un bust din bronz, langa posta comunala, pe unde se plimba fata invatatorului si cardul de gaste al dirigintelui postei…

— Hei, contabilul e aici? - striga cineva din holul cladirii.

— Aici, aici! - raspunse mos Herciu.

— Hai sa incepem, ca ne prinde dimineata!

Filele registrului,usoare la inceput, ca orisice hartie goala, incepura sa capete greutate. Sutele de obiecte caligrafiate citet de Costin, capatau o semnificatie noua. Ele deveneau lada cu zestre obsteasca, transfuzionandu-si puterea in venele noului nascut din lacrimi amare si zambete pline de speranta. Tovarasii lui continuau sa strige pe rand, ca la o licitatie: un dulap cu serpi incrustati! O lampa electrica cu trei brate! O masa inalta cu sertare multe… !

— Tovarasi! Muncim de cateva ore, inventariem si iar inventariem. Ma doare mana de atata scris. Face-ti-mi si mie un hatar. Nu treceti in registru tabloul acesta din hol! Da-ti-mi-l mie!

— Care, Costine?

— Caii astia, mos Herciu…

— Aaa, cartonul aista zugravit? Da ce-ai gasit in el ,tinere? Calaretii de pe lipiteni aduc cu niste arhangheli in lupta cu balaurul, cum am vazut eu pe niste icoane la mama, Dumnezeu sa o ierte! Numai ca le lipseste sulita si Uciga-l Toaca impuns de ei, in coaste.

— Ha,ha,ha! - rasera cei din comisie. Ia-l, tovarase contabil, ca nu pagubeste nimeni si nici nu se imbogateste nimeni.

— Nu-l vreau ca sa ma imbogatesc. Altceva ma atrage la aceasta pictura pe carton: ideea ce se desprinde din ea. Nu am visat niciodata sa ajung bogat, ci doar satul, iar daca batrana noastra planeta fi-va sa ne imbelsuge vreodata, apoi sa o faca cu toti muritorii.

— Fiecaruia dupa …

— Da, tovarasi! Fiecaruia dupa nevoi. Vrei casa? Poftim o casa cetatene! Vrei o masina? Poftim masina, numai ai grija cum conduci! Vrei bucate pe saturate? Vrei haine de mire si pantofi de lac. Poftim, pofticiosule! Magaziile sunt pline. Societatea-i putreda de bogata!

— Vrei o muiere frumoasa… ? - se scapa unul din membrii comisiei.

— Tovarasu! - isi dadu altul cu parerea. Cat despre nevoia asta, zic eu, o sa ramana ca si pana acum. Doar burghezo-mosierimea, cu asta ne-a pongrit partidul nostru, de se speriau bietii oameni doar cand ii auzeau numele, ca o sa facem din femeie un bun de consum popular!

— Saraca! Si crezi mataluta ca i-ar fi displacut! Eu nu prea pricep ce fel de revolutie facem noi, daca preluam morala de la burghezi? Inteleg sa le luam averea, sa-i lipsim de puterea de a ne mai exploata, dar sa le imprumutam si ideile?

— Daca-s bune, de ce nu? Uite la tovarasul contabil. Ii place arta. Ce vedeti rau in asta? Ca doar si boierimea s-a dat in vant dupa frumos. El isi doreste hartia asta colorata si inramata, care pentru mine nu are nici o valoare, numai pentru a se hrani cu ideea zborului unor calareti peste garduri.

— Da, interveni Costin, pentru ca la inceput a fost ideea de a sari un obstacol pus in mijlocul drumului. Istoria se impiedeca pur si simplu de el. Saltul trebuia sa urmeze inevitabil. Si iata-ne facand inventarul lui Sendrea! Ne asemanam prea mult cu personajele acestui tablou, pentru a nu ma vedea in camasa rosie a unuia dintre jokei… Pentru asta il vreau. Imi va aminti intotdeauna de 30 martie, l949.

— E simtitor baietul si vede dipartee! Ee, alta generatie! Ca maine se leapada de noi si … Stii cum sunt intelectualii istea! Tafnosi, distepti si cam rupti de mase, isi expuse punctul de vedere unul Zeamaneagra, ingrijitor de animale la ferma.

— Marx, Enghels, Lenin, Stalin au fost, daca nu gresesc, tovarase Zeamaneagra, dascalii proletariatului si in acelasi timp intelectuali straluciti - riposta Costin pe un ton bland, intelegator.

O pendula lansa in eter batai muzicale de gong adormit. Timpul mai consumase o zi, ca pe un biftec de vaca in sange si-si puse pe talgerul de lacrimi inca una, mica,la inceput, de cateva secunde, intunecata la fata si banala, fara nici o sansa de a mai fi trecuta in vreun calendar cu cerneala rosie. Comisia de inventariere casca prelung si zgmotos, obosita ca dupa o facere. Nou nascutul gangurea dolofan si se spala pe maini in apa tulbure a anilor de dupa razboi. Parintii micutului decedasera prin deposedare iar el se schimba la fata, punandu-se sub stapanirea noilor seniori ce ridicau osanale ombilicului lasat intact, pentru ca unul din capetele sale ducea spre poarta de aur a puterii economice, a doua roata la caruta democratiei.

Strainii veniti de la Bacau intrara in fostul alcov al doamnei Leca sa se odihneasca. Costin, mos Herciu si alti lecani o luara pe ulitele pustii si negre ale satului. Doar din casa preotului Atanasie licarea o luminita slaba, de veghe, si aceea injumatatita de panza groasa a storurilor.

— Ii priveghi la popa! - zise cu un inteles ascuns Zeamaneagra.

— Se vede ca i-o fi tras cineva clopotele aseara, ca uite si acu' stau ca un prost si ma intreb unde o fi mas boierul pana la ceasul acela tarziu! Cred ca nu la unu' ca mine! - ii completa ideea mos Herciu.

— Ei, popa-i obosnuit cu dangatul clopotelor. Interesant ii cine o fi facut-o pe Bunavestire! - se intreba si Costin, cu glasul tare.

— Deh, crezi ca ieri, printre cei de la primarie, nu era nici un credincios travestit in haine de taran sarac?

La o raspantie de drum, Costin se desparti de tovarasii sai si se indrepta spre administratia fermei. Abia atunci incepu sa-l cuprinda un fel de slabiciune pe la genunchi si un val de palpitatii puternice ii zguduira inima. Dincolo de usa dosnicei sale chilii lasase o fata preocupata suspect de ceva nedeslusit. Urmase vestea aceea trasnet despre alungarea preafericitilor din Rai, pentru ca se infruptasera din marul dulce al desfatarii, si uitase de musafira sa clandestina. Acum insa urma sa rasuceasca o cheie si dincolo de usa, Eva in persoana, lasata numai in paza sarpelui, il va ispiti la impudicitate. Va ramane demn sau va aluneca in bratele necunoscutei taine ce invaluie vietuitoarele si le impreuna? Prilejul nu se poate pierde si nici nu se da de pomana Virtutii! Atunci ce mai ramane in om,Costine? Un amalgam de dorinte? E pacat sa ai dorinte? Ce-i acela pacat? Cine l-a definit si de ce? Nu uita ganganie efemera ca te intorci de la un act de dreptate! Cum, ce ramane in om? Crezul, domnule drac! Ia-ti coada de pe creierul meu! Ca-mi pateaza presul acela alb pe care am zburat din Cristesti. Daca imi era sa traiesc pentru burta, ramaneam acolo, pe o perna de puf… Esti totusi un prost incurabil. Vei ajunge un masturbant… !

— Nu te speria, sunt eu…

— Am asteptat, am asteptat, pana ce am adormit aici, intinsa pe pat. Stiam ca nu te vei intoarce repede… Nici nu am incercat sa gasesc un chibrit. Lumina ar fi dat de banuit, desi nu prea are pe unde sa iasa din temnita asta, cu un singur crenel, poreclit fereastra! As fi putut sa pun in ea perna,dar…

— Ai procedat bine, domnisoara. Nimeni nu trebuie sa stie ca ai inoptat aici. In zori, si pana atunci nu mai este mult, vei iesi neobservata de nimeni si…

Vorbeau in soapta, conspirativ. Neobisnuitul acestei situatii il silea. Costin bajbai dupa cuiul stiut in perete si isi agata paltonul, apoi se indrepta spre pat unde se auzea respiratia linistita a fetei. O gasi pe intuneric, acoperita cu patura. In camera era rece. Se aseza pe marginea saltelei de paie. Cu mana stanga cauta sa ghiceasca conturul celei cuibarite in culcusul lui de vedenii. E de mirare cum de intr-un organism, adesea inconstienti ca-l purtam cu noi, pot navali la un momentdat atatea senzatii sufocante ce iti adumbresc judecata. Isi arunca pantofii si se alatura de musafira neasteptata, sprijinindu-si capul in podul palmei facuta caus. Intunericul scurteaza intotdeauna timpul de tatonare. Chiar daca privirile ti se inunda de pofte si obrajii de dogoarea rusinii, intunericul ascunde tot. Respiratia trupului tacut din pat incepu sa se precipite. Nici un fel de vorbe nu ar fi putut stavili pornirile instinctuale.

— Ai mana rece. Ti-a fost frig?

— Nu, doar frica…

— De cine, domnisoara?

— De intalnirea aceasta…

— E pentru prima oara?

Nu raspunse. Se intoarse doar pe o parte, cu fata spre el. Parul ei matasos ii atinse nasul, gadilindu-l. Era un semn de neimpotrivire? Inspira adanc in timp ce-si scufunda obrajii in buclele capului pana ce-si turti nasul in taria occipitalului. Secretia glandelor sebacee raspandea aici un miros caracteristic.

— Se zice ca-ti spune Adina!

— Credeam ca stii…  

— Cine ne apropie oare mainile si ni le uneste,Adina?

— Him! Cine va aduce maine dimineata soarele pe orizont?

— Te superi daca imi pierd ospitalitatea si protectia pe care o datoreaza orisicine unui musafir?

— Brutalitatea naste violenta! Am unghii ascutite…

— Si vrei sa le folosesti?

— Numai la nevoie… Crezi ca o sa fie?

— Dar mainile tale sunt deja przoniere…

— Mai am si dinti si tipete…

— Ti le voi astupa cu sarutari…

— Nu-mi displac…

— Lasa-ma sub patura! Am inghetat…

— Si eu.

— Ce ai sa spui acasa? Ai tai te vor descoase speriati. Poate te cauta si in clipa aceasta.

— In zori, ma vor gasi in patul meu. Imi iau masuri de prevedere intotdeauna. Las fereastra descuiata. Dar tata ma ingrijoreaza. S-o fi intors?

— De unde sa se intoarca? Era intuneric in tot satul. L-am strabatut de la un capat la altul. O luminita slaba se zarea numai la preot, ca am si glumit cu mos Herciu…

— Cu mos Herciu?

— Da, unul zicea ca e priveghi…

— La preot spui? Doamne, m-am trezit buimaca. Nici nu stiu cat e ceasul, nici nu te-am intrebat ce ai facut acolo…

— Unde acolo?

— La Sendrea. Nu-mi poti ascunde ca nu ai fost la el cu gloata aceea…

— De unde stii?

— Acum nu mai are nici o importanta, spuse fata pentru dansa. Apoi catre Costin: stiam de dimineata ca Sendrea isi va pierde mosia, dar noi nu vroiam sa se amestece si tata…

— In ce sa se amestece?

— Eh, e o poveste lunga. Tata sustinea ca batranul Sendrea a construit scoala din sat, in care el invata acum pe copii taranilor si se simtea dator sa faca urmasului acestuia un ultim serviciu.

— Deci boierul a stat la popa, impreuna cu tatal tau?

— Nu stiu, poate, dar Sendrea a fost avertizat…

Destainuirea aceasta cazu peste Costin ca un dus rece. Cineva nevazut il apuca de guler, lasandu-l atarnat deasupra unei prapastii ce se cascase subit intre el si fata. Betia erotica de care fusese cuprins pana in clipa aceea i se imprastie ca o ceata suflata de vant. Era din nou lucid. Instinctiv se desprinse de trupul ei, cald si infiorat de asteptare. Asadar tinea in brate pe fiica unui vandut mosierilor. Nu mai stiu ce face. Ii inlantui trupul, mainile ii alergau pe spate in jos si inapoi pana la gat intr-o framantare dureroasa a carnii. Sa se razbune, da sa se razbune pe puicuta aceasta a invatatorului, sa-i razbune pe toti ai lui cu care asteptase afara, in frig, pana noaptea tarziu, aparitia lui Sendrea.

— Au! Ce faci? Ma doare pielea, ai inebunit? Fii mai delicat… ! De ce ma lovesti?

Nu-i raspunse nimic. Repeta doar in gand, mecanic; delicat, ha, delicat, asa, sa ma port delicat cu de-al de voi, slugile dusmanilor nostri? Fa-ma, Doamne, crud!, fa-ma crud si neinduplecat! I-ar fi placut sa o auda plangand, rugandu-se de el sa o lase in pace, dar Alina indura mai departe, respirand greu si strangandu-se ghem. Poate il credea un sadic… Gata! - isi ordona Costin! Gata, desi ard ca un somuioc uns cu pacura la retragerea cu torte… si in inima ii ramase nepotolit un semn de intrebare fara raspuns.

— Iarta-ma! Ne infuriem cateodata, ne indeamna cineva din noi sa… dar eu stiu sa nu merg pana la capat. Pentru mine esti un fruct oprit… putin acru. Nu-ti pot promite nimic. Radacinele sunt amare. Si acum, ridica-te! Te conduc pana in apropierea ferestrei de care imi vorbeai.

— Ti-a slabit elanul atat de repede? Dupa ce ma…

— Nu, domnisoara, dimpotriva, sunt mai tare ca oricand, altfel, acum, ai tipa…

— De unde stii ca am de gand sa tip?

— Imbraca-te! Fie pacatul meu ca pleci nevatamata…

— De unde stii ca sunt nevatamata?

— Domnisoara Adina, ne prind zorii aici!

Costin intinse mana spre un scaun unde stia ca se gaseste cutia cu chibrituri. Facu un pai sa scapere. Flacaruia le lovi dureros ochii. Aprinse o lampa cu petrol agatata in perete.

— Ce faci, astupa ferastruica! Mi s-a desfacut rochita pana sus! Salbaticule!

— Pune-ti pardesiul! Asa e mai bine. Spectacolul nu-mi mai infrange vointa, care abia sta priponita cu un fir de par. Sunt si eu un om pus pe fapte mari si bune. Hai sa iesim fara zgomot! Sa nu facem mult zgomot pentru nimic! Cine a spus asta?

— Tu,ursule, dupa ce mi-ai rupt oasele…

Inchise usa cu grija si se strecurara in strada. Aerul rece il restabili complet. Se simtea satisfacut. Rezistase ispitei si ramasese demn. Adina, infestata cu morbul trecutului, calca langa dansul, atingandu-l usor cu cotul, dar el calca pe langa dansa, departe de ea, tot mai departe…

CAPITOLUL XI

Exces de zel inutil, bravada juvenila de suflet curat si naiv, viata lasata sa se iroseasca pe altarul unei puritati nerecompensate de catre societate. Dar aceste constatari erau tardive si timpul pierdut pe altarul daruirii pentru o cauza nobila se dovedea iremediabil pierdut. Costin avea sa fie aruncat de o soarta nerecunoscatoare pe meleaguri brasovene. Totul i se dovedea potrivnic. Derutat, scufundat intr-o durere ce-i macina zi si noapte fiinta sa interioara, incerca acum sa-si limpezeasca trairile in preajma naturii-mama. Inaltimile pure si racoroase ale Tampei coborau in valuri peste strazile orasului, ozonandu-le la acel ceas de seara, infiorat de sclipirile indepartate ale roiurilor de licurici cosmici, ce pigmentau infinitul cu lacrimi de foc. Ce reprezenta el si necazurile lui sub aceasta liniste inperturbabila, strabatuta numai de legile stiute si nestiute ale nemarginirii, era o intrebare ce si-o punea adesea. Si-o punea si acum, ca orice muritor revoltat pe implacabilul sau destin, crud si nemilos, ca un vechil pus pe capatuiala. De fapt, intrebarea juca un rol de supapa de evacuare a intrebarilor fara raspuns. Il linistea intotdeauna. Privea o clipa discul lunii, fara sa vrea il asemuia cu pamantul pe care statea si pe care abia il atingea cu talpile, fiindca restul corpului apartinea universului, ideea ca o nevinovata gluma a gravitatiei ar putea sa-l catapulteze in neant il infricosa si il micsora la scara realitatii si atunci, din durerea lui nu mai ramanea decat un gust amar cu urme de dulceata compensatoare. Supapa functionase perfect. Omul din el putea pasi mai departe, spre alta zi de asteptare, despovarat de o parte din obida ce-i coplesea umerii. Costin descoperise mijlocul acesta de a-si descarca sufletul ranit atat de nedrept si de neasteptat. Se automangaia, astfel, si nu inceta o clipa sa creada ca totul nu este decat o gluma de prost gust, o mare eroare, ca atatea altele si ca lumina adevarului va pluti negresit ca untdelemnul sfant deasupra apei murdare cu care il stropisera niste stangisti cu vederile de o schioapa. Iesise sub cupola imaginara aruncata deasupra orasului, ca o esarfa din borangic impodobita cu cruciulite de aur, pentru a scapa de obsesia camerei de alaturi, despartita de a lui doar printr-o usa incuiata formal si un garderob neputincios sa atenuieze protestele acelea de complezenta, mai incitante chiar decat o acceptiune zgomotoasa. Fata proprietaresei isi primea acolo cunostintele dar in seara aceea, barbatul naucit de coapsele ei de balerina era o ruda total lipsita de conventionalism si precepte mohicale. Rezistenta sonora, fizica, amestecata cu plansetele arcurilor de la somiera, urmate apoi de „nuu-urile“ inabusite probabil de gura masculului in pragul nebuniei, toate acestea amplificate in imaginatia sa fecunda au fost indeajuns pentru a-l goni din casa langa zidurile cetatii pe unde se plimba adesea nimfele. Peste ruinele consolidate ale turnului de paza, glasul unei goarne chema ostasii la cina. Semnalele ii erau cunoscute. Le auzise ani de zile si ii trezeau intotdeauna sentimente duioase, amestecate cu regrete, peste care se suprapuneau revolta sincera, evident, o revolta in genunchi, cuminte, intelegatoare si asteptarea, asteptarea judecatii celei drepte, de acolo, de sus, judecata ce si-o inchipuia nu ca un mesaj trimis de Mesia prin doi curieri inaripati, ci ca un pumn, un pumn solid intalnit pe afisele de l Mai, un pumn in stare sa sfarme nu numai uneltirile imperialismului mondial dar si prostia omeneasca.

Sirurile de banci ascunse pe aleea din spatele vechiului zid al cetatii, slab luminata de indiscretia unor becuri puse printre copacii stufosi pentru a veghea la morala publica, gazduiau aici perechi reunite de hazardul unei seri ce-si revarsa pustiul in sufletele singuraticilor. Una, doua, sapte, insfarsit o banca libera. De partea cealalta a orasului scufundat intre munti, in dreptul altui turn de aparare, devenit acum o ruina cu rol educativ, luna insotita de luceferi privea blajina peste zidurile Sfatului si ale Bisericii Negre, privea si zambea ingaduitoare. La ora aceea, Zozo, artista, se afla probabil in baie, satisfacuta dar cu constiinta contrariata. Costin prinsese o data o discutie intre doi muncitori adusi sa instaleze o conducta de apa si care, printr-o intamplare scandaloasa, o vazusera pe balerina goala, prin gaura unei tevi din perete. Nudismul spectacolului le produse o tahicardie, incat erau gata sa se prabuseasca de pe scara unde stateau catarati. Ramasese de atunci cu imaginea ei in minte, imagine povestita de altii. Cand o zarea pasind ca un fulg pe terasa comuna a casei, auzea sirenele ce-l ademenisera candva pe Odiseu. Intalnirile acestea erau insa rare si se rezumau din partea-i la un politicos, exagerat de politicos „sarut mana“ si la o privire discreta si fugara pe torsul ei splendid de venera, purtat printre oameni inconstient de dara lasciva ce o lasa pe suprafata involburata a simturilor celor ce o priveau. Acum, probabil, balerina culegea cu prosopul picaturile de diamant de pe pielea inrozita de biciuirea dusului, imputandu-si tardiv impietatea si slabiciunea.

Pe aleea din stanga o umbra feminina se apropia lenesa. Opreste-o, Doamne, aici, oricine ar fi! Fa-o obraznica, indrazneata, cu tupeu, sa pot schimba si eu o vorba cu fiica ta alungata din gradina vesniciei, ca sa manance pe pamant sufletele barbatilor, ca nici nu se putea o pedeapsa mai mare pentru noi, Doamne, carele ne-ai legat gandurile de o aripa a Paradisului, dar cu pene de drac! Si ruga ii fu ascultata de tacerea coroanei de stejar boltita peste banca lui si umbra straina isi incetini pasii ce tradau nehotarare. Costin ghici momentul psihologic dificil si interveni fara putinta de a mai fi salvat.

— Doriti un loc pe banca, domnisoara?

— Nu, domnule, in seara aceasta prefer sa admir natura, natura pura, plimbandu-ma.

— Oh, ce coincidenta! Inseamna ca deja avem un punct de vedere comun. Si mie imi place sa privesc cerul instelat. De multa vreme nu am vazut doua stele atat de fermecatoare, ca ochii dumneavoastra!

— Bietele femei! Trebuie sa suporte fel de fel de improvizatii… !

— Ma judecati gresit, domnisoara. Nu improvizez, chiar daca glasul meu suna neconvingator. Ma inspir doar din ceea ce vad… Am admirat frumosul de cand ma stiu, ba chiar m-am batut pentru el, ca sa invinga. Dar se pare ca frumosul este un vis ce trebuie lasat sa treaca printre degete. Nu-l fereca in palma! Isi va pierde farmecul, va deveni banal. Dumneata, domnisoara, te rog sa ma ierti, dar nici nu iti inchipui cate drame provoaca pe lume banalitatea lipsita de parfumul frumosului ce si l-a irosit pe drum in cele patru vanturi ale necunoscutului, parfum devenit intre timp, ca o jucarie sparta de un copil pentru a vedea cine anume o pune in miscare. Frumosul, domnisoara, il pretuim atata vreme cat ramane inedit si inaccesibil.

— Si vrei sa spui, domnule… necunoscut, ca eu sunt pentru dumneata inedita si inaccesibila?

— Inedita, da, inaccesibila… ramane sa vorbeasca viitorul.

— Original punct de vedere, desi cam plin de lacune!

— Da, original. Asa sunt eu. Nu pot repeta ca actorii, toata viata, replicile scrise de altii.

— Mi-ai comparat ochii cu doua stele, desi ma indoiesc ca i-ai putut vedea prea bine pe intuneric, crezi cumva ca esti singurul autor care a pus pe hartie aceasta „originala“ metafora?

— Nu, adesea inlocuim continutul sentimentelor cu fraze papagalicesti intrate in subconstientul omului pe furis. Insesi limba nu este altceva decat un automatism preluat de la altii. Tocmai de aceea, nu e vina mea daca vocabularul meu este atat de sarac. Dar in seara aceasta de vara calda, calatoream pe cai obscure. Deodata ai aparut dumneata, ca un luceafar…

— Sa lasam poezia, domnule! Sunt mai pamanteana decat iti inchipui. Mananc, beau, pare indecent sa ti-o spun, dar spal si rufe intime, ma preocup daca arat bine, fac tot ce pot sa arat si mai bine, tip daca mi-a sarit un ochi la ciorap, ah, sunt atat de scumpi si tin atat de putin… Coboara-ma, asadar de printre stele si zi-mi pe nume! Ma cheama…

— Opreste-te! Ce faci, domnisoara? Strici totul! Frumusetea nu are nume! Iti place si atata tot! Ce nevoie ai sa o botezi cu un nume? Cu un cuvant adesea nepotrivit? Era cat pe ce sa spargi tot farmecul intalnirii noastre!

— Dar abstract mai esti, domnule!

— Acum fac tot ce pot pentru a trece prin viata pe nesimtite, tot asa cum trece si ea peste mine.

— Incepi sa ma indispui, stimate necunoscut ce doresti sa ramai incognito. Nu-mi place sa mi se povesteasca finalul dramei in care eu insumi joc rolul principal. Nu vrei sa parasim scena aceasta umbroasa, devenita, deodata, nu stiu cum, sufocanta? Sa ne miscam putin mai jos, pe bulevard, printre oameni. Iti plac oamenii, domnule?

— Numai in masura care ma pot strecura neobservat printre ei. I-am iubit foarte mult, am suferit pentru ei si mi-au dat drept recompensa o alta suferinta mai grea, mai nedreapta si nemeritata!

— Scuza-ma, nu inteleg cum poti ignora omul, dumneata un admirator al frumosului. Omul, domnule, se confunda uneori cu o opera de arta vie, altfel simpla lui contemplare nu te-ar emotiona. De cate ori nu-ti hranesti gandurile cu el? Sau nu-ti daruieste momente de inalta tensiune emotionala, ca in fata unui nud, sa zicem de Titian! O luam pe strada Republicii sau pe 7 Noiembrie?

— Pe unde va convine mai bine. Sunteti ghida mea in aceasta seara senina.

— Iti place, scuza-mi familiarismul, vitrina din fata cu marochinarie?

— E falsa, domnisoara! Pvc-ul a inlocuit pielea. Inlocuitorii au inundat lumea. Pana cand si vorbele contin o mare doza de fals. Eu insumi am auzit atatea surogate in coaja de cafea naturala!

— Vai ce frumos miroase a mici!

— Intr-adevar, dar inainte de a-i gusta, intereseaza-te ce farmacie este de serviciu…

— Crezi, domnule, ca prudenta este utila intotdeauna?

— Mai ales atunci cand te afli in prezenta unei fete atat de frumoase!

— Oo, da, stiu, care nu trebuie ferecata in palma pentru a nu-si pierde parfumul inedit, ci pusa sub un clopot de sticla si lasata sa moara de foame, pentru a ramane vesnic frumoasa!

— Domnisoara, iti admir sincer replicile pentru a-mi permite sa-ti creez un fel de obligatii. Nu intru in acest local cu dumneata!

— Esti cuminte sau bolnav de stomac?

— Daca ma silesti la confidente iti voi marturisi deschis: nu sunt bolnav dar nu beau, nu fumez, duminica nu ma duc la meci, nu-mi cheltuiesc banii cu femeile, n-am de gand sa-mi cumpar automobil.

— Iti lipseste oistea de la Carul Mare, domnule? Dupa dumneata, ce cauti pe aici, pe pamant?

— Am stiut pana acum catva timp…

— Si deodata ti-ai pierdut busola,nu?

— Nu, nu am pierdut-o! Mi-a fost demagnetizata…

— De ce nu ai anutat autoritatile?

— Ele tin cu detractorii… !

— Vrei sa-mi povestesti cum s-a intamplat? Uite, intram aici, la Pastavaru, si-mi spui tot.

— Nu, domnisoara! Omul isi pastreaza farmecul atata vreme cat pluteste in jurul lui misterul. Cum i-ai aflat profesiunea, arborele genealogic, cand si de ce anume a fost operat, chinurile sufletesti, atunci ramane dezgolit ca un copac in pragul iernii. Nimic nu te mai indeamna sa stai la umbra lui…

— Am impresia, domnule, ca mesteci apa de cinci ori pana ce ii dai drumu pe esofag!

— Nu numai atat, dar o si pun la microscop picatura cu picatura…

— Cauti in ea frumosul?

— Nuu, uratul, ca sa ma feresc de el.

— Spuneai ca frumosul ne scapa printre degete, ca daca il atingi, daca il posezi, dispare ca o aratare. Atunci la ce bun sa-l mai cauti, daca tot este atat de vremelnic? De ce nu te multumesti cu ce-ti ofera clipa?

— E prea scurta, domnisoara!

— Perfect! Atunci urmeaza-ma, ca trece!

— Unde ?

— Sa ne jertfim in localul acesta de noapte. Auzi? Strauss! Nu recunosti frumosul?

— M-ai deziluzionat, domnisoara! La dumneata, gratia se scalda in aceeasi cada cu femeia!

— Nu te pronunta facil! Inca nu mai vazut facand baie cu nimeni…

In restaurant plutea o atmosfera intima. Orchestra canta in surdina un potpuriu, frumoasa necunoscuta se facu lejera si incepu sa comande ca o cunoscatoare de inalta clasa:

— Mai intai ne aduci cate un aperitiv, poate ai icre de Manciuria, unt si cascaval. Apoi cate o friptura, o sticla de Tarnave, alune si la urma cate o cafea!

Costin inlemni. Necunoscuta il privi cu coada ochilor, ii citi pe fata disperarea nedisimulata si subit ii crescu buna dispozitie. Fata ei rotunda, nasul mic, ochii sireti se luminara de un zambet imbietor. „Daca nu-mi ajung banii - isi spuse in gand Costin- ma fac dus pana la WC si o las aici in gaj!“ Apoi mai linistit catre dansa:

— Te pricepi sa compui un meniu savuros!

— Femeile sunt mestere la din astea… Au simtul practic. Imbina frumosul cu gustosul. Dumneata mangai clipa din ochi si ii lasi frumusetea sa-ti scape. Eu, dimpotriva, o inhat de gat si o consum cat e calda. Vrei putina sare la icre?

— Acum inteleg de ce intarzie femeile in fata oglinzilor!

— Sa se faca frumoase.

— Nu! Isi studiaza indelung clipa de sub ochi, de sub nas, de pe pielea gatului. O gasesc mai botita, mai ridata. O stropesc cu apa rece, o pisca, o maseaza dar urmele clipei de azi nu vor sa mai dispara. Atunci le umplu cu crema, cu pudra, cu vopsele. Clipa de ieri revine dar e falsa…

— Nu fii sinistru! Strici gustul fripturii, nu vezi?

— Nu, nu vad ce trece si se indeparteaza in neant, ca o galaxie pentru mine inexistenta, dar vad foarte bine ce ramane.

— Ce ramane? - si fata incremeni teatral cu cutitul ridicat in sus, ca si cum ar fi suferit un atac de paralizie.

— Fragmente din ce in ce mai mici din fragmente mai mari, capabile in parte sa se reproduca si sa creeze falsa impresie a perpetuarii. In realitate, in fiecare dimineata, ne trezim altii, dupa fiecare noapte de dragoste sau de munca, sau de somn adanc, odihnitor, murim cate putin…

— Termina-ti, domnule, friptura! Vrei sa mori flamand? - si frumoasa cu ochii voit facuti mari, se arunca salbatec cu cutitul asupra fripturii rumene si unsuroase. Cei cu filozofia asta muribunda la dumneata? Vrei sa ma determini la concesii erotice? Nu cred! Ai pierde frumosul necunoscutului! Atunci ce sa fie? Incerci sa-ti amagesti o durere la picior, taindu-ti un deget? Asa-i?

— Nu, nu-i la picior…

— Vai, domnule, o deceptie! Cum era? Bruneta, blonda, cu inima in doua luntre?

— Fara inima si nu e vorba de o femeie.

— Nuu!? Serveste alune! Dar despre ce e vorba, domnule?

— De ce sa va stric buna dispozitie?

— Asa e! Hai sa dansam!

— Nu stiu ritmuri moderne…

— Oh, dar conservator mai esti, domnule! Soarbe-ti cafeaua, pana cand imi rod eu putin tocurile!

Costin ramase la masa singur, ganditor. Nu se asteptase sa intalneasca pe aleea nimfelor o fiinta atat de… O privi putin uimit. Dansa intr-un grup, interpretand destul de original intentia melodiei. Poate era momentul sa o stearga… Nu se mai temea ca nu o sa-i ajunga banii. Frica il cuprindea acum din alte motive. Incerca sa se ridice, ea tocmai dansa cu spatele, dar nu putu. Orchestra inceta si frumoasa necunoscuta se intoarse la masa imbujorata dar tacuta. Il privi lung. Apoi ca si cum si-ar fi amintit de ceva, se ridica brusc si disparu undeva, printre mesele din salon. O sterge!- gandi Costin. A petrecut si o sterge! Ma lasa aici masca. Dar nu, dupa cateva minute se intoarse calma, enigmatica.

— A fost o seara placuta, domnule…

— Daca spui dumneata, domnisoara…

— Da, mi-a facut o deosebita placere sa cunosc un partener atat de original. Ai niste idei! Dar, insfarsit, e tarziu, sa mergem!

— Ospatar! - striga Costin, cu inima cat un purice. Plata ,te rog!

— Nu te deranja, domnule, consumatia e platita… ii sopti necunoscuta, pe un ton si cu o mimica de parca ar fi anuntat caderea Berlinului.

— Cum adica ee…

— Tine-mi, te rog, pardesiul!

— Domnisoara, dar eu nuu…

— Ti-am rasturnat cumva imaginea femeii?

— Daa, adica nuu, o clipa! Nu pleca asa! Pot sa te insotesc?

— Nu, domnule - mai spuse ea - in timp ce ajunsese deja in strada. Frumosul este inaccesibil! Unde am auzit eu aforismul acesta?

— La mine, totusi, mai poate suferi unele modificari, unele imbunatatiri…

— Nu! Maximele sunt desavarsite intotdeauna. Frumosul nu poate tine o vesnicie. O seara, atat! De ce vrei sa devenim banali? Sa nu mai avem ce ne spune! Nuu? Taxi!

Masina se desprinse din parcare, trase la bordura si aparitia aceasta fugara, de o seara, disparu in spatele soferului. Getaxul porni imediat, indreptandu-se spre Piata Palatului de Justitie, unde statuia uriasa a generalisimului Stalin saluta invariabil pe toti trecatorii, fie ei albi sau rosii. Acum nu mai contau. Si asa murise…

Costin isi privi ceasul de la mana speriat. Cu fata aceasta atat de spirituala si de independenta, isi uitase de indatoririle sale cotidiene. Pana la intrarea in schimb mai ramasese o jumatate de ora. Subit il cuprinse o furie neputincioasa. Cine dracu profeta ca socialismul va accentua starea de dependenta a femeii si ca va fi deajuns sa-i faci un semn cu degetul pentru a se transforma supusa intr-o mielusea fara blana? Habar nu au barbatii ce au pierdut, daruindu-i egalitatea deplina! Acum au putere economica si dumnealor, femeile! Nici nu poti sa le mai inviti la un local pentru a le indatora! Te trag ele de mana inauntru, te iau asa, de paravan, ca nu se cade sa intre singure. Pervertite la placeri dar grijulii cu reputatia lor. Se indoapa cu ce le trece prin fantezia burtii, se prefac cotropite de arta dansului, cand in realitate expun in miscare tot ce le-a dat natura pentru a darama in tine, barbat, si ultima rezistenta de demnitate, ce te mai tine pe un plan prioritar, dupa care te informeaza din varful ascutit al limbii de culoare roz, domnule, masa e platita! Adica mercie pentru companie, ai fost un bufon ciudat. M-ai amuzat sincer cu improvizatiile tale de ins ce nu-si gaseste caramida de suport. Taaxi! Ia-ma repede, ca acesta vrea sa mai manace o data pe gratis!

Se urca si el in autobuzul ce ducea spre marginea orasului si peste zece minute, turnul rosu al uzinei isi facu aparitia. Deasupra lui, o stea uriasa luminata in rosu, raspandea in noapte ideea victoriei pe aceste meleaguri, a clasei muncitoare. De altfel, turnul devenise simbolul uzinii, un fel de sigla a fabricii si ocupa un loc central in grafica destinata propagandei si publicitatii. Se schimba repede in hainele sale de lucru si intra in hala cu miros de ulei ars. Schimbul il astepta pregatit de plecare. Era un sas tanar, priceput in meserie, ca toti sasii, intelegator la glumele romanilor, care nu-l scoteau din „Mai, neamtule!“ Langa masina de rectificat se inalta o stiva de piese ce-si asteptau prelucrarea.

— V-am lasat si dumneavoastra destule! - ii spuse Hans.

— Multumesc! Pana la ziua am cu ce ma distra. Noapte buna!

Prinse inelul in dispozitiv, il fixa intre chernere si discul abraziv incepu sa muste din piesa scantei. Apoi nu se mai gandi la ce face. Mainile i se miscau automat. Scoteau inelul, il masurau pe aparat, puneau altul in masina, apropiau piatra prelucratoare, dadeau avans, un cronometru interior ii spunea aproape cu precizie cind a intrat bucsa in cota si in vremea aceasta gandurile ii alergau slobode, ca niste armasari pe un imas nemarginit. Zumzetul uniform si molcom al motoarelor electrice nu-l mai auzea de mult, aproape din clipa cand intrase in atelier. Pe masa de langa el, una cate una, piesele se stivuiau in piramide stralucitoare, ca de argint. Si cu cat numarul lor crestea, un sentiment de mandrie, ametitor, ii umplea fiinta. Un asemenea sentiment mai avusese atunci cand ziarul Apararea Patriei ii publicase pe o pagina intreaga povestirea „Telefonistul'. Nu-si inchipuise insa niciodata ca inima i s-ar fi putut incalzi in fata unei prozaice gramezi de metal lustruit. Parcursese, deci, o cale lunga in gandirea sa. Ramanea sa-si precizeze doar sensul ei. O strabatuse inainte sau inapoi, de la un anumit punct de vedere. Lumina alba a tuburilor de neon asezate simetric deasupra masinilor lasa impresia unor reflectoare ce poleiesc decorul unei scene de teatru. Limbile ceasornicului electric atarnau acum dincolo de miezul noptii. Oamenii cu fetele lividate de albul neonului si galbenul nesomnului urmareau atenti jocul mecanismelor scaldate in chilimbarul uleiului prin care scanteiau desprinderile fierbinti ale metalului. La masina din dreapta lui Costin, lucra un om scund dar cu capul mare si o burta ce scapa binisor peste gatuirea centurii. Arbora in permanenta o figura plina de sine. Fusese pana nu demult activist de partid si coborarea lui pana aici, intr-un atelier, la munca de jos, nu o putea inca admite decat ca o solutie vremelnica, nicidecum drept o sanctiune. In definitiv, participase la colectivizarea agriculturii si drept multumire, tovarasii gasira de cuviinta… ! Traim vremea erorilor! Costin ii cunostea povestea de la un reglor, un moldovean foarte priceput in secretele masinilor, si nu-i vorbise niciodata acestui obtuz specimen ajuns temporar imparat peste niste tarani speriati de vidul ce se afla dincolo de ogorul lor, unde isi aveau sensul vietii si al trudei. Nu-i vorbise, desi lucrau in aceeasi brigada si in aparenta impartaseau o soarta comuna. Amandoi se considerau nedreptatiti, neintelesi, napastuiti de neincrederea ce serpuia printre oameni, ca un vant rau si totusi nu-i vorbea. Costin nu vedea in el, decat prototipul lui Parlici, presedintele sfatului din Cristesti. Isi amintea bine randurile coanei Tinca, batrana lui mama terorizata si aruncata atat de nedrept in afara obstei unde vazuse lumina zilei si unde copilarise si il gasise pe Gheorghe Petrila, si se inhamase alaturi de el la jugul vietii, si unde ii cunostea pe toti, pe ei si pe copii lor, si necazurile lor. Dupa ce il sculase in miez de noapte pe Gheorghe Petrila si il purtasera pe dealuri in batjocura, el om batran, veteran de razboi, ce-si fransese oasele impingand la obuziere pe dealurile Casinului, pentru ca tara asta, Romania, sa existe iar dupa augustul acela, cu cerul de flacari, umblase din poarta in poarta sa inscrie oamenii la partidul socialist si sa-i convinga sa voteze cu „soarele', ce recompensa primise? Coana Tinca nu putea rabda asa ceva. In sangele ei zvacnea revolta si nesupunerea ascendentilor care au facut istoria acestui pamant, asa cum o cunoastem. La vreo saptamana de la intamplarea aceea, se intalni cu Parlici in mijlocul satului. Mergea tantos, ca un cocos pintenat, stapan in curtea lui cu gaini supuse. Puterea locala stapana si intangibila pornise tocmai in cautare de dusmani, de noi dusmani ai taranimii sarace. Tovarasul instructor chiar ii atrasese atentia: „Parlici! In satul acesta de razesi sunt prea putini chiaburi, prea putini! Nu se poate! Doar te-am invatat. Pe masura ce inaintam spre socialism, lupta de clasa se ascute! Dusmanu devine si mai periculos in ultima lui zbatere pe patul de moarte, ce si-l vede deja asternut!“ Ei, si cum el tocmai medita la lozinca aceasta elaborata de unul din cei patru clasici ai marxism-leninismului, marele Stalin, fu sa-i iasa inainte coana Tinca…

— Parlici! Da, nu ti-o fost tie rusine la obraz sa vii la mine in curte, in toiul noptii si sa-ti bati joc de doi oameni batrani, cadicatelea voi sunteti securitatea, si sa-mi furati zdrobitoarea de pe butoi, si sa luati ravac cu caldarea, si sa aruncati tescovina pe jos? D-apoi ghine, porc di caine ce esti, nu te temi macar de Dumnezeu? Daca am ajuns asa de nu mai avem la cine ne plange si nu mai are cine sa ne apere de niste hoti ca tine, arde-v-ar focul sa va arda, trebuie sa-ti faci de cap? Vrei acu' sa-mi iei munca, munca mea de o viata? Da, pamantul tau, unde-ti este Parlici? L-ai vandut si l-ai baut, baute-ar cine stiu eu sa te bee, cu tot cu suflet, daca mai ai!

— Asaa, vas'ca, dumita asa vorghesti cu mine! - tot repeta presedintele, care nu se asteptase la asa un atac deschis. Buun! Buuun! Buuun! Las' c-am si ti fac eu si joci pi sarmi! Ai un baiet militar, nuu? Ei, n-o si mai fie… Si voi o si dat' nisti coti, di o si trebuiasci si mai cumparat', ca si vi ajungi! Buun“ Ghineee!

