Colin Falconer

Teroare

Pentru Cynthia si Guillermo

Si pentru toti cei care au indurat si nu au disparut

Multumiri

Aceasta este o opera de fictiune. Nu trebuie sa se in­teleaga in vreun fel ca institutiile mentionate in aceasta carte ar fi in realitate implicate in activitati ilegale, asa cum se sugereaza in aceasta carte. De asemenea, nici per­sonajele acestei carti nu reprezinta persoane reale.

Totusi, fundalul acestei povesti este real, un cosmar poate uitat de restul lumii, dar inca viu in mintile celor no­rocosi care i-au supravietuit. Ei nu-l vor uita niciodata. Am facut tot ce mi-a stat in putinta pentru a ramane fidel evenimentelor reale, fiind ajutat de un numar de persoane. Vreau sa-i multumesc lui Andrew Graham-Youll de la Buenos Aires Herald. De asemenea, trebuie sa-i multu­mesc prietenei mele de la Londra, Anthea Morton-Saner, pentru cunostintele sale din Argentina, care mi-au fost de mare ajutor, insa doresc sa ramana anonime. Multumirile mele lui John Challis pentru ajutorul acordat la Roma. De asemenea, multumiri lui George Lucas, editorul meu de la Londra; lui Tim Curnow, agentul meu de la Sydney, care m-a ajutat enorm de aceasta data si pe care il pretuiesc enorm ca prieten, in ciuda faptului ca este suporter al „Lebedelor'.

Si ii sunt recunoscator sotiei mele Helen, care ma ajuta si ma iubeste mai mult decat merit. Multumesc.

Prolog

Buenos Aires, Argentina martie

„ Credinta in originea supranaturala a raului este inutila; oa­menii sunt singuri capabili de cele mai mari miselii. '

Joseph Conrad

Atat de multa moarte. Cu toate acestea, a inceput si s-a terminat cu viata. Doua vieti.

Doctorul se uita la ele pe deasupra ochelarilor, strambandu-se.

- Trebuie sa fiti pregatiti pentru ce e mai rau. Are pro­bleme respiratorii acute si am observat si o aritmie cardia­ca. Rugati-va pentru ea.

Rosa se uita la el. Isi simtea trupul de parca cineva i l-ar fi scobit cu unghiile. Isi privi buricul si scoase un tipat scurt.

Reuben o lua in brate. Se uita la copilul din mainile ei. Avea stralucirea roza a oricarui nou-nascut, ochi mari, caprui, umezi. Incepu sa planga, de parca ar fi inteles sentinta la moarte data sorei ei gemene, de parca, chiar din primele ei clipe de viata ar fi inteles ca lumea vrea s-o desparta de sora ei.

Reuben incerca s-o linisteasca. Ii simtea palmuta strangandu-i tare degetul. Atat de mica si delicata. Dumnezeu il avertiza. Riscase viata celor pe care ii iubea si acum El ii arata ca ceea ce-i fusese dat i se putea lua la fel de usor.

Era vina sa.

- Nu este nici o speranta? se auzi el spunand.

- Intotdeauna exista speranta, dar am facut tot ce se putea face. Acum este in mainile Domnului.

Nu voia sa-l priveasca in ochi. Era tanar, aproape de varsta lui Reuben. Incerca sa se detaseze, ca sa poata trece la un alt pacient.

- Cel putin mai aveti o fiica.

- Pot s-o vad? intreba Rosa.

Eva avea gusa, iar pielea ii atarna. Arata ca un pui de iepure care nu facuse inca ochi. Reuben ii putea numa­ra coastele, iar firul de identificare legat de glezna era cu putin mai subtire decat degetul ei mare. Un tub de oxigen ii fusese infipt in obraz. Tipa; era un tipat straniu, ascutit,  la fel ca cel al unui pescarus.

- Eva, murmura Rosa.

Parea atat de mica, chiar si pentru incubatorul pier­dut in vasta lume alba a spitalului. Membrele i se zbateau, iar fata i se stramba ca la o maimuta.

Rosa i-o dadu pe cealalta fetita, Simone. O privea pe sotia sa cum o mangaia pe Eva, din instinct, presupuse. O luase in brate si o legana, dar micuta isi arcui spatele si incepu sa tipe si mai tare, fata inrosindu-i-se de durere si suparare. Se ineca si buzele i se facura vinete.

- Las-o jos, spuse Reuben.

Eva se zbatea si mai tare. Gura lipsita de dinti cauta aer; ochii ii erau strans inchisi.

- Las-o jos!

Rosa incepu sa tremure. Parea la fel de inspaimanta­ta si neajutorata ca fetita. Se supuse, lasand-o pe Eva jos in leagan, apoi se dadu inapoi, cu pumnul strans la gura si ochii plini de lacrimi.

Reuben nu stia ce-l apucase. Poate ca intuia, simtindu-se pentru o clipa in locul Evei, in adapostul cald al pantecului Rosei, simtind atingerile moi si imbratisarea surorii gemene. Din momentul conceptiei, si-a dat seama el, nu fusese o parte intreaga, ci doar jumatate.

Acum, in fata primei sale lupte, ii era frig si era sin­gura.

O puse pe Simone cu fata langa sora ei in leagan. Imediat, fata se stranse langa ea si, constient sau nu, isi puse bratul stang in jurul ei. Aproape imediat tipetele groaznice incetara.

Simti cum ii ingheata transpiratia. Ochii Rosei il priveau tinta. Reuben ridica din umeri. Cine poate explica de ce facem anumite lucruri?

Doctorul ii gasi pe sotii Altman inca veghind asupra gemenelor.

- Eva raspunde bine la tratament. O veti putea lua acasa in cateva zile.

Reuben nu-si putea lua ochii de la fetele sale. Sta­teau cu degetul mare una in gura celeilalte.

- Multumesc, doctore. Acesta zambi.

- Cu trei zile in urma mi-ati spus ca va muri. Este un miracol.

- Dupa experienta mea, copiii, chiar si cei mai mici, sunt foarte incapatanati.

- S-a oprit din plans imediat ce am pus-o pe Simone in patut cu ea.

Doctorul zambi ingaduitor.

- Da, desigur.

Reuben se apleca deasupra patutului. Gemenele adormisera. Reuben, ateul, spuse o rugaciune catre Dum­nezeul in care nu mai credea si jura ca nu- le va mai pune vreodata in primejdie.

Un juramant pe care stia inca de pe-acum ca nu va putea sa-l tina.

Argentina, 1974-1976

Dintre cele peste cincizeci de persoane care partici­pau la botezul din catedrala San Isidro, Julio Castro era singurul care se culcase cu mama celor doua fetite ce intrau astazi in sanul bisericii. Ii era greu sa se concen­treze asupra cuvintelor preotului care enumera indatoririle nasilor. Se uita fix la Rosa si nu putea sa se gandeasca decat ca „te iubesc inca'.

Zambetul ii inghetase.   „inca te iubesc”.

Gemenele fusesera imbracate in camasute albe, ale caror trene atarnau din bratele parintilor pana pe podea. Imnurile se ridicau spre cupola inalta a catedralei, iar pasii preotului erau amplificati de marmura masiva.

Rosa arata minunat. Parul des ce-i ajungea pana la umeri ii incadra fata angelica. Mandria unei fete sarace. O invinovatesti, Julio? Ai stiut intotdeauna ca va reusi mai bine decat tine, dar de fiecare data cand se uita la ea sim­tea o arsura puternica in stomac, ca un ulcer.

Pasi in fata impreuna cu fratele lui Reuben pentru a accepta indatoririle de nas. Privi la Rosa. Ea ii raspunse cu un zambet rece. Se intreba daca ea macar ghicea suferintele pe care i le provoca.

Au facut poze pe treptele catedralei. Rosa purta o rochie alba cu umerii intariti si avea manusi lungi care ii accentuau bronzul bratelor. Julio incerca sa si-o imagineze

goala, dar aceasta amintire palise, parea ireala, ca un par­fum indepartat. Reuben statea alaturi de ea, in costumul sau Gucci asortat cu bronzul de Mar del Plata, relaxat si satisfacut.

Toata lumea zambea. Chiar si Julio: acesti copii ar fi trebuit sa fie ai mei.

Septembrie 1974

Istoria Buenos Airesului poate fi reconstituita din cartea de telefon: Calderón, Rosetti, Mason, Muller, Levi. Valuri succesive de imigranti din Spania, Italia, Marea Britanie, Europa de Est si Siria au creat un hibrid mai cos­mopolit decat in orice alt oras din America de Sud. In Argentina se spune ca mexicanii provin din azteci, peru­anii din incasi, iar argentienii din vapoare.

Locuitorii din Buenos Aires isi spun porteños, oa­menii portului, iar un porteño este un italian care vorbeste spaniola, locuieste intr-o casa frantuzeasca si se crede bri­tanic. Influenta britanica este evidenta. Ceasul din fata garii Retiro este o replica a Big Benului, cadou din partea guvernului britanic. Cutiile de posta rosii sunt identice cu cele de pe Oxford Street; de fapt, fusesera importate din Anglia cu decenii in urma. Apoi erau institutiile britanice tipice: cluburile; erau cluburi de polo, de rugby si, desigur, cluburi britanice. La sfarsitul anilor saptezeci, comunita­tea micuta a expatriatilor inca mai lua ceaiul de dupa-amiaza, bea gin roz si vorbea engleza cu accentul de-acasa.

Dar asta era doar patina, fiindca dedesubt, realitatea era intunecata si inspaimantatoare. Majoritatea porte-nosilor aveau dubla cetatenie, spaniola ori italiana, iar codul lor era bazat pe machism. Unei femei frumoase i se faceau propuneri sexuale directe pe strada. Era conside­rata o forma de arta si i se gasise chiar un nume: piropo. Temperamentul argentinienilor nu venea de la Westminster, ci de la conquistadorii si nisipul insangerat al Coloseu-mului. In pieptul jucatorului elegant de polo batea o inima de salbatic.

Dar orasul nu era doar un loc; era si o era. Pentru Buenos Airesul anului 1974 se apropiau vremuri tene­broase.

Peron, marele general Juan Domingo Peron, murise. Corpul sau fusese expus pentru ca poporul sa-l jeleasca atat de mult timp, incat trebuise sa li se dea oamenilor sa mai sarute cadavrul descompus. Cea de-a treia sotie a sa, o fosta cantareata de bar, cunoscuta sub numele de Isabelita, devenise presedinte. Tesatura fragila care tinuse tara pana atunci incepuse sa se destrame.

Vreme de doi ani tara fusese zguduita de greve, revolte ale studentilor si terorism. Montoneros, cea mai ra­dicala aripa a partidului peronist, declansase o campanie de atentate cu bombe. Pentru a-si finanta activitatile au inceput sa rapeasca oameni bogati si cetateni straini pen­tru a obtine rascumpararile. Pana in primavara, ajunsesera la patruzeci si trei de milioane dolari.

Ca raspuns, ministrul protectiei sociale a organizat Alianza Anticomunista Argentina, tripla A, niste banditi cu ochelari de soare si camasi cu gulere rasfrante care bantuiau suburbiile in Forduri Falcon verzi, fara numere de inmatriculare, cu mitraliere, care aveau propriul program de rapiri pentru razbunare sau pentru obtinerea de rascumparari. Tara se indrepta spre anarhie.

Nimeni, bogat sau sarac, nu era ferit de teroare. La Munro, o suburbie muncitoreasca, sotiei unui muncitor i-a fost smuls copilul din mana pe cand intra intr-un magazin. Pentru a si-l recapata, ea a fost silita sa-si goleasca conti­nutul saracacios al posetei pe trotuar. In aceeasi zi, pro­prietarul unei ferme de armasari a fost rapit de catre ofiteri ai armatei. Rascumpararea nu a fost platita cash, ci prin transferul actelor de proprietate asupra unor cai, care a oferit rapitorilor accesul la prestigiosul Tatersal Ring, ad­ministrat de Jockey Club.

Acesta era Buenos Airesul anului 1974 in primavara in care Julio Castro a intalnit femeia care il va costa viata.

O vazuse pentru prima oara intr-unul din acele barulete intunecoase de pe Reconquista. Era de departe cea mai frumoasa femeie de acolo, imbracata intr-o rochie rosie stralucitoare si cu pantofi de piele neagra. Fuma o ti­gara, pe care o tinea intre degetul mijlociu si inelar, mana stanga odihnindu-i-se pe obraz. Unghiile erau vopsite sta­cojiu si avea privirea de otel. Chiar daca traia intr-o lume barbateasca, ea o strangea de coaie.

Era impreuna cu o alta femeie, care, in alte conditii, ar fi putut trece drept atractiva, dar alaturi de Rosa era pla­ta.

Cantareata lalaia un tango in lunfardo, dialectul hispano-italian care se utiliza in Buenos Aires. Era acompa­niata de un barbat ce canta la bandoneón, legat cu piele de pantalonii sai negri. Ca toate tangourile, si acesta vorbea despre un barbat nascut sub o stea nefericita, despre tradare si suferinta dintr-o dragoste neimpartasita.

Julio observa cum un numar de tineri ca si el incer­casera sa o abordeze pe Rosa, dar ea ii ignorase, neoferindu-le nici macar onoarea unei priviri. Mai vazu si cum, cu fiecare abordare, prietena ei devenea din ce in ce mai nervoasa, ascunzandu-si dezamagirea printr-o inghititura.

Nu arata asa rau, decise Julio. Purta o fusta mini neagra, iar bluza decoltata dezvaluia o frumoasa pereche de bolsas.

Julio se privi in oglinda ce atarna deasupra barului. Era inalt si subtire, cu parul revarsandu-i-se peste gulerul camasii. I se spusese ca seamana putin cu tenismanul Ilie Nastase. Isi trecu mana prin par si se declara satisfacut de ce vedea. Camasa ii era deschisa si la al doilea nasture.

isi lua paharul si traversa incaperea.

- Pot sa va ofer ceva de baut?

Prietena Rosei isi ridica privirea surprinsa si pentru o clipa crezu ca-si va varsa restul de tinto peste acele lucruri promitatoare.

- Mie? Privirea ei plina de dorinta il intrista. I se parea ca dezamagirea care va urma va fi prea mare.

Nu acorda nici macar o privire frumusetii care statea la doar cativa centimetri, de partea cealalta a mesei.

- Desigur, spuse el zambind.

ii lua un pahar de vin tare, taiat cu sifon dupa obicei, si se aseza la masa lor.

Numele ei, descoperi el cu o ironie amara, era Car­men. Era o fata draguta, dar foarte timida. Avea o fata pli­na si ceea ce Julio numea o gura flamanda, senzuala. Parul deschis era taiat in dreptul umerilor. Crucifixul care-ii atarna intre sani il facu sa se gandeasca la sex si la biseri­ca. Avea transpiratie pe buze.

Ii spuse ca lucreaza la o banca in centrul Buenos Airesului si sta intr-un apartament impreuna cu prietena ei. Julio ii auzi pentru prima data numele: Rosa. Carmen facu prezentarile, iar Julio se inclina, zambi si-si intoarse imediat atentia catre uimita Carmen, dar in timp ce vor­beau nu o scapa din coltul ochiului. Isi simtea inima ba­tand gata sa-i sparga pieptul. Se temu ca nu cumva sa fi calculat gresit.

Intr-adevar, toti ceilalti barbati din bar gandeau asa, considerand ca, o data ce prietena ei isi gasise un partener, Rosa ar fi mai binevoitoare fata de avansurile lor, dar ea trata incercarile lor cu aceeasi raceala.

Acum o simtea privindu-l, probabil curioasa cum, dintre toti barbatii din incapere, el era insensibil la farme­cele sale. Femeile frumoase sunt atat de vanitoase, se gan­di Julio. Chiar si atunci cand nu te plac, vor ca tu sa le placi pe ele.

Dupa o jumatate de ora Rosa se uita la ceas si-i sopti ceva lui Carmen.

- Prietena mea vrea sa mergem, spuse ea. Maine trebuie sa se trezeasca devreme.

- Cand ne mai putem vedea?

Chiar si atunci Carmen parea surprinsa ca ii cere asta.

- Uite numarul meu de telefon. Scoase un pix din poseta si scrise un numar pe un servetel.

Se ridicara sa plece si Julio o saruta apasat pe obraz. Cum cele doua femei paraseau barul - barbatii uitandu-se la Rosa ca niste caini la o bucata de carne - el se gandi ca toti barbatii il considerau orb. Se ura pentru asta, dar isi zise ca nu facuse rau nimanui. Carmen avusese parte de o seara placuta, iar Rosa primise o lectie de umilinta.

Cat despre el, se considera un geniu.

Café Tortoni era o institutie in Buenos Aires. De-a lungul zidurilor placate cu lemn si cu oglinzi erau insirate fotografii alb-negru ale vizitatorilor faimosi, scriitori si fosti presedinti, ca Jorge Luis Borges si Pedro Arumburu. Cafeneaua era strabatuta de murmurul conversatiilor, vajaitul ventilatoarelor si tacanitul biliardului din camera din spate.

Reuben citea La Nación. Guvernul oprise ziarul monteneristilor, La Cansa Peronista, iar liderul lor, Mario Firmenich, anuntase intr-o conferinta de presa speciala numai cu jurnalistii straini ca va continua miscarea in ilegalitate. Era o veste proasta; insemna cresterea violentelor. Deja saptamana aceasta fusesera omorati doi politisti la Rosario si Quilmes.

Il vazu pe Julio si-i intinse mana. Il chema pe chel­ner si-i ceru doua cafele espresso.

Julio se lasa sa cada in scaun. Avea pungi negre sub ochi.

- Uita-te la tine. Arati ca dracu'.Ce-ai patit? Esti indragostit?

- Mai rau. Sunt falit.

- Unde ai fost noaptea trecuta?

- Intr-un bar de pe Reconquista. Era o femeie tras­net.

Reuben rase. Cu Julio intotdeauna era vorba de o femeie trasnet. Nu era nimic nou in asta.

Chelnerul le aduse cafelele si aroma acestora il trezi pe Julio la viata. Prietenia sa cu Reuben il surprindea. Cu toate ca au fost colegi de facultate, circumstantele vietilor lor nu puteau fi mai diferite. Julio era sarac, inteligent si daruit; tatal lui Reuben avea o banca si tot ceea ce au gasit bun de spus despre el in facultate este ca juca bine rugby. Parul blond il datora mamei sale, o poloneza, si nu se observa imediat ca este evreu. Ochii sai albastri erau iesiti din comun intr-o tara in care predominau cei caprui criollos si latinii cu tenul masliniu.

Reuben avea douazeci si trei de ani si avea lumea la picioare. Julio avea un an mai putin si locuia intr-un apartament saracacios, avand restanta chiria pe doua luni.

Reuben se insinuase in randul colegilor sai mai putin privilegiati cu farmecul si increderea pe care ti le confera banul. Atragea femeile fara efort. Banii au un par­fum care intra si se tine de haine precum aurele de sfintii din biserici, se gandea Julio.

Il compatimea. Reuben Altman nu trebuise vreodata sa-si castige existenta ca ceilalti, fiindca tatal sau ii oferea o suma de bani suficienta si-i cumparase chiar o masina, un Chevrolet rosu. Julio lucra noaptea ca ospatar si mer­gea cu autobuzul.

Dar, fiindca Reuben nu era nici arogant nici lauda­ros, era greu sa nu-l placi. Se autoironiza; isi spunea „mormolocul din Barrio Norte' sau Reuben Getty. Era chiar generos cu banii sai. Julio isi spunea lui - si oricui voia sa asculte - ca doar vrea sa cumpere prietenie, asa ca facea cinste prin carciumile studentesti. Il trata pe Reuben cu un dispret cinic.

A fost nevoie de un nas spart si doua coaste rupte pentru a-si schimba parerea.

Pasiunea lui Julio, in afara de femei, era rugbyul. Juca extrema in echipa universitatii. Anul acela ajunsesera in finala campionatului universitar unde intalneau pe Rosario/in seara dinaintea meciului, fundasul lor facuse apendicita si fusese dus la spital. Reuben Altman a fost ales sa-l inlocuiasca.

Julio nici macar nu-i vorbise in vestiar inainte de inceperea meciului.

Curand a devenit clar ca planul celor din Rosario era sa atace pe partea noului fundas. La primul lor atac, linia de trei sferturi a trimis un sut puternic spre Reuben, care statea la linia de douazeci. Nu a scapat din ochi balonul. Dupa ce la prins, trei atacanti de la Rosario l-au izbit cu putere si a fost inghitit de gramada.

A patit-o fatalau', s-a gandit Julio cu o satisfactie perversa.

Cateva clipe Reuben a zacut intins pe gazon, apoi s-a ridicat si a revenit la locul sau in echipa. Tribuna l-a aplaudat.

Inca de doua ori au mai atacat cei de la Rosario. Inca de doua ori a muscat Reuben pamantul. Niciodata nu s-a uitat la atacantii care alergau spre el si niciodata nu a scapat mingea. De fiecare data a disparut sub greutatea atacantilor adversi. Ultima oara insa s-a ridicat mai incet, din nas curgandu-i sange.

Fara voie, Julio a inceput sa-l admire pe baietelul rasfatat.

In repriza a doua, Julio a primit o pasa lunga si a reusit sa marcheze un eseu. Echipa lor a castigat cu 17-12 si ei doi au fost declarati eroii meciului. Asa s-a creat intre ei o relatie bazata pe curaj si reusita.

Apoi, cand Julio a aflat ca „mormolocul' de la Barrio Norte jucase aproape tot meciul cu doua coaste rupte si nasul spart, dispretul i-a disparut complet. Cand Reuben a facut cinste, a acceptat. S-au imbatat impreuna si au adormit pe scarile unui bar de pe Reconquista.

- N-ai fost astazi la cursuri, ii spuse Reuben.

- Am avut treaba.

- Cum ai de gand sa termini scoala daca-ti pierzi timpul prin baruri? Vrei sa-ti iei diploma in cumbia?

- Nu stiu. Ce cursuri trebuie sa urmezi ca sa capeti

una?

Au mai vorbit o vreme despre universitate si rugby, apoi conversatia a alunecat spre femei, ca intotdeauna.

- Ma vad diseara din nou cu ea, spuse Julio si facu un semn ca sa-i dea de inteles ca era o femeie speciala.

Toate erau speciale.

- Unde o duci?

- Nu stiu. Sunt falit.

Reuben se cauta in buzunar si scoase niste bancnote.

- Distractie placuta.

Julio ezita pentru o clipa inainte de a lua bani.

- Multumesc, murmura el. Ar fi trebuit sa se simta prost. Reuben il salvase intotdeauna in timpul crizelor financiare, dar el era un baietel bogat, rasfatat. Isi putea permite.

Vreme de doua saptamani Julio i-a facut curte asi­dua lui Carmen. O ducea in barurile de pe Reconquista sau in cluburile de tango din San Telmo, traind peste mij­loacele sale, imprumutand bani de la prieteni, mai ales de la Reuben. Fara sa para prea interesat, afla multe lucruri despre Rosa. Nu a fost dificil, fiindca lui Carmen ii placea sa palavrageasca. Ii spuse ca Rosa lucreaza in birourile unei companii de asigurari din Florida. A mai aflat ca fu­sesera colege de scoala si venisera impreuna in capitala din suburbiile saracacioase ale Cordobei, sperand intr-o viata mai buna. Parintii Rosei murisera amandoi. Avea un frate in Avellanada, care era casatorit si lucra intr-o fabri­ca din Boca. Singurul ei prieten in oras era Carmen.

Erau intr-un fel niste rebele, fiindca majoritatea tine­rilor din Argentina locuiesc cu parintii pana tarziu si, chiar si cand pleaca de acasa, nu o fac prea departe de familiile lor, dar familiei mele nu-i pasa de mine, spunea Carmen, iar parintii Rosei sunt morti.

De cateva ori, cand sosise mai devreme in aparta­mentul lor pentru a o lua pe Carmen, putuse s-o vada pe Rosa si inima ii batea mai tare.

Intr-o seara, cand se aflau intr-un bar de pe Recon­quista, Carmen ii spuse.

- Nu pari foarte interesat cand iti povestesc despre

Rosa.

Julio se multumi sa dea din umeri.

- Nu sunt.

Carmen parea uimita. Nu-l credea, desigur.

- Majoritatea barbatilor nu ma vad daca intru cu ea undeva.

Julio isi trecu mana prin parul ei.

- Am iesit cu o multime de femei frumoase. Sunt foarte vanitoase. Acum nu mai conteaza pentru mine decat ce e in sufletul unei femei.

Se surprinse cat de sincer a putut sa para. Era o min­ciuna, dar era minciuna pe care Carmen voia s-o auda.

Intr-o seara, cand iesea din banca din San Martin unde lucra, o vazu asteptandu-l pe trotuar.

- Julio! Si fata i se lumina de un zambet in timp ce-l imbratisa. Julio se simtea prost. Nu-i placea aceasta minciuna si nu se imaginase vreodata atat de crud, dar barbatii sunt sclavii dorintelor. Pasiunea este ceva ce nu poate fi controlat. Ce altceva sa faca?

- Carmello, nu putem sa cinam impreuna diseara. Zambetul ii pali.

- Dar ai promis.

- Am o recuperare. Este vina ta. Am petrecut atata timp impreuna, incat am ramas in urma cu studiile.

Imediat ii aparu acea mimica de neincredere.

- Cand ne mai putem vedea, atunci?

- Am o idee mai buna.

- O idee mai buna?

- De ce nu vii la mine? Am putea petrece ceva timp impreuna chiar acum.

Carmen intelese invitatia. Si accepta imediat.

Apartamentul lui era intr-un bloc dezafectat cu sase etaje, construit in primele zile ale lui Peron. Cada din baie era maronie din cauza ruginii, iar fereastra de la bucatarie dadea spre un bloc nou construit. Avea o masa, un poster cu Che Guevara si doua scaune schioape. Patul era o saltea intinsa direct pe podea.

Dar Julio nu-i dadu timp lui Carmen sa analizeze incaperea. Imediat ce inchise usa o propti cu spatele la perete si o saruta pe gat.

- Carmen, gafai el, ard de dorinta.

Se temea ca nu cumva Carmen sa se dovedeasca o catolica cu principii provinciale, dar ea nu-l dezamagi. In­cepu sa-i desfaca nasturii camasii.

- Fute-ma, ii sopti. Am vrut asta inca de cand te-am

vazut.

Chiar si Julio, care fusese odata baiat de altar la o biserica, fu socat.

Zgomotul autobuzelor facea apartamentul sa se cu­tremure, iar prin fereastra se auzea un meci de fotbal transmis la TV. Julio se ridica gol din pat, facu un dus, se rase si-si dadu cu after shave. Se intoarse in dormitor si isi lua o noua pereche de blugi si o camasa alba. Poate ca nu-si permitea un alt apartament, dar hainele ii erau totdeauna curate si calcate, asezate cu grija in vechiul sifonier.

Carmen era ascunsa sub cearceaf. Fusese mult mai energica decat si-ar fi imaginat. Cu talentele sale ar fi pu­tut face fata oricarui gaucho din pampas.

- Te gatesti cam mult pentru un curs. Julio ignora comentariul.

- Lipsesc doar doua ore. Ai mancare in frigider si poti sa te uiti la TV.

Ingenunche langa pat.

- Cand ma intorc vom avea timp sa facem dragoste ca lumea.

- Credeam ca te-ai descurcat bine prima data. Il sa­ruta si incerca sa-l traga langa ea, dar el rase si se indeparta.

- Ai telefon?

- De unde sa aiba un student sarac ca mine bani pentru un telefon?

- Ar trebui s-o sun pe Rosa sa-i spun unde sunt.

- Dar ce, e maica-ta? De la usa ii trimise o sarutare. Tine patul cald pana ma intorc.

Rosa deschise usa apartamentului, avand pe ea doar un prosop de baie. Julio statea in fata usii ca si cum ar fi fost palmuit. Privea picaturile de apa de pe pielea ei.

- Julio, spuse ea cu un ton pe care l-ai folosi fata de un frate mai mic si mai prost. Isi puse o mana pe usa, cu cealalta strangand nodul prosopului.

- Carmen e acasa? Avem intalnire.

- Nu a venit inca.

Pentru o clipa se temu ca-i va inchide usa, dar se pare ca se razgandi si se dadu deoparte.

- Intra s-o astepti.

Acum statea si se intreba ce sa faca. Planul sau nu mersese mai departe de acest moment, decat cu ideea vaga ca o data ce ajungea singur cu ea o va coplesi cu declara­tiile sale de dragoste. Ba chiar incercase sa se convinga ca ea ar fi fost impresionata in secret de eforturile facute pen­tru a o cuceri, dar acum se simtea doar nelinistit si vulne­rabil.

- Vrei o cafea? Bucataria e acolo.

Ea intra in baie, lasandu-l balta in mijlocul camerei. A lasat usa intredeschisa si el observa un fragment de piele prin deschizatura. Apoi se auzi draperia dusului trasa in vreme ce Rosa isi relua baia. Julio se simti ofensat ca ea lasase usa deschisa, de parca ar fi fost eunuc.

Nu asa isi imaginase. Se gandise ca ea ii va oferi o cafea, ca vor vorbi si ca el o va castiga incetul cu incetul.

Nu crezuse ca ea il va lasa singur si-l va trata ca pe pri­etenul lui Carmen.

Se uita prin apartament. O harababura: cesti cu urme de ruj zaceau in chiuveta, cateva reviste de moda erau imprastiate pe sofa. Fereastra oferea o panorama asemana­toare cu cea de la el: aparate de aer conditionat si feres­trele unui bloc invecinat.

Se duse spre dormitoare. Il recunoscu pe cel al lui Carmen dupa o rochie aruncata pe patul nefacut. In con­trast, al Rosei arata de parca nu se dormise niciodata acolo, ca un decor de film. Patul fusese facut cu precizie. Asculta iarasi ca sa auda apa dusului si, satisfacut ca nu putea fi prins, desfacu usa sifonierului, trecu peste raftu­rile cu haine si gasi rochia rosie pe care o purtase in noap­tea cand o vazuse pentru prima oara in Reconquista. O duse la nas ca sa-i simta parfumul.

Nu erau poze de actori sau cantareti, asa cum au de obicei fetele, nici fotografii ale vreunui prieten; doar o poza a unui cuplu imbracat in hainele anilor patruzeci-cincizeci, parintii ei probabil. O carte romantioasa era pe noptiera. Nici un alt indiciu al secretului ei.

Auzi dusul oprindu-se si se intoarse repede in sufra­gerie. Usa baii era inca intredeschisa. Isi usca parul in oglinda aburita din baie. Prosopul era foarte scurt.

Deodata se infurie; pe ea, dar mai ales pe el. Cre­zuse ca este smecher si acum vazuse ca nu este decat aro­gant si prost. Se gandi sa plece, trantind sugestiv usa. In loc de asta ramase acolo langa fereastra paralizat de furie, dorinta si umilinta.

In sfarsit, reusi sa se intoarca spre baie. O mai putea vedea, aplecandu-se spre oglinda incetosata, dandu-si cu ruj pe buzele-i in forma de inima. Isi imagina cum arata fara prosop.

Traversa incaperea si dadu usa baii la o parte cu piciorul.

Rosa se intoarse.

- Ce faci? Dar nu era teama in vocea ei, era ce? Dispret?

- Sunt nebun dupa tine. De doua saptamani nu ma gandesc decat la tine. Nu mai pot sa dorm. Singurul motiv pentru care m-am dat la prietena ta ai fost tu!

Ea statea acolo, cu picaturi de apa ca niste diamante pe umerii frumos sculptati.

- Te iubesc.

- Iesi afara.

Se uita fix la ea.

- Esti un magar. Insulta ii rasuna in cap. Carmen este prietena mea. Cauta in cutia din spatele ei si arunca in el u o perie. In timp ce arunca, prosopul ii aluneca.

Ar fi trebuit sa plece in clipa aceea. Se va blestema apoi pentru slabiciunea asta de multe ori, mai ales in cli­pele fierbinti si intunecoase dinaintea mortii, dar in mo­mentul acela isi spusese ca nici un alt barbat n-ar fi reac­tionat altfel.

Ochii i se plimbau flamanzi pe trupul ei. Sfarcurile maronii i se intarisera, din cauza racorii.

- Iesi afara, repeta ea. Daca ar fi tipat, daca ar fi fost mai putin mandra, ar fi plecat. Poate, dar ea statea acolo, respirand atat de agitat, incat ii putea vedea coastele prin piele.

Se indrepta spre ea, inchizand usa in spatele lui cu piciorul.

Momentul dupa care tanjise, pe care il visase, a du­rat doar o clipa, o succesiune rapida de imagini, stangacie, violenta  si confuzie.

O apuca de par si o saruta apasat. Ea incerca sa-l in­departeze.

O tranti jos, pe dalele reci ale bai, chinuindu-se sa-si desfaca blugii. Penisul ii era intarit, cu capul umed deja. Se forta s-o patrunda, aproape dintr-o data. Ea se chinuia sa-l impinga, asa ca o apuca de incheieturi si-i ridica bra­tele in sus.

- Ma doare, striga ea.

Nu se putea controla. Era prea frumoasa si o dorise prea mult. A durat doar o clipa, atinsa prea devreme. Gafaia cu putere.

Cand ea vazu ca a terminat a incetat sa se mai zbata si s-a asezat langa el pe podea. Julio se simtea tradat. Tra­dat si ridicol.

Aproape imediat regreta. Mintea ii incepuse deja sa lucreze pentru a se dezvinovati, dar cum sa se apere? Carmen va afla adevarul, nu avea cum sa pretinda ca ce se intamplase nu fusese planificat cu grija. Nu numai ca de­venise o bruta, ci se facuse de ras. Incercase sa joace rolul seducatorului, dar fusese nevoit sa obtina ce voia prin forta.

- Imi pare rau. Ii dadu drumul la maini si se inde­parta. Astepta sa-si recapete rasuflarea. Nu putea sa se mai uite la ea.

- Imi pare rau.

Nu putea sa se gandeasca. Era prea coplesit de ceea ce facuse. Putea ajunge la inchisoare pentru asta.

Se ridica. Rosa nu se misca. Avea sperma pe buric si intre picioare.

isi trase fermoarul la blugi. Fire de par de-ale ei mai erau inca lipite de mainile sale.

- Imi pare rau, mai spuse inca o data.

Nu stia ce sa faca. Pleca, inchizand cu grija usa apartamentului dupa el. Dintr-o data devenise un strain.

Cand s-a intors in apartamentul sau, Carmen statea intinsa in pat, rasfoind unul din romanele lui Eduardo Mallea.

- Julio! striga ea din dormitor. Cum a fost cursul?

- Bun. Am invatat o gramada de chestii.

Se duse direct in baie si inchise usa. Baia era in dezordine. Carmen facuse dus in lipsa lui, lasase apa pe podea, folosise sapunul si samponul fara a le mai pune capacele. Acum astepta sa faca dragoste. Se rezema cu spatele de usa si inchise ochii.

Se va duce Rosa la politie?

Cand deschise ochii, din oglinda il privea un strain. Buzele ii erau muscate si sangerau si avea zgarieturi de la unghiile Rosei. Primul lucru care trebuia facut era sa nu afle Carmen. Se curata de urmele sexului. Nu se putea duce in pat astfel.

Nu sunt un violator, isi spuse. Cum sa-si controleze un barbat impulsurile cand este singur cu o femeie fru­moasa goala? Asta este pasiune, nu viol. Sa lase usa des­chisa A cerut-o. Descoperi ca o doreste din nou, intrebandu-se cum poate intoarce situatia in favoarea sa.

- Julio, ce faci?

- Trebuie sa fac dus. Profesorul fumeaza pipa. Duh­nesc a tutun.

isi dadu jos hainele si intra in baie.

Iesi tremurand de sub dus si cauta un prosop uscat. Carmen le udase pe toate. Tipic pentru o provinciala. N-au nici un fel de maniere. Doar pentru ca esti sarac nu trebuie sa renunti la demnitate.

Isi trase un halat si, inca ud, intra in dormitor. Isi repetase povestea, cum cazuse pe treptele Universitatii si-si julise buza, dar Carmen stinsese deja lumina. Nu va avea loc nici un interogatoriu. Statea invelita in cearceaf, cu capul pe coate.

- Ai lipsit cam mult. Vii in pat?

- Iti promisesem o cina. Este un restaurant chiar dupa

colt.

- Am o idee mai buna. Te mananc pe tine.

Altul ar fi cautat niste scuze, dar atunci ar fi crezut ca este prea femeie pentru el. Nelinistit si obosit cum era, Carmen trebuia satisfacuta.

Asa ca strainul urca in pat si se aseza langa ea, un barbat a carui privire nu trada nimic, care lua tot ce voia fara sa se gandeasca la consecinte. A fost o corvoada, care nu i-a adus nici o placere. Si cand ea tremura si dadu sem­nele orgasmului stiu ca a castigat inca o data. Se forta sa termine, fiindca un barbat nu poate imita orgasmul fara dovada.

Este ultima data. Nu pot sa-i fac asta ei si mie in­sumi. Un barbat trebuie sa aiba demnitate.

Carmen statea pe-o parte, adormita. Julio se scula si se duse la baie unde isi trase blugii si camasa. Gasi niste monede in buzunar si se strecura tiptil afara din aparta­ment. Vizavi era un telefon.

Forma numarul Rosei.

Se uita la ceas. Aproape miezul noptii.- De undeva se auzira focuri de arma, al doilea fiind parca doar ecoul primului. Devenise un sunet obisnuit, asa ca il ignora.

Raspunse dupa al patrulea apel. Nu adormise.

- Rosa.

Ea nu spuse nimic.

- Rosa, te rog, imi pare rau pentru cele intamplate. Trebuie sa te vad. Trebuie sa-ti vorbesc.

Trebuia sa tipe ca sa acopere zgomotul restaurantu­lui. Locul era inca aglomerat. Un porteño nu manca decat dupa ora zece seara.

Alta tacere. Se gandi ca va inchide. Poate ca politia era deja acolo, ascultand.

- Maine, sopti ea. La Café Dorengo. La zece juma­tate. Nu-i spune nimic lui Carmen.

Si inchise.

Era o dimineata neobisnuit de calda, iar ferestrele inalte fusesera lasate deschise. Ventilatoarele de lemn din tavan produceau un curent agreabil; cativa studenti stateau la mese, citind, scriind sau doar cascand gura, scrumierele dadeau peste margini cu mucuri de tigari si pachetele de zahar. De-a lungul anilor, clientii isi scrijelisera initialele pe mesele de lemn ori chiar pe bar. Sticle prafuite erau puse de-a lungul zidurilor, sub postere cu Gardel, Marilyn Monroe si Chaplin.

Rosa era deja acolo. Parul ii era strans cu o esarfa, avea ochelari negri si un costum albastru cu o fusta pana la genunchi. A fost nevoie de cateva clipe pana s-o recu­noasca. Aceasta era o alta Rosa decat cea cunoscuta.

Avea o ceasca de cafea in fata si mesteca lent in ea cu o lingurita.

Se aseza si comanda o cafe con leche. Au stat asa catava vreme, ca doi straini, fara sa-si vorbeasca.

- Vreau sa-ti spun ca-mi pare rau.

- Iti pare rau ca m-ai violat? El isi pleca privirea.

- Sigur ca da.

- Inteleg. Ti-e frica sa nu ma duc la politie. Isi batea joc de el?

- Daca ai fi vrut sa anunti politia, ai fi facut-o deja. Nu raspunse. Lingurita se misca fara incetare. Se

apleca spre ea.

- N-am vrut s-o fac. Mi-am pierdut controlul. Crede-ma. Te iubesc.

- Te dispretuiesc. Isi intoarse capul si privi spre fereastra. In piata, porumbeii se stransesera in jurul unei femei care le arunca firimituri de paine. Apoi zise:

- Carmen te iubeste. Daca ii spun, ii voi zdrobi ini­ma.

- Nu, Carmen nu trebuie sa stie.

- M-am gandit sa chem politia, dupa ce ai plecat. Am o prietena care a fost violata. O fata amarata din pro­vincie, ca si mine. Politistul care a facut raportul s-a intors a doua zi si i-a cerut sa se culce cu el.

- Te iubesc. Era doar un text, pe care-l repetase de nenumarate ori pana acum. De data aceasta credea ca este adevarat.

Ea isi scoase ochelarii de soare. Avea o vanataie mica sub ochiul drept. Nu-si amintea sa i-o fi facut. Se apleca spre el si-si cobori vocea, dulce ca o amanta:

- Intr-o zi ti-o voi plati. Sa nu te mai prind pe la mine vreodata. Am un frate care te-ar omori imediat daca ar afla ce mi-ai facut. Intelegi?

ii arunca ceasca de cafea in poala si pleca.

- Ai citit ziarul? spuse Julio.

Ii intinse exemplarul din La Prensa peste masa. Reuben il lua. Era fotografia unui cadavru dezmembrat, alaturi de o masina explodata. Fusese gasit intr-o padure in apropiere de Ezeiza. Corpul era ciuruit de gloante. De asemenea, erau semne de tortura, mai spunea ziarul.

- Oameni lui Rega, spuse Reuben, referindu-se la Tripla A.

Violentele se agravasera, iar viata de student deveni­se insuportabila. Rectorul universitatii isi pierduse copilul de cinci ani intr-un atentat cu bomba, in care sotia sa fusese grav ranita. Saptamana trecuta, politia se instalase in campus.

Montos incepusera si ei propria campanie. Cu cateva zile in urma, un politist orbise si-si pierduse maini­le si picioarele, incercand sa dezamorseze o bomba. Fata lui avea patru ani.

Oamenii incepeau sa nu se mai simta in siguranta nicaieri. La Prensa mai scria despre un elev de scoala de saptesprezece ani care fusese impuscat in timp ce dormea in patul sau din Barracas din suburbiile de sud. Tatal sau

era un om de afaceri, asa ca nu se putea sti daca erau responsabili cei de la Montos sau Tripla A.

- Tara nu poate rezista in felul asta, spuse Julio.

- Ai dreptate, dar ce putem face?

- Sa scapam de Isabela, pentru inceput.

- Si pe cine sa punem in loc?

- Este vremea ca poporul sa aiba un cuvant de spus.

- Asta tot spunem de la Evita.

- S-a maritat cu unul din popor. De data asta avem nevoie de cineva complet diferit, dar de ce-ti spun toate astea? Maine o sa fiu arestat.

Reuben stia ca dincolo de gluma era un sambure de adevar. Asta era mai dureros decat violentele: nimeni nu mai putea avea incredere in nimeni.

- Nu sunt peronist, Julio.

- Tu reprezinti inamicul, ca-ti place sau nu.

Julio lua un pumn de alune sarate le inghiti si le uda apoi cu o inghititura de bere. Isi aprinse o tigara. Mainile ii tremurau. Nu doar politica, nu doar ce citise in ziare il adusese in starea aceasta, se gandi Reuben.

- S-a intamplat ceva? Julio dadu din cap.

- Probleme cu femeile.

- Te descurci?

- Nu am nevoie de ajutorul tau. Un zambet nervos ii trecu pe fata pentru o clipa, apoi disparu.

- Isuse, femeile.

- De data asta cine e?

- N-o cunosti.

- Femeile sunt ca autobuzele, Julio. Intotdeauna mai vine altul.

- Mersi, Reuben, dar nu de platitudini am nevoie. Reuben se stramba, dar se abtinu.

- Hai sa bem. Mai fac cinste cu una.

Si ar fi trebuit sa se incheie aici. Numai ca soarta a facut ca Reuben si Rosa sa se intalneasca intr-o noapte intr-un bar din Boca.

Restaurantul era plin de fum de tigara, zgomot de scaune, conversatii zgomotoase si scrasnet de farfurii. Pe o scena mica dintr-un colt, o cantareata acompaniata de un barbat cu un bandoneón se luptau cu zgomotele.

Era ziua lui Carmen si ea insistase ca Rosa sa vina cu ei sa sarbatoreasca in acest restaurant italian din La Boca. Stia? se intreba Julio. Acceptase explicatia lui pen­tru buza zgariata si zgarieturile de pe brat. Totul era ca inainte. Scapase.

Dar inca o mai dorea.

Julio isi sorbea vinul, deranjat de privirile pe care barbatii din restaurant i le aruncau Rosei. Rosa atragea astfel de priviri oriunde se ducea. Tot ceea ce putea face era ca el sa nu se uite. Amintirile celor intamplate erau prea proaspete. Acum statea intre Rosa si Carmen, escorta si paznicul lor. Ironia sortii.

- Esti tacut astazi, ii spuse Carmen.

- Da?

- De-abia ai vorbit cu mine toata seara. Te plicti­sesc?

- Sigur ca nu. Scutura scrumul tigarii. Acum ce-ai vrea, sa ma comport ca un puber tot timpul?

Privi in jur. Rosa se uita la el cu raceala. Totul e la fel ca inainte, se gandi Julio. Si mai stau inca alaturi de Carmen, fiindca ma agat de speranta ca se va razgandi, chiar daca stiu ca sunt un prost.

O umbra aparu pe masa. Julio privi in sus.

Daca era o persoana pe care Julio nu se astepta s-o vada vreodata in La Boca era Reuben Altman; Reuben, elegant in costumul sau italian si cu o camasa albastra, cu un Rolex de aur la mana.

- Pentru majoritatea barbatilor, o femeie frumoasa este de ajuns.

Julio ii intinse mana surprins.

- Reuben!

- Ai de gand sa ma prezinti?

- Reuben, ea este o buna prietena a mea, Carmen Lazzeri.

Reuben zambi si-i lua mana.

- Deci tu esti secretul lui Julio. Am auzit multe des­pre tine.

Carmen rosi de placere. Jigodia.

- Iar aceasta domnisoara este Rosa Gonsalves. Prie­tena lui Carmen.

Ochii Rosei sclipeau de interes.-Julio isi simti sto­macul intors.

- El este Reuben Altman, student mizerabil si un trantor fara pereche, dar din cand in cand il suport.

Reuben rase, se apleca peste masa si o saruta pe Rosa pe obraz.

- Julio s-a inconjurat dintotdeauna de femei fru­moase, dar de data asta s-a intrecut pe sine.

Julio se forta sa zambeasca. Avu un moment de ezitare, dupa care il invita pe Reuben sa li se alature, sperand ca el sa-l refuze.

- Nimic nu mi-ar placea mai mult, dar am intalnire cu tatal meu pentru cina aici. Nu-i place sa fie facut sa astepte. Aduce niste bancheri din Sao Paolo.

Julio era in acelasi timp usurat si surprins.

- Aici?

- Vor sa vada culoarea locala. In plus, e cel mai bun restaurant italian din Buenos Aires. Apoi, intorcandu-se zambitor catre femei:

- Ma bucur ca te-am cunoscut in sfarsit, Carmen. Si pe tine, Rosa. Sper sa ne mai vedem. Ne vedem maine la universitate, spuse el, batandu-l pe umar pe Julio.

Ochii Rosei il urmareau cum disparea in fumul gros din restaurant.

- Se imbraca bine pentru un student.

- Tatal lui e proprietarul unei banci, spuse Julio si imediat vru sa-si muste limba.

- Care?

- Ei, nu Banco de la Nación. Un grup financiar, cred ca se numeste Grupul Altman.

Ea ridica sprancenele.

- Grupul Altman? Am auzit de el. Compania pentru care lucrez face afaceri cu ei.

Julio si-a dat seama ca a pierdut-o, cu toate ca, desi­gur, n-o avusese niciodata si nici nu avusese vreo sansa. Pentru o fata saraca, dar sensibila, din Cordoba, farmecele limitate ale lui Julio erau prea putin pentru frumusetea ei.

- Acum ne cauta femeile la birou, striga Jacopo Altman la telefon.

- Ce?

- O femeie a lasat un mesaj secretarei mele. Spunea ca e de la o companie de asigurari. Vrea s-o suni pentru o clauza de invaliditate.

- O ce?

- O clauza de invaliditate!

Reuben clipi, batand cu degetele in birou.

- Cum se numeste?

- Gonsalvez. Rosa Gonsalvez. De la o companie nu­mita Asigurarea Argentiniano-Britanica. Daca ai ceva sa notezi iti dau numarul ei.

- Cu Rosa Gonsalvez, va rog.

- La telefon.

Reuben ezita. Si-o amintea, desigur, dar ce trebuia sa spuna?

- Sunt Reuben Altman.

- M-ati sunat in legatura cu clauza de invaliditate.

- Da, dar nu am nimic. Rosa rase.

- Cred ca suferiti de orbire.

- Orbire?

- Ne-am intalnit noaptea trecuta in La Boca, si n-ai facut nici o incercare de a-mi afla numarul de telefon. Trebuie sa fii orb.

Reuben zambi.

Putem renunta la clauza, señorita Gonsalvez. Cred ca tocmai m-am vindecat. Putem lua pranzul impreuna?

Caile Lavalle si Florida erau supermarketurile cele mai importante din oras, pline de pizzerii, kioscos si res­taurante, indragostitii treceau tinandu-se de mana, copiii mancau inghetata pe bancute, iar batranii isi citeau ziarele si jucau truco sau canasta. Peste tot scamatori, cantareti, mimi isi ofereau talentele pentru cativa banuti.

- Rosa Gonsalvez, prietena lui Carmen. M-am in­talnit cu ea.

Julio dadu din cap, incercand sa para interesat, dar nepreocupat. Deodata simti o durere puternica in tot cor­pul.

- Iti place?

Un zambet aparu in colturile gurii lui Reuben.

- Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata.

- Da? Credeam ca e o javra.

Nu vrusese sa spuna asta. Il vazu pe Reuben ridi­cand sprancenele surprins de veninul din vocea prietenului sau.

- Cred ca e de fapt foarte timida. Nu te astepti la asa ceva din partea unei astfel de femei. Stii, pentru o fata din provincie, cred ca este foarte serioasa. Cred ca ma place.

- Te-ai culcat cu ea?

Nu reusise sa para atat de accidental precum dorise. Mainile ii tremurau.

Reuben dadu din cap. Ochii li se intalnira. Se cul­case, desigur. Nici o femeie nu poate rezista farmecului lui Reuben, banilor sai. Banilor tatalui sau.

Un artist se opri la masa lor, cu fata vopsita in alb si negru. Jongla cu mingi de tenis.

- Pleaca de-aici, ori iti bag mingile pe gat, striga

Julio.

Jonglerul se indeparta cu o mina jignita. Julio se uita iar la Reuben si-i vazu mutra.

- Am avut o noapte grea.

- Incerca si el sa castige un ban.

- Sunt un prapadit de student, de unde dracu' sa-i dau bani?

Reuben se apleca peste masa.

- Tu ce ai de gand sa faci cand termini scoala?

Julio incerca sa se concentreze asupra noului su­biect, dar singurul lucru la care se putea gandi era Rosa, goala, cu membrele sale lungi incolacite in jurul prietenu­lui sau.

- Habar n-am. Sa-mi iau o slujba la unul din ziare, poate. Daca am noroc. Daca nu, va trebui sa merg in provincie, la Cordoba sau Rosario.

- Te-as putea ajuta.

- Cu o slujba?

La La Prensa. Cunosc pe cineva, pe unul dintre redactorii sefi. E prieten cu tata. Il cheama Albrecht, Jorge Albrecht. Am vorbit cu el despre tine. A spus sa-i dai un telefon. Poate iese ceva.

Gratitudinea era amestecata cu amaraciune. Se gan­dea la Rosa, la rochia rosie ce-i flutura pe coapse, cu parul lung plutind, eleganta, rapitoare, plecand din viata sa. Se gandea la Reuben si simtea o manie neputincioasa. Totul era atat de usor pentru jigodia asta: seductie, bani, femei.

- Multumesc Reuben. Raman dator.

- Prietenul la nevoie se cunoaste.

Avea dreptate. Potoleste-te, Julio. E doar ego-ul care-ti este zgandarit. Acum ai o slujba la La Prensa, cand ai putea fi in inchisoare pentru viol. Nu este vina lui Reuben. Ii esti dator.

Uita. Dupa doua saptamani nici nu vei mai sti cum

arata.

