Don Juan si comandorul

Don Juan si comandorul

Proiect – Colectia 'Michel Zévaco'

Dupa semnarea la Nisa a tratatului de pace ― mai degraba un armistitiu ― intre Francisc I si Carol Quintul, in 1538, imparatului ii sosi o stire care-l facu sa turbeze de furie: orasul Gand, din Flandra supusii dominatiei sale tocmai se rasculase. Pentru a taia raul din radacina exista o singura cale: sa loveasca repede si nemilos in asa fel incat sa se evite ca revolta sa se propage si in restul Tarilor de Jos, care si ele se aflau sub jugul spaniol.

Ajuns in aceasta situatie dificila, Carol Quintul, trimise la Francisc I pe ambasadorul sau secret, don Sancho d'Ulloa cu scopul de a obtine din partea regelui Frantei permisiunea ca trupele spaniole sa traverseze Franta. Si Francisc I consimti, sperand ca in schimb sa obtina suzeranitatea asupra MILAN-ului.

In acest scop il folosi pe consilierul sau, Amauri de Loraydan care-l insoti pana la Angoulême pe comandorul Ulloa.

Cand acesta din urma, purtator al misiunii indeplinite cu succes, ajunse la frontiera spaniola unde Carol Quintul il astepta nerabdator, avu presentimentul ca o nenorocire infricosatoare ii lovise familia pe care o lasase la Sevilla. Acolo se aflau cele doua fete ale sale care-l adorau ca pe un zeu: Reyna Christa si Léonor.

Cat timp tatal lor fusese plecat, tinerele fete iesisera Toarte putin din palat. Si totusi, una din ele, Reyna-Christa ― cea mai mica nu reusise sa reziste promisiunilor si juramintelor de iubire ale lui don Juan Tenorio, gentilom spaniol care, cu toate ca era casatorit cu donna Silvia, o sedusese. Dupa ce aflase chiar din gura donnei Silvia netrebnicia seducatorului sau, innebunita de durere, Reyna-Cr ista prefera moartea decat rusinea si dezonoarea.

Léonor pleca spre Franta in cautarea tatalui sau, urmarit la randul sau de don Juan Tenorio, orbit de frumusetea acesteia. Ajuns in fata lui don Sancho d'Ulloa, don Juan va avea nerusinarea de a-i cere mana fiicei sale, Léonor. Pentru a-si razbuna onoarea, don Sancho se bate in duel cu seducatorul netrebnic, fiind ucis de acesta. Imparatul o logodeste pe Léonor ― impotriva vointei acesteia ― cu Amauri de Loraydan.

Din fericire, Léonor isi va gasi un aparator in gentilomul francez Clother de Ponthus si valetul sau, poreclit Ban-Frumos.

Clother de Ponthus isi pusese totdeauna spada in scopul unor cauze nobile. Curtea regelui Francisc I, cu scandalurile si cu iubirile desfranate de care dadea dovada, incepuse sa-l scarbeasca. Amauri de Loraydan ii jura ura vesnica.

Intr-o buna dimineata, tocmai cand se pregatea sa iasa, Clother de Ponthus avu surpriza sa-si vada intrand in camera valetul, care-i spuse:

— Domnule, un individ imbracat in negru si sincer sa fiu, nu ma prea impresioneaza, tine mortis sa va vada. S-a interesat la hanul Ghicitoarei si a aliat ca locuiti aici. Pretinde ca v-a adus un mesaj.

— Ei bine, atunci lasa-l sa intre, spuse Clother.

— N-ar fi mai bine sa-l arunc pe fereastra sau sa-l dau de-a berbeleacul pe scari, cu un picior in fund, ori sa-i trag un pumn intre ochi? intreba cu tot interesul Ban-Frumos.

— Ei, hai, lasa-l sa intre.

— Stapane de Ponthus. Am impresia ca ati uitat de hanul 'Mila-lui-Dumnezeu'! Amintiti-va, nu-i timp mult de atunci, ca acolo v-ati aflat intr-o situatie nu prea buna, avand in vedere ca afurisitul de conte de Loraydan. Va condamnase la moarte prin foame si ce-i mai al dracu', prin sete. Credeti-ma o data si pe mine: asu-zisul asta mesager cu mutra lui de spion bun de spanzuratoare, nu merita nici o incredere.

— Si totusi, lasa-l sa intre.

— Bine, bine, bombani Ban-Frumos. Ma duc sa-l aduc. Dar cand veti fi ucis, unde naiba as mai gasi eu un asa stapan?

Si Ban-Frumos introduse un barbat cu un aspect respectabil, imbracat in negru si care, ajuns in fata lui Clother se inclina respectuos si demn, spunand:

— Am onoarea sa vorbesc unui Clother, senior de Ponthus?

— Chiar asa, domnule.

— In acest caz, trebuie sa va spun ca eu sunt Jacques Aubriot, majordomul palatului d'Arronces si sunt insarcinat sa va inmanez un mesaj pe care mi l-a dat prea nobila doamna Léonor d'Ulloa, preafericita mea stapana.

Clother pali brusc si inima parca inceta sa-i bata cateva secunde. Apuca mesajul si-l desfacu, dar scrisoarea Léonorei nu cuprindea decat un singur cuvant si acest cuvant era:

VINO

In clipa urmatoare. Clother avu convingerea stranie ca acest cuvant, unic cuvant, nu fusese scris de Léonor d'Ulloa.

Se simti aproape sfasiat, in timp ce gandea:

'Ar fi prea frumos!'

In tot timpul calatoriei sale alaturi de Léonor, Ponthus avusese de doua ori ocazia sa vada scrisul tinerei. In acest moment, isi rememora scrisul autentic al acesteia, un scris mare, labartat, neindemanatic, putin scolaresc, care arata perfect de bine dispretul tinerei nobile spaniole pentru innegritul hartiei, din care, in structura sa ascunsa, daca am fi grafologi, am putea spune ca anunta o mare artista.

Cuvantul 'Vino' fusese scris cu o scriere lina si hotarata, de o eleganta perfecta si cu un nu-stiu-ce, mandru in grafie,

'Nu-i scrisul ei', isi spuse Clother.

Si cuprins de o curiozitate lacoma, incepu sa studieze indeaproape scrisoarea pe care o tinea in mana.

Intr-adevar, situatia era ciudata, nelinistitoare si dadea mult de banuit.

Am spus ca mesajul se compunea numai dintr-un singur cuvant si acest cuvant era: VINO.

Dar deasupra acestui cuvant fusese scris: Clother de Ponthus.

Nu era nici o indoiala ca lui Clother de Ponthus ii fusese adresat cuvantul Vino.

Dar nici asta n-ar fi insemnat nimic. Ceea ce dadea hartiei aspectul ciudat si nelinistitor de care am amintit, e faptul ca mai sus. Deasupra cuvintelor Clother de Ponthus, se putea vede inceputul unor randuri ilizibile. Si aceste randuri erau formate de, sa-i spunem, incercarea de a scrie unele cuvinte neterminate, cu caractere neindemanatice, chinuite, informe, cu totul de neinteles.

In cele din urma Clother de Ponthus ridica din umeri, parca spunand: 'Nu mai pricep nimic!'

Il privi cu atentie pe Ban-Frumos, dupa care ii arunca o privire patrunzatoare curierului, care i se paru putin tulburat.

— Veniti de la palatul d'Arronces? il intreba pe acesta.

— Da. Seniore, dupa ce am trecut pe la hanul Ghicitoarei, spuse acesta sigur pe el.

— Si sunteti majordomul palatului?

— Am aceasta onoare.

— Si spuneti ca sunteti trimis de stapana dumneavoastra? Ea v-a inmanat acest mesaj pentru a mi-l aduce?

— Chiar ca in persoana, seniore de Ponthus, raspunse mesagerul, dar de aceasta data cu o ezitare vizibila.

In mintea lui Clother aparu figura sumbra si dispretuitoare a contelui Loraydan.

Ramase ganditor cateva clipe, dupa care, cu un gest rapid isi duse mana la spada, murmurand:

'Sabie a stramosilor mei, fi-mi credincioasa.'

— Ei bine, spuse el cu voce tare, spune-i persoanei care le-a trimis ca voi urma imediat aceasta invitatie.

Mesagerul se mai inclina odata si se retrase. Ban-Frumos facu o miscare, ca si cand ar fi vrut sa se repeada pe urma acestuia, dar Clother il opri cu un gest.

— Cred ca voi lipsi toata ziua, spuse el. Esti liber sa faci ce vrei.

Cam asta spunea in fiecare dimineata, dar de aceasta data Ban-Frumos izbucni:

— Cum? Nu-mi cereti sa va urmez inarmat cu un pumnal solid?