Limbile ceasornicului alunecau spre zori. Stivele de piese stralucitoare ca oglinda, se inmultisera. Gologan, omul care aplicase intr-o maniera personala planul cooperatist a lui Lenin, in satul romanesc, ignorandu-i principiul esential, de asociere pe baza liberului consimtamant, se lasase greu pe un scaun din fier cu trei picioare, langa masina, tragand adanc in piept dintr-o tigara proasta, ieftina si puturoasa. Apasarea noptii cazuse crud peste fata lui buhaita si in curs de slabire. Costin il observa dintr-o parte, tacut. Ei, e greu tovaraselu, nuu? Nu-i ca la Herman, cand duceai munca de lamurire cu chibritu! Asa-i? De aceea te-a trimis partidul la tara, ca tu sa-ti faci de cap, nu? Sa-ti razi de oameni, sa-i terorizezi! Trage acum la saiba, badie, si inca e prea usor pentru burta ta ce daduse de huzur! Isprava asta a domniei tale n-am sa o uit niciodata si am sa o spun si copiilor copiilor mei, ca sa stie cum a fost inceputul si unul ca tine, zis Gologan, care te-ai apucat sa-ti prigonesti neamul si sa-l batjocuresti, ca ce altceva a putut sa insemne isprava aceea nebuneasca?

Satucul acela era un cuib de oameni nevoiasi, tras mai sub poalele muntilor, cu putin pamant, cu ceva pasune pentru animale. Ce sa puna ei la comun si ce agrotehnica avansata sa aplice acolo, pe stratul acela de treizeci de centimetri de tarana suspendata pe o saltea de stanca? Oamenii nu puteau pricepe unde este avantajul despre care le vorbea Gologan si unde o sa-si desfasoare ei tehnica avansata? O vreme l-au ascultat tacuti si pe dansul si pe ceilalti tovarasi ai sai, ca veneau cate l5-20, sa aduca a delegatie, sa fie mai convingatori si la nevoie sa se poata apara de elementele dusmanoase, gata sa sara la bataie. Si cum se apropiau ei de curtea unui satean nehotarat sa semneze cererea de intrare in colectiva, desi se mai discutase cu dansul, omul, ramas tot pe pozitia de individual, cand ii vazu indreptandu-se spre casa lui, se ascunse iute in cuptorul de copt paine din curte. Gologan il zarise si ii veni pe loc in minte ideea aceea diabolica. Se facu a nu sti nimic, intrara cu totii in ograda, strigara, hei bade Perjaru, nu raspunse nimeni, evident, nu erau acasa nici femeia, nici copii, disparusera cu totii, vizita de lamurire era compromisa. Delegatia se pregatea de plecare. Un moment! - striga atunci Gologan, nu va grabiti, nu se stie de unde sare iepurile si se apuca cu dichis sa infiripe un focusor la gura cuptorului… Cand flacarile si fumul i-au cuprins bolta, bietul taran a tasnit afara, ca un leu ce se arunca in arena prin cercul de foc, cu ochii rosii, cu parul parlit, aproape sufocat. Din batatura plina de cenusa si de gateje unde cazuse, doar atat mai putu sa strige, ca un porc injungheat: „ Afara din curtea mea! Afara!“ Povestea s-a auzit la raion, la regiune si acum Gologan picura de somn langa masina de rectificat fara centre. Devenise un muritor de rand, absolut fara nici o importanta. Nu se mai ocupa de imbunatatirea vietii altora. Abia se mai descurca cu treburile lui personale. Ducea o viata de simplu executant. Schimbul I, schimbul II, schimbul III… si iarasi de la capat!

Soarele inunda ferestrele halei inca de pe la ora trei si jumatate, fugarind umbrele noptii de pe ochii lor obositi si pironiti pe gradatia discului de avans al masinilor. Automatismul miscarilor se completa sincronizat cu cel al aparatelor, putin cate putin, omul devenea o anexa a tabloului de comanda ce nu-l lasa sa evadeze din sfera cronometrica a miscarilor obligatorii, pana ce se contopea in intregime cu murmurul trepidant al motoarelor electrice, prins in acea intrecere cu sine, pentru a nu desminti o singura clipa chemarea lozincii de deasupra lor: SCHIMBUL III- LA NIVELUL SCHIMBULUI I!

Satul de gandurile sale agasante, Costin spiona tacut preocuparile tovarasilor sai de brigada. Astepta cu rabdare sa prinda un fir, o idee din constiinta lor de muncitori intr-o intreprindere socialista, un semn de atasament sincer fata de munca lor pentru construirea socialismului, un semn de eroism pentru cauza lor, pentru clasa lor care era la putere si edifica o viata noua. Astepta, deoarece isi faurise in imaginatie un chip de muncitor prezent zilnic in presa, ca prototipul omului decis sa rastoarne pamantul, sa sparga normele si tiparele unei mentalitati ramase de pe timpul cand se lucra la patron sau la mosier. Prezentase si el destul de neconvingator asemenea portrete, dar ramasese in intima sa capacitate de autocontrol, nemultumit. Simtea ca in viata, omul nu prea seamana cu portretul din pagina intai al fruntasilor in productie, retusat si politizat, ca sa poata vedea lumina tiparului. Tovarasii lui de brigada nu discutau niciodata despre problemele construirii noii societati, despre pericolul iminent al imperialismului in ultima sa faza de putrefactie, si cu atat mai periculos, nu, ei veneau langa masina cu un sfert de ora mai devreme, se interesau la schimbul anterior daca au ce lucra, pentru ca dupa cate piese finisau, atatia bani luau, primeau cu satisfactie vestea vreo unei majorari de salarii, dar se aratau nemultumiti dupa fiecare taiere a timpilor de lucru, operata de cei de la normare, o nemultumire exprimata mai mult prin afisarea unei expresii blazate a figurii, de neintelegere a sensului masurii, pentru ca ei se straduisera sa castige un steag rosu, pe langa un salariu mai bun, sa ajute intreprinderea la realizarea si depasirea planului si drept recompensa, in luna urmatoare, ca sa castige aceeasi suma, trebuiau sa rectifice intr-o zi 100 de inele in loc de 80! Pana la urma, aplicarea lozincii: „Azi mai mult decat ieri - maine mai mult decat azi!“ - se intorcea impotriva lor. Ei nu cunosteau teoria productivitatii muncii, ca singurul izvor de sporire a venitului national, si respectiv a salariilor, asa cum cei de la normarea muncii nu intelegeau ca productivitatea trebuie sa creasca pe baza unor imbunatatiri tehnice si nu pe seama intensificarii muncii. In rest, domnea tacerea simpla, simpla ca viata lor ce se prelingea printre masinile acelea aparute acolo de cativa ani. De pe urma lor mancau o bucata de paine si nu-si doreau decat sa fie din ce in ce mai alba. Cel putin asa aratau muncitorii la suprafata. Oamenii acestia intrati pe poarta fabricii stateau aplecati deasupra masinilor, asa cum parintii lor o facusera deasupra plugului. Drama ramasese in satele de unde ei se desradacinasera fara nici un regret. Aici, idealul lor imediat se consuma in liniste. Dar idealul tau, Costine, unde isi fransese aripile? Cine si de ce il sagetase, cand abia isi luase zborul? Cum au putut ei sa calce peste un suflet cinstit, in numele vigilentei si al unei lozinci din import. Parca vedea sala clubului in ziua aceea nefasta.

— Tovarase locotenent! - ii spuse un ostas din compania sa, va cheama tovarasul capitan Tamas, in biroul sau.

Ciocani la usa cuprins de o presimtire rea. Intra, saluta regulamentar si ramase in asteptare. Locotenentul major Condrea mangaia un dosar, in spatele mesei, langa loctiitorul batalionului si ii arunca o privire taioasa. Capitanul Tamas nu-si ridica ochii din scandura mesei, ci spuse doar: „Stai jos, Petrila! - cu o voce blanda, ardeleneasca dar strabatuta de un ton grav, voit calm, apoi intorcandu-se spre seful cadrelor: Nu, d-apoi spune, Condrea!'

— Locotenet Petrila, incepu acesta dur. De la sfatul popular al comunei Cristesti ne-a sosit o hartie. Deschise dosarul si din el ridica o fila cu rubrici tiparite, sub care se asternea un scris neglijent, de scolar ajuns la ultima litera din alfabet, cu invatatura. O paturi cu mana, ca pe un lucru de pret si continua oficial. Din ea, ne-am dat seama ca dumneata ai cautat sa ne inseli pe noi si partidul!

Hartia lui Parlici ajunsese acolo unde Costin era locotenent, loctiitor politic. Scena aceasta petrecuta cu doi ani in urma, ii revenea mereu in minte, ca o mirare dureroasa si niciodata inteleasa.

Afara incepu sa ploaie torential. Bubuituri sinistre rupeau atmosfera in doua. Milioanele de volti ale fulgerelor sagetau pamantul cuprins de spaima. Linia de forta cazu pe ne veste, motoarele masinii se oprira, comenzile hidraulice inghetara si discul abraziv arse iremediabil calea de rulare a piesei. Nu i se putea imputa. Un rebut din cauza razbunarii naturii. Il suporta societatea! Apoi subit ii veni in minte necunoscuta de sub Tampa. Viata este totusi plina de surprize. Maine ce-i mai rezerva?

CAPITOLUL XII

Stanca lui Solomon, legendara stanca din drumul spre imbradita poiana a Brasovului, daruia trecatorilor instati unda racoroasa a unui ochi de apa izvorata din adacuri reci, unda ce se strecura mai apoi printre pietrele rotunjite de tendinta rotirii universale, ca un firicel de clestar, pentru a se unui cu alte curgeri din lacrima muntilor ce se revarsau de milenii peste alunecusuri de roca inverzita cu catifeaua muschilor. Grupuri de sasi urcau tacuti pe sub umbra fagilor, urcau ca in fiecare duminica sa soarba albastrul povarnisurilor de conifere si sa aduca cu ei, inapoi, in oras, in casele acelea acoperite cu tigla, lumea departarilor vazute de sus. Costin se amesteca printre ei, furand cate un cuvant din nemteasca lor pocita, cotiturile soselei acoperite cu prund ramaneau in urma, printre arborii inalti razbeau greu luminisurile cerului si el urca cu gandurile legate exclusiv de chipul necunoscutei din seara aceea knokaut. Gestul ei atat de neasteptat, unghiul plin de naturalete a modului ei de a privi lumea, viata, il subjugase subit. A o cauta, devenise acum nu o simpla dorinta, ci o obsesie. Peste sufletul lui de-a dreptul indoliat cazuse o ploaie de vara calduta. Ar fi fost o intalnire fara nici o perspectiva dar o adevarata revelatie. Vaporoasa noastra dubliura se multumeste adesea si cu umbra lucrurilor. Le sorbi din priviri interioare si parca te saturi. Nu si-ar fi incarcat constiinta, nu mai avea dreptul sa viseze la o femeie si indeosebi sa ofileasca alte vise ale unei fiinte nevinovate si aceasta interdictie autoimpusa ii sapase pe frunte doua cute adanci, pecetluindu-i pentru multa vreme pe chip amaraciunea unei esuari pe stanca infrantilor fara lupte. De ce sa o mai caute? Ce ar fi putut sa-i spuna? Ca este un ratat? Ce sa-i ofere? Unei femei trebuie sa-i dai ceva si atunci cand nu ai nimic! Ii poti darui chiar saracia dar nu ai dreptul sa-i impovarezi viata cu balastul tau contagios, cu tinicheaua ta legata de coada! Mai bine abtine-te! Las-o sa treaca inainte, fa-i loc, nu te va face fericit nefericind-o! Incerca sa-si reaminteasca chipul ei bland, cu sprancenele arcuite si rare, rare ca o livada cu meri saditi in randuri simetrice, ochii aceia de culoarea caprioarei, sagalnici, sclipitori, dar in adancul lor ingrijorati, framantati sau flamanziti parca de ceva necunoscut lui. Talia ondulata elegant, ispititor, picioarele lungi pierdute in susul misterului feminin, bine proportionate si farmecul acela discret, ce se degaja ca un parfum, invaluindu-i simturile si amentindu-i-le. Nu, nu avea dreptul sa umbreasca o floare cu trupul lui condamnat la disgratie, isi striga mereu. Adevarat, suferinta in doi se injumatateste, era insa un punct de vedere unilateral, egoist. Nimeni nu putea fi obligat sa duca in carca crucea altuia. Leprosii stau in leprazarie, undeva in Dobrogea si isi asteapta singuri sfarsitul. Hei, poate candva, adevarul lui va fi recunoscut, scos din lada cu indezirabilitati, unde fusese aruncat fara judecata si rostuit altarului sacru de unde fusese smuls! Atunci… da! I-ar putea atine calea acestei fermecatoare aparitii carnale si necarnale…

Din spate, un autobuz decapotat, poreclit de localnici barca, urca gemand din greu, luptandu-se cu ultimele pante ce-l mai despartea de poiana. Se trase deoparte, in rand cu brazii de pe margine, asteptandu-l sa treaca. Ocupantii bancilor de lemn, lipiti unul de altul, ca un buchet de tulpini capitate, gustau lenes din privelistea mareata a vegetatiei, din pacate profanata de exploziile insuportabile ale motorului si gazele de esapament. Si din trupurile acelea anonime si pierdute in visare, se desprinse pe neasteptate si nesperate figura cunoscuta a necunoscutei! Scapararile ochilor li se intalnira doar o clipa. Se regasisera! Cine a spus ca femeia trebuie cautata, s-a inselat. Mai intai ea iti apare in cale cu totul intamplator si abia dupa aceea incepi sa o cauti ca un nebun. Sari in soseaua pietruita si acoperita acum cu un nor de praf, barca disparuse pe o serpentina si el se trezi alergand in urma ei. Primele vile pierdute printre brazi se ivira din dreapta si in curand platoul inierbat al poenii, cu cabanele ei imprastiate de-a lungul drumului pana sub teleferic, ii incetini pasii si ii ostoi suieratul uscat al respiratiei. In fata sa, la cincizeci de metri, stationa barca. Ocupantii ei se imprastiasera in grupuri mici spre locurile de popas, impovarati cu rucsacuri, decisi sa lase acolo zgura stresului de o saptamana. Pe o banca din nuiele, imbracata baieteste, il astepta ea… Se apropie tulburat, fastacit, mut. Necunoscuta il imbie sa se aseze, doar printr-o usoara miscare a capului, apoi voi sa spuna ceva, dar Costin o opri:

— O clipa, domnisoara, sa ma reculeg, sa ma desmeticesc, se intampla cu mine ceva neobisnuit, lasa-ma putin sa ma sfatuiesc cu stejarul acesta de trei sute de ani, care a vazut multe…

— Fie, domnule, iti ingadui daca tii sa vorbesti mai intai cu copacii! Eu am sa incerc, intre timp, sa imit un cocos cu firul acesta de iarba…

— Da, vroiam sa te rog sa ma pisti de fata pentru a ma convinge ca nu visez, dar nu mai este nevoie. Te-am recunoscut imediat dupa stilul acid al replicii. Asadar, ne-am regasit!

— Ai avut candva impresia ca ne-am pierdut? Te-ai inselat!

— As putea interpreta aceasta declaratie ca o incurajare?

— Him! E o cerere?

— Nu! O dorinta stranie venita de undeva din adancurile necunoscute ale sufletului omenesc, daca mi-i permis sa ma exprim astfel…

— Pari destul de modest cu dorintele tale. Eu sunt mai pretentioasa, mai decisa. Cand vreau ceva, cer sau pur si simplu iau!

— Da, stiu, m-am convins acolo, la Pastavaru, in seara aceea cand ne-am cunoscut intr-un chip atat de ciudat.

— Ne-am cunoscut? Glumesti, domnule! Nici nu stii cum ma cheama!

— Pentru ca frumosul nu are nume, am sustinut eu atunci.

— Are, iti raspund eu acum. Rasarit, apus, tablou, floare, barbat, femeie… Vrei sa-mi spui femeie?

— Nuu…

— Atunci striga-ma Victoria!

— Victoria cui?

— Victoria generalului Nadejde.

— Vrei sa spui ca esti fiica unui general?

— Fost… fost general pana nu demult.

„Vai, peste cine ai dat nenorocitule si nefericitule! Pe cine a trebuit sa intalnesti! Sau lumea este prea mica sau numarul generalilor este prea mare! Ah, acum ce mai conteaza! Tot esti la pamant, Costine? Mai jos nu te poate tranti. Ce ti-au putut lua, bunul cel mai de pret, ti l-au luat. Lasa-ti ,deci, inima sa zburde, intinde-te ca Ofelia din filmul acela englezesc, pe crestele valurilor si incredinteaza-le lor carma. Inchide ochii si curgi, curgi fara nici o veghe. Tot acolo vei ajunge, tot acolo unde fluviile se varsa in marea cea mare a impacarii depline cu sine si cu ceilalti, care te-au stigmatizat si ti-au ranit grav pasarea alba a inaltimilor!“

— Visezi de fata cu o femeie, domnule?

— Costin ma cheama, domnisoara…

— Nu sunt domnisoara! Sunt Victoria si te rog sa nu mai folosesti in dialogul cu mine pronumele de reverenta!

— Daca imi permiti… N-am vrut sa depasesc prematur hotarul invizibil, dar atat de sensibil, plin de surprize, al unei posibile idile.

— De aceea fugeai dupa autobuz ca un ogar, scuza-ma, ademenit de vanat?

— Nu-i adevarat! Eu urmaream o surpriza neasteptata…

— Atunci tine-te dupa dansa!

Drumul forestier marcat cu rosu pe alb urca de-a lungul unui parau din ce in ce mai furios, in stanga si in dreapta lor padurea de foioase amestecata cu palcuri de conifere urca brusc, unindu-se cu cerul patat, ici si colo, de vestmintele albe ale norilor cumulus. O vreme mersera in tacere. Se simteau coplesiti de frumusetea naturii. Mainile li se atinsera o data, din neatentia unui dintre ei, sau poate dintr-o chemare unilaterala a bratelor, o chemare personala, in definitiv de ce nu am admite la unele organe si subansamble trupesti o comportare independenta? La orizont, stanca Postavarului le oferea o priveliste magnifica, captivandu-le intreaga atentie, transportandu-i putin cate putin intr-o lume care nu exista sau ni se pare ca exista, sau exista intr-adevar si nu poate fi atinsa decat cu imaginatia. Abia langa cabana si-au dat seama ca fiecare urcase singur, cu gandurile lui, dar strans legate de celalalt.

— Am ajuns, Costine. N-am stiut ca poti spune lucruri atat de frumoase, tacand!

… Tu nu ai auzit ca cele mai intelepte cuvinte sunt tocmai acelea care inca nu au fost rostite?

— Am auzit, chiar acolo, jos, la poalele muntelui, ca cel mai intelept lucru ar fi sa beau acum o bere pentru care am urcat pana aici.

— Esti o pragmatica incorigibila!

— Daca mi-i sete, ce vrei?

De la masa lor cu fata de tabla, varful Postavarului ii chema irezistibil. Acolo, aproape de Dumnezeu, numai ei singuri, si-ar fi putut deschide sufletul si umplea paharul unul la altul cu trecutul lor nestiut si atat de nedrept pedepsit.

— Am citit undeva, intr-o carte, incepu Victoria sa lege firul discutiei, intrerupt de serviciile chelnerului, ca omul are sfanta obligatie de a se bucura de lumina calda a soarelui, atunci cand acesta i-o daruie.

— Observ ca literatura are si partea ei buna. Invata pe oameni sa pretuiasca putinul ce li se ofera doar o clipa.

— Ca berea aceasta, de exemplu, parca nici nu ar fi fost - spuse ea privind paharul gol in zare.

— O bere mai poti comanda. Ti se va aduce la fel de spumoasa. O clipa identica cu cea trecuta, ma indoiesc!

— Costine, cand taceai, imi spuneai lucruri mai dragute. Iarta-ma ca ma repet!

— Victoria! Ti-as face o propunere, poate ai sa o gasesti ciudata, acum la inceput, cand stim totul despre noi si nimic. Sa ne prindem de mana si sa pasim impreuna pe insula visurilor, o insula inchipuita. Acolo nimeni nu are voie sa aminteasca despre trecutul sau viitorul sau. Umbrele acestea care se tin scai de om, sa le uitam in barca ce ne va conduce pe taramul tuturor lucrurilor posibile…

— Chiar a tuturor!

— Daca se numeste insula visurilor!

— Accept! Da-mi mana! Stai, un moment! Vis, vis, dar berea trebuie platita…

— Mergi inainte! Nu mai suntem la restaurantul Postavarul, acela de jos, din oras. Iepurile cade in cursa o singura data.

— Fie voia ta, dar sa stii ca nu ma cumperi cu o bere Azuga.

— Ma judeci putin deformat. Nu as vrea sa pasim pe insula ca doi oameni gata sa-si fure unul altuia comoara ce o poarta cu ei.

Urcusul devenise la un momentdat aproape riscant. Exista posibilitataea prabusiri in abis. Se inainta ca pe acoperisul unei case. Ultimii treizeci de metri ii parcursera pe o muchie ascutita de care se tineau cu mainile. Insfarsit, cei cativa pasi de platforma de pe caciula Postavarului, fura atinsi. Isi rotira privirile odata cu corpul peste imprejurimele indepartate. Senzatia de cuceritori al celui mai inalt pisc, de dragul caruia alpinistii isi pierd adesea viata, o savurau si ei in tacere. Privelistea nu putea fi zugravira in cuvinte. Ar fi egalat cu un gest de impietate, cu un cantec fara melodie, cu un tablou de care nu s-a atins inca penelul. In asemenea momente, cand omul devine o tufa oarecare aruncata de natura printre templele sublimului, cel mai intelept lucru e sa taca. Traiau un moment de pura reculegere. Restul lumii, zilele lor de pana atunci, isi pierdusera orice semnificatie, orice importanta. Evadasera definitiv dintr-o lume impacientata, pornita pe cautat dusmani cu orice pret printre semeni, din care ei fusesera exclusi, aruncati pe marginea santului si aratati cu degetul, incondeiati in dosare voluminoase, pentru tot restul vietii.

Spre apus, cetatea Rasnovului privea ruinata la semetia inca tanara a Pietrei Craiului, pazita de castelanul Branului, Scheii Brasovului semanau cu o harta la scara redusa, Tara Barsei arunca in cosmos semnale radio prin catargul antenei de la Bod, strecurandu-si drumurile prin Carpati, spre Intorsura Buzaului, iar spre miaza-zi, acolo jos, sub ei, printre verdele nesfarsit al codrului, peste linistea eterna, trecea o panglica de bitum.

Costin si Victoria se mai tineau inca de mana, asa cum ramasesera de la urcus, dar cand au trebuit sa se indeparteze unul de altul, sa puna capat acestui inceput de intimitate, deocamdata prea timpuriu, incercarea a ramas iluzorie. Nu s-au mai putut deslipi din pelicula aceea invizibila, asa cum patesc musculitele cand vor sa-si mai recapete piciorusele de pe banda de hartie impregnata cu cleiul cursa. Carnal, bratele li s-au slobozit intr-un tarziu, dar ei au ramas totusi puternic legati printr-un fir nevazut si rezistent ca o sarma de telegraf ce se intindea de la o inima la alta.

— Iubirea, sopti Costin, este un liant fara de care omenirea s-ar sfarama in tandari! Anuleaz-o printr-o minune si vei asista la un cataclism!

— Intotdeauna spui „vai ce sete mi-a fost!“, dupa ce ai baut apa?

— Intotdeauna persiflezi reflectiile unui biet muritor inspirat de tine?

— Numai atunci cand ma idealizeaza.

— Stii ce cred eu, Victoria? Ca primul drog pe lume a fost femeia. I-a urmat religia si interpretarea viselor. Mai tarziu, oamenii s-au ametit cu suc de boabe fermecate. Iubirea, fluxul acesta misterios pe care-l simt acum cum se degaja de undeva dinspre tine si-mi patrunde aici, in inima, desi nu-i decat o bucata de muschi disgratioasa, ce poate fi altceva decat un drog natural, leacul iluzoriu al tuturor necazurilor. Iarta-ma ca disec niste sentimente, pentru unii sfinte dar ma intriga puterea lor narcotica si inexplicabila.

— Spune-mi, Costine, ai cateodata si momente de odihna? Adica sa nu te gandesti la nimic. Suntem doar pe insula visurilor! Lasa-le sa zboare in voie! Iubirea si iar iubirea! Poate si ea este un vis! Nimic mai simplu. Aici, pe insula, e la dansa acasa.

— Intelege-ma, Victoria! Vreau sa stiu! De ce ma gandesc numai la tine, dupa ce ai disparut in taxiul acela odata cu linistea mea. Vreau sa stiu cu un ceas mai devreme. Tu nu vezi? Pana cand intelege omul bine sensul vietii, secretul ei, pana intelege ce-i cu el pe aici, moare! Generatiile ce vin din urma vor cunoaste si ele, la randul lor, aceasta cautare obsesiva, aceasta experienta pamanteana, abia atunci cand nu le va mai folosi la nimic! Se pare ca lumea se afla permanent in fata unei enigme, a unui gol de incertitudine si necunoastere!

— Si ti-ai pus in gand sa-mi umpli capul cu el, acum, aici? Lasa-mi-l ca si asa e plin de… Am necazuri mari, Costine! Stii, eu sunt…

— Victoria! - si ii acoperi gura cu podul palmei. Calci conventia. In insula visurilor nu exista trecut, ci numai prezent. Nu vreau sa aflu ce suparari ai avut si nu vreau sa stii ce necazuri mari am eu. Trebuie sa avem acum puterea sa ne desprindem de lume, sa taiem odgoanele ce ne leaga de ea, sa ramanem singuri, numai noi doi, sa-mi privesc chipul in oglinda ochilor tai, sa-mi incant privirea cu tine, sa ma scufund intr-un vid de necunoastere.

— Din nefericire, dragul meu, noi nu putem ramane prea mult in acest prim cer de pe varful Postavarului, mai mult decat tine un vis… Trebuie sa coboram in oras, printre oameni, printre lozincile lor proletare. Bietul meu tata, care a strans pe cisme noroaiele Donului si si-a presurat zilele si sanatatea prin muntii Tatrei iar acum nu i se recunoaste nici un merit!

— Victoria! Peste sufletul tau curg lalele negre, fara putinta de a le opri. Ele se revarsa peste visele noastre de azi si le pateaza, si le izbeste cu capul de stanca Postavarului. Taci!

— Nu pot! Se aduna toate in mine si tipa…

— Ti-as putea spune la fel si te-as intreba, lumina gandurilor mele, cine ne toarna in sange samanta amagirii de sine, cine da omului puterea sa asiste nepasator la topirea propriei sale lumanari, pana la ultima palpaire?

— Lasitatea!

— Sau frica!

— Sau neputinta!

— Impacarea cu soarta sau toate la un loc.

— De ce nu ne revoltam?

— Esti un Don Chijote fara cal, draga mea. Pomul se revolta?

— Nu stie…

— Poate stie si pomul dar el este una cu pamantul, creste din el, si nu se desprinde niciodata de mama lui. Si ii vine mai usor… Se usuca in picioare! Omul se desprinde de pamant, umbla pe el, paseste in colo si in coace prin insula visurilor, ca noi, acum, si-i vine greu sa intre in nestiinta. Mai vrea sa vada o fata ca tine, sa o mangaie pe par… Ca o petala de suflet este atingerea ta! Trupul ti se dezintegreaza, rotunjimea sanilor imi umple ochii cu himere, incetezi sa mai existi ca fiinta omeneasca, ramai o obsesie care doare, un zefir ce-mi bantuie inima…

— Cauti un raspuns si crezi ca se afla pe piciorul meu,acolo, mai sus de genunchi?

— Da, dar el va ramane un semn de intrebare vesnic, o ecuatie la care omul nu va gasi raspunsul decat acolo, dedesubt, unde nimeni nu mai cuvanta.

— Atunci cum il va afla?

— Tocmai aceasta intrebare e raspunsul…

— Adica nu exista… !

— Exista, exista o minune a lumii, Victoria, aici, mai sus de piciorul tau. Ea ne polarizeaza gandurile, simturile, ne imbata cu vinul de viata lunga. O fi o amagire, cum spuneam, dar ne arunca peste milenii, unul din altul, mereu, din minune in minune. Spune-mi cum se intampla si ma prefac in stana de piatra. Treaca atunci peste mine mantia timpului si a pamantului negru! Usor fi-voi de intrebari.

— Fuge soarele spre apus, Costine, sau noi spre rasarit, nu-mi dau seama, simt insa ca trebuie sa coboram. Altfel vom ajunge prea sus… si prea departe! Nici nu ne cunoastem… !

— Sa coboram, daca vrei, aici suntem prea aproape de Dumnezeu si de fructele lui ispititoare. Au mai patit-o si altii… ! Da-mi mana! E periculos. Daca ne rostogolim, macar sa fim impreuna!

Mergea in fata ei, ii fixa talpa pantofului in vreo scobitura a peretelui de piatra, o cuprindea toata cu privirile si totusi nu o vedea, apoi se atinea cu bratele deschise pentru a o prinde si a o ajuta sa treaca inca un povarnis dificil. Drumul inapoi, spre cabana, devenise o inlantuire dulce, ireala, cu atingeri tulburatoare si cu dorinta sufocanta de a se prelungi la infinit. Negresit, simturile nu ma inseala, isi spunea Costin, este o experienta personala, da, de o mie de ori da, femeia a fost si va ramane un drog irezistibil, o mangaiere fara egal, o lume a uitarii de sine, corola dramaticei noastre existente. Pana ieri sufletul imi era ranit de moarte. Se prabusise in mine un ideal. Peste el zacea moluzul greu al neincrederii staliniste in om, rusinea si durerea. Nu am sa ma pot inalta din tarana, imi ziceam. Nu pot cersi adevarul din inima mea nimanui, inima nu are fereastra, fruntea este opaca, graiului nu i se da crezare, lozinca primeaza. Nimeni nu va sti pentru ce ai fost urcat pe cruce si batut in cuile umilintei. Poate Hristos avea dreptate cand spunea ca o trage pentru oameni… ! Da, pentru oamenii care te-au tradat si te-au impins la o parte de pe baricadele revolutiei, din primele randuri unde ti-ai forjat copilaria, si gandirea, si crezul , si te-au aruncat printre dusmani, printre dusmanii tai si ai lor! In zilele cand isi astepta la Bucuresti trecerea in rezerva din fortele armate, se intalni din intamplare cu primul lui secretar, Trofin Virgil, care lucra acum la Comitetul Central. Ar fi putut sa-i ceara sprijin, sa-i povesteasca ce nedreptate i se facuse lui si parintilor lui. Dar nu, nu i-a amintit nimic. A preferat martirajul. Dreptatea nu se cerseste, nu se scoate la iveala jeluindu-te. Ea trebuie sa vina singura, ca o primavara inflorata din panza lui Botticeli, mandra, demna, vaporoasa, eliberatoare, plutind peste capete marunte si desgolite de omenesc, lovindu-le cu tifla si iertandu-le. Dar acum, asa era linia! Cadrele o aplicau cu sfintenie si constiinciozitate, cu simtul ascutit al clasei care facea revolutia intr-o lume ostila ideilor comuniste, ostila si speriata de ele. De aceea se inchisese in el, in lumea lui din cosul pieptului, plecase ochii in pamant, atarnase pietroaie de aripile personalitatii sale neastamparate si se hranea cu sperante desarte, asteptand o hartie, o recunoastere a absurdului. Un om care-si riscase viata pentru Romania Mare, primise pamant pentru bravura sa, il indoise cu sudoarea scursa pe coada sapei, pentru ca viata sa mearga inainte, pentru ca ea sa aiba un sens, devenise acum culac! Strain si dusman in leaganul lui, in tara lui de la Stefan si de la Cuza! Si tu, Costine, un … Dintii i se inclestau si ramanea mut, cu mintea goala, intr-o ceata groasa si intunecoasa din care razbateau plansete ciudate si desnadajduite, tipatul pasarilor de noapte ce cobesc a moarte. Cat timp ratacise prin mlastina aceasta a disperarii, apatic, singur, cu gandurile lui negre, roase de intrebari dureroase? Patru ani, cinci ani? Si acum, asa deodata, aceasta Victorie care-l trage de minte in sus, pe un Postavar luminat de un soare cald, alinator! Ceturile raman in urma, jos, printre vai, albe, laptoase, indepartate si pierdute, refulate din sufletul lui renascut printr-o minune! Ce poate sa insemne campia aceasta plina de narcise? Cu ochiuri de ape din care ii zambesc nuferi galbeni?

— Victoria! Cu ce bagheta magica mi-ai readus pe fata zambetul pierdut de atatia ani?

— Ce tot spui acolo?

— Ah,tu nu poti intelege, nu ai cum sa intelegi! Am hotarat sa nu ne dezvaluim dramele ce ne devora, dar eu atat pot sa-ti spun: ma taram ca un vierme dispretuit, zi si noapte imi rasuna in constiinta o sentinta nedreapta, biata mea constiinta inselase, cica, constiinta altora, devenisem un impostor, un intrus, un „ strecurat „ in dispozitivul revolutiei, iti dai seama, draga mea, salvatoare…

— Eu, salvatoare? Ce-ti veni? Ha,ha,ha!

— Nu rade! Este asa cum iti spun. Traiam, mancam, munceam ca un vagonet de mina ce transporta carbune printr-o galerie intunecoasa, fara sansa de a mai vedea lumina zilei si deodata, intr-o seara, sub Tampa, ai aparut tu…

— Ca un luceafar, nu? Parca asa improvizai!

— M-am ferit de ridicol intotdeauna dar buzele mele nu vor profana cu cuvinte banale starea de eufuziune in care simt acum ca plutesc. Peste pustiul acela dezolant din sufletul meu a navalit o lumina, o speranta, o planeta greu de definit. In gandurile mele nu mai existi decat tu. Iata, coboram spre oras, ne tinem de mana, mi se pare, as dori ca drumul sa nu aiba sfarsit, intreaga-mi fiinta e plina de tine, clipelor nu le mai simt alergarea, gandurile mi se amesteca, probabil si vorbele…

— Costine, e foarte frumos ce-mi spui tu, ar trebui sa fiu magulita, nu stiu exact cat de mare este palalaia ce te invaluie, ca pe un condamnat la arderea pe rug, dar as dori sincera sa nu urci pe el si mai ales sa nu atati focul ce te va mistui. Nu m-ai lasat sa vorbesc, de dragul insulei misterioase am tacut, dar cand vom cobori jos, printre oameni, vei avea o mare deziluzie.

— Victoria, daca ne-am invoit sa visam mana in mana, de ce te grabesti sa debarci in realitatea neprimitoare? Nu simti cat de bine si de frumos e aici, pe insula?

— Frumosul tine doar o clipa…

— E frumos din partea ta sa ma citezi dar si tu mi-ai tinut o scurta lectie de timpologie: clipa nu trebuie lasata sa-ti scape printre degete, trebuie consumata cu folos…

— Maximele mai pot suferi imbunatatiri dar te avertizez. Panta pe care alunecam se sfarseste cu o prapastie. Nu as vrea sa ne legam sufleteste prea mult. Despartirile sunt tragice. Nu mi-au placut niciodata!

Costin nu-i raspunse. Putea fi oare atat de grav daca te tragi dintr-un general? Desigur, aceasta ii era durerea. Ajunsera langa lacul poenii. Cateva barci strabateau valurile sclipitoare, impodobite cu tandari de oglinda rupte din cer. Poate avea dreptate fata, poate era imprudent sa arunce pe talgerul de aur al iubirii si ultima firmitura de suflet, sa nu-si lase nici o rezerva! Dar daca arzi, arzi tot, fara jumatati de masura. Omul trebuie sa fie intreg, natural sa nu se ridice flamand de la masa, incerca el sa-si consolideze convingerile clatinate putin de Victoria. Cand te-ai batut cu reactiunea pe strazile Iasului, nu aveai nici o rezerva, cand ti-ai renegat parintii, ardea in tine faclia dreptatii sociale, ardea ca pe Acropole, nu palpaia ca un opait alimentat cu seu de oaie, intr-o bojdeuca oarecare. Si cand te-au lovit cu bucata aceea de bordura in cap ai supravietuit. Dar cand ti-au sus ca ai mintit partidul, acolo in cazarma, nu ai mai avut pe ce sa-ti sprijini durerea. Erai gol si nepregatit. Daruisesi totul Ideii. Ai primit palma mut de uimire si nu ti-ai revenit pana mai deunazi. Ai ramas inca cu multumirea daruirii tale totale. Vine acum o femeie si iti sparge cochilia unde dormitai ca o larva, iti ridica pleoapele cazute peste orisice speranta, te umple cu sentimente omenesti de origine divina, afli ca pe lume mai exista si alte si alte lucruri, in afara de durere, care merita sa fie traite, iti imprastie gandurile negre ce-ti invaluiau mintea, iti toarna in suflet uitare, sfanta uitare si acum, ea, Eva, te indeamna sa nu bei paharul tot, sa rabzi de sete, sa-ti moi numai buzele, ca la sfanta impartasanie, sa-ti faci rezerve de sentimente!

— Nu, Victoria, nu! Stateam, cum sa-ti explic, priveste stanca aceea de sus! E nemiscata de milenii. Ai aparut tu, ai desprins-o si ea a pornit-o la vale. Cine o mai poate opri?

— Te poti lovi grav, Costine! Omul nu-i facut sa se rostogoleasca mereu, ci sa se inalte.

— Asta si fac. Ma inalt prin tine. Nu stiu daca imi vei intinde mana pana la capat dar eu iti multumesc pentru ca exist, pentru ca ma asculti. Ii lua mana, i-o duse la gura, si i-o saruta ca pe o icoana. Caldura pielii il scufunda si mai mult in dulceata vietii. Materia din jur se dilua, se spiritualiza incetul cu incetul, ramanea fara nici o consistenta, pe invelisul abia perceptibil al planetei, izolati de restul universului mai exista doar el si ea, o fuziune sentimentala de biocurenti, un vis frumos, ireal. Poate acesta este si motivul pentru care indragostitii inchid ochii atunci cand se imbratiseaza, cand se saruta. Vad mai bine cum se pierd in neant. Acum, orice mi-ai spune, continua Costin, nu mai are nici o importanta, iti datorez o renastere din propria-mi cenusa.

— Iata-ma si mama!

— Si sper sa nu fii una vitrega in stare sa-si paraseasca creatura…

— Aici, pe insula, unde totul este posibil, daca e nevoie, daca sufletul tau mi-o cere, am sa o fac si pe doica. Dincolo insa, pe taramul unde avem domiciliul inscris in buletin, nu stiu daca o sa ma mai accepti nici ca tovaras de drum!

— Ai intr-adevar o problema atat de grava, Victoria? Mai grava decat a mea? Atunci am fi doua gravitati…

— Trei… !

— Trei ? Cine este a treia?

— Pe insula visurilor, Costine, nu avem trecut, nu avem viitor, ne traim doar prezentul, un prezent abstract, ireal, efemer. Am devenit un fel de ingeri fara urme pamantesti.

— Ma plagiezi ca sa eviti un raspuns. Pe insula visurilor, la doi pasi de Dumnezeu, nu se pun intrebari, nou nascutii nu au probleme personale, zboara din pom in pom, culeg fructe rosii, coapte si dulci, le musca cu pofta…

— Nu prea te-ai lasat muscata pana acum …

— Nu pot tine de foame.

Victoria avea dreptate. Insula visurilor era descoperirea lui. Pe stancile ei ce atingeau norii, nu aveau ce cauta pamantenii si tot ce tine de rautatea lor izvorata din foame, din mizerie si vise ucise. Avea motive sa grabeasca descoperirea unui nou dosar, acum cand fiecare avea dosarul lui si bataile inimii sale erau numarate dupa referintele albe sau negre, snuruite acolo cu grija? Ce fata desteapta era vecina lui! Facea ceva peste tot sistemul acesta de inventariere al sufletelor curate si necurate. Singurul lucru sfant pentru dansa in viata era sa traiasca dupa pofta gusturilor! Ce fel de femeie o fi Victoria? S-a prins oare in jocul acesta al amagirii de sine inventat de mine, pentru a fugi de niste explicatii jenante?

Semnele serii umbreau vaile mai ascunse, ochii soarelui furau clorofila din varful brazilor cu cetini de smarald. Se apropia timpul intorsului acasa, timpul trezirii si evadarii de pe insula imaginara. Picioarele lor calcau iarba grasa a poenii, iarba ramanea tot iarba, florile albastre pete de culoare, ziua desi ii parasea, continua sa ramana prezenta in mintea lor, pentru ca orice trecere lasa in noi ceva si ia din noi ceva.

— Sunt flamand ca un lup, Victoria! Am insa o rabdare incercata. La ospatul cel mare din Olimpul zeilor, muritorul intra numai chemat… Altfel si o simpla bataie la usa ii poate fi fatala. Nu as vrea sa-mi narui un vis atat de luminos printr-un gest necugetat.

— Daca nu ai fi fost atat de cuminte, nici nu mergeam cu tine pe insula.

— Mergem alaturi, oamenii ne vad impreuna, cine si-ar inchipui ca in penumbra potecilor neumblate, buzele noastre nu s-au apropiat macar pentru a face cunostinta sau macar pentru a-si asculta respiratia!

— Ne vedeau copacii, ne vedeau pasarile padurii! Auzi cum ne urmaresc cu trilurile lor?

— De fapt, e mai bine asa! Asteptarea are farmecul ei. Dupa ce faptul se consuma, incepi sa vorbesti la timpul trecut. Nimic mai trist decat acest trecut ireversibil!

— Dupa teoria ta, inseamna ca trebuie sa amanam totul pe maine, altfel ne lipsim de bucuria asteptarii!

— Ce-i viata, Victoria, decat o asteptare plina de sperante?

— Tu astepti, eu astept dar ea ne asteapta pe noi?