La un an si jumatate dupa, statea alaturi de Reuben pe treptele catedralei, zambind pentru fotografie. Lucra la La Prensa si Reuben era angajat la banca tatalui sau, du­cand o viata confortabila alaturi de frumoasa sa sotie si fe­titele gemene. Totul fusese atat de usor pentru el.

Dar acum era usor si pentru el, probabil. Multumita lui Reuben. Trebuia sa uite obsesia pentru Rosa.

Dar chiar cand pozau zambitori pe treptele catedra­lei, umbre negre soseau asupra lor, ca un nor in jurul soarelui. Zilele Coloneilor se apropiau.

Au sarbatorit botezul la Giorgio's, un restaurant ita­lian din Recolecta. Sunetele chitarei si ale unui ban­doneón, dimpreuna cu vocea ragusita a cantaretei ieseau pe usile frantuzesti in aerul fierbinte de afara.

Afara, sunetele localului erau atenuate de geam, fu­mul gros al tigarilor inlocuit de parfumul florilor.

Reuben se intorcea de la toaleta si o vazu pe Car­men stand singura intr-unul din scaunele de fier forjat, cu o tigara intr-o mana si un pahar de vin in cealalta. Era im­bracata intr-o rochie de seara neagra decoltata, cu umerii goi. Draguta, planturoasa, usor ametita de bautura.

Reuben se opri zambitor.

- Unde este Julio?

Carmen dadu din cap, aratand spre fereastra. Il vazu pe prietenul sau dansand cu o roscata cu rochie verde. Ii tinea mana pe mijloc si radea.

- Mi-am rupt un toc, spuse Carmen.

- Iti pierzi vremea cu el.

- Pantofii sunt practic noi.

- E prietenul meu, asa ca stiu ce vorbesc. Nu-i plac femeile. Nu individual.

Carmen se uita la el. Se gandi ca va izbucni in plans, dar ea spuse:

- N-am avut nici o sansa cu el. O voia pe Rosa.

- Pe Rosa?

- N-ai stiut?

Reuben nu-i raspunse imediat.

- Da, stiam. Zambi amar.

- Nu-l invinovatesc.

- Asa e el.

Ea tragea din tigara, uitandu-se fix la el.

- Nostim, nu? intotdeauna te-am dorit, dar nu obtinem mereu ce vrem, Rosa insa da.

Era beata. Intotdeauna te-am dorit. Reuben stia ca ar fi trebuit sa plece.

- Julio nu stie cat de norocos este.

- Esti dragut.

- Asa este.

Se apleca inainte, cu coatele pe genunchi, parul fiindu-i invaluit in fum.

- Reuben, daca vrei sa urci vreodata, nu trebuie de­cat sa suni.

Gura i se uscase dintr-o data. Privi peste umar. I-ar putea vedea cineva. Isi imagina ce-ar insemna asta.

- Uita-l pe Julio, mai zise el, dupa care intra.

O furtuna aparuse dinspre Atlantic, spaland capitala cu o ploaie rece, facand strazile lucioase ca burta unui sar­pe. Picaturile de ploaie bateau puternic in fereastra salii de nasteri in care Francesca Angeli era in chinurile nasterii.

Cand contractiile se oprira, ea se intinse pe spate transpirata. Deschise ochii si-l vazu pe doctor uitandu-se la un monitor. Clatina din cap.

- Copilul meu, striga ea.

Doctorul se apleca spre ea. Fata lui aparea si dispa­rea din raza ei vizuala.

Señora Angeli. Copilul dumneavoastra este in pe­ricol. Trebuie sa-l operam imediat.

Nu stiuse ea asta, nu le spusese? Simtise ca ceva nu este in regula saptamana trecuta, sentimentul acela pe care il au toate mamele. Iar doctorii zambisera si o asigurasera ca totul este in regula. Acum privea neoanele fluorescente si tavanul alb si fetele nervoase si transpirate ale doctoru­lui si asistentelor, tipand de furie si frustrare.

Copilul meu.

Stranse in mana crucifixul de la piept si incepu sa se roage.

Simti cum cineva ii infige un ac in brat si auzi un bazait. Cadea intr-o baie calda. Totul palea, devenind roz, apoi negru.

Cand se trezi, sotul ei statea langa pat, soptindu-i numele. Afara furtuna continua. Durerea trecuse, dar nu simtea nici o usurare, fiindca aparuse o raceala, o durere interioara pe care nici morfina pe care i-o administrasera n-o putea atenua.

- Copilul meu, sopti Francesca.

Angelí se apleca asupra ei.

- S-a terminat. Trebuie sa te odihnesti.

- Copilul meu. Isi amintea acum durerile cumplite ale nasterii, fetele nervoase ale doctorilor, raceala.

- Unde este copilul meu? Auzi o voce, dar nu putea vedea a cui este.

Señora Angeli, imi pare rau. Am facut tot ce se putea. Din nefericire, copilul a murit in utero. Nu se mai

putea face nimic.

La inceput nu intelese cuvintele doctorului. Se incrunta, incercand sa le patrunda sensul. Ce voia sa-i spuna?

- Trebuie sa te odihnesti, sopti Angeli.

- Unde este copilul meu?

- Ne pare foarte rau, repeta cealalta voce, si ea isi aninti frica, sentimentul pe care il avusese in timp ce nastea. Cauta durerea, disperata, asa cum ar cauta in portofel anii pierduti; dar nu mai era, doctoriile ii furasera dreptul de a simti. Nu mai era decat un loc gol, o camera pustie in

care in imaginatia ei se jucase copilul. Acum era goala, bantuita doar de fantome.

- Vreau sa-mi iau adio, suspina Francesca. Dati-mi copilul.

Dar simti iar intepatura unui ac si lumea din jurul ei se dezintegra pentru cateva ore.

Francesca nu si-a vazut niciodata copilul mort. Nici macar Angeli. Un preot a fost chemat sa tina slujba si cor­pul a fost incinerat in crematoriul spitalului alaturi de alte organe. Tot ceea ce i se spusese a fost ca era fetita.

De-abia dupa doua zilé i-au spus intregul adevar; motivul nasterii premature a copilului a fost o problema genetica a Francescai. Pentru a salva viata mamei, chirurgii a trebuit sa faca o histerectomie. Ea si sotul ei

trebuia sa se impace cu gandul ca nu vor mai avea vreo­data copii.

Francesca a suportat totul cu stoicism, fara sa plan­ga. Angeli credea ca este un semn bun. Se insela.

Rosa statea la masuta de toaleta, matasea camasii de noapte lucindu-i in lumina blanda a veiozei. Reuben se ridicase in cot si o privea. Sanii ii erau inca uzi de lapte. Ii admira carnea roza in timp ce se pieptana.

Trase plapuma.

Ea se urca in pat si stinse lumina.

- Nu stinge lumina, spuse el. Vreau sa te privesc.

- Nu vreau, sunt grasa.

- Nu-i adevarat.

- Dar asa ma simt.

O saruta pe ceafa, tinand-o strans de mana.

- Car a, ii sopti el.

Poate ca dorinta era prea mare. Durase prea mult, dar cand ea nu-i raspunse s-a infuriat. Avusese rabdare cu ea. Ce se intamplase? Era teapana in mainile sale, rece, nesimtitoare. Ca un manechin de ceara.

Se indeparta de ea.

- Reuben? Reuben, ce s-a intamplat?

- Daca nu vrei, de ce nu spui asa?

- Nu este asta. Nu te supara.

- Nu sunt suparat. Se intinse in pat, privind in tavan.

- Imi pare rau. Sunt obosita.

- Tot timpul esti obosita.

- Nu e usor sa ai grija de gemene, Reuben.

- Nu suntem saraci. Ia o femeie.

- Nu vreau sa-mi creasca altcineva copiii. Acolo unde am crescut eu nu se facea asa ceva.

- De unde vii tu spuse el in soapta.

- Ce vrea sa insemne asta?

Una dintre gemene incepu sa planga in camera cealalta.

- Simone, spuse Rosa.

- Las-o sa planga. Nu trebuie sa te ridici din pat la fiecare sunet pe care il scoate.

Dar Rosa se si ridicase si plecase in camera copiilor. Cand se intoarse, Reuben adormise.

O data pe luna venea Domingo.

Nu avea nimic din farmecul sau frumusetea Rosei. Era un individ mic, cu ochi rai si un ten negricios. Arata ca un mestizo. Intotdeauna pentru aceste vizite isi punea cel mai bun costum, ceea ce il facea sa apara, se gandea Reuben, si mai ponosit. Deseori, cravata ii era stramb le­gata si manecile prea lungi ale camasii ii ieseau de sub haina. Statea ghemuit pe marginea fotoliului, deranjat de lucrurile inconjuratoare, parand mereu gata sa fuga. Avea maini mari, neindemanatice, pe care si le tinea ascunse intre genunchi, de parca ar fi fost pantofii murdari de no­roi pe care si-i scosese la intrare si nu stia unde sa-i puna.

Vorbea putin, raspunzand doar intrebarilor Rosei despre membrii familiei. Nu o aducea niciodata pe sotia sau copiii sai, cu toate ca fusese invitat de multe ori sa-i aduca. Reuben era constient de distanta care ii separa, iar

prezenta lui era o aducere aminte a faptului ca lumea lui si cea a sotiei sale erau complet diferite.

Reuben isi amintea prima data cand venise Domin­go la ei. Bausera ceai pe balcon, iar acesta se uita nein­cetat la mobila, covoare persane, canapelele de piele. Ca un vizitator care a platit biletul de intrare la un muzeu si nu voia sa piarda nimic.

Reuben se simtea incomodat de aceste vizite, jenandu-se in fata propriei bogatii si bunastari.

Rosa se ridica, anuntand ca va aduce niste maté.

- Reuben, sopti ea, facandu-i semn ca vrea sa-i spu­na ceva.

Se duse dupa ea in bucatarie.

- Ar avea nevoie de niste bani, spuse ea.

- Pentru ce?

- Conteaza?

Reuben se simti incoltit.

- Cat?

Ea nu raspunse. Expresia ei il facu sa se simta mes­chin. Dadu din cap si se duse in studio si-si lua carnetul de cecuri. Scrise unul pentru cincizeci de mii de pesos, se intoarse in bucatarie si i-l dadu sotiei. Il lua fara un cu­vant, il impacheta cu grija si-l puse in buzunarul bluzei.

O vazu dandu-i-l in timp ce pleca. Mainile lor se atinsera pentru o clipa si bucata de hartie disparu.

El si Domingo isi stransera mainile. Avea mana as­pra, de muncitor.

- La revedere, Domingo.

Observa ca noul sau cumnat nu stia cum sa-i spuna. Señor Altman era prea oficial, Reuben sugera insa egali­tate si prietenie. Asa ca doar zambi si inclina din cap.

Dupa ce pleca, Rosa incepu sa stranga cestile. Nu au mai vorbit niciodata despre cei cincizeci de mii de pesos,

dar in fiecare luna ritualul se repeta. Reuben accepta acest aranjament tacut de a intretine doua familii.

Domingo nu era singurul vizitator din viata ante­rioara a Rosei. Intr-o zi, inainte de botezul gemenelor, a gasit un preot catolic care-si bea cafeaua in bucatarie.

Rosa se ridica in picioare.

- Reuben, el este parintele Salvatore. A fost preotul nostru in La Boca.

Reuben intinse mana si preotul i-o stranse. O stran­gere la fel de puternica si ferma ca a lui Domingo.

Era un individ mic, cu prea mult par pentru un trup atat de mic. Incepea de pe maini si se incheia imediat sub barbie, de unde fusese defrisat cu lama de ras. Avea ochi negri, stralucitori, care ardeau ca niste carbuni.

Reuben se uita la sotia sa, intreband-o din priviri: ce mai cauta si asta aici?

- A aflat adresa de la Domingo. A traversat tot orasul ca sa ma vada ca sa ne vada.

- Dragut din partea lui.

Aveau privirea aceea vinovata a amantilor. Daca nu ar fi avut haina neagra a preotilor, s-ar fi simtit gelos. Reu­ben stia ca preotul nu voia corpul sotiei sale. Voia lucruri de o cu totul si cu totul alta natura.

- Nu sunteti crestin?

- Cand te numesti Altman?

- Nu e relevant.

- Ce cauti in Bario Norte? Nu intri pe terenul altu­ia?

Trebuia sa fie o gluma, dar a iesit mai ironic decat ar fi vrut.

- Dumnezeu nu traseaza granite.

Reuben se intreba de ce se simtea atat de iritat. Pro­babil ca avea legatura cu faptul de a fi evreu. Nu se prea

preocupa de acest aspect, dar acum, avand in fata un preot catolic, ceva aparea din adancurile fiintei sale, ca un reflex al stramosilor.

- Vorbeam cu Rosa despre fetite. V-ati gandit in ce credinta le veti creste?

Discutasera. Rosa se ducea la slujba de duminica la catedrala San Isidorie, iar el o lasase sa faca ce vrea, in ceea ce priveste religia, dar ceva il facu sa spuna:

- Nu ne-am decis inca.

Preotul zambi enigmatic, ca si cum nu i-ar fi pasat.

- Este problema ta si a Rosei. Trebuie sa plec. Dupa ce a plecat, Rosa i-a spus:

- Nu trebuia sa fii atat de nepoliticos.

- Ce cauta aici?

- Este un om minunat. In La Boca era singurul pri­eten pe care il aveam.

Reuben tacu.

- Voiam sa vorbesc cu el despre botezul fetelor.

- Nu ma intereseaza.

Dar il interesa, si se intreba de ce. O lasase mereu pe Rosa sa faca ce voia duminicile dimineata, ca un hobby. Ce mai conta acum? Poate faptul ca-i aducea aminte ca nu era asemenea celorlalti. In ciuda pretentiilor sale, era un evreu intr-o tara catolica. Un intrus.

Dar nimanui nu-i pasa. Nu aici. Nu in Argentina.

Toate acestea erau de domeniul trecutului.

in toamna aceea frica s-a instaurat pe strazile Bue­nos Airesului; devenise palpabila. Asemenea duhorilor cadavrelor patrundea in case, apartamente, birouri, deve­nind o parte din viata fiecaruia, asemenea dormitului si mancatului.

Guvernul Isabelitei trecea din criza in criza. Fusese­ra valuri de greve si costul vietii crescuse de trei ori si ju­matate intr-un singur an. Sangele isi facuse aparitia pe strazi. In fiecare zi ziarele anuntau noi si noi atrocitati, despre sotii si copii de militari aruncati in aer in incinta bazelor, corpuri mutilate descoperite in gropile de gunoi ori in padurea de langa aeroport. Asasinatele erau atribuite fie monteneristilor - extrema stanga, fie escadroanelor mortii - extrema dreapta.

Apoi, la sfarsitul lui martie, tancurile patrunsera inca o data in Piaza si o junta militara condusa de general-locotenentul Jorge Videla a preluat puterea. La inceput, oamenii s-au simtit usurati. Cand armata a dizolvat legislativul si a impus legea martiala porteños au sperat ca lo­vitura va aduce intoarcerea la stabilitate si bun simt, cum se intamplase cu un deceniu in urma.

Dar Procesul Reorganizarii Nationale - El Proceso - nu s-a dovedit panaceul la care sperase toata lumea. Asasinatele au continuat. Corpuri ciuruite de gloante apa­reau peste tot. In vreme ce guvernul ii blama pe extremis­tii comunisti, violenta a luat un alt aspect si mai sinistru: daca pana atunci victimele mureau in vazul lumii, acum unele pur si simplu dispareau.

Oricine era catusi de putin legat de miscarea de stanga era cautat. Generalul Ibérico Saint Jean, noul gu-

vernator al Buenos Airesului, a facut cat se poate de clara pozitia militarilor: „Mai intai ii omoram pe toti indivizii subversivi, apoi pe colaboratorii lor, apoi pe simpatizanti, apoi pe cei care sunt indiferenti. La sfarsit ii vom omori pe timizi.'

Buenos Aires, orasul care nu dormea niciodata, locul in care oamenii cinau rareori inainte de noua sau zece seara, a devenit dintr-o data tacut. Autobuzele nu mai circulau dupa lasarea intunericului, fiindca nu mai era nimeni pe strazi ca sa justifice prezenta lor. Oamenii se incuiau in case, asteptand infrigurati noaptea.

Curand aproape fiecare porteño putea sa povesteasca despre un prieten sau o ruda care fusesera rapiti in toiul noptii, fara sa mai fie vazuti. Li se gasise chiar si un nume: los desparecidos, „disparutii'.

Dupa ce se casatorise cu Rosa, Reuben cumparase un apartament in Recolecta, una dintre cele mai scumpe zone rezidentiale ale orasului. Nicaieri gloria apusa a Buenos Airesului nu era mai evidenta decat in acest loc in care se imbinau fin du siécle francez cu goticul victorian, acolo unde colonistii bogati si aventurierii isi construisera case, departe de fluviul cu sobolanii si frigurile sale. Un strain ajuns din intamplare aici s-ar fi putut crede la Paris sau Madrid. Apartamentul era la etajul patru al unei cladiri care parea a fi smulsa pe de-a-ntregul din Cartierul Latin. Balcoane de fier pline de flori supravegheau o straduta linistita, umbrita de sicomori si tipuana.

Rosa si Carmen isi beau cafeaua langa fereastra. Gemenele dormeau. Orasul transpira sub soarele puternic al diminetii.

- Cum merg lucrurile intre tine si Julio? intreba Rosa.

- Ne-am despartit.

- Iarasi?

Carmen dadu din cap si sorbi din cafea, privind pe strada. Rosa se gandi din nou la noaptea aceea. Ii fusese mereu teama sa-i spuna lui Carmen, teama ca nu o va crede, ca va considera ca ea este de vina. Asta ar fi spus el. Asta ar fi crezut politia.

- Ce s-a intamplat de data asta?

- Ca de obicei. Am aflat ca se culca cu alta. I-am spus ca s-a terminat. Nu mai vreau sa-l vad.

Carmen se despartise de Julio de nenumarate ori. Intotdeauna il primea inapoi.

- E mai bine asa.

Rosa vazu ca avea ochii inlacrimati. Problema lui Carmen era ca il iubea. Intotdeauna dragostea se impotri­veste bunului simt.

- Cred ca ai dreptate. Sunt o multime de barbati pe lume. Trebuie sa-mi gasesc si eu unul. Unul ca Reuben.

Rosa se forta sa zambeasca si-si indeparta privirea.

- O, spuse Carmen. Sesizase privirea Rosei. Pro­bleme in paradis?

Rosa ar fi vrut sa spuna multe, dar ezita, temandu-se. Ofta.

- O sa fie bine.

Carmen nu zise nimic. Rosa o iubea pentru delicate­tea ei.

- N-am mai facut dragoste de luni de zile.

- Crezi ca are pe altcineva? Rosa fu socata de idee.

- Nu, nu e asta.

Isi dadea seama ca nu este crezuta.

- De cand am ramas insarcinata s-a schimbat totul. Spunea ca-i e teama sa nu-mi faca rau.., dar cred ca de cand m-am ingrasat nu ma mai vrea, dar apoi, dupa ce

s-au nascut gemenele, eram obosita si, stii, dupa ce ai copii, nu te mai simti la fel imediat.

- O sa fie bine. Rosa dadu din cap.

- Te iubeste, Rosa.

Sa-i spun acum? Rosa era macinata de temeri si in­certitudine. Trebuia sa spuna cuiva, altfel simtea ca inne­buneste, singura in casa, doar cu gemenele, cu Reuben ve­nind din ce in ce mai tarziu acasa, extenuat, abia vorbind cu ea, mancand si adormind imediat. Toti prietenii lor erau prietenii lui. Niciodata nu fusese atat de singura, sau la fel de inspaimantata.

- Nu e vorba numai de copii. Nu-mi place sa ma atinga, spuse ea dupa un oftat lung.

Carmen astepta cu ochii mariti.

- S-a intamplat ceva. Inainte de a ne casatori. Inain­te chiar sa-l cunosc. Nu cred ca am reusit sa depasesc mo­mentul.

isi lua fata in maini. Carmen o lua in brate.

- Rosa?

- Am fost violata.

A urmat o tacere lunga, chinuitoare. Carmen o lega­na ca pe un copil. Cand deschise gura, isi masura cuvin­tele cu grija.

- I-ai spus lui Reuben despre asta?

- N-am putut.

- De ce?

Cand ea nu raspunse, Carmen zise:

- Julio.

N-a mai fost nevoie de cuvinte. Se tineau una pe alta in brate. Totul era altfel acum.

Limuzina neagra trecea in graba pe stradutele tacute din Palermo, unul dintre cele mai luxoase cartiere din Buenos Aires, o zona cu scoli particulare si ambasade, in care multi ofiteri aveau locuinte bogate. Mercedesul 450 patrunse pe o poarta din fier forjat a unei vile colo­niale cu gradina ingrijita. Soferul, un capitan de politie in uniforma, se dadu jos si deschise portiera pentru pasager. Colonelul César Angeli se dadu jos si urca scarile spre usa care era deja deschisa de un servitor cu o livrea alba.

Angeli avea o fata de estet si maini de pianist. Arata mult mai tanar decat cei patruzeci de ani pe care ii avea. Intreaga sa infatisare sugera un om care are mare grija de igiena personala. Unghiile aveau manichiura facuta cu grija, iar cararea era parca trasa cu rigla, dar cea mai pu­ternica trasatura a sa erau sprancenele, lungi, groase si negre ce subliniau ochii sai albastru deschis.

O femeie in uniforma de servitoare il astepta in hol. Purta o bluza neagra de bumbac, o fusta cu un sort alb, cu guler si maneci de dantela. Era Antonia, sefa servitoarelor.

Ii intinse manusile si cascheta si privi in jur.

- Unde e señora?

Din expresia ei isi dadu seama ca fusese inca o zi din acelea. Simti cum i se incordeaza muschii. Nu asa ar fi vrut sa se intample. Nu ajunsese pana aici ca edificiul pe care il construise cu atata grija sa fie naruit.

Este sus, señor.

Dadu din cap si incepu sa urce scarile cate doua.

O gasi pe sotia sa stand pe un fotoliu la fereastra dormitorului, inca imbracata in camasa de noapte, leganandu-si capul. Storurile erau trase si in camera era intu­neric. Pe Angeli il cuprinse furia. Mii de femei din villas miserias faceau copii in fiecare zi. De ce trebuia sa fie alt­fel pentru o fata de bancher?

- Francesca.

Se trezi brusc si isi duse degetele la gulerul camasii de noapte. Clipi uimita, apoi ii oferi un zambet chinuit.

Caro. Te-ai intors.

Parul ii era in neoranduiala. Arata de parca incepuse sa se machieze, candva mai devreme, apoi renuntase, creand astfel un efect bizar. Fata ii era gri in lumina palida a incaperii si arata mult mai batrana decat cei treizeci si doi de ani pe care ii avea.

Nasul lui protesta la mirosul inchis din camera.

E aproape seara.

Acuzatia ramase nerostita. Francesca incuviinta, ca si cum ar fi inteles, apoi se intoarse sa se uite la ceasul de pe noptiera. Numerele straluceau rosiatic, asemenea unor carbuni aprinsi.

El se duse la fereastra si trase jaluzelele. Soarele sfarsitului dupa-amiezii inunda camera cu o lumina galbui-rosiatica, patul inca nefacut si cestile de cafea ra­mase de dimineata pe masa.

Francesca tresari din cauza luminii.

- Trebuie sa hranesc copilul, spuse ea.

Se ridica incet in picioare si se duse in camera copi­lului. Angeli o urma.

Cu cateva luni inainte, Francesca angajase un deco­rator scump pentru camera copilului. Tavanul fusese pictat in albastru pastel de un profesionist, care adaugase si niste norisori albi, astfel incat copilul sa priveasca intotdeauna

un cer perfect. Jucarii de dimensiuni uriase fusesera cum­parate tocmai din Florida si fusesera puse inauntrul patutului de mahon. Patutul insusi era ca un leagan, astfel in­cat copilul sa poata fi leganat in fiecare zi inainte de culcare. Asternuturile si plapumioara roz fusesera puse dupa intoarcerea Francescai de la spital.

Francesca se aseza linga patut. O luna de jucarie fusese atarnata de lustra. O coarda era agatata de coltul ei. Francesca trase de ea si luna incepu sa cante un cantec de leagan. Francesca ingana si ea cantecul, in timp ce legana patutul.

Angeli simtea cum i se zbarleste parul pe ceafa.

- E moarta, Francesca.

Ea il privi cu ochii dezorientati, ca si cum nici nu l-ar fi auzit.

- Sssst! O s-o trezesti.

- Pe cine? striga el. Pe cine sa trezesc?

Crezuse ca-si va reveni. Sigur, era de asteptat sa fie deprimata o vreme, dar se intorsese de la spital de o luna si pe zi ce trecea se indeparta din ce in ce mai mult de el.

Slabiciune; Era ultimul lucru la care se astepta de la sotia sa. De cand se casatorisera o considerase distanta, chiar rece. O criolla inalta si frumoasa fusese un premiu neasteptat de mare pentru un ofiter inferior imigrant. Fiica unui bancher, cu zece ani mai tanara ca el, era sofisticata, bine educata, aparent extrem de deosebita fata de el, dar ea ghicise in el o ambitie la fel de mare ca a ei. Cand a devenit sotia lui viata i-a devenit ordonata si somptuoasa. Acum soarta isi cerea plata.

Francesca se uita la el, cu un zambet beatificat.

- A adormit.

ii lua mana si il conduse cu grija afara din camera copilului.

Mar del Plata

Argentina poseda forme de relief extraordinare, uni­ce in lume, cum ar fi Cascada Iguazu sau Anzii Patago­nezi, dar cei mai multi porteños le considera cumva strai­ne, in fiecare an ei isi petrec vacanta de vara in acelasi loc, intr-una din statiunile de pe coasta Atlanticului, cel mai adesea Mar del Plata.

Spre sud se aflau statiunile exclusive, plajele private, acolo unde bogatasii isi construisera vile si case de vacanta pe la inceputul secolului. Acoperisurile de tigla rosie sunt umbrite de palmieri si Jacarandas, proprietarii bandu-si cocktailurile la ferestre, privind stralucirea de otel a Atlanticului.

Jacopo Altman isi cumparase o bucatica de paradis cu zece ani in urma, valoarea proprietatii sale crescand cu un milion de pesos pe saptamana in perioada Isabelitei. Cu mai putin de treizeci de ani in urma, bunicul sau venise in Argentina din Ucraina. Venise la fix, fiindca imediat dupa aceea nazistii invadasera satul, dadusera foc sinagogii si omorasera toti evreii pe care ii gasisera. Toate rudele sale murisera atunci.

Nu arata ca un evreu. Cu parul sau argintiu si musta­ta lunga parea mai degraba un gigolo italian imbatranit, decat stalpul unei banci.

Acum statea cu picioarele incrucisate intr-un fotoliu, alaturi de fiul sau, band un pahar de Bodega Lopez 1971. Urmarea zborul pescarusilor. Viata era frumoasa, ceea ce facea primejdia in care se pusesera si mai pregnanta.

Soarele apunea in spatele copacilor. Aerul se racea. Ascultau greierii in iarba.

- Un prieten de-al meu s-a „incetosat' ieri.

Vocea lui Reuben era inceata, abia auzibila. „inceto­sat' era o expresie recenta. „A pieri in ceata' - a disparea.

- Am fost la universitate cu el. L-au batut, in fata casei sale din San Isidro, dinaintea intregii sale familii. L-au aruncat intr-o masina si au plecat cu el. Sotia sa n-a mai auzit nimic de el de-atunci. Apoi, aceeasi oameni s-au intors si-au scotocit toata casa. Au luat totul. Chiar si ma­sina de spalat.

Jacopo tacea. Ce mai era de zis?

- Era avocat. A incercat sa ajute o femeie sa obtina o hotarare judecatoreasca habeas corpus dupa ce fratele ei disparuse. Asta a fost crima lui.

- Lumea a innebunit.

- Nu lumea. Noi. Argentina.

Din bucatarie venea miros de busuioc si rosii, cald, contrastand cu racoarea brizei, amestecandu-se cu mirosul sarat al marii. Bucatarul pregatea paste cu midii proaspete. Auzi una din gemene plangand, apoi vocea Rosei incer­cand s-o linisteasca. Erau doar ei cinci. Fratele mai mic al lui Reuben ramasese la Buenos Aires impreuna cu sotia sa insarcinata. Mama lor murise in urma cu cinci ani.

Daca ea ar fi trait, nu i-ar fi lasat sa riste atat de mult.

- Trebuie sa ne oprim, spuse Reuben.

Jacopo se intoarse, instinctiv, pentru a se asigura ca nu sunt ascultati. Rosa o fi fiind sotia lui Reuben, dar nu era din familie. Fiul lui o iubea, asa ca o acceptase, dar in sinea lui stia ca este doar o profitoare si nu trebuie sa te increzi in ea.

- Este prea periculos, insista Reuben.

- Este prea periculos sa ne oprim. Daca ii abando­nam acum, ne vor trada.

De ce se lasasera convinsi sa accepte aceasta aface­re? Ce il obligase pe Jacopo sa accepte? Reuben suspecta ca este sentimentul de vinovatie. Fugise de fascisti in 1937 si supravietuise in timp ce toti ceilalti murisera. Acum isi marcase teritoriul.

- Sunt doar niste teroristi.

- Si Menachem Begin este numit terorist. Britanicii au pus un premiu pe capul sau. A fondat statul Israel. Lucrurile s-au schimbat aici.

- Sunt de acord, dar

Auzi ca intrase cineva in camera si se oprira. Rosa aparu in balcon, tinand gemenele in brate. Jacopo zambi si intinse mana spre ele. Reuben turna sotiei sale un pahar cu vin si incepura sa vorbeasca despre copii.

Cat stii? se intreba Jacopo, privind-o pe Rosa. Oi fi tu mama nepotelelor mele, dar n-am incredere in tine. N-am incredere deloc.

Luminile se aprinsera si intrara razand, discutand pana tarziu. Clinchetul paharelor se amesteca cu mirosul marii si sunetul valurilor. Undeva, in intuneric, furtuna se apropia de ei cu pasi repezi, gata sa mature toata lumea lor, a bogatiei si a privilegiilor.

Intr-o duminica s-au dus in Avellaneda sa-l viziteze pe fratele ei. Reuben conducea pe niste strazi murdare, trecand pe langa prostituate obosite ce patrulau pe trotu­are, agatand motociclisti si soferi de camion. Aproape de

blocul in care locuia Domingo trecura pe langa un mai­dan, unul din multele villas miserias ale orasului.

- Opreste, spuse Rosa. Reuben trase pe dreapta.

- Ce faci?

Rosa privea la copiii aproape goi care jucau fotbal cu o minge de carpe. Chiar si de unde stateau puteau mi­rosi jegul.

- Parintii mei s-au nascut in villas, spuse ea, cu voce calma.

- Stiu asta, zise el nerabdator.

- Da, dar tot nu intelegi.

- Ce vrei sa spui?

- Tatal tau ma dispretuieste. El se uita in alta parte.

- Vorbesti prostii. Avea dreptate, desigur.

- Sigur, are compasiune pentru saraci in general, dar nu-i plac luati individual.

- Nu vorbi asa despre tata! Nu-l cunosti. Nu stii ni­mic despre el!

Stiu mai multe decat crezi tu, spuse ea. Reuben o privi si incepu sa se intrebe. In ciuda avertismentelor tatalui sau, cat putea sa se fereasca de sotia sa? Cat ghicise si cat auzise? Dar spera ca se insala. Spre deosebire de tatal sau, ii ascundea adevarul nu pentru ca nu avea incredere in ea, ci fiindca stia cat de periculos este.

Erau trei si toti aveau pistoale mitraliera. Au intrat in redactia ziarului La Prensa cu putin inainte de trei dupa-amiaza, zbierand si tinand armele cu ambele maini.

Toti din birou au inghetat, paralizati la vederea armelor. Julio isi simtea genunchii tremurand. Nu se putea misca, il voiau pe Jorge Albrecht.

Jorge era un individ chelios, micut, care intotdeauna parea invaluit intr-un nor de fum de tigara. Haina si pan­talonii ii erau arsi de scrum. Era la La Prensa de douazeci de ani si avea reputatia de a fi neinfricat, dar in aceasta zi, frica sa era imposibil de ascuns.

Se ridica de la biroul sau, cu ochii mariti de frica. A incercat sa fuga, dar doi indivizi ii taiara calea. Unul din­tre ei il lovi cu patul pustii in ceafa, iar celalalt il prinse din cadere si incepu sa-l tarasca spre iesire.

- Jorge Albrecht este arestat pentru crime impotriva statului! spuse al treilea individ si porni si el spre lift.

Erau poate douazeci de persoane in birou. Nici una nu a facut vreo miscare. Nimeni nu a sarit in ajutor.

Ce puteau sa faca? se intreba Julio apoi. A fost pri­ma data cand a simtit cu adevarat ce inseamna frica. Nu-i venea sa creada cat de repede iti poate paraliza mintea si muschii. Cand totul s-a terminat, a fugit la toaleta si a vo­mitat.

Usa de sticla era intarita cu fier forjat. Langa usa era un sir de butoane, fiecare dintre el avand gravat un numar. Julio apasa pe unul din ele si auzi vocea Rosei.

- Rosa, sunt eu, Julio. Vreau sa vorbesc cu Reuben.

Se auzi un tacanit si usa se descuie. O impinse si intra. Scarile urcau in spirala, in jurul cutiei liftului. Julio prefera liftul. Reuben si Rosa locuiau la etajul patru. Rosa ii deschise usa.

Nasterea o schimbase. Era mai plina, nu grasa, dar nu silfida pe care o cunoscuse in Reconquista. Nu era machiata si fusta ii era mai lunga. Avea un ac de siguranta in gura si un copil in brate.

- Julio.

- Rosa. Chiar si acum Julio mai simtea durerea. Desi isi spusese c-o va uita in doua saptamani.

- Reuben nu a sosit inca.

- Trebuie sa vorbesc cu el. E urgent.

- Intra. Se va intoarce curand. Mai fusese in apartamentul lor de multe ori si intot­deauna se simtise gelos. Un hol lung te conducea pe langa dormitor, camera copiilor si un studio catre salonul urias. Jaluzelele fusesera trase si soarele galben al inserarii invaluia incaperea intr-o lumina aurie. Erau doua sofale de piele si mahon cu o masuta de cafea. Julio analiza noile achizitii, o servanta cu incrustatii spaniole si o combina suedeza. Mai mult decat i-as fi putut oferi eu. Mult mai mult.

Privi in jos. Jucariile copiilor erau imprastiate peste tot. Julio se simti dintr-o data ca un intrus, ca un hot.

Rosa puse copilul langa celalalt. Cand se intoarse in camera, se studiara pentru cateva clipe. Fata ii era aspra.

- Vrei sa bei ceva?

- O cafea.

O urma in bucatarie. Isi puse mainile in buzunar, apoi si le scoase. Greu sa respiri, greu sa te relaxezi. Ima­ginea fetei lui Jorge cand a fost arestat.

- Arati minunat.

- Multumesc.

- Pe bune.

- Trebuie sa ma simt flatata?

O urmari cum pregateste cafeaua. Parea nervoasa, la fel de nervoasa ca si el. In cealalta camera, unul dintre copii incepu sa planga. Se repezi pe langa el, fara un cuvant, si disparu.

Julio se invarti prin bucatarie, apoi se duse pe bal­con. Minunata priveliste, Reuben. Ai totul. Bani, o casa frumoasa, copii frumosi. Pacat ca nu ai si baieti, dar, desi­gur, mai ai timp. Si o ai pe Rosa. Mai presus de toate o ai pe Rosa.

Se intoarse in casa. Privi rafturile cu carti: Shakes­peare, Güiraldes, Dickens, Mailer, Cortázar, Mallea, Capotte, Frost, Lugones. Atentia ii fu atrasa de cateva foto­grafii inramate. Una a lui Reuben cu Rosa si gemenele la botez, cealalta a XV-lui universitatii, care castigase cam­pionatul cu trei ani in urma. Julio vazu o versiune mai tanara a sa zambindu-i din primul rand.

Rosa se intoarse in camera impreuna cu una din feti­te. Julio se gandea la ziua aceea, incercand sa-si aminteas­ca cum arata atunci cand ii cazuse prosopul. Se intreba daca ea se mai gandea la asta. El se gandea tot timpul. Era clar pentru el ca Rosa voise, altfel nu l-ar fi invitat inaun­tru, n-ar fi lasat usa deschisa la baie.

- De ce te uiti asa la mine?

- Cum?

- Esti prietenul lui Reuben. Voi fi politicoasa cu tine, dar sa nu te prind ca mai pui mana pe mine.

O clipa mai tarziu se auzi cheia in usa si Reuben intra.

Parea obosit. E greu sa numeri banii, se gandi Julio. Paru-i deschis ii trecea peste gulerul fasului. Avea o

geanta de piele intr-o mana si un exemplar din La Prensa. Il vazu mai intai pe Julio, apoi se uita la Rosa.

- Julio. Ce faci?

- Trebuie sa vorbesc cu tine.

- Sigur.

Julio arata spre studio.

- Vrei sa trecem dincolo?

Reuben ezita, se intoarse spre Rosa care isi facu de lucru cu o fetita. Dadu din umeri, lua o cana si doua pahare de pe servanta si il conduse spre studio.

Julio sorbi grabit din pahar.

- Ziarul a fost calcat astazi de trei indivizi. Aveau pistoale automate, pentru numele lui Dumnezeu! il cautau pe Jorge Albrecht.

Reuben isi trecu mana peste fata, dar nu spuse nimic.

- In urma cu opt zile, montos au pus o bomba pe calea ferata spre Mar del Plata. Linia a fost inchisa vreme de trei zile. Motivatia oficiala a fost ca s-a produs o cadere a liniei electrice. Jorge a aflat adevarul si a scris un articol. Redactorul sef nu a vrut sa-l publice, dar Jorge a amenin­tat ca demisioneaza. Asa ca a fost publicat pe raspunderea lui Jorge.

Mai lua o inghititura de whisky.

- Si uite ce a patit.

- Stii unde a fost dus? Julio clatina din cap.

- Dupa raid, redactorul sef ne-a trimis la toate sec­tiile de politie din oras. Pe toti ziaristii. Oriunde am fost ni se spunea ca nu au auzit de el. Am fost si la Ministerul de Interne. Ne-au spus ca nu au fost anuntati de arestarea lui.

- Si ce ai de gand sa faci?

- Ziarul va solicita o hotarare judecatoreasca habeas corpus, dar va fi inutil. Numai luna asta au fost facu­te doua sute de astfel de cereri. Au fost refuzate toate, fiindca atat politia, cat si armata au spus ca nu au nici o evidenta a arestarilor.

Soarele disparuse la orizont. Reuben aprinse lumina si se aseza pe marginea biroului.

- N-am crezut ca se va ajunge aici.

- Astia sunt ca nazistii. Marti, toti jurnalistii de la marile ziare au fost chemati la Casa Ronda. Ni s-a oferit o bucata de hartie. Stii ce spunea? „Este interzis, incepand cu data de astazi, sa se faca orice referire in articolele de ziar la cadavre, la victimele rapirilor sau la persoanele disparute.' Atat. Nici o semnatura, nici un antet. Zic ca nu este cenzura, ci o masura de siguranta.

Julio mai sorbi o inghititura.

- De aia l-au luat pe Jorge, ca sa arate ca vorbesc serios.

- Si ce vrei sa fac eu?

- E prietenul tau, Reuben. Asa mi-ai facut rost de slujba. Credeam ca tu stii.

Reuben se uita pe fereastra.

Nu asta era reactia pe care o astepta de la el. Julio simtea cum il cuprinde panica. Jorge Albrecht nu era sin­gurul motiv pentru care venise.

- Ai cunostinte, Reuben. Cel putin tatal tau are. Pentru numele lui Dumnezeu, unchiul tau e ministrul de finante al lui Larusse. Trebuie sa poti face ceva.

Generalul Alejandro Larusse fusese presedinte la inceputul anilor saptezeci. Julio stia ca astfel de oameni dispar din lumina reflectoarelor, dar nu si din apropierea puterii.

Reuben isi trecu mana prin par.

- O sa vad ce pot face.

- Pentru numele lui Dumnezeu, e aproape razboi ! Nu poti sa stai pe bara.

- Nu stau pe bara.

- Nu? Totul a fost usor pentru tine! Acum, cand oamenii sufera si mor, ai de gand sa stai tot asa in apartamentul tau luxos, numarandu-ti banii?

Julio regreta cuvintele imediat. Frica, bautura pe stomacul gol, faptul c-o vazuse iar pe Rosa, toate contribuisera la izbucnirea asta prosteasca.

- Cacat. Imi pare rau. Reuben ridica din umeri.

- Nu conteaza. Probabil ca ai dreptate.

Lua cana si-i umplu din nou paharul lui Julio.

- Dar sa stii ca stiu mai multe despre ce se petrece pentru unul care sta pe bara. Stiam despre Jorge. Tatal

meu a dat telefoane toata dupa-amiaza. Daca am sti unde este tinut, poate ca am putea face ceva, dar sunt atatia descreierati in libertate care bantuie prin oras. Cine a fost?

Armata? Marina? Politia oraseneasca? Chiar daca am vorbi cu Videla insusi nu am putea sa-l eliberam daca a incaput pe mana celor de la marina ai lui Massera.

Amiralul Emillio Massera era o alta figura-cheie a huntei militare.

- Stiai?

- Nu e prea rau pentru cineva care sta pe bara in apartamentul sau luxos numarandu-si banii.

Ciufuli parul lui Julio.

- Hai, nu te mai uita asa la mine. Am pielea batucita, si nu e asta cel mai urat lucru care s-a spus despre mine.

Se intoarse la fereastra. Luminile clipeau peste tot in

- Crede-ma. Facem tot ce putem, Julio, dar salva­rea lui Jorge Albrecht poate fi peste puterile noastre. Exista razboaie in razboaie.

Julio mai bau o inghititura si simti primele semne ale betiei. Se simtea singur si nesigur pentru prima data in viata sa.

- Mi-e frica.

- Tuturor ne e frica.

- Voi fi urmatorul.

Reuben era inca intors cu spatele la el si nu paru sa observe tremurul din vocea prietenului sau.

- Oricare dintre noi poate fi urmatorul. Astia sunt nebuni. Nimeni nu e in siguranta.

- Tu esti. Nimeni nu te poate acuza de subversiune. Reuben se intoarse si veioza de pe birou arunca o

umbra ciudata pe fata sa.

- Da, sunt in siguranta. Si vei fi si tu daca nu faci vreo prostie.

- E prea tarziu pentru asta.

- Ce vrei sa spui.

- Ti-aduci aminte in studentie? N-aveam niciodata bani. Am scris niste articole. Credeam ca voi castiga niste bani si ma va ajuta sa-mi gasesc o slujba dupa ce termin.

- Voiai sa salvezi lumea, ca noi toti, de altfel.

- Cateva au fost publicate in L'Opinion, altele in ziarele de extrema stanga.

- N-or sa te aresteze doar pentru atata lucru.

- Cine stie? E de-ajuns sa pomenesti numele lui Karl Marx si te pomenesticu un escadron al mortii la usa.

Julio ofta. Se simtea coplesit de dorinta de a se des­carca. Aproape ca la spovedanie, numai ca era ceva care n-ar fi putut sa-l spuna niciodata unui preot. Parintele Monserat era un fascist mai mare decat Videla.

- Mai tii minte Nuevo Hombre! Era unul din ziarele independente. Guvernul l-a acuzat de subversiune si i-a sistat aparitia.

- Au publicat vreun articol de-al tau? Julio dadu din cap.

- Da.

- Ce fel de articole?

- Politice. Despre coruptia din armata. Am mentio­nat numele lui Massera, chiar si pe-al lui Videla.

Julio isi lua capul in maini. Se credea smecher. Pastrase cecurile multa vreme inainte de a le incasa pentru a se putea lauda pipitelor cu activitatea sa. Se indoia ca mai mult de cinci-sase persoane din Buenos Aires citisera vreunul din articolele sale, dar acum, dupa trei ani, acele articole aveau o alta semnificatie.

- Mierda, murmura Reuben.

Julio ar fi vrut sa planga. Cum putuse sa fie atat de prost?

- Ce ma fac?

- Esti un idiot.

Julio se uita la el. Da, da, idiot. Daca ar putea intoar­ce timpul inapoi.

- Or sa ma omoare.

Simtea cum incep sa-i curga lacrimi. Nu dadea doi bani pe Videla sau Massera, voia doar sa fie lasat in pace.

- Crezi ca vor veni dupa mine?

- Nu stiu.

- E de-ajuns sa verifice, nu?

- N-ai folosit un pseudonim?

- Mi-a placut sa-mi apara numele in ziar. Reuben ii puse mana pe umar.

- Sic transit gloria mundi. Nimeni nu e interesat de Nuevo Hombre, cu exceptia nenorocitilor de politisti.

- Ce sa ma fac? Reuben se gandi.

- Daca esti ingrijorat, ar trebui sa pleci din tara.

- Cum?

- Cere azil in Mexic.

Julio se uita la el. Mexic. Cuvantul parea sa nu aiba nici un inteles.

- Mexic?

- Au o ambasada la Belgrano. Trebuie sa ajungi acolo seara tarziu. Odata inauntru, guvernul nu te mai poate atinge.

- De unde stii?

Reuben ii oferi un zambet care putea sa insemne orice.

- Mexic, repeta Julio. Statu vreme indelungata uitandu-se in pahar.

- Poate nu vor gasi articolele.

- Poate.

Reuben nu parea foarte convins.

- Sunt un mare idiot..

incepu sa planga. Reuben il imbratisa si ramasera asa multa vreme.

- Ce voia? intreba Rosa dupa ce Julio a plecat.

- Un sfat.

- Nu-mi place sa vina aici. Se uita la ea surprins.

- De ce?

- E un chanta.

Chanta. Un individ care se crede mai important de­cat este.

- Julio e baiat de treaba.

- Sigur. Sa fie de treaba in alta parte.

Reuben dadu din umeri, uimit de vehementa Rosei. De ce trebuia sa suporte el familia ei, preotul ei, dar prietenii sai nu puteau veni sa-l viziteze? Dar spuse doar „bine' si totul fu lasat balta. Era prea obosit ca sa se certe cu ea acum.

Prea obosit si prea speriat.

Dupa ce Julio iesi de la Reuben se plimba fara tinta vreme indelungata. Se trezi langa Florida. Cel mai vestit centru comercial din America de Sud. Dadu cu sutul intr-un maldar de gunoaie adunat in fata unui magazin italian. Contradictiile tarii mele. Se uita la vitrina eleganta In care se aflau costume Calvin Klein si Christian Dior, o lume iluzorie intr-o tara iluzorie unde totul era la indemana, dar majoritatea oamenilor nu puteau face decat sa se uite cu nasul lipit de geam. Inflatia ajunsese la trei sute la suta, iar cei din villas miserias nu aveau ce sa manance, dar aici, in inima Buenos Airesului bogatasii isi protejau privilegiile cu o armata salbatica impotriva comu­nismului, aducand la tacere orice voce.

Dar Julio nu mai putea sa-si recapete furia studen­teasca impotriva inechitatilor sistemului. Acum, cel mai pretios lucru din toata Florida era viata lui. Se gandi ca pana la urma el si Reuben nu erau chiar atat de diferiti. In clipa aceea ar fi dat oricat sa fie din nou in sanul cald al clasei mijlocii.    

Rataci ore-n sir, trecand dintr-o whiskeria in alta bantuit de fantoma mortii; un Ford verde asteptand in in­tuneric; trei oameni tarandu-l pe o masa cu chingi de pie­le; glontul final in ceafa. Nici macar Reuben nu-l mai pu­tea salva. Lumea era un loc teribil si intunecat si el nu stia unde sa fuga pentru a se salva.

Doctorul Eduardo Artime iesi din dormitor si inchi­se cu grija usa in spatele sau. Traversa holul spre studioul unde Angeli statea la fereastra, privind spre piscina.

- Bei ceva, doctore?

- Multumesc.

Artime se aseza pe fotoliul de piele si-si intinse picioarele lungi in fata. Fusese doctorul Francescai inca de pe cand era doar o copila, doctorul intregii familii: era de incredere. Lua o sticla de Chivas Regal si turna doua degete intr-un pahar pe care i-l oferi doctorului.

- Multumesc.

Angeli se aseza la biroul sau. Era constient de deza­vantajul pe care il avea. Nu-i placea sa vorbeasca cu cine­va, si cu atat mai mult pe un subiect atat de delicat, fara sa-i cunoasca in profunzime dosarul. Isi nota in agenda sa solicite dosarul lui Artime.

- Doctore?

Artime incepu sa vorbeasca in modul lui tipic, pon­derat.

- Din punct de vedere fizic, n-are nimic.

- Mi-am dat seama de asta. Artime ofta.

- A suferit o mare pierdere. Plange nu numai dupa copilul pierdut, ci si dupa feminitatea ei. Ma tem ca asta depaseste competentele mele. Pot sa va recomand pe cine­va specializat in asa ceva. Poate fi tratata cu maxima discretie.

- Un psihiatru?

Artime sorbi din pahar, apoi dadu din cap.

- Nu cred.

Angeli isi inghiti furia. Psihiatri! Niste subversivi! Toti imprastie invataturile evreului ala, Freud!

- Sotia dumneavoastra are nevoie de ajutor. Aceasta tragedie i-a tulburat echilibrul mental.

- Nu poti sa faci nimic? Artime clipi de cateva ori.

- Nu exista solutie medicala, nici un medicament nu o poate readuce la starea in care a fost inainte de aceasta nefericita intamplare, daca asta este ce doriti de la mine. Pot sa-i ofer niste sedative, daca are probleme cu somnul, dar asta este doar o solutie temporara.

- Sedative? Dar doarme toata ziua.

- S-ar parea ca nu prezinta nici o amenintare. Daca totusi

- Continua.

- Daca devine prea deprimata ei bine, ar fi reco­mandabil sa cereti servitorilor s-o observe cu atentie.

- Te gandesti la sinucidere?

Artime cauta in buzunar, scoase un stilou si scrise un nume si un numar de telefon in carnetelul sau. Rupse apoi foaia si o puse pe masuta dintre ei.

- O cunosc pe femeia asta de multa vreme. Daca te razgandesti asupra terapiei face o treaba excelenta. Ii voi spune sa astepte telefonul tau. Pot sa te asigur de dis­cretia ei.

Angeli lua foaia. Dr. Mercedes Barrington. O adresa pe strada Paraguay si un numar de telefon.

Artime isi termina paharul, se ridica si se indrepta spre usa.

- Antonia te va conduce, spuse Angeli.

Artime dadu din cap si o clipa mai tarziu usa se in­chidea in spatele lui. Angeli se ridica si se inapoie la fe­reastra, strangandu-si si desfacandu-si pumnii intr-o des­carcare de furie. Lua paharul gol lasat de Artime, se juca o vreme cu el, apoi, rotindu-l ca pe o minge, il zdrobi de perete.

Julio petrecu toata dimineata in fata unei pagini goale de hartie la masina de scris. La vremea pranzului, articolul despre pregatirile pentru Campionatul Mondial din 1978 era la fel ca dimineata. Cu toate ca nu era fuma­tor, isi luase un pachet de tigari in pauza de masa si il fu­mase toata dupa-amiaza. Privea pe fereastra cu mintea go­lita, incerca sa nu se gandeasca la nimic.

Cand se intoarse acasa deschise televizorul si se uita in nestire pana la incheierea programului. Apoi bau pana la unu, dupa care se puse in pat.

Dar nu reusea sa adoarma. Cearceafurile ii erau ude de transpiratie si il durea capul. Nu putea sa respire, simtea o greutate uriasa apasandu-i pieptul. Se gandea cand vor veni: escadroanele mortii, in toiul noptii, scotandu-te din pat si aruncandu-te gol si tremurand de frig si frica in Fordurile lor verzi. Auzi esapamentul unei masini si se ridica in picioare.

Inima ii batea nebuneste, atat de repede, incat efec­tiv il durea.

Poate ca fugise prea tarziu. Poate ca deja era mort.