— Iti ordon sa nu ma urmaresti, ii replica rece Clother.

Si iesi lasandu-l aiurit pe Ban-Frumos. O jumatate de ora mai tarziu, iesi si acesta. In aceasta zi urma sa i se intample o aventura pe care o vom povesti la momentul potrivit. Sa spunem ca, primind ordinul formal de a nu-si urmari stapanul, Ban-Frumos indrepta spre Sena, hotarat sa petreaca ziua intr-un mod foarte placut.

Fara nici cea mai mica ezitare, Clother se indrepta spre palatul d'Arronces. Era convins ca nu Léonor ii trimisese mesajul. Atunci, cine-l chema?

'Nu-i altul decat Loraydan, isi spunea el mergand din ce in ce mai repede. Cred ca mi-a intins vreo cursa. Ei bine, fie: mai devreme ori mai tarziu tot trebuia sa ma intalnesc cu el. Mai bine azi decat maine. Numai sa-l am in fata mea, si-l fac eu sa-si plateasca datoriile. Da, dar daca mor? Ei bine, voi scapa de o viata care mi-a devenit atat de grea de cand Oh! Dar sa mor inainte de a fi revazut-o '

Mergea din ce in ce mai repede, gandind in continuare:

'S-o revad! Dar, la urma-urmei, de ce s-o revad? Cu ce scop? As fi indraznit eu vreodata sa-i marturisesc comandorului d'Ulloa ca-i iubesc fiica? Si daca as fi indraznit, acesta, mai intai de toate, m-ar fi intrebat: 'Si cine esti dumneata?' Cine sunt? Ce sunt? Nimic.

Asta-i adevarul. Chiar si numele pe care-l port, cred ca nu-mi apartine. Fiica unui d'Ulloa nu poale fi destinata decat unui personaj puternic, print sau duce.'

Si tot rumegand asemenea ganduri amare, ajunse pe drumul ce ducea la Corderie.

Trecu incet prin fata palatului lui Loraydan.

'Daca el este acela care a trimis scrisoarea, isi spuse Clother. Trebuie sa iasa cineva. Daca mi-a intins o cursa, acesta trebuie sa se afle aici.'

Deveni mai atent, pregatit pentru orice.

Da nu se intampla nimic!

Clother simti chiar un fel de dezamagire, dupa care simti cum il cuprinde bucuria: 'Daca nu Loraydan m-a chemat, isi spuse el, inseamna ca ea a trimis dupa mine mesagerul! Ea m-a chemat!'

Pe partea stanga a drumului ce ducea spre Corderie, incepand de la Temple pana la palatul d'Arronces, se aflau cateva case la o oarecare distanta intre ele. Cand Clother ajunse in fata la Maison-Blanche ― cea mai apropiata de cladirea Turquand, de unde se putea supraveghea cu usurinta palatul d'Arronces si parcul sau, ― usa acesteia se deschise si iesi o femeie care pasi grabita, oprindu-se in fata gentilomului:

— Domnule de Ponthus, spuse ea, fiti amabil si intrati pentru cateva clipe.

Si-n acelasi timp isi ridica voalul care-i acoperea figura, tanarul recunoscand sub voal fara surprindere, pe Silvia.

O saluta respectuos urmand-o intr-un soi de vorbitor.

— Aici m-am stabilit, ii spuse ea fara vreo alta explicatie. Fiindca stabilindu-ma aici, ma apropiam de el pentru ca ma apropiam de palatul Arronces.

— Asa incat, credeti ca sotul vostru, don Juan de Tenorio n-a renuntat s-o urmareasca pe Léonor d'Ulloa? L-ati vazut dand tarcoale pe aici?

— Nu. De douasprezece zile de cand am inchiriat casa asia nu l-am vazut pe don Juan. Dar va veni. Sunt sigura.

— Deci o iubeste! spuse inabusit Clother, care imediat isi regreta cuvintele, vazand suferinta din ochii Silviei.

— Nu stiu daca o iubeste ori nu. Cred ca nici el nu stie. Don Juan nu-si da niciodata osteneala sa se justifice nici macar in fata sa. Dar ceea ce stiu foarte bine e faptul ca nu a renuntat si nu va renunta la aceea pe care o urmareste. Trebuie sa-i cada in plasa. Fiindca mandria lui e in joc Si ceea ce mai stiu, adauga Silvia cu o voce tremuratoare, e ca Léonor e sora Christei Dar cat timp voi trai eu, aceasta infamie nu se va intampla.

— Vom fi doi, doamna

Fara nici o tranzitie, ca trezita din somn, intreba cu o curiozitate lacoma:

— Si totusi ai venit?

Ciudata intrebare ii provoca lui Clother un fel de tulburare stranie.

— Mi s-a trimis o scrisoare, spuse el.

— O scrisoare care nu continea decat un singur cuvant Acest singur cuvant: VINO

— Da, doamna.

— Eu ti-am scris, spuse ea tremurand.

— Ah! facu Clother dezamagit. Dumneavoastra m-ati chemat

— Nu, nu eu v-am chemat.

Ii facu semn sa se aseze si, in soapta, aruncand priviri nelinistite in jur:

— Asezati-va, domnule Da, eu v-am scris Eu Poate Oricum, de chemat nu v-am chemat eu Dar cum oare s-o fi intamplat? Am scris toate acestea (si-i intinse o foaie de hartie acoperita cu un scris marunt si fin). Nu vreau sa va spun prin cuvinte pentru ca pentru ca, poate suntem ascultati. Am scris cititi, cititi

Si, la randul ei, se aseza in fotoliu tragandu-si valul peste fata.

Clother incepu sa citeasca relatarea Silviei pe care o transcriem intr-o forma putin modificata si careia ii punem urmatorul titlu:

MARTURIA SILVIEI FLAVILLA, CONTESA D'ORITZA, SOTIA LUI DON JUAN TENORIO

'Jur pe ranile sfinte ca acesta este purul adevar. Daca am fost victima inselaciunii Spiritului Intunericului, rog cu umilinta sfintii si pe Fecioara Maria sa-mi vina in ajutor si sa ma elibereze. Daca, dimpotriva, am fost aleasa de un spirit bun pentru a-i transmite vointa, imi dedic actiunile mele sfintilor, Fecioarei Maria si in particular Sfintei Maria din Granada.

Lucrurile s-au intamplat intr-o seara. Imi amintesc ca batea de ora noua in turnul Temple. Josefa, camerista mea, tocmai se retrasese in camera ei si eu, ter-minandu-mi rugaciunile, ma asezasem la masa, in vorbitor, masa pe care se afla cartea de rugaciuni. Deci, eram asezata la masa. Si atunci mi-a venit ideea sa-i scriu varului meu Veladar. Singura ruda in viata care mi-a mai ramas. In consecinta, m-am ridicat si am pus pe masa o foaie de hartie, o pana si o calimara, dupa care m-am asezat din nou, hotarata sa-i scriu varului meu, Veladar, cu toate ca-n adancul inimii mele eram mirata de aceasta nevoie de a-i scrie. Avand in vedere ca pana atunci nu-i mai scrisesem niciodata. Dar hotararea de a scrie imi disparu imediat. Pana si gandul de a apuca pana imi devenise insuportabil si cazui pe ganduri. Si-n timp ce prin cap imi treceau toate gandurile triste care, de fapt, imi alcatuiesc viata, am simtit ca plang si am vazut cum lacrimi mari cadeau pe aceasta bucata de hartie, in timp ce inima-mi sfasiata striga: 'Dumnezeule! Dumnezeu al indurarii si al milostivirii! Cand o sa ma chemi la tine? Cand voi inceta de a mai trai si a suferi?' Si asta-i adevarul. Simteam in acel moment cum sufar. Dar, in acelasi timp, printre lacrimi, vedeam fulgerul care ma ilumina. Si, lucru straniu: in timp ce eram atenta la intreaga mea durere priveam cu multa curiozitate lumanarea care ardea si care era aproape in intregime consumata, bombanind-o in sinea mea pe Josefa fiindca nu se gandise s-o schimbe. Am vrut sa ma ridic si sa iau o noua lumanare, dar mi-a fost imposibil, parca ceva ma retinea. Vazand asta. M-am resemnat, gandind: 'Sa vedem, Doamne, cate minute va mai arde! Ce bine ar fi daca si viata mea ar fi ca aceasta lumanare, gata sa se stinga!' Si am ramas asezata, ascultand slabele zgomote ale noptii, ascultandu-mi inima sfasiata. In timp ce priveam cum arde lumanarea, cum mi se duce sufletul, cand ceasul din turnul Temple a sunat din nou, zgomotul m-a trezit din aceste ganduri si atunci, ei bine, in acea clipa si o jur

