Emil Cioran - cartea amagirilor

Daca as muri acum, as fi omul cel mai fericit. Am suferit prea mult pentru a nu avea unele fericiri insuportabile.

Aduni, cuceresti, castigi si lupti pentu a fugi de tine, pentru a-ti invinge intristarea de a nu exista in mod real decat tu insuti.

Nimeni nu vrea sa moara in imbecilitate, precum nimeni nu vrea sa traiasca in sfintenie.

Ascetul se biciuieste pentru a scapa de tentatiile vietii; iar noi ca sa scapam de tentatiile mortii. Unii o fac pentru renuntare; altii impotriva renuntarii.

Filozofia este expresia nelinistilor oamenilor impersonali. De aceea ea ofera atat de putin pentru intelegerea trairilor totale, dramatice si ultime. Pentru cei care, fara sa vrea, au depasit viata, filozofia e prea putin.

Sunt oameni nascuti pentru a suporta durerile celor care nu sufera. Demonia vietii toarna in ei toate otravurile pe care ceilalti nu le cunosc, toate suferintele pe care ceilalti nu le-au incercat si toate disperarile pe care ceilati nu le-au banuit. Daca si-ar putea acestia printr-un miracol sa distribuie otravurile, durerile si disperarile lor, ar fi destul ca sa faca insuportabila existenta celorlalti oameni.

Sunt dureri care ar trebui sa opreasca istoria in loc, precum sunt oameni dupa care istoria nu mai are nici un sens. Si ma intreb: existenta mea nu face inutila existenta mai departe a cestei lumi?

Cum sa nu te simti total in acest extaz al bucuriei si al tristetii?

Nenorocirea omului este ca nu se poate defini in raport cu ceva, ca el n-are in existenta un punct stabil si un centru de determinare. Oscilatia lui intre viata si spirit il face sa le piarda si pe acestea si sa devina un nimic care doreste existenta. Animalul acesta indirect doreste spiritul si regreta viata. Omul nu-si paote gasi nici un echilibru in lume, fiindca echilibrul nu se castiga negand viata, deja traind. Acest nimic ce doreste viata este rezultatul unei negatii a vietii. De aceea omul are privilegiul de a putea muri oricand, de a renunta la iluzia de viata din el. Nu este revelatoare pentru esenta omului pornirea spre decandenta? Cea mai mare parte din oameni decad; numai putini se inalta. Si nimci nu e mai intristator dcat sa vezi cum decad oamenii. Caci nu te intristeaza numai faptul ca in destinul lor poti vedea viitorul tau, ci te intristeaza indeosebi prezenta continua a unui putregai in esenta oamului.

Iisus n-a suferit pentru toti oamenii; caci daca ar fi suferit atat de mult pe cat se spune, dupa el n-ar mai fi trebuit sa existe dureri. Ori se pare ca toti oamenii care au venit dupa iisus, fara sa fie salvati prin suferinta lui, n-au facut prin chinuri decat sa adauge contributia lor la infinitul suferintei umane, pe care christos nu l-a putut realiza.

Un om care are blestematul si inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut incontinuu se poate dispensa pentu tot restul vietii lui de carti, de oameni, de idei si de orice gen de informatie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditatie continua, are in sine destule rezerve pentru a face inutila orice contributie din afara.

Fiind in fiecare moment total, n-ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasa din afrea, de la distanta, ci ramai ca o existenta o totalitate de existenta pentru care nici viata, nici moartea nu  mai pot avea o semnificatie. Atunci te miri cand ti se spune ca traiesti te miri cand ti se spune ca mori.

Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au continut launtric mai adanc si care nu se pot mentine vii decat prin stimulente exterioare. [ . ] omul superficial n-are decat o problema: salvarea prin obiect. De aceea, el cauta in lumea din afara tot ceea ce aceasta ii poate oferi pentru a se putea umple pe sine insusi cu valori si lucruri exterioare. Melancolia preseupune o dilatare launtrica, un vag al departarilor si o nastalgie a infinitului, care izvorasc dintr-o inaltime si un rafinament sufletesc, ce nu el intalnim niciodata in plictiseala.

Orice cunoastere aduce o oboseala, un dezgust de fiinta, o detasare, deoarece orice cunoastere este o pierdere, o pierdere in fiinta, in existenta.

Si durerile sunt cu atat mai mari, cu cat nu le purtam vina, nu sutem responsabili de ele, ci ne invadeaza irational, indiferent de valoarea si de gandurile noastre.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

In fiecare clipa sa fii la marginea fiintei tale; iar pentru acele clipe in care n-ai putut ajunge la ceasta margine, gandeste-te la compensatia mometelor pe care le-ai trait dincolo de aceasta margine, dincolo de barierile individuatiei, cand prins intr-o exaltata furie interna ai ajuns la asa inaltimi si la asa prapastii incat fiinta ta n-a mai fost prezenta numai ca fiinta, ci si ca tot ceea ce nu mai e ea.