O bucata de carton scrisa cu pixul anunta ca „LIF­TUL ESTE DEFECT'. Reuben se infurie. Nu avea chef sa urce patru etaje. Nu astazi. Lua cartonul si-l rupse in bucatele pe care le imprastie nervos pe tot holul. Totul era de cacat in tara asta.

Cand ajunse in fata apartamentului o auzi pe Eva plangand de partea cealalta a usii. N-am rabdare pentru asta. Inainte de nasterea gemenelor s-ar fi dus in biroul sau, si-ar fi turnat un pahar si s-ar fi lungit in fotoliu. Rosa il cunostea si-n astfel de momente il lasa in pace, dar acum nu mai avea liniste nici acasa.

Cand intra, Rosa era ingenuncheata pe covor cu un ac de siguranta in gura, schimband scutece. Totul era cacat.

Arunca geanta pe podea. Rosa privi peste umar.

- Buenas tardes, zise ea ironica.

- Am spus buna. Nu m-ai auzit.

- O zi proasta.

Nu-i raspunse. Ar fi vrut sa-i faca pe copii sa taca din gura. Se duse la servanta, lua sticla de whisky si-si turna un pahar. Bau jumatate dintr-o inghititura.

Daca fusesera vreunele indoieli despre scopurile juntei, ele fusesera imprastiate de ceea ce vazuse la chioscul de unde cumpara in fiecare zi L'Opinion si Buenos Aires Herald. Revistele neo-fasciste ca Odal si Militia se vindeau acum pe fata. Asta intr-un oras care se lauda cu faptul ca are a saptea cea mai mare comunitate evreiasca din lume. Nu mai pusese piciorul intr-o sina­goga de la bar mitzvah, dar intelesese ca se depasise linia. Numele sau era Altman, ceea ce il facea tinta sigura a

noului val de violenta, ca si cum n-ar fi avut motive sufi­ciente de ingrijorare.

Rosa il privi ingrijorata. Puse fetele deoparte.

- Ai tu grija de fete? Pregatesc mancarea imediat.

- Nu vreau sa mananc.

Trecu pe langa ea si se lasa sa cada pe sofa. Ochii ii cazura pe un ziar aflat pe masuta, o foaie murdara de patru pagini multiplicate cu litograful, La Voz de La Razón. Se uita la ea ca si cum ar fi fost vorba de o gluma proasta.

- Ce-i asta?

Vocea Rosei era senina.

- Un ziar.

- Ce cauta aici?

Eva sesiza asprimea din vocea tatalui ei si incepu sa planga. Rosa o ridica si incepu s-o mangaie.

- Nu e nevoie sa tipi.

Reuben se ridica, tinandu-i ziarul in fata.

- Esti nebuna? De unde ai asta?

- L-am gasit pe un scaun in cofetaria de la Florida. Am vrut sa-l citesc.

Reuben nu putea sa-si creada urechilor. Ea nu stia ce se petrece? Credea ca ei sunt protejati de teroarea care pusese stapanire pe oras?

- Cum poti fi atat de proasta? Nu stii ce se-ntampla celor care sunt prinsi citind asa ceva?

Lua ziarul in bucatarie, aprinse aragazul si-l tinu deasupra flacarilor.

Rosa il urmarea. Eva inca tipa in bratele ei.

- Nu poti s-o faci sa taca? striga el.

- Ce se-ntampla cu tine?

- Ce se-ntampla cu tine? Crezi ca poti sa aduci toate cacaturile in casa noastra?

Lua bucatile de hartie si le puse in chiuveta.

- Vrei sa fim cautati de politie in toiul noptii?

Nu si-a imaginat ca ar fi interesat-o politica. Atata timp cat statea intr-un apartament frumos, era bine imbra­cata si avea copii de ingrijit credea ca este fericita. Era doar o fata din villas, nu-i asa?

Flacarile licareau in jurul degetelor sale. Arunca ramasitele in chiuveta si dadu drumul la apa. Apoi se tinu de chiuveta, obosit.

Eva se linisti si Rosa se apropie. Ii puse mana pe spate.

Reuben isi trecu mana prin par.

- Nimic. Sunt obosit. Si se indeparta de ea, ducandu-se in studio, inchizand usa in urma sa.

Nervii ii erau intinsi la maximum. Nu stia cat o sa mai reziste.

Doua dimineti in fiecare saptamana Rosa lasa copiii cu o femeie pe care o angajasera si petrecea cateva ore la cumparaturi sau band o cafea la confitería cu prietenele, ori, ca in dimineata asta, la un club de aerobica de pe Esmeralda si Alvear. Citroénul ei era parcat pe o strada ala­turata.

Era o dimineata rece de toamna. Julio isi ridica gu­lerul jachetei. Se apleca pe balustrada si o astepta.

Dupa o jumatate de ora isi facu aparitia. Era imbra­cata intr-o jacheta neagra si pantaloni, iar in mana avea o geanta sport. Avea pete de transpiratie pe tricou, iar parul ii era ud.

isi cauta in poseta cheile de la masina cand il vazu.

- Julio?

- Buna, Rosa.

- Ce s-a intamplat? Deodata se ingrijora.

- Reuben?

- Reuben e bine.

Facu semn catre un bar aflat ceva mai incolo.

- Vrei sa mergem sa vorbim? Fata ii redevenise de piatra.

- Nu cred ca e cazul.

- E important. Te rog.

Caldura whiskeriei era binevenita dupa racoarea de afara. Apropierea ei il tulbura. Jacheta ii era deschisa si ii putea vedea decolteul.

Ea ii vazu privirea si-si trase fermoarul pana la gat.

- Ce vrei sa-mi spui?

- Trebuie sa-ti vorbesc.

Chelnerul aduse doua cafele si doua pahare cu apa. Rosa scoase pachetul de tigari din geanta si-si aprinse una. El zambi.

- Ce-i atat de amuzant?

- Ai petrecut toata dimineata facand gimnastica si acum aprinzi o tigara.

Ea dadu fumul afara pe nas si-si puse coatele pe masa. El se uita la unghiile stacojii, lungi si ingrijite in ciuda copiilor. Ochii ii erau machiati.

- Gata cu joaca, Julio. Ai zis ca ai ceva sa-mi spui. El se dadu mai aproape. Mirosul transpiratiei il im­bata mai tare decat un parfum frantuzesc.

- Esti fericita cu el? Un oftat scurt.

- Ma stradui.

Isi stranse tigarile de pe masa si le puse in geanta. Mainile ii tremurau.

- Daca mai indraznesti sa apari la noi acasa ii spun totul lui Reuben. Intelegi?

- Nu te ambala. De poimaine nu ma vei mai vedea. Asta o opri.

- Pleci?

- Am probleme cu autoritatile. Unele articole pe care le-am scris in studentie. Voi cere azil politic in Mexic.

Poza. Chiar si acum voia s-o impresioneze.

- Asa ca ai facut alegerea cea mai potrivita. Reuben va da de bucluc. Stie care-i mersul treburilor, poate sta linistit in apartamentul sau, privind pe fereastra cum noi ceilalti fugim de escadroanele mortii.

- Te inseli asupra lui.

- E el in stare sa se opuna guvernului? Asa cum am facut eu, spunea tacerea lui Julio. Ea se apleca spre el. Fetele lor erau acum la doar cativa centimetri. Vru sa spuna ceva, dar se razgandi.

- Oricum, am vrut doar sa-mi iau la revedere.

- Si crezi ca-mi zdrobesti inima daca pleci?

- Imi pare rau, Rosa. Pentru ce s-a intamplat. Bau continutul cestii dintr-o sorbitura, apoi lua o gura

de apa.

- Sper sa te gandesti din cand in cand la mine.

- Doar in cosmarurile mele. Se ridica.

- Trebuie sa plec. La revedere, Julio. Nu-ti urez no-c, fiindca nu meriti.

Se indrepta spre iesire, apoi se intoarse si spuse:

- E prietenul tau.

- Stiu. Si asta ma omoara.

- Cretino, zise ea.

Dupa ce ea pleca, Julio se aseza la loc si-si comanda un whisky, cu toate ca nici nu era vremea pranzului. La dracu' cu ea, la dracu' cu Carmen, la dracu' cu Reuben. La dracu' cu prietenii, la dracu' cu femeile. O sa mai bea cateva pahare pentru a sarbatori despartirea de Buenos Aires. La noapte va cere azil la ambasada mexicana.

Reuben statea la fereastra, band o café crema. Privea pe strada. Un director executiv de la fabrica Ford statea vizavi si doi bodyguarzi fusesera angajati sa-l pazeasca.

- Diseara s-ar putea sa intarzii, spuse el. Ma intal­nesc cu niste bancheri de la Indamex. Probabil o sa merg cu ei la restaurant.

Isi tinea fata intoarsa ca sa nu se vada ca minte.

- Abia te vad zilele astea.

- Am de condus o banca.

Rosa statea pe sofa, hranind-o pe Eva.

- Ma suni?

- Sigur. O sa incerc sa nu intarzii.

Intra in dormitor pentru a termina cu imbracatul. Isi lua servieta si se intoarse in sufragerie.

Rosa ii zambi ironic. Stie? Banuieste ceva?

- O zi buna.

O saruta pe obraz.

- La revedere, cara.

Cobori scarile si intra in masina. Porni motorul si ofta. Nu era in firea lui sa minta.

Miros de sex, de corpuri transpirate, umbre rotindu-se pe pereti, culori explodandu-i in cap. Il lasa sa faca ce voia. Corpul ei ii era la dispozitie. Stranse in pumni cear­ceaful si conduse batalia. Pentru o clipa nn se mai temea de nimic. Nu era la fel de frumoasa ca Rosa. Era paman­teasca, rotunda, fara gratia de felina a sotiei sale, dar era ceea ce avea nevoie acum.

Dupa ce termina o dori din nou si o poseda cu dis­perarea data de vinovatia si frica sa. Ea atinse orgasmul o data cu el, corpurile lor zvacnind impreuna. Apoi, el se cufunda intr-un somn negru.

Gemenele o trezira pe Rosa inainte de ora trei. Se ridica din pat pe jumatate adormita. Deseori se ridica noaptea din pat, dadea de mancare fetitelor, fara a-si mai aduce aminte a doua zi, dar astazi ceva o facu sa aprinda veioza de pe noptiera.

Locul lui Reuben era gol.

Gemenele plangeau acum si mai tare. Rosa se forta sa ramana calma. Se ridica si se duse sa incalzeasca biberoanele. Eva il lua pe al ei si aproape imediat adormi la loc. Avusese febra si doctorul ii daduse un medicament pentru a-i opri temperatura si a o ajuta sa doarma. Simone, ca de obicei, era cea care nu se linistea.

Rosa se aseza cu ea pe sofa, leganand-o ca sa adoarma.

Incearca sa nu te gandesti la Reuben. Incearca sa nu te gandesti la ce a facut.

Auzi scrasnet de frane pe strada. Se ridica speriata si Simone se trezi si incepu sa planga iar.

- Sst, fata mamii, sst.

Cateva clipe mai tarziu auzi explodand usa de la intrarea in bloc. O facu sa tipe si se ghemui de frica.

Se ridica si se duse la fereastra. Erau doua masini, cu farurile aprinse. Ford Falcon. Masinile politiei. Un barbat inarmat statea langa una din masini.

Simti fiori de gheata pe spinare. Nu, venisera pentru altcineva.

Auzi cizme pe scari.

Privi la ceas. Trei fara zece.

Cineva batea la usa. Simone tipa si mai tare. Rosa puse mana pe telefon, cu mainile tremurande.

Reuben fu trezit din somn de taraitul suparator al te­lefonului. Carmen mormai si se scula din pat. O auzi im-piedicandu-se prin camera cealalta.

Reuben o auzi spunand:

- Drace! E Rosa!

- Ce? Se intoarse spre veioza. Avu nevoie de cateva clipe pentru a-si aminti unde este.

Por Dios! Cat e ceasul?

- E Rosa! repeta Carmen cu vocea tremurandu-i. Rosa? Dar ea nu stia ca e aici.

Sari din pat, smulse receptorul din mainile ei. Auzi vocea Rosei si plansetul uneia dintre fetite.

- Rosa? zise el.

Vocea insa parea a altcuiva.

- Reuben! Politia e aici!

Isi trecu mana prin par. Poate ca visa.

- Ce?

Se auzira tipete si zgomote puternice, sparsese usa. Apoi a venit tonul.

in hol intrasera trei oameni. Erau inarmati cu pistoale automate si aveau veste antiglont de culoare verde ca ale armatei deasupra hainelor civile. Odata patrunsi in apartament, nu mai facura zgomot. Unul dintre ei inainta catre ea, punandu-i pistolul in fata. Avea mustata si purta o jacheta neagra cu fermoar.

- Il cautam pe Reuben Altman. Rosa nu putea sa rosteasca un cuvant.

- Unde este?

Se simtea de parca cineva ar fi incercat s-o sugrume.

- Nu este aici, reusi sa ingaime.

Individul facu semn colegilor sai. Unul dintre ei verifica dormitorul, studioul si camera copiilor. Il auzea cum trantea usile. Celalalt intra in bucatarie si deschise usa balconului.

Simone tipa in bratele ei cu fata inrosita, dar Rosa se gandea la Eva. Instinctul ii spunea s-o scoata de sub patura si s-o ia in brate pentru a o proteja, dar ceva inauntrul ei ii zise ca daca Eva nu facea vreun zgomot politistii n-o vor observa. Era un singur leagan si ea tinea in brate un copil. Daca ea va fi arestata, unde va fi mai bine pentru Eva: aici, singura; sau intr-o celula?

Ezita.

Unul dintre politisti se intoarse:

- Nu e aici.

Celalalt se intoarse si el, clatinand din cap.

Cel cu mustata incuviinta tacut. I-a fost pusa pe cap o cagula, iar Simone i-a fost smulsa din brate. Rosa tipa. I-au legat mainile la spate si au tarat-o afara.

- Simone! tipa Rosa incontinuu.

Unul dintre soldati ii trase un pumn in stomac, dupa care tot ce reusea sa faca èra sa respire cu greu. Au tarat-o pe scari si apoi au aruncat-o intr-o masina.

Stephen Barrington fu trezit de o explozie. Sari din pat, dar fu oprit de mana sotiei sale.

- Ce s-a intamplat, Stephen?

- Esapamentul unei masini, spuse el, fara convin­gere. Isi trase un halat si se duse la fereastra.

Stephen?

- Sunt doua masini pe strada. Un om sta langa una din ele. E inarmat.

Auzira zgomot de cizme pe scari si Stephen cunoscu pentru prima oara ce inseamna frica. Auzise ca toata lumea de escadroanele mortii, despre disparitii, dar asta se intampla intr-o alta Argentina. Departe de Recolecta. Cel putin asa crezuse.

Cineva bocanea in usa de vizavi. Mercedes tipa si il chema. Stephen se intoarse la pat si o lua in brate. Ascultara zgomotele unei lupte.

- La familia Altman. Ar trebui sa ma duc acolo, se gandi. Ar trebui sa-i ajut. O auzi pe Rosa tipand si, instinctiv, se ridica in picioare.

Mercedes il apuca de brat si-l trase inapoi in pat.

- Nu te duce acolo.

- Trebuie sa facem ceva.

Dar descoperi ca nu se poate misca.

- Nu poti face nimic. Au arme. Te vor lua si pe tine! Luke incepuse sa planga in camera alaturata.

Stephen se duse si-l lua si-l puse in pat langa sotia sa. Ezita din nou, prins intre teama si datorie.

- Are copii mici.

- Si noi.

Dar totul se termina, la fel de brusc precum ince­puse. Auzi tipete in strada, se duse la fereastra si vazu cum pleaca una din masini. Un alt barbat arunca doua pungi de plastic in cealalta masina. Apoi si aceasta demara.

Urma o tacere mormantala.

Mercedes inchise ochii si murmura o ruga Fecioarei. Luke inca mai plangea.

- Ma duc sa vad ce s-a intamplat.

- Stephen!

- Ma intorc imediat.

Usa apartamentului sotilor Altman era deschisa. Toate luminile erau aprinse. Telefonul fusese smuls din perete, dar altfel nu mai exista nici un semn al unei lupte pe hol sau in sufragerie. Stephen se uita dupa pete de sange si fu bucuros ca nu vazu niciuna.

Apoi se duse in dormitorul principal. Fusese rasco­lit. Asternuturile erau imprastiate pe podea, usile sifonierului fusesera date la perete, iar rafturile rasturnate. Poate cautasera ceva; sau poate doar era un act de frus­trare, fiindca nu gasisera ce cautasera.

In studio facusera o treaba si mai buna. Sertarele biroului erau aruncate pe jos alaturi de toate dosarele, dar nu mai ramasese nici o fila din ele. Stephen se gandi ca acesta era continutul pungilor de plastic ce fusesera bagate intr-una din masini.

Se duse in camera copiilor. Un iepuras roz se uita la el, parca speriat. Alaturi, o adevarata gradina zoologica de plus. Imaginile lui Mickey Mouse si Donald Duck zambeau de pe perete. Frica ii fu inlocuita de furie. O realitate cruda intrase in teritoriul acesta al inocentei. Raul isi lasase amprenta peste tot.

Leaganul parea gol si se pregatea sa plece, dar atunci vazu plapumioara miscandu-se.

Dumnezeule.

Respira adanc. Se duse la patut si dadu patura la o parte.

Copilul se ghemuise cumva, astfel ca patura il acoperise complet. Purta un scutec de flanela. Obrajii ii erau rosii din cauza febrei si isi tinea degetelul in gura. Gurita fara dinti i se deschidea si inchidea abia perceptibil la fiecare respiratie. Stephen ramasese blocat, incercand sa inteleaga circumstantele descoperirii sale.

Lua cu grija fetita adormita. Auzi un zgomot in spate si se intoarse. O vazu pe sotia sa, stand palida in usa.

- Dumnezeule, murmura ea. Dumnezeule.

Ambasada mexicana era pe strada Arcos, o cladire in stilul colonial spaniol. La colturile strazii erau politisti. Reuben ii vazu si se trase in umbra, asteptandu-si sansa. Aproape cand se intunecase indrazni sa fuga spre poarta. Suna, tinandu-se tot timpul in umbra zidului pentru a nu fi

vazut. Dupa cateva clipe, poarta se deschise. Reuben tasni inauntru.

Camera era luminata de un bec ce atarna din tavan, Angeli statea langa masa de tortura fumand un trabuc.

- Rosa Altman.

Rosa isi intoarse capul spre el. Fusese legata la ochi.

- Unde este Simone? Buzele ii sangerau.

- Unde mi-e copilul?

Mai bine s-o lase sa se intrebe. Poate mai tarziu, daca se incapataneaza, ar putea utiliza copilul pentru a o santaja.

- Unde este sotul tau?

- Nu stiu unde este. Angeli ofta usor.

Señora Altman, nu sunt un om brutal, nu sunt un monstru. Nu-mi face deloc placere sa va chinui. Trebuie doar sa-mi spuneti unde este sotul dumneavoastra.

Incerca sa-l scuipe, dar nu avu puterea, iar limba ii era prea uscata. Scuipatul ii aluneca din gura pe gat. El o apuca tare de par.

- Asculta, Rosa Altman. Nu vrem sa-ti facem rau. Il vrem pe sotul tau, nu pe tine. Spune-ne unde este si totul se va termina. A comis crime impotriva statului. Stim ca face parte din conspiratia sionista impotriva Argentinei, tara ta. In conditiile acestea nu-i mai esti datoare cu loia­litatea unei sotii. Intelegi? Acum, te mai intreb o data. Unde este sotul tau?

Rosa ingana ceva.

- N-am auzit, señora Altman.

- Simone?

ii dadu drumul la par si capul ii cazu pe masa. Intr-o camera alaturata cineva tipa.

Angeli se uita la Turturro.

- Continua, spuse el, si iesi din celula, trantind usa masiva de metal.

- Nu putem s-o tinem aici.

Era o dimineata racoroasa. Mercedes statea la fe­reastra, tinand copilul in brate. Stephen era inca in pijama, plimbandu-se incolo si-ncoace prin camera. Luke adormise tarziu, in patul lor.

- Ce altceva vrei sa facem? Trebuie sa avem grija de ea pana cand va veni cineva din familie.

- S-ar putea ca ei sa nu stie ca este aici.

Stephen se duse la bar si-si turna un pahar. Mainile ii tremurau. Buenos Aires era cel mai britanic oras din America de Sud; caile ferate fusesera construite de ingineri britanici, infrastructura dezvoltata de specialisti bri­tanici, dezvoltarea tarii se facuse cu ajutorul oamenilor de afaceri si al bancilor britanice. Pentru o perioada existase in Patagonia o puternica comunitate de galezi; existase si un Harrods pe strada Florida. Acum se intampla asta. Era ca si cum nazistii ar fi cucerit Londra. Citea in fiecare zi despre asta in La Nagión si Buenos Aires Herald, cunoscuse oameni care aveau rude care fusesera rapite de indivizi neidentificati, dar asta nu-l atinsese personal pana acum.

- N-avem ce sa facem, spuse Mercedes.

Stephen stia ca are dreptate, dar ii era frica. Daca se vor intoarce si vor cauta copilul?

- Ce crezi ca s-a intamplat cu familia Altman?

- Nu stiu. Poate ca au disparut - ca cei despre care am citit in Herald.

- Saracu' copil.

- Trebuie sa aiba rude.

Mercedes se aseza pe sofa. O raza de lumina de la veioza cadea pe fata ei si a copilului pe care il tinea in brate. Parea imposibil ca asa ceva sa se intample aici, intr-un apartament din cartierul exclusivist al Buenos Airesului.

Stephen se decise sa se intoarca in apartamentul Altmanilor pentru a lua haine de copil, scutece si jucarii. Abia revenise cand auzi zgomote pe scari. Se intorsesera.

De data asta apartamentul sotilor Altman fu scotocit sistematic. Tot ce era de valoare a fost luat. Stephen ii urmarea de la fereastra cum incarcau televizorul si combi­na muzicala intr-un Ford Falcon verde. Au luat totul, chiar si continutul dulapiorului cu medicamente.

Sotii Barrington au asteptat sa apara cineva din familia Altman. Pana spre pranz nu aparu nimeni. Stephen cobori. Usa de la intrare era data la perete. Incuietoarea fusese desfacuta cu explozibil. Vazu doi barbati care urmareau apartamentul dintr-o masina.

Dupa-amiaza, administratorul blocului, un barbat in varsta de cincizeci de ani, veni sa repare usa de la aparta­mentul 401. Fu instalata si o noua usa la intrare. Nici un locatar nu mai mentiona vreodata numele sotilor Altman, de parca n-ar fi existat vreodata.

Ideea ii veni spre sfarsitul zilei, in timp ce se pregatea sa se intoarca acasa. Se intreba cum de nu se gandise mai devreme. Probabil ca fusese prea preocupat de afacerea Altman, cam cum te-ai lasa furat de un puzzle pe care nu reusesti sa-l pui cap la cap. Oamenii sai perchezitionasera

birourile Grupului Altman si inca nu reusisera sa ana­lizeze mormanul de documente pe care il luasera, care faceau legatura intre grup si Monteneros.

Era clar ca informatia primita era adevarata si ca acesti evrei isi tradasera tara de adoptie. Grupul Altman era o organizatie respectata si foarte profitabila, care actiona in domeniul asigurarilor, transporturilor maritime si detinea doua fabrici de conserve. De asemenea detineau patruzeci de procente din doua estaciones de langa Cordoba si obtineau imprumuturi si facilitati de creditare pentru un numar de companii mixte, strans legate de actu­alul guvern militar.

Tot ei se ocupasera si de cei douazeci si unu de mili­oane de dolari stransi din jefuirea bancilor si rascum­parari de catre Monteneros. Jacopo Altman investise acesti bani in numele lor in proprietati situate in Miami si Tampa. Luna trecuta Grupul Altman transferase 142.000$ printr-un numar de conturi, de la Banco de Guadalajara in Insulele Cayman spre Havana, acolo unde se afla cartierul general al moneteneristilor.

Aflasera multe lucruri de la Jacopo si Arturo Alt­man care fusesera interogati de mai multe ori.

Angeli isi privi ceasul. Era tarziu si era obosit. Lu­crase mai bine de saisprezece ore la acest caz. Isi lua geanta de piele si cobori scarile spre subsol.

Camera de garda consta doar intr-o masa, un rand de fisete de metal si o bancuta cu o masa. Aici isi luau masa oamenii sai, dar, atunci cand era aglomeratie, era folosita ca masa de tortura.

Turturro era la masa, scriind un raport. Avea sange pe camasa. Un altul facea cafea.

Se ridicara cand Angeli intra in camera.

- Rosa Altman, latra Angeli.

- Da, domnule colonel, raspunse Turturro.

- Cand ati perchezitionat apartamentul, ati gasit un

copil?

- Da, domnule colonel, era

- Unde este?

Sergentul se intinse dupa chei si iesi grabit pe usa. Angeli il urma. Turturro deschise usa uneia din celule. Pe podea erau imprastiate tot felul de haine, barbatesti si femeiesti; masa din mijlocul celulei era murdara de sange. Era camera in care erau adusi suspectii pentru primul interogatoriu.

Copilul fusese asezat pe o patura intr-un colt. Tipa si dadea nebuneste din picioare. Era imbracata doar cu un scutec de panza - ud leoarca - si o vestuta alba.

- Idiotule, urla Angeli.

- Domnule colonel?

Angeli il lua pe Turturro de guler si il imbranci in perete. Il palmui puternic peste fata.

- Copilul n-are nici o vina.

- Dar noi

- In fata lui Dumnezeu este nevinovat! Nu conteaza ce au facut parintii ei, ea nu are nici o vina. Si tu o tratezi in halul asta?

Sergentul clatina din cap. Un firicel de sange i se scurgea din buza de sus.

- N-ai nici un pic de mila?

Se duse in colt, se apleca si lua copilul in brate.

- Da-mi o patura. Turturro fugi pe usa.

Angeli se simtea ciudat cu copilul in brate. N-avea nici o idee cum s-o faca sa inceteze. Stia ca in primul rand trebuie hranita si spalata. Putea ingrozitor.

- Deci ea este Simone.

Se uita la fata fetitei, maslinie si ridata ca a unei maimute, cu un smoc de par negru. Poate ca intr-o zi va fi la fel de frumoasa ca mama ei.

Turturro se intoarse cu o patura cazona maronie. Avea pete de sange pe ea.

- Poftiti, domnule colonel.

Angeli o lua furios. Era suficienta, pentru moment.

- Iesi afara. Turturro fugi.

Angeli se uita la micuta creatura din mainile sale.

- Simone, murmura el.

Señora Angeli este inca in camera sa? Antonia dadu din cap.

Da, señor, nu a

- Copilul asta trebuie hranit si spalat.

Antonia privea uluita la mogaldeata care se zbatea in bratele stapanului ei.

Dar, señor, nu avem

- Nu ma intereseaza. Fa-o.

Arata spre senatorul batran care statea lipit de usa.

- Trimite-l pe Jorge sa cumpere tot ce ai nevoie. Cand copilul este gata mi-l aduci. Si fa ceva sa nu mai planga

Antonia clipi de cateva ori si dadu din cap.

- Voi fi in biroul meu. Si, Antonia

Señor?

- Nici o vorba despre asta. Stii ce ti se va intampla tie si lui Jorge daca aflu ca nu v-ati tinut gura?

- Antonia pali.

- Si, señor Angeli. Iesi in graba.

Astepta in studio, lucrand la dosarele pe care le adusese in geanta. Cand Antonia se intoarse, afara era intuneric si trebuise sa aprinda lumina.

Auzi o bataie in usa.

- Intra.

Antonia aparu in pragul usii, mandra ca o proaspata mamica.

Este gata, señor Angeli.

Se ridica si ocoli biroul. In lumina blanda a veiozelor, infatisarea copilului se schimbase radical. Acum ca era incalzita si satula pielea ii redevenise roz, iar fata re­capatase infatisarea angelica de copil. Angeli mirosea par­fumul paturii in care era invelita.

- Jorge a cumparat scutece, hainute si paturi. Si niste lapte praf. A trebuit sa

- Multumesc, Antonia. Ii lua copilul din brate.

Parea sa nu-i placa sa fie despartita de Antonia.

- Asta e tot.

Antonia dadu din cap si iesi.

Angeli ofta. Tinand copilul in brate, iesi din studio si se duse in dormitorul sotiei sale.

Dar Francesca nu era in dormitor. Patul nu fusese facut si hainele zaceau imprastiate pe covor. Auzi vocea sotiei sale cantand in camera alaturata. Privi la Simone si ii aranja patura, ca si cum ar fi pregatit-o pentru o aparitie pe scena. Apoi se duse in camera copilului.

Francesca statea langa patutul gol in camasa de noapte, murmurand un cantec de leagan. Cu o mana legana patutul, cu alta se juca cu gulerul camasii.

Umbra lui Angeli trecu peste fata ei. Ea ridica privirea.

- Micuta Simone s-a trezit, dragostea mea. Plange dupa tine.

Se apleca si puse cu grija copilul in bratele sotiei, isi tinu respiratia, asteptand sa vada ce se va intampla. Francesca tresari uimita apoi fata i se transforma in­tr-un zambet.

- Multumesc, César.

Continua sa cante, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Angeli o urmari cateva momente, apoi pleca, inchi­zand cu grija usa in urma sa. Timpul va decide.

Rosa fusese agatata de tavan cu capul in jos. Bratele ii erau legate la spate. Avea vanatai negre pe spate si pe coaste si sange inchegat pe nas si la gura. Angeli o auzea horcaind din capatul celalalt al incaperii.

Abia o mai recunostea.

Turturro statea intr-o parte impreuna cu doctorul. Dadu din cap.

- E incapatanata.

- Nu mai conteaza. Am aflat de la Ministerul de Interne ca sotul ei a cerut azil la ambasada mexicana. Nu-l mai putem ajunge.

Angeli isi scoase pistolul din buzunar si il duse la tampla ei.

Rosa murmura ceva. Se dadu mai aproape. Poate o ultima dorinta?

Señora Altman? Vreti sa spuneti ceva?

Era greu sa inteleaga. Abia la a treia incercare reusi „Simone'.

- Simone va avea o viata mai buna. La fel si tu, draga mea.

Trase. Sunetul pistolului rasuna in celula ca o lovi­tura de tun. Corpul Rosei tresari pentru o clipa, apoi ramase inert.

O saptamana mai tarziu apartamentul fu inchiriat altui cuplu.

Era considerat prea periculos sa pui intrebari despre cei care disparusera. Stephen raportase incidentul la ambasada britanica, dar functionarul cu care vorbise nu paru interesat. Sotii Altman nu erau cetateni britanici, asa ca nu exista nici un motiv de preocupare pentru Guvernul Maiestatii Sale.

Scandalul in care fusese implicat Grupul Altman nu aparu in presa argentiniana, dar la cateva zile aparu o notita in ziarul de limba engleza Buenos Aires Herald. Se spunea ca intreaga familie Altman disparuse. Guvernul spunea ca erau implicati intr-o frauda majora si ca fugi­sera din tara.

Nimeni nu venise sa intrebe despre sotii Altman sau copiii lor, de parca Reuben si Rosa traisera in vid.

Din dimineata disparitiei parintilor sai, fetita plan­sese incontinuu. Nimic nu parea s-o linisteasca. Mercedes

o duse la un doctor, spunand ca este copilul ei. Doctorul nu gasi nimic. Ii prescrise doar niste sedative.

Sotii Barrington explicara servitoarei lor ce se intamplase si o pusera sa jure ca va pastra secretul, dar desi avea ajutor, Mercedes insista sa aiba grija ea de copil.

Stephen accepta, stiind ca aici este vorba de mai mult decat simpla mila crestineasca. Intr-o zi, cam dupa o saptamana, o vazu pe sotia sa aplecata deasupra patutului improvizat, schimbandu-i hainutele. Se oprise din plans si Mercedes ii canta un cantec.

Voisera dintotdeauna inca un copil, dar acum Luke avea sase ani si de-atunci sotia sa fusese silita sa intrerupa trei sarcini. Doctorul le spusese ca Mercedes nu va mai putea duce o sarcina la capat.

Era periculos. Stephen stia ca sotia sa se va atasa prea mult de copil. In fiecare zi, legatura dintre ele crestea. Luke era ingrijorat mai ales de Maria; poate fiindca aparuse atat de repede in viata lor, Mercedes il luase ca atare. Acum timpul nu mai avea rabdare cu ea, iar sentimentele ei fata de fetita nu veneau numai din instinc­tul matern, cat din disperare. Mercedes nu scapa copilul din ochi nici macar pentru o clipa.

Dar devotamentul ei dadu rezultate. Copilul se linisti si, desi plangea des, sunetul vocii lui Mercedes o linistea totdeauna. Si, fiindca nu-i stiau numele, Mercedes o boteza Gabriella, numele pe care ar fi trebuit sa-l poarte fetita lor.

Dupa doua saptamani Stephen ii spuse ca lucrurile nu puteau continua astfel.

- Trebuie sa aflam daca sotii Altman mai au vreo

ruda.

- Nu stim nimic despre ei. Daca incepem sa punem intrebari putem da noi de necazuri.

- Trebuie sa informam autoritatile despre aceasta situatie. Ceea ce facem este ilegal.

- Si ceea ce li s-a intamplat parintilor ei a fost legal? Gandeste-te. Gandeste-te la copil. Ce s-ar intampla cu ea daca vom anunta politia?

Stephen se scarpina in cap. Stia ca are dreptate.

- Dar nu este a noastra.

- Trebuie sa fie a cuiva. Are dreptate. Ce putem face?

Ridica privirea si-l vazu pe Luke ascultand la usa.

- Ea este noua ta surioara.

Primavara se intorsese. Soarele cald scosese in piaza mamele si copiii.

Mercedes statea pe o banca la umbra unui ombu, privind jonglerii si pe cei care plimbau cainii paseadores, care veneau aici pentru a antrena ogari afgani si airdale in parc. Luke privea la doi barbati in costume negre care cantau milongas.

Mercedes se uita la copilul de langa ea. Un miracol. Un dar de la Dumnezeu exact cand isi pierduse orice spe­ranta.

il iubea pe Luke, desigur, dar voia cu disperare o fata. Baietii cresc si pleaca, fetitele erau ale tale pentru totdeauna. Gabriella se uita la ea si marai. Voia s-o ia in brate. Era usor sa uite ca nu era a ei. Fusese surprinsa cat

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

de usor obtinusera un certificat de nastere falsificat. Fa­miliei si prietenilor le spusesera ca o adoptasera.

Gandul de a o da acum i se parea de neconceput.

Smocul de par negru din crestet i se transformase intr-o chica neagra. Avea ochi mari, caprui, piele maslinie si o minunata gura in forma de inima. Era un copil fru­mos, un ingeras, fiica la care visase dintotdeauna. Primul cuvant pe care il rostise, intr-o dimineata, cand venise s-o ia din patut a fost: „Mama'.

Mercedes intinse mana si fetita ii lua un deget si il baga in gura. Avea un dinte.

Mercedes simti cum ii dau lacrimile.

- Chiquita, sopti ea. Esti a mea. Nu voi lasa pe nimeni sa mi te ia. Niciodata.

Domingo Gonsalvez ezita. In fata blocului Edificio San Martin era o placuta cu butoane verzi cu numerele apartamentelor gravate pe ele. Apasa pe cel de la numarul 402.

O voce cu accent englezesc il intreba cine este si ce

vrea.

- Sunt Domingo Gonsalvez. In legatura cu sora mea, Rosa Altman. Locuia in apartamentul 401.

Urma o tacere lunga. Apoi vocea spuse:

- Mai bine vino sus.

Auzi un tacanit si usa se debloca. O impinse si intra.

Stephen simti cum il iau fiorii. Asa deci. Asteptase acest moment de aproape sase luni. De curand incepuse sa creada ca nu va mai veni vreodata.

Astepta la usa, inspira adanc, isi verifica tinuta in oglinda, luptandu-se cu valul de panica ce-l cuprinsese. Sase luni, si inca nu era pregatit. Ar fi vrut sa fi fost un avertisment, astfel incat sa se poata decide ce sa faca, cum sa se comporte. Ar fi vrut ca Mercedes sa fie aici.

Se uita la cel din oglinda, un englez inalt, mai degraba slab, cu un mar al lui Adam foarte proeminent, ce i se zbatea cu putere atunci cand era nervos. Ca acum.

Un ciocanit la usa. Maria, servitoarea lor, il conduse pe vizitator in sufragerie. Stephen ii iesi in intampinare.

Avea probabil treizeci de ani, se gandi Stephen. Avea tenul inchis, de mestizo, si maini butucanoase, mari, de muncitor. Avea o camasa alba, desfacuta la guler, patata de sudoare. In picioare avea adidasi. Costumul maroniu era cu o marime mai mic. Deasupra ochiului stang avea o cicatrice proaspata.

- Stephen Barrington.

- Domingo Gonsalvez, señor. Privea injur stanjenit.

- Doriti sa va ajut? spuse Stephen, preluand imediat avantajul.

Da, señor. Este o problema personala. Sper ca nu va deranjez. Sora mea si sotul ei locuiau in apartamentul de vizavi, 401. Ii cunosteati?

- Nu foarte bine.

Celalalt ezita din nou, privind la draperiile de catifea si la mobila luxoasa, la fotografiile inramate reprezentand scene de vanatoare. Stephen nu-si putea ascunde expresia, invidie sau resentiment? Poate amandoua.

Stephen nu avea nici o idee cum sa procedeze. Il conduse pe vizitator spre unul din fotolii si-l invita sa ia loc. Domingo se aseza pe marginea acestuia, de parca s-ar fi asteptat ca din clipa in clipa sa i se ceara sa se ridice in picioare.

Stephen ii spuse Mariei sa aduca ceai. Se aseza.

- Sotia mea nu este acasa. In fiecare duminica iese cu copiii in parc.

Domingo dadu din cap si se uita la maini.

- Locuiesti in Buenos Aires?

Da, señor. In Avellaneda, dar m-am nascut la Cordoba.

- Da.

Urma o tacere stanjenitoare. Domingo se uita la o fotografie de pe pereti.

- Bunicul sotiei mele, explica Stephen, cu Printul de Wales, a vizitat estanción-ul lui, cand a venit aici, in anii treizeci.

Celalalt dadu din cap, fara sa para ca a inteles. Cu fiecare clipa ce trecea, lui Stephen i se facea din ce in ce mai multa rusine. Se intrebase deseori cum va reactiona in aceasta situatie. Acum isi dadu seama ca nu era dispus sa spuna de buna voie adevarul si ca va oferi doar atatea informatii cate i se vor cere.

- Sora mea a disparut.

O alta pauza. Era un subiect de conversatie periculos zilele acestea, se gandi Stephen, chiar si in particular. Isi drese vocea.

- Stiu.

- Erati aici? Stephen dadu din cap.

- Ati vazut?

- Am auzit zgomote. Erau doua masini si niste indivizi inarmati. Asta a fost acum sase luni, zise el dupa o pauza. De atunci nu a mai venit nimeni. Apartamentul a fost reinchiriat.

Domingo dadu din cap.

- Un prieten de-al Rosei mi-a dat telefon a doua zi si mi-a spus ce se intamplase. Asa ca am venit aici. Am fost arestat in hol. M-au batut si m-au bagat in inchisoare. De ce? Nu stiu nici acum. Nici macar nu stiu ce se pre­supune ca a facut sora mea. Nu avea nici o legatura cu comunistas, jur.

Sosi ceaiul, adus in niste cani de portelan chinezesc cu motive florale englezesti. Pe tavita mai erau placintele de orez si un borcanel cu gem de mure. Domingo privea uluit la oferta stranie care i se facea, nestiind cum s-o primeasca.

Maria turna doua cesti, apoi adauga lapte si zahar, dupa care oferi o cescuta lui Stephen si una lui Domingo, care ramasese pe marginea fotoliului. Acesta isi puse ceasca in echilibru pe genunchi.

- A fost o lovitura tragica pentru familia mea. Ni­meni nu-mi spune ce s-a petrecut cu sora mea si cu sotul ei. Avea doua fetite mici. Stiati, señor?

- Da. Din cand in cand auzeam un copil plangand.

- Parintii nostri sunt amandoi morti. Ramaseseram decat noi doi, dar de cand s-a mutat in centru n-o vedeam prea des. Cred ca-i era rusine, stiti? Se maritase cu un barosan si probabil ca voia sa uite de Avellaneda.

Stephen nu stia ce sa mai zica. Tacerea putea sa continue la infinit.

- De ce ai fost arestat?

- Voiau sa stie unde il pot gasi pe señor Altman. Il cunoasteti peReuben? Sotul sorei mele?

- Am vorbit o data sau de doua ori pe hol.

- De ce nu a fost acasa in noaptea aceea? se intreba

Domingo cu voce tare. L-ati vazut, señor Barrington?

- Amintirile mele sunt cam vagi, imi pare rau. Auzi usa de la intrare deschizandu-se. Ridica

privirea. Era Mercedes. Se ridica in picioare si Domingo se grabi sa-l imite, aproape varsand ceasca de ceai.

Zambetul sotiei sale disparu cand il vazu pe Domin­go. Se uita la Stephen. Prin codul tacut al cuplurilor ca­satorite de multa vreme el isi avertiza sotia.

Mercedes o lua pe Gabriella din carucior si i-o dadu Mariei. Luke intra in fuga in sufragerie, iar Stephen il conduse ferm afara.

- Du-l in camera lui, te rog, ii spuse Mariei. Fu pacalit, promitandu-i-se ciocolata.

Stephen o prezenta pe sotia sa lui Domingo, care ii lua solemn mana si se inclina.

Señor Gonsalvez este fratele Rosei Altman, ii spuse in spaniola. Spera sa afle ce s-a petrecut cu ea si cu familia ei.

Deci trebuia s-o dea inapoi pe Gabriella. Stiusera ca aceasta clipa va veni odata.

- Inteleg.

- Trebuie sa-i spunem adevarul, adauga el apoi in engleza in soapta.

Mercedes nu raspunse, dar intra imediat in pielea unei gazde perfecte. Era o femeie formidabila, sotia sa. Avea un comportament de politician conservator si vorbea cu puternice inflexiuni englezesti, chiar si cand utiliza limba spaniola. Infatisarea latina si statura micuta ascun­deau o vointa puternica.

Se aseza cu eleganta alaturi de Stephen pe sofa si-si turna o ceasca de ceai. Ii oferi lui Domingo zambetul prietenesc, dar distant, utilizat pentru vizite sociale, cum ar fi cele ale profesorului de muzica al lui Luke sau ale aso­ciatilor lui Stephen.

Señor Gonsalvez mi-a spus ca a venit aici a doua zi dupa disparitie si a fost arestat si el jos, in holul de la intrare.

Mercedes sorbi din ceai.

- Iti dai seama ca ne supunem la un risc enorm vorbind cu tine, ii spuse ea lui Domingo. Am putea pur si simplu sa negam ca am vazut sau auzit ceva: Asa ar face majoritatea oamenilor.

- Inteleg. Sunteti foarte amabili. Stephen o auzi pe Gabriella plangand!

- Dar am fost aici, spuse. Si am vazut si am auzit. Ce vrei sa stii?

- Orice m-ar putea ajuta. Tot ceea ce stiu este ca sora mea si familia ei au disparut.

Mercedes se uita la sotul ei, apoi se intoarse spre Domingo.

- Am fost treziti de zgomotul unor masini. Au folosit explozibil plastic pentru a deschide usa de la

intrare. Apoi am auzit pasi pe scari. Iti dai seama ca mie si sotului meu ne-a fost tare frica. Nu puteam face nimic. Domingo dadu din cap.

- La ce ora s-a intamplat?

- Putin dupa trei noaptea.

- Si apoi?

Gabriella plangea si mai tare.

- Putin dupa aceea am vazut masinile plecand. Am mers in apartamentul sorei tale sa vedem ce s-a intamplat.

- Si? Ce ati gasit?

O tacere lunga. Aici e aici. Trebuie sa-i spunem. Nu conteaza cat de mult ne doare. Era gata sa raspunda cand, spre marea sa surprindere, sotia sa prelua initiativa.

- Usa de la intrare fusese scoasa din balamale. Am intrat, dar apartamentul era gol. Biroul si fisetul fusesera golite complet, iar in dormitor totul fusese aruncat pe jos. Era groaznic.

- Ii luasera pe toti?

- Da, pe toti.

Stephen o privea, surprins de perfidia ei. Nu crezuse ca sotia sa putea fi altfel decat cinstita si nu mintise pana

atunci vreodata. Nu este corect. Trebuie sa-i spuna. Trebuie sa-i spunem adevarul.

- Nu, nu pe toti, spuse Domingo. Nu i-au luat pe toti. Vezi? Se gandi Stephen. Stie! Nu putem face asta!

Noi, care avem atatea, nu-l putem lipsi pe acest biet taran de cineva din familia sa.

- Nu l-au luat pe Reuben.

- Reuben? repeta Stephen.

- Pe sotul sorei mele. Reuben Altman. Cand am fost arestat, politia ma tot intreba „Unde este Reuben Altman?' La ora trei noaptea ar fi trebuit sa fie acasa cu sotia si copiii lui, nu?

- Poate era plecat intr-o calatorie de afaceri.

- Si nu s-a mai intors vreodata.

Umilinta lui Domingo disparuse, facand loc unei uri teribile.

- Si-a abandonat sotia si copiii.

- Nici un barbat nu face asta deliberat.

- Credeti ca ar mai fi luat-o pe sora mea daca el ar fi fost aici? Ei il voiau pe Reuben.

Domingo se opri si ridica privirea. Maria statea cu Gabriella in brate.

- Imi pare rau, señora. Am facut tot ce am putut. Nu vrea sa se opreasca din plans.

Mercedes se ridica.

- E in ordine, Maria. O iau eu.

O lua pe Gabriella din bratele ei si imediat fetita se linisti.

- Cum o cheama?

- Gabriella, spuse Mercedes. O cheama Gabriella.

- Gabriella, spuse Domingo. E un nume frumos. Cati ani are?

- Are opt luni.

- Nepoatele mele ar avea cam aceeasi varsta. Daca mai traiesc.

Este nepoata ta, dar Stephen nu putu sa rosteasca aceste cuvinte cu voce tare. Se uita la sotia sa. Ochii ii erau ca niste flacari. Cunostea aceasta privire. Isuse, nu-mi vine sa cred ca facem asta.

- Aveti alte fete?

- Mai avem un fiu, Luke. El a fost tornada care a maturat sufrageria cand am intrat. Si pe Gabriella. Atat.

- Doar o fetita, deci, murmura el.

Se uita la Stephen si privirile lor se intalnira pentru cateva clipe. La ce Dumnezeu se gandeste? O fi ghicit?

- Eu am sase copii. E prea mult. Nu pot sa le dau de mancare la toti. Viata este al dracului de grea.

Stephen nu voia sa continue minciuna. Se mandrise intotdeauna cu integritatea sa. Acum isi simtea obrajii arzandu-i de rusine.

- Sunteti englez, señor Barrington?

- Da. Sunt cetatean britanic. Reprezint o editura. Carti, manuale, chestii din acestea.

- Vorbiti foarte bine spaniola.

- Multumesc. Sunt aici de foarte mult timp. Familia sotiei mele este aici de patru generatii.

Se uita la Mercedes, constient de schimbarea nuan­telor conversatiei. In mintea sa, fatarnicia lor ii oferise lui Domingo un avantaj moral. Acum se simtea ca la un interviu pentru o slujba. Pentru ce? Pentru functia de parinte

adoptiv? Mercedes o mangaia pe Gabriella. Il privi, cerandu-i astfel sa continue minciuna.

- Aveti un apartament minunat. E mai mult decat as putea visa eu vreodata.

Ce vrea? Bani? incearca sa ma santajeze? Domingo zambi fetitei care acum adormise in bratele lui Mercedes.

- E ceva la o femeie cu un copil. Este aproape sfant, nu-i asa, señor Barrington? O legatura care n-ar tre­bui stricata vreodata.

Se ridica in picioare.

- Trebuie sa plec. Va rog sa ma iertati ca v-am rapit atat de mult timp. Ati fost foarte amabili.

Stephen se ridica, uluit. Lovitura nu cazuse. Domin­go n-o ceruse.

- Nu ti-ai baut ceaiul, spuse.

- Nu trebuie sa-l tinem pe señor Gonsalvez, spuse Mercedes. Poate vrea sa plece altundeva.

Domingo ise apropie si o atinse pe Gabriella cu un

deget.

- Fiica dumneavoastra este foarte norocoasa. Va avea o viata frumoasa. Dorim atatea pentru copiii nostri, dar ma tem ca fetele mele nu pot spera la prea mult.

Stephen nu putu decat sa ridice neajutorat din umeri. Ce poti face in fata unei astfel de filosofii?

- Trebuie sa plec. Señor. Señora Barrington. Se intoarse spre usa.

- Stai. Ai suferit o pierdere ingrozitoare. Putem sa te ajutam cumva?

- Nu dumneavoastra ati luat-o pe sora mea. Nu puteti s-o aduceti inapoi.

- Nu sunt un om sarac, dupa cum ai spus. Poate o compensatie?

- Compensatie, señor? Pentru ce sa ma compensati?

Ochii lui Domingo straluceau. Furie si mandrie. Stephen se injura. Omul voia doar sa-si pastreze demni­tatea si el, din cauza inabilitatii si vinovatiei, ii luase pana si acest lucru.

- Multumesc, fiindca m-ati primit. Imi pare rau ca v-am deranjat.

Stephen il urmarea de la fereastra cum se indeparta pe strada. Nu privea inapoi. Se simtea in acelasi timp bucuros si rusinat. Privi la sotia sa.

Ea isi musca buza.

- Credeam ca ne vom pierde copilul, spuse si o lacrima ii aluneca pe obraz.

Cerul albastru de primavara facu loc norilor albi ai verii. Strazile capitalei fierbeau, vanturile pampero aducand cu ele briza fetida si fierbinte a Ecuatorului. In ianuarie locuitorii asteptau cu nerabdare sa plece pe coasta, lasand in urma frica si grafittiurile care intrebau: „ Unde sunt cei disparuti? '

Stephen era in Argentina de peste un deceniu, dar nu se acomodase inca cu caldura si cu inversarea anotim­purilor. Corpul ii spunea ca de Craciun trebuie sa fie frig, dar in fiecare ianuarie, impreuna cu o mare parte din Buenos Aires pleca pe coasta, acolo unde familia sa avea o vila micuta la Nicochea.

Familia lui Mercedes facea parte din enclava brita­nica. Numele de fata era Devereux. Bunicul ei venise in Argentina inainte de primul razboi mondial ca inginer si ramasese, casatorindu-se cu o criolla. Tatal lui Mercedes fusese membru fondator al Consiliului Comunitatii Britanice in 1939 si ramasese toata viata fidel ginului cu tonic si monarhiei, cu toate ca nu fusese in Anglia decat de cateva ori. In casa lui Mercedes nu se vorbea spaniola si ea trebuise sa invete limba nationala la scoala.

Familia Devereux era mandra de tara lor adoptiva, dar ramanea cumva departata de politica, pastrandu-si o superioritate care nu se diluase cu generatiile. Cand junta a dat o lege care impunea educatia catolica in scoli, nu a reusit decat sa-i faca sa ridice o spranceana. Mercedes nu vedea cum profesia ei putea fi considerata o amenintare, fiindca militarii considerau freudianismul strain de catoli­cism si de cruciada lor sfanta.

Asa ca a fost un soc pentru toata familia, mai ales pentru Stephen, cand, imediat dupa Anul Nou, dupa ce pusesera acoperitoare pe mobila, pregatindu-se pentru ple­care, Mercedes a fost rapita de doi barbati inarmati de la cabinetul sau de pe strada Paraguay.

O asteptasera. Cand a iesit pe usa, doi barbati au aparut si au apucat-o fiecare de cate o mana si au dus-o spre un Ford Falcon verde ce astepta cu motorul pornit.