— Nu, nu ne asteapta. Deja parasim poiana, ne indepartam de insula tuturor viselor posibile. Peste o ora vom fi in Schei, la capatul liniei de autobuze. Unde stai?

— La internat, la un camin de fete. Urmez cursurile unei scoli de asistente medicale.

— Parintii?

— Tata! Bietul tata! O data pe luna ma duc la vorbitor sa-l vad…

— Dar a luptat in apus! Asa mi-ai zis!

— Nu i se iarta rasaritul … Bat si eu pe la toate portile pentru a-l scoate de acolo, dar cine ma ia in seama? Si daca ar fi numai atat… numai atat!

— Cum, nu e totul?

— Din pacate, nu!

— Dar ce mai poate fi?

— O data cu tata, l-au scos din armata si pe el…

— Care el?

— Sotul meu, capitanul Tarcan.

— Capitanul Tarcan, sotul tau… ? Cum, esti maritata?

— Am fost. Saptamana viitoare are loc ultimul termen. Cat am fost fiica generalului Nadejde, eram o pasare rara. Cand nu am mai fost, cand am devenit progenitura unui dusman periculos si el, sotul unei burgheze, cu biografia neagra, cu cariera compromisa, sentimentele ce i le inspirasem s-au volatilizat. Intr-o zi si-a luat ranita si m-a parasit. Nu am ramas suparata pe dansul. Scapa fiecare cum poate, ca pe front. I se promisese o reabilitare, eventual reprimirea in partid, daca se leapada de mine. Si s-a spalat pe maini… Nu mai stiu nimic de el. A plecat in Moldova. De acolo si venise la Bucuresti. Fusese activist al tineretului.

— Nu se poate! Tarcan? Tovarasul meu, Tarcan!?

— Doar nu-l cunosti! - intreba ea surprinsa.

— Daca il cunosc? Ce tot spui! Am dormit amandoi in acelasi dulap, am visat impreuna o lume a dreptatii, isi facuse doar ucenicia in Nicolina. Tarcan! Cum ai putut face una ca asta? Toti pentru unul si unul pentru toti, la bine si la rau! Asa ne juram in noptile noastre de veghe…

— Numai la bine, Costine, numai la bine! El asa a inteles.

In padure se lasase intunericul, in fata, in spatele lor, pe drumul de intoarcere, grupuri galagioase isi depanau impresiile unei zile vesele, relaxante, numai ei mergeau acum in tacere. Dezvaluirile Victoriei il tulburase profund. Limba sa pana atunci in plina verva, nu mai era in stare sa articuleze un singur cuvant. Lumina lui, Victoria lui, fusese a altuia! Era evident o prejudecata burgheza, omul nou trebuie sa se scuture de asemenea sentimente de mic proprietar si totusi o durere grea ii apasa pieptul. Se indragostise de dansa fulgerator, nu i-ar fi pretins fecioria, orice fata are dreptul la o aventura fiziologica, dar o casatorie a insemnat sute de zile si nopti in pat cu Tarcan! El trebuia acum sa culeaga ce a aruncat altul? Judeca egoist, toti suntem egoisti pana in maduva oaselor, cand e vorba de femei. Vrem luna de pe cer scaldata in apa neinceputa, casta, neinvatata! Isi trase un ghiont in coaste, reprosandu-si slabiciunea. Fata aceasta ii luminase sufletul, o gasise pe insula visurilor, ea insasi un vis adorabil, a trait in preajma ei clipe inaltatoare, sublime si acum ce se intampla cu el? De ce isi fereste mana ca sa nu i-o mai atinga?

— Ti-am spus, Costine - rupse ea tacerea -la capatul povarnisului pe care alunecam cu sania fermecata a unui vis de vara, vei primi o lovitura. Dupa cate vad, ti-am tras- o peste limba. Altfel nu-mi explic mutenia in care te-ai pierdut…

Tot nu-i raspunse. Ii prinse doar mana, strangandu-i-o puternic, scurt, ca o incurajare. Caldura aceea misterioasa incepu iarasi sa se indrepte spre dansul, ca niste electroni dintr-un cablu electric. Inima i se golea de obida si incetul cu incetul se destinse blanda, potrivindu-si bataile dupa cea din dreapta ei, al carui puls il simtea cum bate, cand la trap, cand la galop, intr-o vena de la incheietura mainii lasate in voia celui care o tinea.

— Te lepezi si tu de mine, ca de Satana? - relua Victoria. Incepuse-si sa-mi placi… ! Visai frumos! Aproape ca m-ai adormit cu povestile tale, aproape ca uitasem cine sunt si unde sunt. Pacat! Visele tin atat de putin! Atat de putin!

— Victoria, te rog sa ma ierti! Sunt doar putin socat, putin invidios, putin egoist sau gelos, lovit pe neasteptate in cutia cu pretentii absurde… Noi, barbatii, avem undeva ascunse, inca de la stramosii nostri cu ograda imprejmuita, niste aspiratii spre puritatea femeii. Prejudecati, desigur, prejudecati dar cu radacina, ca si crestinismul.

— Poate ar fi mai bine sa nu ne mai vedem o vreme, Costine, sa ne dam un ragaz pentru limpezirea gandurilor, sentimentelor, daca exista. Uite, ne urcam in autobuz. Peste cateva statii eu am sa cobor, tu ai sa mergi inainte. Daca o sa mai doresti, daca o sa mai simti nevoia de a ma mai vedea, ai sa ma cauti si poate ai sa ma gasesti. Da? Considera ca tot ce s-a intamplat pana acum, tot ce ne-am spus, a fost doar un vis, un vis frumos de pe o insula care nu exista!

— Nu, te rog, nu! - incerca sa protesteze Costin

— Ba da! Mai ai de luptat cu tine, cu stramosii, eu cu mine… Amandoi cu toti si cu toate. Nu prea e loc pentru dragoste. Au mancat-o varcolacii, ca pe luna! O vezi? Au ros-o intr-o parte! Si cat de plina si de frumoasa era acum cateva seri! Pur si simplu m-a scos pe fereastra afara si m-a pus sa alunec pe o raza, ca pe o balustrada. Cand am ajuns la capat, m-am trezit sub zidul cetatii. Cineva ma privi in ochi si improvizase ceva despre un luceafar, tot un fel de luna dar mult mai indepartata… Apoi am inchis ochii si i-am deschis abia acum… ! Cat de slabi suntem la tentatiile lunii, cat de slabi!

Sa o contrazica? Sa-i spuna ca oricum il doare si daca ramane cu el si daca dispare! Evadase dintr-un univers sufocant, dintr-o bolnita dezolanta, alergase apoi pe o alee insorita, nepazita de nimeni, se crezuse scapat, vindecat, vindecat de droguri, cu droguri vii! Descoperise o lume mirifica, fara preocupari inalte, umanitare, o lume a furnicilor, a grijilor personale, a satisfactiilor intime, unde nimeni nu te intreaba daca te sacrifici pentru altul, o lume a vietii pentru sine, pentru sufletul tau, un anonimat caldut de manutanta, unde sa poti sta linistit la umbra unor sani de femeie, Victoria ii avea deosebit de atragatori, si ce ti-ar mai trebui altceva? La capatul aleei rozelor insa, exact in momentul cand uitase din ce tara fugise, o sageata otravita ii strapunse cosul pieptului. Zana cea buna, in timp ce-l saruta ocrotitor, ii tranti un pumn in stomac. Nevasta lui Tarcan! Sa fi fost a altuia, parca mai mergea. Nu-l cunostea, nu-l vazuse niciodata, dar asa, la o ipotetica intalnirea cu Tarcan, ce ar fi putut sa-i spuna? Ca a gresit, ca nu esti om daca iti abandonezi atat de las tovarasa de viata? Ai cules-o pe Victoria? - s-ar mira el. Se vede treaba ca vrei sa zbori din partid sau esti deja pe linia moarta? Tot din cauza ei? Fii atent, tinere lipsit de experienta! Lumea prin care calatorim nu mai seamana cu cea visata de noi prin dulapurile T. P. -ului de pe Lapusneanu! Acolo stiam exact unde se afla dusmanul. Acum nu se mai stie nimic precis. E haos! Inamicul se poate ascunde in fiecare dintre noi! Da-l la dracu! Nu e vorba numai de Tarcan! Un egoist ordinar! Nu inseamna ca esti comunist daca tii sa ramai in partid oricum, si pe o gramada de cadavre, numai ca sa te afli deasupra. Trebuie sa mai fii si om! Si el nu a fost. Nu-i sunt dator cu nici o explicatie! Altceva ma doare mai mult. Si daca as sti macar ce! Imi vine sa dau cu mine de pamant!

— Probabil arat rau, nu-i asa Victoria? Arat rau?

— Pe intuneric nu te pot vedea, dar te simt. Ai nevoie de ingrijire medicala.

— Ca viitoare asistenta, ai putea incerca ceva…

— Nu, nu, iti trebuie un doctor mai sigur, cu experienta, doctorul Timp! Vindeca tot… Uite si autobuzul! Sus!

In vehicul urca lume multa, se produse ingramadeala. Presiunea celor de pe scara ii silira sa stea lipiti unul de altul. O tinea de mijloc, gusta in tacere din moliciunea pieptului, abia simtita prin vata groasa a sutienului, ii cauta ochii. Despartirea parea simpla, posibila. Inca nu intuia ce ar fi putut urma. Golul acela imens si dureros il simti abia cand ajunse acasa. Acum o avea inca langa dansul, calda, darnica, cu coapsele strivite sub apasarea lui, motivata de forta majora, acceptata probabil decent, public, sub acelasi imperiu al necesitatii. Atingerea ii inhiba orice activitate cerebrala. Mecanismul neobosit al gandurilor stopa ca un ceas neintors. Platforma autobuzului ce strabatea o strada pietruita primitiv ii arunca in sus, ii strangea si mai mult sau ii despartea o clipa pentru a-i uni din nou si mai placut.

In piata Sfatului, calatorii invadara usile inguste, revarsandu-se in strada. Victoria il privi o data scurt, il saruta fulgerator pe coltul gurii, se desprinse cu un ultim efort de vointa si in vreme ce urma sirul oamenilor ce curgea spre coborare, ii striga fara a mai putea intoarce capul: „Ramai sus, te rog!'

O cauta prin ferestrele incomode ale ZIL-lului, asezate mult sub inaltimea capetelor, silindu-l sa se aplece; Piata Sfatului era plina de lume ca niciodata, o lume agitata, dupa imbracaminte si fizionomie, in cea mai mare parte, unguri, isi spuneau ceva important, gesticulau dezordonat, soferul accelera zgomotos, incercand sa-si faca loc printre grupurile compacte, claxona nervos dar cei din strada pareau a nu-l baga in seama. I se paru o clipa ca a zarit-o pe Victoria strecurandu-se cu greu printre niste oameni intaratati de ceva, de cineva anume, nu-si putea da seama ce se intampla, autobuzul scapa insfarsit pe strada Republicii, la vale, si Costin se trezi singur.

In camera sa patrundea de dincolo, de la balerina, „Vocea Europei Libere'. Pana atunci nu indraznise sa puna radioul atat de tare! Ce se intamplase? Cine ii daduse curajul? Rasuci si el butonul „Pionerului“ sau. Se transmitea tocmai radio-jurnalul de noapte. Crainicul de la Bucuresti, cu o voce grava, spune ceva despre actiunea ferma a trupelor sovietice pe strazile Budapestei, hotarate sa sprijine clasa muncitoare maghiara impotriva contrarevolutiei, sprijinita de cercurile imperialiste revansarde.

CAPITOLUL XIII

Soarta intalnise doua nevoi, doua dureri, o nava esuata pe un banc de corali insangerati si o vedeta rapida scufundata de artileria crucisatorului din spate, care o proteja. Coincidenta ar fi starnit intr-un suflet mic, calcat in lung si in lat de opincile soartei, o boare de satisfactie diabolica. Bun cu bun si rau cu rau se aduna! Era exact ce-mi lipsea onorata adunare generala, care mi-ai ridicat dreptul la viata, ca ce ii trebuie unui sac spart decat un petec din alta ruptura!

Sufletul visatorului purta intr-adevar urmele noroiului de pe drumurile cele mai bajbaite, dar ramasese pe dinauntru curat, rabdator, intelegator. El intuia ca partidul nu poate proclama, ca Mantuitorul, iubirea intre oameni, daca ei se urasc, daca nu isi pot inca imparti frateste osul de ros, ciolanul vital, un ciolan aproape fosilizat, pe care nu mai ramasese nici macar urmele zgarciurilor. El intelegea retinerea circumspecta fata de niste mladite ce facusera ochi intr-un scaiete, ca doar se stie, in general, ce naste din pisica, soareci prinde, sau ca surcica nu sare departe de lemnar, desi unii mai sar! Oho, genialul Marx, desigur, a fost fiu de fabricant, s-a putut cultiva, marele Lenin se tragea dintr-o familie de intelectuali, generalisimul Stalin facuse seminarul, dar ei se dovedisera de un milion de ori mai devotati cauzei clasei muncitoare, decat un amarat de proletar social-democrat, sarac lipit pamantului, gata oricand sa sparga o greva, numai pentru a-si potoli viermele din pantecele lipit de coloana vertebrala, indoita sub povara exploatarii. El insa, ce era? Un prozelit sentimental dezavuat. Da, sentimental! La moartea tatucului plansese ca un copil. Comada companiei i se incredintase lui, loctiitorului politic. Ostasii asteptau ordinul si lui i se pusese un nod in gat. Ochii plini de lacrimi nu mai zareau careul batalionului. Simtea cum lumea se prabuseste sub greutatea loviturii, a pierderii inestimabile suferite de lagarul socialismului. Un munte se rostogolise in neant, tragand dupa el in cadere milioane de inimi. Cuvintele ii sunara caraghios, ca un tipat de gascan lovit in greaban de vreo piatra: „In memoria generalisimului Stalin, cel mai mare conducator al clasei muncitoare, companiee foooc!!'

Omului acestuia ii datora acum nenorocirea ce se abatuse peste dansul, omului acesta sfartecat in bucati de urmasi, blamat si dat jos de pe piedestalele de marmura, unde urcase in timpul vietii, acuzat de incurajarea cultului personalitatii. Dar ideile lui mai furnicau inca prin mintea oamenilor de la conducerea tarii, fermentau acolo si faceau pui, asa cum inscriptia uriasa de pe frontispiciul Tampei, crescuta din copaci saditi anume sa duca inainte, sute de ani, numele de STALIN, nu mai putea fi ras de acolo, pentru ca o culme goala, lipsita de vegetatie, e mai daunatoare decat una acoperita, fie si cu o padure de import. Principalul era ca pomii sa faca umbra si eventual sa vorbeasca despre trecut. Crestinii au inaltat catedrale uriase. Ele nu convin ateilor dar nimeni nu le mai darama. Raman marturii ale obscurantismului, monumente istorice.

Costin il iubise sincer pe Stalin, ii invatase operele pe derost, chiar si studiile lui filologice de avangarda, privitoare la limba viitoare a omenirii, probabil limba rusa. Toate acestea erau invatatura lui de baza, religia lui intima, pentru ca nici un copil nu neaga abecedarul pe care a deprins literele alfabetului. Le foloseste pana la sfarsitul vietii. Sigur, acum venisera multi viteji si il acuzau de omucidere in masa pe tatucu, care linistise un balaur urias prin retezare de capete. Si el, Costin, era un mort din porunca ideologica a generalisimului, care cuprinsese jumatate de Europa, dar era un mort convins de justetea sentintei ce i se citise inainte de a i se lega stergarul negru la ochi. Asa trebuia sa fie! Cine sa ia sema la imbracamintea imaculata a unui pion din marea armata rosie, cioplit din nefericire dintr-un os de mistret rapace? El, pionul, nu era un mare dascal, nu astupase cu trupul sau un crenel de cazemata pentru a inlesni cu sacrificiul suprem inaintarea companiei. Atunci cum sa-l creada tovarasii? Cum sa-i incerce sinceritatea, la ce proba de foc sa-l supuna? Cu ce fel de aparat sa-i citeasca inima sa simtitoare la durerile omenesti? Intelegea linia partidului, justetea ei in acea perioada de tranzitie, accepta senin propria sa sacrificare, daca interesele partidului o cereau, dar nu era de acord in ruptul capului cu categorisirea lui Gheorghe Petrila. Batranul oscila ca toti taranii cu cateva hectare de pamant, fara sa inteleaga rostul colectivizarii, necesitatea cedarii proprietatii concrete, individuale, pentru care asudase o viata, in schimbul unei proprietati comune, abstracte, in schimbul unei conditii de salariat. Dar de la o credinta intima, nemanifestata public si pana la actul dusmanos, era o cale nestrabatuta, nedorita si fara nici o baza materiala. Lucrul acesta il combatea Costin, lipsa unei averi care sa faca din Gheorghe Petrila un chiabur. In memoriile sale catre comitetul central nega tocmai lipsa de discernamant a organului local in aplicarea liniei, eroarea comisa de un om rau intentionat si iresponsabil. Asteptase indreptarea ei, adevarul era prea evident, ca sa nu fie vazut si totusi timpul trecea, lasandu-l sa fiarba in zeama de cucuta. Zidul acesta al tacerii, al injosirii sentimentelor lui cele mai curate, trebuia spart. Framantandu-si mintea cu discursuri interioare, auzite numai de dansul, simti deodata cum patrunde in el o lama de cutit aruncata din spatele unui pom. O voce ii tipa batjocoritor in creier: „Esti un Tarcan egoist, esti un dezertor infam! El si-a parasit nevasta, tu ti-ai abandonat parintii de unsprezece ani de zile, ca sa poti scrie in autobiografie ca nu intretii relatii cu ei! Mladita s-a rupt de trunchi pentru a urca mai sus dar s-a prabusit mai jos decat el! Ha, ha, ha! Du-te la ei si-ti cere iertare! Fugi, nu mai intarzia o clipa! Repara ce ai stricat, aduna dovezi si trimite-le sus! Poate e momentul, baiete. Rusii vorbesc tot mai des despre un „dezghet', despre un vant proaspat de primavara. Adierea lui se va abate poate si peste tara noastra. Binele si adevarul au venit intotdeauna mai tarziu la masa calicului, dar au venit pana la urma. S-au scurs zeci de ani, secole, dar au aparut la orizont. S-a intamplat ca tocmai atunci sa privesti si tu, Costine, spre rasarit si nu ti-ai mai putut desprinde ochii de pe soarele dreptatii. In marea batalie ai fost confundat cu inamicul, din pacate! Ti-au luat stelele de pe umar dar ti-au ramas cele din suflet. Stelele, stelele… Ochii ca stelele arzand in noaptea de pojar. Ma sfredelesc inca, Victoria, si ma doare numele tau, ma doare amintirea ta infiltrata in toate fibrele trupului meu bolnav si pustiu de tine. Ce sa fac, ce sa ma fac? As fugi sa te caut, sa-ti imbratisez picioarele, sa te sorb ca pe o licoare fermecata, plamadita cu nectar cules dimineata din florile rasaritului, sa te prind de mana si sa nu ti-o mai las niciodata. Dar ce sa ma fac, iubito, cu dosarul tau de cadre? Ce sa scriu in dosarul meu despre tine, eu care inca ma hranesc cu iluzii? Cine va ingadui la masa noastra de nunta o mireasa patata pe pielea ei alba cu pacatul de nesters al originii sociale?

Dincolo de sifonerul hotar, doamna Noghy forfeca linistea casei pe frecvente inalte, exprimandu-si zgomotos dezaprobarea pentru pasiunile efemere ale fiicei sale. „Ce vrei, mama, de ce ma cicalesti atat? Nu mai sunt un copil! Am treizeci de ani! - ii reprosa actrita.

Treizeci de ani! Cum trece timpul! Implinise si el douazeci si sapte! Si ce realizase in tot acest timp? Ce lasase in urma? Numai durere, lui si altora. Vietuia acum intr-un fel de paralizie generala cu febra mocnita. Era un fel de mort printre vii, un izolat lepros, un singuratic agatat de o speranta, un dezradacinat complexat de o existenta confuza in care se zbatea ca o musca incurcata printre coardele inselatoare ale panzei de paianjen.

Gheorghe Petrila, coana Tinca… Abia isi mai amintea cum aratau odata. Candva intalnise pe strada pe colonelul Darie, de data aceasta civil. „Ei, don' Costin, ai inalbit pe la tample, don' Costin… Trec anii, imbatranim! Singur, singur?“ Singur, don' colonel… Singur cu necazurile mele… ! „Am auzit ca te-au scos din armata si pe tine!“ M-au scos, don' colonel! „Apoi, de acum poti sa treci si pe la Cristesti. Nu au ce sa-ti mai faca! Ma duc cate o data pe la mos Gheorghe, mai beau cate un pahar de vin noham. Ee, ii suparat tare… Iaca, zic ei, am avut si noi un baiet, dar nu vrea sa mai stie de parintii lui! Atata zic si tac amandoi cu ochii pierduti spre poarta… Nu-i bine, don' Costin, nu-i bine sa le faci asa o suparare!'

De ce se instrainase oare atat de mult de ai sai? Visase o societate din lapte si miere, o fericire generala dar isi cumparase palton pe puncte, mai manca painea aceea de toate zilele pe baza de cartela si toate acestea dupa doisprezece ani de la sfarsitul razboiului, in granarul Europei, care indestula candva si pe greci si pe turci. Unde era fericirea generala? Dar a lui, personala? A lui, cel cazut sub ploaia de pietre langa Corso, unde Bejan, medicinistul, striga de pe capota camionului: „Inainte, tovaraasi! Inaintee!“ Si iata-l acum pe marginea drumului, obosit, singur, nefericit. Coloana proletara il lasase acolo si marsaluise mai departe, spre fericire. El nu mai avea dreptul sa aspire la nimic! Il trecusera in rezerva din randul fortelor armate! Pentru cat timp? Ii schimbasera si specialitatea in livret. Nu mai era ofiter politic. Era ofiter de comanda… Daca tara ar fi mai avut vreodata nevoie de serviciile lui!

Un sacrificat era! Si un sentimental ce pusese totul la inima. Daca i se interzisese aparteneta la detasamentul militantilor, de ce nu se dadea la fund? De ce nu renunta o vreme? Se putea trai si in afara partidului, ba inca foarte bine! Ar lua-o pe Victoria, o femeie de elita, acum in criza de ifose. Poate s-ar impaca cu conditia lui minora de simplu semititrat… Ei, asi! Cum o sa se impace? Fiica unui general de pe timpuri! O mezalianta! Vezi-ti lungul nasului! Tie si neamului tau li s-au predestinat numai durerea si umilinta. Pentru ceilalti, boieri, fabricanti, erai un coate-goale, cel mult un parvenit necioplit, fiul unui opincar! Pentru clasa muncitoare, dimpotriva, esti un element nesigur, gata sa o tradezi in orice moment, oscilant, un putregai de origine reactionara, taraneasca, ii adevarat, dar asemanatoare cu cea micii burghezii. Capul jos, in tarana din care abia te-ai desprins!

Nu, asa nu mai putea trai! Gandurile il chinuiau zi si noapte. Trebuia sa intreprinda ceva, sa destrame urzeala aceea ipocrita ce-i inlantuise fiinta si ii barase toate potecile spre afirmare, spre realizarea ca om. Trebuia sa o faca pentru el, pentru ai lui, care nu depasisera niciodata conditia de tarani, pentru Victoria… mai ales pentru ea. De ce sa nu viseze? Trecuse o saptamana din seara cand coborase de pe „insula visurilor“ si nu indraznise inca sa o caute. Se temea de clipa destainuirilor dure. Numai dragostea ar fi oprit-o langa dansul, daca exista… Altfel Victoria ramanea un vis si el nu se mai putea hrani doar cu vise! Va pleca mai intai la Cristesti. Intalnirea aceasta cu batranii putea constitui o dovada impotriva lui, o piesa la dosarul unde el declara ca nu intretine relatii cu Gheorghe Petrila, dar acum nu mai impartasea punctul acesta de vedere. Gresise! Daca s-ar fi dus mai des la Cristesti, asa cum au facut altii, daca ar fi discutat cu comunistii din sat, cu parintii lui, lucrurile nu ar fi ajuns pana aici. Presedintele Sfatului nu ar fi indraznit sa dubleze averea lui Gheorghe Petrila, pe hartia aceea mincinoasa, intarita cu stampila autoritatii locale si trimisa fara scrupule la unitatea militara. Era un fals grosolan. Trebuia infirmat!

Autobuzul il lasa in marginea Pungasestilor, langa moara unde domnul Macovei manca si acum o bucata de paine. Moara devenise proprietatea gospodariei agricole de stat, dupa nationalizare, si el isi schimbase imediat stapanul. Nu o dusese rau sub ordinele lui conu Jak Marcopol. Nu o ducea nici acum. Moara este o comoara pentru morar. Nu va cumpara niciodata un singur kilogram de faina. Costin il zari in mijlocul curtii, mesterind ceva la o seceratoare Mc. Kormic, ramasa de la boier. Parul ii inalbise dar statura lui uriasa, muschii aceia homerici, ce-i razbateau de sub maieul murdar de ulei, ramasesera la fel.

— Buna ziua, domnule Macovei!

— Oh, Costin! Tu esti, nu?

— In carne si oase! Ce-i cu ruinele acestea? Unde a disparut cladirea administratiei?

— Acolo, sub movila aceea de pamant, pe care acum creste lanul de porumb…

Il cuprinse subit o nostalgie. Isi petrecuse in copilarie zile intregi in casa administratiei, la matusa Maricica. Traisera acolo oameni, petrecusera pana in ultima clipa a veacului ce apusese odata cu bubuitul tunurilor rusesti la Iasi, in '44. Nimic nu mai ramasese din viata de altadata, decat pamantul, pamantul negru prin care se mai zarea, ici si colo, cate un ciob de caramida rosie.

— Doamna Macovei, ce mai face?

— Dumnezeu sa o ierte, raspunse morarul, facandu-si semnul crucii.

Din casuta unde locuia acum, aparu o fata zvelta, intr-o rochie alba.

— Ai musafiri, tata?

— Ea e Alina, spuse Macovei, cu oarecare mandrie. Ti-o mai amintesti?

— Alina? Nu se poate! Am tinut-o in brate, era atatica! Acum e o adevarata domnisoara!

— Este in anul doi la ISE…

— Doamne, ce faci cu anii nostri?

— Mergi la Cristesti, te-ai gandit sa-i mai vezi?

— M-am! Unchiul Andries, tanti Maricica, ce-au ajuns, unde au ajuns? Teribil se mai temeau de rusi!

— Toti ne temem. De ce sa ne ascundem?

— Eu nu m-am temut.

— Erai un copil, ce puteau sa-ti faca?

— Intr-adevar, m-au asteptat sa cresc… Nu mi-ati spus nimic de unchiul Andries!

— Administrator a fost, administrator a ramas. A schimbat doar ferma si stapanul. Traiesc amandoi intr-un fost conac boieresc la Tibanesti.

— Si in Cristesti… ce-i in Cristesti?

— Mergi si vezi singur!

— Este cel mai bun sfat, don' Macovei. Sa ne mai vedem cu bine!

Moraru ii intinse mana, mare cat o strachina dar nu-l stranse prea tare, cum ii era obiceiul. Nu avea de ce sa se mai faleasca cu puterea lui fizica. Azi era nevoie de altfel de putere. Apoi, de cand ii murise nevasta, devenise taciturn. Costin il lasa si se duse spre fata. Ea il astepta curioasa. Nu semana cu maica-sa. Avea trasaturi frumoase, o talie frageda si o curatenie de fecioara in lumina ochilor intrebatori.

— Cine esti?

— O veche, o foarte veche cunostinta, Alina. Cand erai mica, mica, te purtam in brate prin curtea aceea de peste drum, devenita acum o padure de porumb. Te speriai de gaste, de gascanii ce sasaiau spre tine si plangeai. Atunci te salvam eu, ridicandu-te sus, sus si tu radeai cu ochii spre soare ca intr-o poveste de Creanga.

— Ce romantic! Am fost asa de mica?

— Si mai mica, aproape deloc, candva nicicum… Cati ani ai?

— Nouasprezece.

— Ramai aici, Alina! Sunt atat de frumosi!

— Nu se poate! Vreau sa termin facultatea, am un prieten, ne-am facut planuri de viitor…

— Atunci, succes! Sa bucuri pe domnul Macovei! A muncit toata viata. Tu esti averea lui… Ramai cu bine! Poate ne mai intalnim.

Alina ii dadu mana ei mica, alba si moale, dintr-o pornire sincera si recunoscatoare, ca o prietena adevarata, de mult, cu toate ca nu si-l amintea. O lasa intr-a lui si-l conduse in tacere pana la gardul de sarma ghimpata ce incercuia curtea morii si remiza de masini.

— Cand te vei intoarce la cursa, poate mai poposesti pe la noi… Ma simt asa de singura aici! Cu el ma vad abia peste doua luni!

— Am sa incerc,Alina, am sa incerc. La revedere!

Drumul spre Cristesti, alb de praf, trecea peste un pod aruncat peste raul Racova, apoi urca in panta pe langa un lan urias de soia. Nemtii adusesera in tara fasolea aceasta uleioasa, o cereau in cantitati mari, industriale si acum prinsese radacini, o cultivau si fermierii statului. Soarele batea dogoritor si el urca, urca. . Ajunsese la locul numit „La stejari', acolo unde multi scapasera de coltii haitelor de lupi, catarandu-se in arborii seculari, dar cineva ii taiase, nemairamanand acolo decat trei cioate infestate de bureti mici si uscati. Pe dealuri, pana sus, in zarea cealalta a Cristestiului, nu se zarea nici un om. Roiuri de muste mici ii zburau deasupra capului, tinandu-se de dansul, ca un la major scos dintr-un diapazon nevazut. Anii copilariei i se derulau ca un film prin mintea asaltata de amintiri. Serbarile lor de vara cu vadit caracter democratic, intalnirile cu Rica pe hudita aceea ferita, sarutarile lor nevinovate, apoi politica, politica care le ingheata sentimentele si ii desparte pentru totdeauna. Copilaria, sfanta copilarie! Parca nici nu a fost! La el, cel putin, a fost foarte scurta. La saisprezece ani era deja membru al partidului, cu griji, cu probleme, cu sarcini… Politica ii mancase copilaria si tot ea ii mancase acum tineretea… Cui isi daruise viata? Si de ce? Cum va fi revederea cu parintii? Cum il vor primi? Ca pe fiul ratacitor? Nu, el nu era un ratacit, ci un explorator, un cautator fara noroc. Se intorcea sa-si verse in curtea parinteasca cutia Pandorei primita in dar de la Zeus, fara relele raspandite in lume, inca de la crearea primei femei si primilor stapani? El aduce o cutie in care mai ramasese doar Speranta.

Ajunsese sus, in varful dealului. De acolo, Cristestii ii apareau in fata asa cum ii pastrase in memorie in toti acesti ani de bejenie pe drumurile revolutiei. Tabla ruginita de pe casa batraneasca se spala pe fata cu crengile nucilor saditi candva de dansul si ajunsi acum niste uriasi, dincolo, pe dealul Matei, casa domnului Cohan ramasese neterminata, cu tocurile ferestrelor pline de ochii negri ai golului dinauntru, ceva mai jos ardea tigla rosie a copilarie cu Paul, lunca verde a juramintelor fata de cauza comunismului, facute la vremea cand se leaga prietenii de cruce; spre nord, sub povarnisul lutului galben, casele acoperite de vegetatia densa, a primului lor invatator iar peste drum de ele, sindrila cenusie si ciuperca de paie a surii pravalite intr-o rana, unde copilarise Ghita Lucache.

La vale, spre casa parinteasca, incetini pasii, isi dorea un drum mai lung dar acesta se scurtase inevitabil pana ce mana lui atinse clanta portii. Aleea de lilieci era la locul ei, numai gardurile se pravalisera pe ici, pe colo, a paragine si a batranete. Sub marul cel malaiet din coltul casei, un caine florean incepu sa bata la om. Din antret aparu coana Tinca. Parul ii era sur, fata mirata, sub ochi ii aparusera pungile timpului scurs, pentru ca el nu trece, ci ni se aduna in obraji. Din spatele casei aparu si statura inalta a lui Gheorghe Petrila, cu o sapa in mana, purtand un pantalon dintr-o stofa groasa, cu nuante nedefinite de cenusiu, peticiti pe la genunchi, zdrentuiti pe la mansete. Se astepta sa fie vreun client la un pahar de vin, cand colo… Taceau amandoi, nevenindu-le a crede ochilor.

— Sarut mana, mama! Bine te-am gasit, tata!

— Bine ai vinit, baiete! - ii raspunse Gheorghe Petrila, cu un glas spart. O dat Dumnezeu si mai vii si pi acasi?

— O dat, de nu vi-i cu suparare!

— Iaca vorba, urca sus in cerdac! - dupa care coana Tinca se repezi spre soba cu plita de bucatarie, cocotata pe patru picioare de lemn in fata chilerului, sufla in taciunii stinsi, arunca peste ei un gat de gaz, dintr-un sap cu buza plesnita, scapara un chibrit si il arunca inauntru. Flacara produsa bubui in afara un nor de sperla. Ea isi feri ochii intr-o parte si si-i sterse cu un colt al pestelcii. Visul ei de astanoapte… Coana Tinca credea in vise pentru ca intotdeauna i se adeverisera. Cand rusii sparsera frontul la Iasi, ea vazuse in somn o pata mare, luminoasa, pe cerul rasaritului, cu o inscriptie rosie pe ea, si pe care nu o putuse descifra, deoarece nu era scrisa cu litere latine. Apoi, inainte de a muri Stalin, vazuse clar un soare mare, portocaliu, inaltat cam la o postata de dealul Sghera si apoi cazand brusc, cu mare zgomot, inapoi, dupa orizont, ceea ce nu se mai auzise si vazuse niciodata. In noaptea trecuta, se facea ca era la fantana si scotea apa sa ude chiperii, cand din oglinda cerului ascunsa pe fundul fantanii, aparu chipul baietului… Cica sa nu crezi in vise!

— Indata fac mamaliguta, ti-o fi foame de pe drum! Apoi catre Gheorghe Petrila: da du-te, bre, si-ti schimba pantalonii istea! Ce umbli ca Sutachili! (personaj reprezentand prostul satului).

Batranul intra in casa cu pasi mari dar inceti, tacut la observatia femeii si iesi mai tarziu schimbat. Purta o camasa alba, isi daduse cu pieptenul prin parul rar si inalbit. Coana Tinca il masura din priviri multumita, in timp ce melestuia mamaliguta galbena si aburinda.

— Ce stai si te uiti la mine? Du-te in beci!

Si in timp ce Gheorghe Petrila se executa cuminte, Costin cobori din cerdac si se lipi de gardul gradinitii din fata casei. Simti o caldura in piept cum ii apasa plamanii si ii urca in sus vibrand. Visul lui din copilarie era acolo. Zumzaia a harnicie si a belsug. Galbenul polenului adus cine stie de unde, de pe ce camp inflorit, stralucea pe piciorusele albinelor ce aterizau una dupa alta pe puntile din fata ordiniselor. Numara lazile: douazeci si patru. Le recunoscu si pe cele construite in nut si feder chiar de el, pe vremea cand visa sa ajunga un Constantin Hristea, autorul cartii „Stuparitul'. De ce nu a ramas aici sa faca l00 de bucati, asa cum visa impreuna cu Gheorghe Petrila, aici langa gardut, pe vremuri, colo pe banca neschimbata de sub nucul ce cuprindea cu bratele lui aproape jumatate din stupina! De ce a plecat in lume? De ce s-a pierdut in valurile ei tulburi si furtunoase, cand aici era atata liniste? A facut-o mai buna, mai fericita? Ce a primit in schimb de la ea? Sau viata se confunda cu un vis, in timp ce fiecare dintre noi poarta cu el o durere? Se intoarse in cerdac. Coana Tinca intindea masa, Gheorghe Petrila umplea paharele. Nohamul chilimbariu le aburea peretii, mata mieuna dupa portita, neindraznind sa se apropie, cainile luase o pozitie de popandau, trantindu-si coada de pamant nerabdator in asteptarea portiei de oase. In cerdac era umbra dar zapuseala, zapuseala si un fel de asteptare. Nu se vazusera de doisprezece ani! Gheorghe Petrila isi freca cu dosul palmei peria barbii nerase de o saptamana, apoi apuca paharul si inchina, desi nu-i statea in obicei:

— Apai, si fim sanatosi cu tatii!

Dusera paharele la gura, sorbira fara graba, le lasara la loc si isi bagara lingurile grele de alpaca in farfuriile cu bors de pui.

— Am auzit ca v-ati imbogatit, spuse Costin intre doua inghitituri.

— Adicatili, cum? - se mira coana Tinca

— Cica ati avea 10 hectare arabil, unul de vie, 100 de stupi, 50 de oi si cate altele!

— Cine o mai scornit si prapastia asta? Noi nu suntem bucurosi de cat avem! Aghe dovidim cu cotele! - se intriga Gheorghe Petrila

— Sfatul popular! Am vazut cu ochii mei hartia venita la unitatea militara unde lucram.

— D-apai, numai din minciuni si din furat traiesc unii, cat le-o merge! Il stii pe Hordila. Canta cu legionarii: „Stefan Voda al Moldovei!“ s-acu' umbla cu bentita rosie in chept s-o face pi comunistu'. S-o varat in intovarasire, l-au pus acolo saf mare, au scapat cu tatii di cote si isi umplu podurile caselor cu bucate de o si le-ajunga trii ani! Ci si mai vorghim! Un hot, ci si mai vorghim! O samtat din ci parti bati vantul si din verdi s-o facut rosu!

— Tu, tata, de ce nu te-ai facut?

— Nu era nevoie. Eu am fost de la unificare cu voi, cu comunistii. Asa o hotarat domnu' Stefan Voitec. Am votat pentru „soare'…

— Si?

— Maica-ta s-o amestecat in tarata si ne-o mancat porcii…

— Doar nu era sa las pe unul ca Parlici sa-si bata joc de noi, sari coana Tinca.

— Ai si mata dreptate, mama, numai ca…

— Il stii pe finu Chiricuta, nu? Unul care tot tuseste de o viata, de crezi ca acu' moare, cand colo el ingroapa pe altii! Sa fi trecu de atunci vreun an. Il aud ca striga la poarta: „Chihi, chihi! Badi Ghita, da-ti oleaci pana la gard!“ Vin' in coace, Chiricuta, cainile ii legat, zice taica-tau. „Ei nu mai intru, ca ma duc la o sedinta', zice el. Se apropie taica-tau de poarta si il intreaba ce vrea! D-apai, chihi, chihi, badi Ghita, am venit sa-mi dai carnetul cela de partid… Asa a hotarat tovarasul instructor. Eu nu am nici o vina, doar imi esti nunas, da daca asa mi-o zis! Dumitale ce-ti mai trebuie? Daca nu te trecea Parlici la chiaburi era altceva… chihi, chihi!'

— Si l-ai dat, tata? Asa, fara nici o discutie in adunarea generala? - se mira Costin.

— Ce era si fac? Cine mai respecta acu' legea?

— Mare greseala, mare greseala! Mata, un gospodar de nadejde, trup si suflet pentru sat! Ce sa mai discutam? Faptu-i consumat! Sa vedem cum putem indrepta ceva…

— Ce sa mai indrepti? Te-au dat afara din armata, ai ramas si fara sarvici… !

— Cum fara serviciu?

— De, am mai auzat si noi cati ceva dispri tine, di la altii… Ca si faci nisti saibe, nu aveai nevoie di bacalaureat! Daca a lui Rachita, mai, cu patru clase primare, si tot au ajuns mai ghine ca tine! Frasanica ii activista pe la Vaslui, Neculai, frati-sau, ii capitan! A lui Vrajitoru, cu sapti clase, maistru pi la Roman! Nu mai vorghesc di colegii tai! Rica, asistenta la universitate, baietii lui Gemene, invatatori, a lui Danaila, contabili, Paul ofiter in securitate, Valentina lui Picioroaga, profesoara, Ghita Lucachi, ofitar, Dorel a lui Chirica, judecator!

Vezi tu, mai baiete, ce a dat tarii satu ista, a nostru, si inci nu i-am numarat pi tati! Iara tu, ci ai ajuns? Un parlit di muncitor! Mai ghine te lasam si cresti taran! Socialism ai cautat, socialism ai gasit! Pentru asta te-am dat noi la scoala ca si inveti carte?

Sa-i spuna lui Gheorghe Petrila sau coanei Tinca, ca chiar el a parasit biroul unde lucra dupa trecerea in rezerva din armata, biroul cu oamenii lui limitati in gandire, falsi si fricosi, si egoisti, si adulterini, pentru a cunoaste o alta viata, mai dura, mai incomoda dar mai curata, viata muncitorilor, viata clasei celei mai avansate, celei mai revolutionare din societate, pentru a crea piese de tractor si nu hartii, ar fi nimerit sa le spuna? L-ar putea intelege? Romanul nu gandeste ca neamtul sau ca englezul! Citise de curand un roman frantuzesc. Fiul unei familii de doctori prestigiosi, cercetatori la o firma de medicamente, cu merite recunoscute, urma o scoala de bucatari, pentru ca o asemenea meserie se cauta in toata lumea si se retribuie cu doua mii de dolari pe luna. Si nimeni nu-si facea complexe. Or la noi, la romani, daca nu ai agatat calimara de bracinari, daca nu ai ajuns functionar, fie si la registratura, esti un om compromis, un ratat, un neimplinit, un oarecare, fara nici o insemnatate, un ciocanar vulgar manjit cu ulei! Nu, mai bine sa isi tina pentru el ideile acestea prea avansate.

— Eu m-am facut, ofiter, tata, ofiter politic de gradul unu. Il stiu pe Marx, pe Engels, pe Lenin, pe Stalin din scoarta in scoarta! Ce vina am eu ca mama l-a afurisit pe Parlici?