Referat: Corespondente - conexiunile dintre real si spiritual Referat: Suprarealismul - curent literar intre anii 1922 si 1924 dadaismului romano-elvetian

pe toti sfintii! Am simtit in bratul drept, la mana dreapta, in degetele mainii drepte, acele furnicaturi pe care le simti atunci cand ai stat timp indelungat in aceeasi pozitie mi-am privit bratul, mana, degetele si atunci am simtit cea mai vie mirare din viata mea. Fiindca iata ce am vazut

Tineam intre degete pana, fara sa-mi pot aminti cand o apucasem. Pana scria pe hartie si nu-mi aminteam sa o fi inmuiat in cerneala. Vreau sa spun ca mana mea, cu ajutorul penei, scria fel de fel de cuvinte fara ca eu sa o fi vrut. Nu, nu, o jur: nu aveam nici o intentie sa scriu, dar scriam Sentimentul pe care l-am avut atunci a fost unul de surprindere si in acelasi timp de o curiozitate bolnavicioasa amestecata cu o stranie dorinta de a rade vazandu-mi mana, neindemanatica, cum incearca sa scrie acele cateva randuri. Cat de neindemanatica si de tremuratoare era! Si deodata am simtit cum ma cuprinde spaima. O spaima uriasa, din momentul in care am inteles ca o vointa, straina de a mea, o vointa venita din alta lume, imi dirija mana! Si totusi nici n-am incercat sa rezist acelei vointe. 'Faca-se voia Domnului!' Mi-am spus eu. Si, spunand o rugaciune adresata Sfintei Fecioare cu toata credinta, mi-am lasat mana sa alerge pe hartie Si pana, unul dupa altul, trasa fragmente de semne, de linii scurte, de cerculete, incercand in mod evident sa inchege cuvinte, exact ca mana unui copil care. Pentru a se distra, a luat pentru prima data o pana. Deodata, aparu limpede o litera, un C, prima litera a cuvantului Clother, asa cum am vazut mai apoi In aceasta clipa lumanarea se stinse, in intuneric imi auzeam vocea slaba cum murmura rugaciunea: imi simteam mana cum tremura, scriind in continuare fiindca nu incetasem sa scriu!

La un moment dat am simtit o usoara zguduire si pana mi-a cazut dintre degete, simtind o oboseala uriasa in tot bratul; am inteles ca totul se terminase. Abia atunci am reusit sa ma scol si, pe pipaite, am cautat o noua lumanare pe care am aprins-o la candela din vestibul. Revenind la locul meu, mai intai am spus cateva rugaciuni, neindraznind sa privesc hartia si totusi macinata de dorinta de a citi cele ce scrisesem, in cele din urma m-am apropiat de masa si am privit cu lacomie foaia de hartie pe care se aflau doar doua randuri; primul rand continea urmatoarele cuvinte:

CLOTHER DE PONTHUS

Si ceva mai jos, randul urmator era compus doar dintr-un cuvant:

VINO

Clother de Ponthus este acel tanar gentilom francez pe care l-am vazut, intr-o noapte de durere de neuitat, in sala mare a hanului Ghicitoarei, la Paris. Figura-i arata de la departare bunatatea si loialitatea din suflet. E unul din acei oameni care-ti inspira incredere inca de la prima vedere.

Deci, dupa cate se pare, mesajul scris de mana mea era destinat lui Clother de Ponthus. Si prin acest mesaj, el era chemat. Dar unde? De cine? M-am intrebat ore in sir. Nu eu l-am chemat. Oricat de viteaz si de credincios este, ce treaba am en cu Clother de Ponthus Gandindu-ma la acest eveniment straniu, am simtit cum ma linistesc, incetul cu incetul. Nu mi-am pus nici o clipa problema transmiterii mesajului. Dimpotriva, in tot acest timp, eram convinsa ca mesajul ii va fi inmanat lui Clother de Ponthus fara ca eu sa intervin intr-un fel sau altul si n-as putea spune de undei venea aceasta certitudine. Zdrobita de oboseala, am adormit in fotoliu si m-am trezit abia tarziu dimineata.

Atunci m-am apropiat de fereastra si am vazut sosind si oprindu-se in fata usii mele omul care in mod sigur trebuia sa duca mesajul. Am luat hartia, am impaturit-o asa cum trebuie si am inmanat-o omului.

Drept marturie celor scrise mai sus, semnez:

Silvia Flavilla

Contesa d'Oritza'

Relatarea pe care tocmai am citit-o era urmata de o alta pe care o vom transcrie tot aici si pe care o vom numi:

MARTURIA LUI JACQUES AUBRIOT, MAJORDOMUL PALATULUI D'ARRONCES

'Invitat fiind de aceasta nobila doamna sa intru in locuinta cunoscuta si sub numele Maison-Blanche, mi-a cerut sa povestesc in scris, sub prestare de juramant, cum se face ca ma oprisem chiar in fata casei domniei sale. Asta urmeaza sa marturisesc in scris si, pentru a ma incuraja, vazandu-ma palid ca un mort, nobila doamna mi-a dat sa beau un pahar de vin de Spania care, drept sa spun, era excelent. In ce priveste curajul, raposatul Nicolus-Aubriot, cinstitul meu tata, acestuia nu-i lipsea, fiindca a slujit sub flamura seniorului Berlandier, vestitul capitan si cred ca proverbul: 'Aschia nu sare departe de trunchi' nu minte. Daca nobila doamna m-a vazul palid, dupa cum a avut bunavointa sa mi-o spuna, ista era numai datorita faptului ca parasisem palatul d'Arronces mai inainte de a-mi lua micul dejun care se compune dintr-o bucata zdravana de pulpa de mistret udata din belsug cu vin alb. Ca sa spun adevarul, caracterul meu, obiceiurile civilizate pe care le am m-au ajutat sa obtin acest post, stiut fiind faptul ca monseniorul de Bassignac nu m-ar fi numit majordomul palatului daca n-ar fi recunoscut in mine omul cinstit si adevarat. Nu cred sa mai existe pe lume un majordom capabil sa scrie asa cum am scris eu pana acum si cred ca asta-i de ajuns pentru a-mi proba buna credinta. Mai mult, am jurat pe cartea de rugaciuni a acestei nobile doamne sa spun tot adevarul. Il voi spune, cu atat mai mult cu cat nu am nimic de spus. Deci imi este foarte usor.

De cum am intrat in aceasta casa, nobila doamna m-a intrebat daca stiu sa scriu. La aceasta intrebare naiva am raspuns cu un suras. Daca stiu sa scriu? Cred si eu ca da. Totul e sa stii ceea ce ai de scris, chiar daca pana la urma se dovedeste ca nu-i mare lucru.

Fapt este ca in noaptea dinainte am auzit strigate si cand, fara sa vreau, am deschis poarta parcului. Pe legea mea, asta-i adevarul; dimineata am iesit din palatul d'Arronces fara ca macar sa-mi fi luat micul dejun, muncit de ideea, venita pe neasteptate, ca trebuie sa ies. In zadar am incercat sa-mi spun ca nimic nu ma cheama afara si totusi am iesit fara sa stiu unde voi ajunge.

Deci, am iesit si cu tot frigul de afara, am simtit cum tamplele imi sunt scaldate de sudoare. Mai simteam cum imi bate inima si cum picioarele de abia mi se misca. Tremuraturi puternice ma strabateau din cap pana-n picioare, dar nu de frica, nu, doar ca-mi dadeam seama ca nu mai eram cel dinainte si ca ceva ma impingea undeva unde nu stiam ce ma asteapta. Acesta-i adevarul.

Ajuns in fata locuintei numita Maison-Blanche si oprindu-ma. Nestiind daca trebuie sa-mi continui drumul sau sa ma intorc la palatul d'Arronces, ani vazut pe aceasta nobila doamna venind spre mine. Dupa care, intrand in casa, mi-a cerut sa duc un mesaj seniorului de Ponthus. la care nu am raspuns decat:

'Sigur, il voi duce si voi spune ca e trimis din partea nobilei mele stapane d'Ulloa.'

De abia am pronuntat aceste cuvinte, ca am ramas ca traznit. Fiindca o jur pe sufletul meu, nobila doamna d'Ulloa nu ni-a insarcinat cu nici un mesaj. Si totusi am spus-o. Si ce-i mai surprinzator, este faptul ca aceasta nobila doamna mi-a raspuns: 'Cred ca, intr-adevar, Léonor d'Ulloa l-a chemat pe Clother de Ponthus.'