N-ar fi putut sa fuga nici daca ar fi incercat. Socul ii inmuiase muschii picioarelor si daca ei nu ar fi tinut-o ar fi cazut jos. Era prea neasteptat, prea bizar. Vazu cum oa­menii se uitau la ei, fara ca vreunul sa miste un deget pen­tru a o ajuta. Isi aminti propria teroare in noaptea in care fusese vizitat apartamentul sotilor Altman. Tot ceea ce reusi sa faca a fost sa strige cat putea numele si adresa, in speranta vaga ca cineva din multime va raporta disparitia ei.

O inghesuira in spate si o impinsera pe podea, apoi aruncara peste ea o patura. Zacu acolo, prea inspaimantata sa se miste.

Trebuia sa fie o greseala. Sotul ei era cetatean britanic iar familia ei era una puternica. Nu vor indrazni sa-i faca rau.

Simtea opririle si demarajele masinii la stopuri, auzea claxoanele si zgomotul traficului. Apoi iesira la drum drept si ea ghici ca au intrat pe autostrada construita recent spre aeroport.

Chiar si atunci, nu credea ca va muri. Prin cine stie ce joc al mintii, nu se gandea decat la durerea din spate, pricinuita de o lovitura de cizma; asta si imperioasa nevoie de a merge la toaleta.

In final, masina incetini si auzi niste porti grele deschizandu-se. In timp ce mersesera pe autostrada incepuse sa se calmeze, ametita de zgaltaiturile masinii; acum, acel irational sentiment de siguranta disparu.

Patura fu data la o parte si ea fu trasa afara din masina. Vazu ca se afla in interiorul unei baze, dar ime­diat i se puse o cagula pe fata. Mergea impleticindu-se orbeste. La un moment dat isi pierdu pantofii. Sub talpi simtea ciment. O usa bubui in spatele ei.       

O voce de barbat ii ceru numele si ea baigui ceva semiinteligibil drept raspuns. Apoi i se ordona sa-si scoata hainele.

- A fost ridicata de pe strada, in plina zi, in mijlo­cul orasului de catre indivizi inarmati. Doar nu te astepti sa cred ca guvernul nu stie unde este?

Tanarul care statea la birou ii oferi un zambet rece. Freza sa parca fusese trasata cu rigla. Avea un aer stanjenit.

- Nu stim daca cei care au rapit-o pe sotia dum­neavoastra au vreo legatura cu guvernul Argentinei. Poate ca erau extremistii de stanga. Putea fi oricine.

Stephen se apleca in fata.

- A fost luata cu un Ford Falcon verde. Oricine din tara asta stie ce inseamna asta.

- Faptul ca a fost vazuta intr-un anumit tip de autovehicul nu inseamna nimic, din pacate. Nu poate con­stitui o dovada intr-un proces.

- Poate nu ai observat, dar in Argentina nu se mai aplica de mult legea.

Fata tanarului capata o expresie mai degraba stranie - putea fi un zambet sau o grimasa - si-si ridica tacticos cescuta de ceai si sorbi o inghititura.

- Guvernul Maiestatii Sale face tot ce poate pentru a va ajuta, dar

- Au trecut trei zile si n-ati facut nimic.

- Cu tot respectul, dle Barrington, nu putem face prea multe. Am contactat Ministerul de Externe si ei au facut o ancheta exhaustiva in numele nostru. Ne-au spus ca Ministerul de Interne nu are absolut nici o informatie despre locul in care s-ar afla sotia dumneavoastra. Conform inregistrarilor ministerului, nu a fost consemnata arestarea sotiei dumneavoastra, fie de armata, fie de politie.

- Bineinteles ca nu exista. Asta nu inseamna insa ca nu s-a intamplat.

- Ma tem ca avem o situatie no locus standi - nu avem motive suficiente pentru ca ambasada noastra sa intreprinda ceva.

Stephen ar fi vrut sa sara peste birou si sa-l ia de gat. Micii functionari, descoperise el, erau la fel pretutindeni. Da-i putina putere unui tanar abia iesit de pe bancile scolii si imediat capata o atitudine de dictator.

- Inteleg ce simtiti, desigur

- Nu, nu intelegi! N-ai cum! Abia ai iesit din scoala, mucosule! Nu esti insurat si ma indoiesc ca ai avut vreodata o prietena! Cum ai putea sti ce simt eu? Asa ca nu mai spune ca intelegi, fiindca nu intelegi, si nici macar nu vrei sa intelegi!

Urma o tacere indelungata. Tanarul mai sorbi o inghititura de ceai. Obrajii i se inrosisera. Dupa cateva clipe deschise un dosar aflat pe masa.

- Vad ca nu ati anuntat ambasada despre schim­barea adresei dumneavoastra. Nici nu ati inregistrat casatoria dumneavoastra. Sa vedem, asta a fost acum opt ani? Poate ca este timpul sa rezolvam aceste for­malitati. Daca doriti

- Du-te dracului, spuse Barrington. Se ridica si

pleca.

Luminile reflectoarelor se aprinsera pe plusul corti­nei de la Teatro Colon in acordurile grandioase ale uver­turii lui Puccini. Angeli se aseza in fotoliu si cortina se ridica descoperind capela Attavanti din biserica San'Andrea della Valle din Roma. Era decorul pentru primul act din Tosca, o opera ce prezenta povestea romantioasa a unor rebeli republicani impotriva unui

guvern represiv din secolul saptesprezece. A fost surprins ca Videla lasase spectacolul sa continue. Il urmarea iritat si agitat, muzica lui Puccini nemaiemotionandu-l ca pe vremuri.

Francesca se apleca pe umarul sau. El se indeparta cu delicatete. Inchise ochii, simtindu-se in siguranta aici, in intuneric, gandindu-se insa la baza de la Ezeiza. Descoperi ca putea sa alunge secretele sale numai prin puterea imaginatiei. Pe frunte ii aparura broboane de sudoare.

Deschise ochii. Nu, nu aici. Francesca, nebanuind nelinistea ce-l cuprinsese, ii lua mana si-i zambi prin intuneric. Ii zambi si el si-si indrepta atentia catre opera.

Pentru al doilea act actiunea s-a deplasat din capela catre palatul Farnese. Seful politiei secrete, Scarpia, sus­pecta ca un artist pe nume Cavaradossi cunostea ascunzisul unui rebel republican care ii scapase.

Tipetele lui Cavaradossi din timpul torturii se au­zeau din culise. Angeli se misca agitat in scaun, cu ochii tinta la Tosca, iubita lui Cavaradossi, care asculta agonia. Angeli simtea cum sudoarea i se prelinge pe tample. Constata ca are o erectie.

in final, Tosca nu mai rezista si destainui ascunzisul rebelului pentru a-si scapa iubitul. Angeli zambi pentru el. Da. In cele din urma, toti cedeaza. Isi sterse palmele de catifeaua fotoliului.

Apoi Scarpia si Tosca fura lasati singuri pe scena. Stia, desigur, ce se va intampla. Vazuse opera de nenu­marate ori. De fiecare data, insa, ar fi vrut un alt final.

Scarpia duse cupa de vin la gura. Nu vedea cutitul ascuns in mana Toscai? Cum putea un om atat de nemilos sa fie atat de inocent?

Ce voia sa spuna cu figura asta? Durere? Dezama­gire? ingrijorare? Dar expresia dura doar cateva clipe,

isi ridica privirea spre tavan plictisit si frustrat de sentimentalismul lui Scarpia. Cand isi cobori privirea pe scena, Scarpia era mort, iar Tosca statea langa el cu cutitul in mana.

isi spala sangele de pe maini intr-un lighean, isi aranja parul in oglinda, apoi stinse luminile de pe masa. Mai ramasesera doua lumanari pe biroul lui Scarpia. Puse cate una de fiecare parte a cadavrului, apoi lua un crucifix de pe perete si i-l puse pe piept.

Reflectoarele se stinsera si cortina cazu, sfarsind actul doi.

Francesca se uita la el cu fata fericita.

- Este frumos, nu-i asa?

Angeli se duse in pauza sa cumpere cafea. Cand cortina se ridica pentru actul trei se decise ca trebuie sa vorbeasca cu Videla pentru suspendarea spectacolului. Aceasta opera era subversiva.

Cand se intoarsera de la opera, Simone dormea. Angeli crapa usa dormitorului si o privi. Parul ii era tran­spirat, buzele desfacute partial, avand o forma de inima. Angeli se duse langa patut si-i aranja patura.

- Printesa mea.

O saruta usor pe frunte, stinse veioza si iesi. Francesca il astepta in capul scarilor, inca imbracata in rochia de seara.

- Vii la culcare, caro? Dadu din cap.

- Nu sunt obosit.

Ramase la parter, uitandu-se pe fereastra. Cauta pachetul si-si aprinse o tigara.

Antonia aparu in pragul usii.

- Doriti sa serviti masa, senor? Angeli dadu din mana.

- Nu, multumesc, Antonia. Noapte buna.

- Noapte buna, senor Angeli. Pleca, inchizand usa dupa ea.

isi sterse fata cu palmele, apoi trase un fum din tigara. Privi la podeaua proaspat curatata, la mesele cu blaturi de marmura. Nimic nu-i facea placere. Era ca un mausoleu.

Se duse la bar si scoase o sticla de Chivas Regal. Turna intr-un pahar de cristal. Ar trebui sa fie obosit. In ultimele saptamani nu dormise decat doua-trei ore pe noapte. De dimineata plecase la unitate la ora cinci si acum - Isi privi ceasul - la aproape miezul noptii, simtea nevoia sa se intoarca.

Aceasta seara era prima pe care o petrecuse alaturi de sotia sa dupa multa vreme. De cele mai multe ori ajungea acasa dupa ce Francesca se culcase si manca masa de seara singur. Nu ca ar fi contat. Francesca era foarte obosita zilele acestea. Petrecea atata timp cu copilul. Nu o lasa pe Antonia sa faca nimic, ca o fetita care tocmai a capatat o papusa noua.

inghiti restul de Chivas Regal si simti arsura puter­nica a acestuia in stomac. Nu voia sa se mai gandeasca, sa analizeze. Mai bine se intorcea la serviciu.

il chema pe Jorge.

- Adu-mi mantaua. Poti sa-i spui senorei ca a tre­buit sa ma intorc la lucru.

La acea ora nu erau decat putine masini pe strada. Soferul parasi autostrada aeroportului si intra pe un drum nepavat ingust. Unitatea aparu in fata, un sirag de lumini izolate in intuneric. Un gardian deschise poarta si Angeli simti cum ii creste entuziasmul. Aici era palatul placerilor pentru el, secretele sale teribile, o alta coborare in adancimile intunecoase ale sufletului sau.

in noaptea aceasta isi va pune in scena propria Tosca si va avea satisfactia durerii si posesiunii.

I se daduse o rochie de bumbac si fusese aruncata intr-o celula atat de ingusta, incat nu putea intinde complet bratele in nici o directie. Pe podea era pusa o saltea cu o patura soioasa si aspra; pentru a-si face nevoile avea intr-un colt o gaura in podea. A treia zi aceasta refulase si salteaua era permanent uda. O rulase si statea pe singura parte a ei care nu era uda, dar asta insemna sa doarma de-an-picioarelea. Isi infasurase patura in jurul sau pentru a o pastra uscata.

Nu putea sa vada pe vreunul din ceilalti prizonieri, dar ii putea auzi. Pe hol pusesera difuzoare puternice, iar atunci cand era dus cinneva la tortura puneau Rahmaninov, pentru a acoperi urletele, dar nu le acopereau complet, iar cand incepeau isi punea patura peste cap si-si tinea degetele in urechi.

O data, in toiul noptii, fu trezita de o voce ascutita care striga ceva intr-o limba straina. Tresari si se ridica in picioare terifiata. Apoi realiza ce era cu vocea aceasta. In loc de Rahmaninov, cineva pusese o inregistrare a unui discurs al lui Hitler si-l daduse la maxim. O gluma buna.

Celula nu avea ferestre; lumina venea de la o spar­tura ingusta in usa, care folosea si pentru ventilatie. Lumina palida a unui bec de mica putere, care era aprins zi si noapte, eliminase complet ideea de timp. Lumina se stinsese o singura data, atunci cand folosisera prea multa electricitate pentru un arestat si cazusera sigurantele. Cu acea ocazie, intreaga unitate se cufundase in intuneric pentru cateva minute.

Ghicise ca se aflau undeva langa aeroport. De cateva ori pe zi auzea zgomotul unor avioane decoland si ate­rizand, incepuse sa se imagineze la bordul unui astfel de avion, zburand catre o alta tara unde sa fie din nou libera.

Cand fusese adusa la unitate fusese interogata. I se pusese pe cap o cagula, capucha, astfel ca sa nu vada cine ii erau tortionarii, ori cati erau. I s-au pus intrebari bizare: Avea legaturi cu Israelul? Era la curent cu conspiratia sionista din Argentina?

Apoi fusese trimisa in celula. Se chircise acolo, in intuneric, tremurand de frica, asteptand sa se intoarca, dar trecusera ore, zile si se parea ca uitasera de ea. Se incuraja cu ideea ca Stephen sau cineva din familia ei depunea toate eforturile pentru a o elibera.

Vazuse doar pe unul dintre tovarasii de temnita.

Era tinut in celula din fata sa. Se parea ca era un preot. Auzise cum unul din gardieni ii spusese cand venisera sa-l ia la interogatoriu: „E vremea sa-ti spui ruga­ciunea, parinte.'

O data, cand statea cu ochii lipiti de fanta pentru ventilatie, il vazu, adus de doi gardieni. Era un om mic, foarte paros. Era gol, iar pe spinare avea semne negre in locurile unde fusese ars cu electricitate. Avea dare de saliva pe obraz, iar muschii inca i se mai zbateau in spasme. Gardienii se amuzau.

Ochii li se intalnira pentru o clipa. Vazu buzele miscandu-se, dar nu auzi cuvintele, dar intelese.

Ai credinta.

Angeli statea in fundul camerei, fumand. Turturro utiliza picana. Era preferata lui, spunea ca nu este atat de impersonala ca o masina.

Angeli ii facu semn din cap sa se opreasca. Turturro fu dezamagit, dar el si doctorul parasira camera in liniste. Angeli o incuie pe dinauntru.

Strivi tigara de podea. Vedea miscari usoare in spatele cagulei femeii. Muschii membrelor i se zbateau in spasme. Cand o atinse, o simti incordandu-se. Apoi ofta si se relaxa cand durerea nu veni. El zambi.

incepu sa se dezbrace incet. Apoi scoase cagula femeii. Ii placea ca ele sa-l vada. Nu simtea aceeasi placere daca nu le privea in ochi.

Stephen primi un telefon la cinci zile dupa ce dis­paruse Mercedes. Vocea de la celalalt capat al firului ii spuse ca doreste sa-i vorbeasca despre sotia sa. Il astepta a doua zi la La Biela. Apoi inchise.

La Biela era o cafenea aflata in piata din fata cimi­tirului La Recolecta. Era sediul cremei Buenos Airesului si de aceea tinta frecventa a atentatelor cu bombe. O parte a barului era inchisa pentru a permite constructorilor sa repare stricaciunile produse de ultimul atentat.

Stephen sosi fix la ora zece. Un chelner il conduse la o masa din colt. Cel cu care se intalnea nu arata ca un bandit, asa cum isi inchipuise. Avea parul de culoare deschisa si o fata agreabila, zambitoare. Avea pantaloni maron si o camasa Pierre Cardin. Ar fi putut fi un star de cinema.

Cand il vazu pe Stephen se ridica si-i intinse mana.

Stephen abia mancase in aceste ultime zile si era constient de infatisarea sa neglijenta. Acum ezita, nestiind daca sa accepte sau nu strangerea de mana.

Lua mana strainului. O strangere care ar fi putut rupe un os.

- Senor Barrington, ma bucur ca ati putut veni. Va rog, luati loc. Doriti ceva de baut?

Stephen dadu din cap.

- Nu v-am retinut numele.

- Nici nu vi l-am spus, zise Angeli, zambind.

- Unde este sotia mea?

Angeli lua meniul de pe masa si se prefacu ca-l stu­diaza.

- Ati luat micul dejun?

- Ce stii despre Mercedes?

- Trebuie sa serviti ceva.

- Nu mi-e foame.

Angeli chema un chelner. Ordona media lunas si café con leche. Isi scoase tigarile si aprinse una. Nu ii ceruse voie lui Stephen si nu-i oferi una.

Stephen astepta. Individul era stapan pe situatie. Daca il supara era posibil sa nu-si mai vada sotia nicio­data. Cine era? Din politie? Din armata? Era posibil ca Mercedes sa fie deja moarta si totul sa fie doar un joc macabru, dar trebuia sa-l joace, nu avea de ales. Se lupta sa-si controleze mania. Nu avea nimic de castigat, daca-si pierdea cumpatul. Poate strainul chiar asta voia.

Individul incepu un monolog lung, un studiu com­parativ asupra cafenelelor si confiterías din Buenos Aires. Poate ca incerca sa-l impresioneze cu gusturile sale cos­mopolite, se gandi Stephen.

- Te rog, daca stii ceva despre sotia mea, spune-mi.. Tocmai atunci, chelnerul aduse micul dejun.

- Nu vrei niste cafea? Stephen dadu din cap.

- Nu ti-e foame, nu ti-e sete. Ce va trebuie, señor Barrington?

Angeli rupse un croissant si inmuie jumatate din el in cafea.

- Sunteti englez, am dreptate?

- Da.

- Sotia dumneavoastra, Mercedes Devereux, un nume foarte distins.

- Tatal ei a venit aici de la Londra in 1913.

- Da. Stiu. Zambi din nou.

- Cat stii?

- Stiu multe lucruri despre multi oameni. Asta imi este meseria.

- Trebuie sa fie una foarte interesanta. Angeli sorbi din cafea.

- Sunt profesionist, senor. Ca si dumneata. Dumneata vinzi informatii, eu le strang, dar, spre deosebire de dumneata, talentele mele sunt folosite in slujba tarii mele. Ale dumitale doar in folosul propriu. Nu-i asa?

- Care este meseria dumneavoastra?

- Nu pot sa va spun asta, dar eu va apar modul dumneavoastra de viata, senor. Multi oameni nici macar nu se gandesc la asta. Ei acuza guvernul de crime, dar, atunci cand comunistas pun bombe in trenuri, la cine ape­leaza pentru ajutor?

- Unde este sotia mea? Angeli ignora intrebarea.

- Aveti un apartament aici, in La Recolecta, un cartier foarte distins, aveti de asemenea o casa si in Marea Britanie in Berkshire.

Rosti ultimul cuvant rar, incercand sa respecte pe cat se poate pronuntia corecta.

- A fost a tatalui meu. O pastrez, fiindca este o investitie buna.

- E un lucru bun. Un barbat trebuie sa aiba in­vestitii. Trebuie sa asigure mijloacele de trai familiei sale. Sunteti un om bogat.

- Tatal meu a mostenit o suma de bani de la unchiul sau. Nu suntem milionari.

- Dar o duceti foarte bine pentru un vanzator de carti.

- Ce inseamna asta? Stiti unde este tinuta sotia mea?

- Sotia dumneavoastra, este psihiatru?

- Avea un cabinet pe strada Paraguay. In ultima vreme a lucrat, insa putin. Avem copii mici.

Angeli dadu din cap.

- Preda Freud. Stephen era stupefiat.

- Ce are asta de-a face cu disparitia ei?

- Freud, sionistul. Stephen clipi.

- Nu inteleg.

- Exista o conspiratie sionista pentru a elimina crestinismul din Argentina, señor Barrington. Freud a fost evreu, sionist. Unul din modurile prin care sunt raspandite ideile sale subversive este psihiatria.

Daca situatia nu ar fi fost atat de tragica, Stephen i-ar fi ras in fata. Era o sugestie bizara. Simtea ochii celuilalt studiindu-l cu atentie.

- Sotia mea n-o intereseaza politica.

Angeli se lasa pe spate, privi in jur si-si aprinse o noua tigara. Isi sterse cu delicatete gura cu un servetel.

- Stiu unde este sotia dumneavoastra, señor. Stephen se uita la el, asteptand.

- As putea sa v-o aduc inapoi.

- Ce vrei? il intreba Stephen, cu vocea gatuita.

- Cincizeci de mii de dolari.

- Ce?

- Ati putea fi nevoit sa vindeti apartamentul din La Recolecta, dar va puteti permite. Asa cum ati spus, ati primit o mostenire mare. Totusi, stiam despre ea.

Facu o pauza pentru a-i da celuilalt prilejul sa digere informatiile.

- Banuiesc ca daca imi veti plati sau nu, depinde de ce simtiti despre sotia dumneavoastra. Disparitia sotiilor este visul unor barbati.

Zambi la gluma facuta. Stephen nu mai putea respira.

- Unde este? Angeli ii zambi.

- Asta nu pot sa v-o spun. Pot sa va spun doar ca imediat ce-mi primesc banii pot sa v-o aduc inapoi in douazeci si patru de ore. Nevatamata.

- A patit ceva?

Angeli trase din tigara si nu spuse nimic.

- Jur pe numele lui Dumnezeu ca

Dar isi inghiti restul cuvintelor. Amenintarea vana l-ar fi facut sa para ridicol.

- Cincizeci de mii de dolari.

- De unde stiu ca, daca va platesc aceasta suma imensa, imi voi recapata sotia?

- Va trebui sa aveti incredere in mine.

- Sa am incredere in dumneata?

- Nu aveti de ales.

Nu. Are dreptate. N-ai de ales.

- Va voi suna in trei zile. Putem face aranjamentele. Stephen se ridica in picioare. Se simtea atat de ne­putincios. Nu mai putea nici sa respire.

Angeli ii intinse mana.

- Aveti grija, senor. Traim vremuri periculoase. Stephen se grabi sa iasa din restaurant. Cincizeci de

mii de dolari. De unde sa faca rost de atatia bani?

Trei barbati intrara in celula ei, fara avertisment si ii tipara sa se ridice. Ii legara mainile la spate. Fu trasa afara pe coridor, dar nu in directia latrinelor sau a camerelor de tortura.

- Unde ma duceti?

- Stai linistita. Nimeni nu-ti va face nimic. In clipa aceea stiu ca va muri.

Simtea bitumul fierbinte sub talpile goale. In aer se simtea un miros usor de motorina si putea vedea o aura de lumina prin stofa cagulei. Fuse impinsa inainte si ceva se tranti cu putere chiar langa urechea ei si fu lasata singura in intuneric. Mirosea a benzina si piele. Isi dadu seama ca fusese pusa intr-o duba.

isi spuse ultima rugaciune apoi se spovedi si sopti un ultim adio sotului si lui Luke. Se gandi la micuta Gabriella. Dumnezeu sa ma ierte

incepu sa planga.

Nu putu sa-si dea seama cat de departe au dus-o. Apoi se oprira, auzi cum politistii se dau jos, inconjoara masina si deschid usa. Lumina o inunda prin materialul negru subtire al cagulei.

O trasera de maini. Unul dintre ei ii desfacu catu­sele. Nu se lupta. Nu avea rost. Statea acolo, asteptand, stiind ca nu avea rost sa fuga, intrebandu-se daca va auzi detunatura pistolului care-i va pune capat vietii.

Usile se inchisera si auzi masina plecand. Astepta.

Auzi caini latrand, voci de copii. Isi ridica mainile la fata. Ii tremurau atat de tare, incat abia reusi sa-si dea jos capucha si sa respire din nou aer curat.

Era in fata parcului La Recolecta, acelasi parc in care ii aducea pe Luke si Gabriella duminicile dimineata. Peste drum ii vazu pe doi dintre vecinii ei band cafea in La Biela. Un paseador cu doisprezece caini in lesa o pri­vea uimit.

Se lasa sa cada pe asfalt si incepu sa planga. Se legana in fata si-n spate pe genuchi. Doua mamici cu carucioare se uitara la ea, dar nu se oprira.

- Pobrecita, sopti una din ele. Sarmana.

Sarmana.

Stephen statea la fereastra, cu un pahar de whisky. Ce mai avea de facut? Luni de zile incercase sa nu se gandeasca, sa traiasca mai departe, in ciuda numarului din ce in ce mai mare de nenorociri care se petreceau in jur. Chiar si dupa ceea ce se petrecuse cu sotii Altman isi spusese ca este o aberatie, ca lucrurile se vor linisti. Poate ca omul de la cafenea avea dreptate; era un liberal, dar inca mai credea ca junta ii apara modul de viata. Avea pri­eteni peronisti, altii cu legaturi cu armata si extrema dreapta. Evitase sa discute politica, un lucru nu atat de usor in Argentina ca in tara sa.

Acum simtea respiratia fierbinte a coloneilor in ceafa. Se crezuse imun, considerand ca, daca isi traia viata sa strict circumscrisa, nimeni nu se va lega de el.. Acum.

privea orasul intr-o noua perspectiva, data de frica pe care o simtea. Ii era rusine.

La urma urmei, nu era un om bun asa cum se iluzio­nase, in schimb era un fricos, asa fusese tot timpul.

Mercedes se intoarse acasa, incarcata cu sacose purtand numele magazinelor de lux din Florida - Calvin Klein, Yves St. Laurent, Christian Dior. Cu doua saptamani in urma zacea pe jumatate goala intr-o celula. Acum se comporta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dupa intoarcerea ei dramatica acasa, imbracata cu o rochie murdara si isterizata de frica, chemase imediat doc­torul familiei. Ii prescrisese niste sedative. A doua zi, cand se trezise dupa un somn de paisprezece ore, a refuzat sa mai vorbeasca despre experienta ei. Si tot asa vreme de doua saptamani.

Stephen era foarte nelinistit si ar fi vrut s-o duca la un specialist, dar aproape toti psihiatrii din oras disparu­sera sau fugisera, ei fiind ultimele victime ale Proceso-u-lui. Asta intr-un oras care avea mai multi psihiatri pe cap de locuitor decat New York-ul. Sa fii doctor, avocat, pro­fesor sau jurnalist in Argentina era mai periculos decat sa fii soldat in razboi.

- Vino sa vezi ce-am cumparat! spuse Mercedes, vesela ca un copil.

Etala cumparaturile in fata lui. Stephen o lasa sa flecareasca, neluandu-si ochii de la fereastra, dar ea era asa de incantata de succesul „expeditiei' sale, incat paru ca nu observa.

- Opreste-te, spuse el. Mercedes il privi surprinsa.

- Stephen?

- Opreste-te. Opreste-te.

Ea lasa sa-i cada din mana rochia pe care o cumpa­rase.

- Ce s-a intamplat?

El se uita la ea. Parca era un copil.

- Am facut aranjamentele necesare sa ne mutam la Londra. Plecam peste doua saptamani.

- Plecam?

- Nu mai putem ramane aici. Este prea periculos pentru tine. Este prea periculos pentru oricine sa traiasca in Argentina. Vreau sa-mi cresc copiii undeva unde sa se simta in siguranta.

Mercedes se uita la el.

- Dar apartamentul.

- De cate ori sa-ti spun? Apartamentul a fost ipote­cat pentru a plati eliberarea ta. L-am dat spre vanzare. Cand vom gasi un cumparator sa speram ca vom obtine suficient cat sa platim datoria la banca. Compania ma va transfera la biroul din Oxford.

- Familia mea este aici.

- Am vorbit cu familia ta. Sunt la fel de nerabdatori ca si mine sa mergem undeva unde sa fii in siguranta.

- Ce vrei sa spui?

- Ce vreau sa spun este ca nu mai putem ramane in Argentina. Cel putin cat dureaza nebunia asta.

Mercedes se aseza cu greutate in fotoliu. Parea inca­pabila sa inteleaga ce i se spunea.

Atunci bine, dar tot nu vad de ce nu mai putem ramane. Nu-ti mai place aici?

Mexic si Argentina, 1983

Mexico City, decembrie 1983 Politia urca scarile in graba.

Paturile de pusca lovira usa cu putere. Aceasta fu scoasa din balamale. Acolo era Rosa, tinand ceva in mana, o patura. Era plina de sange.

Se dadu in spate. Patura pe care o tinea Rosa in mana cazu. Din ea aparura doi copii, plini de sange ca atunci cand se nascusera

Rosa veni spre el cu mainile pline de sange, intinse. El se tot dadea in spate pana cand incepu sa cada.

Era in pat, respirand greu. Bajbai dupa veioza de pe noptiera si o auzi cazand si spargandu-se.

Isabel se uita la el uluita.

- Reuben? Ce s-a intamplat?

El statea gol, gafaind leoarca de transpiratie in pra­gul usii dormitorului. Numerele rosii ale ceasului digital aratau ora 2:13. Pe hol isi trase un halat pe el.

- Por Dios! Cearceafurile sunt fleasca. Esti bolnav? El tremura din cauza racorii date de aparatul de aer

conditionat. Simtea cum transpiratia ii ingheata pe spate. Inima ii batea sa-i sparga pieptul. Doar un vis, dar imaginile erau atat de vii, de reale. Isabel sari din pat.

- Reuben, e-n regula.

ingenunche langa el, imbratisandu-l. Parea ca-i este frica sa-l atinga, ca si cum s-ar fi putut contamina si ea cu boala aceasta cumplita care ii fura noptile.

- Tipai.

Reuben clipi, straduindu-se sa paraseasca lumea visului. Isabela il mangaia pe par.

- Acelasi vis?

El dadu din cap incet.

- Acelasi.

- Vino inapoi in pat. El clatina din cap.

- Asa s-a intamplat si noaptea trecuta. Ea il mangaia pe par.

Se intinse spre ea, simtind nevoia sa-l stranga in brate.

- Ai des visele astea?

Des? Ultimul somn bun pe care il dormise fusese in urma cu opt ani, in patul lui Carmen, dar visul acesta nu-l mai avusese de cateva luni. Nici nu mai lua somnifere. Il salvasera de multe ori, cufundandu-l intr-un abis negru din care se trezea dimineata mahmur si obosit. De multe ori se gandise sa termine totul o data.

Se ridica, lua o pereche de pantaloni si un tricou de pe scaun. Cobori descult. In bucatarie avea o sticla de Bushmills si-si turna cateva degete intr-un pahar, pe care-l bau dintr-o data. Dadu drumul la radio.

Auzi un zgomot in spatele sau. Isabel venise si ea si-l privea din pragul usii. Isi pusese una din camasile lui.

- Esti sigur ca ti-e bine? Dadu din cap.

- Ti se intampla in fiecare noapte?

- Nu in fiecare noapte.

- Atunci ai cosmaruri numai cand dorm eu cu tine? inghiti restul de bautura si-si mai turna un pahar.

- Ai dormit aici de trei ori si de fiecare data te-ai trezit strigand.

Cand nu obtinu nici un raspuns, continua.

- Nu e vorba de mine, nu-i asa? Se forta sa zambeasca.

- Nu e vina ta.

Ar fi vrut ca ea sa se duca sa se culce si sa-l lase singur.

- Din cauza a ceea ce ti s-a intamplat in Argentina?

- Ce vrei sa spui cu mi s-a intamplat?

- Nu sunt tampita, Reuben. El mai bau o inghititura.

- Nu crezi ca ar trebui sa vorbesti cu cineva?

- Un psihiatru?

- Nu este normal.

- Nu vreau sa vorbesc despre asta acum.

Se duse in camera cealalta si dadu drumul la televi­zor. Haina ii era pusa pe spatarul unui scaun. Scoase portofelul si-l deschise. Inauntru avea o poza a Rosei si a copiilor, ingalbenita de vreme, pe care o purta ca pe o icoana sfanta. O privi multa vreme. Era tot ce mai avea din viata anterioara si acum era ca si cum ar fi privit fotografia unor straini. Tot ceea ce simtea era vina.

Dar Isabel avea dreptate. Nu era normal. Uitase ce insemna normalitatea. Era cineva normal? Normalul e doar o fantezie, o iluzie, un loc in care ai fost inainte ca lumea reala sa invadeze totul si sa-si lase amprenta.

Normalul era un loc de unde puteai veni, dar, odata plecat de acolo, nu te mai puteai intoarce. Stia, fiindca incercase, vreme de sapte ani. Pentru un exilat, ducea o viata confortabila. Avea o slujba in cadrul unei banci mari si un apartament confortabil in San Angel. Privita din afara, viata lui era asemanatoare cu cea pe care o dusese in Argentina, dar viata nu se traia pe dinafara.

Inauntru era o frica permanenta; se uita la oameni care stateau in masini pentru a se asigura ca nu sunt inar­mati si nu-l urmareau; vederea unui politist il facea sa asude. Erau semne ale terorii care raman mult dupa ce ai scapat de ea.

Il distrusesera, fara ca macar sa-l fi interogat sau sa-i provoace vreo durere. Ii violasera familia si, cand se intampla asa ceva, viata nu mai este plauzibila. Consolarea si tandretea devenisera imposibile pentru el.

In Mexic avusese relatii cu alte femei, dar nici una dintre ele nu durase. E nevoie de timp, isi spusese. Continua, viata este doar o problema de respiratie. Ceea ce s-a intamplat nu a fost vina ta. Nu mai poti schimba trecutul. Trebuie sa-ti traiesti viata in continuare.

Dar viata sa ii fusese furata. In fiecare zi era izbit de faptul ca lumea continua sa existe fara el. Stia ca noaptea aceea din 1976 il va urmari pentru totdeauna.

Poate, se gandea el, ar fi fost mai usor daca ar fi avut pe cine sa dea vina, pe cine sa urasca. Daca ar fi stiut cine il tradase.

Derulase evenimentele in mintea sa de nenumarate ori. Era sigur ca nimeni din Argentina nu stia ce faceau ei, doar el, tatal si fratele sau. Singura slabiciune era la Havana, Mario Firmenich si conducerea montoneristilor. Firmenich le spusese ca este singurul care stia de afacere,

dar nu aveau decat cuvantul sau. A fost o nebunie de la bun inceput.

Nu avea pe cine sa dea vina, pe cine sa urasca. Doar pe el insusi.

Se plimba prin parcul Alameda intr-o vineri, dupa slujba. Se asezase pe o banca, ascultand un chitarist. Acesta era rezemat de un pom, cu sotia sa alaturi, sezand pe haina sa. Cantecul era o milonga din pampa si era cantat in lunfardo, dialectul Buenos Airesului. Erau exilati, asemenea lui.

- Altman. Reuben Altman.

Reuben se intoarse, luptandu-se cu senzatia de teroare pe care o avea atunci cand era recunoscut. Era o primejdie constanta in Mexico City. Se spunea ca aproape un sfert de milion de argentinieni venisera aici in anii saptezeci. Niciodata nu poti sti cand dai peste o cunostinta din viata anterioara. Se temea de cunostintele nedorite, de condoleante, de invitatii la reuniuni.

- Tu esti, nu-i asa? intreba vocea.

Reuben avea un act bine pregatit in astfel de situatii; la inceput pretindea ca nu stie cine este persoana, apoi ramanea vag si cauta sa intrerupa intalnirea cat mai repede cu putinta. De data aceasta minciuna nu era greu de spus. Strainul era un preot, dar acest lucru nu reprezenta un indiciu prea precis.

- Imi pare rau. Nu cred ca va cunosc.

- Preot Paolo Salvatore. Ne-am cunoscut acasa la dumneavoastra. Sunteti casatorit cu Rosa Gonsalvez.

Invocarea numelui ei ii facu rau.

- Da, desigur. Nu si-l amintea.

- Ce faceti in Mexic? Sotia dumneavoastra este si ea aici?

Reuben dadu din cap. Imediat preotul paru tulburat.

- Din pacate nu.

- Oh, Doamne, spuse preotul, dar altfel decat o fac mirenii. Parea a invoca mila Domnului cu adevarat.

- Imi pare rau. Sarmana Rosa. De ce?

- E nevoie de motiv?

- Rosa. Rosa. O cunosc de cand era copila. I-am dat prima comuniune la Cordoba.

Cateva clipe tacura.

- Dar fetitele? Reuben privi intr-o parte.

- Dumnezeule, ai mila de noi.

- Nu cred ca are. Salvatore ignora blasfemia.

- Este teribil, teribil.

De ce ii faceau mereu asta? De ce nu-l lasau in pace? Nu am nevoie sa-mi fie rascolita durerea in fiecare luna.

- Si eu sunt exilat, ii spuse Salvatore, desi Reuben nu-si amintea sa-l fi intrebat. Voia doar sa scape de el.

- Trebuie sa fii impovarat de vinovatie. Reuben il privi.

- De ce ar trebui sa ma simt vinovat?

- Cel care supravietuieste se simte totdeauna vinovat. La fel si cu mine. Uneori imi doresc sa fi murit. Ar fi fost mai usor. Simt ca rad de mine, asta este un alt aspect al torturii.

Reuben ridica din umeri. Nu avea incredere in vocea

lui.

- Intotdeauna cred ca oamenii se intreaba de ce am fost crutat. Ca poate am facut o intelegere cu ei. De aceea cred ca m-a trimis aici noul episcop, intr-o suburbie sa­raca, dar imi place aici. Ma simt bine alaturi de saraci.

Salvatore nu se mai uita la el. Ochii ii erau atintiti undeva departe. Apoi cobori iar cu picioarele pe pamant.

- Sarmana Rosa. Voi spune o rugaciune. Ma voi ruga pentru voi.

Intinse mana. Reuben se astepta la o oferta de a-l ajuta sau de prietenie, lucruri pe care nici nu le ceruse, nici nu le dorea, dar Salvatore spuse doar:

- E vremea sa plec, vad ca vrei sa ramai singur cu gandurile tale. Domnul fie cu tine, Reuben. Al tau si al meu.

Se indeparta.

Reuben nu stiu de ce a facut-o. Poate ca fusese atras de durerea celuilalt, poate fiindca nu-i oferise ajutor, ci numai compasiune reala. Se auzi spunand:

- Poate ne vom mai intalni, parinte.

Preotul se intoarse, la fel de surprins ca si Reuben. Fata i se destinse intr-un zambet.

- Desigur. Cred ca va ajuta. Iata numele bisericii mele.

Petrecerea avea loc in Cuernavaca, la vila unui pri­eten. Multi dintre invitati erau emigranti, ca si el.

in cei opt ani cat statuse in Mexic pana acum, Reuben evitase pe cat posibil pe toti cei din viata sa ante­rioara. Exilatii se cauta unul pe altul, vor sa auda acelasi accent, aceleasi glume comune, sa discute despre prieteni si cunostinte. Mereu era cineva care il recunostea sau cre­dea ca-l recunoaste. Unii chiar il considerau un erou; daca ar fi stiut adevarul

Isabel il convinsese sa vina. Petrecerea sarbatorea primele alegeri libere din tara lor dupa aproape un dece­niu. Junta militara fusese distrusa de inflatia galopanta si de umilinta din Malvine. Ultimul lucru pe care-l facusera fusese sa dea o lege care sa le ierte crimele comise in cei

opt ani. Peronistii isi proclamasera victoria inainte chiar de inceperea numararii voturilor.

Era un aer de veselie fortata. Vazu o femeie pe care o cunostea si care isi pierduse sotul si fiul in 1976. Venise insotita de un american ce avea ochelari de soare rosii si o camasa neagra. Alaturi era un avocat caruia ii fusesera legati electrozi de testicule intr-o inchisoare militara; avea pe umeri un drapel argentinian si era deja beat. Femeia de colo isi pierduse ambii frati in „Razboiul murdar', cum incepuse sa fie numita perioada. Dansa cu un broker din New York.

- Reuben Altman!

Pentru a doua oara in ziua aceea se intoarse pentru a se confrunta cu cineva pe care il credea complet strain. Ii trebuira cateva momente bune pentru a-l plasa pe individ intr-un context. Isi aminti de unde il cunostea: Universitatea Buenos Aires. Individul era prieten cu Julio Castro.

- Daniel Facchetti, spuse Reuben.

Se schimbase. Parul i se rarise, iar kilogramele in plus ii presau cu putere nasturii camasii.

Omul sughita. Avea o sticla de Corona in mana si parea usor beat.

- Ai memorie buna.

- Si tu.

Reuben spera ca nu va fi silit sa mai asculte povesti despre nenorociri ori despre viitorul roz care astepta de-acum Argentina.

- E greu de uitat ca ai fost coleg de facultate cu un Altman. Ultima oara te-am vazut in 1973. Zece ani. Dumnezeule. Prin ce-am trecut, nu?

Reuben ii zambi.

- Ce mai faci?

Facchetti dadu din umeri. Cum sa rezumi un dece­niu din viata in cateva cuvinte?

- Ma descurc. Ca toata lumea. Am auzit ca esti in Mexic.

Reuben incuviinta.

- Am ajuns aici in '76, dar tu?

- Acum doi ani. Sase ani am fost la Lima. Am lu­crat la El Dia. Tu?

- Banamex. Departamentul tranzactii internationale.

Facchetti ezita, asa cum fac toti exilatii dupa conver­satia politicoasa de la inceput, ca un inotator care ezita inainte de a se arunca in apa.

- Te-au futut si pe tine, asa-i?

- Au futut pe multi.

- Ai fost singurul care-ai scapat, nu?

A fost spusa pe un ton nevinovat, dar Reuben tresari ca si cum ar fi fost un repros.

- Am avut noroc. Facchetti sorbi din sticla.

- Ticalosii. Cu tine ce-au avut?

- Suntem evrei.

Facchetti ridica din umeri. Bau restul de bere.

- Te intorci? Dupa alegeri?

- Nu cred.

- Eu ma intorc. De altfel, am fost acolo luna trecuta.

- La Buenos Aires?

- Sigur. Am rude acolo.

- Cum mai e? Facchetti zambi.

- Junta a cheltuit o suta de milioane de dolari pen­tru a construi un parc de distractii. Si se spune ca Galtieri nu are simtul umorului.

Reuben se uita prin camera dupa Isabel. Voia sa puna punct acestei conversatii. Tocmai voia sa se retraga, cand Facchetti spuse:

- Ghici cu cine m-am intalnit acolo?

- Cu cine?

- Un vechi prieten de-al tau. Julio. Julio Castro. Ti-l mai amintesti?

Fachetti isi termina berea si se uita injur dupa o alta.

- Julio s-a intors in Buenos Aires? il intreba Reuben.

- Nici nu cred ca a plecat. Lucreaza tot la La Prensa. Individul e tare. Ti-amintesti cat de radical era? Ma gandeam ca e primul pe lista neagra a militarilor, dar el era acolo, tacanind la Remingtonul lui. Fara doar si poate, tipul e un supravietuitor.

Reuben isi clatina capul. Isi aminti ultima conversa­tie cu Julio dupa ce fusese arestat Jorge Albrecht. Intot­deauna se gandise ca Julio s-a exilat sau a murit. Cand colo el a ramas acasa, sprijinind regimul. Incredibil.

Reuben o vazu pe Isabel, facandu-i semn din celalalt capat al incaperii.

- Ma cheama prietena mea. Vorbim mai tarziu, OK? isi facu loc prin multime. Nu avea chef de dans si nici

nu voia sa astepte rezultatele alegerilor. Nu mai dadea doi bani pe Argentina. Pleca de la petrecere impreuna cu Isabel.

Reuben se plimba prin parcul Alameda in drum spre Metro cand pierdu ultima legatura cu Rosa.

Ii vazuse de la departare. Erau cinci-sase pusti zdren­tarosi care jucau fotbal cu o cutie de conserve. Tipau si ur­lau, lovind cu putere tinicheaua. Cand se apropiara crezu ca o sa-l tranteasca jos, dar ei il prinsera la mijloc si chiar ii dadura cateva pase, ca si cum ar fi fost unul de-al lor. Apoi disparura, razand si el realiza ca la picioarele sale ramasese cutia de conserve. Toti fugisera in directii diferite.

Abia atunci isi dadu seama ce se intamplase. Pipai in buzunar dupa portofel. Disparuse. Nu ii pasa de cartile de credit sau de bani, dar poza Rosei si a fetitelor era ceva dincolo de orice valoare materiala, irecuperabila. Alerga nebuneste sperand sa puna mana pe unul dintre ei, dand buzna peste oameni, ignorand injuraturile acestora. In fi­nal, ostenit si leoarca de transpiratie se lasa sa cada pe o banca.

Disparusera.

Pierduse ultima sa legatura cu Rosa si fetitele. Nici macar fantomele lor nu mai ramasesera.

Reuben urmarea spalatorii de parbrize cum isi faceau meseria la intersectie pentru cativa banuti. In fata lui, o matroana cu sacose de la Ralph Lauren si Ruben Torres isi aranja tinuta in vitrina cafenelei si manca inghetata de vanilie si capsuni.

Reuben dadu deoparte cafeaua si incerca sa se con­centreze asupra ziarului. Sotia lui Lech Walensa, Danuka, acceptase premiul Nobel in numele lui, iar Raul Alfonsin

devenea primul presedinte civil al Argentinei dupa opt ani. Partidul Radical - care de fapt era moderat - Ii invinsese pe peronisti. Articolul infatisa problemele cu care va tre­bui sa se confrunte Alfonsin dupa ce euforia victoriei va disparea. Junta militara lasase tara cu o inflatie de aproape o mie la suta pe an.

- Reuben.

Ridica privirea. Isabel. Purta un costum albastru cu o bluza crem; la gat avea un lantisor de aur. Parul ei negru era legat intr-o coada de cal. Era o femeie frumoasa. Intot­deauna avusese noroc in dragoste; cel putin asa se spunea.

Se aseza. Ii zambi si el incerca sa-i zambeasca. Se simtea intotdeauna incomodat in astfel de situatii, nestiind cum sa se comporte. Ar fi vrut sa nu o fi chemat aici, ci sa fi rezolvat totul prin telefon. Niciodata nu se gandise ca este un las. Acum i se parea o a doua natura.

Comanda doua cafele.

- Ce-ai facut azi?

Ii evita privirea, incercand sa impuna o distanta intre ei.

- A murit micutul Hector.

isi amintea despre el. Era un baietel care se inter­nase la spitalul la care lucra ea. Fusese adus cu cateva saptamani in urma, cu o boala de plamani, si ea se ocu­pase de el si se atasase de copil. Un moment prost pentru Isabel, si pentru micutul Hector, se gandi el. N-ar trebui ca Dumnezeu sa aiba grija de copii?

- Te simti bine?

- Da. Tu?

Ea dadu din umeri.

- Stiam ca va muri o data si-o data. Mai bine ca s-a intamplat acum. Doctorul spune ca nu trebuie sa ma atasez atat de pacienti. Oamenii mor in fiecare zi. Asta este. Chiar si copiii.

- Da. Chiar si copiii.

Sosira cafelele. Isi puse zahar, gandindu-se in alta parte.

- Deci Alfonsin a castigat. El dadu din cap.

- Te intorci?

- Nu. Nu cred. Paru usurata.

- Atunci de ce ai fata asta atat de sumbra? Esti peronist?

- Nu ma mai intereseaza politica.

- Atunci? Ce s-a intamplat?

- M-am gandit. Nu cred ca este bine sa ne mai vedem.

Urma o tacere lunga.

- Ce?

- Stiu la ce te gandesti, dar este mai bine sa sfarsim acum. Nu stiu cum sa-ti spun.

- Ce tot vorbesti acolo?

Femeia de la masa de alaturi isi terminase inghetata si ii privea. El se uita la randul sau si ea intoarse capul. Daca voia divertisment, sa-i plateasca pe clovnii de peste drum.

- Imi pare rau, Isabel.

Ochii ei se umplura de lacrimi, furia risipindu-i-se imediat.

- Dar credeam ca Ce s-a intamplat? Ce-am facut?

- N-ai facut nimic, dar relatia noastra nu are nici un viitor. Nu este vina ta. e a mea.

- Ce vrei sa spui?

- Stiu ca-ti datorez o explicatie, dar nu am. Am gre­sit. Am crezut ca va merge, dar nu a fost asa. Nu-mi cere

sa-ti dau motive, fiindca nici unul dintre ele nu are nici un inteles, nici macar pentru mine. N-am vrut sa te ranesc. 

- Ai vrut doar sa te culci cu mine?

Ar fi vrut sa-i spuna adevarul, dar ar fi inrautatit lucrurile. Ar fi vrut sa-l vindece si atunci n-ar mai fi scapat de ea. Stia, fiindca se mai intamplase inainte. Mai bine sa minta. La urma urmelor, ce conta ce crede despre el? N-ar fi putut sa-l dispretuiasca mai mult decat se dis­pretuia el insusi.

- Da. Am vrut doar sa ma culc cu tine.

Spre cinstea ei, nu-i arunca in poala ceasca de cafea si nu facu altceva care sa o faca de ras. Doar cauta prin geanta si scoase cateva monezi pe care le puse pe masa. Apoi se ridica si-si puse poseta pe umar.

- Multumesc pentru cafea. Pastreaza restul. Reuben o privi cum se indeparteaza. O parte din el

ar fi vrut sa alerge dupa ea, sa-i explice. Simtea o durere puternica in stomac. Ar fi mai rau. Pierderea Isabelei il durea mai mult decat pierderea oricarei alte femei pe care o cunoscuse. Cu exceptia Rosei.

Asta este. Ar fi vrut sa-l doara mai mult. Ar fi tre­buit sa sufere mai mult.

O merita.

Era un cartier micut si saracacios, inconjurat de fa­brici. Aerul era saturat de sulf de la o uzina chimica. Bise­rica era facuta din caramida rosie, moderna, urata, dar utilitara. Un baiat imbracat intr-o roba alba ii deschise poarta de fier forjat si-l conduse printr-o gradina cu tran­dafiri.

Zgomotul traficului era anihilat de zidul gros. Salvatore statea pe o banca de ciment. Ridica privi­rea si zambi.

- A! Confesorul meu.

Apoi se intoarse spre baiat si-i spuse:

- Multumesc, Raimundo. Atat pentru astazi. Spune-le celorlalti ca pot sa plece. Nu suntem inca gata sa con­curam corul de la Capela Sixtina, dar cu putin exercitiu si cu ajutorul Domnului, cine stie?

Baiatul dadu din cap si pleca.

Reuben se aseza pe banca, alaturi de preot.

- Ce te aduce aici?

- Ma intorc. Salvatore dadu din cap.

- Ma gandeam ca asa o sa faci. Si pe mine ma bate gandul, dar nu sunt sigur ca episcopul m-ar mai dori. Tu insa poti alege.

Cauta in buzunar, scoase un pachet de tigari ieftine si aprinse una, tinand-o cu doua degete si degetul cel mare, parand un pistol.

- Si de ce ai venit sa ma vezi?

- Crezi ca este o idee buna?

- Vrei sfatul meu?   Reuben dadu din cap.

- Ai auzit asta, Binecuvantato! spuse el adresandu-se unei statui a Fecioarei. Daca voi converti acest evreu, ma trimiti inapoi in La Boca?  

- Vreau sa-mi caut fetitele. Salvatore inspira lung.

- Si ce vrei sa-ti spun eu?

- Ca preot, ce crezi?

- Ca preot? Ca preot trebuie sa te intreb de ce ti-e

frica.

- Ma tem ca le voi gasi.

Salvatore se gandi mult, iar cand vorbi vocea ii era mai moale.

- De ce aceasta perspectiva destul de indepartata te sperie, Reuben?

- Sunt lucruri pe care nu le stii.

- Pot sa-ti ascult confesiunea, daca asta vrei, Reu­ben. Neoficial, desigur. Normal, nu pot sa-ti acord ierta­rea, dar Dumnezeu te va auzi, sunt sigur, si el nu face dis­tinctie intre religii, asa cum facem noi aici.

- Nu vreau sa fiu iertat. Vreau doar sa fiu sigur ca fac ce trebuie.

- De asta nu putem fi siguri niciodata. Face viata mai interesanta.

Reuben isi puse coatele pe genunchi.

- Ca sa-ti traiesti viata bine trebuie sa fii eroul pro­priei povesti, dar cand tu esti personajul negativ, lasul, este imposibil.

Isi lua fata in maini.

- Parinte, te-au torturat?

- Da.

- Cum este?

- Ce vrei sa stii?

- Nu pot sa nu ma gandesc la Rosa. La ce i-au facut.

- Inteleg. Vrei sa-ti maresc chinul.

- Ei voiau sa stie unde eram eu.

Isi stranse mainile cu putere. Incheieturile ii tros­nira.

- Imi tot repet ca ea le-a spus, ca totul s-a terminat repede.

- Stia unde erai?

- Eram cu o alta femeie. Si ea stia.

- Dumnezeule.