Gheorghe Petrila nu mai zise nimic. El stia ca fusese bagat in categoria chiaburilor doar pentru cele cinci hectare ale lui si Costin trebuia sa ispaseasca… Sa renunte la ogorul stramosesc? Alianta cu clasa muncitoare fusese asadar cinstita atata vreme cat a urmari desfiintarea marii proprietati. Cand a inceput insa marea batalie a colectivizarii, pentru multi tarani, chiar de buna credinta, din alianta nu a mai ramas decat o lozinca goala, greu de mistuit. Socialismul inseamna proprietate sociala, ca la inceputul inceputurilor, singura in masura sa rezolve o mie de contradictii proprii proprietatii private, dar pentru a o accepta se cere taranului sa vada dincolo de sine si de simtamintele sale inradacinate de veacuri. Era el pregatit sa jertfeasca pamantul mostenit de la parinti interesului general? Sa injunghie pe altarul colectivitatii juncanul cel gras si sa imparta bucatile fripte in mod egal la toate gurile flamande? Cum sa-i explice lui Gheorghe Petrila lucrul acesta? Aici era un sat de razesi. Nici un satean nu se ridicase mai sus de conditia lui de lucrator cu sapa, dar pamantul, jurubita lui de pamant ce se intindea pe dealuri, insemna totul. Cu ce cuvinte il putea indupleca Costin pe Gheorghe Petrila sa-si daruiasca pamantul pe care era stapan, pentru a deveni apoi un fel de sluga la colectiva?

— Bre! - interveni coana Tinca, de cand te stiu eu, tot pui tara la cale si cu ce te-ai ales din toata vorbaraia asta? Numai cu necazuri! Tu iti inchipui ca te ia cineva in seama? Tu numai traiesti cu ideea ca faci politica, dar asta o fac in realitate altii, acolo, la Bucuresti, la Moscova, poate si mai departe, dar nu in rapa asta uitata si de Dumnezeu si de dracu! Mai bine luati si mancati, beti un paharel si sa vorbim de-ale noastre, ca de colhoz tot nu scapam cat or fi rusii aici, la noi!

— Ei, mama, si mata! Da ce, colectivizarea o fac rusii? O facem noi, romanii, ca altfel nu se mai poate trai, nu se mai poate merge asa inainte cu pamantul hacuit in feliute. El trebuie lucrat cu masinile, trebuie silit sa dea mai mult la hotar. Razboiul s-a terminat, lumea se va inmulti din nou… Dupa mata, cate hectare de arabil are Cristestiul?

— Stiu si eu, vreo cinci-sase sute.

— Si cate familii?

— Cam vreo suta douazeci!

— Deci, in medie, cat pamant revine de gospodarie? Cate patru hectare si ceva, nu? Ei, cati copii sunt in sat?

— Pai, daca stau si ma gandesc, vreo trei-patru sute.

— Toata generatia aceasta, peste zece-cincisprezece ani, isi va cere partea ei, nu? Cat de mare va fi o parte? De un hectar, de doua, si chiar de trei, daca se casatoresc intre ei. Ce vor scoate de pe aceste lotusoare, abia o sa le ajunga pentru liota lor de copii, daca vom continua sa recoltam 500 kilograme de grau la hectar. Si restul populatiei care lucreaza in industrie, cu ce o sa se hraneasca? Vom importa paine, noi tara exportatoare de cand ne stim? Si ce o sa dam in schimb?

De data aceasta raspunsul nu mai putea fi servit pe farfurie, ca un desert dupa felul doi. Coana Tinca tacu, Gheorghe Petrila isi facea de lucru cu un cap de pui, sugandu-i creierul printr-o gaurica facuta cu un dinte de furculita. Costin, prins de discutie, abia atunci observa ca i se daduse ranza si tartita cu o bumbareaza galbena si mare cat o nuca, asa cum i se dadea intotdeauna in anii copilariei petrecute acasa.

— Daa, pana acu', cum o trait lumea, ca doar pamantul aista-i, nici n-a crescut, nici nu s-o mai inchircit!

— A trait si ea cum o putut, mama, ca de aceea nu mai incapeti in sat unii de altii. Cei care nu au avut dupa ce bea o cana de apa, viseaza acum sa ia totul de la cei care au avut si sa-i lase in sapa de lemn.

— Apoi ii drept?

— Am spus ca viseaza! Socialismul va da insa deopotriva si unuia si altuia, dupa munca. Aici e tot secretul. Se modifica sistemul de impartire a bucatelor. Nu dupa cat pamant ai sau ai avut, ci dupa cate zile ai muncit in gospodarie. Mai drept nici ca se poate!

Din nou, o vreme, nu se auzira decat sorbiturile celor trei si mieunatul nu prea tare al pisicii, care-si stergea coada de picioarele fiecaruia, doar, doar se va indura cineva si de sufletul ei. Langa cusca lui umpluta cu paie si purici, Grivei scheuna in surdina, disciplinat, cersind un os. Scheuna politicos, conditie esentiala invatata pe blana lui, orice exces de latrat putandu-i fi fatala, coana Tinca nesuportand zgomotele enervante. Si intr-adevar, mai mult pentru a acoperi un gol in conversatie si in argumentatie, stapana se intoarse si arunca cainelui doua oase fragede, spre disperarea pisicii, care se milogea in van.

— Mai Costache, mai Costache! - cuvanta Gheorghe Petrila, ca o concluzie, cum vrei tu sa ne saracesti? Pai taranul fara pamant, ce mai poate fi decat un salariat pe mosia statului.

— Da de unde, tata! Doar el nu-si pierde pamantul, ramane tot al lui, numai ca il pune la un loc cu a altora, ca sa-l poata lucra mecanizat, ca sa scoata mai mult din el, ca sa aiba o putere economica mai mare. Oamenii devin astfel egali, nu vor avea de ce sa se mai urasca intre ei.

— Pi dracu', egali! N-au si fie niciodata, pentru ci uni-s mai prosti, altii mai distepti, unii mai lenesi, altii mai harnici. Doar n-o sa-i scoata socialismul din masa, pe acelasi calapot!

— N-o sa-i scoata, asta-i treaba moasei, dar o sa incerce sa-i cultive pe toti la fel, dupa ce ies… Si sa lasam viata sa mearga inainte. Nu sta in puterea noastra sa-i modificam cursul, nici la stanga nici la dreapta. Suntem prea mici si prea neinsemnati. Nu avem decat doua cai: sa sustinem linia partidului si sa fim primii care intram in colectiva…

— Daca te primeste! - filozofa Gheorghe Petrila.

— Pentru asta ma lupt, asa, cum spuneam, sau sa te opui, sa te protopesti in picioarele din fata, ca un catar incapatanat, sa ti se faca o mie de sicane, pentru ca te pisi contra vantului, si de fapt sa nu realizezi nimic, pentru ca unirea pamanturilor tot se va face, mai devreme sau mai tarziu.

— Sa faci ca frate-meu, Costica, si sa patesti ca el…

Masa se desfasura cu momente de aprige discutii, alternate cu goluri de liniste, cand nu se auzea decat clinchetul tacamurilor si limbajul flamand al vietuitoarelor inconjuratoare, pauze in care trebuiau sa se gandeasca profund la gustul bucatelor gatite, la mirosul lor apetisant, pentru ca altfel, traditia orala o spunea, ele nu folosesc procesului acela interior numai de organism stiute, daca sunt inghitite pe derost.

— Dar ce s-a intamplat cu Costica, mama?

— Vai de zilele lui, saracu! Doua saptamani a bolit in pat. L-au prins intr-o seara pe Zghera si l-au batut mar…

— De ce, mama?

— Nu voia sa se treaca…

— Dar restul satului vroia?

— De, a cam vrut. La inceput s-au inscris cei din intovarasire, vreo douazeci si cinci, care ti-am spus, isi umplusera podurile cu de toate, pe urma, la ceilalti li s-au facut fel de fel de promisiuni si mai ales una cu copiii…

— Ce fel de promisiuni?

— Umblau din casa in casa, mangaiau copii pe crestet si ii intrebau: Anicuta, tu ce vrei sa te faci? Doctorita, nene! Da, tu, Vasilica? Inginer, nene! Tu, Stefanica? Eu, judecator! Omul cu femeia lui se uitau la dansii cum stau numai in camasute de canepa, cu durligele goale, cu degetele in nas si parca, parca le venea sa indrazneasca a visa. Mai stii ce poate socialismul! Ca ei au muncit o viata si tot nu au de nici unele! Ei, bun, copii! - le spuneau aia, tot ce vreti, aceea o sa va faceti. Statul va asigura scoala gratuita, internat, uniforme, numai daca mamica si taticu semneaza cererea asta de intrare in colectiva. Si oamenii o semnau. Ce nu fac parintii pentru viitorul copiilor!

— Si acum mai sunt multi care au ramas pe dinafara?

— Doar noi, chipurile chiaburii, vreo cinci-sase gospodarii, pentru ca nu ne primeste. Acu' macar am scapat de cote, de cand cu revolutia asta a ungurilor. Ei au murit, saracii, iar noi am castigat! Ne-au desfiintat sistemul de cote obligatorii. Dar am ramas cu impozite mari. Cei care au intrat in colectiva li s-o iertat orice datorie fata de stat.

— Si cu Costica, cum a fost?

— Cum sa fie? Dupa ce s-a ridicat din pat, a daramat tot! Si casa batraneasca, si grajdul, si bucataria, si gardurile, o mai vandut din material, l-a mai dat in pastrare pe la altii si o plecat in lume. 'Oi gasi eu o balta in care sa ma arunc cu capul inainte!“ Asa o zis, dar in colectiva nu intru. Acu', cica lucreaza pe un santier de constructii prin Bucuresti. S-a dus acolo, pe capul lui sora-mea! Doarme la dansa, mananca! In urma lui a ramas pustiul, parca nici nu a fost acolo viata, unde s-au jucat cinci copii, unde a murit tata, unde mama, Dumnezeu sa o ierte, statea pe o bancuta sub un par si tot intreba: „ Auzi? Da hotii istea cat mai stau? N-au chicat inca? Ptiu, batu-i-ar cel de sus! Da ci au di gand?“ Si Costica de colo: „Taci, mama, sa nu te auda cineva!“ Acu', zace in dosul bisericii! N-o mai interseaza nimica!…

— Ce ati facut cu via?

— Ne-o luat-o. Intra in perimetru colectivei. Au vrut sa ne dea o bucata de pamant undeva, la o margine, dar am refuzat. Ce ne mai trebuie? Nu folosim nimic de pe urma pamantului. Nu scoatem cat ni se cere sa dam! De-acu' imbatranim, tu n-ai nevoie de pamant, ce sa facem cu el? Ne multumim cu putin. Da, de cand au bagat plugurile in vie n-am mai fost pe acolo. Imi face rau…

Clasa numita intentionat patura, desi ea se intindea pe 90% din suflarea Romaniei, ceda pas cu pas. Indaratnicii imbatraneau, oboseau sub apasarea cotelor si impozitelor mari, renuntau la singura lor avere pamanteasca si sufleteasca, ucigandu-si pornirile native spre independenta economica, facand un fel de schimb, de negustorie inventata ad-hoc. Nu-si dadeau pamantul chiar gratuit. Incheiau niste contracte nescrise, pe incredere, cu socialismul. Ma trec in colectiv la urma urmei cati ani mai am de trait, dar tu imi lasi copilul acolo, in serviciu, nu mi-l dai afara, il avansezi, ca are origine sanatoasa, ii asiguri o bucata de paine mai buna decat a mea sau il inveti o meserie, pe banii tai, ca eu, de unde!

Calea aleasa de partid pentru socializarea agriculturii era grea si spinoasa. Activistii lui, aruncati prin toate hartoapele, ca niste apostoli in mijlocul paganilor, pentru a-i converti la crestinism, regretau amarnic ca statul proletariatului roman nu procedase ca vecinul nostru de la rasarit, care dupa victoria revolutiei din octombrie, a nationalizat intregul pamant, dandu-l apoi mujicului in folosinta, fara probleme. Nu ar fi trebuit sa se mai inchine la nimeni. Incetul cu incetul se castiga insa teren. Metodele folosite variau de la o initiativa la alta, de la un activist la altul. Directivele cereau incheierea colectivizarii pe baza liberului consimtamant dar daca taranul ramanea incapatanat si surd, pe de o parte, iar activistul trebuia sa-si indeplineasca sarcina de partid, pe de alta parte, siretlicurile, ca in orisice batalie, au aparut in mod necesar. Lozinca „ care pe care“ era la mare pret. Revolutia taia in carne vie, extirpand intersele individuale, ca pe un apendic purulent, tragand bucatica de pamant de sub picioarele nehotaratilor, ca pe un pres, adaugand-o apoi, faramitura cu faramitura, marii proprietati obstesti. Din durere se nastea socialismul, pe durere statuse pana atunci capitalismul. In orice revolutie, cineva trebuia sa ramana nedreptatit, numai ca de data aceasta telul, desi indepartat, poate la distanta de o generatie, doua, era plin de umanism in conceptia lui teoretica. Locul gol lasat in sufletul taranului, prin renuntarea la pamantul sau era umplut cu vorbe frumoase despre un viitor de aur. Numai sa dea Dumnezeu ploaie la timp!

Costin isi amintea ce-i spusese odata, prin 1946 unchiul sau, Costica: „ Tie iti convine sa ne vorbesti de colhoz, tu n-ai sa lucrezi in el, tu ai invatat carte, dar noi, palmasii, noi cum o s-o ducem?“ Si unchiul Costica nu a rezistat socului, a dat bir cu fugitii, s-a travestit in muncitor betonist. A fugit dintr-o patura tracasata intr-o clasa conducatoare. Numai ca firea lui revoltata in permanenta, datorita, se vede, unei malformatie de vorbire, care i-a inchis toate portile spre acceptiunea femeilor nascatoare de echilibru, nu s-a impacat cu viata de santier si dupa vreo doi ani s-a intors in batatura lui pustie. Oamenii l-au primit, l-au bagat in drepturi. Era de-a lor!

La sfarsitul mesei, Gheorghe Petrila clipi siret, dand a intelege ca nu se lasa el cu una cu doua. Comunistii i-au luat o vie, dar el va planta alta, in gradina de langa casa, pentru ca omul sfinteste locul.

— Vezi tu, mai Costache gradina aiasta din deal de ograda? Pisti trii ani ai si mananci dintransa struguri americani! Cu triizaci di arii di nobili, o scoatim noi la capat! Nu ni mai trebuiesti nici un fel di pamant! Am vorbit cu popa Cehan si in primavari imi da butasii. Asa am socotit noi ca-i ghini. Am donat trii hectare statului, cu celi doua ci ne-o mai ramas, daca-o fi, cand o fi, 'om intra si noi in colectiva, daa, pani atunci…

Initiativa privata nu dormea si nu avea sa doarma nici mai tarziu, cand din marile si micile proprietati nu mai ramasese nici macar amintirile. A doua zi, Costin incepu sa-si puna in aplicare planul pentru care venise la Cristesti. Facu mai intai o vizita vecinului si prietenului sau Victor Burca, un om bland, cumpatat, intelegator si gospodar, atribute ce-l pusese in fruntea organizatiei de partid locale. Intalnirea se consuma in prima parte cu rascolirea amintirilor. Cand fusese mic, Costin era purtat in brate de Victor, de sora lui, Lina, pe care copilul o indragea, mai ales pentru sanii ei mari si darnici, ce nu-si gaseau astampar sub satinul negru al rochiei. Apoi patima pentru vanat! He, he, cate campuri albe batusera ei impreuna? Cati iepuri doborasera! Apoi mai incoace, dupa '44, Costin le vorbea despre socialism. Victor auzise despre ascensiunea lui politica si se bucurase, tot asa cum se mirase sincer, auzind de trecerea lui in rezerva, dar nu putuse misca un pai. Pe atunci nu era el secretar si chiar daca ar fi fost, falsul din hartia aceea trimisa la unitatea militara il cunostea doar presedintele. Apoi se crease asa o atmosfera de suspiciune, incat orice cuvant ti se putea intoarce impotriva-ti. Cine lua apararea unui propus pentru desfiintare, impartasea adesea soarta condamnatului. Victor ascultase cu rabdare rugamintea lui Costin. Nu-i cerea decat respectarea unui adevar controlabil si punerea lui pe hartie. Da, tovarasi, Gheorghe Petrila nu are decat cinci hectare de pamant, nu s-a manifestat dusmanos regimului, colectivizarii. Fiul sau a facut propaganda comunista de mic copil…

Solidaritatea de bastina ii sporea increderea in viata, in destinul sau atat de controversat. Satul devenise acum arena principala a luptei de clasa, ea coborase din palate si conacuri pe ulitele prapadite ale catunelor, rascolte de vantul prefacerilor. Proletariatul isi silea aliatul sa iasa din barlogul de veacuri al micului proprietar, instalandu-l aproape cu forta pe tarlaua mare, intinsa si aurie. Cuvantul pornit de la sfatul popular spre serviciile de cadre avea o greutate mai mare decat o diploma universitara. Ca sa obtii bastonul de maresal, era de-ajuns ca cineva sa te propuna si cineva sa te sustina. Era vremea cand noua oranduire isi aduna ostasii de nadejde pe criteriul luptei de clasa, intr-o vreme cand si limba avea caracter de clasa, si muzica, si culorile, si stiinta, si mama care te-a zamislit!

La sfat era acum presedinte, un muncitor adus de undeva. Aliatul Parlici se dovedise incompatibil cu linia. Selectionat dupa principiul „cel mai sarac este si cel mai sigur', atunci cand originea de om nevoias juca un rol de piatra fundamentala in alegerea cadrelor, el se dovedise complet nepregatit pentru functia de arhitect al lumii noi, pe care o compromisese intr-asa un hal, incat prostia sa avea sa intre in istorie. Partidul isi schimba orientarea de la an la an, invatand din greseli. Acum, in fruntea obstii, nu mai corespundea un om sarac. Intr-o vreme cand lumea incepea de la capat, diriguitorii aveau nevoie de prestigiu si competenta, de cinste si daruire de sine, mai mult pentru cauza altora decat pentru a lor. Trecu pe la militie, isi puse viza de flotant pe buletin, privi si la functionarii sfatului, aratau plini de importanta, inabordabili, plini de putere locala, nu-i cunostea, nu le ceru nimic, nici un fel de desmintire. Poate chiar unul dintre ei completase hartia aceea mincinoasa! Avea acum in buzunar referintele unor comunisti, daca lumea si adevarul se bazeaza numai pe adeverinte. Cand va ajunge la Brasov, le va depune la Comitetul regional. Parca incepeau sa se mai limpezeasca apele tulburi. Ana Pauker ceruse cat mai multe lagare pentru tarani, regretand ca Romania nu are o Siberie. Gheorghiu Dej, care stia ce inseamna un lagar nu acceptase sa-si umileasca neamul si tara. Partidul se scutura incetul cu incetul de praful radicalist al tovarasilor avangardisti. Nu se putea merge inainte doar cu un sfert de tara, care sa pazeasca cu arma pe celelalte trei sferturi!

Costin visase o lume ca lumea, dar ea se plamadea acum numai cu sacrificii! Intors acasa cu sperantele in buzunar, o zari pe coana Tinca invartindu-se pe langa plita incinsa, presurand, amestecand, degustand. De cand o stia statuse langa oale indeplinind un ritual numai de ea stiut, ca si cum ar fi oficiat o slujba pe altarul fundamental al existentei noastre precare, printre aburi fierbinti si mirosuri instigatoare la dor de viata. Cu mainile ei magice impartea apoi bucatile mai bune celorlalti, oprindu-si sie ramasitele, slabaturile, oasele, firmiturile, rasturnand printr-o tacere cuminte zicala „cine imparte, parte-si face!', hranindu-se doar cu placerea ca serviciile ei au fost neintrecute, pentru ca in farfuriile noastre ni se turna dragoste si clipe ce aveau sa ramana neuitate.

Venise ziua plecarii, ziua intoarcerii la Brasov. Gheorghe Petrila masura cerdacul la deal si la vale, aplecat putin inainte, cu mainile la spate. Coana Tinca alerga de la masa din lemn, cu cuie de lemn, pana la soba dogoritoare, aducand castroanele clocotinde. Peste doua ore din Pungasesti, pleca cursa… Ultimele clipe se consumau in tacere, isi spusesera tot ce aveau sa-si spuna in cele cateva zile petrecute impreuna. El urma sa continuie lupta pentru recunoasterea conditiei lor de tarani mijlocasi, ei ramaneau aici sa astepte ziua de maine, asa cum faceau de o viata, sa astepte toamna, sa faca gropile in care va musti la iarna zapada, sa astepte primavara pentru a implanta in carnea pamantului, cu fata la soare, alte mladite de speranta, ce vor strange in oglinda boabelor de aur ce vor zamisli, toata lumina universului si sensurile trecerii pe aici.

Candva, cu ani in urma, isi dorise satul victorios si fericit. Dupa atatia ani de absenta il regasise parca, nu stiu cum, invins, cu capul plecat, obosit dupa o lupta grea si istovitoare. Gheorghe Petrila, coana Tinca nu disperau insa, asa prigoniti pe nedrept cum erau. Ajunsi in toamna vietii, ei o luau de la capat cu aceeasi insufletire, ca si cum s-ar fi dus sa scoata din fundul fantanii o caldare de apa neinceputa, plina de albastrul cerului. Poate si ceilalti visau la fel sa o ia de la capat dar in altfel. Ori cum, de aici inainte va veni mai des ca sa-i vada. O meritau cu prisosinta. Erau niste oameni curajosi, ca dintotdeauna.

CAPITOLUL XIV

Din nou in fata masinii de rectificat, doar cu prezenta fizica. Cateodata il cuprindeau niste sentimente ciudate, realizand o dizolvare a materiei, aruncandu-l in ireal, pierzandu-si orientarea pamanteana, cu care natura a inzestrat pana si viermii si gandul il ducea, a cata oara, la parintii idealismului ce-or fi fost devorati de timp in vreun turn de piatra, printre manuscrise vechi si sacre. Trecandu-li-se carnea si ramanandu-le doar slovele, s-or fi intrebat acei oameni, daca o anumita forma a materiei, ei bunaoara, alesii domnului sa populeze pamantul, n-au sa mai fie intr-o zi, gandirea zamislita intransii a existat? Si daca numai aceasta manifestare a fiintei lor ramane in urma-le scrisa pe un papirus, inseamna ca a existat numai ea, ideea? Anemiati de posturi indelungate, se clatina in ei temelia lucrului solid, se clatina pamantul din care ieseau si intrau si care se invartea ca un titirez prin universul fara fund si fara margini, timpul hoinar le pierdea memoria, le inghitea fara mila neuronii, abia isi mai aminteau de bunici, la varsta cand si ei erau bunici, scleroza se intindea ca o pecingine pe scoarta lor cenusie, tesea mereu paianjenul Timp panza uitarii, pana ce amintirile, ca niste femei frumoase vazute din spate prin lentila unui binoclu intors invers, dispareau cu totul. Ramanandu-le doar setea si foamea, uitand complet trecutul, intunecandu-li-se si viitorul, acest timp compunandu-se doar din vise depanate candva, in urma, de ce nu ar fi ajuns acele umbre sa spuna despre viata ca este un suspin de o clipa, in care am scotocit pe Terra, ca o cartita fara ochi, cautand mereu vrajitul inceput, amagindu-ne ca stim mai totul despre noi, ca zborul nostru este neintrerupt, ca dupa noi, prin noi, vin altii sa-l continuie dar lantul se intrerupe brusc cu fiecare muritor… De ce

nu ar fi spus atunci strabunii ca totul este un simplu vis?!

Omul, vesnicul scormonitor in piatra lumii, s-a facut ca nu pricepe subtilitatea filozofiei idealiste, rodul desnadejdii in fata conditiei de muritor, evidenta consumarii vietii in chip inconstient, care-l face sa se intrebe nedumerit, inainte de a inchide ochii, daca a existat cu adevarat, cand si de ce, daca tot trebuie sa nu mai fie! Nu cumva i s-a parut? Altii inghit stupefiante, cad in blasfemie, se cred spirituali si argumenteaza materialitatea lumii, prioritatea factorului material, printr-o gluma vulgara, ceva cu un picior trantit undeva, in fundul idealist al adversarului obligat, convins insfarsit, sa recunoasca o data pentru totdeauna, ca exista. Dar nu despre aceasta era vorba! Si daca exista, cat? Materialistul nu doreste sa continuie ideea mai departe. Lui ii ajunge ca exista, ca respira, ca spera, ah aceasta inselatoare speranta, ca iubeste si satisface multumitor doleantele stomacului, un alt argument ca exista, altfel nu i-ar fi foame! Profesorul de fizica X a fost vazut ieri in catedrala! Tocmai el care preda atat explicit teoria relativitatii! Marele chirurg, celebrul, recunoscutul, facatorul de minuni, cazuse in genunchi, ca un nimic in fata catapitesmei aurite, el care cotrobaieste toata ziua prin burtile oamenilor! Ce nu a priceput inca de mai cauta raspunsuri sub coperta de argint a evangheliei pe care o saruta cu evlavie? Spargerea frontului la Iasi! Parca a fost ieri! Dar bine, omule, expresia „parca“ nu mai semnifica o certitudine! „Parca“ se pune intotdeauna langa „mi se pare'! Daca materia este intr-o continua miscare si transformare (cand invatase aceasta lege i se parea ca stie totul despre lume, ca universul nu mai detine nici un secret), inseamna ca dupa acumulare, dupa saltul calitativ, totul va arata altfel si din adevarul absolut de pana atunci nu va mai ramane nimic… ! Ca din mitul Stalin, bunaoara! Deci, Costine, abia cand incepi sa te indoiesti de un adevar considerat pana la un momentdat de neclintit, te poti felicita ca ai ajuns in pragul intelepciunii!

Si tot punandu-si la nesfarsit intrebari, se trezea cu niste raspunsuri bizare, mai confuze, uneori, decat intunecimea necunoasterii din camasa careia nu se putea smulge. Ce insemnau aceste vietuitoare care se tarau pe bulevarde, prin aer, prin apa? Ce ganduri le-o fi umbland prin capete? Daca pe culmile Carpatilor a valurit Marea Sarmatica, atunci Potopul sa fi existat? Dar inaintea lui ce o fi misunat prin ierburile fara de sfarsit ale pamantului? Dragostea e o rusine sau o pofta? Daca-i pofta, atunci e un viciu, ca si alcoolismul, ca si neputinta de a te abtine in fata drogurilor! Nu cumva adevarul este ascuns in permanenta de o inselatoare aparenta?

Nimeni nu-i putea da acestui spirit neastamparat o parghie cu care sa rastoarne globul opac al nestiintei. Fac masele cu adevarat istoria sau ele nu sunt alteva decat o turma imbatata de cuvinte, proiectilul pus in pusca la care nu ele apasa pe tragaci? Intrebari, intrebari, intrebari… Cand te voi putea revedea Victoria, sa-mi linistesti sufletul zbuciumat si incarcat cu exploziv, ca un cer uraganic, cand iti voi putea darui tot ce-si pofteste o femeie, fara ca tu sa ma intrebi nelinistita pentru ce mi-am incarcerat buchetul de zambile, in loc sa ti-l pun in brate sau ce s-a intamplat cu fereastra inimii mele peste care zace tras un oblon ruginit, strajuit de o umbra ciudata… ?

Trecuse deja o buna bucata de vreme de la intalnirea cu Cristestii. Acolo clocoteau vremuri noi, toamna aruncase peste Brasov o patura de frunze ingalbenite, in care seva rosea de nebuniile verii apuse, tragandu-si grabita peste poale voalul alb al iernii. Balerina ii inveselea noptile, fiecare isi gasea albia lui, ca un rau aruncat din cer pe o campie necunoscuta, doar el se zbatea intr-o asteptare satanica, martirica si o desnadejde ucigatoare. Drumul lui nu mai cunostea abateri de la atelierul unde isi inclava zilele si noptile, picatura cu picatura, in supape de motoare, insufletindu-le, si camera pustie de langa usa hotar cu actrita, impurpurata acum ca o gladiola ce-si ofera frumusetea constienta ca maine va fi cam tarziu. Undeva, aici, in oras, nu departe, il astepta poate si pe el o Nadejde, o Victorie cu nadejdea gata sa si-o piarda, dar daca vreodata fi-va sa ridice o cupa de sampanie „Zarea', cea cu care va impartasi nemasurata bucurie a reprimirii in partid, nu va putea fi altcineva decat ea… !

Hans il batu pe umar zambitor. Cand trecuse timpul? Isi sterse in graba masina, o preda neamtului in buna stare si cand vru sa se indrepte spre spalator, ii iesi inainte secretarul organizatiei de baza, tovarasul Maftei, acostandu-l neutru. Primise chiar atunci un telefon de la comitet si dupa amiaza la ora cinci trebuia sa fie prezent la comitetul orasenesc. Atunci omul din fata lui lua pentru o clipa infatisarea unui serafim, cauta adanc in ochii lui, dar acestia ramaneau inchisi ca o carte, luminatoarele halei se umplura parca subit de o pulbere sclipitoare, sa fi fost poate primii fulgi… „Ai inteles, tovarase Petrila? La ora cinci fix, sa nu intarzii, acolo nu e voie sa intarzii!'

Daa, iata ca demersurile lui nu intrasera intr-un sac spart, avea sa capete un raspuns. „Vezi, sa te tii tare acolo!“ - ii mai spuse secretarul, apoi restul miscarilor ce le mai avea de indeplinit trecura pe automat, ca o carma de avion ce lasa pilotilor ragazul odihnei. Noianul de intrebari ce-l asediasera pana atunci se topi de la sine si din furnicarul lor, ce-l hartuise ca pe un ocnas, mai ramasese doar una timida si fricoasa, pierduta in gradina indoielilor…

Se tulbura din nou oglinda, oglinda lacului adormit de briza timpului dusman si sufletul nelinistit se infiora iarasi. Din universuri nestiute strabat sunete de harpa. Hleiul lumii plin de bube prinde iarasi sa luceasca… Si daca sufletu-i o minge, ca un disc de luna plina, lin pluteste acum prin aer, ca o gratie feminina. Salta-n sus, coboara vesel pan' la firul verde-al ierbii, poposeste pe o floare cu polenuri irizante… E din nou copil minune prins de vraji ametitoare! Neasteptata veste era dulce ca o adiere a brizei calde din Florar, ce mangaie cu sarutul ei ascunse nazuinte, infiorandu-le, reanimandu-le. Ca o lumina ivita in zori, de dincolo de marginea pamantului, parea secretarul in salopeta lui albastra ce se indeparta acum spre sala de sedinte. Inselatoarea aroma a sperantei varsa in el o Sahara de caldura. Apoi timpul se intinse ca un burduf de armonica ruseasca, scotand triluri din bemoli si cand plamanul lui de piele isi dete ultima suflare, Costin astepta cuminte intr-o anticamera austera.

Deasupra biroului, chipul secretarului general scruta viitorul de unul singur, neinsotit de tatucu, parca mai plin de incredere, mai nestingherit, mai stapan pe zambetul sau oficial. Destinele acestui popor intrase pe maini ambitioase.

Al tau insa Costine, urmeaza sa se hotarasca acum, dincolo de usa aceea capitonata. Vei putea, oare, peste citeva zile sa tii capul sus, sa te duci la scoala Victoriei, sa o cauti la secretariat, ea sa vina curioasa la cancelarie… Cine sa o caute pe dansa, daca de atatea luni de zile nimeni nu a dat un semn de viata! Sa-i intinzi bratele si sa spui simplu: Ne asteapta Postavaru, acum te invit eu, acum platesc eu… ! A rasarit, iubito, soarele si pe strada noastra! Sunt niste vorbe spuse de tatucu, cand tara sovietica era la ananghie, dar tatucu a murit si soarele acela la care viseaza fiecare, s-a mutat pe strada noastra… !

Usa capitonata se deschise larg si Gheorghe Gheorghiu Dej ii zambea in culori de pe alt perete, de deasupra unei mese lungi, grele, cu suprafata lucioasa ca oglinda, plina de scrumiere turnate prin uzinele orasului, cu sirene goale ce ies din valuri. Fete grave de oameni trecuti de 50 de ani, fete aspre, intrebatoare, in asteptarea omului care bombardase centrul cu memorii indraznete si care isi luase permisiunea sa treaca peste munca sacra a tovarasilor de la cadre, strangandu-si singur referinte din comuna… Atat de tanar?

— Ia loc, tovarase Petrila! Petrila, nu? - il invita primul secretar al comitetului orasenesc. Avea o voce autoritara, o privire iscoditoare. Ai facut mai multe memorii la Comitetul Central al Partidului. In ce organizatie de baza s-a hotarat excluderea?

— In batalionul 404 transmisiuni.

— Motivul?

— Mi s-a schimbat originea sociala la putin timp dupa absolvirea scolii militare. Un instructor sustinea ca in comuna sunt prea putini chiaburi si au mai facut un lot…

— Si care este situatia parintilor acum?

— Aceeasi, cu toate ca este o greseala, o mare nedreptate!

— Cat pamant au?

— Au avut 5 hectare, dar 3 le-au predat statului inca de vreo 2 ani in urma.

— Ce politica a facut tatal tau?

— Taranista… dar prin l938, cand acest partid se afisa ca exponent al intereselor taranimii. Dupa cum stiti, asteptarile ei au fost inselate si tata s-a lamurit…

Membrii biroului tac, asculta cu fetele inexpresive, obosite. Cine stie de cand stateau in sedinta? Primul secretar rasfoieste dosarul plin cu hartii. Tot ce scrie acolo e despre viata lui, nu?

— Dupa dumneata, categorisirea este justa? Si daca nu, de ce?

— Pentru ca nu au posedat si nu poseda mijloace de productie de exploatare, caracteristice chiaburimii. Am facut si eu o scoala de partid si stiu care sunt acestea. Daca acum se mai folosesc de munca salariata in sezoanele de varf ale muncilor agricole, o fac din cauza varstei. Nu mai sunt tineri! Si daca nu li se permite intrarea in gospodarie, nu e vina lor si consider lucrul acesta o alta greseala.

— Care este parerea ta despre hotararea de excludere din partid?

— A fost o hotarare arbitrara si dictata de loctiitorul politic al regimentului. Membrii organizatiei de baza nici nu au avut ce spune. Li s-a citit un referat si au ridicat mana ca la comanda! Cand am intrat in partid nu se cunostea cuvantul chiabur, taranimea abia fusese improprietarita, sedintele de celula se tineau in secret, ca in ilegalitate. In secret se tinea si calitatea de membru al partidului. A fi comunist era pe vremea aceea un risc si nu un beneficiu. Atunci nu mi-a cantarit nimeni loialitatea dupa numarul de hectare pe care le detineau parintii. Cine a intrat acum in sufletul meu si a constatat cu atata precizie alterarea convingerilor mele politice despre viata, din cauza originii taranesti instarite?

— Dumneata vrei sa rastorni niste principii de selectie a cadrelor?

— Nu sta in puterea mea, dar pot sa-mi exprim parerea atunci cand e vorba de viata mea, de convingerile mele. Am fost ajutat de partid sa ma formez ca om, sunt fiul lui, cine-mi poate schimba paternitatea? Si de ce sunt aruncat afara din casa lui?

Fetele impietrite de dincolo de masa incep sa se destinda, sa capete interes pentru tanarul acesta bataios. Primul secretar se intoarse spre tovarasii sai din stanga, apoi catre cei din dreapta, ii priveste scurt dar nu-i intreaba nimic.

— De ce te-ai facut muncitor daca lucrai intr-un birou?

— Mi se facuse lehamite de hartii, din ele nu puteam afla nimic despre viata, despre oameni, si tare vreau sa stiu cate ceva despre ei. Va rog sa nu-mi spuneti ca am facut-o doar pentru a-mi usura drumul spre portile partidului!

— Nu, dimpotriva, zic ca ai facut bine. Un comunist trebuie sa cunoasca viata sub multiplele ei infatisari.

Primul secretar spuse „un comunist'! Era vorba de el? Ii scapase expresia fara sa vrea? Sau o facuse intentionat? Biroul ii transmitea o hotarare de sus si acum vroia sa se informeze cui o spune, sau urma sa delibereze dupa impresia ce i-o faceau raspunsurile lui?

— Biroul iti aduce la cunostinta, tovarase Petrila, ca a studiat dosarul tau si va delibera. Asteapta putin alaturi!

Costin iesi in anticamera, cu pumnii stransi instinctiv. Pe scaunul unde statuse el, zari acum un ins cu figura mohorata, obosita, care batea in nestire cu degetele in genunchi. Costin se aseza alaturi, pe alt scaun. La biroul din fata lucra acum o femeie, probabil o secretara ce rascolea intr-un dosar si ochii sai intalni din nou tabloul lui Dej, cu acelasi zambet plin de siguranta aruncat poporului. Aveti incredere in mine, tovarasi! Nu sunt singur. Traim vremuri grele. Libertatea ne-a costat mult si inca o sa ne mai coste dar trebuie sa avem incredere in noi si in telul nostru. Ne-am apucat de o treaba al dracului de grea, peste capul multora care au de partea lor osanza stransa de veacuri, si traditia, si invatatura, si obisnuinta, a doua natura, si religia, si sprijin international. Noi? Doar o idee plecata de un secol prin Europa, ca o stafie, ca o stafie, ca o stafie flamanda de dreptate. Credeti in ea, credeti in mine! Stiu unde va duc. O sa fie bine, o sa vedeti, o sa fie bine…

Costin se trezi smuncindu-si reverul hainei, cu o idee noua in cap. Daca biroul nu-i infirma sanctiunea de excludere, va pleca la Bucuresti, la omul acesta zambitor. Nu se poate sa nu gaseasca undeva increderea in om! Apoi isi propuse sa-si linisteasca bataile inimii, sa astepte calm. Destinul nu ni-l facem noi, singuri, intotdeauna. Cata spre secretara. Acum completa un formular. Rochia o avea stransa pe gat. Era probabil nevasta vre-o unui activist de pe aici, pentru ca nu oricine poate ajunge… Cunoscuse si el o tanara activista la T. P. , in '46, Angela, batea la masina de scris, privea gales si era blonda. Iti intindea o mana fara sfiala. Eh, femeia-i tot femeie! Nu se poate sa o privesti ca pe un obiect oarecare, chiar daca ii spui tovarasa. Gandul iti trece prin ea, te duce prin locuri ferite de lume… Cu cine s-o fi maritat? Cui i-o fi daruit linistea atator cautari?

Omul de langa dansul continua sa bata darabana, nu pe genunchi, ci pe marginea scaunului. Secretara parea agasata de ciocaniturile acelea interminabile, se opri din scris, il privi gata sa-i reproseze dar se abtinu. Deasupra usii capitonate tarai o sonerie. Sari de la locul ei si isi baga doar capul dincolo: „Cine e tovarasul Petrila? Sa intre!'

— Stai jos, tovarase, Petrila - il invita primul.

Ceilalti membrii ai biroului il priveau cu condescendenta, ceea ce putea insemna si da si nu. In aceste clipe lungi, hotaratoare, cind destinul lui urma sa primeasca pasaport negru sau rosu pentru trecera prin viata, activitatea sa biologica inceta parca cu totul. A fi sau a nu fi! In fond, a cui este revolutia? - incerca el sa se consoleze. Numai a unor alesi? Soldatii anonimi, de rand, n-au nici un merit? Ce stiu acesti oameni, investiti cu puteri de viata si de moarte, despre zbaterile lui, despre cautarile lui nesfarsite, ce pot spune niste hartii despre sufletul lui de zburator, cu aripi de pescarus?

--Biroul Comitetului orasenesc a analizat contestatia facuta la hotararea organizatiei de baza din unitatea militara unde ai lucrat, piesele aflate la dosar si nu este de acord… (aici primul facu o pauza) si nu este de acord cu initiativa ta de ati strange singur referinte…

— Nu am dreptul sa scot la iveala adevarul?

— Nu ai cuvantul acum! Dar biroul considera ca unii tovarasi au gresit in aprecierea situatiei reale si in unanimitate infirma hotararea organizatiei de baza din care ai facut parte, urmand sa fii repus in toate drepturile, cu vechimea respectiva din l946. Sa nu-ti pierzi, tovarase Petrila, niciodata increderea in adevar! Maine la ora l2 sa fii la camera numarul 3. Fac eu, acolo, inmanarea carnetelor… Ei si acum ai cuvantul!

— As vrea sa va spun ca am fost o victima, un matelot aruncat peste bord. De ce a trebuit? Cui i-a folosit?

— Nimic nu-i perfect, Petrila! Istoria cunoaste destule victime… Pentru ca revolutia sa triumfe, partidul a trebuit sa-si ia masuri de siguranta. Mesterul Manole si-a sacrificat sotia, dar a inaltat o manastire neintrecuta in frumusete.

— Va multumesc pentru ca m-ati adus din nou in randul oamenilor si m-ati crezut pe cuvant!

Se ridica, simtind ca intrevederea a luat sfarsit. Primul secretar ii intinse mana. Costin saluta printr-o plecare scurta a capului si pe ceilalti membrii ai biroului si iesi. Omul acela lasat in anticamera tot mai batea darabana pe marginea scaunului, in aceeasi pozitie si absenta totala fata de lucrurile si fiintele inconjuratoare.