Asa incat, voi lua mesajul si voi face Iotul sa-l gasesc pe seniorul de Ponthus, iar daca-i voi spune ca am fost trimis de nobila mea stapana, nu voi spune adevarul, dar nici nu voi minti. Acestea am avut de spus, drept care semnez:

Jacques Aubriot,

Majordom la palatul d'Arronces

'Daca aceasta relatare va trebui sa slujeasca vreodata judecatii Domnului sau a oamenilor, rog pe judecatori sa nu ma banuiasca bantuit de diavol deoarece, inmuindu-mi mana in agheasmatarul aliat in vestibul, jur ca n-am simtit nici o arsura si ca in deplina cunostinta am spus. Si mai spun inca un Pater. Domnul sa vegheze asupra mea,

Jacques Aubriot.'

Clother de Ponthus citi aceste doua marturisiri cu o atentie incordata.

Dupa ce termina lectura, intreba cu blandete:

— Imi permiteti, doamna, sa pastrez aceasta dubla poveste?

Silvia tresari ca si cand de-abia ar fi revenit de pe taramurile pe care-i rataceau gandurile.

— Pentru dumneavoastra am scris marturia mea si tot pentru asta i-am cerut mesagerului s-o scrie pe a sa. Pastrati hartia, mie nu-mi este de nici un folos

Si cu o curiozitate pe care incerca sa o ascunda, adauga:

— Imi permiteti sa va intreb ce intentionati sa faceti?

— Sa o intalnesc pe Léonor d'Ulloa, fiindca ea m-a chemat

— Asadar si dumneavoastra credeti ca a fost ea?

— Nu cred nimic, nu stiu nimic, murmura nelinistit, Clother. Dar intr-o zi, cand ma aflam aproape de Brantôme, intr-o zi cand vroiam sa ma intorc la Paris si inca in mare graba, s-a intamplat ca, fara sa vreau, in ciuda vointei mele de a alerga spre Paris, am facut drumul invers, ajungand astfel la hanul Mila-lui-Dumnezeu, unde am vazut-o pe Léonor intr-un moment cand tocmai avea nevoie de ajutorul cuiva. Si acum, ca si atunci, ascult de vointa care ma calauzeste.

Cu un gest spontan. Silvia ii apuca mana, murmurand:

— Cine credeti ca poate fi?

— Filip de Ponthus! spuse Clother pe un ton fierbinte. Omul generos care a vegheat asupra mea tot timpul cat a trait si care, fara indoiala, acum, din mormantul in care

— Nu, spuse hotarata Silvia.

Clother tresari. Deodata avu senzatia ca se cufunda intr-un mister. O teama surda il patrunse pana in maduva oaselor.

Si Silvia, aplecandu-se spre el, Silvia, a carei fata era ascunsa de valul negru, Silvia, cu cuvinte poticnite, de abia intelese, ii spuse:

— Nu Filip de Ponthus va cheama Duceti-va repede si paziti-o bine, fiindca Léonor se afla in primejdie in primejdie de moarte, ma auziti Poate mai mult decat de moarte Fiindca aceea care v-a chemat, care v-a chemat sa vegheati asupra Léonorei, este aceea care a murit Moarta de rusine si de durere Moarta din cauza infricosatoarei pasiuni a lui Juan de Tenorio Aceea care v-a chemat este sora lui Léonor. ESTE CHRISTA

Cateva clipe mai tarziu, Clother de Ponthus, in graba mare, iesea din Maison-Blanche, alergand spre palatul d'Arronces in timp ce-si pipaia spada lui Ponthus. Se simtea puternic ca dragostea, puternic ca dreptatea, mai puternic decat moartea, bucuria luptei apropiate pulsandu-i in vene

Cred ca a sosit momentul sa aratam suparatoarea situatie in care se afla Jacquemin Corentin care-si avea si el pacatele sale, ― dar, Dumnezeule, cine nu le are? ― si care totusi nu ne impiedica sa-i aratam o oarecare simpatie.

Deci, Jacquemin Corentin se gandea. Ce altceva mai bun poti face intr-o temnita decat sa te gandesti?

'Ciudat lucru, isi spunea el, de cand sunt intemnitat imi vin tot felul de idei!'

Corentin nu stia un lucru simplu: toti cei care au trecut printr-o temnita, fie ca au comis o crima oarecare, fie ca au strigat in gura mare un adevar ― care de cele mai multe ori este acelasi lucru ― va vor spune ca celula este locul cel mai propice din lume pentru a filozofa.

Aceea a lui Jacquemin Corentin se afla la Petit-Chatelet, la cinci metri sub pamant. Celula era luminata cu zgarcenie printr-un orificiu ingust pazit cu strasnicie de cateva bare de fier groase asupra carora prizonierul ridica din cand in cand priviri pline de reprosuri mute, o privire resemnata, care parea sa spuna:

'Ce cautati voi, barelor de fier, aici, stavila intre libertate, aer, spatiu, viata si bietul de mine, visand la poligamie Fiindca nu ma tem sa marturisesc, ma gandesc la poligamie! Toate gandurile imi zboara la asa ceva, precum fluturii in jurul lumanarii. Ei si! De ce ma munceste gandul poligamiei? Ce vrei de la mine, tu, poligamie?'

In momentul in care l-am intalnit pe bietul flacau acesta tocmai inghitea un dumicat de paine neagra si uscata, ― si facu o strambatura, deoarece printr-o ciudata asociatie de idei, gandul ii zbura la placinta cu carne de la hanul Ghicitoarei si de asemenea la sticlele cu vin vechi pe care jupan Grégoire le aducea cu respect din adancul pivnitelor sale, ― si acest gand ii facu sete deoarece, inchizand ochii, apuca ulciorul cu apa si inghiti un gat zdravan.

'Ei da, pivnitele lui jupan Grégoire sunt cu totul altceva, isi spuse el. Cred ca sunt printre cele mai vestite din Franta. Le cunosc eu prea bine Si mai ales in fundul celei de-a treia e vinisorul acela rosu venit tocmai din Burgundia si totusi cine stie ei, la naiba! S-ar parea ca mai bun era totusi vinul alb de Saumur, care se gasea in prima pivnita!'

Si gandind asa arunca o privire dezgustata spre ulcior.

'Sigur ca merit moartea daca am fost poligam. Cam asta-i obiceiul pe aici. Si totusi, daca as reusi printr-o pledoarie subtila sa demonstrez ca poligamia nu-i chiar atat de condamnabila?'

Corentin se scula si incepu sa umble prin celula.

'Intrebarea este, isi continua el monologul interior, de ce vreti sa ma spanzurati? Pentru ca sunt un poligam. Foarte bine, domnilor. Dar daca va dovedesc ca poligamia este ceva foarte onorabil? Ce reprosati dumneavoastra poligamiei? Asta as dori sa stiu. Si daca-i asa, nu cumva, in loc sa ma duceti la spanzuratoare, nu merit sa fiu premiat? Nu, nu vreau asta, domnule judecator. Nu cer nimic pentru mine. Tot ceea ce doresc in schimbul poligamiei este sa-mi dati drumul si sa ma conduceti inapoi la hanul Ghicitoarei. Ah, ce spun eu? Nici macar nu-i nevoie sa ma conduceti, ma duc eu si singur fiindca drumul mi-e cunoscut.'

Jacquemin Corentin facu o plecaciune adanca in fata judecatorilor inchipuiti de imaginatia sa, schita un suras plin de satisfactie, si, ca si cand i-ar fi convins, se indrepta spre usa celulei

Miracol! Usa se deschise chiar in aceeasi clipa

Si in cadrul intunecat al usii, luminat slab de o torta care abia palpaia, aparura patru soldati inarmati cu halebarde, avand acele figuri sinistre pe care le au totdeauna cei ce sunt insarcinati sa duca oamenii la moarte

— Sa mergem! spuse seful. Hai, amice, vino sa-ti auzi sentinta.

Jacquemin Corentin isi duse mana la frunte si o simti arzand. Sarmanul de el, incepuse sa se dezmeticeasca.

— Ce sentinta? bolborosi el.

Si nefericitul nu mai reusi sa continue, deoarece fu insfacat, imbrancit, si printre bombaneli furioase, ghionti si lovituri discrete de picior si pumni, se trezi curand intr-o sala destul de mare la capatul careia se aflau asezati, in spatele unei mese, mai multi barbati imbracati in negru In celalalt capat, in spatele unei balustrade de lemn, o duzina de gura casca se aflau acolo, in picioare, pentru a-si pierde vremea.

Era pentru a patra oara cand Jacquemin Corentin se afla in fata judecatorilor. Dar dupa cate se parea, acum era pentru ultima data, deoarece urma sa-si asculte sentinta. Fu impins de cei patru insotitori ai sai in fata mesei, acestia incadrandu-l cu atentie.