- Spune-mi cum este.

- Reuben

Il privi pe preot in ochi. La un anumit moment il ter­minasera, realiza el. Indeparteaza straturile unui om tortu­rat si nu vei gasi decat frica.

Preotul scoase o tigara.

- Intr-o zi imi voi recapata curajul. Intr-o zi mainile mi se vor opri din tremurat. Voi putea sta drept in fata lor. Asa cum vei putea si tu.

- Daca ai fugit o data, inseamna ca vei fugi mereu? Trebuie sa existe un mod de a castiga.

- Da. Trebuie sa fie o cale de a castiga, cum spui tu. Reuben se ridica in picioare.

- Stiu ca este imposibil. Nici macar nu mai stiu cum arata, daca mai sunt in viata.

- Voi aprinde o lumanare pentru tine.

- Multumesc ca m-ai ascultat.

- Multumesc ca ai venit. Domnul fie cu tine.

- Al tau sau al meu? Salvatore zambi.

- Cred ca pana la urma se va dovedi ca sunt unul si acelasi, nu crezi?

Reuben se intoarse acasa. In seara aceea statu in fata televizorului cu o sticla de Bushmills. Buletinele de stiri il prezentau pe noul presedinte, Raul Alfonsin, multumind multimii adunate in fata Casei Rosada. Il asculta cum promite ca va aduce fosta conducere militara in fata justi­tiei pentru moartea, teroarea si durerea aduse Argentinei.

Da. Trebuia sa se faca o socoteala. Pentru tortionari si pentru victime. Trebuia sa se faca dreptate.

Ce-i spuse Salvatore era adevarat. Trebuia sa se intoarca. Era timpul.

Era vremea sa se intoarca acasa.

Buenos Aires

Sosise acasa, ca intotdeauna intr-o limuzina neagra. Soferul purta uniforma armatei, iar masina era escortata de un motociclist. Simone considera ca tatal ei este o per­soana foarte importanta de merita atata atentie.

Il privi cum se da jos din masina si urca treptele. Credea ca Dumnezeu arata cumva ca tatal ei, cu ochi albastri, masiv, impozant, frumos. Il astepta in fata usii, alaturi de Antonia. Cand el o striga, alerga in bratele lui.

O duse in biroul sau, ca sa-i povesteasca tot ce facu­se; despre desenele pe care le facuse la scoala, despre jo­curile cu care se jucase, cum o invatase Antonia sa faca dulce con leche.

- Tu ce ai facut astazi, papito? intreba ea.

- Nimic atat de interesant.

- Mama spune ca esti in armata. Te bati in razboaie, ca la televizor?

El rase.

- Petrec toata ziua intr-un birou citind dosare si rapoarte.

- Nu o sa fii ranit, nu-i asa, tati? Nu o sa fii impus­cat?

- Nu, cara. Nu exista razboaie in Argentina. Nu mai

sunt.

- Vreau sa fiu si eu in armata cand o sa ma fac

mare.

El zambi din nou.

- O sa mai vedem, chiquita. O sa mai vedem. Francesca aparu in pragul usii.

- Simone, te striga Antonia. E vremea sa-ti faci

baie.

- Da, mami.

Se apleca spre el si-i spuse.

- Mami spune ca o sa plecam.

Da, chiquita. Plecam din Argentina.

- Vii si tu? El rase.

- Sigur. Nu plec nicaieri fara tine si mami.

- Si Antonia?

- Nu. Antonia ramane aici. O sa gasim pe altcineva sa vada de tine.

Simone se incrunta.

- Nu vreau sa plec.

- Iti va placea unde vom merge. Iti promit. Francesca batu din palme.

- Simone, vino. Ti se raceste baia.

Simone fugi din camera. Angeli o urmari plecand si zambetul ii ingheta. Ticalosii. Il alungau din tara, ca pe un criminal. Singura crima pe care o comisese fusese ca aparase tara pentru binele copiilor.

Zborul Aerolíneas Argentinas de la México City ateriza la Ezeiza intr-o noapte fierbinte de ianuarie. Cand cobori din avion, caldura si umiditatea i-au facut camasa leoarca. Vara la Buenos Aires, un moment nepotrivit pen­tru reintoarcere; toti porteños plecasera pe litoral.

Cand intra in terminalul de sosiri golul din stomac ce-i aparuse in timpul aterizarii deveni insuportabil. Greu de crezut, dar nu-l astepta nimeni pentru a-l aresta; era in siguranta. Vazu un politist si simti cum il cuprinde panica.

La biroul imigrari era coada. Un politist le stampila biletele si ii trimitea la o tanara eleganta care le verifica

actele. Noul sau pasaport nu beneficie decat de un interes formal.

Iesi din aeroport, asteptandu-se din clipa in clipa ca un escadron al mortii sa il insface si sa-l arunce intr-un Ford Falcon. Trebuia sa-si repete tot timpul: Junta a fost alungata, acum este democratie.

Lua un taxi. Soferul nu o lua pe noua autostrada.

- Cine-si permite taxa?

Deveni vorbaret cand afla ca clientul sau este tot un porteño. Ii povesti ca fusese profesor, dar militarii inchisesera scoala la care lucra in 1976. De atunci nu mai reusise sa gaseasca alta slujba, dar avusese noroc, majoritatea colegilor sai de catedra disparusera.

Dar lucrurile se schimbasera. Canaliile fugisera. Alfonsin va pune tara pe roate. El spera sa gaseasca din nou o slujba de profesor.

Reuben privea pe fereastra. Schelete de fier beton si otel ramasesera sa rugineasca, ca niste rampe uriase catre cer. In departare putea vedea siluetele parcului Interama, monumentul nebuniei juntei. Doua sute de milioane de dolari fusesera stranse de primarie si investite in acest proiect, majoritatea banilor insa sfarsind in depozite secrete din banci elvetiene sau luxemburgheze.

Reuben isi aminti o gluma veche: cand Dumnezeu crease lumea, a descoperit ca daduse Argentinei prea mult petrol, pampasul fertil, Anzii, River Plate. Asa ca, pentru a echilibra lucrurile, o populase cu argentinieni.

Bulevardele largi faceau loc stradutelor intortocheate cu apartamente de tip frantuzesc ale cartierului vechi. Reuben trase la Alvear Palace Hotel, doar la cateva colturi de locul unde locuise. Intors in locurile familiare simti o puternica durere in piept. Nu era ca o intoarcere acasa; ci ca revederea unui loc al unei crime.

Se duse in camera sa si se aseza pe pat. Acum ca ajunsese aici se simtea incapabil sa treaca la treaba. In buzunar avea o lista de nume si telefoane care putea foarte bine sa nu-i fie de nici un folos. Ce spera sa realizeze? Razbunare? Nu avea cum. Iertarea pacatelor? Nu.

Singurul lucru care ar fi putut sa-l salveze era sa dea timpul inapoi.

Idiotii, se gandi Angeli.

Statea in gradina, privindu-si casa. Era una dintre cele mai frumoase din Palermo, cu zece camere, ferestre cu obloane si aer conditionat. Se descurcase bine pentru fiul unui taran din Calabria, a carui bunica isi incepuse cariera in speluncile din Genova. Tatal sau nu ajunsese decat caporal, in timpul lui Peron. Angeli nu fusese educat la St. Andrew ori St. George, ci la un liceu militar. Isi devotase intreaga viata servirii Argentinei si fusese bine rasplatit.

Dar acum roata se intorsese si trebuia sa se intoarca in Italia. Unul dintre judecatorii lui Alfonsin ii ceruse sa compara in fata curtii pentru a raspunde pentru rapiri, tor­tura si crimele comise. Era scandalos.

Nu le va da aceasta satisfactie. Isi va sterge praful de pe pantofi si va pleca.

Din cauza acelor idioti nerecunoscatorii.

Era mandru de ce realizase. Al treilea razboi mondi­al fusese dus si castigat la Buenos Aires; el si camarazii sai demonstrasera ca totusi comunismul poate fi invins, daca se vrea acest lucru. Istoria ii va razbuna.

Ceea ce nu reusisera sa depaseasca insa a fost in­competenta; politicile economice stupide ale ministrului economiei, Del Hoy, si nebunia militara din Malvine - sau Falkland, cum le numeau britanicii. Au fost umiliti acolo

in fata natiunii si a intregii lumi. Asta le adusese sfarsitul, nu acele locase, nebunele din Piaza del Mayo, ci inflatia de o mie la suta si tararea drapelului national prin noroi la Port Stanley, din cauza prostului de Galtieri.

Arunca tigara in piscina.

Dar putea sa serveasca Argentina si sa continue lupta impotriva comunismului din alta parte. Nu mai era doar un functionar al armatei; isi facuse prieteni puternici de-a lungul carierei si acum era el insusi un centru de putere.

Nu era sfarsitul pentru Cesar Angeli. Era doar ince­putul.

Fantome peste tot.

Reuben privea la fostul sau apartament din La Re­colecta. Simtea ca nu mai poate sa respire.

Un jogger, cu pantofi sport Nike si un sort albastru labartat iesi pe usa principala si se uita urat la el. Vechiul lift era inca acolo, la fel si vazele de flori de pe treptele scarii. Totul era asa cum isi amintea. Se gandi la Rosa, la prima noapte cand o adusese aici, rasul ei cand inchisese usa de fier. Se sarutasera cat liftul gafaise cele patru etaje.

Clipi si imaginea disparu. Auzi plansetul unui copil de undeva de sus. Eva si Simone in patutul lor.

Privi in sus. Plansetul se opri. Poate doar si-l imagi­nase.

Se intoarse si pleca.

Cel mai rau era ca nu stia. Parintii sai, fratele sau, sotia, copiii, toti disparusera. Desaparecidos. Acesta era crudul adevar. Nu exista un trup pe care sa-l plangi, nici macar certitudinea ca erau morti. Chiar si acum, ticalosii, te torturau cu speranta.

Eva si Simone ar fi avut opt ani. Daca ar fi trait. Nu-si putea imagina ce soarta au avut. Poate ca una din ele, sau chiar amandoua, supravietuisera. Aparusera povesti cum ca multi copii disparuti fusesera dati unor ofiteri care nu aveau copii. Daca asa se intamplase cu fetele sale, cum le va mai gasi? Se indoia ca noua comisie a lui Alfonsin l-ar fi putut ajuta. Ce era de facut?

Se gandi la Rosa. Fusese torturata oare inainte de a muri? inchise ochii, incercand sa alunge imaginile chinu­itoare.

Se trezi in fata cimitirului Recolecta si fara sa se gandeasca ii trecu portile. Chiar si in moarte, elita Argen­tinei se zbatea pentru suprematie. Erau toti aici, aristocra­tia veche in temple fantastice, concurand unul cu altul in noutate si sumele cheltuite. Aici erau mausoleurile Aramburu si Alvear si, undeva mai departe, Santa Evita insasi. Nici macar sotului ei, marele Perón insusi, nu i se permi­sese sa fie inmormantat aici; fusese exilat la Chacarita. Se spunea ca este mult mai putin costisitor sa traiesti extrava­gant o viata intreaga decat sa fii inmormantat in La Re­colecta.

Intrarile in mausoleuri erau pazite de usi masive, dar unele dintre ele erau sparte si vizitatorul putea intra pentru a admira cosciugurile cu ornamentele lor de argint.

Pentru biata Rosa nici macar o piatra de capatai.

Povestile despre disparuti erau la ordinea zilei si mereu apareau noi amanunte. Se parea ca marina isi cimentase cadavrele si apoi le aruncase in River Plate;

aviatia le ducea cu elicopterul deasupra Atlanticului sau a junglei Tucuman, uneori victimele fiind inca in viata; armata, nedispunand de asemenea mijloace convenabile de a scapa de cadavre, le strivise cu buldozerul in gropi comune, marcate NN - No Nombres - Fara Nume.

Nu exista deci nici macar un mormant. Absolut nimic.

Retraise acel moment de o mie de ori, stia fiecare actiune, fiecare cuvant, ca pe o litanie. Se trezise din cauza taraitului nervos al telefonului, o auzise pe Carmen injurand cand ridicase receptorul.

- E Rosa.

isi amintea panica si teroarea din vocea sotiei sale, plansetul uneia dintre fetite. Banuia ca si ea era la fel de inspaimantata.

- Politia e aici!

Doar atata spusese. Era ceva peste care nu putea sa treaca, chiar daca se putea ierta pentru tot restul; Rosa stia ca se afla in pat cu o alta femeie, dar tot se gandise sa-l avertizeze.

- Ce se intampla? l-a intrebat Carmen in timp ce el isi tragea in graba hainele.

- Nu stiu, ii spusese, dar stia. Stia despre cei douazeci si unu de milioane de dolari ai monteneristilor trimisi la Havana prin Grupul Altman. Stia ca nu pe Rosa o cautau, ci pe el.

- Nu te poti intoarce acolo.

- Trebuie.

- Ce vrei sa mai faci? Poate ca au fortat-o sa dea telefon. Pe tine te cauta, nu?

- Da.

- Ce ai facut?

- Cu cat stii mai putin, cu atat mai bine.

- E o capcana. Gandeste-te. Nu-ti poti ajuta familia daca mori!

- Trebuie sa ma duc la Rosa!

Parasise apartamentul lui Carmen cu intentia de a se duce direct in La Recolecta, dar pe drum isi schimba gan­dul, convingandu-se ca ce-i spusese Carmen era adevarat. Era o inscenare. O capcana.

Asa ca in loc sa se duca acasa se duse la Ambasada Mexicului. Se salvase. Ele murisera.

Se aseza pe mormantul unui general si incepu sa planga.

Plaza del Mayo era in inima orasului. Era strajuita de imensul edificiu al Banco de Nación, catedrala metro­politana, vechiul cabildo, iar in centru se afla obeliscul. Parcul reflecta starea orasului: frunzele ingalbenite, hartii imprastiate peste tot, cutii de gaseosas si praf.

Era ora cinci dupa-amiaza, iar Casa Rosada, Palatul Prezidential, era invaluita in lumina rosiatica a apusului. Reuben vazu balconul de unde Perón si Evita faceau cu mana multimii de peste Un milion de oameni care venisera sa-i ovationeze, de unde Galtierii primisera ovatiile mul­timii dupa invadarea Malvinelor, de unde recent Alfonsin

multumise simpatizantilor dupa alegerile care ii adusesera victoria.

Clopotele catedralei batura ora exacta. Curand, monumentul fu inconjurat de femei. Mamele Pietei, Las Locas, „nebunele', asa cum le numisera militarii, aveau legate de gat fotografii decolorate de vreme - aici o fetita cantand la vioara, acolo un tanar in costum la balul de absolvire - iar dedesubt o data si cuvantul desaparecido. Cateva dintre ele erau imbracate in costume scumpe, dar cele mai multe aveau haine saracacioase si pantofi scalciati, dar toate aveau pe cap simbolul care le unea in disperarea lor - un batic alb.

Reuben se intreba daca noul guvern le va face drep­tate si va pune capat chinului lor. Se intreba si daca, afland soarta copiilor lor, se vor simti mai impacate.

Se intreba daca va descoperi vreodata soarta copiilor

lui.

Exista si un alt Buenos Aires. Reuben simtea duhoa­rea groaznica a portului. Siluetele navelor de la Richuelo se profilau pe fundalul cerului. Strazile erau pline de gunoa­ie, domeniul cainilor vagabonzi si al copiilor vagabonzi.

Chiar si dupa opt ani stia ca exista toate sansele ca el sa fie aici, in Avellaneda. Multi porteños raman in ace­easi casa toata viata. Urca scara, strambandu-se la miro­surile urate care veneau din colturi. Intr-un bloc ca acesta crescuse Rosa. Isi aminti ce-i spusese tatal sau: „S-a maritat cu tine pentru bani.' Tu esti pasaportul ei spre o viata mai buna. Daca acesta era adevarul, era o ironie tragica in el.

Ezita in fata usii, respira adanc, pregatindu-se pentru confruntare. Auzea sonorul televizorului unde se dadea o telenovela braziliana. Batu la usa cu putere.

Dupa cateva clipe se deschise si Reuben se vazu fata in fata cu un pusti imbracat intr-o vesta alba si niste blugi prea mari.

- Il caut pe Domingo Gonsalvez, spuse Reuben.

Baiatul se uita la el, cantarindu-i hainele scumpe. Expresia sa ezita intre suspiciune si admiratie.

- Spune-i ca sunt cumnatul lui. Baiatul se intoarse, lasand usa deschisa.

Reuben fu lasat astfel sa vada interiorul cu peretii tapetati prost, un televizor alb-negru, un calendar cu echi­pa Boca Juniors. Dincolo de zgomotul televizorului auzea o discutie aprinsa in bucatarie.

Apoi, Domingo aparu in hol.

Era exact asa cum si-l amintea, cu exceptia faptului ca mandria lui de taran devenise mai accentuata. Albise, pe fata avea mai multe riduri, dar era inca suplu, cu piep­tul paros ce se vedea sub vesta alba. Agresivitatea ii cres­cuse; saracia nu-l facuse mai amabil.

- Tu.

- Domingo. A trecut multa vreme. Se rezema de usa.

- Nu-mi vine sa cred.

- Te gandeai ca sunt mort.

- Nu, stiam ca nu ai murit.

- Pot sa intru?

Domingo se uita la pantofii lui Reuben, la Rolexul de la mana.

- Daca intri te strang de gat. Se privira unul pe altul.

- Nu este vina mea pentru ce s-a intamplat, spuse Reuben.

- De ce ai venit?

- Vreau sa stiu ce s-a intamplat cu Rosa si cu fetitele. Domingo scoase un grohait ce se voia ras.

- Stii ca esti al naibii?

Por Dios! Te rog, Domingo. Am nevoie de aju­torul tau.

- Crezi ca daca una din fiicele tale ar mai fi in via­ta, ar mai vrea sa te vada? Dupa ce ai fugit parasindu-le?

- Nu am fugit

- Dispari! il scuipa si-i tranti usa in fata. Reuben privi flegma de pe camasa. Deci acesta era raspunsul lui. Presimtirile sale se adevereau. N-ar fi trebuit sa se intoar­ca.

Reuben se dezbraca de haine si intra sub dus sa scape de mirosul Avellanedei. Inchise ochi si-si lasa capul in piept. Ce sa fi facut in noaptea aceea? se intreba, asa cum o facuse de nenumarate ori. Daca s-ar fi intors in La Recolecta ar fi fost ucis. Nu m-am gandit ca-o vor lua pe Rosa si pe fetite. Voiam sa le chem imediat ce voi fi ajuns in Mexic. De unde sa stiu?

Iesi de sub dus si se aseza pe marginea patului. Cerceta lista de nume pe care o adusese cu el. Prieteni vechi de familie, asociati ai tatalui sau, colegi din echipa facultatii, prieteni de la universitate. Isi pierduse entuziasmul. Se intreba daca cineva ar fi putut sa-i spuna ceva. Orice.

Mai exista cineva care ar fi putut sa-l ajute. Daca cineva putea sa afle ce s-a intamplat cu Rosa si fetitele, acela era un jurnalist, prietenul sau, Julio Castro.

Birourile ziarului La Prensa erau pe strada Azopardo, in cartierul San Telmo. Podeaua era acoperita cu lino­leum, iar pe mese zaceau numere vechi ale ziarului. Aerul duhnea a tutun, iar jurnalisti transpirati stateau aplecati asupra masinilor de scris.

Reuben ajunse la primul etaj in fata unor cuburi de sticla ce voiau sa inchipuie niste birouri. Trecu pe langa el, aproape atingandu-l, dar nu-l recunoscuse. Julio se ingrasase si i se rarise parul. Era imbracat conservator, in costum inchis si camasa alba, cu parul tuns foarte scurt, dar sub regimul militar multa lume devenise conservatoare, era o tactica de supravietuire. Parul lung si hainele lejere te etichetau ca fiind de stanga.

Totusi, era trist sa-si vada prietenul atat de imbatranit.

- Julio!

Julio ridica privirea de pe masina de scris, uluit. Doar surpriza nu putea explica aceasta reactie. Ce era? Disparuse inainte de a o putea identifica. El sarise in picioare cu mainile intinse. Urma o imbratisare, aproape disperata, se gandi Reuben.

- Reuben? Reuben!

Reuben se stramba si-i intoarse imbratisarea.

- Am crezut ca ai murit! striga Julio.

- Nu. N-au pus mana pe mine. Lumea se uita la ei.

- Nu-mi vine sa cred. Credeam c-ai disparut. Reuben ridica din umeri, dar ceva il irita, ceva ce nu

putea sa defineasca.

- Da-o dracului de munca, spuse Julio. Sa mergem sa bem ceva.

S-au dus la o whiskeria de la intersectia Azopardo cu Belgrano. Era ora cinci, iar barul era incins si aglomerat.

- Por Dios, spuse Julio. Au fost timpuri nenorocite. E greu de crezut ca s-au incheiat.

- Pentru unii nu se vor termina niciodata. Reuben isi termina ginebra, gin olandez, si mai

comanda doua. Julio insista sa le plateasca el.

- Atatia prieteni au disparut. Julio privea trist in pahar.

- Marcello Bolsi. Iti mai aduci aminte de Marcello? Alfredo Gil, Pola Albrecht, Sixto Reboratti. Ticalosii de militari.., dar sa nu mai vorbim despre asta, bine? Acum s-a terminat si presedintele a promis ca-i va aresta pe acesti cretinos. A infiintat o Comisie Nationala pentru Disparuti.

Reuben ridica din umeri. Se va bucura atunci cand va vedea rezultatele.

- Il mai tii minte pe Victor Marta, de la universi­tate? Juca fundas in anul in care am castigat cupa. L-au trimis in Malvine. A fost impuscat in spate. Acum

umbla intr-un scaun cu rotile. Ar trebui sa-l vezi. Se caca si se pisa pe el. Trebuie sa-l spele maica-sa.

Era o conversatie nervoasa. Observa ca mainile lui Julio tremurau.

- Dar acum trebuie sa ne gandim la viitor. Deci tu ce mai faci? Te-ai intors definitiv in Argentina?

- Nu stiu. Nu m-am decis inca.

- Cum e Mexicul? Reuben dadu din umeri.

- E cea mai' poluata asezare din lume. Ochii imi lacrimau tot timpul si m-am imbolnavit de gat.

Julio mai comanda doua pahare, nelasandu-l nici acum pe Reuben sa plateasca.

- E sarbatoare, Reuben! Credeam ca te-am pierdut! Tineti mainile in buzunar!

Rase din nou, putin cam prea tare.

- Deci ce mai faci?

- Lucrez la o mare banca mexicana. Am o viata linistita. Asta-i tot. N-am ce povesti.

Julio privi intr-o parte.

- Te-ai casatorit din nou? Reuben clatina din cap.

- La dracu, imi pare rau, Reuben. Ce i s-a intamplat Rosei

- Nu-i nimic. Nu trebuie sa te scuzi. Nu voia mila lui.

- Cand am auzit ce s-a intamplat Cum ai scapat?

- Am primit un telefon.

Ezita. Repovestind justificarea sa pentru ce facuse nu mai parea atat de rezonabila.

- Nu am fost acasa in noaptea aceea. Nu m-am gan­dit Credeam ca pe mine ma vor, nu pe Rosa. Credeam ca ele vor fi in siguranta.

Un grup de ziaristi de la masa din colt izbucni in rasete. Reuben se privi in oglinda.

- Ai facut bine.

Sigur ca am facut bine, se gandi Reuben. Si nu-mi aduc aminte sa-ti fi cerut parerea.

- Cine s-ar fi gandit ca ei vor face una ca asta? Reuben privea in pahar.

- Acum esti mare jurnalist la La Prensa?

- Bineinteles. Ai vazut ce priveliste minunata asu­pra aparatului de aer conditionat am?

Reuben isi termina paharul. Julio mai comanda doua ginebras. Simtea ca se ameteste, dar, la dracu, de ce nu? Sa plateasca Julio daca vrea. El facuse de-atatea ori cinste in studentie.

- Te-ai insurat?

Julio zambi curios si dadu din cap.

- Patru copii. Eu! Eu care ziceam ca n-o sa ma leg niciodata!

Realizand ce spusese, rasul i se opri in gat.

- Imi pare rau.

- Nu conteaza.

Ciudat, sa vorbim despre asta asa, ca si cum ar fi fost un meci de rugby pierdut.

- Deci nu au gasit articolele acelea pana la urma? Julio cobori privirea.

- Nu. Am avut noroc, cred.

- Iti mai aduci aminte seara aceea, cand ai venit la mine? Te cacasesi pe tine de frica.

- Sigur ca-mi amintesc.

- Ti-am spus sa te duci la Ambasada Mexicului. Cum s-au intors lucrurile.

Julio se concentrase asupra bauturii.

- Cum de nu te-au arestat?

Reuben ramase surprins de amaraciunea din vocea sa.

- Nu stiu. Ridica paharul.

- Pentru disparuti.

Baura. Aerul devenise dintr-o data prea incins. Il vazu pe Julio, largindu-si nodul de la cravata.

- Imi pare bine ca te vad, Julio.

- Si mie. Uita-te la tine. Nu te-ai schimbat deloc. Nu ca mine, nu?

Se batu cu mana pe burta.

- Sotia mea gateste prea bine. Tu esti norocos. Pa­rul ti-a ramas. Intr-o dimineata m-am trezit si cineva imi lipise castronul asta pe cap.

Rase singur de gluma sa.

- Bautura asta m-a dat gata. Nici macar nu mai pot sa beau ca inainte. Iti aduci aminte de studentie? Beam toata noaptea si a doua zi dimineata eram pe picioare. Dupa bautura asta voi fi norocos daca ma voi mai tine pe picioare peste o jumatate de ora. Avem nevoie de ceva mancare. Ai vreun plan pentru seara asta? Ai putea veni la mine la cina.

Reuben dadu din cap.

- Bine.

Julio il batu pe spate.

- Minunat. Hai, sa luam un taxi. O vei cunoaste pe sotia mea. Poate-ti mai aduci aminte de ea.

ii zambi.

- Cum o cheama?

- Carmen. A fost prietena cu Rosa.

- Sigur, spuse Reuben. Mi-o amintesc pe Carmen.

Ca si Julio, Carmen se schimbase. Cei patru copii pe care ii avea isi pusesera amprenta. Fata i se schimbase si zambetul ii era obosit.

in taxi incepuse sa se teama de aceasta intalnire. Chiar se gandise sa gaseasca o scuza de ultim moment pentru a evita sa o revada. In amintirea sa, Carmen era asociata pentru totdeauna cu durerea si vinovatia.

Dar aceasta nu era Carmen, nu Carmen pe care si-o amintea. Cand il vazu il saruta pe obraz ca pe un prieten vechi si nu dadu vreun semn ca ar fi fost vreodata mai mult decat atat. Reuben se intreba daca Julio stia ori ghi­cise. Se intreba chiar daca mai conta dupa atata vreme si toate cate se petrecusera.

Copiii erau toti baieti, unul de sase, unul de patru si doi gemeni, de aproape un an.

- Ai muncit ceva, ii spuse Reuben lui Julio, care zambi de parca ar fi fost un compliment.

Locuiau in Acasuso, un cartier burghez intr-o subur­bie la o ora si jumatate de oras, spre nord. Casa era con­fortabila, dar nu extravaganta. Erau trei dormitoare, o gradina, un Fiat in garaj. Julio nu era bogat, dar se descurcase, mult mai bine decat altii.

Nervozitatea lui Julio devenea si mai evidenta acasa. Fuma tigara de la tigara si-si rodea unghiile. Nu era deloc Julio pe care si-l amintea. Se intreba sub ce presiune traise  ultimii sapte ani. Poate de-abia cand Alfonsin a castigat puterea a putut sa se simta usurat ca articolele din studentie nu-i mai puteau face rau.

Stateau pe veranda, aerul mirosind puternic a iasomie, beau bere si discutau, in vreme ce Carmen ii culcase pe copii si acum pregatea cina in bucatarie. Reuben privea din cand in cand, spre ea, intrebandu-se daca nu cumva ea incerca sa se uite la el pe fereastra, dar il ignora. Presupuse ca e un lucru bun.

Julio aprinse asado, gratarul, si Carmen aduse niste antricoate de vita pe care le fripsera pe carbuni.

Pentru Reuben era ca intr-o casa bantuita de stafii, totul parea atat de ireal. Acesti doi oameni faceau parte din cosmarul sau. Il soca sa-i gaseasca inca in viata, traind vieti obisnuite, imbatranind, uitand.

ii parea rau pentru Carmen. Cum arata. Se intreba daca ea isi dadea seama ca, intr-un fel, viata o inselase.

Dupa ce terminara de mancat stranse farfuriile si ii lasa singuri. Julio vorbi incontinuu, un monolog despre rugby, economie si politica. Iar subiectul care il interesa in cea mai mare masura pe Reuben fu evitat cu grija.

Mai baura niste Quilmes si Julio se imbata. Incepuse sa se balbaie.

- Te-ai mutat definitiv la Buenos Aires? il intreba pentru a treia oara.

De ce nu suna asa cum trebuie?

- Ti-am mai spus. Nu stiu. Vreau sa aflu ce s-a intamplat cu Rosa si cu fetele mele.

- Poate ca acum, dupa infiintarea comisiei

- Poate.

Urma o tacere lunga.

- Se zice ca Mexico City este plin de exilati.

- Probabil, dar e un oras mare si nu prea circul. Am apartamentul meu, ma duc la munca in fiecare zi, ma intorc acasa seara, merg la o cafenea, citesc. Este o viata linistita, dar cred ca nu apreciezi cum se cuvine linistea decat dupa ce o pierzi.

- Nu te-ai recasatorit?

- Nu. Nu cred ca ma voi mai casatori. Apoi Se opri, incercand sa-si gaseasca cuvintele.

- Nu cred ca ma voi ierta vreodata.

- Ce tot vorbesti? Ofta.

- Ar fi trebuit sa ma intorc dupa ea.

- Reuben, n-ar fi schimbat nimic.

- Daca m-ar fi avut pe mine, poate ca le lasau in

pace.

- Canaliile alea niciodata Tacu brusc.

- Ce s-a intamplat cu familia ta? Parintii tai, fratele?

- Toti disparuti.

- Por Dios. Nu pot intelege de ce ai facut-o. Dintre toti, tu erai ultimul pe care l-as fi crezut ca i-ar ajuta pe comunisti.

Reuben isi termina berea. Ceva nu era in regula.

- Ce-ai aflat?

Privirea lui Julio avea ceva de animal incoltit.

- Au fost zvonuri. Au aparut chiar de a doua zi.

- Da. Unde le-ai auzit? Julio ezita.

- La La Prensa.

- Am crezut ca guvernul ii si pusese eticheta. Frau­da cu devize.

- Inca mai aflam adevarul. Nu puteam sa-l tiparim. Ceva nu era in regula.

- Imi ascunzi ceva, Julio? Daca stii ceva, orice, te

rog

- La dracu', Reuben. Crezi ca ti-as ascunde asa ceva? Reuben se simtea ametit din cauza bauturii.

- Nu, sigur ca nu.

Carmen aduse cafele si discutia trecu la alte subiec­te. Carmen ii evita privirea. Secretele se stransesera in jurul mesei, se gandi Reuben; cat de ciudat ni s-au ames­tecat vietile.

In cele din urma spuse:

- E timpul sa plec.

Se ridica. Julio se ridica si el, nesigur pe picioare. Puse o mana pe umerii lui Reuben.

- Nici nu stii cat ma bucur ca te-am vazut din nou. Il imbratisa.

- Cat mai ramai in Buenos Aires?

- Nu pot sa stau prea mult. Inca am slujba din Mexic. Trebuie sa fiu la banca saptamana viitoare.

- Da-mi maine un telefon. Poimaine plecam pe lito­ral, dar mai avem timp sa bem ceva impreuna maine, OK?

- Sigur.

- Am baut prea mult ca sa conduc. Sun dupa un taxi.

- Nu, Julio, spuse Carmen. Il conduc eu la hotel. Cei doi se privira, dar Julio nu avea chef sa se certe

cu nevasta-sa in fata lui Reuben.

- Nu e nevoie, spuse Reuben. O sa iau un taxi.

- Nu, spuse Carmen. Nu te-am vazut de sapte ani si te lasam sa te intorci la hotel cu taxiul? Nici nu vreau sa aud.

Intra in casa si lua cheile masinii. Julio privi la Reuben.

- Femeile.

- Da, raspunse Reuben. Femeile.

O vreme mersera in tacere. Apoi Carmen incepu:

- E-n regula. Stie despre noi.

- I-ai povestit?

- Am vrut sa-l doara. Asa cum m-a durut pe mine. Reuben o privi in lumina tabloului de bord. Blugii si

tricoul labartat nu o avantajau. Greu de crezut ca fusesera odata amanti.

- Nu ai facut nimic rau. Si el se culca cu altele. Si nu e vorba doar de Julio. Eram geloasa pe Rosa.

El rase.

- Si eu care credeam ca e doar farmecul meu.

- Erai un barbat bine. Inca mai esti. Scoase pachetul de tigari si-si aprinse una.

- Imi promisesem ca o sa ma marit cu el. Si am facut-o. Acum ma intreb de ce am crezut ca e asa de grozav.

- George Bernard Shaw a spus ca exista doua trage­dii in viata: una este sa-ti pierzi dorinta inimii, cealalta sa o gasesti.

Carmen privea inainte, dar buzele schitara un zam­bet.

- Poate ca daca as fi mers la universitate ca tine as fi stiut ce ma asteapta.

- Universitatea nu te opreste sa dai de belele, Car­men, ci doar te ajuta sa ti le explici dupa aceea.

Ea se intoarse pentru o clipa spre el.

- Arati fantastic, Reuben.

- Si tu.

- Mincinosule.

Se uita in oglinda retrovizoare.

- Uita-te la mine. N-am fost niciodata atat de fru­moasa ca Rosa, dar nu aratam prea rau. Acum m-am ingrasat, am patru plozi si un barbat cacacios. Cred ca nici nu meritam mai mult. 

Il mangaie usor pe genunchi.

Reuben se intreba unde va duce asta. In masina era cald. Era o noapte fierbinte. Era trafic greu, porteños ducandu-se sau intorcandu-se de la restaurantele din oras.

- Inca ma mai trezesc noaptea, gandindu-ma la asta. A fost cea mai buna prietena a mea, si eu m-am cul­cat cu sotul ei.

El ezita.

- Intotdeauna am vrut sa te intreb. Dupa dupa noaptea aceea, a venit politia?

Ea dadu din cap. Sigur ca nu, se gandi el. Daca politia ar fi aflat despre Carmen, ar fi disparut si ea.

Deci Rosa nu tradase. Extraordinar. Acum stia ca ea nu o tradase pe Carmen, cum nu-l tradase nici pe el. Inchise ochii si durerea sa spori cu inca un pacat.

- De ce te-ai intors, Reuben?

- Cum i-am spus lui Julio, m-am intors sa vad ce s-a tamplat cu Rosa si cu fetitele.

- Crezi ca vei afla vreodata?

- Trebuie sa incerc.

Ajunsesera in centrul orasului. Bulevardele largi se transformara in stradute inguste si intortocheate, marginite de blocuri frantuzesti dupa moda fin de siécle. Reuben privea pe fereastra.

- Rosa mi-a spus ce faceai. Despre banii care ajun­geau in Cuba.

El se simti ca si cum ar fi primit o lovitura in moale­le capului. Nu, nu se poate. Nu era posibil.

- Dar ea nu stia.

- Cum nu stia despre noi doi?

Avu nevoie de cateva clipe pentru a-si recapata gla­sul.

- Dar cum? ingaima el.

- Poate ca a auzit ceva la telefon, poate ca ai lasat niste hartii la indemana ei, nu stiu.

Ajunsesera in Recolecta. Carmen intoarse langa Alvear Palace. Reuben nu facu nici un gest de a se da jos.

- N-ai stiut?

El clatina din cap.

- N-ar fi trebuit sa-ti spuna. N-ar fi trebuit sa spuna la nimeni.

- Era speriata. Trebuia sa vorbeasca cu cineva.

- Nu mai are nici o importanta, inchise ochii.

- Ar fi trebuit sa ma intorc.

Stranse pumnii cu putere, de parca astfel ar fi putut sa se intoarca in timp.

- Trebuia sa ma intorc.

- Si daca ai fi facut-o, tot ar fi luat-o pe Rosa si pe

fetite.

- Poate ca nu.

Nu putea depasi faza asta. Puteam sa fiu mort, isi zise el.

- Imi tot spun ca ele ar mai putea fi in viata.

- Reuben, a disparea este tot una cu a fi mort. Nu te mai tortura.

- Nu trebuia sa fiu cu tine in noaptea aia.

- Crezi ca eu nu-mi spun acelasi lucru in fiecare zi?

- Nu stiu. Asa e?

- Ah da. Parca numai tu ai avea constiinta. Nu stiu ce sa-i raspunda.

- Daca te consoleaza, nici eu nu sunt fericita.

- Crezi ca eu am vrut sa fii?

- Nu stiu, dar poate ca exista o dreptate. Por Dios, Julio s-a schimbat atat de mult, Reuben. Nici nu stiu daca-l mai iubesc.

Capul i se invartea. Whisky, bere, vin. Nu era in stare sa puna totul cap la cap. Deodata Carmen se apleca, ii prinse fata in maini si il saruta apasat. Nu incerca s-o opreasca. Sarutul ei avea o urgenta disperata, teribila si ii simti dezamagirea cand nu-i raspunse.

In cele din urma se trase inapoi.

- Iarta-ma.

- Nu pot, Carmen.

- Nu ma mai doresti. Nu e vina ta.

- Esti maritata, acum. Julio este prietenul meu. Ea il privi. Pe fata ii aparu un zambet straniu.

- Nu m-a oprit pe mine, nu? Se intoarse si puse mainile pe volan.

- Nu l-a oprit nici pe Julio.

- Ce?

- Nu mai conteaza. O apuca de mana.

- Ce vrei sa spui?

- Reuben, ma doare!

- Spune-mi!

- Ea nu ti-a spus niciodata, nu?

- Ce sa-mi spuna?

- Despre Julio. Ce i-a facut.

Lumea se oprise in loc pentru el. Nu ar fi vrut sa auda asta.

- A violat-o, Reuben. Inainte de a te cunoaste pe tine. Se culca cu mine in vremea aceea. Eu am fost cea tradata, dar tot il doream, chiar dupa ce am aflat asta. Nu e trist, Reuben? Nu e patetic?

Era prea mult. Atata vreme crezuse ca nu putea dispretui pe cineva mai mult decat pe sine insusi; nu, mai ramasese si pentru altcineva.

- Nu te cred.

Ea ridica din umeri.

- Bine.

- Carmen?

- Ce, crezi ca am inventat?

- Rosa mi-ar fi spus.

- Si te-ai mai fi insurat cu ea, stiind ca cel mai bun prieten al tau a avut-o primul?

Nu-i raspunse.

- Vezi?

Isi sterse furioasa o lacrima.

- La revedere, Reuben. Se apleca si deschise usa.

- La revedere, repeta ea.

Iesi din masina. Urmari cum Fiatul se departeaza si dispare in trafic. Sfanta Fecioara. Nu-i venea sa creada ceea ce tocmai auzise. Chiar si prietenii ii erau dusmani. Atatia ani traise cu propriile secrete si nu-si imaginase ca altii au secrete fata de el. Ce mai avea de aflat?

Cand ajunse acasa, Julio se afla inca pe veranda band. Ea se opri in fata usii, uitandu-se la el. Se intreba ce considerase atractiv la el.

- L-ai bagat in pat? zise Julio.

- L-am lasat in fata usii. Julio isi mai turna vin.

- Ce surpriza sa-l vezi din nou.

- Stiai ca se va intoarce, ai spus-o tu insuti.

- Totusi, sa-l vezi in carne si oase. Iti redesteapta amintirile. Ce i-ai spus?

- Nu i-am spus nimic.

Stia dupa privirea si dupa modul in care isi lasase privirea ca minte.

- Ai de gand sa bei toata noaptea?  

- Fac ce vreau. Ca si tine.

Se asteptase ca ea sa se dea la el in masina. Isi imaginase scena. Se gandi ca Reuben ar fi acceptat-o. Din razbunare.

Ea ridica din umeri.

- Ma duc sa ma culc.

Intra in casa. Julio se uita la ceas, incercand sa-si aminteasca ora la care plecase, daca avusesera timp. Daca ma duc acum in pat, o sa simt mirosul lui, se gandi el.

isi dadu capul pe spate si privi cerul. Uneori ar fi vrut sa lase totul balta. Se descarcase o singura data, in fata lui Carmen. Fusese beat si regretase totul a doua zi, dar trebuise sa spuna cuiva.

N-avusese nici un rost. Oricum, ii spusese decat jumatate de adevar. Chiar si beat, stia ca nu trebuie sa aiba incredere deplina in sotia sa. In plus, nu era sigur ca ar fi inteles. Cum poti sa explici ceva atat de complicat ca adevarul?

S-au intalnit la whiskeria de pe Azopardo unde fu­sesera cu o zi inainte. Barul nu avea aer conditionat, iar ventilatoarele din tavan abia miscau aerul, care era gros.

Barul era plin de oameni de afaceri, cativa jurnalisti de la Herald cu accentul lor englezesc.

Julio aparu cu o intarziere de o jumatate de ora.

- Iarta-ma, Reuben. Ce zi! Reuben comanda doua ginuri tonic.

- Nu pot sa stau mult. Trebuie sa ajung acasa. Plecam maine dimineata.

Bonomia fortata din ajun disparuse. Vorbira putin, doi straini care se pretind prieteni. Julio se chinui sa intretina conversatia cu vesti despre cunostinte comune, alte intrebari despre viata in Mexico City, un discurs pe teme politice. Era un alt Julio decat ieri. Erau amandoi constienti ca ceva se schimbase si conversatia se stinse incetul cu incetul, urmata de o tacere stanjenitoare.

La un moment dat Julio zise:

- Am avut o cearta cu Carmen noaptea trecuta.

- De ce?

- Casnicia noastra nu merge prea bine. Presupun ca stii asta.

- De unde sa stiu?

- Am crezut ca  ti-a spus totul in masina. Reuben nu raspunse.

- Cred ca e inca moarta dupa tine.

- Por Dios.

- Nu te acuz de nimic, spuse Julio. Stiam despre voi doi. Nu m-a deranjat.

isi goli paharul si mai comanda inca doua. Reuben era inca la primul.

Nu ma acuza, se gandi Reuben. Frumos din partea lui. Nu-si intelegea reactia, de ce se simtea atat de furios. Violul se petrecuse cu noua-zece ani in urma, inainte s-o cunoasca pe Rosa. Tot ce stia era ca, ieri, cand Carmen ii povestise, ar fi vrut sa-l stranga de gat.

Julio se uita la ceas insinuant.

- Uite, eu trebuie sa plec acasa. Cat mai stai la Buenos Aires?

Reuben ridica din umeri.

- Nu stiu.

- Noi o sa lipsim cam o saptamana. Daca mai esti aici cand ne intoarcem, da un telefon. Trebuie sa-mi dai adresa ta. Hai, te conduc la hotel.

Isi terminara paharele si Reuben il urma pe Julio

afara.

Fiatul lui Julio era parcat la vreo cincizeci de metri. Stateau in masina in tacere. Taxiuri si autobuze treceau pe langa ei doar cu luminile de pozitie aprinse, unii chiar fara nici o lumina. Porteños credeau ca utilizarea farurilor face vizibilitatea mai mica pe timp de noapte.

Julio aprinse o noua tigara inainte de a porni moto­rul.

- Carmen mi-a spus ce ai facut.

Por Dios. Doar n-ai crezut-o?

Incerca sa se dea jos din masina. Reuben il apuca de camasa si-l trase inapoi.

- Reuben, te rog! N-am avut de ales! M-au torturat! Am noroc ca mai sunt in viata!

Reuben se uita uimit la el. Nu intelegea despre ce vorbea.

- Cine te-a torturat?

In masina era intuneric. Cel mai apropiat stalp era la douazeci de metri, dar Reuben tot reusi sa vada fetele pe care le facea prietenul sau, care realizase ca-l luase gura pe dinainte. Se auzea cum ii clantaneau dintii de frica.

Raspunsul veni incet, cu un spasm.

- Tu. Tu ai fost, spuse.

Se simtea ca un copil caruia ii fusese explicata lumea si o data cu confuzia disparuse si inocenta.

- N-am avut ce sa fac. Nu stii de ce sunt in stare, Reuben

- De unde stiai?

- Carmen.

- Carmen?

- Rosa ii spunea totul, Reuben. M-au luat de pe strada

Nu mai asculta restul. In mintea sa punea la un loc toate piesele puzzle-ului. Rosa. Povestise secretul pri­etenei sale, iar aceasta il destainuise iubitului ei.

Julio terminase povestea torturilor pe care le indu­rase si incepuse sa planga. Era o minciuna. Era inca in viata, deci inseamna ca mintea.

- Opreste-te, spuse Reuben.

- Crezi ca eu nu sufar in fiecare zi? M-au facut sa le spun, Reuben. Nu stii de ce sunt in stare. Am rezistat cat am putut. Trebuie sa ma crezi. Reuben?

Julio sunase la Rosa a doua zi, dar linia fusese deco­nectata. Se dusese direct acolo. Usa de la intrare fusese scoasa din tatani. Alerga pana la etajul patru. Apartamen­tul era gol. Fusese rascolit.

Un vecin ii spusese ca escadronul mortii luase pe toata lumea. Ajunsese din nou in strada, nevenindu-i sa creada. Nu trebuia sa se intample asa.

De-abia facuse cativa pasi si doi indivizi l-au apucat de brate si l-au tras intr-o masina. I-a fost pusa o patura peste cap si cand a incercat sa protesteze l-au lovit pana a amutit.

Se gandi ca va fi omorat pentru articolele pe care le scrisese. Abia ulterior a aflat ca erau oamenii lui Angeli. Urmareau apartamentul, asteptandu-l pe Reuben sau pe cineva din cunoscutii sau familia lui sa apara.

Nu avea idee unde l-au dus. L-au legat cu catuse de un pat.

Dar a avut noroc. Angeli l-a interogat. Nu-i putea vedea fata, fiindca ii pusesera o cagula, dar ii recunoscuse vocea.

Cand isi oferise prima data serviciile, Angeli fusese cel care il interogase. Julio se gandea ca asta ii va garanta intrarea in cercul interior al puterii si va capata imunitate fata de escadroanele mortii. Pentru a marca pactul ii oferise familia Altman.

La vremea respectiva se felicitase pentru geniul sau. Numele sau sters de pe lista neagra, si Rosa ramasa sin­gura, infricosata. Si el acolo, gata s-o ajute.

Dar acum stia ca fusese un prost.

Angeli parea suparat ca Julio ajunsese acolo si latra la gardieni. Julio asculta, gol si neajutorat, tremurand de frig si frica.

intr-un tarziu, Angeli il intreba:

- Ce cautai in apartament?

- Voiam sa vorbesc cu Rosa.

- Rosa Altman nu este treaba ta.

- Dar e nevinovata. Pe sotul ei il vreti! V-am spus

asta!

- De asta ne-ai informat despre Reuben Altman? Si noi care te credeam un bun patriot.

- Dar Rosa este nevinovata!

Julio asteptase, cu urechile ciulite la fiecare sunet intrebandu-se ce-or sa-i faca. Nu era exclus sa-l tortureze si sa-l omoare.

- Unde este Reuben Altman? il auzi pe Angeli.

- Nu-nteleg. Il aveti pe Altman.

- Nu era in apartamentul sau noaptea trecuta. Acum il cautam.

Nu era in apartament? Julio nu intelegea. Auzi o conversatie in soapta intre Angeli si gardieni si stiu ca-i este decisa soarta. Voia sa spuna ceva, dar din gat nu-i iesi nici un sunet.

Maini aspre il luara si-l dusera pe un coridor. Cagula ii fu scoasa si ii fura aruncate hainele.

- Imbraca-te. Cand gardienii se intoarsera era imbracat. Il urcara intr-o masina si fu lasat in mijlocul orasului, aproape de Piaza del Mayo.

Si apoi traise toata viata in frica.

- Sa arzi in iad, striga Reuben.

- Sa nu ma judeci tu pe mine, nenorocitule! Daca eu voi arde in iad, tu vei sta langa mine! Poate ca familia ta ar mai fi in viata daca nu fugeai. Pe tine te voiau, ticalosule, nu pe Rosa, nu pe copii. Le-au luat pentru a putea pune mana pe tine! Tu esti de vina, nu eu!

Reuben nu-si amintea ce se intamplase apoi. Furia i-a explodat, din cauza acelorasi acuzatii pe care si le

adusese singur tot acest timp. Julio avea dreptate. El era de vina.

Se trezi privind la fata desfigurata a lui Julio. Sange­le ii curgea din nas si gura. Mainile ii erau inca inclestate in jurul gatului lui.

Reuben isi trase mainile si Julio cazu cu capul pe

volan.

Ramase asa, paralizat, nestiind ce sa faca. Se simtea complet dezorientat. Ultimele ramasite ale furiei fura maturate de panica. In decursul a doar cateva minute, lumea se intorsese cu fundul in sus.

Julio il tradase pe el si pe familia lui.

Tot repeta aceasta idee in minte, ca un copil care examineaza o noua jucarie, incercand sa inteleaga cum functionase.

Si acum Julio era mort.

Nu stia cat statuse asa. Un autobuz trecu pe langa el. Un cuplu trecu pe trotuar, sarutandu-se. Nu aruncara nici macar o privire masinii.

Facu un mare efort sa se miste. Se intinse si pipai mana lui Julio dupa puls. Nimic. Il omorase. Nu. Imposibil. Nu sunt un ucigas. Julio se va ridica imediat.

L-am omorat.

incepu sa tremure. Ar fi vrut sa iasa din masina si s-o ia la fuga, dar se forta sa ramana calm. Auzea cum picura sangele pe podeaua masinii.

Trebuie sa plec de-aici. Iesi din masina, ocoli si se duse pe locul soferului, impingand trupul lui Julio. Se puse la volan. Por Dios, e sange peste tot. Ce sa faca? Nu putea sa-l lase pe Julio aici. Va fi gasit de cineva, daca nu in noaptea asta, atunci maine dimineata. Lua o decizie, porni motorul si o lua inspre Paseo Colon.

Conducea prost, incapabil sa se concentreze. Nici nu conta, la Buenos Aires toata lumea conducea astfel. Reuben nu avea idee unde se indrepta. Apoi isi aminti ca in zilele Isabelitei cadavrele erau parasite in gropile de gunoi de la marginea orasului. Intoarse masina si porni spre aeroport. O lua pe Avenida Riccieri, spre autostrada catre Eziza.

Trecu de portile unei unitati militare si vazu lumini­le aeroportului international in departare. Dreptate, se gandi el. Julio merge pe acelasi drum ca Rosa.

Intra pe un drum de tara, strajuit de carcase de masini. Opri, stinse motorul si farurile. Crapa fereastra si fu izbit imediat de duhoarea irespirabila a gunoaielor. Isi tinu respiratia si asculta.

Singurele sunete erau scartaitul greierilor si un fosgait, probabil al sobolanilor. Acum descoperi ca iar era incapabil sa se miste. Isi puse capul pe volan si ramase asa multa vreme. Facu un efort si iesi din masina.

Deschise usa din dreapta si trase cadavrul lui Julio afara din masina. Deschise portbagajul. Il lua pe Julio si il arunca acolo.

Se apleca peste masina, asudand din greu.

Se gandi la Carmen, la cei patru copii pe care ii cunoscuse aseara. Isi trecu mana peste fata, dar Julio merita pentru tot ce facuse. Si totusi

Dar nu trebuia sa se gandeasca acum la asta. Poate mai tarziu va gasi un mod de a-si justifica si linisti con­stiinta pentru ce facuse. O alta voce ii cerea cu disperare sa supravietuiasca, acelasi diavol care ii purtase pasii pe strada Arcos la Ambasada Mexicana in loc de apartamen­tul sau din Recolecta.