Afara era noapte. Aerul inghetat ii lovea obrajii si el inca se mai intreba daca totul este adevarat. Nu, nu se putea inca obisnui cu ideea ca a invins, ca i s-a facut, insfarsit, dreptate, ca va putea patrunde acolo unde portile ii erau inchise. Ar fi vrut sa strige trecatorilor de pe strada ce bucurie il ineaca, cat este de fericit, chiar in seara aceasta va scrie lui Gheorghe Petrila vestea cea mare, cuiva trebuia sa i-o impartaseasca, fie si in scris. Trecand pe langa! „Aro', marele restaurant al orasului, se gandi o clipa sa intre, victoria trebuie udata… Oh, Victoria, de ea isi aminti abia acum, sigur ca da, acum putea sa o caute, in urma sa nu mai zdranganea tinicheaua aceea sacaitoare, ce atragea asupra-i rasetele batjocuritoare, si-l inebunea, si-l punea pe fuga prin tufisurile cele mai ferite, ca sa nu-l mai vada nimeni lingandu-si in taina ranile. Privi mai intai prin fereastra garnisita cu draperii din plus rosu si chiar in apropierea ei, zari balerina cu logodnicul … Ii spunea ceva, buzele i se miscau rotund, ramanand intredeschise in asteptarea raspunsului, decolteul rochiei ii punea in evidenta valoarea bustului ei alb (studiat negresit multa vreme in oglinda), incitand pe cei care o priveau sa continuie neaparat in imaginatie linia bombata a sanilor pana in varful gurguilor ascunsi sub stofa verde. Fata aceasta a vietii i se refuzase lui Costin. Pleca mai departe, renuntand sa mai intre. Tinuta lui nu era de „ ARO „. Avea sa mearga prin noaptea luminata de flacara ce-i cuprinsese inima, cu Victoria in gand, acum avea ce sa-i spuna, putea sa-i propuna orice, daa, orice, nu mai era un ciumat condamnat sa rectifice supape de tractor, purta in buzunar scrisorile de acreditare, cheia spre poarta de aur, dincolo de care incepe viata adevarata, cinstita, mareata, grea, desigur grea, dar plina de satisfactii. O va lua cu el sa-i fie tovarasa, mangaiere si plinatate, sa treaca impreuna prin carnea nevazuta a timpului, a anilor, sa treaca de mana, e mult mai usor… Uite, mama, ea este Victoria, cea de a doua victorie a mea! Una o tin in buzunarul de la piept, pe ea o tin de mana… Binecuvanteaza-ne!

Ajunse in camaruta lui tarziu, oboseala mersului pe jos de-a lungul orasului, pe strada Lunga, pana in Bartolomeu, ii facuse bine, ii imprastiase gandurile aprinse pe umbrele trecatorilor, cu fulgii mari ce-i racoreau fruntea, cautandu-si sprijin in cadere pe varful nasului. Acum trebuia sa doarma, maine incepea o noua zi de munca si de satisfactie, la ora 12 trebuia sa fie la partid… Stinse gazul metan, soba de teracota incepu sa-si reverse caldura prin camera, se baga in pat si inchise ochii. Incercare zadarnica. Sub pleoape ii navali trecutul sbuciumat… Sa doarma, sa doarma! Va fi si maine timp de bucurie, va fi si maine si intotdeauna… Apoi deodata se auzi o portita trantita, un ras inabusit, pasi marunti, usori, pasi mai mari, nerabdatori, scrasnetul cheii in broasca si iarasi liniste. Se oprisera, probabil, prin hol. Ce folos daca statea cu pleoapele stranse peste globii treji ai ochilor! Nici urechile nu aveau somn si ramaneau ciulite, ca la o panda de caprioare. De dincolo patrunde un dialog de porumbei, soapte ce chema la potolire: „Sst! Ne aude mama!“ Dar patul asezat langa usa este un palavragiu, scrasneste din toate componentele… invidiosul! Adio somn! Felicitari vecino! Sa-ti fie de bine! Da stiu ca-ti place viata!

Dimineata orasul pulsa pe artere lumea dupa paine. Noaptea o odihneste dar nu o satura. Intinsul in pat si intoarcerea pe partea cealalta, pana spre ora noua, incolo, nu este permisa orisicui! Strazile primisera un asternut nou, asa cum ai arunca un cersaf alb peste un camp nu prea curat. Puful zapezii le purifica iar pietonii ramaneau cu credinta ca le si sterilizeaza. Mai tarziu, culoarea iernii avea sa fie desenata cu urmele nesfarsite ale autobuzelor si talpilor celor sculati in zori sa urce pietroiul pe muntele fagaduintelor, printre rauri de sudoare si roiuri de sperante. Pentru Costin insa lumea capatase deodata o infatisare optimista, roza, calduta si ademenitoare. Mergea inghesuit intr-un autobuz supra aglomerat dar cat de larga ii era acum respiratia! Timpul insusi, atat de masinal cronometrat, de riguros cu precizia astrala, trecuse pe o banda de rulare cu extensie. O asemenea inaltare spirituala mai traise cand luase bacalaureatul, cand i se pusese doua stele pe umeri si cand isi citise pentru prima oara in litera tiparita gandurile sale frumoase. Dar acum, acum parca era altceva, cu totul altceva. Simtea ca nu mai incape in sine, ca-i mai trebuie o valiza in care sa-si transporte surplusul de Eu…

La uzina isi incepu lucru sub aceasta stare sufleteasca. Masina functiona cu maximum de randament, supapele nu le mai scotea ovale, capatau in intregime girul pentru export; acolo mergeau numai piesele perfecte; tractoarele romanesti se infiltrau pe piata mondiala cu succes si controlorii aveau grija sa nu-l compromita. Tot ce se incadra in cotele ideale se punea deoparte. Il informase pe secretar unde trebuia sa fie la ora l2 si de ce, acesta il felicitase, bucurandu-se sincer, era si el din Moldova, de pe langa Suceava, venise aici in timpul secetei si ramase sluga la un sas, apoi se califica, se afirmase dupa multa truda, cunostea povestea fostului ofiter politic, il folosise la editarea gazetei de perete, il recomandase si gazetei de uzina, seful l-ar fi luat in redactie, daca nu ar fi avut incurcatura cu partidul, de acum, cine stie, omul este repus in drepturi si era unul de ai lui, de pe meleagurile secetei si saraciei, ca vrem noi sau nu, ata gandurilor tot intr-acolo ne trage, ca pe pasarile ce se intorc de la Varatec sa depuna oule…

La ceasul al doisprezecelea din ziua aceea mare, Costin astepta emotionat pe culuarul Comitetului orasenesc. Erau mai multi acolo, de la Tractorul, in frunte cu secretarul comitetului de partid, se tineau pe langa el ca puii pe langa closca! Actul inmanarii carnetului intr-un cadru solemn sapa in constiinta celor care ieseau dinauntru o stare speciala, impodobindu-le chipurile cu o aura de incredere si sarbatoare. Cand se trezi impins in sala de catre secretar, intra fara sa mai simta actul fizic al mersului pe parchet, ci doar un fel de zbor, de zbor ireal. La masa acoperita cu o panza rosie, primul secretar spunea mereu ceva celor dinaintea sa, despre grija fata de carnet, care trebuia pastrat cu sfintenie, ca lumina ochilor din cap, pierderea lui atragand sanctiunea suprema, el fiind o particica din flamura partidului, din prestigiul sau si nu trebuie, ca atare, sa ajunga in mana dusmanului. Apoi simti o strangere de inima barbateasca si se trezi raspunzand militareste: Servesc Republica Populara Romana! Primul secretar ii zambi, auzise el multe cuvinte stangace dar acestea erau mai cuprinzatoare. Tanarul dadea dovada de disciplina.

Omul traieste uneori momente grave, decisive pentru viitorul sau, din pacate nu le poate percepe in intreaga lor maretie. Isi va aminti mereu de ele, va povesti si la altii pana la batranete, se va lauda chiar cu participarea sa nemijlocita, dar in ziua cand evenimentele au ars, ametit de spontanietatea lor, nu le va putea consuma esenta, decat mai tarziu. Asa s-a intamplat atunci si cu Costin. Vedea aevea coloanele rusesti inundand dealul Zgherei, in acel august, douazeci si doi, auzea vocea regelui Mihai, in douazeci si trei; isi amintea cu lux de amanunte exaltarea multimii pe strazile Iasului, cand s-a proclamat Republica, acum insa simturile sale lipseau de acasa. Trebuia sa fuga undeva pentru a-si veni in fire. Castigase o mare batalie, nu cu partidul, acesta insusi aflandu-se in lupta cu sine si cu toti pe drumul cautarilor, pentru ca revolutia este ca o piatra mare si grea pe care o arunci intr-o valtoare. Daca ai putin noroc, incercarea iti reuseste de la inceput. Greutatea vine abia dupa aceea, atunci cand vei incerca sa o scoti de acolo, de pe fund, sa o pui pe roate si sa o impingi mai departe, fara putinta de a o mai abandona. Multi isi vor zdreli mainile si frange picioarele in acest travaliu facut dupa niste vagi indicatii, vechi de o suta de ani sau dupa niste instructiuni traduse gresit dintr-o limba straina. O victima a acestui mecanism lipsit de experienta se considera si el si nu avea nimic de imputat partidului, nici macar lui Parlici, nenorocitul acela analfabet ajuns imparat peste un biet sat. Nu, batalia o castigase cu sine. Rezistase atatia ani unui razboi psihologic sangeros, epuizant, in stare sa ucida si cea mai curajoasa vointa si asteptare.

De la comitet se duse intins acasa, se arunca in pat si cazu intr-un somn lung.

„Apoi ulise se-nveli sub frunze

Pe ochi ii picura atunci Minerva

Un somn placut si pleoapele-i inchise,

Ca el sa se intreme cat mai bine

De greul trudei care-l istovise.“

(Odiseea, Cantul V, 670)

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A doua zi dimineata se duse la uzina, isi facu cotidiana datorie, dar i se paru ziua cea mai lunga din viata sa. Trebuia sa alerge la scoala Victoriei, sa o gaseasca, sa-si justifice tacerea si sa-i impartaseasca noua sa calitate. Cand ajunse la poarta scolii aceleia era de-acum pe seara. O fata imbracata intr-un halat alb, o eleva de serviciu il privi intr-un mod ciudat, mai mult decat s-ar fi cuvenit pentru a formula un raspuns.

— Domnisoara, v-am rugat, poate nu m-ati inteles bine, o caut pe Victoria Nadejde, din anul doi!

— Cine sunteti dumneavoastra, de veniti atat de tarziu sa o cautati!

— Dar nu e tarziu, e abia ora cinci, sunt un prieten, o veche cunostinta…

— De cand nu a-ti mai vazut-o pe Victoria?

— De ce ma intrebati? De vreo sapte-opt luni… Am avut o problema grava, nu am putut veni mai repede, degeaba as fi venit, desi, poate, ar fi fost mai bine, dar ea ma astepta, trebuia sa ma astepte… !

— Nu v-a asteptat, domnule, nu v-a asteptat… O cunoasteti bine? Unde locuiti?

— Aici, in oras, de ce ma intrebati mereu cate ceva? Trebuie sa-mi luati un interogatoriu ca sa pot vorbi cu Victoria?

— Asculta, domnule, eu am fost prietena cu dansa. Era o fata crunt lovita de soarta. Mi-a povestit totul despre ea. Stiu ca astepta mereu pe cineva de pe o insula… In unele zile era mai optimista, in altele cadea in ea si nu mai iesea de acolo. Pentru ce i-ati inselat asteptarile? Indelungatele asteptari!

— Eu nu pot insela pe nimeni, domnisoara, dar nu am fost lasat sa vin mai devreme, nu am putut. Nu puteam veni la dansa cu mainile goale, nu aveam ce sa-i ofer, decat dragostea mea, dar aceasta insemna prea putin. Astazi nu toata lumea pune pret pe dragoste! Dragostea, domnisoara, a juns un obiect de cantarire publica. Inainte de a o impartasi cu cineva, trebuie sa capete un pasaport de loialitate…

— Ai iubit-o pe Victoria, domnule?

— O iubesc, altfel nu as fi aici!

— Doamne! - si fata se lasa moale pe un scaun din camaruta de garda, ascunzandu-si fata in palme. Cand si-o descoperi, ochii si obrajii ii erau umezi.

Costin nu intelegea nimic din ce se intampla. Venise sa o caute pe Victoria si fata aceasta in halat alb il descoase ca la tribunal iar acum plange… ! Doar nu i s-a intamplat ceva!

— Gata, mi-a trecut, spuse ea, ridicandu-se. Si acum ascultati-ma! Victoria Nadejde nu mai este! S-a sinucis acum o luna. Am ingopat-o noi, colegele ei, nu avea pe nimeni, adica avea un tata, dar nu putea veni de acolo de unde se afla! Sa nu lasi, domnule, niciodata o femeie sa astepte prea mult! Nu va cunosc dar nu pareti un om rau. De ce ati intarziat?

Costin nu mai auzi ce spune fata aceea in halat alb. Se ridica si iesi in strada, vorbind singur, cu voce tare. Trecatorii intorceau capul dupa dansul, apoi isi vedeau de drumul lor, doar el repeta intr-una: „N-ai rezistat, iubito, nu ai rezistat! Iarta-ma, Victoria, de intarzierea mea lasa! Dar imperiul fricii nu poate tine o vesnicie. Oamenii vor gasi intr-o zi, si aceea nu este prea departe, taria sa se elibereze de neincrederea in semenii lor!'

CAPITOLUL XV

O izbitura de portita, pasi tropaiti pe scari in sus si trei ciocanituri puternice in usa. Cine putea fi atat de intempestiv la o ora de seara? Costin isi stranse halatul pe mijloc cu un cordon rosu si se duse fara graba sa deschida.

— Sa traiti! Aveti o telegrama! - sopteste omul postei, putin cantat, putin timorat de o vina inexplicabila, ca si cum s-ar fi scuzat ca tocmai el trebuie sa aduca o asemenea veste.

— O telegrama? - Costin incerca un gest de refuz. Asemenea mesaje grabite aduc mai intotdeauna vesti ingrijoratoare. Semna totusi cu un calm aparent si baga mana in buzunar dupa niscai maruntis. Factorul intui gestul si protesta incurcat:

— Lasati… telegrama asta, stiti… poate altadata cand 'oi aduce alta mai… Sa traiti! Ce sa-i facem? Asa e viata! Are si bine, are si rau, ca circula acu' si un cantec… Sa traiti!

Se intoarse stingherit si incepu sa coboare scarile cu capul bagat intre umeri, ca si cum l-ar fi ferit de o eventuala lovitura ce urma sa vina din urma.

Fuga factorului lasa in atmosfera un ecou sumbru de clopot spart. Hartia lasata de dansul ii frigea degetele cu necunoscutul dinauntru, zdruncinandu-i echilibrul fragil restabilit cu atata durere dupa tot ce se intamplase. Cauta un fotoliu sa-si spijine momentul de slabiciune. Distantele lungi si grele se parcurg sezand.

A doua zi se urca in tren si pornea spre cinstirea memoriei celui care-i daduse suflarea si numele. Omul care isi rasese de moarte toata viata, ignorandu-i grozavia, printr-o zeflemea de subtila ironie taraneasca, nu mai era! Taina trecerii in amintire coborase din imparatia ei cosmica si-i smulsese sufletul. Atata doar, sufletul! Din rest nu-i luase nimic, nimicul urmand sa mai dainuie o vreme pana ce devenea desavarsit.

Aruncat in sus, in jos, de hurducaturile autobuzului ce-l ducea spre satul acela dintre dealuri, unde el vazuse lumina zilei, prin sticla murdara a ferestrelor i se nazarea parca aevea cel ce fusese Gheorghe Petrila, care se intreba mereu ce poate fi acolo de unde nimeni nu s-a intors nicicand. Se intrebase, dar Costin nu credea ca tinuse cu tot dinadinsul sa cerceteze personal marele necunoscut. Asadar, un moment intrevazut de orice copil ajuns la timpul intelegerii cursului vietii, se consumase. Candva, cine stie cand, va veni si sfarsitul mamei, iar el va ramane singur sa continuie ce? Descoperit in fata crucii de lemn infipta acolo de colege, golit de sange si de ganduri, Victoria Nadejde intrata in pamant nu a putut sa-i transmita decat o mare dezolare, imposibil de depasit printr-o revolta indreptatita.

De la Pungasesti, unde autobuzul isi termina cursa, Costin o porni spre Cristesti apostoleste. Moara Domnului Macovei, cu peretii ei jupuiti si afumati, remiza de tractoare, cele doua casute acoperite cu tigla, unde locuise matusa Maricica dupa alungarea cuconului Jak de la curte, locul pustiu al fostei administratii, devenit acum o banala ciocalaieste brumata de suflarea lui decembrie, exercitau asupra lui un fel de surpare a rostului, iar dincolo, peste deal, la Cristesti, ce-l astepta? Trecerea prin viata sa fie oare insotita de o degradare continua?

Casa parinteasca cu acoperisul ei de tabla ruginita, ii aparu din spatele nucului desfrunzit de indata ce atinse culmea lui Picioroaga. De aici, de sus, nu se zarea nici o miscare prin indoliata curte. Doar un firicel de fum alb cata tremurat de deasupra bucatariei spre inaltul unui cer invesmantat intr-o pelerina cenusie de vreme rea. Isi incetini pasii, catand sa lungeasca cat mai mult distanta ce-l despartea sau dimpotriva il apropia de momentul cand trebuia sa dea cu ochii de Gheorghe Petrila, dar mai ales de coana Tinca, ramasa singura intre niste pereti muti din care se desprindea in fiece clipa chipul celui ce-i fusese tovaras de drum.

O clipa avu senzatia ca pluteste in haos, ca un fir cu inceputurile lui prin existenta se rupsese. Ideile cele mai inaltatoare, cele mai nobile ale revolutiei in care-si investise tot capitalul nu mai valorau nimic in fata dezastrului biologic ce ne pandeste pasii fragili si perisabili. Trecerea prin viata mai mult purtat, mai mult impins de idei ce nu-i apartineau, alergand spre un sfarsit ce i se contura acum cu mai multa claritate. Desigur, mai vazuse morti dar nu erau ai lui, nu-l lega nimic de nimicul lor. Adesea se studiase intamplator in apele blestemate ale vreo unei oglinzi nesentimentale, in care-si surprinsese chipul mirat de propria-i metamorfoza, mereu altul si altul, mai ridat, mai inzapezit pe la tample, dar nestiuta-i trecere abia acum il inspaimanta. Trecutu-i lung ramas in urma devenise din ce in ce mai scurt si mai sters de-l putea cuprinde intr-o singura amintire pictata pe o panza de paianjen miraculos. Lui cat ii mai ramasese pana la capatul portii negre unde te intrebi consternat: cum, am si ajuns? Dar abia am plecat! Nu, nu am obosit! Mai vreau sa merg! Te rog, Doamne, mai lasa-ma putin! Macar doi-trei ani, acolo… Doar vesnicia ta e nemarginita! Nu s-ar cunoaste de unde iei, de unde dai!

Patrunse timorat in curtea cu liliacul desfrunzit, de ideea intalnirii cu ravagiile mortii salasluita acum in trupul lui Gheorghe Petrila. Coana Tinca ii iesi in intampinare abia dupa schelalaitul prietenesc al cainelui adapostit in cusca de langa beci. Arata sfarsita de oboseala, cu obrajii inghetati de spaima plecarii din viata a celui ce statuse atata vreme in preajma ei si ii umpluse sufletul cu senzatia implinirilor ce si le doreste omul.

— Ai venit si tu! Hai mai intai la bucatarie sa te incalzesti si pe urma sa te duci sa-l vezi… E in camera mare!

Focul licarea slab sub plita pe care fierbeau niste oale, coana Tinca pierduse sirul treburilor ce se cer in atari imprejurari; se lasa moale pe un scaun si spuse ca pentru dansa, dupa o pauza in care cuvintele inca nu puteau cuprinde si explica drama ce plutea intre peretii casei:

— Nu dorm de o saptamana! Mult s-a mai chinuit! Nici nu ma mai pot tine pe picioare… Nici morfina nu-i mai ajuta la nimic! Am vegheat langa el, zi si noapte cu lumanarile la indemana, dar ascunse; sa nu cumva sa le vada si sa priceapa. Apoi alaltaieri l-am lasat putin singur, sa-i fac un ceai din buruiene, de dansul culese de prin padurea Gurghicii. Si cum pandeam clocotul ibricului, numai ce aud la radio vestea asta care a zguduit lumea. Am tras vasul deoparte si am alergat langa patul lui sa i-o spun inainte de a ne parasi. Ma privea cu ochii indurerati de chinuri si, stiu eu, poate si de tristetea despartirii. Mai, zic eu, trasnita de cruzimea stirii, l-au impuscat pe Kenedy!

— Ghine i-au facut! Aista se intelesese cu rusii si vroia sa faca in America comunism, ca la noi, sa le ia pamantul si sa-i saraceasca…

Atata a apucat sa mai spuna! Apoi ochii i s-au retras in gaoacele capului, capatand deodata o stralucire de lumanare aprinsa. Sa fi fost din cauza lacrimilor ce-i napadise sau din cauza vestii ce i-o adusesem in ultima clipa a vietii si care o socotea ca o razbunare implinita pentru tot ce suferisem si pentru nadejdile puse in America si ramase sterpe? Suflarea i se rari si cel ce fusese tatal tau disparu… Nu mai ramasese nimic din cel ce scuipase foc printre dealurile Casinului, peste transeile germane la '9l6, nu mai ramasese nimic din baietanul ce se avantase spre portile conacului boieresc la '907 si nu mai ramasese nimic nici din regretul dupa pamantul cedat colectivei si in care noi, amandoi, insamantasem vise de buna stare! Ca omul se ia cu dorul ista de inavutire si trece cu vederea greul muncilor la care se inhama.

Ma doare inima ca trebuie sa o sfarsim asa, ca niste caini jigariti! Pornisem amandoi de la nimic, pana ce ajunsesem la o gospodarie de taran mijlocas, cum se spune acum. Drumul a fost o ploaie de sudoare si o mare de asteptari! Si care ne-o fost rasplata? Nerecunoasterea stradaniilor, harniciei, a muncii cinstite, si poreclirea noastra cu cuvantul ista urat de chiaburi, ajuns acu' o rusine si o napasta, un pacat de neiertat.

Mainile astea ale lui, care acu' i se odihnesc pe piept cu lumanarea agatata intre degete, cate hectare au prasit oare, cati popusoi au dejghiocat, cati butuci de vie au legat, cate intepaturi de albine au indurat? Si toate cate or fi fost, pentru ce? Ca sa treaca dincolo sarac cum venise pe lume si cum slugarise pe mosia lui Jak Marcopol?

Coana Tinca isi punea intrebari esentiale. Costin nu avea un raspuns. In afara de existenta mortii inteleasa ca un fenomen de ghilotinare a trecerii, de capat al unei curse contra cronometru, celelalte intrebari aveau pentru el un raspuns in filozofia materialista si teoria societatii comuniste. Parintii lui suferisera si el suferise, dar in gandirea sa sablonizata deja de canoanele memorizate inca din adolescenta si considerate ca adevar absolut, sacrificiile taranului roman nu erau altceva decat sacrificiul mesterului Manole, pentru inaltarea frumoase manastiri. Ce putea sa-i raspunda mamei sale? Orice cuvant ar fi insemnat politica la capataiul catafalcului tatalui sau, care toata viata facuse politica si murise cu ea pe limba. Coana Tica parca-i deslusise tacerea sa vinovata si continua:

— Tu stii doar cum umblase el prin sat, pe la casele oamenilor, in 1946, cu don' Gemene, directorul scolii. Oameni buni, taranistii si liberalii is slugile boierilor, o stiti bine! Votati soarele, votati-l pe Groza, ca el v-o dat pamant! Sa mai vina la putere si taranii istea de-al de noi, ce duc piatra cea mare, cum zicea si mos Ion Roata, in preajma Unirii. Si au venit! Numai ca taranii istea ai nostri au fost mai rai ca boierii! S-au dezbinat si cei care au ajuns in fruntea obstii au inceput sa ne numere imbucaturile si sa ne masoare pamantul castigat pe drept dupa l9l8. Din cel ce aparase tara de nemti si o facuse mare, in vechile ei hotare, nu mai ramase decat un spin in ochii celor ce s-au cocotat la conducere. Ca binisor ne-au mai luat tovarasii! Ca sa vedeti, boierii asa si pe dincolo, jos cu ei, pe urma sa vedeti ca chiaburii va sug sangele, jos cu ei, mai oameni buni in sus, mai oameni buni in jos, sa urmam exemplul Uniunii Sovietice eliberatoare, sa ne unim pamanturile, sa ne colectivizam, ca sa o ducem insutit mai bine si pe un plan subtire ne-o lasat fara pamant!

Gheorghe a trecut pe lumea cealalta nemultumit si inselat. Numai eu stiu asta. Tu nu ai cum sa intelegi. Tu nu esti legat de pamant. Tu ai alta crestere, alta gandire. Nu te condamn, chiar daca ne-ai parasit la greu, ca tot nu puteai sa ne ajuti cu nimic! Pentru ce s-a zbatut el, saracul, o viata intreaga, ca iaca implineste 78 de ani, ca sa ajunga de unde a plecat? Ca tot sluga se cheama ca a murit! Nu a mai muncit la boier dar nici la el acasa. A robotit la batranete pe ogoarele colectivei si a primit dupa cat a putut munci un batran! Pentru ce mai cazura ca mustele in transee, ca sa intregeasca Romania Mare, pentru ce mai silira ei pe mosieri ca sa-i improprietareasca, daca statul muncitorilor si taranilor i-a fortat cu parul sa dea inapoi tot ce castigasera pe buna dreptate si cu varsare de sange? Colectiva, „liberul consimtamant', la ce i-au folosit lui, om batran, cu puterile pierdute prin tarana postatelor ce le invartise cu sapa peste 50 de ani? Nu, baiete, judecata mea este ca dreptatea lui Gheorghe Petrila a murit odata cu dansul, a intrat in pamantul cedat de nevoie statului, pentru a scapa de cote si de titlul acela murdar si rusinos, cu care altadata ne-am fi mandrit, daca am fi fost indreptatiti sa-l purtam. Pentru ca sa stii, mai baiete, cine a ajuns sa aiba ceva in jurul bordeiului, a dobandit prin munca cinstita si sudoare. Este oare o crima sa-ti culegi roadele stradaniilor tale la batranete?

— De, ce sa mai spun, mama?

— Auzi, tu care nu stii ce inseamna pamantul pentru taran, ca ti-ai petrecut anii tot prin scoli si prin orase si prin fabrici - in l959 cind am semnat cererea de intrare in colectiva, mai bine zis cind ne-au dat voie sa o semnam pentru ca eram pe lista neagra a lui Ana Pauker, ne-am simtit vreo citeva zile in pielea lui Jak Marcopol, boierul din Pungasesti. Ne-am simtit pentru ca Gheorghe Petrila, fosta lui sluga, ajunsese desproprietarit ca si fostul lui stapin! Sa moara matele de ris!

Proprietatea colectiva asupra pamintului nu-i decit o amagire, o desproprietarire mascata. Pamintul este al celor care-l muncesc, spune cintecul proletar, in schimb roadele lui intra in magaziile statului! Vlaga ni se scursese in pamintul ce ne luase zilele si unde a intrat de tot acu' Gheorghe Petrila! Si acu' eu ce sa ma fac in satul aista, unde nu au ramas decit batrinii? Sa stii ca-i fac cele crestinesti si am sa fug de aici!

— Hei coana Tinca! - se auzi o voce de afara - Am venit cu crucea.

Femeia se ridica greoi de pe scaun, deschise usa bucatariei si-i striga:

— Reazem-o colo de mar, cumatre, ca tare-i mai placea sa stea la umbra lui… Apoi intorcindu-se catre Costin: Du-te si-l vezi! Pe urma trage o fuga pana la primarie si scoate-i certificatul de moarte, ca altfel nu-l baga in groapa Popa Sarbu.

Clipa de care se temuse si o amanase atata, ascultand-o tacut pe maica-sa, sosise. Usa antretului era deschisa, la camera cea mare, de asemenea, mortii nu au trebuinta de caldura, ca orisice animal injungheat si ferit de musita. Isi facu curaj si intra. Doar fusese militar! Pe front ce-ar mai fi facut? Cu aceasta idee tranchilizanta strabatu mai tirziu si tot drumul procesiunii si al inhumarii , abtinindu-se sa plinga ca o femeie. Ostasii nu au voie sa verse lacrimi ! Asa i-ar fi cerut si Gheorghe Petrila sa nu se vaite in fata criminalei! Sa aiba oleaca de mindrie! Cu ce altceva a-i putea-o dovedi in nemernicia ei vesnica?

Ramase calm si mut in fata mesei mortuare. Era asa cum il vazuse ultima data cind venise la Cristesti dupa referinte. Doar singele ii disparuse din obraji, iar lumina ochilor acoperita cu pleoapele trase peste ei de coana Tinca, i se mutase acum in faclia luminarii-colac ce-i arde intre miinile impreunate pe piept. Costin pastra mai multe momente de reculegere. Parintele sau scapase de griji, de problemele vietii atit de haine si de complicate. Acestea pisau acum pe cei ramasi, in timp ce sufletul mortului plutea prin memoria celor ce urmau sa-i duca prapurile si pomenile.

Ziua se scurse repede. Pregatirile unei inmormantari sant multe si anevoioase iar pe seara oamenii venira la priveghi, dupa datina. Mai intai sosi mos Vasile, vecinul, cu feciorii botezati si cununati de Gheorghe Petrila, apoi veteranii de la l918, care-si amintira atatea lucruri, dar care vroiau pe ascuns sa vada si cum ii sta omului intins pe masa, ca la ceasul acela ultim ce le suna prin apropiere, n-au sa o mai poata face! Venira si femei batrane, caci plecarea de pe lumea aceasta reprezenta pentru ele un spectacol ce avea sa fie udat si cu un pahar de vin impartit de coana Tinca de sufletul celui ce-l mustuise, tescuise si turnase in butoias doar cu doua luni mai inainte.

La un ceas mai tarziu de noapte, coana Tinca isi potoli drumurile prin casa dupa treburi si se oplosi pe un scaun mai langa usa. Asculta ce asculta amintirile veteranilor, pataniile lor din armata si de pe front, iar cand se facu o pauza mai turna cate un pahar de vin, ca-i placea si lui Gheorghe Petrila sa cinsteasca cu oamenii veniti in curtea casei in vremuri mai bune, apoi ceru sa-i asculte si ei o poveste adevarata, ce n-o spusese la nimeni pana atunci, fie de rusine, fie de frica.

— Era prin octombrie, oameni buni, isi incepu ea destainuirea cu glasul scazut si incarcat de tina. Luna trecuse de buricul cerului si-si lasase secerea luminoasa spre zarea neagra a Pungasestilor. Avusesem o zi grea, trasesem la teasc un butoi de tescovina, ravacisem pe altul si carasem vinul in beci. De cate ori rasturnam in leuca licoarea dulce si aurie, trageam o linie cu creta pe gardina butoiului. Ba, la prima linie, mi-amintesc, slobozisem si un chiot, amandoi chiuisem, asa cum ii obiceiul. Fiecare caldare turnata pe vrana ne umplea sufletul cu o dulceata secreta, dulceata culesului, dulceata rodului adavasit cu atata sudoare, visul de o vara pus la pastrare intre doagele groase si aromate de stejar, aroma pe care o simtim si acum, daca o sa gustati din paharele ce le tineti in mana. Bucuria stransului ne facea sa uitam de izolarea ce ne fusese impusa cu deasila, de cotele mari, de oboseala si de toate… Pentru ca aflati de la mine, si o stiti bine si dumneavoastra, ca doar sunteti oameni gospodari, de cate ori ai camara si punga pline, altfel ti se pare viata. Mai roza, mai in siguranta, chiar daca trupurile iestea ale noastre isi urmeaza drumul lor spre pieire. Si cum va spuneam, sa fi fost pe la primul cantat al cocosilor. Vocile lor ragusite razbateau pana in somnul nostru, de prin toate poetile satului. Ici, colo, caini buimaciti de nesomn latrau la luna, dar glasurile lor fac parte din noaptea taranului si somnul nu ne era tulburat de acesti paznici credinciosi. Ne-au trezit altceva. Niste lovituri puternice in portita cerdacului si o voce rastita si cepeleaga: „Hei, mos Petrila, iesi afara!“ Isi arunca Gheorghe al meu, fie-i de-acu' tarana usoara, isi arunca, zic, pe umeri o haina neagra de suman, deschide usa asta pe care o vedeti intarita cu carlige groase din fier si intreaba: „Care esti, mai?'

'Noi suntem, mosule, noi puterea locala. Trage-ti pantalonii pe tine si urmeaza-ne!'

Iesise asa cum coborase din pat, numai in izmene. Prin curtea cuprinsa de intuneric foiau umbre. Le zaream din spatele ferestrei. Inima mi-o luase razna si gandurile incepusera sa se invalmaseasca. Ce vor, Gheorghe, ce vor? „Sa ma duc cu ei!“ - zice omul meu. Unde sa te duci acum, in toiul noptii? Nu-mi raspunse. M-am repezit spre un scaun pe care pusese el de seara o boanda. Tine ici! Si i-am bagat in buzunar si niste bani din hartie, pentru ca nu credeam sa se mai intoarca. Citisem „Pamant destelenit“ si stiam ce ne asteapta. Cine ii luat odata, ii bun luat… ! Ce-i de afara isi pierdusera rabdarea. 'Hai mosule, mai rapidi ca ni apuca zaua!'

„Sa-mi iau si valiza?“ - ii intreaba bland Gheorghe, impacat oarecum cu soarta ce-l asteapta.

„Nu-ti iei n'ica! Doar nu pleci la bai!“ - si omul din cerdac rase tamp si abia atunci am descoperit glasul lui Parlici.

Am iesit dupa dansul, in cerdac. Il luara in primire vreo cinci haidamaci cu batele pe umeri, de parca se intorceau cu sapele de la prasit. Doua umbre se strecurau printre butoaiele cu mustuiala din curte.

„Unde vreti sa ma duceti? Sunt om batran! Ce aveti cu mine? - ii tot intreba Gheorghe. Ai sa vezi tu, hai, misca!“

Iesira pe poarta si o luara la deal, pe langa gardul acela din catina, spre marginea satului. Parlici mergea inainte impleticindu-se de cate un bolovan. Urcau si taceau. In urma lui veneau ceilalti, cati or fi fost.

„Si zi asa, mos Petrila, iti sta in gat colectiva noastra!“ - il intreaba dupa o bucata de drum, Parlici.

„Dupa cate imi amintesc eu - zice Gheorghe al meu - v-am dat o cerere. De ce nu m-ati primit?“

„N-avem nevoi de chiaburi care si ni saboteze, si ni puni foc la grajduri…!“

„Nu sunt chiabur, Parlici! Doar stii ca pamantul l-am primit in l922 de la stat, pentru ca am fost pe front.“

„L-ai primit, ii drept, dar cini mananci mai ghini in sat, dicat tine, ha? Cini vindi vin cand oamenii il termina pi a lor, hi?“

„De ce nu vinzi si tu, Parlici? De ce nu ti-ai pus vie? De ce ai vandut pamantul mostenit de la taica-tau? Ca cine o tinea intr-un chiolhan cu placinte poale-n brau? Si acum intinzi laba spre pamantul altora?“

„Lasa Gheorghe Petrila, nu ma judica tu pi mini! Ne-ati judicat distul ani di zali! Acu' o vinit si vremea noastra sa ti judicam si noi, istea, saracii, golanii!“

„Pentru ce sa ma judecati, ma? Pentru ca am votat cu comunistii, care tot voua v-o dat pamant! Si cand v-ati vazut sacii in caruta, l-ati trimis pe Chiricuta la mine, sa-mi ieie carnetul de partid! Atunci nu mai eram bun? Atunci eram dusman de clasa, ha? Eu, care am fost sluga pe mosia lui Jak Marcopol? Eu care am facut tarisoara asta mare si pe care voi n-ati fost in stare sa o pastrati asa cum v-am lasat-o, dand din ea, cand Ardealul, cand Basarabia!“

„Nu l-am trimis eu pi Chiricuti la tini. Tovarasul instructor l-o trimes. Asa-i linia si noi mergim pi linie, si stii! Acu-i vremea noastri, a saracilor si nu ne-om impiedeca de un ciot ca tini!“

Se oprira in poarta lui Vrajitoru, cela de pe deal, ca si asta era unul care visase sa se imbogateasca dupa razboi. Doar stiti ca ascunsese un motor de tanc intr-o gluga de strujeni.

„Mosule, zice Parlici, pana aici a trebuit si mergi. Nu ni mai trebuiesti. Du-ti acasi, ci ti asteapti coana Tinca cu placinti caldi… !“

Il lasara in mijlocul drumului, prostit. Saracul Gheorghe isi inchipuise ca venise vremea din „Pamant destelenit“, de Solohov, parca ii zice rusului cela. Primisesem cartea de la sora mea, Lenta, de la Bucuresti. Citise si el toate grozaviile acelea si acum se astepta in fiecare zi sa se aplice si la noi toate reformele proletariatului ajuns sa dicteze, nu sa conduca in alianta cu noi, taranii. Gheorghe se obisnuise si cu gandul deportarii, desi inca nu se stia unde ar putea gasi romanii o Siberie!

Parlici cu oamenii lui se indepartara chiuind ca flacaii, apoi se oprira la vreo cincizeci de metri. Vor sa traga de la distanta, gandi Gheorghe. N-au avut curajul sa o faca de aproape… Mai astepta putin tintuit locului de o teama de animal haituit. Nu avea sa dureze mult. O arsura prin piept, pe undeva, apoi urma agonia. Vazuse destui camarazi murind in jurul sau, sfartecati de obuzele germane, la Marasesti. De dupa gardul lui Vrajitoru, incepu sa latre cu inversunare la om, dulaul cel negru. Poate-l stiti. O usa scartai prelung si gospodarul tuna in noapte: „Care esti, ma, acolo?“

Atunci Gheorghe isi reveni din sfarseala aceea de moarte si incerca o raza de nadejde. Nu credea ca Parlici si oamenii lui sa mai traga cu martori. Intoarse hotarat spatele catre teava ucigasa indreptata spre dansul de acolo, din intuneric, n-o vedea dar o simtea si o porni inapoi spre casa. Scapase sau fusese doar o amanare? Parasi dunga alba a drumului, pentru a i se pierde urma si incepu sa coboare direct prin viile celor de pe coasta dealului, prin lanuri de porumb si livezi.

L-am primit muta. Nici nu credeam sa se mai intoarca, continua coana Tinca, aruncandu-si privirile peste fata galbena a mortului intins pe masa. Pana dimineata, dupa ce-mi povesti tot ce v-am insirat aici, nu am mai dormit dar am schimbat putine cuvinte. Eram din nou impreuna si era bine. Cand s-a luminat de ziua am iesit din casa, am deschis portita la poiata si ceata de puiegani albi, brumarii, rosii, ratele cu burtile lor leganate, cocosul tantos si pintenat se ingramadira in mare harmalaie in fata bucatariei, cerandu-si gustarea lor obisnuita. Butoaiele cu struguri zdrobiti si fermentati erau la locul lor, doar spuma de drojdie se umflase si curgea peste gardina. Speriati din timpul noptii, abia cand am vrut sa reluam tescuitul, ne-am dat seama ca intregul calvar al noptii trecute nu fusese decat o inscenare ca sa ne poata fura zdrobitoarea si teascul! Batjocura, oameni buni, batjocura unor nimicuri ajunse la vremelnica putere…

Batranii care ascultasera in liniste, oftara lung, fara sa mai faca vreo adaugire. Coana Tinca era indreptatita sa vorbeasca. Omul ei nu mai era si trebuia sa afle si ceilalti ce si cum, pe cand ei mai aveau de trait, cat mai aveau si isi doreau sa o duca in liniste, ca gura lumii-ii sloboda…! Se ridicara cu totii, intrebara de ora inmormantarii si plecara pe la casele lor, pierzandu-se muti in intuneric. Revenira a doua zi pe la 12 pentru a intregi cortegiul. Mortul fu scos pe usa cu picioarele inainte si asezat in fata cerdacului, jos, in curte, de unde incepea trecerea celor douasprezece poduri crestine. Coana Tinca impacase o fanfara de la Fastaci, nezgarcindu-se la cheltuieli si acum acordurile funebre ale alamurilor ridicau noduri in gitlejurile insotitorilor spre biserica, cu gandul la propriul lor sfarsit. Venise lume multa, aproape din toate casele satului cate cineva si toti acesti oameni impartiti de comunisti in chiaburi, mijlocasi si saraci se intrebau pentru ce se dusmanisera atatia ani si care le erau deosebirile, daca pe toti ii astepta popa Sarbu, cu crucea in mana, ca sa-i conduca la locul acela fara probleme, fara proprietate si fara lupta de clasa! Cine si de ce ii invrajbise si-i atatase unul impotriva celuilalt, pe ei, fii ai aceluias destin implacabil?

De-a lungul drumului pana la biserica, Costin imparti prosoape si banuti, drept vama la trecera podurilor spre lumea cea vesnica. Coana Tinca mergea in urma celor patru oameni care-l purtau pe Gheorghe Petrila, sus, pe umeri. Nu plangea. Nu mai avea putere. Adesea durerea ne impietreste intr-o stare vegetala. Abia cand groparii incepura sa arunce cu lopata bulgarii de pamant ingrasat de alte generatii, peste capacul sicriului, ea avea sa simta momentul tragic al despartirii iremediabile si avea sa strige: „La revedere, Gheorghe!“   

Aceste ultime cuvinte adresate mortului insemna o sinteza a intregii gandiri cu care o inzestrase natura. Ai, adica, putina rabdare, omule, nu te zvarcoli, in curand te voi urma si eu. Nu exista alta cale. Inca din momentul cand ai intrat in viata, incepi deja sa te intorci. Tot drumul tau nu-i decat o intoarcere spre nimic, o reintoarcere scaldata in iluzii. Coana Tinca avea insa fericitul avantaj de a crede intr-o posibila revedere cu Gheorghe Petrila, pe cand Costin, care nu credea in nimic, murmura un „adio“ auzit doar de sufletul sau.