Jacquemin isi ridica privirile spre oamenii imbracati in negrii si-si recunoscu judecatorii. Cu totii il priveau fix, cu gravitate. I se paru ca citeste pe figurile lor ceva ce aducea a mila. li vazu aplecandu-se unul spre celalalt, soptindu-si la ureche si-i vazu surazand!

In cele din urma se inclina, aratand un respect profund.

— Tacere! chelalai un om in negru, asezat la o masuta, care pentru a scoate acest sunet se ridica in picioare, apoi se aseza imediat.

Si-n acelasi timp Corentin primi o lovitura de pumn mi spate de la unul din paznicii sai.

— Dar eu n-am spus nimic! protesta el.

— Tacere! repeta aprodul, care din nou se ridica si se aseza in dosul masutei sale.

— Vorbiti! ii spuse judecatorul lui Corentin.

Corentin strecura o privire spre aprodul care-i arunca priviri amenintatoare si tacu: simpla masura de prudenta.

— Asadar, refuzati sa vorbiti?

— Monseniore, bolborosi Corentin, din contra, doresc sa spun totul.

— Ei bine, ascultam, deoarece orice acuzat are dreptul sa se apere in momentul cand urmeaza sa se pronunte sentinta. Ce aveti sa spuneti in ceea ce priveste poligamia de care sunteti acuzat?

Cu o voce clara si patrunzatoare, Jacquemin, ca inspirat exclama:

— Pai, tocmai asta am de spus, ca n-am practicat poligamia!

— Nu asta-i chestiunea, spuse judecatorul pe un ton indulgent. Au fost prezentate probe ca ati contractat doua casatorii: una in Grenada, in Spania si alta aici, la Paris.

— Chiar asa, domnilor, spuse triumfator Corentin, asta nu-i poligamie!

— Si atunci ce este? facu batjocoritor judecatorul. Monogamie, poate?

— Domnilor, dar e o simpla bigamie!

Judecatorii se privira intre ei. Lucrul li se paru demn de a le retine atentia. Il privira pe Jacquemin cu mai putina severitate. Fiindca acest subtil distinguo pe care bietul individ il scotea in relief incercand sa-si salveze capul ii facea sa simta ca cel aliat inaintea lor cunostea legile si dedesubturile lor. Ceea ce ii magulea. Se aplecara din nou, unul spre altul, si, dupa o discutie de aproape o jumatate de ora, discutie purtata in soapta, se intrebara daca cele doua casatorii continute de cuvantul bigamie pot fi asimilate cu mai multe casatorii, continute de cuvantul poligamie.

— Problema-i inchisa, spuse judecatorul. Dar dumneavoastra ati deschis usa

— Asadar, facut timid Corentin, pot pleca?

— Ati deschis usa spre o serie de observatii judicioase, despre care merita sa discutam. Mai aveti ceva de spus?

— Monseniore, vreau sa spun ca, departe de a fi poligam, n-am fost nici macar monogam. Asa cum ma vedeti, am ramas inca flacau. Poate ca am gresit. Dar adevarul este ca nu am fost niciodata casatorit. Deci, nici poligam, nici bigam, nici monogam.

Judecatorul facu un semn. Aprodul se ridica, zbarlit si striga:

— Tacere! Ti s-a spus doar ca au fost prezentate probe! Cred ca esti un prost, baiete! Nu vezi mai departe de varful nasului!

— Oh, nu! spuse cu finete judecatorul din stanga, trebuie sa marturisesc ca vede destul de departe!

Toata lumea izbucni in ras si Corentin se simti tentat sa ii urmeze, dar se retinu spunandu-si:

'Rasul asta miroase a spanzuratoare. Ah! Seniore Luis Tenorio, stapane. A meritat oare sa-mi salvezi viata ca fiul dumitale sa ma puna intr-o buna zi in situatia asta?'

— Dezbaterile s-au terminat, spuse judecatorul. Aprod, citeste sentinta!

Lectura dura mai bine de douazeci de minute, timp in care Jacquemin Corentin isi deschise larg urechile, care si asa erau destul de mari. Dar din tot acest discurs nu retinu decat un cuvant care se repeta cu inversunare: poligam, poligam

Daca ar fi fost mai putin emotionat, iata ce ar fi putut auzi, in rezumat:

1. Se demonstrase ca Jacquemin Corentin se folosise de mai multe nume pentru asi satisface pofta de nevindecat spre poligamie, numindu-se cand don Juan Tenorio, in Spania, cand contele Corentin in Franta;

2. Ca sub numele de Juan Tenorio, nobil spaniol, se casatorise in Grenada cu Silvia Flavilla d'Oritza, dupa cum marturisea o depozitie scrisa de aceasta doamna;

3. Ca sub numele de conte de Corentin, se casatorise la Paris cu o tanara domnisoara numita Denise, dupa cum arata marturisirea verbala a doamnei Jérôme Dimanche, mama acestei tinere;

4. Ca Jacquemin Corentin era condamnat sa-i fie smulsa limba si sa i se taie mana dreapta de catre calau, limba fiindca comisese sacrilegiul de a promite credinta celor doua temei, mana dreapta deoarece semnase in mod mincinos in registrele celor doua biserici. Dupa care, acelasi Jacquemin Corentin urma sa fie expus douasprezece ore la stalpul infamiei, urmand sa fie dupa aceea spanzurat;

5. Si totusi, avand in vedere mintea lui slaba de care daduse dovada acuzatul in timpul expunerilor sale si care-i facea pe judecatori sa creada ca nu-si dadea seama de enormitatea crimei comise, urma sa fie iertai de smulsul limbii si taierea mainii drepte;

6. In consecinta, condamnatul va fi doar expus la stalpul infamiei timp de douaspre-zece ore, la raspantia Croix-du-Trahoir, iar a doua zi, la ora opt, va fi spanzurat in acelasi loc.

Judecatorii se retrasera.

Cei cativa gura-casca ce asistasera la aceasta judecata plecara si ei, comentand bunavointa judecatorilor.

Nemernicul ― adica Jacquemin Corentin ― fu inhatat de cei patru soldati.

Se forma un grup in fruntea caruia mergeau doi oameni: primul, care mergea mai in fata, era imbracat in negru, al doilea era imbracat in rosu.

Cel in negru avea o figura de vulpoi batran si, din inaltimea functiei sale, striga din cand in cand:

— Faceti loc justitiei regelui!

Al doilea, cu o figura de buldog, nu spunea nimic: el era doar calaul.

Jacquemin Corentin fu scos afara si, cu toate ca acea clipa era dezastruoasa pentru el, privi cu nesat cerul senin si respira aerul pur si rece cu o placere deplina.

— Faceti loc justitiei regelui! striga omul in negru.

— Hai la turte! Proaspete si calde! Cine vrea turte! se auzi strigatul unei vanzatoare pe strada.

Si acest strigat il facu pe Corentin sa-si indrepte privirile pofticioase spre ea, fiindca turtele ii placeau la nebunie.

Suspinand cu regret, cu narile imbibate de mirosul turtelor proaspete si calde, ca un ultim deliciu, se indrepta spre Croix-du-Trahoir spre moarte! Asta se intampla in dupa amiaza zilei in care Clother de Ponthus primise vizita matinala a lui Jacques Aubriot si cand, dupa ce citise mesajul care nu continea decat un singur cuvant: 'Vino', se indreptase spre palatul d'Arronces.

Situat nu departe ele Place de Grève, in plin centru al Parisului, stalpul infamiei din Croix-du-Trahoir era tot atat de vestit si de frecventat de curiosi ca si cel de la Halle. Era format dintr-o constructie masiva, inalta cam de doi metri, o platforma, la care se ajungea cu ajutorul unei scari si unde erau expusi cei destinati oprobriului public.

In mod obligatoriu, alaturi se afla o spanzuratoare, in asa fel incat cel expus, atunci carul sentinta o cerea, sa se afle chiar pe locul executiei.

Acolo fu condus si Jacquemine Corentin, urmat de o ceata de curiosi care-l huiduiau.

— Hai, urca! se auzi vocea scrasnita a calaului.

Ajuns la picioarele constructiei, Jacquemin se cutremura; dupa care, scotand un suspin, urca cu incetineala si cand ajunse pe platforma. In jurul lui se auzi un cor de huiduieli atat de puternice, incat daca n-ar fi avut mainile legate si-ar fi astupat urechile.

Neputand sa-si astupe urechile pentru a nu auzi, isi inchise ochii, macar sa nu vada.

Simti cum este apucat de umeri si impins pana cand spatele i se sprijini de un stalp de lemn, de care fu legat solid de mainile calaului.

Dupa care, Jacquemin auzi cum deasupra capului sau se bate in cuie ceva; acel ceva era o scandura pe care era scris cu litere mari motivul condamnarii:

POLIGAMIE

Dupa ce-si termina treaba, calaul pleca.