In cutia de scule gasi un ciocan si un levier. Folosi levierul pentru a scoate placutele de inmatriculare. Le

arunca deasupra cadavrului. Apoi petrecu o jumatate de ora luptandu-se sa scoata rotile, lasand Fiatul pe butuci. Apoi, calm, incepu sa sparga toate ferestrele si sa indoaie tabla. Cand termina se simti satisfacut ca, dimineata, cand va rasari soarele, Fiatul va arata la fel ca celelalte masini, ca si cum ar fi zacut aici de cateva luni.

Drumul spre hotel era lung. Opri un taxi, spunand ca avusese pana. Daca cei de la receptie considerasera infatisarea lui ciudata, nu dadura nici un semn. Ajunse in camera si se duse direct in baie. Se privi in oglinda. Avea pete maronii pe haina si sange sub unghii. Reuben se uita la figura din oglinda; opt ani ea ii aratase fata unui las; acum pe cea a unui ucigas.

Stinse lumina si se tranti in pat, imbracat. Voia sa fie singur in intuneric, cu demonii sai, incercand sa se impace cu vinovatia sa ca si cu cea a sotiei sale si a celui mai bun prieten.

In dimineata urmatoare, la ora unsprezece, Reuben se afla intr-un avion al Aerolineas Argentinas in drum spre México City. Gasise un loc la clasa economica. Avea pungi negre sub ochi din cauza nesomnului si era nebar­bierit. Cand avionul decola, vazu cimitirul de masini.

Ce facuse? Fusese un fel de razbunare, dar, chiar daca putea pretinde ca se facuse un fel de dreptate, Rosa era la fel de moarta, iar el era la fel de departe de a-si gasi fetele, daca mai erau in viata.

In timp ce ceilalti calatori dormeau sau priveau fil­mul, Reuben Altman era coplesit de cacofonia violenta a gandurilor sale.

Europa si America de Sud Vara lui 1994

Roma, Italia

O numea printesa mea, mia principessa.

Locuiau intr-un apartament la etajul superior al unui palazzo construit pentru Papa Inocentiu al X-lea si familia sa. Desi copil, bea din pahare iesite din mainile mesterilor de la Murano si din portelanuri pictate de Gio Ponti. Ro­chia de la comuniune fusese realizata de Valentino Garavani.

Pe masura ce trecea timpul amintirile ei despre Buenos Aires deveneau vagi. Isi amintea marea casa din Palermo, cu foaierul de marmura si piscina din gradina din spate, isi amintea petrecerile la care se uita printre barele balustradei la sosirea oaspetilor, barbatii imbracati in uniforme stralucitoare, femeile in toalete de seara ele­gante, batute cu diamante. Parca erau scene dintr-un basm si, multa vreme, chiar dupa sosirea in Italia, crezuse ca a fost o printesa.

Parintii ei o trimisesera sa ia lectii de calarie la un club in afara Romei. La a zecea aniversare, Angeli i-a oferit un ponei. Si-a inconjurat mainile de gatul lui si a jurat ca este cel mai minunat tatic din intreaga lume.

- Orice pentru tine, mia principessa, ii spusese el. Orice.

Era condusa in fiecare zi la o scoala privata din Trestavere cu un Mercedes alb de catre soferul tatalui ei.

Abia la varsta de treisprezece ani a aflat de la o co­lega de-a ei ca tatal sau isi castiga existenta vanzand arme. Ideea i se paru atat de scandaloasa, incat ceru cu insistenta sa afle de unde stia. Fata ii raspunse ca de la tatal ei; la randul lui isi castiga existenta cumparand arme de la Angeli si vanzandu-le mai departe.

Dupa o saptamana de nopti nedormite Simone alunga gandul din mintea ei, dar, oricat ar fi incercat, lumea copilariei ei se spulberase definitiv. De-atunci inco­lo si-a facut un obicei din a nu-si mai examina viata cu prea multa atentie.

La urma urmelor, era tatal ei; si orice fetita isi iubeste tatal.

Cesar Angeli si oaspetele sau stateau la una din mesele intinse pe trotuarul din Plazza Campo dei Fiori, privind la vanzatorii de fructe care isi impachetau marfa. Era o zi minunata de vara, iar cerul era lipsit de orice urma de nor. Sezonul turistic era la apogeu, iar in aglome­ratia din jurul lor se puteau auzi amestecandu-se engleza americana cu romanaccio, dialectul local.

Chema un chelner cu o jacheta alba si comanda doua digestivi.

Invitatul lui Angeli era imbracat intr-un costum cle­rical simplu, cu o cruce de argint la piept. Dintii si degetele de la mana stanga ii erau ingalbenite de nicotina. Vorbea italiana cu accent puternic, care ii trada originea din Europa de Est. Nu exista nici un indiciu pentru a-l identifica, nimic care sa tradeze ca este arhiepiscop in Biserica Romano-Catolica si unul dintre cei mai puternici oameni de la Vatican.

- Asociatii mei nu vor fi incantati de noua crestere a tarifelor, spuse Angeli.

Arhiepiscopul scoase o tigara egipteana dintr-o tabachera de argint.

- Doi la suta. Nu inseamna nimic.

- Doi la suta din o suta de lire nu inseamna nimic. Doua procente din o suta de miliarde de lire inseamna foarte multi bani.

- Spune-le s-o considere o donatie catre Biserica. Christos nu a murit degeaba.

- Voi transmite sentimentele tale.

In timp ce-si beau digestivi, arhiepiscopul privea statuia lui Giordano Bruno, care domina piata in care murise. Inchizitia il arsese de viu chiar pe locul acela pen­tru erezie.

Angeli dadu din cap catre statuie.

- Stiau cum sa trateze elementele subversive in vre­murile acelea.

- Era inainte ca Biserica sa se inmoaie. Nu e de mirare ca oamenii nu-si mai gasesc drumul.

Am fi putut omori canaliile acelea din Plaza del Mayo, in fata tuturor. Arhiepiscopul de Buenos Aires ar fi trebuit sa fie alaturi de noi sa ne dea binecuvantarea, aparam crestinatatea.

Arhiepiscopul aproba din cap.

- Acum preotii sunt mana in mana cu comunistas.

- Macar le-am aratat cum trebuie procedat. Si o vom face din nou, daca va trebui. Saluta!

Terminara bauturile si cerura nota de plata. Angeli nu observa ca un chelner, care statea la casa, il privea tinta.

Nu ma recunoaste, se gandi el, dar eu il cunosc. L-as cunoaste oriunde si oricand. Trecusera saptesprezece ani de cand lucrasera impreuna, dar asa ceva nu se uita atat de usor. Se ingrasase si se mai implinise la fata, dar el era.

Si-i amintea perfect pe nenorocitii aia. Sigur, facuse si el cateva lucruri de care nu era mandru, dar nu fusese atat de rau ca ceilalti. El doar executa ordinele, facand ce i se spunea. Ei erau responsabili.

isi aminti cum asta il impinsese o data de perete, aproape sufocandu-l. Inca isi mai amintea cum ii mirosea respiratia.

Unul dintre chelneri se intoarse cu cartea de credit a omului. Turturro il chema.

- Il cunosc. Celalalt nu zise nimic.

- L-am cunoscut in Argentina.

Colegul sau dadu din umeri si procesa cartea de credit. Turturro trase cu ochiul. Gregorini. Asa isi spunea acum, dar era el, tot colonelul Cesar Angeli.

Cauta pe lista rezervarilor si gasi numele. Alaturi era un numar de telefon si Turturro il nota. Privi spre el. Angeli si invitatul sau se ridicasera sa plece. Isi scoase ja­cheta de chelner si pleca dupa ei. Colegul sau ramase cu gura cascata, urmarindu-l cum traverseaza in fuga Campo del Fiori si lasandu-l singur cu un restaurant plin de clienti.

Turturro ii urmarea discret, de la distanta, rugandu-se sa nu ia un taxi la Corso Vittorio Emanuele. No­rocul fu de partea lui. Ii vazu traversand bulevardul si se plimbara unul langa altul pe Corso dei Rinascimento. Intrara intr-o casa scumpa de pe una din laturile Plazzei Navona din Via della Pace.

isi nota cu grija adresa si verifica la usa de la intrare numele. Gregorini. Intorcandu-se inapoi pe Corso Vittorio

Emanuele se decise sa sarbatoreasca la Bevitoria Navona. Fusese ultima sa zi de chelner.

Chiar inainte ca Turturro sa paraseasca Grupul de Comanda a Actiunii, in 1977, i se ordonase sa arda o serie de documente. Majoritatea lor erau inregistrari ale inte­rogatoriilor luate prizonierilor, care dadeau identitatea prizonierului, data interogatoriului si numele interogatorului - care era intotdeauna un cod - si rezultatul. Acesta era de fiecare data fie normal, fie mort.

Printre documente erau dosarele personale ale tuturor membrilor grupului, inclusiv cele ale ofiterilor superi­ori. Asumandu-si mari riscuri, Turturro pastrase aceste dosare si le scosese din unitate ascunse in captuseala.

Multa vreme, cat durase regimul militar, pana in 1983, le tinuse ascunse intr-o caseta ingropata in gradina. Cand Alfonsin anuntase infiintarea Comisiei Nationale pentru Disparuti, Turturro se felicita pentru prevederea sa. Se gandea ca acele documente valorau imens, daca stia cum sa le utilizeze.

Dar comisia se dovedi inofensiva, praf in ochii natiunii. Dupa trei ani nu existase nici o condamnare si a fost desfiintata. Doar doi dintre liderii juntei, generalul Jorge Videla si amiralul Emilio Massera fusesera inchisi, iar Alfonsin promulgase Legea Datoriei, care ierta practic pe toti ceilalti.

Apoi, cu doi ani in urma, fusese implicat intr-un scandal intr-un bar din La Boca. Un alt militar, un sergent, murise. De-a lungul anilor, isi facuse multi prieteni in armata, care au avut grija sa amane mandatul de arestare pana cand reusise sa fuga la Montevideo. De acolo, Turturro se decisese sa plece in Italia, unde mai avea inca rude. Una dintre ele avea un restaurant la Roma. Din dragoste fata de varul de departe, acesta ii oferise o slujba de chelner la Casa Latina, cu salariul minim.

Dar Turturro nu renuntase sa spere. Avea inca dosa­rele. Si acum, multumita Providentei, va reusi sa scoata bani pe ele.

Cand ajunse in micul sau apartament de la marginea orasului, efectele bauturii s-au facut simtite si adormi aproape imediat.

Dar a doua zi cand se trezi si-si aprinse prima tigara, cauta in buzunarul camasii dupa foaia de hartie pe care scrisese numarul de telefon al lui Angeli. O desfacu si o intinse pe masa.

Motanul miorlaia la picioarele sale, dar il lovi cu piciorul. Nimic nu-i mersese cum trebuie de cand sosise in tara asta nenorocita, dar poate acum soarta se va schimba. Il durea capul din cauza bauturii, dar niciodata nu se simtise atat de bine.

Simone raspunse imediat la telefon.

- As dori sa vorbesc cu senor Gregorini.

- Cine-l cauta, va rog?

- Un vechi prieten.

Angeli arunca editia de dimineata a lui La Repu­blica si se duse pe hol. Nu-i placea sa fie deranjat la micul dejun.

- Qui parla César Gregorini.

- Domnul colonel Angeli?

Angeli simti cum inima incepe sa-i bata mai tare. Chiar si vechii sai prieteni sau asociati nu-l mai chemau pe acest nume.

- Cine-i acolo?

- Poate ca nu va mai aduceti aminte de mine. Am lucrat pentru dumneavoastra in vremurile bune. Am facut multi subversivos sa dispara. Va mai amintiti, domnule colonel?

Lui Angeli nici nu-i trecu prin minte sa-si nege iden­titatea. N-ar fi avut rost. Faptul ca persoana il cunostea dupa adevaratul sau nume dovedea acest lucru.

- Ce vrei?

- Speram sa mai vorbim despre vremurile bune. Vazu ca sotia si fiica lui il privesc de la masa. Se

intoarse cu spatele la ele si-si cobori vocea.

- De ce?

- Este bine ca vechii camarazi sa tina legatura, nu-i asa, domnule colonel?

- Nu ma intereseaza trecutul.

- Poate ca altii nu sunt de aceeasi parere. Este o cafenea vizavi de biserica Sant'Agnese di Agone. Va astept acolo la zece.

- De unde stiu cum sa te gasesc?

- Nu va faceti griji. Va cunosc eu. Celalalt inchise.

Francesca se uita la el.

- Ce s-a intamplat?

Angeli statea in hol cu mainile in buzunar, privind la telefon.

- Cred ca cineva vrea sa ma santajeze.

Nu paru atat de surprinsa pe cat credea el ca va fi. Il privi cateva clipe, framantandu-si mainile.

- Cine este?

- Nu stiu, dar cred ca voi afla curand.

- Cineva din trecut?

El aproba din cap. Se intrebase deseori cat anume cunostea sotia lui ori cat ghicise. Nu-i spusese niciodata nimic despre rolul jucat in anii saptezeci. Isi imaginase ca nu vrea sa stie si asa trebuia sa fie. Ea provenea dintr-o familie de militari si stia ca anumite intrebari nu trebuie puse.

Fusese o mare frumusete atunci cand se casatorise cu ea. Pe-atunci el era doar un ofiter inferior, fara bani sau relatii si familia ei fusese scandalizata ca-l alesese tocmai pe el dintre zecile de candidati mai interesanti. Nici acum nu stia de ce il alesese. Poate ca recunoscuse in el o am­bitie egala cu a ei. Daca acesta fusese motivul, nu o dez­amagise.

- Esti ingrijorat?

- Nu. Deloc.

Ea zambi. Era treaba lui sa rezolve astfel de lucruri. Si, atata vreme cat reusea, avea loialitatea si sprijinul ei, indiferent de mijloacele pe care le utiliza. Aceasta era intelegerea tacita dintre ei.

Angeli se intoarse in salon pentru a-si termina micul dejun. Privea jurnalul, dar citise de trei ori aceeasi fraza si tot nu reusea s-o priceapa. Mintea ii era preocupata de telefonul primit. Ultima data cand fusese confruntat cu o astfel de fantoma a trecutului fusese acum sase ani, intr-un restaurant din Piazza di Spagna. Un individ aparuse in fata mesei sale si incepuse sa tipe. Proprietarul il daduse afara, dar el ramasese in fata restaurantului.

Trebuise sa-l puna pe sofer sa-l invete manierele, dar faptul ca mai existau oameni care ii cunosteau activitatile din trecut il facea nervos. Nu ca ar fi dat doi bani pe ei. Trebuia sa fi scapat atunci de toti. Din neferi­cire, trebuise sa-i crute pe unii, fie ca sa-i utilizeze drept momeala pentru a-i prinde pe alti comunistas, fie fiindca erau cetateni straini. Se gandea ca ar trebui sa fie mul­tumiti ca scapasera cu viata.

Privi in jur. Apartamentul il costase cateva milioane de dolari. Pe pereti erau vitralii din secolul optsprezece, iar holul era lucrat in vechiul stil roman. Francesca il de­corase in stilul baroc. La intrare si pe hol erau vase si putti de alabastru antice, podele de marmura. Pe pereti erau expuse tablouri din secolele optsprezece-nouasprezece.

Acesta era palatul sau, ceva la care bunicul sau din mahalalele Genovei nici n-ar fi indraznit sa viseze. Un ast­fel de domeniu nu se putea fonda pe slabiciune; era pastrat prin putere si brutalitate, asa cum se intamplase dintotdeauna, chiar din vremea cezarilor. Singura sa vina fusese ca nu putuse sa se distanteze el insusi de torturi si crime. Avea sange pe maini. Ca in toate dinastiile, abia urmasii sai se vor putea bucura de respectabilitate.

Ceea ce il tulbura era Simone. Era doar un copil cand fusesera nevoiti sa paraseasca Argentina si el nu cre­dea ca ar fi putut intelege trecutul. Presa straina le laudase

pe acele nebune madres de Mayo si-i descrisese pe gene­ralii din junta ca pe niste monstri. Era usor sa distorsionezi faptele din Europa, cand nu-ti explodeaza bombe peste tot, cand prietenii si familia nu-ti sunt rapiti de comunistas.

Cat fusese ea copil, nu-si facuse probleme. Ceea ce voise Francesca fusese un copil. Cand aranjase adoptia Simonei nu si-o imaginase crescuta mare, nu se gandise ca va veni ziua cand ea va judeca singura ceea ce el facuse. Si nici nu-si imaginase ca parerea ei va deveni atat de importanta pentru el.

Uneori era tulburat de amintiri. Daca auzea un zgo­mot de esapament pe strada, cu un sunet asemenea unui pistol, ii aparea o imagine, al trupului gol al unei femei zbatandu-se in spasme la capatul unei franghii. Sange si creier imprastiate pe perete.

Se uita la fiica sa. Atat de blanda, atat de frumoasa. Fiica lui. Trebuia s-o protejeze, de oameni, de politica, de viata. Isi dadu seama ca o iubea, la fel de mult, poate chiar mai mult decat pe sotia sa. „Fiecare om are slabiciunea lui.” obisnuia sa le spuna ofiterilor din Grupul de Comanda a Actiunii. Intotdeauna poti gasi o modalitate de a-l infran­ge, daca vei cauta cu grija. Fiecare om are o slabiciune.

Dintr-o data isi dadu seama ca Simone era punctul sau slab.

Ea il privea nelinistita.

- Te simti bine, papito?

- Da. Sunt bine. Doar putin obosit.

- Ti s-a racit cafeaua. Sa-i spun Sylviei sa-ti aduca

alta?

- Nu. Trebuie sa plec.

O saruta si se duse in dormitor sa se schimbe. Desigur, Simone nu va afla niciodata ca nu este copilul lor

si nu va afla ce s-a intamplat cu mama ei, dar totusi. Voia ca ea sa fie mandra de el, ca orice tata. Insa, daca trecutul sau va iesi la lumina, se intreba ce va mai gandi ea despre el. E atat de usor sa judeci gresit.

Turturro. Il recunoscu imediat.

Boul se ingrasase si din par nu-i mai ramasesera decat cateva fire unsuroase, dar Angeli si-l amintea bine. Purta un costum ieftin si o camasa alba, desfacuta la guler. Se aseza la masa lui Angeli, radiind, de parca s-ar fi crezut un mare smecher, fiindca reusise sa-l scoata pe colonel afara din apartamentul sau confortabil in ploaie.

Ploua inca de azi-noapte. Pe terasa fusese intinsa o prelata. Angeli lasa ziarul deoparte si ridica mana. Era client regulat si un chelner aparu imediat si aduse inca doua cafele.

- Domnule colonel.

- Nu mai sunt colonel, ii aduse Angeli aminte.

- Nici eu nu mai sunt sergent.

- Asta nu inseamna ca am devenit egali, spuse Angeli aplecandu-se spre el. Ce dracu' vrei?

Zambetul lui Turturro pali.

- Mai intai, domnule colonel, dati-mi voie sa va aduc aminte cine sunt

- Nu mai sunt colonel. Daca mai imi spui asa o sin­gura data iti dau vreo doua peste bot de nu te vezi. Nu am venit aici sa ma joc cu tine sau sa ma gudur. Inteles'?

Se pare ca da. Zambetul ii disparuse complet si  obrajii i se inrosisera de furie.

- Nu erai tu in restaurantul din Campo dei Fiori ieri?

- Aveti o memorie buna.

- Mi s-a parut ca te cunosc de undeva, dar nu-mi puteam da seama, dar acum te recunosc. Ai lucrat pentru

mine. Tu erai grasanul care batea la masina rapoartele si din cand in cand ne mai dadeai o mana de ajutor la torturi. Erai foarte bun cu picana.

- Faceam doar ce mi se ordona.

- Sigur ca da.

- Cand am aflat ce se-ntampla, m-am oprit. N-am continuat ca altii.

- Mda, tu ai fost baiat bun. Ce vrei?

Sosira cafelele. Angeli zambi si-i oferi chelnerului o bancnota de zece mii de lire.

- V-ati descurcat bine, spuse Turturro.

- Si tu ai ajuns un rahat. Ce cauti la Roma?

- E treaba mea.

Turturro nu parea sa agreeze modul in care se desfa­sura conversatia. Crezuse ca el o s-o controleze, dar An­geli stia cum sa trateze astfel de gunoaie. Desfacu un pli­culet de zahar si-i varsa continutul in ceasca.

- Ai dat de belele.

- Eu nu, dumneavoastra. Turturro isi recapatase curajul.

- Nu mai spune? Cum asa?

- Am ceva ce doriti.

- Ma indoiesc.

- De ce imi vorbiti asa? Am fost camarazi. Am lup­tat contra montoneristilor impreuna. Am salvat Argentina de comunisti.

Turturro isi scoase pachetul de tigari si voia sa aprinda una, dar Angeli i-o smulse din mana si o arunca pe trotuar.

- Nu-mi place fumul. Acum ca am stabilit ca sun­tem frati, da-i drumul.

Turturro parea zguduit.

- Bine, tocmai am dublat pretul.

- La ce?

- Am niste dosare, cu numele celor pe care i-am interogat, nume ale celor care au murit. Au antetul sectiei noastre.

Angeli ridica o spranceana.

- Si ce daca?

- Posed, de asemenea, si dosarul unui anume colonel Cesar Angeli. Este trecut totul acolo. Mai mult, are si fotografia. Spre deosebire de mine, nu v-ati schim­bat prea tare. Aproape deloc.

Fata lui Angeli nu trada nimic. Sorbi din cafea gandindu-se.

- Si cum ai obtinut aceste dosare?       

- Trebuia sa fie distruse. Eu am fost pus sa fac asta.

- Si ce ai de gand sa faci cu hartiile astea?

- Le vand.

- Cui?

- Revistei Gente, de pilda. Platesc bine pentru orice aduce cat de cat a scandal.

- Daca as fi fost membru al vreunei familii regale ori vreun actor de cinema, poate ca ar fi fost interesati. Doar nu crezi ca ma sperii cu asta?

Nu era reactia la care se astepta Turturro. Pentru prima data nu mai paru deloc sigur pe el.

- Vrei sa aflam?

Angeli se uita la el. Stia ca nu putea permite asta. Chiar daca el ar fi putut trai chiar si pus la stalpul infamiei, nu putea permite ca fiica sa sa fie expusa la asa ceva.

- Uiti ca nu am facut nimic ilegal. In Argentina s-a dat o lege conform careia nu mai putem fi acuzati. Eu pot sa ma intorc oricand, fara sa patesc ceva, dar tu?

Ploaia se oprise si un soare palid incerca sa se iteasca de dupa nori. Cersetorii isi facura imediat aparitia

in piata. Un pictor isi amenaja un „atelier' in fata Fontana dei Fumi.

- Cat crezi ca vei obtine pentru hartiile astea? Angeli se intreba ce idiot permisese ca hartii de o

asemenea valoare sa ajunga in mainile cuiva ca Turturro.

- O suta de milioane de lire. Angeli rase cu adevarat amuzat.

- Toata lumea vrea o suta de milioane de lire. Asta nu inseamna ca o si obtine.

Valoarea pe care Turturro o daduse dosarelor ii ta­iase respiratia. Cei din clasele joase nu cunosteau valoarea reala a nici unui lucru. De aceea erau saraci.

Fata lui Turturro pali.

- Este ultima mea oferta.

- Poate ca ar fi mai bine sa te toc cu masina de facut hamburgeri si sa te servesc cainelui meu.

- Si atunci cum ramane cu dosarele?

- Ce-i cu ele?

- Ma credeti prost? Am facut copii si le-am dat unui avocat. Daca mi se intampla ceva, le trimite la toate ziarele de scandal din Italia.

Angeli isi termina cafeaua. Era posibil ca boul asta sa spuna adevarul. Daca nu ar fi fost Simone, ar fi putut sa-si asume riscul. Ce naiba sa faca?

Angeli isi privea santajatorul. O suta de milioane de lire. Ridicol. Talentul unui bun santajist consta in a cere o suma pe care cel santajat sa si-o poata permite fara pro­bleme. Daca ceri prea mult te pui singur in primejdie. Cunostea bine lucrurile astea; nu-si finantase operatiunile din prezent prin santaj?

Se intreba daca dosarele existau cu adevarat, daca nu era decat un bluf. Nu avea nici un dubiu ca ziarele de scandal ar fi publicat imediat totul. Asa era regula in tara asta. Nu era interesata de stiri, ci de povesti. Trata infor­matia ca pe o telenovela.

Ar fi fost usor sa-l trimita pe Turturro in fundul Tibrului, dar daca nu era o cacealma? Daca avea copii as­cunse cum spune?

- Iti dau un milion, idiotule. Este ultima oferta.

- Zece milioane.

- Un milion. Atat. Vino maine aici la aceeasi ora si vei primi banii. Daca iti mai arati vreodata mutra in Piata Navona dupa aceea iti scot coaiele si ti le bag pe gat. Ai inteles?

Angeli se ridica si pleca, traversand furios piata. Stiuse ca i se va intampla asa ceva intr-o buna zi. Nu conta ce facusesi, trecutul era acolo, chiar in spatele tau, adulmecandu-ti calcaiele ca un cersetor.

in aceeasi zi, 19 iulie 1994, o masina-capcana ex­ploda in fata Asociatiei Mutuale a Evreilor Argentinieni de pe strada Pasteur din Buenos Aires, distrugand cladi­rea. Nouazeci si sase de persoane murisera si peste doua sute erau ranite. Simone urmarea la televizor cum ranitii

erau scosi din ruine, in zgomotul asurzitor al ambulantelor si al tipetelor.

Cand tatal sau intra in camera si aprinse lumina vazu ca plangea.

- Cara, ce s-a intamplat? Simone isi sterse lacrimile.

- Oamenii aceia.

El isi schimba expresia.

- A, asta. Sunt doar niste evrei.

Ea ii mai auzise parerile in aceasta privinta, dar atunci era politica. Aici era vorba de oameni nevinovati ucisi.

- Cum poate cineva sa faca asa ceva? El ridica din umeri.

- Au primit ce merita.  Apoi iesi din camera.

„Nu am venit sa aduc pacea, ci sabia', spuse Christos; Luke considera ca nimic nu se schimbase in doua mii de ani. In Piata Sf. Petru, acolo unde fusese cru­cificat primul Episcop al Romei si unde cu cativa ani mai inainte un turc trasese asupra papei, patrulau carabinieri inarmati cu pistoale mitraliera. Nimic nu se schimbase, nimic in lume, ca si in religie.

Statea la una din mesele de plastic de pe terasa unei cafenele din Via di Porta Angelica, urmarind fluxul inter­minabil al turistilor. Cersetorii incercau sa-si vanda

iconitele turistilor straini, inainte ca un carabinier sa se infurie si sa-i ia la goana.

Era doar ora zece dimineata si piata era deja plina de turisti si pelerini.

Il vazu pe Jeremy Dexter facandu-si cu greu loc prin multime. Ii facu cu mana si el ii raspunse.

Era un tanar inalt si subtire, cu par deschis si o voce efeminata. Din aceasta cauza si datorita faptului ca lucra in Ministerul de Externe, lumea il credea homosexual. De fapt, ii spuse Jeremy, era omnisexual.

- Orice, oriunde. Trebuie sa ai o minte deschisa. Purta un costum de lana si o cravata albastru marin,

desi afara era foarte cald.

- Luke. Buon giorno, mosule.

El si Jeremy fusesera la Cambridge impreuna, dar asemanarile dintre ei se terminau aici. Jeremy fusese edu­cat la Westminster si familia lui pretindea ca este ruda cu printesa Diana. Luke era amuzat ca Jeremy il considera prieten. Poate ca mostenirea latina din el il atragea. In tim­pul universitatii il prezenta prietenilor sai ca pe un exem­plar exotic din America de Sud.

Dupa Cambridge, Jeremy intrase inevitabil in Mi­nisterul de Externe, in vreme ce Luke isi facuse drum in lumea jurnalismului. In ciuda asteptarilor lui Luke, priete­nia lor continuase si Jeremy, acum in Roma, ii oferea din cand in cand informatii interesante pentru articole.

De data asta Jeremy il ajutase sa obtina o serie de interviuri cu persoane de la Vatican pentru un material pe care il pregatea pentru suplimentul de duminica despre viitorul Bisericii Catolice. Redactorul sef ii aprobase „expeditia' la Roma, prima sa iesire in strainatate ca jur­nalist.

Luke comanda doua espresso si flecarira despre pri­etenii comuni, politica europeana, sansele Angliei in viito­rul Turneu al celor Cinci Natiuni si, desigur, despre vreme.

Apoi Jeremy se lasa pe spate si-si puse un picior peste altul.

- Uita-te la handicapatii astia de turisti. Accentua cuvantul, care suna de parca ar fi fost obligatoriu.

- Toate pachetele turistice duc la Roma.

- Vreau sa spun, ce dracu' spera sa gaseasca? Pietà. Seamana cu un manechin dintr-o vitrina. Nu poti sa ad­miri ceva in liniste ca apar hoardele de galbejiti cu came­rele Sony. Nu poti sa vezi „Judecata de apoi'. Trebuie sa ai cel putin doi metri juma' inaltime.

isi termina cafeaua.

- Nu poti privi Roma, trebuie s-o gusti, s-o simti. Roma inseamna decadere morala, coruptie. Trebuie sa-i simti zeama curgandu-ti pe barbie. Asa a fost dintotdeauna, de pe vremea cezarilor, de cand lupoaica i-a alaptat pe gemeni.

Luke zambi si mai comanda doua cafele. La Roma costau o mica avere. Se intreba ce va zice contabilul cand ii va prezenta nota pentru cele patru cafele.

- Sa revenim la subiect, spuse Jeremy, iar Luke se dadu mai aproape. Trebuie sa te intalnesti cu cineva. Asistentul subsecretarului de stat pentru Vatican. Un anume Salvatore. Din Argentina. Fost conational de-al tau. A fugit de junta in anii saptezeci si a ajuns in Mexic. La un moment dat a ajuns in jurisdictia arhiepiscopului de Puebla, Don Cardinal Comacho. Se pare ca l-a impresio­nat, fiindca, atunci cand a fost promovat la Roma, l-a luat pe Salvatore cu el ca interpret. Vorbeste fluent italiana, spaniola si engleza. Acum este secretarul particular al lui Comacho.

- Si vrea sa vorbeasca cu mine?

- Vrea sa te foloseasca, precum si tu vrei sa te folosesti de el.

- In ce scop?

- Baloane.

Un american trecu pe langa ei. Purta un tricou cu Leonardo da Vinci si niste corturi imense. Se plangea de caldura. Jeremy ridica spranceana, dar nu zise nimic.

- Intre noi doi si restul lumii catolice, Papa nu mai are mult. A depasit termenul de intrebuintare. Abso­lut. A fost omul zilei in timpul razboiului rece. Acum de­ranjeaza un pic. S-a facut coada pentru succesiune.

- E pe moarte?

- Cu totii suntem pe moarte. Nimic iminent. Un an, cinci ani. O clipa pentru viata de la Vatican.

- Cine sunt candidatii?

- Curia ar vrea un italian, unul de-al lor. Poate Mar­tini, de la Milano. Numai ca el este progresist. Nasol. Lu­mea a treia, bla-bla-bla. Multi ar dori pe cineva din afara Romei. Sa uneasca sperantele lumii a treia cu valorile traditionale ale bisericii.

- Cineva anume?

- Poate Gantin, din Benin. Nu are sanse, fiindca e negru. Singura diferenta in ei si Klan este culoarea sutanelor. Cine mai este? Mos Gianpaolo a trait doua decenii. Majoritatea membrilor colegiului sunt conserva­tori ramoliti. Neves, din Brazilia, Lustiger din Franta. Fara avorturi, fara doftorii la fofoloanca, fara muieri in sutana, bla-bla-bla. Pe bune.

- Candidatul de compromis?

- Comacho.

- Aha.

- Intelectual. Popular. Rezonabil individ. Nu va in­terzice contraceptia si avorturile. Va pune batista pe tambal.

Isi privi ceasul.

- Cam atat la botu' calului. E vremea sa mergem. Nu putem lasa Biserica sa ne astepte.

Se strecurara printre masinile si autocarele din Largo dei Colonnato. Fusesera ridicate bariere care sa-i calauzeasca pe turisti prin piata. Jeremy si Luke mersera printr-un astfel de tunel pana la Poarta de Bronz. Un guard elvetian cu halebarda si costum medieval le iesi in fata si-i conduse la receptie.

Paolo Salvatore era cu totul altfel decat isi imagi­nase Luke. Era un barbat subtire, neobisnuit de palid pen­tru un latin, cu ochi negri 'si inteligenti si un zambet usor in coltul gurii. Ii conduse grabit intr-un birou ca un om de afaceri extrem de ocupat.

Interviul avu loc sub un tablou al actualului papa si a fost mai degraba un fel de conferinta de presa decat un interviu. Fara a astepta intrebarile lui Luke, Salvatore isi expuse parerile asupra catorva subiecte, cum ar fi dezbaterea teologica asupra doctrinei libertatii, dezbaterea asupra celibatului preotilor si asupra hirotonisirii femeilor preot. Vorbea pasionat despre datoria bisericii de a ajuta lumea a treia, daca nu voia sa devina anacronica intr-o lume in plin proces de schimbare. Ii oferi cateva informatii despre luptele care se desfasurau acum la Vatican pentru succesiunea papei. In acest moment aparu in discutie numele arhiepiscopului Camacho.

- Un articol inspirat in ziarul dumneavoastra despre cariera de exceptie a arhiepiscopului n-ar strica in momentul de fata, spuse Salvatore.

Abia spre sfarsitul discutiei facu o remarca ce starni interesul lui Luke.

- Desigur, daca domnul cardinal Camacho va deveni vicar al Romei se va face o investigatie asupra neregulilor financiare de la Institutul pentru lucrari religioase.

Luke ridica spranceana.

- Credeam ca totul s-a incheiat o data cu Calvi in anii optzeci.

Salvatore zambi.

- Asta crezi?

- Ce fel de nereguli?

Dar Salvatore paru ca deja a spus prea mult.

- Nu am din pacate libertatea de a spune prea mult. Isi privi ceasul.

- Va trebui sa ma scuzati. Am o intalnire cu domnul subsecretar peste cateva minute. Din pacate va trebui sa punem capat aici acestui interviu.

- Multumesc pentru timpul acordat, parinte.

- Dar nu v-am acordat nici o clipa, spuse Salvatore cu un zambet. Trebuie sa raman sursa dumneavoastra anonima la Vatican, nu-i asa?

Luke ii intoarse zambetul.

- Inteleg.

Au iesit si au pornit in jos pe Ponte Vittorio Emanuele. Jeremy il lasa vizavi de biserica Sant'Andrea della Valle. Pentru a face pe plac contabililor de la ziar, Luke renuntase la luxul hotelului de pe Via Veneto pentru unul mai vechi de pe Campo dei Fiori.

- Ce a vrut sa spuna? il intreba pe Jeremy. Cu re­marca aceea despre nereguli financiare?

- Zvonuri, mosule. Cine stie ce a vrut sa spuna? Nu uita ca vin sa te iau la cinci. Am obtinut invitatii la inaugurarea unui orfelinat. Vor veni o multime de oameni pe care trebuie sa-i cunosti.

Luke traversa strada, preocupat de ce-i spuse Salvatore. Era excitat. Era primul sau articol important.

Abia astepta receptia de diseara. Jeremy ii promi­sese ca va cunoaste cativa oameni importanti. Altfel ar fi asteptat insa dupa-amiaza, daca ar fi stiut ca o va intalni pe Simone Angeli.

Casa din Santa Maria fusese oferita de un cardinal din secolul saisprezece pentru a gazdui un colegiu religios. In secolul nouasprezece devenise pentru o scurta vreme hotel - se spunea ca aici statuse Byron - si recent fusese renovat.

Ultima destinatie, dupa restaurare, era sa devina or­felinat, sub ingrijirea calugaritelor franciscane. Fusese ideea arhiepiscopului Tomaszcewski; dar constructia nu costase o lira Biserica. Totul fusese finantat prin fonduri stranse de la multi dintre bogatasii invitati in aceasta dupa-amiaza la receptie.

Chelneri cu uniforme albe purtau tavi cu cupe de sampanie. Luke se gasea alaturi de bogatasii si puternicii Romei, oameni de afaceri, industriasi conversand cu mem­bri ai Curiei, un neobisnuit amestec - credea cu naivitate Luke - de bani si religie. Barbatii erau in frac si costume Giani Versace, iar femeile in toalete Renato Balestra, Gianfranco Ferre si Mila Schon. Aurul si diamantele straluceau peste tot.

- Cati bani sunt in incaperea asta, ii sopti el lui Jeremy. Isuse.

- Nu. El nu e aici. Nu cred ca si-ar putea permite. Sorbi din cupa de sampanie.

- Dupa-amiaza asta ai sansa de a-i cunoaste pe cativa dintre cei mai importanti. Uite-l acolo pe Martini, de la Milano. Un candidat puternic.

- Am vreo sansa de a vorbi cu el?

- Mai degraba poti obtine un interviu cu Dumnezeu Tatal. Il vezi pe tipul de colo, ala care seamana cu un den­tist din Chicago? E Reagan. Trebuie sa-l cunosti. A fost preot, acum e scriitor. Chestii de popularizare. Politica de la Vatican, dedesubturile Bisericii, bla-bla-bla. Pritoceste o noua carte. I-ar face mare placere sa vorbeasca. Luke, ma asculti?

Dar Luke nu auzise nimic. Se uita la o tanara in coltul opus al incaperii.

- Ce-ai patit? Fata lui Luke pali.

- Luke?

- O cunosti?

- N-am venit aici la agatat, mosule. Poate mai tarziu.

- Cinee?

Jeremy se uita. Ingheta.

- Las-o balta.-Nu e de nasul tau. Christoase, ce-ai patit? Parca ai fi vazut o fantoma.

- Cum o cheama?

- Tatal ei este foarte bogat si foarte rau. Luke. Te rog.

- Cum o cheama?

- Gregorini. Simone Gregorini, dar

Dintr-o data disparu de langa el si-si croia drum prin multime.

Era adancita in conversatie cu un secretar al Curiei, un tanar palid, cu o chelie in crestetul capului ce semana cu tunsoarea calugarilor. Luke lua doua cupe de sampanie de pe tava unui chelner si-i intinse unul.

- Simone! Aici erai! ii spuse in italiana. Ti-am adus ceva de baut. Vrei sa ne lasi o clipa singuri? Avem ceva de discutat, ii spuse tanarului cleric.

Luke simtea cum ii bate inima. Se intreba daca mica sa cacealma va functiona, dar tanarul zambi gratios si se indeparta.

Simone se uita la el, expresia ei osciland intre furie si amuzament.

- Cred ca te place, spuse Luke. I-ai luat numarul de telefon?

- Ce naiba faci?

- Pareai plictisita. M-am gandit sa te salvez.

- Te cunosc?

- Nu, dar rezolvam asta imediat, intinse mana.

- Ma cheama Luke. Lucrez la un ziar englezesc. Mana ei era moale si dulce.

- Se pare ca imi cunosti numele.

- Meseria mea e sa pun intrebari.

- Vorbesti bine italiana, pentru un englez.

- Multumesc. Am o afinitate pentru limbile latine. M-am nascut in Argentina. Pana la sapte ani in casa noas­tra se vorbea atat engleza, cat si spaniola.

Expresia ei se imblanzi.

- Unde te-ai nascut? in Buenos Aires?

- Da.

- Si eu.

- Ce coincidenta.

Ii oferi cel mai bun zambet al sau si ea ii raspunse, in tot acest timp inima ii batea nebuneste, sa-i sparga pieptul. Simtea ca parca intrase in zona crepusculara. Era ea, sora Gabriellei, de la infatisare pana la cel mai mic gest. Vocea era aceeasi, ca ton si inflexiuni, pana si unele mici gesturi erau identice, cum ar fi rotitul unei suvite intre degete, cum facea sora sa cand era nervoasa.

Era o teorie ca fiecare persoana are un dublu undeva, dar i se paruse doar o idee trasnita si nu crezuse niciodata in ea. In mod sigur nu putea exista o atat de mare asemanare.

Fata asta si Gabby parca erau facute dupa aceeasi matrita.

Aceeasi matrita.

- Cati ani aveai cand ai plecat din Buenos Aires? o intreba, dar inainte de a-i raspunde aparu o femeie in varsta. Era imbracata luxos, dar fara gust, se gandi Luke, iar machiajul parca ii fusese aplicat cu bidineaua. Avea un colier de diamante la gat. Fata ei fu atat surprinsa, cat si dezaprobatoare cand il vazu pe Luke.

- Plecam, ii spuse ea lui Simone.

- Imediat, mami. Mi-a facut placere ca ne-am cu­noscut, ii spuse lui Luke.

- Pot sa te mai vad? spuse Luke, constient de tonul disperat al vocii sale.

Ea ii zambi dulce.

- Nu cred.

- Dar trebuie, spuse el panicat.

- Sunt sigura ca ai deja o multime de prietene, spu­se ea si se intoarse, disparand inghitita de multime.

O urmari de pe veranda. Ea si mama ei disparura intr-un Mercedes alb. Luke il observa pentru cateva clipe pe un barbat impecabil imbracat, care se urca alaturi de ele in spatele limuzinei. Apoi disparura.

- L-am intalnit pe tatal ei doar o data. Face parte din culoarea locala. Daca pricepi ce vreau sa spun.

Erau intr-un restaurant din piata San'Maria din Trastavere. Era o dupa-amiaza fierbinte. Piata rasuna de la muzica tranzistoarelor tinerilor adunati langa fantana si pacanitul Vespelor. Statuile a patru papi din secolul saispre­zece priveau dezaprobatoare la ce se petrecea acum.

- Mafia?

- Cuvant utilizat prea des. Poate insemna orice. Nu e vorba de indivizi in costume scumpe si tunsori proaste, ci mult mai sofisticati. Are legaturi cu Opus Dei si Propaganda Due. Ai auzit de ei?

Luke aproba din cap. Opus Dei era o organizatie chipurile secreta in interiorul Bisericii Catolice, de extrema dreapta, ce voia sa obtina controlul asupra Bisericii. Se spunea ca are legaturi in intreaga lume si printre membrii sai figurau multi bogatasi. In timpul anilor saptezeci actiunile ei s-au intersectat cu cele ale P2, o organizatie fascista care acum e considerata respon­sabila pentru multe atentate cu bombe. Ca si Opus Dei, din P2 se spunea ca fac parte multi dintre cei mai puternici oameni din Italia: ofiteri marcanti din armata si politie, oameni de televiziune, bancheri si politicieni.

- Ai auzit de Lucio Gelli? continua Jeremy. A fost implicat in conflictul Malvinelor. Calvi l-a salvat. Dum­nezeu sa-l binecuvanteze. Era o parte a afacerilor bancare ale Vaticanului. Papistasii l-au finantat pe Galtieri. Nu conteaza, trebuie sa ierti si sa uiti. Gelli s-a suparat foarte tare pe niste ofiteri. Dupa ce s-a imputit treaba cu Banca Vatican s-a decis sa se mute la Buenos Aires. Pe drum s-a

intalnit cu niste colonei, care faceau drumul invers. Ceea ce ne aduce la signor Gregorini.

- Tatal ei.

- Numele lui adevarat este Cesar Angeli. Fost colo­nel in armata argentiniana. Nu la trupa, evident. Foarte creativ in utilizarea electricitatii. Ii plac secretele. Pe la inceputul anilor saptezeci a avut pasaport diplomatic. A aparut pe la Madrid si Barcelona. Asasina exilati sudamericani. Multitalentat.

Luke il privea. Speculatiile sale pareau a nu mai fi atat de departe de adevar. Cu toata caldura dupa-amiezii, simti fiori reci pe spinare.

- Mosule, nu mai visa, asculta.

- Iarta-ma. Deci tatal ei a fost colonel. De ce a venit la Roma?

- Panica. Democratia a venit in 1983 si el s-a decis ca e vremea sa viziteze Europa. Acum, daca ar vrea s-ar putea intoarce, dar nu mai are rost. O duce foarte bine aici.

- Facand ce?

- Tranzactii cu arme, spalare de bani. Clasic. Anu­miti membri ai juntei au scos bani grei din tara. I-au trimis in Camore si Ndraghetta spalandu-i prin Banca Vatican. Comisioane dragute. Profitul l-a utilizat pentru a cumpara arme si a le vinde in Orientul Mijlociu. Folosindu-se docu­mente argentiniene, armele pornite din Germania sunt deturnate catre Damasc sau Amman. Plus ceva material nuclear, sa fie, sa se gaseasca. Toti banii ajung in Orasul Sfant. Laudat fie Domnul.

- De ce Angeli?

- Gelli l-a introdus. P2, Opus Dei, tot clubul. A de­venit paravanul lui Gelli.

- Si banii circula prin el?

- In banci elvetiene. Angeli o duce bine. Mana grebla se facu. S-a diversificat. Finantator. Evident pentru cine are argumente politice ca lumea. Politia a descoperit planuri pentru o lovitura de stat militara chiar aici in Italia. O mare gramada de cacat. Uriasa. Mafia, neofascisti, gene­rali, tot tacamul. Nasol. Cineva a fluierat in biserica. Inca n-a fost gasit.

- Tatal ei.

- Poate fi un articol interesant. Nu m-as baga insa. Nasol pentru sanatate.

Chelnerul aduse o noua sticla de Orvieto Classico. Jeremy bau apreciativ.

- Sa nu faci vreo greseala. Sunt treburi grele la mij­loc. Cavalerii de la Malta. Papa l-a facut cavaler. Tot taca­mul. Tot mai vrei sa iesi cu fi-sa?

Luke clatina din cap.

- Isuse.

- El nu te poate ajuta. Nu in orasul asta.

- Trebuie s-o vad, Jeremy.

- Pot sa te intreb de ce?

- Nu pot sa-ti spun.

- Misto fatuca. Tapana, dar, Luca

Era singurul dintre prietenii sai care ii spunea asa.

- Ajuta-ma, te rog.

- Vrei un sfat?

- Nu.

- Oricum ti-l dau. Uit-o.

- Fa-mi rost de adresa si de numarul ei de telefon, te rog.

- Mai gandeste-te.

- M-am gandit. Trebuie s-o revad. Jeremy clatina din cap.

- E inmormantarea ta.

Luke statea in pat, cu un prosop infasurat in jurul taliei. Nu era nici sapte, dar in piata de alaturi deja galagia era in toi. Lua telefonul si forma un numar. Il stia pe dina-fara. Sunase de zeci de ori seara trecuta, dar ii raspunsese doar robotul.

De data asta se auzi o voce de femeie adormita.

- Pronto.

- Simone? Sunt Luke. Luke Barrington. Iti mai amin­testi? Ne-am intalnit la receptia de la Casa di Santa Maria.

O pauza.

Jeremy se oferi sa-l conduca la hotel, dar Luke spuse ca prefera sa mearga pe jos. Statu pe Ponte Sisto vreme indelungata, privind la apele murdare ale Tibrului.

Soarta il adusese pana aici, pana la aceasta fata, problema era ce sa faca mai departe.

Intorsese situatia pe toate fetele. Parintii lui o adop­tasera pe Gabriella in Argentina. Si fata asta sustinea ca se nascuse in Argentina. Era posibil sa fie surori? Daca te uitai la ele jurai ca sunt gemene.

Era posibil?

Fu tentat sa-l sune pe tatal sau si sa-i povesteasca totul, dar nu voia sa faca asta chiar acum. Mai intai trebuia s-o gaseasca din nou si sa afle mai multe despre ea. Data viitoare va fi mai pregatit.

Nu putea s-o uite, dar Jeremy avea dreptate. Trebuia sa fie foarte atent.

- De unde mi-ai aflat numarul?

- Am surse influente in guvern.

Nu putea decat ghici cum facuse Jeremy rost de numar. Cand ea nu zise nimic spuse:

- Trebuie sa te revad.

- Nu cred ca e o idee buna.

- Ce-ai zice sa luam pranzul impreuna?

- Imi pare rau.

- Speram sa-mi arati cateva din frumusetile Romei.

- Cumpara-ti un ghid turistic. Ramase singur pe fir. Ea inchisese.

O figura solitara cu un trenig negru alerga pe strazile din Trastevere. Coada de cal ii era legata cu o bentita roz, iar pantofii Nike pareau mai degraba niste labe de scafan­dru.

Simone evita traficul, tinandu-se pe stradute latural­nice. Alergase mai mult ca de obicei, incercand sa uite de furia declansata de telefonul lui Luke. Se simtea in acelasi timp flatata si scandalizata. Cum aflase numarul ei?

Oricum, nu avea nevoie de un iubit pe moment. Avusese pana acum o singura relatie, cu un baiat pe care il cunoscuse la saptesprezece ani. De cand aceasta se termi­nase, cu sase luni in urma, fusese tot timpul distrata. Crezuse ca va dura pe vecie.

Majoritatea prietenelor sale isi schimbau iubitii ca pe tricouri, dar ea nu era asa. Voia un barbat care s-o iubeasca pentru totdeauna. De ce sa piarda timpul cu un englez? Voia doar sa se culce cu ea, apoi va pleca inapoi la Londra si o va uita complet.

Cu toate acestea, nu-l putea uita. Tenacitatea cu care o urmarise o inspaimanta si in acelasi timp o fascina.

Simone, nu fi proasta.

Nu fi proasta.

Cand ajunse in fata casei, el statea pe trepte.

- Nu stiu ce s-a intamplat cu telefonul. Cand vor­beam cu tine dimineata s-a intrerupt dintr-o data.

Ii zambi. E mortala, se gandi el. Bluza de trening ii era legata in jurul mijlocului, iar tricoul, ud de transpiratie, era aproape transparent. Respira greu si avea dare de transpiratie pe frunte si pe buze. E ceva la o femeie care gafaie si este leoarca de transpiratie, dar alunga 'gandul. Cumva era aproape un incest. Nu de asta venise aici.

Ea isi puse mainile in solduri.

- Cum ai ajuns aici?

- Am traversat Ponte Sisto.

- Voiam sa zic, cum ai aflat unde stau?

- Sunt jurnalist de investigatii. Asta e meseria mea.

- Prietenul tau, de la ambasada.

El ridica din umeri, confirmandu-i suspiciunea.

- Ce vrei?

- De fapt nu sunt reporter. Vand deodorante. Cred ca ti-ar trebui vreo trei cutii.

Expresia fetei ei ii amintea de cea a Gabriellei cand o tachina; ochii clipira cateva secunde, apoi buzele i se stransera. Trecu pe langa el si forma un numar la interfon si deschise usa.

Am ratat din nou, se gandi el.

Se opri si se uita la el din pragul usii.

- Bei o cafea?

- Dai una?

- Asa s-ar parea. El zambi si o urma.

Apartamentul ei era la etajul doi. Fatada renascen­tista a cladirii ascundea apartamente ultramoderne, cu dale de teracota pe jos, canapele de piele, o masa de cafea imensa, scaune de piele si otel. Livingul era decorat in tonuri de negru, mov si crem.

Il conduse spre bucatarie si scoase doua cesti. Puse cafea intr-o rasnita si o porni.

- Credeam ca stai la Roma doar cateva zile.

- Asta inainte de a te cunoaste pe tine.

- Ar trebui sa ma simt flatata?

- Nu stiu. Te simti?

Ea isi indeparta o suvita de par cu un gest nervos.

- Ti-am spus ca nu vreau sa te vad. Acum apari la usa mea. Poate ca ar trebui sa chem politia.

- Mai intai sa bem cafeaua. Nu pot face fata politiei fara macar sa beau o cafea.

Daca nu i-ar fi placut ideea de a o urmari pana aici, nu m-ar fi invitat la o cafea in apartamentul ei, se gandi. Ea puse ibricul de cafea pe aragaz si-l aprinse.

- Ai grija de ea, sa nu dea in foc. Asa cum atat de delicat ai indicat tu, am nevoie de un dus.

Auzea apa curgand in baie. In timp ce astepta se plimba prin apartament, cautand indicii. Pe masuta din sufragerie se aflau cateva fotografii: Simone impreuna cu un barbat cu ten masliniu si o batranica cu prea multe bijuterii, aceeasi pe care o vazuse la receptie. Cei doi mai apareau si in alte doua poze: Simone in adolescenta si una cand era si mai mica, la Comuniune.