El credea doar in suprematia omului si a binelui. Dincolo de aceste notiuni urma universul cunoscut si necunoscut inca. Omul venea pe lume ca un puisor de vrabie golas, fara pene, cu ochii lipiti, asa cum ii vazuse pe sub stresina casei celei vechi, acoperita cu sindrila, a bunicii, fara sa cunoasca tehnica zborului, gata sa cada din cuib la cea mai mica busculada a fratilor sai mai vanjosi. Mai tarziu el invata cum se bate din aripa si cum se vaneaza o omida pentru potolirea jenei aparuta din senin pe fundul gusei. Restul vietii nu-i decat o goana nebuna dupa hrana, pan' ce-l prinde vreo pisica sau moare de batranete. Pana la disparitie insa suferinta trebuie inlaturata. Acesta era crezul lui, caruia isi daruise sufletul si rabdarea de a-l vedea impamantenit. Aceste umbre curioase inca in actiune - oamenii, aveau nevoie de protectie.

O lua pe coana Tinca de brat, indepartand-o de marginea mormantului spre un car cu boi din poarta bisericii, unde cumatrul Chiricuta, ce-l care ii luase carnetul de partid lui Gheorghe Petrila, cu ani in urma, incepuse sa umple pahare dintr-o damigeana si sa imparta la cine trecea pe acolo cate o portie de rachiu pentru sufletul mortului insetat de viata candva, aflat acum prin apropiere, neindurandu-se inca sa paraseasca meleagurile natale, desi i se platise toate vamile. El mai intarzia printre fostii lui consateni, care l-au iubit, sau la vreme de noapte l-au napastuit.

— Sa-i fie tarana usoara, coana Tinca, inchina Chiricuta, care-i croise si ii incleiase crucea din lemn de fag, dandu-i si ei un paharut sa-si arda gatul si sa-si vindece durerea cea mare prin una mai mica.

Se bea in liniste, cu piosenie si reculegere, se inghitea rachiul ca un fel de balsam. Cristestenii cei mai apropiati lui Gheorghe Petrila si care ramasesera in jurul carului, vorbeau in soapta despre raposat, apoi incetul cu incetul alunecara cuvintele spre starea vremii, destul de calduta la 3 decembrie si astfel se indepartara de scopul aflarii lor acolo, la poarta cimitirului, lasand mortul pe fundul gropii din partea stanga a bisericii, sa-si doarma somnul de veci. Doi cate doi, o luara spre casele lor. Coana Tinca si Costin mai aruncara cate o privire catre oamenii ce terminasera de umplut groapa cu bulgari mari, inghetati, si acum fixau crucea de lemn, apoi se indepartara si ei spre casa ramasa goala de omul ce-i daduse numele si infatisarea ei mandra, ce atrasese invidia neputinciosilor.

Mai pe seara, toti cei ce ajutasera la nevoile inmormantarii venira la praznuire. Pe Ileana lui Barzoaga, ce statuse tot timpul la bucatarie, Costin o cunostea din copilarie. Parintii ei aveau un bordei aruncat pe o coasta de deal, fara nimic in jurul lui, decat o batatura invadata pe margini de buruieni nefolositoare. Atunci cand ideea colectivizarii pamantului bantuia prin sat, el credea sincer ca belsugul campului impartit frateste va lecui de saracie si pe Ileana lui Barzoaga, care facuse scoala primara desculta. Apoi, el plecase in lume si ce se mai intampla in satul romanesc, problemele lui dificile, le afla doar din ziare si imbracate intr-o haina falsa. O reintalnea acum, dupa l7 ani. Il urmarea de doua zile de langa cuptorul cel cu plita din bucatarie, unde dadea o mana de ajutor coanei Tinca, dar in preajma mortului si a durerii, nu se cadea sa-i mai umple capul si cu necazurile ei. Simtea el, Costin, ca are ceva pe inima dar nu gasea locul si timpul sa o asculte.

Dupa plecarea oamenilor si strangerea mesei, ea mai ramase la spalatul vaselor, la maturat si dereticat o casa ravasita de plecarea stapanului. Coana Tinca punea lucrurile la locul lor prin cele doua camere din casa mare iar ei, doi, ramasera sa puna ordine in bucataria alipita de cladirea initiala. Aplecata peste un lighean cu apa clocotita, trecea farfuriile, lingurile si furculitele prin ea, apoi le aseza cu grija alaturi pe un prosop. Purta pe dansa o rochie de culoarea pamantului uscat, ce-i batea incheietura genunchilor. Mainile goale, ciolanoase, ca si intregul ei trup desirat, descoperite pana la coatele ascutite, aduceau mai mult cu o coada noduroasa de sapa, desprinsa primitiv dintr-o craca de carpen. Labele picioarelor mari se ascundeau intr-o pereche de coltuni impletiti si impungeau vizibil pe dinauntru, cu monturile, invelisul din cauciuc al unor galosi vechi si deteriorati in parte. Gingasia si atractia fireasca cu care natura a inzestrat femeia, se pierdusera cu totul in mizeria unei existente aspre, nedrepte, de indobitocire.

Visele despre o lume mai buna, avanturile lui din frageda tinerete, se destramau ca o ceata batuta de vant, in fata acestei femei scufundata intr-o cumplita saracie din aceeasi batatura dinainte de razboi. Ceva nu mergea. Nu ar fi putut spune exact ce anume, dar raul, saracia, inapoierea, domneau neschimbate in satul lui de bastina. Dar el? El ce ajunsese? El, revolutionarul inflacarat, cuprins de idei marete, nobile?

— Ce mai faci, don' Costin? - il intrerupse Ileana din meditatie. Cum te mai descurci pe acolo, pe la oras? - apoi fara sa astepte raspunsul, continua. Pe aici e greu tare! Una ni se promite primavara si alta ni se da toamna… ! Atat cat sa ne ducem amaratele istea de zile! Ai putea sa ne ajuti cu ceva? Sa spui cuiva ce se intampla pe aici? Sa vina si sa faca dreptate?

— Stiu eu, Ileano! Daca as lucra in judetul acesta, poate as mai sufla cuiva cateva vorbe, dar asa! Cred ca ai auzit ce am avut de tras din cauza minciunilor scrise pe hartie de niste netrebnici de la primarie!

— Stiu, don' Costin, stiu tot. Mi-a spus coana Tinca, saraca, of ca mult a mai patimit si ea din cauza astora! D-apoi raposatul! Om la 74 de ani sa stea fugit pe la Vaslui, pe la Bucuresti, la sora coanei Tinca, de frica puscariei!

— Cum de frica puscariei? - intreba mirat Costin.

— D-apoi cred ca nici nu v-o mai spus coana Tinca! Ce sa va mai amarasca degeaba? Il condamnase pentru neachitarea cotelor, impreuna cu popa Sarbu si cu alti gospodari. Ca de unde sa dea daca nu se facuse nimic pe camp? Noroc ca a venit o amnistie… Altfel murea pe la canal… Si zici, nu poti face n'ica!

— Ileano, de ce nu te mariti tu? Poate in doi ti-ar fi mai usor?!

— Ei, don' Costin, cine are nevoie de una ca mine cu curul gol? Iertati cuvantul cel prost… !

— Da cine-i acum mai bogat?

— Cei care fura, don' Costin. Cei care fura… Ca magazia-i pe mana lor, grajdu-i pe mana lor, via-i pe mana lor… Cine mai stie cat intra si cat iese de acolo? Sau cat pleaca la baza direct de pe camp? Ca cine o fost distept s-o aciuat de la inceput prin locuri caldute! Da eu, o femeie singura, cu patru frati mai mici de ingrijit, ca pe mama o strans-o Dumnezeu de timpuriu, cu putina stiinta de carte, doar nu era sa ma aleaga presedinte! Trebuie si aici oarece pricepere…

— Ei, dar colectiva are si agronom.

— Agronom? Unu' ca Bercovici, nu ? Auzi, don' Costin? O fi pacat sa razi numai ce mortul a fost scos din casa, dar nu pot tine, zau asa! Hi, hi, hi… hi, hi, hi… !

Intoarse podul palmei si isi sterse coada ochilor cu pleoapele stranse, apoi varful nasului. Prin rochia din lanita, ce parea trasa direct pe piele, se miscau balanganindu-se doua mogaldete de tate prelungite, iar pantecu-i supt spre inauntru, dadea si el semne ca la o adica si Ileana e o femeie, o femeie ce tocmai a iesit dintr-o fiinta care nu putea inspira decat mila si compatimire sau un dezinteres justificat de abaterea grosolana a formei de la regulile atractiei.

— Cand o venit la noi in cooperativa, s-o dus si el pe camp, la Standoala, sa supravegheze araturile, continua ea. Si crezi ca face? Se uita el lung la plugul lui Ghita Strat si vede ca are o roata mai mare si una mai mica, ca doar esti de aici, dintre noi, si stii ca cea mare ii de catre brazda iar cea mica aluneca pe pamantul inca nearat. Ei, domnu agronom Bercovici nu cunostea inca acest amanunt si-l intreaba pe Strat: Bade Ghita, cine o fost tampitul care o pus la plug o roata mai mare si una mai mica? Oi, Doamne, uite si cel din fata ii tot asa! Apoi spune, don' Costin, ce sa ne invete pe noi unu ca aista?

— Chiar asa o spus, Ileano?

— Sa crap, na, daca mint!

Se apucara amandoi sa stearga tacamurile, sa le aseze intr-un sertar, sa stivuiasca strachinele si farfuriile pe politele dulapului de bucatarie. Ii era clar lui Costin ca viata din colectiva scapase din mana cooperatorilor, proprietarii de drept a tot ce se producea acolo si ea intrase sub controlul unor straini ce reprezentau statul socialist. Apoi isi aminti de un pasaj din ultimul discurs al secretarului general: „Agricultura trebuie sa contribuie si ea la dezvoltarea multilaterala a patriei!'

Avea loc un fenomen descurajant. Vitrina cu carnati din strada Lapusneanu, din anii aceia ai inceputului de vis, disparuse intr-un magazin de stat. Responsabilul abia reusise sa o orneze cu sticle de otet si borcane cu tocana de legume. Aici, la Cristesti nu exista o vitrina armeneasca plina cu coloniale, ci doar una umpluta cu iluzii frumos oranduite de catre apostolii noii oranduiri. Si ele se stingeau una cate una, ca niste lumanari ajunse la capatul de jos al cerii. Daca lui Poruschi i-ar fi revenit nastrusnica idee sa mai calce prin ea, gestul sau ar aduce cu o autocritica, cu o strivire sub talpile bocancilor a propriilor copii. Vitrina aceea imbelsugata din strada Lapusneanu disparuse iremediabil odata cu patronul ei si oamenii incepeau sa-i duca dorul. Nu aveau nici acum bani sa-i cumpere bunatatile, dar macar le-ar fi produs o salivatie datatoare de sperante, o revolta impotriva inegalitatii. Asa insa, egali in saracie, viata nu mai avea nici o chemare. Sa arunce cu pietre in vitrina aceasta noua? La ce bun? Iluziile nu au masa, nu au existenta pamanteasca, nu simt durerea. Misiunea lor este sa treaca omul de Dincolo… Dincolo… si sa dea romanului mintea cea de pe urma… !

Dupa ce sfarsira cu vasele, Ileana se aseza pe o margine de pat, infingandu-si deschis privirile drept in fata lui Costin, luandu-si un aer amical, de vechi cunostinte, numai ca el mersese mai departe la invatatura iar ea ramasese aici, in sat, sa scurme pamantul colectivei, sa primeasca te miri ce, sa creasca si sa treaca prin viata ca o salbaticiune de vizuina, cu blana tot timpul imbacsita cu tarana adancurilor. Ileana, cu infatisarea ei aspra, cu imbracamintea saracacioasa, cu gradul ei de cultura la limita obligatorie a unei existente posibile, daca nu cumva ramasa doar la nivelul ereditar al instinctelor, era produsul falangsterului trambitat ca suprema organizare a fericirii generale! Ca izvor al belsugului, al civilizatiei, al echitatii sociale, al viselor sale, Doamne, o clipa ii trecu prin minte o scena de pe Cordasa, unde Gheorghe Petrila avea o surubita de ogor. Mersesera acolo sa samene fasole. Tatal sau izbea cu sapa in brazda, facea un cuib, iar Costin arunca un pumn de boabe pe fundul lui. Si tot asa o jumatate de zi, sub arsita unui soare nemilos. Munca aceea grea ii intarea si mai mult convingerea despre avantajele mecanizarii posibila numai intr-o forma a ogoarelor puse la un loc. Ii si explicase ideea lui Gheorghe Petrila, care asculta linistit, infigea si mai adanc sapa in tarana, acoperea fasolea printr-o miscare indemanatica, apoi iar un cuib, iarasi musuroi, iar icnitura aceea ce insotea lovirea pamantului si tot asa pana la sfarsitul insamantarii, cand isi facu semnul crucii si se invrednici a-i raspunde: „D-apoi, mai baiete, o fi buna mecanizarea, ii greoaie invartirea sapei, dar recolta ce va rasari din hleiul ista va fi a mea, nu a colhozului!'

Isi apleca si el privirile asupra Ilenei, camaradereste, dar cu oarecare vinovatie. In sinea sa isi dorise colectivizarea si ea iesise atat de prost! Indata insa se mangaie cu ideea ca eroarea utopiei orbise milioane de oameni. Puse mana pe umarul ei ciolanos, ea il prinse de antebrat, strangandu-l stingherita, ramanand apoi asa, intr-o asteptare nehotarata, prelungita, ca si cum si-ar fi incalzit palmele la palalaia unui foc de vreascuri aprins intr-o margine dosita de camp la vreme de raceala.

— Mi se pare, Ileano, ca una am gandit si alt a iesit. De ce? Unde s-a gresit? Si cine greseste?

Femeia nu-i raspunse. Crezuse si ea in avantajele colectivei. In primii ani chiar muncise cu dragoste, pana ce isi dadu seama ca o pacalesc in fiecare toamna. Din acel moment incepu o rezistenta pasiva, mascata iar astazi revolta clocotea intransa. Nu si-o mai putea ostoi.

— Da ce-si inchipuie ei, don' Costin, ca noi nu suntem oameni? Hi? Spune! Uita-te la mine! Eu nu-s om? N-am si eu doua maini, doua chicioare? De ce ne socotesc niste animale necuvantatoare, hi? De ce? Spune-mi, de ce? N-avem si noi o burta de umplut? N-avem si noi un cur de pus pe el o zdreanta mai ca lumea? Hi? Sa aratam si noi ca oamenii!? Adica de ce, cu munca noastra, cu pamantul nostru de la stramosi, sa fim mai rau ca slugile?

Ii dadu drumu de mana si se ridica in picioare. Il intrecea putin in inaltime. Din rochia ei se degaja un miros de sarmale. Statuse in preajma lor o jumatate de zi, pana ce fierbesera. Ochii ii sclipeau in lacrimi. Tineretea ei se risipise pe dealurile colectivei. O inadusea o ciuda neagra impotriva unui destin blestemat.

— Numai rusii au adus peste linistea satului nostru nenorocirea asta! Numai rusii… Si poate si Antonescu care i-o zadarat dincolo de Nistru…

— Si romanii, Ileano, si romanii… ! Nu-i vezi? S-au invrajbit intre ei, se toarna unul pe altul la securitate, de parca au uitat ca sunt din acelasi neam.

Femeia ii lua din nou mana, ca o mama indurerata si i-o puse pe piept. Intreaga ei inversunare se revarsa prin cele cateva cuvinte, ca un lait-motiv din dramatica simfonie, unde destinul bate cu pumnul in usa ta saracacioasa si tu nu mai ai unde sa fugi, unde sa te mai ascunzi! Ce-ti mai ramane, fiind doar protestul soptit, sa nu te auda cineva, sau strigat, cand ramai singur intre patru pereti!

— Hi? Eu nu sunt om? Adica cum? Drept cine ne socotesc ei? Prostii satelor? Spune, don' Costin!

Sub rochita-i subtirica i se simtea tata moale, scapatata spre pantece, in jos, ca o desaga atarnata pe umar, si inima care-i batea ca o toba, ca si cum cineva ar fi fost in cutia toracica si ar fi lovit-o cu pumnul pe dinauntru.

Si daca coana Tinca nu si-ar fi tropait pasii pe dusumelele cerdacului, indreptandu-se catre bucatarie, spiridusul curiozitatii poate i-ar fi impins palma peste protuberanta mamara in jos, spre alte parti chematoare dintotdeauna. Moartea lui Gheorghe Petrila il sensibilizase subit la ruptul timpului, daduse alarma in toate ascunzisurile trupului sau uitat printre oameni si preocupat mai mult sa le aduca fericirea lor si nu sie. Disparitia irevocabila, ce ne paste pe toti, devenise o certitudine, pana atunci abia semnalata si intrezarita prin ceata intr-un viitor indepartat. Timpul acela il simtea insa acum apropiindu-se cu pasi repezi, amenintatori, ingrozindu-i simturile, coborandu-i-le pe pamantul din care erau zamislite si imboldindu-i-le sa se agate cu ghiarele de crengile marului inflorit, inainte de a se scapata in abis. Cu mana ramasa libera apuca sanul femeii intr-o fugara mangaiere si gestul acesta impudic savarsit la numai sase ore de la intrarea in vesnicie a tatalui sau, nu i se mai paru un sacrilegiu. Totul dura cateva clipe dar flacara dorintei oarbe si nesabuite ramase in privirile lor launtrice si dupa intrarea in bucatarie a coanei Tinca. Taina duhului ce ne anima pe drumul intoarcerii, aprindea in bezna piepturilor celor doi, artificii miraculoase capabile sa lumineze si sa le scoata in cale zone de interes imediat. Acum intelegea, in cunostinta de cauza, de ce supravietuitorii isi cauta de indata pereche. Ca sa nu mai piarda nici o farama din marea amagire cu care ne desfatam sufletul calator si trupul, si cu care reusim sa mai traversam constientul intr-o dureroasa asteptare, amagiti din cand in cand cu ospete indestulatoare si amneziante.

— Multumesc, Ileana, pentru ca ai ramas sa ma ajuti pana la capat! Iaca, de sufletul lui Gheorghe, iti dau bundita aceasta a mea, ca eu 'oi purta-o de acu' pe a lui, ca lui nu-i mai trebuieste… , si coana Tinca ii intinse lucrul acela calduros din blanita de carlan.

— Bogdaprosti, bogdaprosti, sa fie primit, raspunse Ileana lui Barzoaga si se imbraca pe loc bucuroasa de dar. Apoi, de-amu, m-oi duce si eu, ca-i tarziu si mi-o ajunge. Mai vin eu pe la mata. Nu te las drept singura. Noapte buna!

Costin si coana Tinca cazura intr-o tacere prelungita, fiecare traind in sine o amintire oarecare despre Gheorghe Petrila, amintire sugrumata apoi de crunta realitate ce-i aseza pe taramul tare al golului lasat de cel disparut. Fusese un om harnic, priceput, un autodidact, incercat mereu de necazuri mai mici sau mai mari dar increzatori in vremuri mai bune, ce se potrivira din ce in ce mai rele, culminand cu cancerul ce-i suprima pentru totdeauna si ultimele sperante. Murise inselat de viata sau de oameni. Macar de acum inainte, gandeau cei doi, pacea s-a lasat de-a pururi peste sufletul sau.

— Sa ne culcam si noi, Costine, spuse coana Tinca cu o voce sfarsita. Nu mai tin minte de cand nu m-am mai odihnit!

Accepta fara sa scoata vreun cuvant, doar printr-o miscare incuviintatoare a capului. A doua zi trebuia sa paraseasca si el Cristestiul. Il astepta uzina, maistrul, planul si ceva inca nedefinit. Simtea ca trebuie sa se smulga din monotonia inertiei. In orice chestionar obligatoriu putea scrie acum, eliberat de complexele ce-i erodase fiinta ani de zile, raspunsuri deschizatoare de usi tabu: apartenenta politica - P. C. R. ; originea sociala a parintilor: - membrii C.A.P.; apartenenta politica a tatalui: - decedat; apartenenta politica a mamei: - fara partid. Rasucindu-se in asternut se mai gandi apoi la Victoria, la infatisarea ei speriata, cand coborau, atunci, pe muchia ingusta a Pastavarului, despartiti de haul de sub ei, doar de curajul si dorinta inflacarata de a ajunge pe un teren mai sigur si a se imbratisa. Il revazu si pe tatal sau trebaluind prin curte, apoi intins pe catafalc si se descoperi chiar pe sine alergand pe un camp arid, lipsit de vegetatie, facand salturi uriase, planand apoi ca o pasare dusa de vant in voia lui si spre un orizont necunoscut al planetei pamant sau a alteia. Victoria il privea inlemnita din inaltul cerului iar el ii recita parca versuri: Lacul ochilor albastri, iti licareste sub spranene, valurile-ti misca astri irisilor catarati pe vele…

Peste noapte, prin somnul greu, auzi scancetele lui Grivei. Nu latra. Mai curand plangea. Il vazuse si el pe Gheorghe Petrila plecand inconjurat de oameni si de jale si nu se mai intorsese nici la acele ceasuri tarzii, cand de obicei dadea o raita prin jurul casei sa verifice usile cotetului, poiatei cu pasari si-l sfatuia cu o mangaiere pe blana capului: „Ai grija, Grivei, ai grija! Casa ramane pe mana ta… !'

A doua zi dupa savarsirea petrecerii mortului pana la poarta sapata in pamant si de unde el calatoreste intr-o vesnicie necunoscuta inca celor ramasi pe marginea gropii pentru a o astupa la loc si a o insemna cu sfanta cruce, Costin parasi Cristestiul. O lasase pe coana Tinca complet singura, cu gandurile ei triste intre peretii unei case pustii si cu grijile unei gospodarii ce nu-i mai folosea acum decat sa-i dea sentimentul ca viata ei acolo mai are inca rost, rostul si iluzia ce ni le dau munca.

CAPITOLUL XVI

Prima noapte dupa lunga calatorie in Moldova, pentru a-l insoti pe Gheorghe Petrila la iesirea din Cristesti si din existenta. Imaginile procesiunii, coborarii in abis a sicriului, desprinderea unei parti din sufletul sau, simtita la modul propriu si inlocuirea ei cu o durere vie, persistenta, continuau sa-l copleseasca, desi el incerca o profilaxie experimentala, care sa-l absolve de urmarile firesti ale unei traume greu de vindecat.

Inca din tren, observand goana peisajului, in timp ce trupul sau se propulsa inainte fara nici un efort, isi propuse non-actiunea, evadarea din timp, asternerea trupului sau fragil pe valul vietii, ca o scandura in deriva, contemplarea boltei ceresti cu imensitatea ei punctata de stele, ce ne readuce prin necuprindere la dimensiunea nimicului absolut. Retezandu-si crestele ratiunii spera la o traversare mai suportabila a unui traseu deprimant, care trebuia eclipsat prin orice mijloace.

Privi pe fereastra in noapte. Peretele casei sasesti de vizavi, luminat de becul ce strajuia coltul strazii, il intampina familiar, cu forma lui trapezoidala, fara usi, fara ferestre, zidit anume sa ascunda interiorul de indiscretia trecatorilor. Sasii, ungurii, practicau o intimitate severa. Prin ce vremuri vitrege trecusera de-au fost obligati sa-si ascunda viata domestica sub opacitatea de carapace a zidurilor si portilor inalte? Sau, poate, sentimentul alarmant de minoritate ii indeamna spre un trai subteran, cu cat mai ferit cu atat mai nealterat de influientele etosului dominant? Precautie inutila! Socialismul subjugase totul. Absenta proprietatii private, limitarea ei la gardul cu spini ce inconjoara bordeiul Ilenei lui Barzoaga sau la zidul maghiar ce se opune oricarei ingerinte in tainele curtii cu grajd, fantana si spirit national, stersese deosebirile private dintre oameni. Singura moneda convertibila - munca. Cate piese strunjea, atatia bani lua el, Costin, dar la Cristesti ce se intampla? Tanguirile Ilenei ii rasunau din nou in urechi: „Hi? Noi nu suntem oameni? Drept ce ne cred ei? Animale ? Necuvantatoare?'

Sub conul de lumina al becului din strada aparura doua siluiete. Se oprira, se imbratisara, se sarutara scurt si femeia se desprinse grabita, alergand apoi spre portita casei. Zozo! - observa Costin. Lasa perdeaua sa cada. Impinse sifonierul din usa vecina cu camera fetei si isi muta patul langa ea. De dincolo de ferestrele usii acoperite cu o perdea mata aveau sa pluteasca spre dansul biocurentii unei femei si ideea prezentei la o intindere de mana a unei eve despuiate, care sa-i incite imaginatia la fiecare scartait de canapea. Puterea nemasurata a eroticului domina orice alt sentiment malefic, maladiv. Suflarea rece a Sinistrei, ce coborase peste familia sa, trebuia indepartata, contracarata prin mijloace care sa depaseasca grozavia mortii. Stinse lumina si se baga sub plapuma. Dimineata intra in schimb. Alaturi era inca liniste. Zozo se afla, probabil, prin baie, prin bucatarie, de unde se auzea slab un dialog aspru purtat cu mama sa. In ultima vreme reprosurile batranei se intetisera. Afisa o nemultumire mocnita si din ce in ce mai irascibila. Anii treceau si fata ei zbura din floare in floare purtata de vantul capriciilor, fara a se fixa de cineva! Ce-ar fi sa-i avanseze el o propunere? O propunere! El, un peisan, un muncitor cu mainile pline de ulei! El imbratisand o balerina? O silfida ce evoluiaza seara de seara sub lumina reflectoarelor, cucerind sali de spectatori stilati, prin gratie si armonie trupeasca, dar mai ales prin desfatarea imaginatiei fecundata de ascunzisurile trunchiului ei acoperit conventional cu matasuri limpezi, ca apa de izvor.

Insfarsit, pasi pe parchetul acoperit cu covor, zgomot de obiecte bruscate, fosnete si aruncarea trupului peste arcurile somierei. Intoarceri furioase, dupa cateva minute, caderi de picioare aruncate pe sus, ca pe scena probabil. Pufnituri nazale, aproape vorbite si caldura emanata de pielea aceea alba, ce patrunde prin sticla usii si se lasa peste strajerii simturilor sale rasculate. Intinde mana si isi lipeste palma de scandura uleiata si rece. Ea, Zozo, nu stie ca doarme langa dansa. Se crede despartita de sifonierul acela amortizor. Starea de veghe continua. E tarziu. Somiera de dincolo nu-i mai transmite nimic. Se destinde si el. Casca prelung si incearca sa adoarma. O paraseste pe Zozo si se intalneste din nou cu Victoria. Intotdeauna o afla undeva sus, plutind peste o vegetatie luxurianta. Coboara langa dansul, il ia de mana si alearga astfel prin poieni inflorite. Cand se trezeste, se intreaba daca asa arata Raiul!

Ceasul desteptator il readuce in cotidian si-l coboara in ceea ce era de fapt: un muncitor rectificator obligat sa-si castige existenta lipsita de ambitii si de perspective, deocamdata. Printr-o miscare aproape involuntara amuti zgomotul strident al clopotelului. Lipsa dulapului din usa il facea mai penetrant si i-ar fi divulgat indiscretia. Desteptarea balerinei de catre un sunet declansat la un metru de capul ei, i-ar fi starnit nedumeriri, ar fi dat perdeaua la o parte de pe geamurile din partea de sus a usii si ar fi descoperit vecinatatea patului sau braconier, vecinatate ce si-o dorea doar ca un punct de observatie secret.

Se echipa in graba si parasi camera tiptil. Zozo trebuia sa doarma pana tarziu, spre amiaza, cand pleca la repetitie. Acolo se cerea sa fie proaspata, in forta, bine dispusa, luminoasa si zburatoare. Zozo desfasura o munca fizica prin excelenta. Arta de pe scena, ideile exprimate prin miscari mestesugite si indelung studiate, isi aveau sorgintea intr-un lac de transpiratie. Baia zilnica dupa ce sosea acasa, nu era un simplu moft, ci o preocupare depurativa pentru inlaturarea de pe corp a toxinelor celulare cu miros execrabil. Dar aceste ganduri, aproape imagini, contineau si un oarecare efort intreprins de Costin pentru demitizarea simbolului feminin, atat de acaparator, desi in aceste momente il prefera asa, halucinant si asezat in rama misterioasa a unui halo de natura cosmica si cu calitati analgezice.

Orasul isi traia frenezia diminetii, se lupta cu mijloacele de transport si cu minutele. Spaima pierderii condicii de prezenta sau a ceasului de pontaj accentua nevroza. Niciodata taranul pe cand avea ogorul lui, nu pleca la munca cu grija aceasta sacaitoare de a nu ti se taia o ora din pontajul zilei. Frica pusese stapanire pe oameni: sa nu intarzie, sa nu trancaneasca, sa nu greseasca, sa nu-si manifeste nemultumirea, sa nu fie confundati din eroare cu altcineva, sa nu se afle ca au rude in strainatate, sa nu fie cumva descoperiti ca sub masca entuziasmului partizan sta pitita blazarea, desnadejdea, confuzia, scarba de toate si o mica speranta ce ti-o dadeau informatiile trunchiate din pagina a patra a ziarelor. A intarzia la locul de munca era un prilej sa ti se puna in spate cate ceva din toate acestea. Lipsiti de mijloace de trai, nimeni nu avea o alternativa la supunerea oarba, nimeni nu risca un conflict la locul de munca. Efortul de mentinere a unei sperante entuziasmante fata de perspectivele luminoase ale viitorului cincinal sporea sindromul neuroastenic in proportie de masa si el se manifesta printr-o sporire a agresivitatii in mijloacele de transport, intotdeauna insuficiente, agresivitate manifestata printr-un limbaj violent, adesea licentios, cu o mare incarcatura de imprecatii impinse pana la limita incaierarii, iar lupta pentru un picior pe scara se dadea corp la corp.

Costin incerca sa faca abstractie de la aceste dueluri ce se desfasurau adesea peste capul sau si mai ales acum cand purta la reverul paltonului bendita neagra de doliu. In sectie fu primit cu compasiune. Cativa muncitori din apropierea masinii sale ii transmisera condoleante sincere si viata parea a intra in firescul ei atat de inselator. Discul abraziv musca din nou, supus comenzilor sale, fulgi incandescenti din tija argintie a supapelor. Miscarile mainilor se automatizasera, contopindu-se cu manetele de comanda ale utilajului si el simti nevoia sa traga o linie groasa sub viata sa de pana atunci, ajunsa la o rascruce. Oare capul sau zdrobit atunci, la Fundatie, crezul sincer pentru noua oranduire, renuntarea instinctiva la Rica, din cauza reticientelor ei de clasa, pierderea Victoriei, irecuperabila, numai pentru ca atasamentul sau fata de ideile partidului erau puse la indoiala, nu merita acum o recompensa, cand in buzunarul sau de la inima ardea iarasi flacara rosie a cranetului de membru? Viata nu-i servise nici o sansa, desi se orientase de la inceput, fara sa triseze, fara a fi un impostor, inspre sensul istoriei. Revolutia il surprinsese nealterat de sentimentul proprietatii sau de spiritul de conservare a maturului dezamagit de utopia ideologiilor sau ingrijorat de soarta familiei, din ce in ce mai numeroasa si mai neajutorata. Cu toate acestea, o bariera invizibila ii taiase cala in permanenta, marginalizandu-l spre periferia societatii, acolo unde existenta se castiga cu muschii, fara cuvinte, fara participare afectiva, ca o unealta, ca un res. Starea aceasta de neasimilare in masa revolutionarilor, de suspiciune, ce plana asupra sa, de neincredere in aspiratiile sale, il nemultumea profund. Modesta gospodarie a tatalui sau, incropita prin munca indaratnica, epuizanta, asa cum furnicile sunt stapanite in permanenta de grija iernatului, fara sa le insufle cineva ideea de imbogatire si de huzur pe spatele altora, respectul lui Gheorghe Petrila fata de rostul omului pe pamant, daca vrea sa traiasca intr-o societate concurenta, sa fi fost cauza izolarii, a indepartarii sale din randurile soldatilor ce lupta in linia intai, piesa neagra din dosarul sau personal, vinovat de transmigratia opozitiei taranesti la deposedare? De unde si de ce atata refuz?

Totusi Costine, in fata constiintei tale te desolidarizezi de suferintele cristestenilor si ale mamei tale, care inca le mai indura! Hai, fii drept si cinstit cu tine insuti! Si din nou pe retina ii apare Ileana lui Barzoaga, in postura aceea de cenusareasa sau de simbol al unei mizerii de nelecuit: „Da ce-si inchipuie ei, don' Costin, ca noi nu suntem oameni? N-am si eu doua maini, doua chicioare? Hi? Spune! N-avem si noi o burta de umplut, un cur de pus pe el o zdreanta mai ca lumea? Ce suntem noi? Prostii satului, prostii tarii!“ Si parca pe palma stransa pe roata de avans a masinii, ii simtea moliciunea sanului atarnat de un piept ciolanos, ca un ciorchine, pentru ca nu avusese niciodata ocazia de a fi sprijinit de un sutien. Daca ai fost pentru o viata mai omeneasca a omului, ce spui atunci de traiul Ilenei lui Barzoaga? Cu ce s-a schimbat el in bine?

Se incoltise singur. Isi punea la incercare indoctrinarea. Se strecurase intre idealul luminos si efectul sau deprimant pentru a-si verifica soliditatea adevarului ce-l considera incontestabil. Din biblioraftul cu argumente extrase fila cu dezvoltarea economica pe baza industrializarii. Resursele? Exploatarea coloniilor, exportul de capital, foarfeca preturilor! La noi? Imprumuturile, cu dezavantajele lor, munca proprie si sacrificarea unei generatii. Ileana lui Barzoaga traia drama dezvoltarii. Copii ei insa… Care copii? „Ca cine are nevoie de una ca mine cu curul gol? Scuzati cuvantul cel prost… !“ Ei atunci, copii tarii! Trebuie sa existe o solidaritate nationala, nu? Taranii isi vor plati datoriile la banca facute pentru construirea grajdurilor si magaziilor, pentru cumpararea vacilor de rasa, pentru plantarea vitei de vie si a livezilor si dupa aceasta vor incepe sa traiasca din beneficii, ca niste fermieri. Si ei, muncitorii, la fel! Trebuie sa aiba doar rabdare, putintica rabdare. Noi nu am exploatat alte popoare, ci dimpotriva, ele pe noi. Turci, nemti, rusi… Isi invinsese indoielile.

„Don' Costin! Ce faci don' Costin! Iti tradezi consatenii?“

Parca-l strigase cineva! Parca era glasul Ilenei lui Barzoaga!

Si el ce putea face? Nimic nu se cladeste fara sacrificii. Trebuie sa le accepti daca sunt un purgatoriu spre fericirea generala. El, personal, n-a coborat cu lopata in mana acolo, pe santierul unde se pune fundatia ei? Si ce, i-au picat galoanele? Nu! Se afla doar in rezerva, in marea rezerva. Ii drept, cu o asemenea profesie uleioasa, ce-ti impregneaza pielea cu un miros de lesie, nu se poate apropia de pielea parfumata a vecinei sale de pat, despartita nu numai de tablia unei usi zavorate, dar si de un zid invizibil ce desparte oamenii din cele mai vechi timpuri in plebe si patricieni. Vezi, Costine, tocmai zidul acesta incerci tu sa-l darami din gandirea oamenilor si chiar dintr-a ta. Ai acceptat o munca fizica, murdara, in schimbul uneia de birou, dar te-ai insura cu Ileana lui Barzoaga?

Isi aminti de gestul ei, cand ii strecurase mana pe pieptu-i moale si numai pasii sonori ai coanei Tinca i-a indepartat-o, cu simtamantul ca se afla in culpa. Nimeni nu se poate insa multumi numai cu senzatiile ce ti le procura carnea omeneasca. Mai e nevoie si de chemarea spirituala din celalalt, daca este… Si asta-i marea misiune a socialismului: sa sadeasca in fiecare fiinta o chemare universala, de valoare apropiata, care sa razbata prin carpa aceea de rochie slinoasa a Ilenei lui Barzoaga si prin stratul de ulei a salopetei sale si sa se strecoare apoi nestingherita prin voalul stralucitor de pe coapsele albe si ametitoare ale lui Zozo, in chipul cel mai firesc si mai atragator cu putinta. Desigur, aceasta interferenta va fi posibila peste cateva generatii de copii bine scoliti. El insusi va mai prinde aceasta iluminare unanima si poate chiar atenuarea banuielilor atat de suparatoare dintre clase, a desconsideratiei si urii izvorate din diferentiere.

— Mai, Petrila! - se auzi strigat ca prin vis. Decupla masina si se intoarse. Era un strungar de pe linia vecina. Te cheama pana la secretariat, ii spuse acela si pleca.

La secretariat? Ce mai putea fi?

Secretara, o fata bondoaca ascunsa intr-un halat ce fusese bleomarin, il privi mai intai cu interes, in timp ce-si punea la loc, involuntar, o suvita de par rebela, apoi ii comunica pe un ton respectuos ca este chemat la redactia ziarului „Motorul'.

Il primi insusi redactorul sef , Ion Rosca. Acesta era un barbat inalt, cu o figura blajina dar iscoditoare, in jur de patruzeci de ani. Incepu cu intrebari de sondaj dar amicale, in aparenta banale, de intalnire ocazionala la un colt de strada, dupa salutul de rigoare. Trecusera cateva minute si dialogul inca nu sugera vreo intentie anume, vreun punct cardinal de interes, desi chemarea sa la redactie nu putea avea un scop nedefinit. Si, insfarsit, o fanta prin tot acest paienjenis de invaluire:

— Ti-am citit intamplator „Transmisionistul“ din ziarul Apararea patriei. Am un frate militar si este abonat. Din cand in cand rasfoiesc si eu ziarul acesta. E cumva o coincidenta de nume?

— Nu. Informatia este exacta. Eu sunt acela…

— Ai, din loc in loc, unele sclipiri ce nu pot fi trecute cu vederea…

— Daca le-ati retinut… !

— De cand scrii?

— De cand am invatat sa scriu…

Redactorul sef zambeste. Ii placuse calamburul. Se foieste in scaunul cu brate tapitate si pe neasteptate ii infige cutitul in inima nerabdarii, stupefiind-o.

— N-ai vrea sa mai scrii?

— Dar scriu…

— Ei, nu romane! Ziare. Avem aprobare pentru o aparitie saptamanala si ne mai trebuie doi redactori.

Propunerea il ameteste o clipa, ii strecoara in piept ceva nedefinit, un fel de vezica de peste, un plutitor ce-l tinea la suprafata vietii si-i dadea senzatia ca are si catarg cu vela, cu vela umflata de briza racoroasa a norocului. Insfarsit, i se recunoaste certificatul de inmatriculare in portul Speranta, unde isi depusese idealurile.

— Iti mai trebuie timp de gandire?

Costin se intoarse pe pamant din scurta calatorie prin norii unui vis mai vechi si se precipita:

— Nu, imi doream mai de mult…

— Atunci, de maine dimineata te prezinti aici. De restul formalitatilor ma ocup eu.

Sucesul personal il smulse din preocuparea lui generala pentru o lume calduta, ca o rasadnita, unde se cultiva armonia intre clase si alte vise din gandirea utopica. Cel putin pentru un timp, ce nu se intampla a fi prea lung, puse opresiunile puterii locale din Cristesti, asupra lui Gheorghe Petrila, pe seama exceselor necontrolabile ale unor primitivi scosi de sub obrocul saraciei si lasati sa calareasca pe latifundiile devenite peste noapte obstesti sau mai curand a nimanui, iar propriile sale umilinte si caderi se sili a le interpreta ca o vama platita vigilentei partidului, ce se vrea pur, puternic, unit, fara impuritati ideologice descoperite de intelectuali prin fel de fel de teorii occidentale menite sa submineze increderea in victoria finala. Gasi o explicatie si austeritatii generale: saracia lasata de razboi si seceta, datoriile de razboi catre Uniunea Sovietica dar si marea noastra prietena de la rasarit, care ne ajuta sa edificam o lume noua, mai buna si mai dreapta. Si iarasi ii reveni in minte sacrificiul Mesterului Manole, care a inaltat cea mai mandra manastire, desi domnitorul, in final, il lasa pe acoperis ca pe un huhurez cu aripi de sindrila, din egoism si nu din daruire pentru sublimul inchinat Domnului. Iar de pe piscul auritului simbol al baladei cobori brusc langa Ileana lui Barzoaga si protestele ei, aproape nearticulate: „Hi, da ce cred ei, ca noi suntem prostii satului? Animale? Nu suntem si noi oameni?“ Isi inabusi si acest sentiment de compasiune printr-o ratiune rece: Ileana nu cunostea intelesul baladei, simbolul ei, mesajul sacrificiului pe altarul frumosului si nici nu-i trebuia. Pentru dansa era suficient sa-l asimileze ca pe o lege a progresului si in final sa fie facuta fericita prin forta imprejurarilor si a gandirii centralizate, inteligente, plina de umanism, ii adevarat, un umanism cu percutie intarziata, ca un testament ce se deschide dupa moartea filantropului, intervenita dupa o lunga si grea suferinta. Dar cata satisfactie pentru urmasi!

Si pentru aceste consideratii menite sa-i usureze constiinta ce sangera intr-un colt, tocmai unde adapostea sentimentul solidaritatii umane, il fulgera si un glas din transcendent. Era posibil sa fi fost a lui Gheorghe Petrila: „Satulul nu crede pe cel flamand!“ Ideea aceasta asezata de milenii in lexicul celor care o experimentau, il irita putin. Ce fel de satul era el? Un romantic necrezut pe cuvant si nici pe fapta. Dimpotriva, abia din aceasta clipa devenea un apostol. Si se cunosc foarte bine vietile sfintilor misionari plecati in Africa sa duca cuvantul Domnului! Vai de trupul lor invesmantat intr-o rasa aspra si jigarita, adesea desculti si flamanzi, facandu-si din suferinta o virtute. Ce atata fericire? Devenea un soldat activ, un propagandist al celei mai adevarate ideologii din lume, celei mai umaniste, aproape o religie ce slaveste omul si-i vindeca ranile lasate de o societate nedreapta.