La picioarele constructiei ramasera numai doi oameni de paza.

Multimea care-l urmase pana acolo se indeparta, dar mereu soseau noi curiosi.

Sosi si inserarea cuprinzand cu umbrele sale stalpul infamiei de la Croix-du-Trahoir. Atunci Jacquemin auzi o voce care-l facu sa tresara si sa-i starneasca furia, deoarece in situatia mizerabila in care se afla, aceasta voce i se parea cu atat mai insultatoare. O voce batjocoritoare, o voce de betiv, o voce pe care o recunostea vag si care-l intreba:

— Ia spune, e adevarat

— Adevarat, ce? izbucni acesta furios.

— Ei, hai! spuse vocea. Spune. Acum e momentul, sau niciodata! Marturiseste ca noi adevarat

— Ce anume? urla Jacquemin. Ce?

Se auzi un hohot de ras pe care Jacquemin il califica in sinea sa drept infernal si Ban-Frumos se apropie cat mai mult posibil spunand oamenilor de paza:

— Si voi credeti ca-i adevarat? Ei bine, eu care-l cunosc, va asigur ca nu-i adevarat

— Nu-i adevarat! izbucni Corentin.

— Aha! Deci marturisesti ca nu-i adevarat

— Nu! Nu-i adevarat ceea ce spui tu, mizerabilii le, afirmatia ta e falsa!

Ban-Frumos nu-i raspunse: tocmai sustinea o vie conversatie cu cei doi oameni de paza, punand ceva la cale. Ban-Frumos le facuse o propunere pe care cei doi, la inceput, o respinsera cu fermitate, dupa care se mai inmuiara, in cele din urma, unul dintre ei spuse:

— Ei bine, e destul de intuneric si prin preajma nu se mai afla nimeni

— In regula, fie! Dar sfarseste repede, spuse si celalalt.

Ban-Frumos se repezi pana la carciuma cea mai apropiata: pur si simplu le promisese celor doi un ulcior de vin cu conditia sa-i permita sa dea el insusi un pahar condamnatului.

Lui Jacquemin, vinul i se paru delicios, si-l bau cu inghitituri rare, cand deodata Ban-Frumos il intreba:

— Cand urmeaza sa fii spanzurat?

— Maine dimineata, la ora opt, facu jalnic Corentin.

— Nenorocita ora! Ce idee, sa te spanzure la ora opt! Pai e tocmai ora la care, la hanul Ghicitoarei se pregatesc mancarurile cele mai grozave. Ora opt! adauga el, scarpinandu-si teasta, macar sa fi fost la ora sase, cand inca nu s-a luminat si nu-i prea multa lume pe strada.

— Si atunci? intreba gafaind Corentin.

— Nimic! spuse brusc Bab-Frumos. Adio, Deci e adevarata povestea cu poligamia? Sigur ca da, fiindca

— Fiindca? striga Jacquemin.

— Nimic. Adio. Mi-e indiferent, auzi, poligamie Nici nu te-as fi crezut in stare.

Si Ban-Frumos cobori scara si se indeparta in noapte, cantand in gura mare. Corentin ramase singur. Raspantia, de acum, devenise pustie fiindca se intunecase de-a binelea. Se facuse deja frig si Jacquemin incepu sa dardaie.

'Sa vedem, isi spuse el, tocmai suna de amiaza cand m-au legat aici. Dupa cate imi amintesc, ar trebui sa stau legat pana la miezul noptii, dupa care voi fi adus inapoi, in celula, pana la ora opt, cand voi fi spanzurat'

Si se cutremura

'Ceata asta e atat de rece, gandi el. Ce bine ar fi daca ar fi miezul noptii si eu inapoi, in celula, mi-ar fi mai putin frig Asta este Oricum, tot o sa mor Deci aici mi se sfarseste cariera oh, don Luis Tenorio, stapane drag, de ce nu mai esti ca sa ma rascumperi inca odata? Asadar, adio, dupa cum a spus ticalosul de Ban-Frumos care, trebuie sa recunosc, se pricepe la vinuri, fiindca cel pe care mi l-a dat era chiar foarte bun Atunci Adio Adio viata, adio vinuri bune, aer, lumina Adio fetita dulce care mi-ai aparut o clipa tacandu-ma sa-mi para moartea mai grea Adio, Denise!'

Gandind la aceste lucruri si filozofand asupra nedreptatii soartei, bietul Jacquemin Corentin lasa sa-i scape cateva lacrimi.

Ban-Frumos pleca multumit fiindca reusise sa-i provoace furia lui Jacquemin Corentin pana si la stalpul infamiei, un Jacquemin Corentin de obicei rabdator, chiar resemnat, dar care devenea de nerecunoscut atunci cand se vorbea despre forma nasului sau.

'Ei da, isi spuse Ban-Frumos, dar asta mi-a starnit o foame grozava. Pe legea mea, inca imi vine sa ma prapadesc de ras Sa vezi ce o sa fie maine dimineata cand o sa vad cum ii pune latul de gat! Voi fi de fata, daca nu, dracu' sa ma ia! O sa fiu de fata, macar sa vad cum o sa reuseasca bietul calau sa-i treaca latul peste nas.'

E sigur ca spanzurarea lui Jacquemin i se parea lui Ban-Frumos o farsa formidabila. Mila nu-i prea statea in obicei. Trebuie totusi spus ca, daca ar fi fost in locul lui Corentin si-ar fi acceptat soarta cu nepasare, fara sa se planga.

Deci, Ban-Frumos, inca inveselit de situatie, se indrepta glont spre carciuma Ane-Marchand aflata in strada Francs-Bourgeois (strada Hotilor cum mai era cunoscuta), in apropiere de Truanderie.

Arunca un scud pe masa si douazeci de capete se indreptara spre el, in timp ce douazeci de perechi de ochi stralucitori se fixara asupra monezii de argint

— Trebuie sa-i onorez din plin, spuse Ban-Frumos, fiindca-i ultimul banut!

Si-si arata punga goala.

Isi asigura in felul acesta linistea, stiind bine ca lucrurile i-ar fi mers prost daca excelenta companie de care era inconjurat ar fi banuit ca ar mai fi avut ceva in punga.

Si Ban-Frumos comanda un supeu cu o deosebita pofta, ca unul care nu datoreaza nimanui nimic.

Deodata scoase o injuratura si, izbucnind in ras, exclama:

— Ei da! E o idee excelenta! Pe coarnele demnului meu tata pe care nu l-am cunoscut niciodata, asta da, idee! Niciodata nu voi rade cu o mai mare placere

Isi ridica ochii si privi cu atentie de cunoscator pe cei din jurul sau. Privirile i se oprira asupra a doua figuri de bruta carora Ie facu semn sa vina sa bea cu el, invitatie acceptata cu placere.

Din ultimul scud ii mai ramasese doar cat sa mai comande un ulcior cu vin care i se aduse imediat

Cele trei pahare fura umplute pe data si imediat golite.

Cel ce oferea tratatia spuse cu gravitate:

— Numele meu e Ban-Frumos.

— Pe mine ma cheama Pancrace cu Cicatrice, spuse una din brute, aratand cu degetul spre o cicatrice hidoasa care-i strabatea obrazul drept de la nara nasului pana la ureche.

— Iar mie-mi spune Lurot-fara-de-frica, spuse cealalta bruta.

Ban-Frumos ii judeca bine. Amandoi erau in stare de orice lovitura periculoasa daca ieseau ceva bani.

— Mieluseii mei, le spuse acesta de-a dreptul, treaba abia face trei scuzi de argint, dar eu sunt gata sa va dau trei ducati de aur pe care-i veti imparti frateste. Daca vreti, facem treaba, daca nu, la revedere. Sunt aici o gramada care pentru jumatate din suma asta .

— Arata-ne cei trei ducati! il intrerupse brusc omul cu cicatrice.

— Si spune-ne despre ce-i vorba, adauga neinfricatul.

— In ce priveste ducatii, spuse Bel-Argent o sa trebuiasca sa ma mai pasuiti .

Lucru de necrezut si totusi adevarat, aceasta propunere nu-i surprinsese pe cei doi si nici nu si manifestara neincrederea ori sovaiala. Numai ca Lurot intreba:

— Pana cand avem de asteptat?

— Pana maine seara. E prea mult?

— Nu. E acceptabil.

— Va voi aduce banii aici. In cazul in care voi fi impiedicat sa ajung la voi, pentru fiecare zi de intarziere se mai adauga un scud de argint. Asta pentru primele trei zile. Daca nu vin nici dupa trei zile. Inseamna ori ca am murit, ori ca am fost prins de prietenul nostru, seful politiei, Domnul sa-l aiba in paza si diavolul sa-l friga! E-n regula?