Si-mi vine sa inghit cerurile care pentru mine nu s-au deschis niciodata .

[ . ] Nu cautam noi totul, fiindca am pierdut ceva?

II

Gestul nostru sa fie o creatie, un semn de lume noua si orice avant sa fieo misiune, precum gandul o porunca.

Sa ne iubim marile bucurii si marile deznadejdi; dar sa ne uram de maorte inertia, indioala si pasivitatea, precum nu mai putin sa ne uram tot ce ne scade ardoarea pasionata a sufletului si tot ce ne impiedica avantul absurd in lume. Pozitivi sau negativi, putin ne importa; e destul ca sufletul noistru sa vibreze. Caci este imposibi ca dintr-o mare negatie sa nu izbucneasca o mare afirmatie; aclasi foc palpita in marile negatii ca si in marile afirmatii. Trecerile mari nu se pot face decat pe culmi. Nu rezulta extazul din flacarile care ne ard in negatii grozave, in negatii mari si nesfarsite? Nebunia sa ne fie singura intelepciune.

Diferenta dintre mine si ceilalti oameni: eu am murit de nenumarate ori, pe cand ei n-au murit niciodata.

Iubirea e o fuga de adevar. Si iubim cu adevarat numai cand nu vrem adevarul. Iubirea impotriva adevarului, iata o lupta pentru viata, pentru propriile extazuri si pentru propriile greseli.

Dorim iubirea numaipentru a nu fi contrafacuti si falsificati de adevar si de cunoastere. Caci existam numai prin iluziile, deznadejdile si greselile noastre, deoarece numai ele exprima individualul.

Cum moartea nu poate fi inlaturata, revolta impotriva ei este zadarnica si sterila. Cu cat ne revoltam mai mult impotriva mortii, cu atat dovedim cat de putin de adanc este in noi sentimentul mortii.

Sa poti muri pentru altii; pentru suferintele miilor de anonimi, pentru o idee fecunda sau o idee absurda; sa-ti consumi viata ta pentru ceea ce n-o priveste, sa te distrugi generos si inutil, nu aceasta e singura forma de care suntem capabili? Orice gest castiga o valoare numai intrucat pleaca dintr-o mare renuntare. Numai moartea adanceste actele vietii. Si in sacrificiu, viata se realizeaza prin moarte.

O mare iubire nu exista fara o mare renuntare. Nu poti avea totul decat in momentul cand nu mai ai nimic.

III

Faptul de a trai ca atare n-are nici o semnificatie. A trai pur si simplu este a nu imprumuta nicio adancime actelor vietii. Numai cand traiesti ca si cum viata este un bun pe care nu l-ai putea sacrifica oricand, numai atunci ea inceteaza de a ami fi o banalitate si o evidenta. Este o prostie sa se afirme ca viata ne-a fost data ca sa o traim; ea ne e data ca sa o sacrificam, adica sa scoatem din ea mai mult decat permit conditile ei firesti. Nu exista alta etica in afara de etica sacrificiului.

Sentimentul interior al mortii numai atunci e fecund, cand prin el putem da o adancime actelor vietii. Aceasta isi pierde puritatea si farmecul prin aceasta relatie; dar castiga infinit in adancime.

Sa scriem in edificiul nostru interior cuvintele Sfintei Tereza:” a suferi sau a muri”, nu pentru a ne aminti de ceea ce avem sa facem, ci pentru a sti ceea ce suntem. Ori avem destin, ori n-avem. Caci nu suntem oameni care sa murim la o umbra de copac intr-o dupa-amiaza de vara!

Oare n-a venit timpul cand, intr-o judecata definitiva, trebuie sa-ntelegem ca viata numai in alte forme decat ale ei mai poate sa ne mangaie de tristetea de a fi? Oare nu e momentul cand curajul de a trai inseamna altceva decat negatia mortii?

Sa-nvatam a trai lucrurile de deasupra lor, sa le integram, sa traim prin transcendenta, iar cand ne abandonam lor s-o facem pentru a le exploata, nu pentru a fi inghititi de ele. Sa iubim, sa savuram si sa suferim pentru ca destinul nostru sa poata deveni destin pentru altii: altcum femeia, muzica si boala nu vor fi decat tot atatea prilejuri de caderi.

Trebuie sa existe o regiune de lumina launtrica unde traiesti fara sa traiesti si mori fara sa mori.

False sa le declaram pe toate acele adevaruri care nu dor si nule toate principiile care nu ne ard. Viziuni sa devina adevarurile noastre si principiile, profetii. Vorbele sa fie flacari, si fulgerele argumentele. Mai avem noi timp de pierdut in dovezi, in argumente si in convingeri?