Primul articol la ziarul uzinei era ca si scris. Incepea sa arda in el flacara focului sacru primit de la coana Tinca, o imitatoare perfecta a oricarui om ce-l vedea o singura data, primit de la Gheorghe Petrila, ce intretinea cu mult spirit de convingere discutiile politice purtate la un pahar de vin, pe o margine de sant, in zilele de odihna, cand se punea tara la cale, cu capul la vale, cum spunea el. Devenise subit nu numai un purtator de pasaport, ce-i daduse dreptul sa o caute pe Victoria, cu gandul sa-si consume iubirea si sa-i asigure protectie, dar capatase acum si un rang ce ar fi putut sa-i inlesneasca accesul spre lumea subtire a lui Zozo, acoperita formal in voaluri colorate, ce intretin iluzia unei imbracaminti ambiguie si unde manierele elegante si sapunurile extra dau pielii, gesturilor si cuvintelor o tinuta putin aristocratica.

Opri masina, trebuia sa vina schimbul doi, halatul i se patase cu solubilul uleios si coborarea privirilor pe locul unde muncea si visa il readuse in tarcul cenzurii ideologice. Oh, nu! Nu dispretuia activitatea sa proletara. Era utila si asiguratoare. Simpla ei inscriere in fisa de cadre asigura succesul spre sfere mai spalate. Tovarasii inspectori de personal, activisti de nadejde si aparatori devotati ai puritatii randurilor partidului, te primeau cu zambetul pe buze, satisfacuti ca nu trebuie sa faca un dosar „cu probleme“ chiar din start. Dar Zozo, pielea ei stravezie si alba ca un suflet curat, nu se putea impaca cu un amant ce i-ar fi insotit mangaierile cu asperitatile unei palme proletare sau i-ar fi impietat urechile roze si fine cu un lexic adunat din depozitul de deseuri al vulgului netesalat. Si era dreptul ei. Arta nu se face cu impuritati, cu reziduuri sau cu bolovani innobilati doar printr-o imbracaminte inselatoare. Cei care o creaza trebuie sa fie aidoma esteticului ei. Altfel s-ar contamina de promiscuitate.

Coana Tinca, la plecare, ii daduse 5ooo de lei, tot ce-i mai ramasese dupa cheltuielile cu inmormantarea. Isi va cumpara un costum negru, o cravata rosie la o camasa alba de matase. Vazuse una la „Consignatia'. Comertul de stat nu infesta populatia cu asemenea preferinte mic burgheze. Va arata ca scos din cutie si va incerca sa o abordeze pe Zozo. Nu-l interesa trecutul ei fulminant. Se spunea ca cineva se spanzurase din cauza picioarelor ei, ce intruchipau perfectiunea senzualitatii, iar intr-o duminica o auzise prin usa de mister ce-i despartea, destainuindu-se unei prietene: „In clipele acelea de orgasm, ma prefac intr-un instrument rascolitor… Tipul moare cu mine in brate de placere!“ Probabil, exersata in miscari si figuri de balet, muta arta gesticulatiei de pe scena in pat. Trebuie sa fie un adevarat can-can interpretat de o virtuoasa!

Ideea interceptarii voluptoasei lui vecine incepea sa capete proportii obsedante. Si cand te lasi cuprins de o asemenea stare-capcana, intri cu capul prin zid. Nu te mai salveaza nimeni. Toata seara pandi strada, din spatele perdelei, cu lumina stinsa. Aparu tarziu, spre miezul noptii, dupa spectacol, ca de obicei. De data aceasta era neinsotita. Se gandi sa-i alerge inainte, la portita. Si ce sa-i spuna? Zozo! Sunt ziarist. Ia-ma de barbat! Mi-am lasat salopeta in atelierul acela cu miros de ulei ars. Se razgandi. Parea ridicol. Trebuia sa prinda un alt prilej, mai firesc, mai din intamplare, mai din conjunctura, numai ca acesta trebuia sa apara si el sa astepte. Aparu tarziu, spre Craciun. Teatrul facea un turneu la Sibiu si o vazu pe Zozo iesind din curte cu o valiza grea. O ajunse dupa cincizeci de metri. Ramase surprinsa. Chiriasul ei? Muncitorul acela bagat cu forta in casa ei de catre oamenii primariei? Lasa ca de carat o valiza-i bun. Nu refuza niciodata serviciile barbatilor.

— Sa va ajut, domnisoara Zozo.

— Oh, mersi, nu ma asteptam la atata amabilitate.

— Sunt doar admiratorul dumneavoastra si vecinul (de pat,era saspuna), de camera.

— Daca asa a decis Sfatul popular si te-a repartizat in spatiul meu de repetitie!

— Imi cer zcuze! Nu am nici un amestec. A fost o idee a destinului meu. Dar daca doriti, ma pot restrange. Camera e mobilata sumar si ar fi loc chiar pentru exercitii mai ample.

— Glumesti, domnule Costin. Nu vreau sa imi imaginez ce ar spune mama! Ioi, ioi! Cu prejudecatile ei pentru puritatea etnicului!

— Credeti ca s-ar opune?

— Nu numai atat!

— Ar avea motive serioase?

— Desigur, ea doreste… ba chiar ma zoreste sa fac o partida serioasa si definitiva.

— Si eu as fi exclus din calcul?

Il privi peste umar mirata si oarecum nemultumita. I se punea o intrebare lipsita de tact, daca nu si de respect. Era gata sa-l amendeze. Clasa muncitoare isi inchipuie ca poate conduce chiar totul. Daca a decapitat intelectualitatea subtire, o si obliga la mariaje de mezalianta? I s-a facut de piele catifelata? Si anturaj elevat? Dar se abtinu. Acum ii ducea valiza. Era pe locul lui. Cauta alta formula mai blanda. Sa nu semene nici a dojana, nici a refuz.

— Nu stiu ce ar spune mama, dar sotii trebuie sa fie potriviti, de conditie cel putin asemanatoare. Altfel apar divergente. Daca nu pe fata, sigur in sufletul lor. Apar complexe si situatii jenante, atunci cand se fac recomandarile in societate si se dezvaluie cate ceva din biografie: ocupatie, profesie etc.

— Profesiunea de ziarist v-ar compromite, domnisoara Zozo?

— Nu, nu cred. Mi-ar aduce si unele avantaje: o cronicuta acolo, din cand in cand, care sa ma scoata din anonimatul corului. Stii ca pe afis se trece doar maestrul de balet. Noi, restul, suntem turma de mioare. Dar de ce ma intrebi?

— V-asi recomanda eu pe cineva…

— Pe cine?

Conducerea dialogului fusese magistrala. Nu ramanea decat sa-i arate legitimatia , ceea ce si facu.

— Ioi! Tuu? Aaa… dumneavoastra?

— Mi-a placut mai mult cand m-ati tutuit.

Zozo nu raspune. Costin o intelege si-i acorda timp pentru consumarea surprizei si fixarea unei pozitii mai conciliante. Acum pasea elegant alaturi de dansul si i se parea o femeie deosebita. O lasa intetionat sa mearga in fata sa, pentru a-i privi picioarele cateva clipe. Erau ascunse intr-o pereche de cisme luxoase. Dar spatiul acela de sus, unde se terminau, vibra sub palton ca o sfera diabolica, in care nu poti patrunde niciodata cu privirea si totusi din necunoscutul ei, cate chemari ispititoare!

Zozo stia ce se poate gandi si imagina in fata torsului ei de libelula. Isi cunostea bine armele de seductie. Ochise de atatea ori cu ele si nu daduse gres. Inocentul acesta ce-i calca urmele, mirosindu-i-le ca un ogar flamand, i-ar putea folosi drept umbrela de vreme rea, daca fantii ce-i dau tarcoale se rezuma numai la cules de mere. Se va mai chibzui. O rezerva nu strica si nici nu prisoseste. Ar putea chiar sa-l imbolnaveasca intr-o seara, cum numai ea stia sa o faca! Ii va da pentru inceput un bilet de favoare. Sa o vada pe scena in toata stralucirea ei de zile mari. Sa-l turbeze definitiv.

— Daca tii, te pot tutui in continuare. E mai comod. Ioi, am

la mine un bilet de favoare pentru primul spectacol ce urmeaza dupa intoarcerea noastra de la Sibiu. Poftim!

O urca in autobuzul ce ducea la teatru si se intoarse acasa pentru a relua la nesfarsit dialogul purtat. Facuse o bresa in relatiile cu Zozo, limitate pana atunci la simplele binete si incepu sa cladeasca castele matrimoniale. Cum va fi in continuare? Ii va deschide usa aceasta ce-l desparte de dansa printr-o simpla tablie de scandura? Ca un instrument! Oare cum danseaza can-can? Isi reveni greu din incursiunile intr-o lume fantastica, unde Adam si Eva, singuri pe sub pomi, lungiti la soare, se simteau atrasi inexplicabil in naivitatea lor, se pierdeau in mangaieri electrizante dar ramaneau flamanzi de ei, la fel de inexplicabil, incat nici apa rece a lacului de argint, in care se balaceau sorbindu-si frumusetea goliciunilor, nu le potolea fatidica sete! Cine dintre ei, doi, o fi descoperit leacul potabil inca nu se cunoaste. E posibil sa fi intervenit o intamplare galanta. Eva sigur cunostea din instinct o multime de cochetarii! Si de ce nu si can-canul? Unul mai primitiv, mai nestilizat, dar sigur fara fuste aruncate in vant, ca o umbrela ce te lasa gol in ploaie! Nefasta atractie lipsita de ratiune indeobste, le-o fi fulgerat prin mintea lor virgina si nevinovata intrebarea: de ce se deosebeau? Si ce rost au deosebirile?

Se intoarse cu fata spre usa Raiului, in seara aceea gol. Eva era la Sibiu. Trebuia sa-si alunge fantasmele ce-l asediau si sa doarma. Spre dimineata, probabil, cand ne fulgera visele, in marea gradina despre care auzise prima data la orele de religie facute cu popa Sarbu, o intalni si pe Eva. Semana leit cu Zozo. O inlantui delicat si ea ii raspunse la toate intrebarile cu o arta desavarsita si o profunda cunoastere a marilor sensuri existentiale. Intruchipa o adevarata masina infernala. Termenul folosit de Zozo si care reflecta atatea intelesuri, devenise desuet. Instrumentul viu, folosit in fel si chip, palise in fata abisului in care-l scufundase Eva pe Adam si-l secatuise de toate indraznelele imaginatiei.

Se trezi transpirat tot, desi afara se asezase un strat de zapada bunisor, primul din acel an. Se intreba cu mintea acum limpede, ce i se intamplase. Iesise dintr-o depresiune psihica, cand i se inmanase carnetul de partid, intrase intr-o zona de amaraciune si dezolare, de spaima ancestrala, cand murise Victoria si Gheorghe Petrila si pentru a le contracara, pentru a-si restabili tonusul si echilibrul spiritual, se apropiase cu gandul si fapta de Zozo, ca de o salvare ce l-ar fi putut intregi in rosturile omului pe pamant. De la o stare alba, de impacare cu sine, dupa chemarea la redactie se trezi zguduit de temerile trecerii si ars de atractia unui cuib linistit, in care, din cand in cand, sa uite ca exista. Apoi ambiguitatea tatonarii, imprevizibila dezlegare, comportamentul alunecos al acestei balerine cu aspiratii de printesa, inoculate in mintea ei de rolurile ce le interpreta pe scena, ii amplificau suferinta, in ultima instanta dulce ca mierea si care din pacate, inca nu si-o putea linge de pe degete.

La redactie il gasi pe Ilie Camburu in plina creatie. Isi asternea pe hartie documentatia din ziua precedenta, un articol ce urma a fi de fond. Se straduia sa dea un continut cat mai analitic si cu atat mai de neiertat pentru anchetatorii ce aveau sa-l judece mai tarziu. Camburul luase sloganul „Critica e arma noastra, e motorul progresului si al dezvoltarii sociale“ drept adevarat. Singurele lui consecinte fiind binele pentru toti si nu se gandise niciodata, in ignoranta sa, ca aceasta moneda putea avea doua fete diferite, ca ar putea fi interpretata si asemuita cu talerii primiti de Iuda, tradatorul!

Redactorul sef ii inmana o scrisoare de la un corespondent voluntar nedreptatit de administratorul caminelor pentru nefamilisti si-i sugera sa scoata un foileton, gen foarte gustat de cititori. Costin pleca sa se documenteze si pana seara, capodopera era finisata. Subiectul se pretase, printr-o intamplare nefasta, la o morala desprinsa din fabula lui Grigore Alexandrescu, „Cainele si catelul“ si facu imprudenta sa-si incheie biciuitoarele randuri cu versul poetului: Ca voi egalitate, dar nu pentru catei!“ Rosca il gasi plin de umor si-i mai adauga si un desen semnificativ, in care dulaul Samson trona cu un os urias in bot, in timp ce mica potaie schelalaia contrariata cu capul plecat spre pamant.

Alaturi de masa lui, lucra Alexandru Chiritescu, un tip arogant, cu o figura blazata prea devreme si apucaturi boeme, absolvent de filologie, ratacit prin industrie, din lipsa de post in invatamant. Isi scria articolele impecabil, concise, taioase, stand pe scaun intr-o pozitie teapana, la 90 de grade, ca si cum ar fi savarsit un ritual sacru, cu fata imobila, ochii mijiti, parul stufos, fruntea lata, usor ridata, in spatele careia se ascundea harul divin al cuvantului ce cladeste. In ziua aceea isi propusese sa atace ignoranta, intr-o lume care nu prea auzise de Eminescu sau Grigore Alexandrescu, inchipuindu-si ca persifland academic, educa masa proletara. Articolul sau surprindea o stare de plans. Responsabilul cultural din comitetul sindicatului prezentase presedintelui spre aprobare, programul viitorului spectacol al formatiilor artistice, ce urma sa aiba loc in sala mare a uzinii. Acest om ridicat din mijlocul muncitorilor, pentru a le apara interesele, asigura si puritatea ideologica a manifestarilor artistice. Cu intelectualii astia trebuia sa fie vigilent. Cercurile imperialiste de peste hotare recrutau cozi de topor. Broz Tito tradase Cominternul. Toate gradurile si zidurile orasului erau pline de portretul lui, viu colorat, si denigrat. De pe toporisca bine infipta sub centura vestonului militar, se scurgeau picaturi de sange. Asasinase clasa muncitoare jugoslava. Prin urmare, vigilenta, vigilenta, vigilenta! Presedintele sindicatului, patruns de importanta misiei sale, isi oprise creionul asupra unui rand din program si ridicase ochii incruntati si fruntea incremenita spre bietul responsabil:

— Ce-i cu asta aici?

— Eminescu, tovarase presedinte! Eminescu! Poezia lui „Imparat si proletar“ Daca nici asta nu se potriveste, asta care demasca nedreptatea sociala… !

— O fi, dar cuvantul „imparat“ nu merge!

— Tovarase presedinte! Dar el apara proletariatul!

— Da? Bine! Atunci taiem cuvantul „imparat“ si ramane numai „proletar'. Inteles?

Redactorul sef fu chemat la comitetul regional de partid sa lucreze la un material, asa ca articolul acesta cu „probleme'

l-a vazut numai Ilie Camburu,redactorul sef adjunct, care-l

gasi publicabil. Spera chiar sa fie apreciat. Totul fu dat la tipografie, unde procesul tehnologic dura trei zile, asa ca bombele imprastiate cu darnicie prin pagini aveau sa explodeze mai tirziu. Dupa masa, Costin trecu pe la cantina si de acolo direct acasa pentru a pandi intoarcerea lui Zozo si pina la sosirea ei, sa construiasca variante de apropiere, de invaluire, pina la smulgerea acceptului visat zi si noapte,dar mai cu seama noaptea. O va invita duminica la Poiana… . Si cand toxinele obsesiei il spiritualizau, descatusindu-l de trup si realitatile inconjuratoare, el nu mai descoperea nici un obstacol in calea unirii lor, decit usa dintre cele 2 camere, blocata de un simplu zavor, ce se putea trage numai din partea cealalta.

Proiectele ce le asternem toata viata pe albul zilei de maine, au efecte tonice. Ne inoculeaza optimismul amagitor. Ce ne-am face fara acest stupefiant?

Cuprins de febra ce preceda buncalaitul cerbilor, Costin aproape ca nu mai accepta moartea caprioarei. Ea aparu intr-o dupa amiaza intunecoasa. Ii auzi pasii usori, ii recunoscu de departe, se arunca la fereastra si de emotie nu avu puterea sa-i iasa in intimpinare. Nici nu era oportun. Parintii ei, inca nu trebuiau sa banuie nimic. Va incerca sa comunice cu dansa prin gaura cheii, pe unde soaptele trec nestingherite dintr-o parte in alta. Camera balerinei era despartita printr-un hol de cea a parintilor. Nu puteau fi auziti. Zozo veni tirziu la culcare. Informase despre spectacol, despre hotel, despre drumul propriu-zis, servise ceva frugal, seara nu se indopa, isi facuse obisnuita baie de degresare, unde isi supraveghea in oglinda, minute in sir, evolutia formelor,capacitatea lor de seductie si de asigurare, la urma urmei, a locului pe scena si in viata. Era obosita dar multumita. Inca mai mergea putin. Or cum, masurile de protectie nu mai puteau fi amanate! Costin o auzi lungindu-se pe studio si scapand un sunet de usurare. Era, in sfirsit, in patul ei. Apoi urma o suita de foieli. Nu-si afla locul potrivit. Era momentul! Isi lua inima in dinti, cobori in spatiul usii si apropiindu-si gura de orificiul cheii, lansa primul S. O. S. :

— Zozo! Bine ai venit!

Salutul lui se strecura ca un sarpe in urechile femeii, raspandindu-i-se in tot corpul. Nu se asteptase la aceasta imixtiune in intimitatea ei. Inseamna ca el o asculta de multa vreme! Ioi! Si atunci cind primea un musafir! L-au incitat protestele somierei brutalizate sau are intentii matrimoniale? Se apropie de usa, dindu-se de-a rostogolul pe pat, si-l interoga:

— Stiam ca intre noi era un dulap?

— L-am convins sa se mute…

— Sa-l pui la locul lui!

— Te tulbura spatiul gol dintre noi?

— Ma stinghereste supravegherea ta. Nu ma mai simt in largul meu. Parca as fi cu un strain in camera…

— Fa-ti-l apropiat!

— Incepi sa devii…

— Da, dar intre noi se interpune o usa, o usa zavorata si incuietoarea este dinspre partea ta!

— Asa-i cuminte.

— Zozo! Miine e duminica! Te invit la Poiana. Asa nu se poate discuta… Numai daca tragi zavorul si deschizi usa.

— Nu. Se aude in toata casa.

— Vom vorbi in soapta, Zozo.

— Daca ar fi numai soaptele!

— Promit, numai …

— Eu, nu! Sunt galagioasa.

— Atunci, mergi la Poiana maine?

— Am sa-ti spun dimineata. Noaptea este un sfetnic bun. Daca da, voi ciocani de trei ori in usa. Daca nu, va fi liniste si va insemna nu!

— Te astept, Zozo!

Costin dormi iepureste. Mereu i se parea ca bate cineva, ba in usa, ba in fereastra. Privea afara si noaptea ii intuneca rabdarea. Adormea cu greu, concentrandu-si auzul spre patul unde odihnea o enigma. Cat de fericit ar fi sa o dezlege! Ideea il stapanea cu patima, muscand din sufletul lui fara indurare. Esecurile il extenuasera. Isi dorea o implinire ce a fost data omului dintotdeauna. De ce tocmai lui i se refuza mereu viza de intrare in randul oamenilor? Daca i se va bate in usa, ziua de maine va fi transanta.

Pe la ora opt si jumatate, contractat ca un resort introdus intr-un cilindru si compresat, atent la linistea din camera alaturata, prelungita de Zozo pana la exasperare, receptiona primele miscari. Somiera dezarticulata de vreme si eforturi de contrasustinere, deconspira si cea mai mica apasare, intoarcere, rostogolire. Inflexiunile sunetelor sugerau aproape exact schimbarea pozitiei corpului. Costin o urmarea ca pe viu, putand aprecia cu exactitate traiectul piciorului strans printr-un fosnet incitant, figura geometrica realizata, respectiv un triunghi tangent in punctul c, cu curbura fesierilor, o bufnitura amortizata de perna, ce nu putea fi decat o mana scoasa de sub cap si relaxata pentru dezamortire sau un scartait de teluri, aproape un geamat, insotit de un „imm! de usurare, cand picioarele se intindeau intr-o dulce destindere, posibila numai cu fata in sus si pe masura ce miscarile se inteteau, speranta trezirii crestea in Costin. Isi va mai aminti de intelegerea orala purtata prin orificiul templului, unde ar putea fi rasucita o cheie?

Chinul asteptarii se mai prelungi mult. Mama balerinei cauta ceva prin sifoniere, intreba unde sunt obiectele, indemna la desteptare, fara reprosuri. Aproape ca nu mai spera la un semnal. Zozo riposta nervoasa. Sacaielile din familie o exasperau. Ei nu mai intelegeau ca nu mai au dreptul, ca nu mai este un copil ce trebuie admonestat in fiece clipa. Insfarsit, batrana pleca. Un oftat semnificativ si: cioc,cioc,cioc! Acceptul unei evadari pornise dintr-o necesitate interioara sau era rezultatul cicalelilor materne, indemn nascut dintr-o opozitie fireasca la stresul indrumarilor parintesti?

Se apleca spre „vorbitor“ si ii sopti:

— La ce ora plecam, Zozo?

— La 11! Tu pleci mai devreme si ma astepti in statia din Schei. Nu vreau sa fim inca vazuti impreuna. In oras am multe cunostinte. Bine?

— Bine, Zozo!

Intalnirea reusi. Zozo, infofolita intr-o blana scumpa, cu capul ascuns intr-o splendida vulpe argintie, din care i se zarea doar ovalul fetei imbujorata, parea disponibila la nebuniile unei zile daruita de zana cea buna. Costin, incorsetat in costumul cel nou, ca de ginere, ascuns inca sub palton, nu o slabi din priviri pe tot parcursul urcusului cu autobuzul, drum strabatut fara sa-si adreseze un singur cuvant.

Intrara la „Sura dacilor'. Salonul impresiona prin trofeele vanatoresti agatate pe pereti, ornamente in contrast cu finetea perdelelor si a fetelor de masa, prin mobilierul ce se apropia mai curand de un stil regesc occidental, decat unul „Burebista', sau macar „Stefan cel Mare“ Si tot acest fast, il ducea pe Costin cu gandul la pretul serviciilor ce aveau sa urmeze. Ocupara doua locuri langa ferestrele inalte implantate in peisajul Poienii. Curand toate locurile fura asaltate de brasovenii ce-si petrec duminicile departe de orasul infestat cu uzine si o populatie transplantata din toate colturile tarii, dar indeosebi din Moldova. Zozo se lasa intr-un pulover de schii, ce-i punea splendid in valoare zestrea mamelara. Parul ei blond ii scapa de sub blanita pufoasa a caciulii, incercuindu-i obrajii ca o aureola. Negresit, Zozo era o piesa rara, un bibelou din muzeele austriece, creata sa starneasca interesul si sa impodobeasca gratuit, ca o planta exotica, o sala luxoasa de restaurant. Poate famecul ei irezistibil sau rafinamentul slefuit de catre maestra de balet, la lumina reflectoarelor, ce impunea un respect galant, facura sa se apropie de masa lor cu doua locuri libere, niste personaje deosebit de manierate, care-si cerura permisiunea sa se aseze. El sa fi avut vreo patruzeci si cinci de ani, iar femeia, cu siguranta era mama. Costin se simti descoperit civil langa frumoasa lui insotitoare, dar privirile pline de intelesuri aruncate de Zozo, il linistira. Aveau sa joace rolul unui cuplu cu vechime.

Si intrucat chelnerii intarziau, se declansa de la sine inevitabilul schimb de informatii.

— Suntem pentru prima oara la Poiana Brasovului, fosta Stalin, nu? - marturiseste strainul. Ne facem vacanta in tara pentru ca ne este dor de muntii nostri. E frumos la Bruxelles, dar nu are Postavar. Noi lucram acolo de cativa ani, la ambasada Romaniei. Dumneavoastra?

— Eu, ziarist, sotia artista…

— Oo, jurnalist! Am foarte mult de-a face cu oameni din breasla dumneavoastra.

— Scrieti, cumva?

— Oo, eu nu, dar cineva trebuie sa o faca in locul meu. Stiti, Romania nu prea se bucura dincolo de prea multa popularitate… Socialismul i-a umbrit prestigiu. Noi avem nobila misiune sa i-l recladim.

— Imi inchipui ca editati publicatii de ambasada.

— Nu-i suficient. Laude despre noi trebuie sa apara in marile publicatii.

— Si le trimiteti articole, nu?

— Nu si nici nu ar fi convingatoare. Ar semana a publicitate. Ele trebuie sa poarte semnatura unor condeie consacrate, prestigioase, credibile.

— Ce interes au?

— Il provocam… !

— … ???

— Pur si simplu ii cumparam.

Diplomatul isi rosti ultima fraza mai mult soptit si dupa o atenta asigurare a discretiei. Costin intra pentru prima data in posesia unor adevaruri din afara. Stia ca lagarul opus este un dusman, nu pricepea insa de ce trebuie sa platim ca adevarurile noastre sa patrunda dincolo de cortina de fier! Aceasta putea insemna ca ele sunt false, sunt trase de par, sunt negociabile si ambasadorul lor se indoieste de calitatea marfii. O vinde pur si simplu, pentru ca asa a primit ordin si bani de la Bucuresti, dar stie ca imaginea despre tara, construita cu atata cheltuiala, are ceva perisabil, este doar o fata propagandistica. In acelasi timp, diplomatul ii sugerase o intrebare incomoda de etica gazetareasca. Ce-i adevarat din tot ce se scrie, daca ziaristii nu apara o ideologie, ci un interes personal?

Dialogul continua si pe alte teme. Trimisii nostri la Bruxelles sufereau realmente de nostalgia dorului de tara si in scurta lor intalnire cu ea, sorbeau cu nesat din peisajul montan, din graiul romanesc, din sufletul tarii framantat de o viata in care se spera mult si se oferea foarte putin. Costin simti aceasta nevoie a lor si ii imbelsuga cu informatii. Pe unele le stiau si ei, pe altele nu, dar zgura esecurilor se sedimenta, incetul cu incetul, peste limpezimea unui proiect de societate ideala, alterandu-le increderea in ceea ce intreprind din sfanta convingere ca slujesc umanitatea, chiar fara consimtamantul ei. Intr-o zi s-ar putea sa fie judecati ca niste raufacatori, asa cum Hristos a fost umilit pe cruce pentru dragostea lui fata de oameni.

Diplomatul isi consuma cu miscari delicate portia de maruntaie rumenite, exprimandu-si ingrijorarea si dezamagirea doar prin mimica fetei, incetineala miscarilor, refularea neputintei de a schimba ceva, printr-o vizibila apasare a maxilarelor pe fragezimea bucatelelor de ficat, ce puteau fi ingerate chiar si nemestecate. Sotia sa impartasea atmosfera viciata din jurul adevarurilor festiviste, printr-o tacere inteleapta si o grija acuta pentru cei doi copii ai lor lasati in Bucuresti sa-si pregateasca examenele particulare si pentru scoala romaneasca. Cat efort li se cerea sa urmeze in paralel doua scoli: una in franceza, la Bruxelles, si una in vacanta, in patrie! Dar li se pregatea, negresit, un viitor in diplomatie.

Antrenat cu totul intamplator in comentarea unor daturi necunoscute de dansul, surprinzatoare si cu caracter secret, Costin ratase atmosfera intima a intalnirii sale cu Zozo, la care visase. Ba mai mult, imprejurarea il obliga sa o prezinte drept iubita sa sotie si toate miscarile de invaluire si cucerire a asentimentului ei la un mariaj cat mai apropiat in timp au trebuit sa fie desecate de farmecul ce le contin si sa treaca pe un canal fals al unor relatii cu vechi state de exercitiu. Spargerea sentimentului de necunoscut, ce exista intre ei, pe altarul unei suprafete abstracte, ce se cerea morala in contactul cu judecata lumii, ii usura mult misiunea. In momentul cand se despartira de familia diplomata, ei doi, paseau prin preajma „Surii dacilor', spre lacul inghetat din Poiana, deja ca o familie, dar care calatoreste in trenul ce-i duce spre luna de miere fara bilete.

— Ne intoarcem in statie? Mai avem treizeci de minute pana la plecarea autobuzului - intreba Zozo.

— Am visat cu totul altfel escapada noastra. Zarurile nu ne-au fost ingaduitoare. As fi vrut sa reluam o discutie amanata.

— In ce ma priveste, am multi curtezani. Inca nu m-au cerut in casnicie dintr-o mie de motive: unii sunt gelosi pe trecutul si prezentul meu; unii nu pot sa o faca, altii nu au curajul, o parte nu-mi convin mie si intre timp ma apropii de o varsta cand nu mai poti face salturi pe scena, ca o copila de l7 ani. Exista la teatru un post la care aspira mai multe balarine, ce ating varsta critica. Nu stiu ce sansa am! Dosarul meu de cadre nu prea ma recomanda! Parintii: negustori ambulanti, starea civila, moralitatea - incerte. Tu ai putea sa reprezinti o piesa incurajatoare in dosarul meu. O profesiune respectabila, o apartenenta la grupurile conducatoare, la partid, de care eu sint foarte departe si fara nici o perspectiva de apropiere. Insa …

— Hai, continua! De ce te-ai oprit? Ce-i cu acest „insa'?

— E neplacut. Pentru mine casatoria aceasta ar insemna o claustrare. Sint obisnuita cu un alt mod de viata. Tu esti un singuratic. Te-am studiat de cind stai la noi. Crezi ca altfel, daca mi-ar fi convenit, nu ti-as fi dat tircoale? Nu as fi tras zavorul usii intr-o noapte cu insomnii? As fi impins eu sifonierul, nu tu, si nu l-as fi mai pus la loc. Apoi mama, tata, ioi, nici nu incerc sa ma gindesc!

— Nu ar accepta o imixtiune, nu-i asa?

— Eu m-am emancipat, dar ei ramin pina la moarte unguri. Numai asa am rezistat aici, in Ardeal, de o mie de ani.

— Totusi, Zozo, mai sint exceptii.

— Mai sint dar ele intaresc regula, nu? Parca asa se spune!

— Deci prejudecati etnice: Dar dragostea? Eu te iubesc… daca mi-am luat indrazneala sa ti-o declar deschis.

— Multumesc pentru sinceritate, dar ce sa fac cu ea?

— Nu intrevezi nici o apropiere?

— Silita de viitorul meu precar… poate. De ce sa te mint. Sant zanatica dar nu si perversa.

— Cu timpul poate m-ai iubi! Eu as risca o incercare.

— Joci pe numere necistigatoare, Costine, iar eu plutesc printre ele…

— Diseara te voi asculta cum dormi…

— E dreptul tau sa-ti faci iluzii, daca Dumnezeu si partidul te-au adus cu forta langa dormitorul meu. Intre noi exista insa o usa bine zavorata. O voi deschide cand nu va mai exista pentru mine o alta iesire. Si cu aceste spuse, iata-ne ajunsi in statia de coborare. In curand se va intuneca.

Autobuzul ii aluneca prudent pe serpentine. Nu mai fusese pe aici de cand venise cu Victoria. Daca s-ar fi grabit, daca altii i-ar fi recunoscut cu cateva zile mai devreme dreptul la demnitate si visare, nu ajungea sa-i cerseasca dragostea acestei balerine cu fumuri aristocratice si care s-ar putea intampla sa-i boteasca autobiografia, daca mariajul va avea loc pana la urma. Cu Victoria repara o lasitate a unui tovaras de idei. Era o victima a sistemului. Generalul Nadejde zace in inchisoare…

Incercuiti de trupurile calatorilor, hurducati in fel si chip de autobuz, cazuse fiecare in paienjenisul gandurilor proprii. Zozo nu stia cum sa puna mana pe postul de maestra de balet, cum sa-si prelungeasca viata in teatru si in „la dolce vita', fara sa plateasca nimic si sa ramana o boema. Atractia spre libertatea deplina a simturilor era la dansa atat de puternica, incat prima ei casatorie, despre care Costin aflase ceva cu totul intamplator, esuase in foarte scurt timp intr-un sfarsit dramatic. Morala proletara o incorseta pana la sufocare. Ioi, ce sa faca? In Ungaria tancurile sovietice trecusera peste trupuri si restaurase ordinea ruseasca. Era un avertisment dat visatorilor la libertate. De ce sa se incurce cu barbatul acesta la care nu tine? Doar pentru ca-i membru al partidului? Si numai aceasta apartenenta ii producea repulsie! Inseamna ca are o origine cu miros de oaie! De ce sa faca compromisuri cu sine insasi? La nevoie va vinde flori alaturi de maica-sa! Cu infatisarea ei, sigur va dubla vanzarile si va face praf concureanta. De altfel, mama mereu se plange ca o dor picioarele…

Intrara in curtea casei pe rand, la zece minute distanta. Mai intai Zozo. Ramasese in coltul strazii si o privi cum dispare in intunericul patruns de lumina slaba a unui bec. Avea un mers de tango peste care plutea ispita. Ardea acolo, sub blana, sub caciula de vulpe argintie, alba ca un fulg de zapada, ca o inima curata dar inghetata. Cand ajunse in casa aprinse gazul metan in soba. Peretii erau reci. Unul singur parea fierbinte. Cel dinspre camera poftei sale agravate. Prea mare si prea intinsa era apropierea de pomul oprit, ca sa nu-i fiarba in creier idei neortodoxe. Se despartisera intr-o confuzie mai mare decat sperantele puse in aceasta intalnire. Il scoase pe Balzac din raft si se tranti in pat, incercand sa continuie lectura la „Celibatarii'. Barbati, femei, rosi de ura sau de dragoste, zugraviti desavarsit de acest dumnezeu al unei lumi ramasa, prin talentul sau, in cartile sale. Gandurile i se strecurau printre destinele eroilor si il readuceau mereu langa usa lui Zozo, care fosnea pe dincolo si dialoga cu maica-sa, ca de obicei, pe un ton de harta. Arunca volumul frumos legat intr-o imitatie de piele rosie si ramase pe ascultare, ca un radiotelegrafist ce supravegheaza semnalele vazduhului. Intr-un tarziu o auzi urcandu-se in pat. In intreaga casa se facu liniste. Atunci se apropie de orificiul cheii.                             

— Zozo, te-ai mai gandit?

— Numai asta fac, ii raspunse ea, dupa ce-si potrivi buzele de punctul vamal al frontiereri invizibile.

— As vrea sa rasucesti incetul cheia si sa te lasi in voia mea…

— Ma tem sa nu fiu auzita. Mama banuie ceva.

— Tusesete si descuie!

— Precautie inutila! Usa se deschide spre mine, iar acum este blocata de studio.

Costin sesiza parca o nuanta de regret in glasul ei. Se parea ca a intervenit ceva nou in pozitia sa incerta. Nu-i refuza invitatia, ci manifesta doar o teama de zgomotul ce-ar putea sa-l faca incercarea.

— Zozo, iesi pe fereastra!

— Esti nebun! E pregatita pentru iarna. Nu se poate deschide.

— Daca s-ar putea, ai veni?

Tacere prelungita, ca si cum intrebarea nu ar fi fost aruncata cu disperare prin lacasul cheii.

— Ai inteles ce ti-am cerut?

— Mai de mult! Chiar inainte de a-ti trece tie prin minte!

— Ola,la ! Atunci nu-ti puteam oferi nimic. Acum, da!

— Incepe sa ma ispiteasca propunerea.

— Semne bune, Zozo! Fii inteleapta! Viata in doi asigura performante.

— Costine! O intrebare de esenta: ma accepti asa, fara sentimente, doar cu trupul… ?

— Va fi foarte greu, Zozo! Ca o floare neudata. Eu te vreau pentru ca ma absorbi. Deja nu-mi mai apartin.

— Eu te-as lua pentru ca imi poti fi de folos.

— Si cum va fi?

— Niste carnuri vindecate de turbarea dragostei.

— Pe carne, Zozo, mai purtam ceva rascolitor, ce ne mana in directii necunoscute, ca pe niste corabii lipsite de busola.

— Este si motivul pentru care nu ma straduiesc sa-ti deschid usa si sa ma strecor in patul tau. Daca as veni, altcineva ar fi de vina. Trupul meu, nici intr-un caz! El arde in permanenta, mananca, bea si digera… Ioi! Istenem! Ce simplii suntem! Atat de simpli incat maine voi desfereca usa aceasta inca din timpul zilei. Va fi inchisa de forma, studioul putin indepartat, atat cat sa ma pot strecura… Noapte buna! Si acum lasa-ma! Nu-mi atata imaginatia. Vreau sa o folosesc maine seara integral…

Iar i se aruncase un capat de speranta peste incendiul din celulele sale secatuite de dragoste si urcate pe metereze sa inspire miros de caprioara. Maine! Mereu maine! Niciodata acum, azi! Peste noapte visa serpi si se trezi inspaimantat cand unul din ei isi scutura clopoteii deasupra capului sau culcat in iarba, langa zulufii lui Zozo. Privi buimac in jurul sau si descoperi cruda realitate a singuratatii si a ceasului desteptator, ce-l trimitea la uzina. Alarma lui zgomotoasa o intoarse si pe Zozo, probabil, cu spatele spre usa. Arcurile studioului lucrau ca un telegraf fara fir, care transmite fidel pulsul camerei de alaturi. Se imbraca militareste, ca de obicei si alerga in statie sa prinda cursa pusa la dispozitie de uzina. Era un autobuz carosat in atelierele proprii, cu banci incomode, din placaj, cu o remorca agatata la spate. Urca in ea si se aseza pe ultima banca, langa fereastra din dreapta. Voia sa vada strada, oamenii, casele scunde, vechi, cu acoperisurile tuguiate, ce-si sprijineau baza pe umerii peretilor din caramida rosie. Drumul acesta pana la serviciu devenise pentru el un teren cu zacaminte ascunse de minerale pretioase. Intotdeauna descoperea, parcurgandu-l, idei neasteptate. Atunci cand scrisese foiletonul-fabula, zarise pe trotuar un Sanbernard privind cu dispret un foxterier ce-i adresa, in naivitatea lui, o salva de latraturi. Acum observa o pisica zbuchind dintr-o curte zidita si cu poarta uitata deschisa. Pina se desmetici ce risca, animalul se trezi intre autobuz si remorca. Costin se rasuci cuprins de un val de mila, pentru a privi in spate. Imprudenta felinei ii fusese fatala. Din siluieta ei arcuita si atragatoare, mai ramasese o blana roscata in albul zapezii insangerat ca un apus, de care se apropia un motan, ce o urmarise, probabil, insistent. Fugise femela de dragoste si nimerise in moarte!

Asa ceva nu i se putea intampla lui Zozo! Era o absurditate, o idee fatalista impuscata din urma rosie de pisica zdrobita sub rotile uriase ale remorcii, el insusi trecand intr-un fel peste viata ei si curmandu-i-o. Se afla doar deasupra, in vehicul si o apasa… Nu era superstitios si totusi mata ii taiase calea intr-un chip atat de dramatic. Astazi trebuia sa vina ziarul din tipografie. Astepta cu emotie reactii din partea cititorilor. Foiletonul ii reusise si un sentiment cald de mandrie profesionala ii incalzea inima.

Chiritescu ajunsese la birou inaintea sa. Statea intepenit in scaun, privind in gol.

— Ce s-a intamplat, colega, de stai atat de transportat in sfere inaccesibile cu ochiul liber?

— E albastra, Costine! Am suparat pe cineva sus pus! - raspunse el ingrijorat.

— Pe cine? Presedintele sindicatului? Administratorul caminelor? Seful sectiei de montaj? Ce vor? Numai dulcegarii, numai laude, numai succese?

— Nu e vorba de maruntisul acesta insignifiant. Mai sus!

— Si mai sus? De unde stii?

— Am eu antenele mele…

— Ma asteptam ca cei de sus sa ne aprecieze!

— Si ar fi facut-o daca nu intervenea un element neprevazut.

— Ce neprevazut? Linia-i clara. Critica e arma noastra!

— Da insa numai pentru catei! Tu ai scris-o!

— Si cine e dulaul?

— Tovarasul prim secretar Bergheanu.

— Doar nu l-am criticat pe dansul?!

— Nu, ci pe consateanul lui, maistrul Gheorghe Oprea, seful sectiei de montaj. Cum el, cap de afis, calare pe tractorul romanesc si pe copertile tuturor revistelor noastre ilustrate, ca un actor de cinema, el sa fie criticat? A aflat de articolul scris de Camburu, s-a dus in tipografie aseara, a luat un ziar si s-a prezentat drept la primul secretar: „Uite, mai Alexandru, ce scriu astia despre mine? Ca lucrez in salturi! Ca tin oamenii peste program! Ia inchide-le gura!“ Si acusi vine ancheta!

In birou soseste si Ilie Camburu. I se povesteste panamaua si i se sugereaza perspectiva. Ii priveste superior. A scris adevarul. Nu a inventat nimic. Nu are nici un fel de emotii. Rolul presei este sa critice si sa vindece. Altfel nu-si mai justifica aparitia.

Usa se deschide pe jumatate si intra Alexandru Rosca, redactorul sef. Ii priveste in tacere, cu fata intunecata.

— E albastra, baieti! Vor sa ne scuture. La ora ll vine o comisie de ancheta. M-au anuntat cei de la comitet. Trebuie sa ne tinem tare! Sunt porniti rau de tot!. Sa ne pastram calmul. Pana la judecata sa ne mai uitam prin ziar. L-am adus acum de la tipografie.