— Foarte bine! spusera intr-un glas cei doi talhari.

— Si acum, spuse binisor Lurot, spune-ne ce avem de facut .

— Veniti, spuse Ban-Frumos. Sa mergem si o sa va povestesc

Iesira trecand printr-o curticica stramta care printr-un culoar ingust, dadea in strada. Trebuiau sa fie cu mare bagare de seama deoarece stingerea sunase de multa vreme.

Zece minute mai tarziu se aflau in preajma raspantiei Croix-du-Trahoir.

Tocmai suna de ora unsprezece Si-n timp ce dardaia, Jacquemin Corentin isi spunea in sine:

'De ce nu se mai face odata miezul noptii? Nu stiu daca de vina este ceata asta rece, poligamia ori vederea spanzuratorii de care voi atarna maine dimineata, dar n-am simtit niciodata frigul patrunzandu-mi pana-n maduva oaselor ca in noaptea asta.'

Dupa ce convenisera asupra modului de desfasurare a actiunii si a rolului fiecaruia, cei trei talhari se apropiara mai mult de raspantia pe care, de la distanta, o vazura luminata de mai multe torte: si aceasta lumina, destul de slaba la urma-urmei, le aratara o patrula destul de numeroasa care veghea la picioarele constructiei; erau aproape douazeci de oameni Nu era chip sa porti o lupta dreapta cu un asemenea dusman.

Se mai apropiara putin, invizibili, feline nocturne contopite cu intunericul, dar de aceasta data fiind cuprinsi de furie, lucru neinsemnand pentru Ban-Frumos o farsa si nici bani in plus pentru ceilalti doi Ochii lor stralucitori aratau mai bine ca orice ofta de a se bate, in timp ce mutrele lor se intindeau spre dusman, strambate de ura

Oamenii de paza de la poalele stalpului infamiei bateau din picioare pe Ioc pentru a se incalzi si vorbeau despre orice, numai despre bietul Jacquemin Corentin, nu.

La una din bisericile din apropiere se auzi batand ora unsprezece si jumatate.

— Haideti! spuse seful patrulei, dezlegati-l pe talharul asta. Sa-l ducem inapoi, la inchisoare. Pentru cele cateva ore care-i mai raman de trait, adauga cu un umor negru, putea ramane foarte bine si aici.

Doi sau trei soldati se indreptara spre scara care urca spre platforma.

— Ajutor! se auzi strigand doua voci in departare. Asasinii Talharii

Se facura auzite gemete, injuraturi, clinchete de spade incrucisate.

— Hei! striga seful patrulei, haideti sa vedem despre ce-i vorba. Repede!

Si intreaga patrula o lua la fuga. Ramasera pe loc numai cei doi paznici care incercau sa vada prin intunericul de nepatruns ce se intampla. Cand deodata uraganul se abatu asupra lor . Ceva tasni din adancul intunericului. Ceva, sau cineva, nu-si putura da seama prea bine, deoarece in aceeasi clipa ramasera intinsi pe jos, fara cunostinta, loviti puternic in cap Oricum, numai omul cu cicatrice si cel fara de teama se pricepeau sa administreze asemenea lovituri de pumn care sa adoarma omul instantaneu si pentru mai multe ore in acelasi timp sosi si al treilea bolid care incepu sa urce scara si Ban-Frumos, dupa ce reteza cu pumnalul funia care-l tin tuia pe Jacquemin Corentin.

— Ai ispravit sa ma privesti cu nasul tau de om cazut din cer? Hai, Golanule! Misca repede, poligamule!

Stupefiat, ingrozit, nemaiintelegand nimic din ce i se intampla, Jacquemin nici macar nu mai era comandat de simplul instinct de fuga pentru a evita spanzurarea, dar isi reveni imediat, cu o mare stapanire de sine si celor trei le veni cu greu sa-l urmeze.

Dar cand ajunsera departe de Croix-du-Trahoir, in siguranta, siguri fiind ca scapasera de orice urmarire, Jacquemin se prabusi, pierzandu-si cunostinta.

— Ei as! Asta nu-i nimic, facu Lurot.

— Si eu simt la fel ori de cate ori scap de spanzuratoare; dar asta nu inseamna prea mare lucru, dovada ca sunt aici de fata, gata sa o iau de la inceput.

— Ideea de a striga dupa ajutor n-a fost dintre cele mai rele, spuse Ban-Frumos, tinandu-se cu mainile de burta de ras. Recunoasteti ca a fost excelenta!

Dar Lurot si Fancrace nu erau oamenii care sa se lase mai prejos.

— Ei as! facu Lurot, nu fara o oarecare urma de gelozie in glas. Asta nu-i nimic Pentru fraierii aia e de-ajuns sa auda strigandu-se: 'Ajutor!' si gata, se reped ni orbii. Toti astia, ca noi, din breasla, cunosc trucul. Esentialul era sa-i adormim cat mai repede pe cei doi care stateau de paza

— Asta asa este, spuse si Pancrace. E un truc care mereu i-a pacalit pe d-alde astia. Dar in ce priveste loviturile de pumn, astea da, lovituri.

Si felicitandu-se astfel, reciproc se aplecara asupra lui Jacquemin Corentin, incercand sa-l faca sa-si vina in fire, cu acelasi entuziasm care-i caracterizau, adica folosind cateva lovituri de palme rasunatoare.

Intr-o clipa, Jacquemin Corentin se trezi in picioare. Si-n acel moment, ceasornicul bisericii batu douasprezece lovituri.

— Miezul noptii, murmura Corentin. Ora intoarcerii in inchisoare.

— Ora finala! spuse Ban-Frumos, rautacios.

— Ora ticalosilor! spuse Pancrace-cu-cicatrice, cu o simplitate sinistra.

— Ora vitejilor, spuse si Lurot-cel-fara-de-teama, cu un accent de salbatica sfidare.

— Domnilor, m-ati salvat de la spanzuratoare, si

Dar cei trei, intr-o voce unanima, il intrerupsera si spusera cu o oarecare solemnitate:

— De asemenea, este si ora cand setea-i mai grozava!

Putem fi siguri ca acestia nu concepeau recunostinta decat sub forma de a goli niste ulcele cu vin.

— Din pacate, tacu Jacquemin, printr-o neinteleasa fatalitate nu poti bea atunci cand nu ai bani

— La Ane-Marchand se da pe datorie, spuse nerabdator Pancrace.

— Dar s-a dat de mult stingerea

— Ane-Marchand tine deschis toata noaptea pentru cei pe care-i cunoaste.

— Da, spuse Lurot, ganditor si grav, dar e al naibii de aproape de Croix-du-Trahoir. Sa nu-l ispitim pe Satana decat atunci cand vom fi destul de siguri pe noi.

— Hai, gata, opriti-va! spuse drept concluzie Ban-Frumos. Pot sa va duc intr-un loc, pe langa Temple, unde numai la simpla mea recomandare i se va face credit acestui caraghios care arde de nerabdare sa ne stinga setea. Urmati-ma.

— Si unde se afla locul asta? se nelinistira Lurot si Pancrace.

— La Ban-Frumos acasa.

— E clar La drum!

Si o luara repejor din loc, cu ochii si urechile la panda, lipindu-se de ziduri, mirosind de la distanta patrulele, salutand in trecere cu un cuvant sau cu un gest de recunoastere grupurile care, pornite la treburi misterioase ca ale lor, se tineau la adapost in intunericul stradutelor

— Si credeti ca va fi spanzurat? relua don Juan Tenorio.

— Nu chiar, raspunse contele Amauri de Loraydan. Am asupra mea scrisoarea de iertare a regelui pe care acesta mi-a acordat-o cu destula greutate. Trebuie sa spun ca am facut multa risipa de influenta. La ce bun sa-l scapi pe golanul asta de la spanzuratoare?

— Ei, tin mult la valetul meu! Si apoi, scumpul meu conte, Jacquemin asta ar fi murit cu disperarea in suflet sa ma lase singur pe lume, el, care vrea sa-mi salute sufletul. De ce sa nu-i permit sa-si continue opera lui pioasa?

— Sa nu mai vorbim despre asta. Valetul iti va fi inapoiat maine. Guvernatorul de la Chatelet a fost deja anuntat. Uite scrisoarea regelui care-i asigura animalului libertatea. Ia-o, eu nu am ce face cu ea. Si acum, adu-ti aminte ca ora Léonorei va suna curand. Esti pregatit?

Ora Léonorei! Expresia continea in sine ceva sinistru,

'Ora talharilor!' spusese Pancrace.