Examina fotografiile cu atentie, analizandu-l pe tatal Simonei. Deci acesta este Cesar Angeli. Nu era deloc cum

se asteptase. Nu avea fata unui tortionar. Cautandu-l pe Charles Bronson, daduse peste Robert Redford, varsta fusese blanda cu el.

Pe perete se afla o biblioteca vasta. Manuale de bio­logie si genetica se gaseau langa operele lui Alessandro Manzoni si traduceri din Shelley, Byron si Keats.

Usa de la baie se deschise in spatele sau.

- Ai gasit ceva interesant?

Se intoarse. Ea isi pusese o pereche de blugi si o camasa de matase de culoare inchisa. Parul ii era inca ud si si-l usca cu un prosop.

- Sa bem vin, cu femei sa ne veselim, viata si ra­sete, zeama de varza si rugaciuni a doua zi.

- Don Juan. L-ai citit pe Byron?

- Sora mea. E mare admiratoare a clasicilor. Simone se duse la bucatarie si lua ibricul de pe

aragaz.

- Nu esti bun de nimic. Tipic pentru un englez. Nu stiai ca nu trebuie sa fiarba prea mult?

El lua una dintre fotografii.

- E tatal tau?

- Da, de ce?

- Curiozitate.

- Are aproape saizeci de ani, nu-i arata, nu?

- O viata sanatoasa. Asa o sa arat si eu la saizeci de

ani.

Ea zambi, ridicand o spranceana.

- Ce?

- Gestul pe care l-ai facut. Cu spranceana. Ea turna cafeaua.

- Am exersat cand eram mica. Traversa camera si-i intinse cafeaua.

- Esti foarte insistent.

El ridica din umeri.

Ea se intoarse si se duse la fereastra. Apartamentul dadea intr-o piateta. Cativa tineri traversau zgomotos, tipand si razand, indreptandu-se catre scoala.

- Am cursuri toata dimineata, spuse ea.

- Ne-am putea intalni dupa-amiaza. Se intoarse.

- Ce vrei de la mine?

O intrebare buna. Vreau adevarul despre tine pentru Gabriella, ori vreau un articol despre tatal tau? Ca un jucator, interesat dar nu acaparat de joc, continuand doar ca sa vada ce se intampla. Nici macar el nu voia sa-si inteleaga motivele, dar nu putea continua sarada asta prea mult. Cu fiecare clipa in care o continua devenea si mai difi­cil sa-i explice adevarul atunci cand se va decide sa o faca.

- Cina. Fara complicatii.

Ea ridica prosopul.

- Trebuie sa-mi usuc parul. Pot sa te conduc la ho­tel, daca vrei. Ea isi lua cafeaua in baie.

- Cum ramane cu cina?

- Ma mai gandesc, inchise usa dupa ea.

il lasa pe Via di Giubbonari. Ca toti romanii nu stia sa conduca decat intr-un singur mod, cu acceleratia la blana. Cand iesi din masina ii tremurau mainile.

- Si acum? o intreba el prin fereastra. Ea se gandea.

- Vin sa te iau de la hotel la sapte, spuse si demara in tromba.

Restaurantul era pe Via Nazionale, in apropiere de gara Termini, pe o straduta prost luminata. Geamurile de la strada aveau draperii grele care nu lasau sa treaca nici un firicel de lumina. Usa de la intrare sugera mai degraba un local pentru jocuri de noroc ilegale, decat un restaurant.

Dar inauntru era un restaurant. Foarte zgomotos. Peretii erau tapetati cu fotografii alb-negru care infatisau acelasi restaurant, in diferite epoci.

Majoritatea clientilor erau romani. La o masa era un cuplu italian burghez, amandoi avand la mana ceasuri scumpe, vorbind cu voce tare si gesticuland amplu. La o alta era un batranel care inmuia paine in supa.

Au fost condusi la o masa dintr-un colt. Proprietarul veni in persoana sa-si prezinte omagiile signoritei Grego­rini, oferind o sticla de rosso din partea casei, rugand-o sa transmita cele mai bune urari tatalui ei. Luke isi aminti ce-i spusese Jeremy. Pescuia in ape tulburi.

Simone era ametitoare. Purta o rochie de seara scurta, neagra, cu un decolteu mare la spate, simpla, dar extrem de eficienta. Nu avea nici o bijuterie, cu exceptia unui lantisor de aur cu o inima zdrobita. Parul negru ii era aranjat in stil frantuzesc. Impresia de eleganta necautata era amplificata de unghiile lungi cu manichiura bine facuta, dar nevopsite.

Se gandea la Gabriella, care rareori renunta la blugi si tricouri largi, cu parul atarnandu-i neglijent pe umeri. Nu utiliza machiaj aproape niciodata. Cenusareasa in cele doua ipostaze.

Ridica paharul intr-un toast.

- Pentru orfani, spuse el.

Ea sorbi vinul.

Chiar esti englez? Fiindca nu pari.

Numele meu este de fapt Luca. Mama este pe jumatate spaniola. Am mostenit infatisarea ei, iar timidi­tatea este de la tatal meu englez.

Ea zambi, in sfarsit.

Era barbat bine, se gandea Simone, dar prea evident. Nu era genul de barbat de care era atrasa in mod obisnuit. Parul lui aranjat cu grija intr-o coada de cal sugera o vani­tate excesiva, dar avea sarm, trebuia sa admita. Era intri­gata.

Deci, esti ziarist. Faci un articol despre Roma?

Despre papa.

Vreun scandal? S-a culcat cumva cu ducesa de York? El zambi.

Nu scriu asa ceva.

Vrei ca cititorii sa te respecte?

Exact.

Atunci ce scrii despre Papa?

De fapt, este un articol despre viitorul papa. Ea il privi cu seriozitate.

Dar Gianpaolo nu a murit.

Da, dar imbatraneste.

Dar viitorul papa va fi decis de Dumnezeu, nu de ziarul tau.

Dumnezeu citeste Guardian.

In timp ce mancau ii povesti despre el, despre mun­ca sa la ziar, despre Londra. Era prima lui insarcinare ma­jora si spera ca apoi sa ramana corespondent in strainatate, poate la una din agentiile internationale de stiri. Desigur, incerca s-o impresioneze. Totusi, vorbea ca un ziarist. Cu­nostea multe despre politica italiana si despre Roma.

Cat mai stai la Roma?

- Inca vreo cateva zile.

Cateva zile. Cauta o aventura, pe cineva care sa faca sa treaca mai usor serile intr-o tara straina. Poate ca nu fusese o idee buna, se gandea ea.

O intreba despre viata din Argentina, voia sa stie totul despre ea. Ii povesti amintirile sale despre casa imensa din Buenos Aires, despre estanción pe care o avea tatal ei langa Cordoba. Era unul dintre cei mai buni ascul­tatori pe care ii intalnise. Il interesau chiar si romanele pe care le citea si numele pe care il daduse poneiului primit cadou cand era mica.

- Ce faci?

- Sunt studenta la universitate. In ultimul an.  

- Ce studiezi?

- Biologie. Sper sa intru in cercetare. Poate in ge­netica.

Ea isi ridica privirea si vazu expresia fetei lui.

- De ce ma privesti asa? Crezi ca este prea greu pentru o femeie?

- Nu, sigur ca nu. Am o prietena in Anglia. Si ea studiaza genetica. Coincidenta.

- Iubita ta?

- Nu. Doar o prietena.

- Nu esti insurat, nu?

- Nu, sigur ca nu.

Rase. Ar fi trebuit sa devina suspicioasa, sa-si ascul­te intuitia, dar el a intrebat-o aproape imediat despre pa­rintii sai, cu ce se ocupau si momentul oportun trecu.

- Tata este consultant de afaceri. Nu stiu exact, intotdeauna ia masa cu oameni de afaceri sau politicieni. Cred ca e un fel de, stii, lobbyst.

Se forta sa rada.

- Cred ca este cinstit. Nu sunt sigura.

- Nu mai ai frati sau surori? Ea clatina din cap.

- Mama a avut nu stiu ce problema la nasterea mea. N-a mai putut sa aiba alti copii.

Nu putea descifra expresia de pe fata lui.

- Ce e?

- Nimic.

- Te gandesti la ceva.

- Indigestie. Rase.

- Nu poti avea indigestie aici. Este cea mai buna pizzerie din Roma.

Ea realiza ca il lasase sa conduca conversatia. Stia totul despre ea, dar ea nu aflase mare lucru despre el. Il intreba despre Buenos Aires si afla ca si el plecase de acolo cand era mic.

- Unde ai crescut?

- Intr-un loc numit Market Dene. Langa Oxford. Tata a mostenit o casa uriasa. Este mare si friguroasa, dar era cel mai bun loc pentru v-ati ascunselea.

- Familia ta e numeroasa?

- Nu. Eu si sora mea.

- Cume?

- Hm, nu stiu. Seamana mult cu tine. Terminara de mancat. Sosira cafelele si se instala o

tacere neplacuta. Se petrecea ceva, ceva ce ea nu putea sa priceapa. Era mai mult decat o incercare de seductie. O intriga si o speria in acelasi timp si nu stia de ce. Isi privi ceasul.

- Trebuie sa plec acum. Am curs maine dimineata. Se ridica. Nu stia de unde sa-l apuce. Nu pricepea

nimic.

Luke statea pe balconul camerei de hotel, privind acoperisurile de caramida rosie ale bisericii Sant'Andrea della Valle. Se rezema de balustrada incercand cu dispe­rare sa afle ce sa faca mai departe.

Se duse inauntru si lua telefonul, formand numarul sefului sau de la Londra.

- Martin, sunt Luke.

Si-l imagina stand la biroul sau in fata monitorului, cu scrumiera plina ochi de mucuri si scrum, inconjurat de ghemotoace de hartie si cescute de cafea din plastic.

- Luke. Cum e la dolce vita?

- Nu mai exista asa ceva, de ani de zile.

- Bun. Asta inseamna ca muncesti, nu?

- Martin, mai am nevoie de cateva zile.

- Du-te dracu'.

- Martin, pe bune. Am dat peste ceva trasnet. Trafic de arme, extremisti de dreapta, oameni de afaceri italieni cu legaturi cu dictatori sud-americani.

La celalalt capat era tacere.

- Martin?

- Cine naiba te crezi? Peter Arnett?

- Doar cateva zile. E un articol trasnet. Pe bune.

- Dumnezeule.

Luke isi tinea respiratia.

- Puiule, pe banii tai. Daca ne place articolul, te platim si-ti decontam cheltuielile. Si sa fii inapoi vineri, altfel te dau afara.

Ii inchise. Era adoua oara  cand cineva ii inchidea telefonul in ultimele zile.

Bine ca mai avea ceva pe cartea de credit.

Vru sa mai formeze un numar. De multe ori fusese gata sa-i sune pe parintii sai in Berkshire, dar de fiecare data pusese receptorul in furca. Sa le spuna despre fata asta?

Trebuia sa se gandeasca bine. De dragul parintilor sai si al Gabriellei.

Era convins ca gasise geamana surorii sale. Oare parintii sai cunosteau ceva despre asta? Sa-i fi ascuns in mod deliberat? Si daca da, de ce?

Dar daca nu stiau cum fusesera despartite Gabriella si Simone?

Vor vrea mama si tatal lui si Gabriella insasi sa cunoasca raspunsul?

Atatea posibilitati, atatea ite care duceau inapoi in Argentina anilor saptezeci. Stia ca astfel de lucruri se pe­trecusera in timpul razboiului murdar. Citise despre tot felul de atrocitati, dar nu-si imaginase ca-i vor afecta viata.

Trebuia sa stie despre ce este vorba inainte de a vorbi cu familia sa. Puse receptorul in furca si se duse la fereastra. Privea acoperisurile Romei. Transpirase. Va lasa pur si simplu lucrurile sa curga de la sine si va vedea ce se va intampla.

Chiar si in cele mai murdare locuri, istoria milenara a Romei era prezenta. Orasul era insa nepasator fata de relicvele sale; ca un milionar excentric care atarna un tablou de Rubens la WC. Curtea locuintei Simonei era un talmes balmes de istorie si modernitate. O coloana ramasa din vremuri imemoriale, un zid construit de un arhitect renascentist, o arcada medievala, de care era rezemata o motocicleta japoneza.

Simone deschise usa, tinand in mana o craticioara cu lapte cald. Imediat, o pisica isi facu aparitia mieunand. Puse craticioara jos si pisica incepu sa halpaie lacoma.

Simone o mangaia pe spate, gandindu-se. Ce ma fac? E un tip ciudat. De ce pierd timpul cu el? Stii ca nu ies cu oricine, nu-i asa, Gabby? De ce sa pierd atunci tim­pul cu englezul asta?

Adoptase pisica oferindu-i afectiunea ei si o stra­china de lapte. In schimb, ea se dovedea o buna ascul­tatoare a tuturor problemelor sale.

Nu stiu de ce ma intereseaza atat. Poate ca sunt la fel de nebuna ca si el. Tu ce crezi? Ce sa ma fac cu el? Ce sa fac?

Luara pranzul pe terasa unei mici trattoria din Plazza di San Cosimato. Mancara risotto cu scoici si peste si baura o sticla de Frecciarossa, privind la negustorii din piata.

- Stii ce spunea Orson Wells? Ca toti italienii sunt actori innascuti, cu exceptia celor care lucreaza in indus­tria filmului.

El rase.

A doua zi l-a dus la Muzeul Vatican, l-a plimbat prin Galeria Tapiteriilor si Galeria Hartilor, pana la Capela Sixtina. Camera sumbra lipsita de ferestre era plina de turisti, majoritatea uitandu-se la zidul de vest acolo unde Michel-angelo isi pictase viziunea sa despre Judecata de Apoi.

Au stat acolo multa vreme, in tacere.

In final, ea ii arata o figura in coltul drept.

- Acela e Minos, judecatorul infernului. Toata lu­mea se intreaba de ce a fost pictat cu o pereche de coarne.

De fapt este portretul unui anume Biagio da Cesena, unul dintre curtenii papei. A obiectat la nuditatea personajelor frescei si a insistat sa fie acoperite. A fost razbunarea lui Michelangelo, dar dupa zece ani Cesena a obtinut ce-a vrut. Un alt pictor a fost angajat pentru a picta ceva care sa acopere goliciunea, astfel ca fecioare nevinovate ca mine sa nu fie corupte de vederea a atata carne barbateasca.

Luke zambi.

- Acela este Iisus, iar langa el fiecare sfant poarta instrumentul martiriului sai. Acela este Sf. Bartolomeu, care a fost aruncat de sus. Fata este de fapt un autoportret al lui Michelangelo. Sarmanul. A trait cu teroarea propriei credinte.

- Care barbat nu traieste?

- Uita-te la Dumnezeu. Nu are mila de nimeni. Ignora protestele sfintilor si nu varsa o lacrima pentru damnati cand acestia cad spre iad, acolo unde sunt asteptati de demoni. Iar sufletele mortilor se ridica din mormant pentru a veni in fata Judecatorului. Cati dintre noi am mai dormi noaptea, daca viziunea lui Michellangelo ar fi adevarata, daca va trebui sa dam seama pentru pacatele noastre in fata unui asemenea judecator? Dupa o vreme Luke spuse:

- Din fericire, eu nu cred in asa ceva. Ea zambi, spargand tensiunea.

- Nici eu nu cred.

In noaptea aceea s-au plimbat pe Via Garibaldi, pe dealul de deasupra cartierului Trastavere. Era locul prefe­rat al indragostitilor; erau peste zece masini, cu farurile stinse si ferestrele aburite.

Au iesit din masina. O luna plina atarna deasupra orasului. Roma palpaia in fata lor, cu monumentul Vittorio

manuelle scaldat in lumina fluorescenta, diminuand stralucirea Domului si ruinele Palatinului.

Ea isi intoarse fata spre el. El se gandi ca ar vrea s-o sarute si pentru moment intra in panica. In loc de asta, ea sopti.

- I-am povestit lui papa totul despre tine. Moare de nerabdare sa te vada.

Angeli se admira in apele oglinzii venetiene. Simone avusese doar cativa prieteni, dupa cate stia el, iar apa­ritia unuia nou, se gandea zambind, nu era un eveniment care sa fie trecut asa de usor cu vederea. Fusese un tanar, Paolo, fiul unui prieten de-al sau, care o insotise vreme de mai bine de trei ani. De atunci observase cu bucurie ca isi alegea cu mare atentie cunostintele. Fusese ingrijorat ca dupa ce se va muta singura se va purta cu mai putina dis­cretie, dar ea nu-l dezamagise. Era increzator, pe cat poate un tata sa fie, ca inca era virgina. Si acum aparuse in sfarsit un barbat nou in viata ei, suficient de important ca ea sa-l aduca in fata lui pentru inspectie. O sa-l vedem.

Privi prin salon, satisfacut. In vaze, flori proaspete, la pickup, Rahmaninov.

Se auzi soneria si menajera se grabi se deschida.

Auzi oaspetii intrand. Francesca le iesise in intampinare. Angeli se indrepta. Putu sa-l observe pe tanarul inalt cu parul lung, ce i se revarsa peste gulerul

jachetei de piele. Era imbracat in blugi. Arata bine - prea bine -, iar la incheietura avea o bratara de piele. In picioare avea bocanci, nu pantofi. Moale, se gandi Angeli. Fals. Poate doar un oportunist.

isi puse zambetul de protocol si iesi in intampinare, cu mana intinsa, gazda perfecta.

Au luat masa in sufragerie, pe masa de stejar sculp­tata in stil renascentist. Bucatarul pregatise penne all 'arrabbiata pentru inceput, apoi antipasto cu anghinare si friptura cu salata. Pentru a uda masa, Angeli scosese trei sticle de Vigneta Torricella Orvieto.

Dar nu lasa ca mancarea sa-i incurce planurile. Isi tinuse tot timpul ochii pe fiica sa, observand felul cum se uita la acest tanar. Avea o stralucire deosebita, ceva ce nu mai vazuse la ea pana atunci. Se gandi daca nu cumva individul se culcase deja cu ea. Numai acest gand il infu­rie, ca si cum el insusi fusese violat. Sa vedem daca acest Luca este bun de ceva. Se indoia insa.

Pentru un tanar prezentat familiei prietenei sale punea prea multe intrebari. Voia sa stie multe mai ales despre Argentina, unde locuisera, ce facusera acolo. Se simtea ca la un interogatoriu. In propria casa.

De cateva ori incepu sa bata cu degetele in bratele scaunului, asa cum facea uneori in timpul unui zbor plic­tisitor. Din fericire, Francesca schimba subiectul, ince­pand sa-i povesteasca lui Luca problemele intampinate in timpul renovarii apartamentului. De obicei era o lista de asteptare, pentru a cumpara astfel de apartamente. Din fericire, relatiile sotului reusisera sa rezolve problema in doar doua saptamani.

Putulache profita de ocazie pentru a mai lansa o provocare.

- Simone mi-a spus ca sunteti consultant de afaceri.

Angeli dadu din cap.

- Pare interesant.

- Nu stiu daca este interesant. Din asta traiesc. Urma o pauza delicata.

- Ce fel de afaceri?

- Variate domenii. Oamenii de afaceri ma consulta pentru diverse aranjamente financiare.

- A, un fel de contabil.

Angeli nu raspunse. Isi sorbea linistit vinul. Privi la Francesca,iar aceasta interveni imediat.

- Dar tu, Luca? Unde locuieste familia ta?

Luca, se gandi. Ce fel de nume e asta pentru un englez? Ceva nu era in regula aici.

- Langa Londra. Aproape de Oxford.

- Simone ne-a spus ca esti ziarist, spuse Angeli. Pronunta cuvantul cu dezgust, de parca ar fi spus

„gunoier' sau „deratizator'.

- Asa este.

- Si ce faci aici la Roma?

- Am fost trimis sa scriu un articol. Am luat inter­viuri catorva membri ai Curiei, unor comentatori de la Vatican despre cine ar fi persoana cu cele mai mari sanse de a deveni viitorul papa.

- Oh, si cine va fi?

- Depinde cine reuseste sa se impuna. Conservato­rii sau liberalii.

- Dupa cum spui, pare politica. El dadu din umeri.

- Si nu este?

- Eu sunt traditionalist. Inca mai cred ca alegerea papei este de inspiratie divina.

- Si nu crezi ca El nu este ajutat putin? Angeli rase.

- De asta suntem noi aici, sa-L ajutam pe Dumne­zeu?

Simtea ca fiica sa il priveste, cerandu-i sa renunte. Refuza s-o priveasca.

- Si in opinia ta, cine sunt cei mai papabile?

- Conservatorii ar dori un alt Woityla. Pentru prima oara candidatul conservator este din lumea a treia. Trujilo din Columbia si Neves din Brazilia. De data aceasta, can­didatul italian este un progresist. Martini, dar ca de obi­cei, s-ar putea sa avem parte de un compromis.

- Cine?

- Comacho.

- Comacho? Mexicanul?

- Woityla a fost omul vremurilor. S-a considerat a fi fost o miscare de geniu sa ai un papa polonez in timpul rasturnarii regimurilor comuniste, dar acum biserica are nevoie de cineva care sa raspunda problemelor lumii a treia. Saracie. Reprimare. Suprapopulare.

Era greu sa-si pastreze zambetul. Simtea cum ii ingheata muschii falcilor. Ii turna lui Luca un alt pahar.

- Asta crezi? Ca, daca a cazut Rusia, am scapat de comunisti?

- Nu mai reprezinta o forta importanta. Este o eticheta utilizata de guvernele de extrema dreapta pentru a reprima populatia.

- Atunci biserica trebuie sa binecuvanteze teroris­mul? Asta crezi?

- Papa, spuse Simone, simtind directia periculoasa pe care o lua conversatia.

- Ma intereseaza opiniile acestui tanar.

- Depinde de definitia pe care o acordati terorismului.

- Un terorist, este oricine raspandeste idei contrare civilizatiei crestine occidentale.

- In America Latina multi preoti sprijina pe asa-numitii teroristi. Teologia eliberarii a slabit Biserica. De aceea se crede ca avem nevoie de un papa de pe acest con­tinent.

- Care sa spuna Bisericii sa renunte la valorile lu­mii civilizate? Sa distruga ordinea in societate? Sa ia mun­ca de o viata a unui om pentru a o arunca sarantocilor? Sa distruga orice respect pentru Biserica si autoritate? Sa per­mita femeilor sa avorteze? Asta va unifica Biserica?

Urma o tacere lunga. Fata lui Luke se inrosise. Pri­vea in pahar, nereusind sau nedorind sa raspunda. Simone si Francesca descoperisera ceva interesant pe tavan. An­geli arunca dezgustat servetul pe masa si se duse pe terasa unde isi aprinse o tigara.

Simone il gasi rezemat de balustrada balconului, privind acoperisurile din Plazza Navona. Luke isi ceruse scuze si plecase. Simone nu era sigura de ce simtea, daca era suparata pe el ori pe tatal ei, ori pe amandoi. Voise atat de mult ca ei sa se placa unul pe celalalt.

Nu-l vazuse prea des pe tatal sau enervandu-se. Niciodata insa ca acum.

Statura asa, unul langa altul, fara sa-si vorbeasca.

- Ai grija cu el, sparse in final tacerea Angeli.

- Imi place foarte mult.

- Am vazut cu ochii mei. Cat mai ramane la Roma? Ea dadu din umeri.

- Se va intoarce in Anglia si nu vei mai auzi de el. De ce iti pierzi timpul?

- Nu stiu.

- Daca te supara, spune-mi. Ceva din vocea lui o sperie.

- Mi-e frig, spuse si se intoarse, intrand in casa.

- De unde ai informatiile astea despre Gregorini si P2 si Opus Dei? intreba Luke.

Erau in apartamentul lui Jeremy de pe Via Veneto, la etajul saisprezece. Jeremy scoase o alta sticla de Barolo si-si umplu paharul. Luke rasfoia cateva foi de hartie.

- Zvonuri. Cockteilurile de la ambasade sunt ca niste sedinte ale Asociatiei Crosetatoarelor. Pe bune, dar nu poti sa publici asa ceva.

- Trebuie sa fie cineva care sa-mi dea mai mult.

- Incearca la cimitir.

- Mersi.

- Tu singur poti sa faci rost. Trage-o de limba pe fi-sa. Metaforic vorbind.

- Nu m-am culcat cu ea.

- Fraiere. Ti-ai pierdut antrenamentul.

Luke se simtea cuprins de vinovatie. Nu ca nu se gandise, dar ar fi fost aproape un incest. Nu de asta venise aici.

- Credeam ca te-au invitat la masa.

- M-am facut de ras. Jeremy tatai din buze.

- Mosule, te-ai prostit.

- Dincolo de infatisarea umana, individul e psi­hopat. Vorbeam despre Vatican si a erupt mai rau ca Etna.

- Niciodata sa nu discuti despre politica si religie. Prima regula cand te afli intr-o societate civilizata.

- Nume. Trebuie sa existe cineva. Jeremy facu un gest teatral.

- Bine. Unul este un italian, Maldini, scoate un ziar de scandal. „Pensionat'. Se spune ca a fost in P2. Altul e

neozeelandez, Arthur Fox, bea mult, blestem national, presupun. Cand e treaz e un bun ziarist. E la Roma dintot-deauna. I-o fi luat interviu si lui Caligula. Fa-i cinste si-ti va povesti zile-ntregi.

- Multumesc, Jeremy. Esti de milioane.

- Totul are un pret. Pentru tine, un pranz. De-aia exista foile de decont.

- Sigur. Fa rezervarea si platesc eu. Luke nu mai mentiona insa ca foile de decont se ter­minasera cu o zi inainte.

- Ai grija. Ape tulburi. Fii atent ce publici. Ridica sticla.

- Mai bei unul?

Pana joi Luke isi epuizase aproape complet cartea de credit. Isi amintea avertismentul lui Martin. Intoarce-te la Londra vineri sau poti sa nu te mai intorci.

Il gasise pe Maldini si-i facuse cinste lui Fox cu navete intregi de vin. Umpluse patru casete de nouazeci de minute si in final aflase tot ce se putea afla despre César Angeli-Gregorini, mai putin cum ajunsese sa aiba o fata leita cu sora sa.

Dar putea ghici.

- Nu-mi mai aduc aminte prea multe de Buenos Aires. Stiu doar ca locuiam intr-o casa mare din Palermo. Era o gradina cu piscina si casa avea o scara mare de mar­mura.

Erau intr-un restaurant din Campo dei Fiori, flecarind alaturi de o sticla de Colle Gaio. Restaurantul era lu­minat de lumanari care palpaiau din cauza brizei ce venea prin ferestrele deschise. Luke si Simone erau ultima pere­che din restaurant, cu vietile suspendate pentru o clipa, prinsi de vraja vinului si a mancarii.

- Mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica si pa­rintii mei dadeau cate o petrecere, ma strecuram din pat si ma duceam in capul scarilor si ma uitam la invitati. Totul pare atat de mare cand esti mic. Tata era in armata pe-atunci si toti barbatii veneau in uniforme stralucitoare, iar fe­meile cu rochii de seara lungi, pline de bijuterii, ca intr-un basm.

- Ce facea tatal tau in armata? intreba el incercand sa para intamplator.

- Nu stiu. Nu prea vorbeste despre asta. Probabil este rusinat. Este un om cinstit si nu-i placea ce se intam­pla cu tara in vremea aceea.

„Si tu il credeai. Sigur. Ce altceva puteai face?”

- De ce a plecat?

- El spune ca razboiul cu Marea Britanie l-a facut sa se decida. Cand am fost umiliti in Malvine.

Ea folosi termenul argentinian pentru ce el cunostea sub numele de Falkland.

- V-ati mai intors? Ea clatina din cap.

- Mai avem rude acolo. Uneori ne viziteaza la Roma. Tata se duce acolo, cu afaceri, dar nu ne ia niciodata si pe noi.

Il privea prin pahar. Se intreba ce gandeste. Se in­treba daca ea se gandise vreodata daca tatal ei ii spusese adevarul. Poate ca indoielile pe care le-a avut fusesera alungate undeva, in coltul mintii. Este intotdeauna mai usor sa accepti minciuna sau jumatatile de adevar decat adevarul.

- La ce te gandesti? il intreba ea.

Ma gandeam ce vor spune parintii mei cand le voi arata fotografia acestei fete. Ce va spune Gabriella cand va afla ca mai are o sora geamana. Nu stiu daca sa-ti spun adevarul acum. As vrea sa nu fi venit niciodata la Roma, sa nu te fi vazut niciodata, sa nu trebuiasca sa iau o decizie.

- La nimic, spuse.

- Stiu ca te gandesti la ceva. Ai o privire

Ochii ei erau larg deschisi. Lucrurile se indreptau catre o directie pe care nu o dorea. Simtea cum il cuprinde panica si dadu inapoi.

- Ma gandeam ca nu am facut o impresie prea buna familiei tale, spuse el, incercand sa risipeasca tensiunea ce

se crease.

Ridica sticla. Era goala.

- N-ar fi trebuit sa discuti politica. E la fel cum sunt unii cu fotbalul.

Dadu paharul la o parte.

- L-am luat prea tare.

- E un caracter puternic. Ca si tine.

- Ar fi trebuit sa fiu mai politicos. Ochii ei straluceau in lumina lumanarilor. Prea mult

vin.

- Esti un tip ciudat. Nu pot sa-mi dau seama.

- In ce sens?

- Cand ti-am spus nu, m-ai urmarit prin toata Roma. Cand am spus da si am acceptat sa iesim impreuna te uiti pe fereastra, prin restaurant, oriunde, numai la mine nu, de parca ti-ar fi frica de mine.

Mai adevarat decat crezi.

- Trebuie sa ma intorc la Londra poimaine. Nu vreau sa te ranesc.

- E cam tarziu sa-ti faci astfel de probleme.

- Nu, nu este.

Ea ii zambi intr-un mod straniu si se uita la el Apoi zise.

- Vreau sa merg acasa.

Era cu spatele la el, privind pe fereastra deschisa catre piata. De undeva de departe ajungea pana la ei sune­tul Vespelor. Undeva canta un aparat de radio. Ploaia fa­cuse dalele strazii sa para lucioase.

Se apropie, mirosindu-i parfumul, simtindu-i caldura prin camasa. Purta o rochie scurta, decoltata la spate. Cu degetul se plimba pe curba spinarii ei. O auzi cum isi schimba respiratia.

Ce naiba fac?

Se intoarse si-si incolaci bratele in jurul lui. Se simtea ca un animal, hipnotizat de farurile unei masini. Nu mai putea sa se opreasca. O saruta, foarte bland.

Nu se putea abtine.

Se trezi in miezul noptii cuprins de panica. Usa dor­mitorului, ramasa deschisa, lasa sa patrunda o raza ingusta de lumina. Ea era intinsa pe burta, cu parul imprastiat pe perna.

Ce facuse?

Se ridica din pat, isi stranse hainele si pleca gol la baie. Statu sub dus multa vreme. Nu voise sa se intample asa ceva. Se gandea ce vor spune parintii lui, ce va spune Gabriella. Inchise ochii.

Cand iesi de sub dus, Simone era la bucatarie, fa­cand cafea. Avea un halat de matase si parul ciufulit. Ii zambi, cam nervos.

- S-a oprit ploaia. El dadu din cap.

- Te conduc la hotel, daca vrei.

- O sa merg pe jos.

Ii intinse o ceasca de cafea.

- Ti-am facut o cafea.

- Multumesc.

il privea, strangandu-se, tremurand din cauza frigului.

- Esti dezamagit?

- Nu e vorba de asta.

N-am facut nimic rau, isi spuse. Nu este sora mea. Nici Gabriella. Nu de sange, oricum.

- Nu am mai avut decat un iubit. Am iesit impreuna trei ani. Eu sunt o buna catolica, iar lui ii era frica de tata, cred. N-am facut dragoste decat de doua ori.

- Nu sunt dezamagit.

Sorbi din cafea. Vazu ca are lacrimi in ochi.

- Ce s-a intamplat?

- Nimic.

- Trebuie sa ma intorc la Londra.

- Si n-o sa te mai vad niciodata? Era cat pe-aci sa-i spuna totul, dar ea fu prima care rupse tacerea.

- Ne mai vedem inainte de a pleca?

- Sigur ca da. Luam pranzul maine?

- La ce ora?

- La unu. Vii sa ma iei de la hotel?

- Bine.

Intinse mana peste masa, atingandu-i varfurile dege­telor.

- Pleci fara sa-ti iei la revedere?

- Ce intrebare mai este si asta?

O saruta, dar se indeparta cand simti presiunea bu­zelor ei.

- Ne vedem maine, sopti. Se intoarse si inchise cu grija usa in urma lui. Nu privi inapoi, stiind ca ea il urma­reste de la fereastra.

Mergea cu capul plecat, prin briza puternica a nop­tii, traversa Ponte Sisto si ajunse la hotel. Urca in camera si-si stranse bagajele. Ajunse la Fiumicino chiar la rasaritul soarelui si-si cumpara un bilet pentru Londra la ora opt.

Market Dene, Berkeshire, Anglia

Locuiau intr-un conac care avusese o multime de proprietari. Ferma fusese construita cine stie cand, o parte din ea datand din Evul Mediu. Casa insasi ii fusese lasata lui Stephen de tatal sau, care la randul lui o primise de la tatal sau. Era a patra generatie.

Fusese extinsa in perioade diferite, lucru atestat de culoarea diferita a caramizilor. Acest lucru era insa ascuns de iedera care acaparase trei dintre pereti. Era prea mare pentru nevoile lor, dar Stephen nu se indurase s-o vanda.

Acum ajunsese directorul general al editurii pentru care lucrase la Buenos Aires. Se ducea la sediul din Oxford de trei ori pe saptamana, in celelalte lucrand in biroul de acasa, dar bogatia lui Stephen nu venea de la

editura, ci fusese mostenita de la tatal sau care adunase o mica avere din speculatii la bursa.

Cand veni Luke, in fata era parcat un Volvo galben. Alaturi de el era un Volkswagen roz; Gabriella venise de la universitate.

- Luca!

Mercedes iesi din casa. Zece dimineata, dar era inca imbracata in camasa de noapte. Suvite de par ii atarnau pe fata.

- Mama.

Il imbratisa.

- Cand te-ai intors de la Roma?

- Ieri-dimineata.

- Ai calatorit bine?

- Da.

Auzi voci in spatele casei.

- Gabby este aici pentru weekend. Ramai?

- Trebuie sa ma intorc la Londra.

- Pacat. Nu conteaza. Hai, tatal tau moare de nerabdare sa te vada. Si Gabby. Joaca tenis. Cred ca este un moment bun sa faca o pauza. Tatal tau pierde, dupa cum se aude vocea lui.

In spatele casei era un teren de zgura, inconjurat de un gard viu. Dupa ce ocolira, il vazu pe tatal sau. Imba­tranise si albise, dar arata bine pentru cei cincizeci de ani ai sai. Intotdeauna fusese un bun jucator de tenis, dar in aceasta dimineata se pare ca o facea mai mult pentru a-si pastra banii.

Gabriella era cu spatele la el. Imbracata intr-un sort alb, tras peste un body Lycra. Imensitatea tenisilor ei il facu sa se gandeasca instantaneu la cealalta femeie, care alerga pe strazile din Trestavere.

Stephen clatina din cap.

- Ai luat setul asta.

Luke il simtea ca abia se stapaneste sa nu tranteasca cu racheta de pamant. Era un englez perfect pana cand se apuca sa joace tenis. Atunci se voia John McEnroe.

Gabriella se intoarse, il vazu si-i facu cu mana.

- Luke!

Simti o senzatie neplacuta in stomac, ca si cand ar fi vazut o fantoma. I se zbarlise parul la ceafa, ca atunci cand o vazuse pe Simone la Casa di Santa Maria, dar acum mai exista si o senzatie de vinovatie care il impovara din greu.

Auzea o voce spunandu-i: Doar nu pleci fara sa-ti iei la revedere?

- Buna, Gabby.

Cum naiba sa procedez? se intreba. Cum sa le spun despre Simone?

Luara micul dejun pe veranda, in spatele casei. Paine prajita, prajiturele si gem de casa, adus de Mercedes de la o femeie din sat, un ceainic de Earl Grey si un ibric de cafea proaspata.

O viespe se sinucise in gem in vreme ce cateva muste dadeau tarcoale.

Gabriella isi ungea cu unt o bucata de paine prajita. Lantisorul ei cu o inima zdrobita stralucea in bataia soare­lui.

Simti ca este privita.

- Ce?

- Nimic, spuse Luke. Ce mai e pe la Cambridge?

- Nimic.

- M-am intalnit cu un prieten la Roma. I-am spus ca sora-mea studiaza genetica si a zis ca e prea greu pen­tru o femeie.

Ea se stramba.

- I-am spus ca esti mai desteapta decat pari.

- La fel si tu, dar, daca pentru tine e usor, pentru mine e o adevarata performanta.

Stephen lasa ziarul. Fusese cititor de Times, dar tre­cuse la The Guardian, din loialitate fata de fiul sau.

- Cum a fost la Roma?

- Bine.

- Excursie, spuse Gabriella.

- Scrie un articol despre Vatican, ii explica Merce­des.

- Ai vorbit cu papa? Ti-a destainuit secretele sale ascunse? intreba Gabriella.

- Secrete?

Toata lumea se uita la el, dar se ridica si stranse vasele.

- Le spal eu. Stephen se uita la el.

- Asta este ceva nou.

Casa era tacuta. Stephen era in biroul sau lucrand, iar Mercedes isi facea somnul de dupa-amiaza. Iesi pe veranda si o vazu pe Gabriella intinsa la soare intr-un sezlong. Purta o pereche de bikini albi. O privi pentru ca­teva clipe, amintindu-si.

Idiotule. Se aseza langa ea, astfel incat umbra lui sa cada pe cartea pe care o citea.

- Ce citesti?

Ea ii arata coperta.

- Byron? Ma gandeam mai degraba la Jilly Cooper sau Shirley Conran.

- Byron e un poet romantic, Luke, dar nu intelegi tu.

- Si eu pot fi romantic, dar nu cu sora-mea. Ea ridica o spranceana.

- Cum faci asta?

- Ce?

- Ridici spranceana asa.

- Nu stiu. E un dar.

isi indrepta din nou atentia catre carte.

- Poti sa ma ungi pe spate? El ezita.

- Yes, mylady.

Se aseza pe marginea sezlongului si lua sticluta de ulei cu aroma decocos, turna pe spate si incepu sa-l in­tinda pe umerii ei.

- Luke, ai patit ceva?

- Nu, de ce-ntrebi?

- Nu stiu. Simt ca e ceva necurat la mijloc. Cand el nu raspunse, continua.

- Sigur nu s-a intamplat nimic? N-ai lasat vreo fata insarcinata?

- Nu s-a intamplat nimic.

Era cu spatele la el, privind pe fereastra deschisa catre piata. De undeva de departe ajungea pana la ei sune­tul Vespelor. Undeva canta un aparat de radio. Ploaia facu­se dalele strazii sa para lucioase.

Se apropie, mirosindu-i parfumul, simtindu-i cal­dura prin camasa. Purta o rochie scurta, decoltata la spate. Cu degetul se plimba pe curba spinarii ei

- Gata, o sa-ti ajunga pentru o ora. Ea se intoarse si se uita la el.

- Esti sigur ca nu ai nici o problema?

- Ce tot vorbesti acolo?

- Ai o fata ciudata.

- Esti sigura ca vrei sa studiezi genetica? Poate ca ar trebui sa te apuci de psihiatrie, ca mama.

- S-a intamplat ceva la Roma.

- Nu s-a intamplat nimic, spuse el si intra in casa. Niciodata nu fusese un bun mincinos. Gabriella avea drep­tate. Fata il dadea de gol.

Luke urmarea fata mamei sale in timp ce dormea, dand din cand in cand din maini si din picioare la fan­tomele care ii bantuiau visele. Atipise intr-un leagan, langa fereastra. Petrecuse cea mai mare parte a vietii dor­mind sau vegetand in camere intunecate. Nu-si amintea sa fi fost vreodata altfel.

Vazuse fotografii de-ale ei de pe vremea cand erau la Buenos Aires. Nu recunostea femeia increzatoare, zambitoare de la bratul tatalui sau. Stephen spusese ca este vorba de depresie si ca ii aparuse cand venisera in Anglia. De-a lungul timpului, depresia mamei devenise un fapt de viata, ca vremea. Toata viata trebuise sa se stre­coare tiptil prin casa dupa-amiaza, fiindca mama avea iar „migrena'.

Odata fusese psihiatra, la Buenos Aires. Era greu sa recunosti in descrierea facuta de tatal sau femeia pe care o cunoscuse el. I se spusese ca fusese rapita in timpul razboiului murdar si ca tatal sau platise o suma imensa pentru a o rascumpara.

Asculta murmurul insectelor in gradina. Auzi demarajul Volkswagenului. Gabriella se ducea in sat sa cumpere ceva alimente pentru cina. Avea la dispozitie o jumatate de ora. O trezi cu blandete.

- Mama, sopti el, mama.

Mercedes clipi, ametita din cauza somnului. Avu nevoie de cateva momente pentru a-si reveni.

- Luca. Cred ca am adormit.

- Vino, mama. Trebuie sa va spun ceva, tie si lui

tata.

Stephen privea fotografia. Mainile ii tremurau si fata i se inrosise.

- A fost facuta in Plazza Navona, cu trei zile in urma. Se numeste Simone.

Mercedes statea de partea cealalta a mesei, rasfoind hartiile. Le lasa jos si le impinse catre sotul ei. Isi stranse salul si mai tare, de parca i s-ar fi facut frig.

- Stiati? ii intreba Luke.

Vazu schimbul de priviri dintre ei. Spunea totul.

- Banuiam, spuse Stephen. Atat.

- I-ai spus fetei ceva? il intreba Mercedes. Clatina din cap.

Tatal sau il privi intrebator.

- M-am gandit sa vorbesc cu voi mai intai. Vazu cum se destinde.

- Multumesc.

Urma o tacere lunga. Mercedes indeparta fotografia, ca si cum ar fi incercat sa puna o distanta cat mai mare intre ea si imaginile nedorite. Se astepta sa-i puna intre­barea inevitabila, dar ezitau.

In cele din urma umbla in plic si spuse:

- Mai este ceva. Stephen dadu usor din cap.

- I-am cunoscut parintii.

- Parintii ei? repeta Mercedes, cu vocea ca o soapta.

- Ea crede ca sunt parintii buni. Stephen isi drese vocea.

- Parintii adevarati se numeau Rosa si Reuben Altman. Au fost ucisi de autoritati in 1975.

- Le cunoasteti numele?

- Schimba cu ceva lucrurile?

- Nu i-ati spus niciodata Gabriellei?

- Nu vad cum ar ajuta-o, raspunse Mercedes. Nici macar n-au un mormant.

Luke scoase o fotografie a lui Cesar Gregorini, in camasa si pantaloni kaki, cu bratul in jurul sotiei si fiicei sale, fotografia luata din apartamentul Simonei.

O intinse peste masa tatalui sau. Stephen o lua si facu o grimasa de recunoastere. O arunca pe masa, de parca ar fi fost otravitoare.

- Il cunosti? intreba Luke.

Stephen se uita la sotia sa.

- El e. Omul de la cafenea.

- Esti sigur? Stephen dadu din cap.

- Ce om?

Stephen nu-i raspunse. In schimb il intreba:

- Ce stii despre el? Luke impinse plicul.

- Este un articol. Am facut cercetari cat am fost la Roma. Nu pot sa-l public. Este totul despre el, despre activitatile lui, despre asa-zisele „afaceri'. In mare parte este despre activitatile din Italia. Viata din Argentina este invaluita in mister. Singurul lucru pe care il stiu cu siguranta este ca a fost colonel in armata argentiniana si ca a fugit in Italia imediat dupa victoria lui Alfonsin in 1983.

- L-am intalnit o data, spuse Stephen, ca-ntr-un vis. In Buenos Aires. A incercat sa ma santajeze.

- Sa te santajeze? intreba Luke mirat. Cum? Stephen dadu din cap.

- Afaceri. A fost de mult. Nu mai conteaza.

Luke privi la mama sa. Se uita fix la fotografia lui Cesar ca hipnotizata.

- Mi-e rau, spuse ea.

Tremura. Stephen si Luke sarira s-o ajute. Se duse la toaleta si o auzira vomitand.

Auzira pacanitul Volkswagenului. Gabriella se intorsese.

- Nici o vorba, spuse Stephen.

Biroul lui Stephen era cea mai neingrijita camera din casa, plina de manuscrise legate cu sfoara sau scotch, un copiator, doua faxuri, un computer, telefoane. Stephen o considera coltisorul sau intim. Venea aici cand dorea sa fie singur, sa se gandeasca. Ca acum.

Luke plecase, intorcandu-se la Londra. Aveau atatea sa-i explice, dar mai putea astepta. Gabriella era la bucatarie, pregatind cina. Desigur, stia ca se intamplase ceva, indispozitia lui Mercedes era insa o scuza suficienta pentru moment.

Stephen era asezat la birou si privea pe fereastra la apusul soarelui. Afara se auzea cantec de pasarele, dar in mintea sa auzea sunete mai putin placute: pasi de cizme, tipetele unei femei, o masina demarand in noapte.

Acum soarta adusese noaptea aceea din nou in vietile lor. Problema era ce sa faca.

- Trebuie sa vorbim.

Ridica privirea surprins. Nu o auzise pe sotia sa intrand. Statea in pragul usii, jucandu-se nervoasa cu verigheta. Nu avusese liniste de la tragedia petrecuta la Buenos Aires. Era ca o vrabiuta, tot timpul in miscare, rasucind cate-o batista in mana, ori pipaindu-si fata cu degetele, cautand parca o rana imaginara. Isi rodea tot timpul unghiile.

- Ce i-ai spus fetei?

- Nu i-am spus nimic. Inca.

- Si n-o sa-i spunem nimic. El o privi.

- Are dreptul sa stie.

- La ce bun?

Vocea i se ridicase, devenind ascutita, stridenta, dis­perata, il sperie.

- Nu stiu.

- Nu trebuie sa stie. Niciodata. Nu s-a intamplat nimic. Intelegi?

- Dar s-a intamplat.

- Nu! Nu s-a intamplat! Dadu cu pumnul in birou.

Nu o mai vazuse atat de agitata de la Buenos Aires. Parca innebunise. Se ridica si intinse mana, incercand s-o calmeze.

- Draga, mai incet, ne aude Gabriella Ea se departa.

- Nu-i spune nimic Gabriellei. Nici lui Luke. Vom continua ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Intelegi, Stephen?

- Nu stiu daca asta este cel mai bine.

- Daca ma iubesti, daca vrei sa mai ramanem im­preuna faci ce-ti spun eu.

Se intoarse si iesi din birou. O urmari cu privirea. Ramase acolo, in birou. Poate ca sotia sa avea dreptate. Daca-i spun Gabriellei adevarul nu se va intampla nimic bun. In plus, in circumstantele date, nu prea avea de ales.

Mercedes statea intinsa in pat, cu draperiile trase, cu ochii inchisi, inca o data invadata de fantomele trecutului. Vedea un barbat in camasa verde, cu zambet larg, par auriu, cu un zambet perfect, fata unui doctor sau a unui actor. Nu fata unui tortionar. Nu fata celui care o violase de cinci ori in baraca de la Ezeiza, in timp ce zacea legata de masa.

Nu va aduce acest monstru inapoi in viata ei. Aveau o viata frumoasa acum. Cosmarul fusese ingropat in tre­cut. Si acolo trebuia sa ramana.

Roma

Angeli se considerase totdeauna un bun catolic, daca nu chiar unul ardent, dar recent incepuse sa participe la slujba de doua-trei ori pe saptamana. Devenise foarte agi­tat in ultima vreme, din cauza stirilor din America Latina. De cate ori aparea Bill Clinton la televizor schimba canalul.

Nu mai putea sa doarma. Se trezea in toiul noptii si statea ore-n sir in biroul sau. Isi spunea ca e din cauza Simonei. Petrecuse atata timp cu ea cand era mica, jucandu-se pe computer sau angajandu-se in interminabile partide de sah pe care amandoi le luau foarte in serios. Acum ca plecase se simtea dintr-o data batran si pierdut.

Se mutase impotriva vointei lui. Ii cumparase apartamentul in Trastavere, nu pentru a-i arata ca o aproba, ci pentru a mentine un anumit control asupra vietii ei. Nu era dintre cele care stateau la petreceri si pierdeau noptile, dar totusi dorea mai multa independenta decat avusese Francesca la varsta ei.

Dar trebuise sa accepte ca vremurile se schimbasera, Simone purta blugi rupti despre care spunea ca sunt la moda, si costume de baie care nu ascundeau nimic. Cel putin, spre deosebire de prietenele sale isi alegea cu grija iubitii. Spera ca inca mai este virgina, dar cine mai putea sti?

S-au certat pe aceasta tema de multe ori. Nu-l ier­tase inca pentru modul cum il tratase pe ultimul ei prieten, reporterul englez. Cum se numea? Luke.

Simone, Simone. Fiica sa il facea slab. Fusese do­borat de propriul portret al tatalui ei. De fapt, erau doi Cesar Angeli. Erau foarte diferiti si se intreba ce va crede ea daca il va cunoaste pe celalalt.

Unele secrete nu pot fi pastrate la infinit. O data si-o data tot va afla.

Simone se opri la Gino's in drum spre casa. Era gol, cu exceptia unui pusti care juca poker la o masina. Numele chelnerului era Riccardo. Era singur in spatele barului, stergand pahare si aliniindu-le intr-un colt.

Ea se aseza pe unul din fotolii.

- Ciao.

- Ciao, Simone.

- Doar o cafea.

El i-o aduse imediat.

- Ce s-a intamplat?

- Nimic.

- Nu te-am mai vazut pe-aici in ultima vreme. Ai mai aflat ceva de englezul tau?

Ea clatina din cap. El deschise un pliculet de zahar si-i varsa continutul pe bar.

- Stronzo. Numai un nebun paraseste o fata ca tine. Doi americani intrara in bar si Riccardo se indeparta

putin. Duse doua cafele turistilor care se asezasera la o masa pe terasa si reveni langa Simone.

- De-asta esti asa de suparata? Ea ridica din umeri.

- Poate ca ar trebui sa iesi cu mine. Ea ii zambi.

- De ce nu m-ai invitat pana acum?

- Te invit acum. Ea clatina din cap.

- Am auzit ca iesi cu Claudia Tombetti.

- Nu sunt calugar.

- Nici pe departe, dupa cate am auzit.

- Claudia e doar o prietena, spuse el cu expresie ciudata. Totusi, nu e asta, nu? Nu cred ca ai iesi cu cineva care e doar un amarat de chelner, nu-i asa?

- Nu, Riccardo.

- Oricum, nu te-ar lasa tatal tau.

- Nu-mi dicteaza tata ce sa fac.

El zambi. Amandoi stiau ca nu este complet adeva­rat.

- N-o sa fiu toata viata chelner. Ea il mangaie pe obraz.

- Esti un dulce. Mi-ar placea sa ies cu tine, dar deocamdata sunt satula de barbati. OK?

- Ce faci aici? se auzi o voce dura. Aparu Gino cu fata scaldata de transpiratie.

- E prima data cand stau de azi-dimineata.

- Sigur ca da. Uita-te la paharele astea. Aici e locul

lor?

Riccardo se duse in spatele barului si incepu sa aranjeze paharele. Gino ii facu cu ochiul Simonei, dar ea nu avea chef de asta. Isi termina cafeaua.

- Ciao, Riccardo, spuse ea si iesi. El se uita dupa ea.

- Ciao, Simone, spuse. O privi pana cand intra in

casa.

- O sa ma sinucid, spuse Riccardo.

- Nu cat esti la lucru. Daca vrei sa te sinucizi, fa-o in timpul liber.

- E atat de frumoasa.

- Nu stiu de ce te chinui in halul asta. N-ai nici o sansa. Acum ai de gand sa zaci asa toata ziua? Pune mana pe carpa si fa curatenie.

Tot ce putu sa faca Angeli fu sa se duca in biroul sau si sa-si stranga pumnii cu putere.