— Il stim, tovarase Rosca - intervine Camburu, cu multa siguranta in glas. Doar noi l-am scris si l-am scris bine. Ziarul trebuie sa fie combativ, sa mobilizeze, sa vindece, chiar daca ustura. Eu asa am fost invatat de partid.

Redactorul sef prefera sa taca si sa intre in biroul sau. Camburu si Chiritescu iesira afara sa fumeze. Costin isi mai citi o data opera. Intr-adevar, morala lui Grigore Alexandrescu tintea sus. Putea fi interpretata ca un atac direct la organele superioare, desi era mascat si aplicat unui biet administrator de camine. Organele superioare nu puteau fi egale cu un membru de rand al partidului si mai absurd, cu cetateanul de rand. Insusi principiul centralismului democratic obliga la supunere fata de centru. Judecata era insa tardiva. Articolasul sau, frumos ilustrat cu o vigneta hazlie era interpretabil. Putea raspunde si la imperativul criticii, ca motor al dezvoltarii societatii socialiste, dar i se putea atribui si intentia de persiflare a unei egalitati precare, departe de a fi reala si despre care e mai prudent sa nu se scrie. Intrase intr-o poveste urata, cu zambetul pe buze. Oricum, articolul cel mai incriminat il scrisese Camburu. Despre Chiritescu, ce sa mai vorbim? Atac evident la incultura clase muncitoare, denigrarea unui lider. Analfabet, dar lider. Cultura intelectualilor nu foloseste la nimic pentru clasa muncitoare. Prea multele lor cunostinte nu puteau duce decat la pozitii oscilante, la lipsa de fermitate. Dupa opinii mai radicale, ei nici nu au ce cauta in partid. Sunt partea lui slaba, nesigura, locul pe unde s-ar putea incerca o bresa in interesul general al clasei. Stiu prea multe. Soldatului ii ajunge cunostinta de a trage cu pusca. Nu-i cere nimeni sa calculeze traiectoria proiectilului, forta lui de penetratie. Asta au facut-o dascalii. Si ce avea sa urmeze acum? Timpul trecea si nu trecea, argumentele se adunau greu, apararea era vulnerabila si spaima de inchizitia comisiei asteptate isi facea loc in sufletul sau ca o amaraciune insurmontabila. Mai gustase din veninul ei, cand il trecuse in rezerva si il exclusese din partid. Usa se deschise si in birou intra secretarul comitetului de partid cu probleme de propaganda.

— Nu va faceti probleme! Mai sunt si eu pe aici! - incerca el sa-i incurajeze. Ziarul e bine scris. Nu au ce sa-i gaseasca. Doar daca rastalmacesc fiecare cuvant si atunci e posibil orice.

Redactorul sef s-a facut si mai negru la fata. Tace si priveste pe fereastra. Tensiunea creste pe masura ce se apropie ora H. Vor sti ei cum sa se apere? Vor reusi sa dovedeasca o comisie trimisa de primul secretar, pentru a reprima si nu dojeni? In fata ordinului superior de a taia in carne vie, nu se mai putea conta pe obiectivitatea celor din comisie. Ei veneau sa condamne, sa execute, nu sa scormoneasca dupa urmele adevarului. Adevarata era numai dispozitia tovarasului Bergheanu. Lamentarile condamnatilor inseamna nesupunere si nu argumente de luat in seama. Alexandru Rosca mai participase la asemenea analize cu verdictul stabilit dinaintea inceperii simulacrului justitial. Procedura anchetatorilor nu avea alta tinta decat salvarea formala a aparentei democratiei de partid. Aceste cunostinte cu caracter secret ii dadeau si culoarea pamantie a fetei. El nu se astepta la nici un fel de indurare. Ora ll nu insemna decat o apasare pe tragaci. Restul era un joc de-a soarecele cu pisica.

In comisie erau cinci tovarasi. Trei de la sectia de propaganda, redactorul sef de la ziarul local „Drum nou“ si secretarul in problema din comitetul uzinii, pe post de aparator dar si de acuzat. Cum exercitase el controlul de partid, daca s-au strecurat asemenea greseli? De altfel, nici nu statea in rand cu tovarasii de la regiune, ci lateral, singur la masa, iar acuzatii, pe doua randuri, in mijlocul biroului. Redactorul sef de la „Motorul“ ii cunostea foarte bine pe mebrii comisiei. Lucrase cu ei, dar misiunea era misiune si atmosfera avea un voltaj cu care s-ar fi putut lumina un orasel. Fetele celor din prezidiu erau grave, inpenetrabile, ca ale ostasilor dintr-un pluton de executie, inaintea ordinului de „Foc'.

Lua cuvantul unul din pluton. Costin nu stia cum il cheama. Era probabil seful.

— La sesizarea tovarasului prim secretar, am studiat cu atentie ziarul vostru. Concluzia: trebuie oprita imediat difuzarea. Costul ziarului se imputa. Este de inimaginat ca un colectiv de redactori comunisti sa faca jocul dusmanilor nostri si sa le serveasca negru pe alb atatea exemple negative! Nu obiectam impotriva criticii. O recomanda si partidul. Voi insa ati fost furati de condei si nu ati respectat nici cel mai fragil echilibru intre succese si insucese. Uzina de tractoare nu-i o cooperativa! Aici s-a fabricat primul tractor romanesc, impotriva tuturor profetiilor sumbre perorate de catre agentii imperialismului anglo-american. Aici s-a format un puternic detasament al clasei muncitoare, care a ridicat prestigiul tarii si socialismului, demonstrand superioritatea ideologiei marxist-leniniste. Si voi, cum ati tratat aceasta realitate cu care ne mandrim? Improscand cu cuvinte denigratoare, demobilizante, in toate paginile ziarului, promovand pesimismul, nihilismul, obiectivismul, realismul, nu fara un suport motivant, dar nu esential. Principala acum este activitatea de consolidare. Cunoasteti doar rolul presei de mobilizator, de organizator iar voi parca v-ati straduit anume sa puneti in pagini nesemnificativul, insignifiantul. Este o greseala de neiertat si as afirma ca aici este vorba de o pozitie deviationista, titoista. Daca v-ar citi ziarul cei de la Belgrad, cred ca ar ramane multumiti.

Acuzele cadeau ca un trasnet. Nici unul dintre cei patru redactori nu-si imaginasera ca scriind despre fenomenul muncii in asalt intr-o sectie a uzinii, infierand spiritul obtuz al unui presedinte de sindicat si coruptia unui administrator de camine, pot fi condamnati de deviationismul jugoslavilor, despre care, la drept vorbind, nu cunosteau prea multe lucruri, in afara de sentimentul confuz deslantuit de presa , ca cei de peste Dunare au alte pareri despre rolul proletariatului, decat conducerea generala a lagarului, aflata la Moscova. Restul cuvintelor si a discursurilor pe acelasi ton si cu aceeasi asprime retorica, aruncate peste consternarea naivilor de la „Monitorul', fura auzite doar partial, atentia fiecaruia fiind de acum sechestrata de frica zilei de maine. Ce se va intampla cu ei? Ce vor putea arunca pe talgerul balantei inclinata, deocamdata, spre marginea prapastiei? Si ce ar fi mai salvator? Sa sape transeie, din care sa-si apere pozitia si soarta sau sa cada in genunchi si sa-si faca autocritica, cu ochii plini de lacrimi?

Secretarul cu propaganda incerca, in aparare, sa arate ca in realitate lucrurile in uzina, stau asa cum sunt prezentate in articole, chiar daca tovarasii redactori au folosit un limbaj mai ziaristic, desigur, pentru a spori interesul cititorilor .

— Esti la fel de vinovat, ca si ei, tovarase Lazar - sari seful comisiei. A scrie ziaristic si a fi de folos socialismului, inseamna a vedea frumusetea padurii si nu uscatura ei. Or in ziarul acesta predomina uscatura! Stai jos ! Vom discuta si cu tine la comitetul de partid si nu vei scapa fara sanctiune! Iar acum, pentru ceilalti: Noi cheltuim bani, hartie, tipografie in folosul cauzei noastre nobile si nu ne trebuie descrieri obiectiviste. Nu avem ce face cu o realitate critica, chiar daca ea exista pe ici, pe colo. Ea trebuie descrisa la modul ideal, ca sa constituie un imbold, sa fie mobilizatoare si sa intareasca increderea oamenilor in viitorul de aur ce ne asteapta. Dar m-am convins ca voi nu cunoasteti aceasta lectie elementara a gazetariei si v-ati lansat pe o pista gresita de dragul artei pentru arta, o alta conceptie burgheza. Noi nu scriem de dragul scrisului. Cuvantul nostru trebuie sa fie creator si nu distructiv. Cum ai putut tovarase Rosca sa dai drumul la asa un ziar?

— Stiti ca, eu, zilele acestea , am lucrat la sectie pentru editarea carnetului agitatorului? Ziarul l-a controlat tovarasul Camburu, adjunctul meu.

— Nu-i o scuza! Dumneata, vechi activist! In concluzie: se suspenda aparitia ziarului pana la formarea altui colectiv redactional. Dumneata ramai in continuare provizoriu. Cazul va fi adus in fata adunarii generale a organizatiei de baza, care va analiza daca tovarasii mai pot ramane in partid. Si pana atunci si dupa aceea, la munca de jos! Sa vedeti voi insasi cum e in sectie, la masina, cand vrei sa lucrezi si nu ai piese si atunci veti afla pe adevaratul vinovat, care nu este tovarasul Oprea, criticat cu multa superficialitate si lipsa de principialitate de catre Ilie Camburu.

Oare de ce redactorului sef adjunct Ilie Camburu nu i s-a mai spus si „ tovarasul“?! Costin mai asistase la asemenea procese, unde celui acuzat de o abatere grava i se ridica dreptul de a mai fi numit „tovaras'. Daca secretarul citea rechizitorial, ca la judecatorie, unde infractorilor de drept comun nu li se mai acorda nici titlul de cetatean, ci li se indica doar numele de pe buletinul de identitate, adunarea generala era deja orientata. Urmau la cuvant acuzatorii pregatiti din vreme, care-si exprimau oprobiul si propuneau excluderea. Consultarea adunarii generale ramanea doar o formalitate. Referatul era intocmit de „sus“ si rolul ei, spre linistea fiecaruia, nu era de a face o noua ancheta, ci de a asculta sentinta, cu senzationalul ei verdict, care se aproba automat prin ridicarea unanima a mainilor.

Il lovi o tristete cumplita. Urma sa fie din nou exclus din partid. Acum i se va pune in carca si acuzatii mai vechi: originea nesanatoasa, nesinceritatea, incercarea de a aduna singur dovezi ale nevinovatiei sale etc. Baba Cloanta ii arunca in fata un pieptene, obiectul se prefacea intr-o padure de netrecut, la marginea careia scheuna el insusi si nu catelul lui Grigore Alexandrescu. A scrie fabule devenise mai periculos decat a spune-o de-a dreptul. In cazul acesta erai socotit nebun. In cazul fabulei, lucrurile se complicau. Deveneai o unealta a imperialismului!

Sedinta lua sfarsit. Dupa iesirea comisiei, se asezara cu totii la o masa si sub conducerea lui Ilie Camburu, incepura sa compuna un memoriu vast catre C.C. al P.C.R…

Se intoarse acasa abatut. Idealurile sale se prabuseau unul dupa altul. Exact in momentul cand trebuia sa plece la Academia Militara, Pirlici ii baga parintii la chiaburi. Dupa ce-si recapata calitatea de membru al partidului si cu cata zbatere, Victoria isi pune capat zilelor si-l lasa pe pamantul acesta coplesit de sentimentul vinovatiei. De ce nu a cautat-o mai devreme? Si iata acum, carnetul se pare a fi o hartie provizorie, pe cand dragostea-i eterna, omeneasca, fara caracter de clasa, fara origine sociala. Si totusi ce ar fi putut sa-i ofere Victoriei? O viata de vierme cu pielea imbacsita de ulei? Sa intoarca nasul intr-o parte cand ar fi imbratisat-o? Incepea sa o invidieze. Ea gasise o cale radicala pentru a se elibera din inchisoarea pamanteasca, de umilinta, de esec, de nedreptate. Pe langa toate acestea el fusese o raza de speranta in asteptarile ei si nu se dusese sa o mangaie, decat dupa ce isi pierduse orice speranta! Poate a procedat mai bine. Acum ar fi avut o noua deziluzie! El o va suporta dar Victoriei ar fi dorit sa-i ofere o viata demna, lipsita de complexe, de frica, de nesiguranta, de hartuieli interminabile. O invidia! Fusese o femeie curajoasa. El era bolnav de slabiciunea omeneasca. Inca mai spera sa se faca dreptate. Dar pana atunci? Ce o sa-i spuna diseara lui Zozo?

Ajuns acasa, dadu drumul la radio. Se transmiteau stiri realist - socialiste. Totul era bine! Victorii dupa victorii! Romania se indrepta cu pasi mari spre comunism. Privi pe fereastra. Peste peretele trapezoidal al casei sasesti se lasa intunericul iar peste sufletul sau, o oboseala otravita. Usa ce-l despartea de Zozo, ce se afla acum la teatru, usa ce-i inspirase atatea exaltari erotice, devenise parca de fier. Avea chiar si o ferastruica cu gratii. Se freca la ochi si o mai privi o data. Da, cineva ii montase gratii. Si el se gasea in interiorul celulei, in timp ce dincolo se auzeau chicoteli amoroase, care deslantuie, de obicei, furia sexuala. Se arunca asupra patului, il impinse cu brutalitate langa peretele ce da spre curte. Trase disperat sifonierul in dreptul usii, blocand-o. Sughituri imposibil de stapanit ii zguduiau tot trupul.

Intr-un tarziu se auzi scartaitul portitei si pasii sonori ai ispitei. Se intorcea de la spectacol, dintr-o lume idilica si artificiala, plasata undeva in afara realitatii vulgare din strada, in care se etaleaza blanuri si fracuri, matasuri si decolteuri, venea dintr-o lumea impaunata ce devoreaza cu bale la gura divina despuiere a balerinelor si se desfata copios si cerebral la marele ospat coreografic si muzical. Zozo traia, aproape in fiecare seara, o dedublare a fiintei ei cu zulufi. Devenea nimfa sau regina, lebada sau cadana. Cand iesea din rol, cu greu mai accepta identitatea ei civila, de muritoare obisnuita, amenintata cu trecerea in alta munca, din cauza varstei infame, in continua rotunjire, la care se adauga, zi de zi, un pic de desuietitudine, un strat de grasime si o doza de spaima. Cauta sa o inece intr-o indestulare a simturilor, dar cand se trezea din delir sau isi schimba costumatia de scena, groaza incertitudinii o cuprindea din nou. Parca nu-i suradea postura umila de florareasa, ei, o floare a decorurilor iluminate feeric si a marilor pasiuni, carora abia le facea fata. Isi gasi parintii dormind, ca de obicei. Nu o putea astepta in fiecare seara, pana dupa miezul noptii, pentru ca adesea, dupa spectacol, era invitata la barul ARO. Manca o friptura, binevenita si dupa atata alergatura pe scena, intretinea un flirt pasager,baga dracii in cineva, printr-o vaga promisiune facuta cu picioarele ei divine, scapate printre ale partenerului in timpul unui dans si abia dupa aceea se retragea spre casa, motivand o indisponibilitate aparuta incognito. Alteori juca rolul revoltatei, daca partenerul indraznea o invitatie lipsita de tact: „Nu pretinzi prea multe pentru o friptura si un pahar cu apa minerala?“ Si pleca furioasa.

Dupa zgomotele strecurate totusi prin spatiul usii, cu toata amortizarea facuta de sifonier, Zozo nu mai intarzie prin bucatarie, ci intra direct in camera ei. Se dezbraca, se imbraca intr-o pijama pentru iarna si se tranti pe studio, asa cum o facea de obicei. Costin statea ca pe ace, intr-o asteptare chinuitoare. Cum se va comporta daca Zozo va rasuci cheia si va deschide usa? Si in loc de mainile sale febrile si flamande de framantarea carnii, va descoperi opacitatea dulapului? Cum, un refuz atat de brutal, ei, pentru care s-a spanzurat un barbat si dupa care se tin inca o suta! Sau, poate, va astepta vreun semn din partea lui, sau vreo rugaminte desnadejduita, vreun zgarpanat in lemnul usilor ei, asa cum pisicile se cer inauntru! Si daca din toate acestea nimic nu se va intampla, linistea de cimitir va domni inspre partea sa de casa, va insemna ca totul se intelege de la sine, fara explicatii jenante, ca el ramane pentru femeia aceasta de lux ziaristul care a fost, cu prestigiul lui, cu prestanta neintinata si care a chibzuit mai mult la avantajele si dezavantajele unui mariaj intemeiat pe o simpla meschinarie impusa de o politica de cadre exclusivista. Oo, mai exista si varianta nedemna a trecerii sub tacere, ascunderii nenorocirii sale si a petrecerii unei nopti de pomina cu frumoasa Zozo, ca la Moulin Rouge, transformata intr-un instrument erotic, dupa care o marturisire tardiva:“ Daca nu mai sunt membru de partid, te mai mariti cu mine?'

In spatele sifonierului incepe sa se auda miscari suspecte, bajbaieli pe la manerul usii, un zgariat de zavor, o fasaiala de broasca neunsa de multa vreme, o deslipire de scandura. Urma o pauza strategica impusa de spaima precautiilor, o tragere cu urechea inspre dormitorul parintilor, probabil, daca nu s-au trezit cumva, iar daca au facut-o, linistea din jurul lor sa-i duca cu gandul la dialogurile nocturne ale mobilei ce se usuca o data cu dansii.

Acum va trage usa, numai atat cat sa se strecoare. Costin ramane inghetat intr-un timp fantastic, inabusit de fantoma lui Zozo aplecata peste dansul, sorbindu-i rasuflarea, sangele, inima, topindu-l intr-o masa lichida ce se scurge sub pat, picatura cu picatura, compunandu-se apoi la loc, ca un om de zapada, caruia ii sufla in urechi: „Sunt eu, blestemul coborat din cer sa-ti smulg linistea, sa-ti ucid himerele si sa te pierd in mine pe veci; sa te hranesc cu trupul meu, ce ti se daruie ca o ofranda si ca o trufanda, in fel si chip contursionandu-ma, incat nici nu mai stii ce imbratisezi: un tors, un picior de Afrodita, un cap de zana dat pe spate si scos la iveala pe sub pantecu-mi divin, unde se plamadeste viata fara de moarte si tineretea fara batranete.

Oh, si el care nu a putut ingadui o amnezie si sa-si aminteasca abia maine de anatema aruncata peste viata lui de comisia aceea blestemata trimisa de Maxim Bergheanu si sa-i marturiseasca ispititoarei Zozo abia maine dimineata in zori, nenorocirea ce-l astepta! L-ar fi zgariat pe fata si-ar fi strans furioasa pijamaua peste sani, peste coapse, lasandu-l in pat sub o ploaie de injuraturi auzite in culise, dar el ar fi ramas dezintoxicat de gandul acesta nociv si ar fi respirat o atmosfera limpede, oxigenata, ca dupa o ploaie de vara, fara fata morgana. Centrul de emisie ascuns in capul frumoasei lui vecine si-ar fi incetat poate ispititoarele semnale, misterioasele imixtiuni in imaginatia sa tulburata si incapabila de a deslusi, cat de cat, cine-l bruiaza. Fusese ofiter de transmisiuni, stia sa prinda un post pirat, sa-i descifreze codurile secrete, sa-i localizeze pozitia in caroul de unde emite, de aceea si asemuia chemarile irezistibile de dincolo de dulap cu un aparat de mare putere, ce l-ar fi dorit distrus, asa cum procedase eroul din „Padurea spanzuratilor“ cu reflectorul acela rusesc, ce rascolea fara mila intunericul protector.

Fosnete suspecte, semanand cu o strecurare a unui corp moale pe langa o masa lemnoasa, isi semnalara prezenta in spatele sifonierului, apoi glasul nemultumit al lui Zozo suierat in soapta: „Costine! Ai adormit? Ajuta-ma sa intru! Trage obstacolul!“

Se indrepta spre spatiul de granita instinctual, unde pandise atatea nopti. Facu loc zeitei sa intre si intr-o clipa se aprinse intregul spatiu. Silueta ei alba, iluzorie, capata subit consistenta carnala. Femeia abstracta din inchipuirea lui cotropita de himere, devenise o fiinta aevea, ce raspandea in jur un parfum atragator, ce te indeamna sa te apleci, sa cuprinzi in palme corola izvor si sa o mirosi cu nasul introdus in polen.

— Ce-ai ramas asa, vecine? Nu ma tine in picioare, desculta, pe parchetul gol !

— Oh, scuza-ma, decizia ta neasteptata m-a debusolat. Sunt inca gatuit de o emotie cumplita.

O atinse abia perceptibil pe mijlocul ei subtire, pentru ca gestul sa nu insemne o inhatare, ci un semn de prietenie, de curtoazie. Palma lui se mentinea la supafata matasoasa a pijamalei, sub care simtea ca se ascunde aventura, coborarea din om, poteca spre coltii de animal turbat, prada abandonata langa adapatoare, altarul de ospat, sfanta desfatare, trecerea in zona interzisa vietuitoarelor lucide. O invita in soapta pe marginea patului sau de burlac si el se aseza alaturi, ca pe o banca in parc, pastrand o distanta decenta si suficienta pentru a nu fi judecat ca un profitor.

Cei de la uzina incercau sa-l dezumanizeze, sa-l compromita, sa-l expulzeze de pe carosabilul accesibil numai celor cu permis rosu, sa-i anuleze eul, mostenirea sa ereditara de dragoste pentru adevar, sa-l desfiinteze pur si simplu, prin aruncarea in rezervatia destinata leprosilor politici, sa-i interzica dreptul la dragostea pentru adevar si chiar la dragostea pentru sine, ca apanaj al existentei. Cu ce ramanea in sine, daca trupul si mintea sa nu aveau decat o valoare de imitatie, nedemne sa participe la coborarea unui ideal in viata cea de toate zilele? Buna lui credinta era contestata. Semenii il negau. Nu-i ramanea decat sa se pretuiasca singur, sa ramana el insusi, taranul cinstit, omul simplu, cu sufletul curat, impacat cu propria-i constiinta. Doar nu se nascuse intr-o mahala rau famata, unde promiscuitatea nastea monstri si unde pasiunile primare arunca cutite in carne vie si transforma fecioarele in femei.

Zozo il readuce langa dansa din incursiunea lui prin durerile ce-i macinau existenta:

— Mi-i frig! Eu intru sub plapuma. Mi-a trebuit ceva timp de gandire, dar acum m-am decis.

— Zozo! Sunt un om nefericit. Te iubesc! Ideea ca traiesc la un pas de patul tau, m-a imbolnavit.

— Am sa te vindec…

— Nu cred sa-ti mai tii promisiunea! De aceea voi ramane aici, pe margine. Vreau sa-ti marturisesc ceva. Tu nu esti obligata sa-mi destainui nimic. Te iubesc asa cum esti.

— Cum sunt?

— Ca un vid ce ma absoarbe si in care ma prabusesc fara voie, o prabusire fara speranta intoarcerii la suprafata.

— In cazul acesta prezinti toate garantiile unui sot fidel, intelegator. Hai, vino langa mine sa ma incalzesti!

— Nu inainte de a-ti vorbi. Intunericul imi da curaj.

— Daca nu vrei sa amani…

— Trebuie, Zozo! Te respect ca pe un lucru sacru.

— Ei, nici asa!

— Altfel, m-as afla langa tine. Doamne, de cand visez la aceasta intalnire!

— Si?

— Si asculta-ma! Zozo! Suntem amandoi trecuti de treizeci de ani.

— Ca sa vezi! Nici nu am observat!

— Ba da, ba da! Te-am auzit eu cum ii reprosai intr-o zi, mamei tale… Ea te vedea mai mica.

— Defectele mamelor…

— In tot acest timp ni s-au intamplat multe.

— Viata fara intamplari e un fel de moarte.

— Filozofie ieftina, dar adevarata. Prin anii exproprierilor mosieresti mi-a fost dat sa ascund in camera mea din incinta fermei unde lucram, o fata…

— Ioi, si vrei sa-mi spui ca te-ai culcat cu ea…

— Tocmai asta e Zozo! Nu m-am culcat!

— Exces de cavalerism infantil…

— Nu ! Nu e ce crezi. Fata era fiica unui burghez care ajutase pe mosier sa se ascunda in ziua cand trebuia sa-l ridice. Eram un tanar romantic, un idealist si am considerat o blasfemie sa daruiesc dragostea unui pui de dusman. Am scos-o dimineata de sub plapuma, era frig afara si inauntru si am condus-o acasa intacta. Pe drum mi-a reprosat ca-i protejasem o feciorie iluzorie. Ea nu intelegea ca ideologia imbratisata de mine, imi interzice o abdicare de la regulile de clasa. Mi-a fost foarte greu sa ma inving … cu ea in brate, intr-un intuneric desavarsit, dar m-am intors in barlogul meu cinstit, impacat cu constiinta mea. Nu aveam dreptul la orice fel de dragoste.

— Ce-mi spui tu, ma pune pe ganduri. Incep sa ma intreb daca mai trebuia sa intru la tine. Esti un fel de Marx fara barba.

— Mai tarziu, Zozo, si nu prea de mult, m-am indragostit de o femeie pe nume Victoria. Era fiica unui general aflat in inchisoare, dupa toate informatiile, pe nedrept. Luptase in rasarit. Credinta mea intima e ca Basarabia ne apartine dintotdeauna si ea nu poate fi recucerita decat prin lupta. Dar sa revin la Victoria. Aceasta fiinta de o delicateta rara devenise victima „pacatelor „ tatalui ei. Intr-o zi s-a trezit parasita si de sotul speriat de perspectiva. Din intamplare imi fusese tovaras de idei. Probabil ca i se pusese in vedere: ori divortezi si ramai ofiter, ori pastrezi frumoasa fiica de general si vei trage la saiba pe undeva! Am intalnit-o intr-o seara sub Tampa. Stralucea printr-o educatie aleasa, printr-o sensibilitate deosebita. M-am indragostit de dansa la prima vedere, cum se spune. Imi pusesem in gand sa repar o greseala a fostului meu tovaras, un egoist, care a parasit asa o sotie, in schimbul unei situatii, a unor grade pe umar. As fi sapat santuri, numai sa o stiu a mea.

— Esti pasional, Costine.

— Ca tine, Zozo … Ma astepti acolo, sub plapuma, dar nu se stie daca voi avea fericirea sa vin …

— Ce vrei sa spui?

— Eu, numic! Va fi randul tau sa te pronunti.

— Incepi sa devii enigmatic!

— Nu, Zozo! Adevarul e ca pana acum nu am avut acces la nici un fel de dragoste.

— De ce nu ai luat-o pe aceasta Victoria?

— Pentru ca Victoria nu mai exista. Eram exclus din partid pe motiv de origine sociala. Parintii mei, asa si pe dincolo… . . Facusem memorii, contestatii, declansasem anchete, dar inca nu cunosteam sfarsitul. De aceea, mi-am spus: voi astepta pana ce voi redeveni iarasi om si in momentul cand voi avea carnetul in buzunar, ma voi duce la Victoria sa-i impartasesc bucuria, sa-i intind mana si sprijinul meu. Nu a fost sa fie …

— Dar esti membru al partidului, nu-i asa?

— Vezi tu, asta-i intrebarea … !

— Ce vrei sa spui?

— Cand am cautat-o, in sfarsit, sa-i dariuesc dragostea, Victoria nu mai era de gasit. Nu rezistase. Poate si absenta mea de cateva luni a contribuit nociv … Ori cum, ea nu a mai vazut nici o iesire si s-a sinucis …

— Ioi! Am o oroare de sinucigasi!

— Dar de ucigasi?

— Hai, povesteste mai departe!

— Viata ei a depins, in ultima instanta, de mine. O am pe constiinta! Daca as fi continuat sa o caut, sa o hranesc cu iluzii, in tot timpul acesta, cand si eu asteptam sa fiu chemat la partid si repus in drepturi, Victoria ar fi ramas in viata!

— Trebuia … in sfarsit, istoria poate fi judecata dar nu schimbata …

— Dupa cum vezi, Zozo, drumul meu spre dragoste a fost mereu barat. Obstacolul se numeste expansiune ruseasca, consilieri sovietici, stalinism feroce, suspiciune ticaloasa, impartirea oamenilor in comunisti si dusmani, dictatura proletariatului, ghinion de a fi fiul unui taran harnic, care a avut 5 hectare de pamant, castigate cu pretul vietii! Scuza-mi incursiunea in trecutul meu zgarcit cu fericirea!

— Costine, dar acum ma ai pe mine! Mi-ai spus ca ma iubesti … !

— Domnisoara Zozo!

— Iooi!

— Ceea ce simt, felul cum te gandesc, cred ca este apogeul atins de setea carnii si a spiritului omenesc. Am intrat intr-o stare de transa. Daca imi iei pulsul, cred ca a si uitat sa mai bata … Esti pentru mine aerul ce-mi intretine arderea, focul, parjolul care ma pierde. Si in loc sa ma arunc in apa bunavointei tale, salvatoare, raman pe marginea patului, cuprins de o frica ce mi-a paralizat si coardele vocale …

— De cine ti-i frica Costine?

— De tine, Zozo!

— Iooi, prostutule, doar ti-am spus ca m-am decis!

— Pentru ca nu stii inca totul …

— Ce mai este acum?

— Zozo, idolul gandurilor mele din fiece clipa, nu am dreptul sa-ti compromit viitorul. Stiu ca vrei sa-ti asanezi drumul spre postul acela de la teatru si sa-ti treci parintii pe planul doi, scotandu-ma pe mine in fata. Nu stiu daca te afli in patul meu din dragoste sau din calcul, eu insa, desi te-as vrea oricum, nu pot … nu pot sa te mint!

— Ma jignesti, Costine, vorbindu-mi de calcule …

Mana femeii iese de sub plapuma, o cauta pe cealalta barbateasca; se strecoara in palma ei si se face ghem. Gestul produce efectul unui contact electric, seamana cu introducerea unui stecher in priza, dupa care aparatul eroticului omenesc se pune in functiune. Costin isi musca buzele. Trebuie sa reziste inca sau sa amane marturisirea, desi ar semana cu un furt! Cu un jaf la drumul mare, urmat de un viol miselesc. Domnita din postalion cedeaza cu usurinta in marginea padurii, pentru ca banditul i-a promis in schimb viata si o face scapata in tufisurile codrului, in timp ce calatorii ceilalti sunt masacrati unul cate unul.

Cuvantul urmator ce-l va scoate din gura, va sugruma o iluzie sau il va face fericit o noapte. Degetele femeii ii mangaie podul palmei. Atingerea aceea usoara poate insemna: „Hai, spune-mi o data sau vino!“ Intreaga lui fiinta flamanda de dragoste pare un cartus de dinamita, a carui fitil a si fost aprins, scanteile alergand neinduratoare spre capsa detonanta. De ce nu are dreptul sa o imbratiseze pe Zozo pana la sfarsitul zilelor sale? De ce, mereu, cineva ii rapeste femeile? Nervii ii cedeaza si un cutremur de nestapanit ii zguduie umerii. Isi inabuse cu greu nodurile plansului, ce-i navalesc in gat si-i descatuseaza izvorul lacrimilor.

— Iooi! Ce-i cu tine, Costine? - Zozo se ridica pe jumatate, arunca plapuma intr-o parte si-i cuprinde capul, fata. No, ce faci? Plangi?

Barbatul isi umple plamanii cu aer, pana la explozie. Inspira profund de cateva ori si reuseste sa-si invinga criza. In gand isi repeta mereu: „Nici la inmormantarea lui Gheorghe Petrila nu ai plans! Tine-te tare!“ Acum insa isi jelea propria-i moarte. Urma sa devina un cadravu viu ce manuieste manetele unei masini moarte. Atat si nimic mai mult. Zozo il trage spre dansa. Ii aude inima bubuind. Nu intelege ce s-a intamplat! Vreun proces de inhibitie? Incepe sa se nelinisteasca dar asteapta cuminte cuvintele lui si ele venira ca un trasnet, ce-i scurtcircuita judecata.

— Zozo! Suntem pierduti! Ma dau afara din partid!

— Istenem! Ce tot spui? - apoi se retrase ingrozita spre perete, se ridica strangandu-si genunghii sub barbie si-i cuprinse cu mainile facute lat. Povesteste, te rog!

Costin deapana nefericita intamplare, ca un fir de lana neagra pe tristetea ce-l invaluise si-l strangea intr-o carapace de pachiderma. Vraja ce-l mistuia cu cateva minute mai inainte se destrama incetul cu incetul. Peste trupul lui se asterne o exema purulenta, infectioasa, iar peste pielea fetei se aseza o folie de gheata, din ce in ce mai groasa, si peste amandoi, in acelasi timp, o tacere de cripta. Oricat ai urla acolo, sub lespede nu te aude nimeni. Paznicul cimitirului doarme beat. Cine-i de vina ca te-au ingropat de viu? Medicul care a constatat decesul, a intrebat doar daca mai ai carnetul si a pus stampila pe certificat. Respiratia ta convulsionata nu-l interesa. Pe ciumati nici popa nu-i duce la biserica. Societatea ii repugna, Crucea Rosie se teme de raspandirea epidemiei si accepta arderea muribunzilor, ca o masura de profilaxie.

Zozo avu senzatia ca aude sirena unei masini de salvare, oprita in fata ferestrei. Zgomotul o sperie. Daca ii trezeste parintii si nu o gasesc in camera ei? Se smulse din imobilitatea ce-i anulase spiritul de conservare, sari din pat ca o caprioara haituita si se pierdu, in spatele sifonierului.

Costin mai auzi, ca prin vis, scrasnetul unui zavor, rasucirea unei chei. Intelese ca trebuie sa lipeasca dulapul de perete, ca trebuie sa uite de existenta unei usi ce s-ar afla in spatele lui. Incearca chiar sa se amageasca cu judecati tardive: „Daca nu a ramas, inseamna ca dragostea ei nu a fost destul de puternica, sau de loc, iar gratiile, doar un instrument de navigatie. Dar unei nave torpilate, la ce-i mai folosesc sofisticatele instrumente de bord? Nu-i imputa nimic. Zozo avea dreptul sa se salveze. Nu in moarte, asa cum se aruncase Victoria, ci in hazardul vietii. Si daca nu va gasi o alta solutie, va vinde flori iar el va rectifica supape. Supapele vor pune in miscare motoare, motoarele vor ara pamantul si insamanta si cine mai stie ce poate rasari? Hrusciov dezgheata Uniunea si isi retrage rachetele din Cuba. Se zvoneste ca vor pleca si din Romania.

Maine va parasi aceasta camera. Se va muta la caminele uzinii. Administratorul ii va face mizerie, dar el va astepta acolo raspunsul la memoriu, la ancheta ceruta de ei. De la Zozo nu mai astepta nimic si nu-i mai putea suporta vecinatatea ca un cutit rasucit mereu intr-o rana incurabila. Departe de dansa, mai aproape de Victoria, ii ramanea speranta mocnita sub cenusa imperiului dominant. La urma urmei, se poate vegeta retras in radacinile ascunse in pamantul tarii. Ici, colo, isi scoate capul din tarana cate o floare. Trec caii romanilor si o pasc, galopeaza caii turcilor si ai tatarilor, calcand-o in copite, scartie senilele tancurilor germane si o zdrobesc. Acum sangereaza sub cizma ruseasca. Imperiile s-au inaltat si au coborat. Sufletul florilor n-a murit insa niciodata. Ascuns in radacini, asteapta primavara, de cand e lumea.

Iasi, l974 - l990

POSTFATA

Roman social si politic, „Vitrina cu fantasme“ este un roman in cazul caruia raportarile la un mare model literar - Marin Preda - nu numai ca sunt inevitabile, ci imperios necesare. Fara a insista asupra demersului pe care o asemenea incercare de meditatie asupra istoriei l-ar presupune - mai ales ca exista destule asemenea marturii literare - ne vom limita numai la a stabili anumite conexiuni cu opera amintitului scriitor.

Individul privit dinspre partea istoriei, atragerea lui intr-un mecanism ce depersonalizeaza fiinta umana, increderea intr-o „noua religie“ care se va dovedi utopica, esecul pe plan existential, desfiintarea unui sistem de valori si inlocuirea lui cu altul, implantat fortat, in contradictie cu o esenta indatinata, desprinderea de sat si iesirea dintr-un spatiu recuperator, modul cum e receptat un moment istoric tragic la nivel individual si colectiv - toate acestea fac ca „Vitrina … “ sa ni se para o varianta complementara a romanelor Morometii II si Delirul.

Ca si la Marin Preda, istoria patrunde cu violenta in viata linistita a satului. E spulberat mitul proprietatii individuale, odata cu obligatia taranilor de a se inscrie in colectiv unde, indivizi fara scrupule - ca Parlici - se situeaza repede in fruntea ierarhiei rurale, in ciuda egalitarismului proferat de noua ideologie. Satul nu mai e un univers al stabilitatii, ci locul infruntarii a doua sisteme, a doua mentalitati, e „arena principala a luptei de clasa'. Aici se vede cel mai bine - se simte - contradictia dintre aparenta si esenta timpului istoric.

Vitrina cu fantasme e romanul instrainarii lui Costin de lumea sa, de satul profund transformat de o „istorie care n-a mai avut rabdare'. Ca si Niculae Moromete, Costin crede in ideile socialismului; avantul lui revolutionar il face sa ramana rigid, sa gandeasca in lozinci, sa se rupa de parinti. Intr-o anumita masura, „spiritul primar agresiv“ - pe care noua clasa (activistii de partid) l-au impus - il contamineaza si pe Costin. „Vitrina … “ e romanului fiului care „vrea sa impuna o alta ordine a lucrurilor'. De aici, „imposibila intoarcere“ (la o lume securizanta, recuperatoare, la structurile creatoare de adevarate valori), ruptura violenta - in plan istoric - cu o realitate stabila, traditionala. Satul romanesc - ca la Preda - e vazut de la distanta, prin prisma „ imposibilei intoarceri „.

Prin increderea donquijoteasca intr-o noua ordine sociala si prin dezamagirea inevitabila (paradoxal, romanul lasa sa se banuie posibilitatea dezmeticirii), Costin repeta tipica experienta existentiala a eroului lui Marin Preda: traieste drama unei realitati care a reprezentat totul pentru el (o lume de valori umane si morale). „Vitrina … “ e romanul unei ratari, al esecului in plan existential, al destinului „bietului Costin“ intr-o lume ce nu corespunde idealurilor pentru care luptase, datorita violentei istoriei, a schimbarii raporturilor de forta. Individul - odata intrat in mecanismul politic - devine victima a istoriei: nu intotdeauna exista o potrivire intre logica destinului individual si logica existentei, individul poate deveni oricand, impotriva vointei si a calitatilor sale, victima istoriei. „Vitrina … “ e romanul unui destin care-si asuma o istorie dar si romanul unei istorii care traieste printr-un destin. Esecul in plan existential (lui Costin ii e refuzata pana si iubirea care vindeca omul de ranile lasate de violenta istoriei; spune Costin: „mereu ajung prea tarziu la intalnirea cu femeile') ii confera lui Costin alura de infrant. Aceasta si datorita structurii lui interioare. Pe undeva, Costin e un erou camil petrescian, un om al ideilor, al principiilor, al viselor himerice, al increderii nemasurate intr-o societate a dreptatii si egalitatii absolute. Conceptia lui despre frumos si iubire-n esenta, blagiana- e una idealista, de conservare a misterului lumii, de refuz al descifrarii pentru a nu-si pierde aureola sacra si a se degrada: „Se pare ca frumosul e un vis ce trebuie lasat sa treaca printre degete. Nu-l fereca in palma! Isi va pierde farmecul, va deveni banal'.

Cu intentia de bildungsroman - roman de formare a unui caracter, de initiere in valmasagul vietii si mai ales al istoriei, „Vitrina … “ se dovedeste a fi romanul esuarii. Departe de a fi un exemplu izolat - cazul lui Costin e emblematic pentru o lume aflata la rascruce de optiuni - efect al presiunii timpului istoric care „se scurge imperturbabil la zbaterile omenesti'.

Spre deosebire de Marin Preda care a abordat si psihologia celor puternici, a celor ce hotarasc istoria - Hitler, Stalin, Antonescu - „Vitrina … “ e mai mult o incursiune in psihologia sociala a omului simplu, care percepe delirul istoriei ca pe o neliniste ivita in monotonia vietii cotidiene, dar care accepta fatalismul: „istoria poate fi judecata, dar nu schimbata .

O lume total opusa istoriei pragmatice si tragice e lumea artei reprezentata aici - schematic dar semnificativ - de dansatoare Zozo. E o lume altfel construita decat elementarul univers uman accidental in care traieste Costin, o lume ce-si are secretele ei, misterele ei, zona ei de sublim, o lume in care mezaliantele sint foarte greu acceptate si atunci din acceasi nevoie de supravietuire in plan existential. Punctul de referinta pentru episodul despre lumea artei ramane tot Marin Preda (de asta data, in Marele singuratic) dar si Calinescu (bietul Ioanide), unde politicul ameninta prin spiritul primar agresiv o lume eminamente estetica, abstrasa contingentului.

Paradoxal, sfarsitul romanului (in ciuda atator iesiri din matca ale istoriei) - chiar daca se incheie cu un esec individual - ofera solutia increderii intr-o istorie care ne-a inselat de atatea ori: “Ici, colo, isi scoate capul din tarana cate o floare. Trec caii romanilor si o pasc, galopeaza caii turcilor si ai tatarilor, calcand-o in copite, scartaie senilele tancurilor germane si o zdrobesc. Acum sangereaza sub cizma ruseasca. Imperiile s-au inaltat si au coborat. Sufletul florilor n-a murit insa niciodata. Ascuns in radacini, asteapta primavara, de cand e lumea“.