Convorbirea avea loc la hanul Ghicitoarei, in camera luxoasa pe care o ocupa Juan Tenorio.

Don Juan se plimba dintr-un capat in celalalt al camerei. La un moment dat se opri in fata lui Loraydan care, asezat intr-un fotoliu, il privea cu o nerabdare intunecata.

— Oh, femeile! Cate temeri, cata suferinta, cata ura, cate blesteme din partea lor! Si noi, ce sa facem conte? Ce sa facem pe acest pamant unde orice suras ascunde o tradare, orice juramant un sperjur? Venim si trecem ca niste meteoriti ai groazei, strivind vieti pentru a trai, semanand moartea cu fiecare gest al nostru, trecem, jucarii palide ale fatalitatii, niciodata cunoscute, nestiind nici macar faptul ca suntem niste bieti ignoranti in ale bucuriei trecem ca niste efemeri creatori de nenorociri, incercand sa ne salvam noi insine de durerea pe care o raspandim si de care, pana la urma, nu vom putea scapa si in cele din urma, obositi de atata amaraciune pe care o semanam in jurul nostru, plictisiti ca ne ajungem atat de repede scopul, ne cufundam deodata in imensitatea mohorata a neantului Conte, iubite conte, ah! Cat de mult as vrea sa mor! Si de ce sa mai astept? Cativa ani . cateva secunde

— Adio, Juan Tenorio! spuse brusc contele de Loraydan, sculandu-se si aruncandu-si mantia pe umeri. Mori linistit, muiat de propriile-ti lacrimi. In ce ma priveste, eu am partea mea de fericire, adica salvarea propriei mele vieti. N-am facut bine bizuindu-ma pe tine in ce priveste plecarea Léonorei d'Ulloa. Ma voi ocupa eu singur de aceasta plecare. Adio!

Cu un suras rautacios, don Juan continua:

— Datorita discursului meu usuratic, conte, ai ajuns la o jumatate de ora dupa miezul noptii fara sa simti cum iti apasa umerii infricosatoarea scurgere a vremii si asta-i esentialul. Multumeste-mi deci si sa mergem!

Si continua, in timp ce-si punea pe el un fel de haina stramta din piele groasa si-si incingea spada grea, adaugand si un pumnal puternic:

— A sosit ora Léonorei, dupa cum ai spus-o! Adio, ganduri de moarte, viziuni intunecate, orizonturi sinistre, spectre de groaza care pun pe fuga imaginea Léonorei! Iubesc! Da, pot spune ca inca mai iubesc! Pentru inca o data in plus inima mea, simturile mele, spiritul si sufletul meu, eu in intregime si tot ce se afla in mine se imbata, exalta si adora viata suverana cu inefabila placere de a iubi O, Léonor, vin spre tine iata-ma O, Léonor, mai uraste-ma inca o zi, maine ma vei adora. Maine vei fi a mea

Si relua brusc, de data aceasta cu o voce linistita:

— Ai spus, conte, ca au fost luate toate masurile de precautie.

Contele-i raspunse scurt:

— Pe drumul spre Corderie asteapta o litiera trasa de patru cai vanjosi. Vi se va inmana un ordin semnat de rege care va va permite sa iesiti din oras prin poarta Montmartre. De asemenea, veti mai gasi si douazeci de mii de livre, aur si arme. Patru calareti va vor escorta pana la poarta Montmartre si chiar dincolo de ea, afara din Paris. In fata palatului d'Arronces, in cazul unei rezistente neprevazute si de altfel, imposibila, veti beneficia de zece oameni bine inarmati. Vom fi, deci, doisprezece pentru a reduce la tacere cei cativa servitori ai palatului. In sfarsit, printre acesti servitori, doi sunt de-ai nostri. Ca si cameristele care dorm in camera Léonorei. Totul e pregatit pentru calatorie, adauga Loraydan. Logodnica asteapta. Nu lipseste decat logodnicul.

— Iata-ma! facu don Juan.

— Odata trecuta poarta Montmartre, il intrerupse brutal Amauri de Loraydan, veti ocoli Parisul si o veti lua pe drumul spre Touraine. Ajuns la Tours, va veti putea celebra cununia cu Léonor de Ulloa. Totul e pregatit. Un preot a fost deja anuntat. Cei patru calareti care va vor escorta, va vor conduce la biserica aleasa pentru aceasta ceremonie.

— Minunat, facu don Juan. Si cei patru politisti vor putea marturisi ca totul s-a petrecut in buna regula si ca, in consecinta, Amauri de Loraydan nu se poate casatori cu Léonor d'Ulloa, deja maritata cu don Juan Tenorio! Dar, spune-mi conte, aceasta ultima parte a capcanei este absolut necesara?

— Ce vreti sa spuneti? bombani Loraydan.

— Nu-i de-ajuns proiectelor voastre si alor mele, bineinteles ― ca sa o duc pe Léonor in Spania? E necesar ca sa o iau si de nevasta?

Loraydan isi stranse pumnii, furios, cu o privire sangeroasa, in timp ce scrasnea printre dinti:

— E necesar cel putin pentru mine, daca pentru dumneata nu!

Don Juan izbucni intr-un hohot de ras, spunandu-si in sine:

'Poligamie! Poligamie! Asadar, imi vrei capul? Ei si, putin imi pasa. Degeaba ma inconjuri cu laturile tale, stiu cu cum sa scap!'

— Sa mergem! spuse Loraydan. Veti avea destul timp sa radeti pana la frontiera cu Spania.

— Sa mergem! spuse si don Juan devenit deodata grav.

Cateva minute mai tarziu se aflau in strada. Se facuse aproape ora unu dimineata.

O luara pe strada Temple si cu pasi repezi se indreptara pe drumul ce ducea spre Corderie.

Don Juan era nepasator, simtind chiar un fel de bucurie rautacioasa. Nu era bucuria aventurii si nici macar freamatul care anunta apropierea necunoscutului, a pericolului pentru o cauza dreapta era bucuria funesta a triumfului apropiatul violentei si rusinii

Loraydan era cu ochii in patru si de mai multe ori, ajunsi in strada Temple, isi intoarse capul, nelinistit.

Ajunsi in apropierea carciumii lui Ban-Frumos, murmura:

— Cred ca suntem urmariti. Sa tinem spadele pregatite. Dupa stingere, strazile misuna de banditi.

Intorcandu-si si el capul, don Juan crezu ca desluseste cateva umbre in intuneric.

— Ei as! facu el cu dispret. Lasa-ti spada in pace.

Dar deodata tacu si se opri brusc. La cativa pasi in urma sa, un stranut il facu sa tresara.

— Ei na! facu don Juan. Sa ma ia naiba daca vocea asta nu mi-e cunoscuta

— Sa mergem! spuse Loraydan cu pumnalul in mana.

Din nou se auzi stranutul in tacerea noptii si se facura auzite chiar si niste injuraturi inabusite.

Don Juan tresari.

— El sa fie? murmura acesta. Nu cunosc pe lume un nas capabil de un asemenea stranut. Numai al lui! Dar nu poate fi el. E deja in inchisoare si maine dimineata ar fi fost spanzurat daca n-as fi obtinut

— Sa mergem, pe toti dracii din iad! izbucni Loraydan.

Don Juan tocmai era pe cale sa dea ascultare acestui indemn, cand un al treilea stranut, al carui zgomot aproape ca trezi pe cei adormiti, il pironi locului. Si incepu sa strige:

— Jacquemin! Afurisitule! Ce faci la ora asta, pe strada? Raspunde-mi, blestematule poligam! Si de ce nasul tau lung tulbura somnul pasnicilor burghezi care ar putea crede ca aud trambita judecatii de apoi?

— Pe intreg iadul! izbucni Loraydan. Sunteti nebun, Juan Tenorio!

Don Juan Tenorio nu-i raspunse. Asculta cu incordare asteptand un raspuns provocarii sale.

Nu auzi decat zgomotul unei lovituri infundate, urmata de un geamat scurt.

Si strada se scufunda in liniste.

— E imposibil sa fie el, spuse don Juan, perplex, fiindca se afla deja in inchisoare; dar tot atat de imposibil este sa nu fie el, fiindca nu se afla pe lume doua nasuri ca al lui Corentin! E uluitor!

— Sa mergem! facu Loraydan, exasperat. E ora Léonorei!

— Da! bombani don Juan, tresarind. Sa mergem!

Un moment mai tarziu, contele de Loraydan si Juan Tenorio dadeau coltul strazii, ajungand pe drumul ce ducea la Corderie si imediat se aflara in fata portii palatului d'Arronces.

Don Juan simtea cum inima ii bate puternic sub platosa de piele cu care era imbracat.

Era ora capcanei . ora rapirii.

Era ora Léonorei!