Ticalosul acela de reporter scria un articol despre el, numindu-l fascist si traficant de arme. Tocmai aflase ca discutase cu Maldini, punandu-i tot felul de intrebari despre el. El insusi il invitase la el in casa. Poate ca se cul­case cu fiica-mea. Fara nici o indoiala ca aflase ceva infor­matii. Stia ca furase o fotografie din apartamentul Simonei. Oh, ea nu-i spusese nimic, nu avusese curajul, dar ii spusese Francesca totul.

Fusese insultat. Ce credea el, ca poate sa faca mi­zeriile astea si sa scape? Se crede smecher. Profitase de Simone, dar ceea ce-l infuriase cel mai tare a fost ca putulica ala credea ca-l poate insulta fara sa pateasca nimic.

Respira adanc de cateva ori pentru a se calma, apoi lua telefonul. Dadu cinci telefoane, doua locale si trei interurbane si cand puse in sfarsit receptorul in furca totul fusese aranjat.

Farringdon Road, ECI, London

Mesele din Betsy Trotwood se zgaltaiau de fiecare data cand trecea un metrou pe dedesubt. Martin Harris servea un carnat cu mustar. Era un individ gras, cu o fata carnoasa si o voce puternica. Mirosul de bere si nicotina se lipise de costumul sau prea mult purtat.

- Unde e articolul ala trasnet pe care mi l-ai promis?

Luke dadu din umeri.

- Informatiile nu se imbina una cu alta.

- Christoase.

O bucata de carnat ii scapa din gura si cazu pe bar.

- Ce dracu' imi faci?

Luke dadu din nou din umeri.

- Atunci ce dracu' ai cautat la Roma? Libelule? Vreo pipita?

- N-am putut termina documentarea. Articolul e prea subtire. Are prea multe gauri.

- Asta o sa hotarasc eu.

- Nu l-am mai scris.

- Atunci notitele?

Cand vazu ca Luke nu raspunde, isi termina berea si mai comanda doua.

- Mi-ai spus ca omul tau de-acolo te-a pus pe urmele unei afaceri cu trafic de arme si spalare de bani, care duce la Vatican. Asa mi-ai spus.

- Asa am crezut.

- Uite care-i treaba, baiete, daca pui mana pe un astfel de articol, asa iti croiesti o cariera. Pricepi? Nici dracu' nu da doi bani pe viitorul papa pana cand asta de-acu' nu e mort. Cititorii de duminica, labagii care se uita la BBC 2, dar scandalurile si povestile de razboi iti aduc biroul tau personal. Numele cu majuscule. Daca vrei sa-ti faci o cariera, trebuie s-o demolezi pe-a altuia.

- Martin, ti-am spus ca nu am pus materialul cap la

cap.

Martin bau berea.

- Sa ma ia dracu. Nu asta mi-ai spus la telefon. Ti-amintesti? Cand erai la Roma?

Luke se gandi la Simone; se gandea la mainile tatalui sau care tremurau cand vazuse fotografiile, la mama sa care vomitase in baie. Da, putea scrie articolul, dar cum va reactiona familia lui? Dar Simone?

- Au fost fundaturi.

Martin nu zise nimic. Luke ii simtea privirea cercetandu-l.

- Mi-am pus capul in joc pentru tine. Seful o sa se inece cand va vedea ca nu-i aducem nimic.

- Articolul despre Vatican a fost bun, nu?

- Foarte profesionist, foarte interesant, foarte a la Canalul 4, dar pentru asta ai avut nevoie de o saptamana. Ai mai ramas patru zile.

- Pe banii mei.

- Si aici era de lucru. Si mi-ai promis un articol trasnet.

- Am facut tot ce-am putut. Ti-am spus. N-a iesit. Martin termina carnatii si aprinse o tigara.

- Bine, da-o-ncolo. Luke isi termina berea.

- Ma duc acasa.

- Nu stiu cum o s-o scot la capat cu sefii'.

- Imi pare rau, Martin. Ma voi revansa.

- Nu vad cum.

- Vorbim maine.

Martin ridica sprancenele si nu spuse nimic.

Pe-Farrrington Road incepuse sa ploua. Luke isi ridica gulerul. Vara in Anglia. Ce gluma buna. Incepu sa traverseze strada.

O raza de lumina matura soseaua in timp ce din bar iesea un barbat ce-si pusese jacheta pe cap pentru a se apara de ploaie.

Nu a apucat sa vada masina care l-a lovit; a fost putin neatent, din cauza ploii si, in plus, masina nu avea farurile aprinse. A accelerat rapid si l-a lovit din lateral, forta impactului rupandu-i ambele picioare, chiar sub genunchi. Se rasturna si se lovi cu capul de bordura, ru-pandu-si gatul si spargandu-si teasta.

Soferul n-a oprit. A accelerat mai departe, tot cu farurile stinse.

Cei din bar au auzit zgomotul si au iesit. Martin, simtind parca ce se intamplase a fost primul care a ajuns la el. Inca mai respira, dar fata ii era acoperita de sange, iar picioarele faceau un unghi straniu.

- Christoase, Christoase, striga el. Luke!

Se intoarse catre cei care iesisera alaturi de el din bar si erau ingroziti.

- Chemati dracului o ambulanta!

Stephen privea pe fereastra la ploaia care cadea. Se considerase totdeauna un individ sentimental, iar faptul ca nu simtea nimic cand propriul sau fiu se zbatea sa supravietuiasca il surprindea.

- Suntem pedepsiti.

Sotia sa ridica privirea. Statea pe un scaun de plastic,pe cealalta parte a coridorului, framantand in maini o batista. Nici ea nu plansese.     

- Pedepsiti?

- Atunci, la Buenos Aires. Trebuia sa-i fi spus omu­lui adevarul. L-am mintit. Nu este a noastra, nici dupa lege, nici dupa sentimente. De asta suntem pedepsiti. Prin Luke.

Mercedes fixa cu privirea podeaua, framantand mai departe batista.

- Vrei sa spui ca Dumnezeu a facut asta? Asa crezi?

- Nu stiu. Poate ca este un fel de justitie.

- N-am facut nimic rau. Am oferit adapost unui copil orfan.

- Am ascuns-o de familia ei.

- Omul acela nu o voia. A spus asta. Daca ar fi vrut-o n-ar fi plecat.

- Poate ca l-am intimidat. Mercedes tacu o vreme.

- Eu tot cred ca nu am facut nimic rau. Stephen se intoarse si privi iar pe fereastra, incerca sa se roage: Te rog, Doamne, nu-l lasa sa moara, dar in timp ce se ruga, o alta parte din el ii spu­nea: Asta meriti. Stiai ca se va intampla asa ceva intr-o buna zi.

Auzi pasi pe coridor.

Au ridicat amandoi privirea si l-au vazut pe unul din doctori, chirurgul Caldow. Stephen incerca sa descifreze expresia lui, pregatindu-se pentru ce e mai rau. Mercedes se ridica in picioare si-i apuca mana.

- Se va face bine? se auzi Stephen spunand.

Gabriella mangaia ceasca de cafea in palme, privind la mocheta murdara. Se deschise usa.

- Tati, spuse.

Se ridica si el o lua in brate. Au ramas asa multa vreme.

- Am vorbit cu doctorul, budincuta, spuse el, folo­sind porecla pe care i-o daduse in copilarie. Vocea suna de parca era gata sa izbucneasca in plans.

- Se va face bine?

- Trebuie sa fim tari.

Statura asa imbratisati multa vreme, ascultand sune­tele spitalului.

Gabriella fu prima care rupse tacerea.

- Cum s-a intamplat?

Masina a fost furata. Politia a gasit-o abandonata trei kilometri mai departe. Niste copii, spun ei.

BMW-ul inchiriat parasi autostrada si o porni pe un drum de tara. Ajunse in fata fermei. Jeremy opri motorul si ramase in masina cateva clipe, privind. Nu mai era nici o masina in fata casei. Se intreba daca nu cumva plecasera amandoi sotii.

Privi in oglinda retrovizoare. Se vedeau casele din

sat. Ce liniste e aici.

Draperiile se miscara. Deci este cineva acasa. Iesi din masina si batu la usa.

Mercedes Barrington arata ca o epava. Era in cama­sa de noapte, cu toate ca era ora trei dupa-amiaza. Parul ii era nepieptanat.

- Doamna Barrington, ma numesc Dexter, Jeremy Dexter. Am fost prieten cu Luke. Vin de la Roma.

Ea dadu din cap.

- Da, mi-aduc aminte, ne-a vorbit despre tine. Se dadu intr-o parte.

- Intra, te rog.

- Multumesc.

Casa era cufundata in intuneric, de parca proprietarii erau plecati. Si intr-un fel erau, se gandi Jeremy. Ea il conduse in salon. Se aseza intr-un scaun-leagan.

- Te rog, ia loc.

El se aseza, dorindu-si sa nu fi venit. Nu voise acest lucru, dar considera ca parintii lui Luke trebuie sa stie anumite lucruri.

- Ma bucur ca ai venit, spuse Mercedes.

- Trebuie sa va spun ceva. Sotul dumneavoastra nu este aici?

- E la lucru. La Oxford.

- A!

- Ma tem ca nu se va intoarce decat tarziu.

- Inteleg.

Privi in jur. Pe masuta era o fotografie. Luke si parintii sai. O amintire a unor vremuri mai bune.

Jeremy se apleca inainte. Nu stia de unde sa inceapa.

- E vorba despre Luke. Ar fi trebuit sa vorbim la inmormantare, dar nu mi s-a parut momentul oportun.

- Ai fost la inmormantare, Jeremy? El dadu din cap.

- Iarta-ma. Nu-mi aduc aminte.

Aerul acesta de politete era suparator. Poate ca ia antidepresive, se gandi.

- Sper ca n-am fost nepoliticoasa.

- Nu, deloc.

Asculta ticaitul pendulei de pe hol.

- Stiam ce facea la Roma, dar dumneavoastra?

- Lucra la un articol, spuse. Despre papa.

- Mai era ceva. Nu v-a spus? Ea il privea cu atentie.

- Gregorini. Urma o tacere lunga.

- Da?

- Stiati?

Ea dadu din cap abia perceptibil.

- Vedeti, problema este ca ma intreb daca v-ati gandit Ma refer la accident

- Ca nu a fost accident?

El dadu din cap bucuros ca ea fusese cea care rostise cuvintele.

Urma o alta tacere lunga. Intr-un tarziu ea spuse:

- Nici eu, nici tu nu putem face nimic, nu-i asa? Jeremy tacu.

- Probabil ca nu.

Jeremy, asta e un fel de mea culpa? El privi intr-o parte.

- E vina mea. Eu l-am incurajat. I-am spus lucruri pe care era mai bine sa nu le cunoasca.

- Nu este vina ta, spuse ea.

- Ba cred ca da.

Mercedes se ridica incet si se duse la masuta din colt. Scoase o fotografie si i-o intinse. Aprinse lampa. Jeremy privea uimit fara sa priceapa nimic la fetele zambitoare ale sotilor Barrington a lui Luke si a Simonei Gregorini.

- Nu pricep.

- Este fiica mea, Gabriella. Nu a fost la inmorman­tare. Nu a putut suporta. Erau foarte apropiati.

El privi fotografia multa vreme.

- Dumnezeule.

- Daca l-ai iubit pe Luke si iti pasa cumva de senti­mentele noastre, nu vei spune nimanui nimic despre asta. Intelegi?

- Da. Inteleg.

Dar nu intelegea. Nu intelegea nimic.

Europa si America de Sud

México City

Reuben statea pe scaun, rasfoind o revista. Isi schimba locul, privi la ceas si mai lua o alta. Newsweek avea un articol de la trimisul lor de la Roma despre criza de la Vatican. Catolicismul pierdea masiv teren in Ame­rica Latina din cauza sprijinului acordat regimurilor tota­litare. Biserica adventista de ziua a saptea, precum si alte secte atrageau credinciosii dezamagiti. Se spunea ca Biserica Catolica putea pierde aproape opt milioane de credinciosi numai in America Latina pana in anul 2000.

De asemenea, existau ingrijorari cu privire la sanatatea papei. Vaticanul nega cu putere zvonurile despre boala Parkinson, ori despre cancerul de care ar fi suferit papa. Un purtator de cuvant negase ca asupra papei se faceau presiuni pentru a se retrage.

Noaptea nu este departe, se gandi Reuben, nici macar pentru Vicarul lui Christos. Niciodata nu este. Iar la Judecata de Apoi, Dumnezeu il va intreba de ce a tacut in fata torturilor si masacrelor din America Latina. De ce nu a denuntat omorarea preotilor si calugarilor cum facuse pentru Polonia.

Ne vom intalni in iad, papo.

Lasa revista deoparte. Cerul era de culoarea plum­bului si ploaia ce cazuse de curand alungase praful din aer. Un asistent ii striga numele. 

Dr. Calderón va asteapta.

Stia ce-i va spune Calderón, dar omul este facut sa spere intotdeauna la ce este mai bun. Insa analizele ii con­firmara ceea ce stiuse in sinea lui. Se intrebase deseori in aceste ultime zile daca nu cumva boala sa nu avea o natura fizica, daca nu cumva ceea ce-i macinase sufletul atatia ani nu incepuse acum sa-i macine si trupul.

Noaptea trecuta visase ca era in Argentina. Era noaptea tarziu si strazile erau goale si intunecate, inchizandu-se in fata lui in toate directiile. Un Ford Falcon verde, cu farurile stinse se indrepta incet catre el. Se trezise leoarca de sudoare. Stia ce-l astepta in spatele gea­murilor fumurii.

Calderón purta un costum scump, cumparat desigur din Zona Rosa. Costumul era asortat cu o camasa albastra si o cravata. Parul si unghiile erau ingrijite atent. Reuben ii dadu cincizeci-cincizeci si cinci de ani.

Mai batran decat mine si totusi va trai mai mult.

Calderón scoase niste radiografii dintr-un plic si le puse pe un ecran. Ca un profesor ce explica elevilor o complicata problema de matematica ii arata niste umbre pe ficat. Auzi cuvantul tumoare.

- Cat mai am?

Calderón paru uimit de intrerupere.

- Nu poti fi niciodata sigur in astfel de cazuri.

- Spune-mi cat.

Doctorul zabovi inainte de a da verdictul. Ca e greu de spus, ca ar trebui incercata radioterapia. Ca va face totul

- Cat mai dureaza?

Presat, dadu verdictul. Sase luni. Jumatate din aceasta perioada Reuben putea trai normal, luand analgezice, dupa aceea, era nevoie de spitalizare. Reuben nu era sarac. Va beneficia de cea mai buna ingrijire.

Reuben fu surprins de propria reactie. Se simtea foarte calm. De fapt, chiar usurat in multe privinte. Ultimiii douazeci de ani ii traise chinuit de fantome. Acum li se putea in sfarsit alatura.

Asta nu inseamna ca nu-i era frica. Sigur ca se temea. Nu credea ca vreo persoana din lume nu se teme de moarte. Traim si ne obisnuim cu viata. Nimeni nu este sigur de ce se intampla dupa aceea si pentru oricine con­templarea abisului final este teribila.

Isi dadu seama ca doctorul ii spusese ceva.

- Ma iertati, nu am fost atent.

- V-am intrebat daca aveti rude. Reuben clatina din cap.

- Nu, nu am pe nimeni.

Calderón parea nervos. Poate fiindca Reuben era atat de calm, poate se gandea la urmatorul pacient.

- Ce veti face, señor Altman?

- Stiti bancul acela cu pacientul care se duce la doctor si acesta ii spune: „Am o veste buna si una proasta, pe care vreti s-o auziti prima?' „Spuneti-mi-o pe cea proasta.' „Mai aveti doar o saptamana de trait.' „Dum­nezeule, si atunci care e vestea buna?' „Ai vazut-o pe asistenta mea cea noua? Bucata aia tapana cu tate mari?' „Am futut-o azi-noapte!'

Doctorul clipi, socat probabil, apoi isi dadu seama de insulta. Inchise dosarul lui Reuben.

- Daca mai pot sa va ajut cu ceva Reuben clatina din cap.

- Voi pleca in strainatate pentru o vreme. Cum as putea obtine o cantitate suficienta de medicamente?

In strada, un baietel canta la acordeon. Intre picioarele-i goale avea un castronel albastru de plastic. Reuben isi scoase portofelul si-i dadu cateva bancnote. Nu mai avea nevoie de bani. Baiatul se repezi si lua banii si-i ascunse repede, inainte ca cineva sa fi vazut ce s-a in­tamplat si sa incerce sa-i fure. Il coplesi de multumiri pe Reuben in timp ce acesta se indeparta.

Curios, ce senzatie de deplina libertate iti ofera apropierea mortii. Nevoia noastra disperata de a trai ne tine spiritul inlantuit. Odata indepartata urgenta supravie­tuirii, omul redevine iarasi bun.

Daca s-ar fi dus inapoi acasa in noaptea aceea, in loc sa se duca la Ambasada Mexicana.

Statea in sufrageria apartamentului sau, privind nea­jutorat in jur, de parca ar fi pierdut ceva. In cele din urma lua o sticla de Bushmills si un pahar. Se tranti pe sofa si aprinse televizorul. Dadu volumul la minim si muta de la un canal la altul: un meci de fotbal italian, o telenovela, Luis Miguel pe canalul muzical.

Umbrele deveneau din ce in ce mai largi. Undeva in departare se auzeau sirenele politiei.

Cat de repede trecem prin viata. Mai ieri era la uni­versitate, tanar, plin de vise, sperante si promisiuni. Dintr-o data, intreaga sa viata nu i se paru decat o singura clipa.

Incerca sa nu se gandeasca la Julio.

Asa fusese viata lui din ultimi douazeci de ani, o incercare de a nu se gandi, de a nu reflecta. Muncea paisprezece-saisprezece ore pe zi, uneori chiar si in weekend. Incercand cu disperare sa uite. Credea ca va gasi cu timpul o modalitate de a uita, de a se mantui.

Nu gasise niciuna.

Se uita la telefon. O fraza ii tot suna in minte, de mai bine de treisprezece ani: Crezi ca daca una din fiicele tale ar mai fi in viata ar mai vrea sa te vada dupa ce le-ai facut lor si mamei lor?

Ce spuse Domingo? Una din fetele tale. Nu aman­doua fetele. Una. Ca si cum ar fi stiut ca una a supra­vietuit. Nu cumva stia mai multe decat voise sa-i spuna? Poate ca era cel mai bun moment sa afle. Unele lucruri le poti face mai bine in apropierea mortii.

Ridica receptorul.

Bani nu constituiau o problema Banca il platise bine si nu cheltuise foarte mult, nici macar nu-si luase concediu. Stiuse cum sa-si investeasca economiile; era o lectie pe care tatal sau il invatase bine. Acum va cheltui totul in acest ultim pelerinaj.

Cumpara un bilet catre Buenos Aires. Numai dus.

Buenos Aires

La aeroport se astepta sa fie arestat, cum i se intam­plase si data trecuta. De data aceasta era o teama si mai reala; de data aceasta avea o crima pe constiinta, dar functionarul ii stampila plictisit pasaportul, fara macar sa se uite la el.

In taxiul pe care-l luase de la aeroport incerca sa ghiceasca pe fereastra locul in care abandonase cadavrul lui Julio. Se intreba cat durase pana cand fusese des­coperit in portbagajul masinii.

Poate ca mai era inca acolo.

Luni dupa aceea traise cu o spaima continua. In fiecare seara se asteptase sa-i bata politia la usa sau sa apara la banca un mandat de extradare. Cand nu aparura se gandi ca poate Carmen tinuse secreta prezenta lui la Buenos Aires din motivele ei. Era singura care putea face legatura intre el si Julio.

Se gandea la motivele ei. De ce ii povestise despre viol in noaptea aceea? Cu siguranta nu putuse anticipa ce reactie va declansa dezvaluirea ei. Si totusi

Era placut pentru luna aceea. Vremea incepuse sa se schimbe incet in Argentina din anii '80, probabil in urma distrugerii padurii amazoniene. Peronistii preluasera iar puterea in 1987, prin Carlos Menem. Inflatia continuase sa creasca, ajungand in 1989 la cinci mii la suta pe an. Se spunea ca lumea isi negocia salariul zilnic; preturile nu mai erau trecute pe produse, ele variind nu doar de la o zi la alta, ci chiar de la o ora la alta. In cele din urma, mi­nistrul economiei, Domingo Cavallo, trecuse o lege care facea pesoul convertibil in dolari. Anul trecut inflatia ajunsese la doar patru la suta.

Menem redusese deficitul bugetar vanzand dinozau­rii de stat, ca Aerolinias Argentinas, compania de petrol si Entel, compania de telecomunicatii. Parcurile erau din nou verzi si ingrijite, fiind preluate de La Nación si Banco de Galicia. Se construisera noi hoteluri si centre comerciale, iar mirosul banilor revenise in Microcentro.

Dar pe alte fronturi vestile nu erau la fel de imbu­curatoare.

Imediat dupa Craciunul anului 1990, Menem ii ier­tase pe Videla si Massera pentru rolul jucat in Razboiul

Murdar. Ispasisera doar patru ani din condamnarea pe viata, in cea mai mare parte sub forma de arest la domici­liu. Deja administratia lui Alfonsin daduse „Legea inde­plinirii serviciului', care permisese iertarea functionarilor inferiori sub scuza ca „indeplinisera ordine', iar in 1986 stabilise „Punto Final', dincolo de care nu mai puteau fi acuzati. Se pare ca singurele care continuau lupta pentru dreptate erau familiile celor disparuti. Madres de la Piaza continuau sa vina in fiecare marti in fata Casa Rosada, purtand esarfe albe si fotografii ale celor disparuti. Menem continua si el sa le ignore, ca si predecesorii sai.

Reuben vazu un grafitti pe un zid: FMI sa plece din Tara! Era ceva nou. In 1975 erai impuscat fara discutii daca scriai ceva in public. Acum oamenii puteau sa scrie din nou pe ziduri, dar ei decisesera sa dea vina pentru problemele tarii pe altcineva.

De data aceasta trase la Claridge, in Tucuman. Se duse direct in camera sa de la etajul patru si se aseza la fereastra, revazandu-si planurile, atatea cate erau. Se gandise sa incerce sa o contacteze pe Carmen, dar era mai bine ca anumite intrebari sa ramana fara raspuns. Stia prea multe si vorbise prea multe. Singura ei problema era ca nu gandea.

Sau poate ca nu.

In plus, era posibil ca ea sa nu mai vrea sa-l revada. Poate chiar se recasatorise. Mai bine s-o lase in pace. Avusese parte de prea mult. In ceea ce-l priveste pe el, cu siguranta ii ajunsese.

Se indoi din cauza unei dureri insuportabile. Se inmultisera in ultimele doua saptamani. Intinse mana dupa morfina pe care si-o pusese pe noptiera. Intr-un fel, du­rerea ii facea placere. Ii aducea aminte ca nu mai are timp si ca trebuie sa rezolve totul cat mai repede.

Urcase aceleasi scari si in urma cu treisprezece ani. Mirosul pestilential era asa cum si-l amintea. Se opri in fata usii lui Domingo, privind la crapaturile vopselei.

Dar daca se mutase? Unde sa-l mai gaseasca? Gonsalvez nu era un nume rar. Trebuia acum sa-i ia la rand pe toti Gonsalvezii din Buenos Aires? Dar daca se mutase in provincie, la Cordoba ori in alt oras? Nu era detectiv particular. O astfel de cautare ar fi durat luni de zile, pe care insa el nu le mai avea.

Respira adanc si batu in usa. Dupa cateva clipe se deschise. Un tanar inalt, in blugi si cu un tricou alb il privea suspicios. Era neras de cateva zile.

Domingo Gonsalvez mai locuieste aici? Tanarul se uita cu neincredere la pantofii lui italieni

si la ceasul elvetian de la mana. Un strain atat de bine imbracat nu putea insemna decat necazuri.

- Cine esti?

intrebarea ii confirma faptul ca Domingo inca mai locuia acolo. Bruta asta, nepotul meu, nu era decat un tanc invartindu-se pe fusta mamei data trecuta.

- Sunt Reuben Altman. Stie tatal sau cine sunt. Usa se inchise. Cand se deschise din nou, in pragul

ei statea Domingo. Incordat. Munca si saracia sapasera urme adanci pe fata lui si chelise. Purta o vesta alba si niste pantaloni largi. Muschii ii erau puternici, intinsi ca niste funii. Dintii ii erau sparti. Reuben se gandi ca dentis­tul era un lux prea mare pentru ei.

Daca ii trecuse cumva prin minte ca Domingo il ier­tase, fata lui ii demonstra ca se inselase.

Por Dios. Tu?

Domingo.

- Pari bolnav.

- Sunt bolnav.

- Bine. Sper sa mori. Acum dispari.

incerca sa inchida usa. Reuben intinse mana si o tinu deschisa.

- Trebuie sa vorbesc cu tine. De asta am venit din Mexic.

- Ai fi putut economisi banii. N-am nimic sa-ti spun. Ii pun pe baietii mei sa te arunce pe scari.

Usa i se tranti in fata, la fel ca acum treisprezece ani. Singurul lucru care lipsea era scuipatul.

Reuben inchirie de la Hertz un Fiat si se duse in Avellaneda dimineata foarte devreme. Imediat dupa sapte, Domingo iesi din bloc si se urca intr-unul din acele colec­tivos care strabateau orasul. Urmari rabla de Mercedes pana la podul Avellaneda si-l vazu traversand pasarela. Domingo intra intr-un service auto din partea stanga a Bocai, la o suta de metri de Avenida Almirante Brown.

Se intoarse pe seara si parca langa pod, intr-un loc de unde putea supraveghea foarte bine atelierul. Aproape se intunecase cand un barbat in salopeta iesi si incuie ate­lierul. Reuben se gandi ca Domingo nu se va duce direct acasa si avu dreptate. Il vazu iesind impreuna cu propri­etarul si se dusera intr-un bar la coltul strazii.

Reuben iesi din masina si se puse intr-un ungher, supraveghind intrarea barului. Simtea mirosul de asado, vedea licaririle unui televizor si auzea strigatele clientilor.

Era un meci intre Boca Juniors si San Lorenzo. Da-mi putere pentru asta, se ruga el, fara sa specifice carui zeu.

In sfarsit, il vazu iesind singur si indreptandu-se spre pod. Reuben il urmari.

Pe pod era intuneric. Se zguduia puternic ori de cate ori deasupra lui trecea o masina mai grea. Mirosul pestilential al fluviului, al docurilor si al motorinei ii intepa puternic narile.

Ajunsesera la jumatate cand Domingo il simti in spatele lui. Se opri si se intoarse, cu curajul pe care ti-l da bautura. Fata lui inregistra insa un moment de spaima cand vazu cutitul in mana lui Reuben.

Reuben il apuca de mana si-l impinse spre balustra­da de metal. Apasa cu putere cutitul in rinichii lui Domingo.

- N-ai curajul sa-l folosesti, spuse Domingo. Duhnea a whisky. Era greu sa si-l imagineze ca frate

al Rosei.

- Vrei sa afli?

Domingo nici macar nu se zbatu sa scape. Frica ii disparuse aproape imediat, acum era aproape amuzat. Poate bautura, poate dispretul fata de Reuben. Poate amandoua.

- Ce vrei de la mine?

- Vreau sa-mi gasesc fetele.

- Ai intarziat douazeci de ani.

- Stii ceva. M-ai mintit data trecuta.

- Nu stiu nimic. Au disparut. Asta e. Ce ai de gand sa faci acum?

Reuben se uita la el. Nu asa isi planificase. Ce ma fac? il amenint mai departe cu cutitul? Batuse atata drum si investise atatea sperante intr-o intorsatura a unei fraze.

Statea acolo, simtindu-se ca un prost.

Aici s-ar fi terminat totul, dar Domingo incerca sa-i ia cutitul din mana. Reuben misca mana si-l auzi pe Domingo gemand de durere. Ingheta, gandindu-se ca l-a injunghiat. Imediat insa acesta il apuca cu bratul bun, lovindu-l in umar. Mana ii amorti imediat si auzi cum cutitul cade in apa. Domingo il inghesui in balustrada si-l lovi cu pumnul peste ureche. Reuben aluneca pe spate.

Domingo isi privea mana din care ii curgea sange. Cutitul ii brazdase palma.

- Boule, mormai el.

Reuben era prea uluit ca sa se miste. Il durea, o durere puternica in urechi si in umar. Se uita la Domingo care isi scoase o batista si-si infasura mana sangeranda.

- De unde ai gasit porcaria asta de cutit?

Reuben mormai si se apleca inainte, tinandu-se de umar cu mana stanga.

- De la hotel Din fructiera.

- Curge sangele ca la porc. Il apuca pe Reuben de par.

- Ar trebui sa te omor pe loc. Am vrut s-o fac data trecuta. Mi-am jurat c-o s-o fac daca ne vom mai intalni. Ar trebui sa iau cutitul si sa-ti tai beregata.

- Fa-o!

Reuben ii simtea respiratia duhnind a bautura in fata.

- Te-ar aranja, ai?

- Nici tu n-ai curaj.

- Nu-mi vorbi tu mie de curaj. Nu eu am fugit abandonandu-mi sotia si copiii!

Domingo ii intoarse spatele, strangandu-si bandajul improvizat. Reuben vazu cutitul.

Cand Domingo se intoarse, Reuben era ridicat in picioare cu cutitul in mana. Expresia i se schimba de la furie la neincredere.

- Ce mama dracu' faci?

- Stii ceva.

- Chiar daca as sti, la ce-ti mai foloseste?

- Sunt pe moarte. Am cancer la ficat. Doctorii nu mai pot face nimic. Asa ca nu mai imi pasa ce se intampla cu mine, vreau sa aflu ce s-a intamplat cu fetele mele. Daca stii ceva, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi.

- De ce?

- Fiindca am suferit vreme de douazeci de ani. E prea mult, pentru oricine.

- N-ai suferit cum a suferit Rosa. Domingo isi privi mana.

- Injunghie-ma-n spate, daca vrei. E de asteptat de la unul ca tine. Du-te dracului. Nu-ti spun nimic.

Reuben aluneca pe cimentul podului. Isi lua capul in maini si incepu sa planga.

Domingo pasi peste el si incerca sa se indeparteze.

Domingo ajunsese la capul podului cand se intoarse.

- Si daca stiu ceva?

- Pentru Dumnezeu, te implor.

Domingo statu acolo multa vreme. Cand vorbi din nou, vocea ii era atat de moale, incat Reuben abia il auzea.

- Il cheama Barrington. Stephen Barrington. Ti-l amintesti? Locuia in apartamentul de vizavi. Cumva a sal­vat pe una dintre fete. Nu stiu pe care. L-am lasat sa o ia, Dumnezeu sa ma ierte. N-am avut de ales. Nu-mi puteam

hrani propriii copii. El i-a oferit o viata mult mai buna decat as fi putut sa-i ofer eu.

Asa. Macar una din ele era in viata. Asta voise sa auda? Ori, mai degraba, de asta se temuse?

- Ai stiut. Tot timpul. Domingo ridica din umeri.

- Si ce daca? Nu stiu ce s-a mai intamplat cu el, ori cu fi-ta. Cealalta, nu stiu. Poate a murit, poate a luat-o armata. Stii ce se intampla atunci. Pentru numele lui Dumnezeu, asta este. Las-o in pace. Nu-i faci nici un bine daca apari acum, chiar daca o gasesti.

- Dar trebuie. Trebuie. Domingo injura din cauza durerii.

- Du-te-n pizda matii. Uite ce mi-ai facut. N-o sa mai pot lucra.

Reuben umbla in portofel.

- Ia. Cheltuieli medicale. Pentru familia ta.

- Ma pis pe banii tai. Mai bine mananc cacat de caine decat sa iau ceva de la tine.

- Te rog, Domingo. Iarta-ma. Pentru tot.

- Niciodata. Nici daca traiesc o mie de ani. Si a plecat.

Reuben intra in cada si-si scoase hainele. Cine stie ce crezusera portarul si receptionera cand aparuse murdar si plin de sange. Facu dus si apoi isi lua un halat si chema room service. Pe langa mancare ceru o sticla de Malbec. Se decise sa se imbete. Un fel de sarbatorire.

Barrington. Numele ii starnea amintiri vagi, dar nu putea sa asocieze o fata acestui nume. Il intalnise de cateva ori; pe el si pe„ sotia lui in hol sau in lift. Tinea

minte ca e britanic, reprezentant al unei companii engleze in Buenos Aires. Doar atat isi amintea.

Suna la receptie si ceru o carte de telefoane. Cand ii fu adusa o rasfoi infrigurat cautand numele lui Barrington. Nu-l gasi.

Bau sticla de Malbec si facu eforturi sa-si amin­teasca numele companiei pentru care lucra Barrington, dar nu reusi. I se facu rau si se duse in baie si vomita. Se uita in oglinda. Slabise si pielea i se ingalbenise.

Se uita in ochii sai, intrebandu-se. Pentru cine faci asta? Pentru tine sau pentru ele?

- Fiecare copil are dreptul sa-si cunoasca tatal, se auzi spunand cu voce tare, ca pentru a se convinge.

Dar stia in sinea lui de ce pornise in acest pelerinaj. Dorea iertare. Tot la mine ma gandesc, dupa atata timp. Nimic nu se schimbase.

Sari din pat.

- Era o editura, spuse cu voce tare si bajbai dupa intrerupatorul veiozei. Isi privi ceasul. Aproape trei.

Se scula din pat, gasi cartea de telefon si incepu sa caute toate editurile care aveau birouri in Buenos Aires. Asta era. University Publishing. Asta era, era sigur. Copie adresa si numarul de telefon.

Nu mai putu sa adoarma. Statu la fereastra toata noaptea, asteptand cu nerabdare sa se faca ziua.

Biroul era la intersectia strazilor Paraguay cu Junin. Avea o vitrina in care se aflau cateva tratate medicale si alte carti stiintifice. Intra inauntru si ajunse in fata unui birouas despartit prin pereti de sticla. Un tanar in costum si cravata ii iesi in intampinare.

Ii spuse ca vroia sa dea de un vechi prieten, Stephen Barrington, care lucrase pentru editura lor. Tanarul ii spuse sa astepte. Dupa cateva clipe, aparu un barbat dintr-un birou din spate. Era mai in varsta si avea un costum ele­gant de culoare gri. Vorbea spaniola cu un puternic accent englezesc.

Cand Reuben ii explica despre ce e vorba paru surprins.

- Barrington, spuneti? Prieten cu dumneavoastra?

- Da. Cred ca a lucrat pentru editura dumneavoastra. Celalalt paru amuzat.

- Da, inca mai lucreaza. Este director. Reuben incerca sa-si ascunda satisfactia.

- Stiti, nu va pot da adresa personala. Politica edi­turii, dar va pot oferi numarul de telefon si adresa editurii de la Oxford. Ii puteti scrie sau sa ii telefonati, cum doriti. Daca spuneti ca sunteti prieteni, sunt sigur ca va fi incantat sa auda de dumneavoastra.

Ii dadu lui Reuben o carte de vizita cu adresa si numarul de telefon al sediului central al editurii.

Reuben il asigura ca va suna. Lua cartea de vizita si o puse cu grija in portofel. Se inapoie la hotel si-si facu imediat bagajele, plati si pleca la aeroport de unde lua primul avion catre Londra.

Dormi in avion si isi visa fiica, o fetita cu ochi negri ca ai Rosei. Statea pe podul de la Avellaneda, invaluita in ceata, lumina unui bec conferindu-i o aura. Era cu bratele deschise, intampinandu-l. O imbratisa si plansera unul in bratele celuilalt.

Roma

Aerul era rece. Scene de Craciun, prespi, cum le numeau romanii, incepusera sa apara in piete si biserici. Befana, piata de Craciun, isi deschisese portile in Plazza Navona.

Turturro statea in fata televizorului privind la Premio Roma de la Ippodromo delle Campannelle. Era foarte cald in apartament. Un resou electric si o farfurie alba, plina cu mucuri de tigara erau puse la picioarele sale. Injura caii care treceau linia de sosire. Nimic. Rupse bile­tul in bucatele.

Odata oamenii se temeau de el. Acum ce mai rama­sese din el? Merita mai mult. Isi baga mana in pantaloni si se masturba. De mult nu mai isi permisese o femeie. Isi amintea de zilele de la Ezeiza si zambea.

Facea cu ele ce voia.

Se gandi la Angeli, cati bani avea si la rahatul pe care i-l dadea lui. Ii cunostea toate secretele murdare si era vremea ca Angeli sa-l plateasca la adevarata sa va­loare.

O lumina difuza trecea prin perdelele albe ale fe­restrelor. Salvatore considerase deseori ca Cerul insusi era luminat de o astfel de lumina, laptoasa, ca biroul subse­cretarului de stat. Se intrebase daca Sf. Petru avea trei telefoane pe birou si un crucifix de abanos.

Batea cu degetele in scaunul Renaissance in vreme ce Eminenta Sa citea raportul.

Fusese pregatit pentru Secretariat de catre un func­tionar bancar de la Credito Cattolica Privata. Era o institutie mica

si neimportanta, cu exceptia faptului ca actio­narul principal era Institutul pentru Lucrari Religioase, Banca Vatican.

ILR, departe de a fi ceea ce ii indica numele, era unul dintre cei mai importanti actori pe piata financiara. Printre alte proiecte, finantase complexul hotelier Watergate din Washington si avea proprietati in valoare de miliarde de dolari.

in plus, datorita intelegerii din 1929 dintre Papa Pius X si Mussolini, era imuna la legile sistemului bancar italian.

Raportul pe care il citea Comacho detalia cum ILR trimisese zeci de milioane de dolari catre un holding elvetian, numit Belgrano AG. Banii fusesera trimisi apoi catre Banco Cattolica di Argentina Overseas (Ltd) din Nassau, ai carui principali actionari erau César Gregorini si arhiepiscopul Stanislaw Tomaszcewski.

Raportul facea speculatii despre sursa banilor. Autorul sustinea ca banii proveneau din trafic de cocaina si cu arme, afaceri dirijate de Gregorini si finantate de ILR.

Don Cardinal Comacho isi scoase ochelarii si-i puse cu grija pe birou. Cei doi se uitara unul la celalalt.

- Ce inseamna asta? spuse Salvatore.

- Inseamna ca cei insarcinati cu finantele bisericii n-au invatat nimic din scandalurile din anii '80.

Salvatore stia ca se referea la scandalul cu Banco Ambrosiano, cand Vaticanul pierduse cateva sute de mi­lioane, investind intr-o banca „aranjata'.

- Sfantul Parinte stie despre asta? Comacho isi supse buzele si nu zise nimic.

- Si nu intreprinde nimic?

- Nu stiu daca stie sau nu, dar conducerea ILR este numita de el.

- Ce vrea Tomaszcewski cu banii astia?

- Unul dintre predecesorii sai avea o vorba: „Nu poti conduce Biserica doar cu Ave Maria'. Crede ca face ce trebuie.

- Cu banii din droguri si arme? Sunt patati de sange.

- Esti naiv, Salvatore. Asta te face un om bun. Tot asta te face insa nepotrivit pentru Roma.

- Atunci ce facem?

Comacho se gandea. Fusese numit in Colegiul Car­dinalilor de catre Ioan Paul in 1986 si fusese facut prefect al Congregatiei pentru Institutii Religioase si Seculare. Ajunsese la rangul de subsecretar de stat in ciuda suspiciu­nii cu care era privit de membrii Curiei; eticheta de liberal pusa de acestia fu confirmata cand il numise pe Salvatore secretarul sau.

Dar Comacho era mai presus de toate un conciliator si un fin politician. Lupta numai in acele batalii pe care stia ca le poate castiga. Asa ajunsese in aceasta functie.

- Nimic, spuse,Fiindca, dragul meu Paolo, nu avem ce sa facem.

Angeli urca cate doua trepte o data, lasand in urma Corso Vittorio Emanuele in spate, intrand in biserica San'Andrea della Valle. Lumina palida a soarelui era fil­trata prin ferestrele mari in umbre prafoase. Se aseza pe una din banci cu mainile in poala. Era frig, frig ca intr-un mormant. Christos se uita la el, cu fata in agonie. Stia ce inseamna agonia. De cate ori nu batuse el insusi oameni in piroane in acelasi mod?

Nu-i placuse niciodata in mod deosebit aceasta bi­serica, era prea intunecata si sumbra, dar era intotdeauna atras de ea de cate ori simtea in spate rasuflarea cainelui

negru. Inchise ochii. Aici isi imaginase Puccini primul act din Tosca. Aici venise prizonierul evadat, Angeiotti, sa se ascunda, aici venise dupa el seful politiei. Auzea ariile operei, auzea tipetele lui Cavaradossi din camera de tortura.

Deschise ochii brusc. Sudoarea i se prelingea pe frunte. Opera era opera, viata era viata.

Voia sa scape de amintiri. Avea aproape saizeci de ani, iar viata nu-i mai oferea perspective nelimitate. Unele lucruri pe care le faci cand esti tanar sunt mult mai tul­buratoare pe masura ce imbatranesti.

Dar nu avea nici un regret. Isi facuse datoria in inte­resul tarii sale, protejase Biserica si-L servise pe Dumne­zeu cu credinta. Uneori era chemat un laic sa faca lucruri pe care un preot nu putea sa le faca. Raspunsurile erau simple. Tara avusese nevoie de conducatori puternici care sa actioneze in interesul tuturor. Oameni ca el aparase Biserica si tara de cel mai negru pericol si, in sinea lui, stia ca este un erou.

Ar fi trebuit sa fie suficient, dar spectrul propriei morti atarna asupra lui ca un blestem.

Era gata sa plece cand trecu pe langa o statuie a Fe­cioarei cu Pruncul si se gandi la acea femeie, Altman. Alunga repede gandul si iesi in strada, inapoi la lumina, aglomeratie si galagie.

Era o dimineata rece. Mercedesul alb era parcat in fata la Laura Biagiotti pe Via Borgognona. Angeli statea pe bancheta din spate, imbracat intr-un pardesiu David Genei, citind L'Observatore Romano. Celelalte ziare erau impaturite langa el. Motorul era pornit. Marco, soferul, stergea parbrizul cu o carpa.

Angeli il vazu pe Turturro aparand din multime, imbracat intr-o geaca de piele maron si niste pantaloni prea stramti. Avea o infatisare de gangster de mana a saptea, se gandi Angeli, ceea ce si era. Deschise usa si se aseza langa el.

Angeli stramba din nas la mirosul de tutun si sudoare.

Era a patra oara cand se intalnea cu el. De fiecare data ii spunea ca este ultima oara, dar revenea intotdeau­na, cerand o suma si mai mare de bani pentru a tacea.

Era beat, duhnea a bautura.

Angeli nu ridica privirea din ziar.

- N-am de gand sa discut toata viata mea cu un rahat ca tine. Ce vrei?

- Am nevoie de un alt imprumut. Angeli lasa ziarul jos.

- Cat vrei acum?

Se intreba din nou daca Turturro avea cu adevarat un plic pus bine undeva sau totul nu era decat o cacealma. Merita oare? Odata n-ar fi dat doi bani pe ce credea lumea buna despre el. De cand venise la Roma fusese invitat per­manent la receptii si cocteiluri, la premiere si la dineuri pe la ambasade. Toata lumea stia ca era traficant de arme. Nu constituise un obstacol in patrunderea in inalta societate romana, dar sa fie demascat ca tortionar si asasin, desi nu mai putea fi condamnat legal, l-ar fi facut un paria, chiar si printre cei care in particular simpatizau cu ideile sale.

Si mai era fiica lui.

- Am nevoie de o suta de milioane de lire. Angeli rase si-si relua lectura. Turturro paru jignit. Mandria puse stapanire pe el.

- Am datorii la jocuri.

- Nu este problema mea.

- As putea s-o fac sa fie.

Turturro isi puse un deget sub gulerul camasii, de parca ar fi fost prea stramt.

- Ai scapat ieftin pana acum, nu mi-ai dat decat maruntis. Acum vreau o plata adevarata. Da-mi ceea ce-ti

cer si vei primi dosarele si totul se va termina.

Angeli isi inabusi furia. Rahatul. Cine se credea?

- Daca nu, o sa vedem cat o sa-mi dea o revista pentru ele.

Dosarele. Cum naiba se ajunsese ca cineva ca Turturro sa fie insarcinat cu distrugerea lor? Sau era totul o cacealma? Daca dosarele fusesera totusi distruse asa cum ordonase?

- Daca iti dau o suta de milioane de lire, ce faci? Peste sase luni vei avea nevoie iar de bani. Cheltuiesti totul pe bautura si pariuri. Esti un ratat, Turturro. Nu-ti mai dau nimic.

- Si ce va zice minunata ta fiica atunci cand va citi cu ce te-ai ocupat in Argentina? Vocea ii tremura.

- Nu-ti dau nici un ban.

- Le spun tot, jur. Ti-aduci aminte de femeia aia pe care ai impuscat-o in cap? Cum i s-au imprastiat creierii pe perete? iti va aduce macar un paragraf in La Republica. Ce va spune fetita ta? Dar sotia?

- Sotia stie, spuse Angeli. Iar ceilalti nu te vor crede. Uita-te la tine. Esti un betiv, un cartofor, un ratat; cine sa te asculte?

- Esti un asasin si jur ca pot s-o dovedesc.

Angeli o vazu pe sotia sa iesind din magazin cu doua sacose.

- Iesi afara, ii spuse lui Turturro.

- Ti-arat eu tie! ii striga el. La semnul lui Angeli, Marco deschise usa si-l dadu afara din masina. Il arunca pe trotuar la picioarele unor trecatori uluiti. Francesca nici nu tresari. Pasi peste el si se urca in masina calma, pe locul deja incalzit de fundul imens al lui Turturro. Sporovaia cu o prietena la celular.

- La George's ii spuse Angeli lui Marco. Turturro se ridica in picioare si se sterse de praf.

Facu apoi un gest obscen prin fereastra uitata deschisa in timp ce masina se indeparta.

Trebuie sa fac ceva cu tine cat mai curand.

Cat mai curand.

Simone iesi in graba din bloc. Pe trotuar era gheata, isi trase pana la capat fermoarul gecii si cauta in poseta cheile de la Lancia parcata in curte.

Se opri. Cineva lipise un plic maroniu sub stergatorul de parbriz. Il deschise uluita. Inauntru erau cateva pa­gini xeroxate. Le rasfoi la repezeala. Unele erau scrise de mana, altele erau niste formulare.

- M-am gandit ca ai vrea sa i le dai tatalui tau.

Se intoarse. Un individ gras si chel, cu o geaca de piele maronie statea in poarta cu mainile in buzunare. Era dimineata devreme, nu era inca ora sapte, dar ii simti mirosul de bautura. I se facu frica.

- Ce e asta?

- Ti-am spus. E ceva pentru tac-tu. Tac-tu, asasinul. Tarfulita era inspaimantata. Buuun. O urmarea cum

masura din priviri distanta pana la usa blocului, nestiind daca s-o ia la fuga inauntru. Se stramba, marindu-i neplacerea.

Grappa bauta de dimineata il facuse sa se simta curajos si puternic. Nu voia nimic de la amarata asta. Luase destul de la tat-su.

- Ce-ai spus?

- Uita-te la ce e in plic. Nu stii ce-a facut tac-tu in razboi? Cred ca ceva ai banuit. Doar n-o fi fata colonelului Angeli chiar atat de proasta.

- Nu stiu despre ce vorbesti.

- Despre cariera tatalui tau in armata. Intreaba-l cati dintre inamicii juntei au disparut. Pe cati i-a torturat si ucis.

- Nu a fost implicat.

- Asa ti-a spus?

Ea il privea, cu fata alba ca varul. Sarmana fata bogata.

- Nu fi atat de socata. Citeste. Este dosarul sau de la Comanda Grupului de Actiune. Nu ti-a spus nimic despre asta? Celalalt material este o poveste de citit inainte de culcare. Inregistrari ale interogatoriilor. Vei observa ca toti clientii lui au avut acelasi sfarsit.

- Nu te cred.

- Ba da, dar nu vrei sa auzi.

Ea se dadu inapoi.

- De ce-mi spui toate astea?

- Nu vrei sa stii ce mare erou a fost?

- Cine esti?

- Ma cheama Turturro. Sergent Raoul Turturro. Intreaba-l despre mine. Am fost acolo. Am lucrat pentru el. A fost un sadic, ca toti ceilalti. Eu ma ocupam de hartii. I-am ajutat pe multi dintre ei, dupa ce fusesera tor­turati cu electricitate. Am incercat sa opresc cat mai multe din relele lor. Uneori tatal tau ii tortura atat de tare, incat nici nu mai puteau sa vorbeasca; le pierea vocea din cauza tipete lor

- Taci!

- Erau multi rai, dar tac-tu era cel mai rau dintre ei. Uneori statea in camera de tortura douazeci si patru de ore, alteori mai mult. Se ducea acasa, dar dupa cateva ore era inapoi. Nu putea sta departe. Ii facea placere. Uneori, cand interoga tinere, cam de varsta ta, dadea pe toata lumea afara. Nu stiu ce le facea, dar, cand le dadea afara, fetele erau ude.

ii ranji.

- Stii tu unde. Le futea, apoi le impusca in cap.

Ea se intoarse si o zbughi in casa, incuind usa de la intrare. Daca ar fi vrut, ar fi putut s-o opreasca, s-o faca sa asculte mai departe. Insa el ramase pe loc, cu mainile in buzunare. Aproape ca ii parea rau pentru ea.

Se intoarse si o porni spre piata. Avea un ciudat sen­timent de neimplinire. Isi dorise atat de mult, visase acest moment, iar acum ca se razbunase se simtea dintr-o data golit si i se facu frica.

Angeli era in salon, mancand singur. Francesca se dusese la un club de aerobica. Menajera, Fulvia, ii pregatise o coda alia vaccinara, alaturi de o jumatate de sticla de Barolo. Auzi usa de la intrare trantindu-se violent si se uita acolo surprins.

Indata ce o vazu isi dadu seama ca se intamplase ceva. Fata ii era rosie. La inceput se gandi ca avusese un accident de masina sau ca fusese atacata pe strada.

Sari de pe scaun si o lua in brate. Era rece, ca o bucata de marmura.

- Cara, ce s-a intamplat? Ea nu-i raspunse.

- Simone?

- De ce am plecat din Argentina? intreba ea cu o voce greu de recunoscut.

Dintr-o data realiza ce se intamplase: Turturro. Simti un fior de gheata si se injura. Subestimase dorinta lui de razbunare. Si inteligenta lui.

- Papa?

- Ti-am spus de mai multe ori. Dupa Malvine  

- Minti.

Se elibera si se rezema cu spatele de zid. In ochi ii lucea o luminita stranie.

- Cara, ce tot spui?

- A venit un om la mine acasa- Spunea ca te cu­noaste. Mi-a dat asta.

Arunca plicul maroniu pe masa. Angeli il lua si ras­foi continutul. Nenorocitul. Turturro nu se laudase.

- Ti-a facut placere?

- Placere? Ce?

- Sa-i torturezi pe oamenii aceia. Fetitele acelea. O privi indelung.

- Nu te simti bine. Il chem pe doctor. Se duse spre telefon.

Simone arunca cu plicul dupa el. Foile se imprastiara pe podea.

- Ce inseamna asta?

- Simone?

- A spus ca tu conduceai escadroanele mortii. Ca a lucrat pentru tine.

- Ce?

- Este adevarat?

El isi trecu mana prin par. Cand vorbi din nou avea o voce moale.

- Cum poti sa-mi pui astfel de intrebari? Ce fel de om crezi ca sunt?

- Spune ca primea ordine de la tine, intr-unul din centrele de detentie. Ca tu ai fost comandant.

- Si tu il crezi?

- Nu stiu! Cine era?

- Car a!

Porni spre ea, cu bratele deschise.

- Nu ma atinge! Se trase inapoi.

- Spunea ca ai torturat oameni. Spunea ca ai violat fete si ca le omorai dupa ce terminai cu ele.

- Si tu crezi minciunile astea?

- Sunt minciuni?

- Bineinteles! Bineinteles ca sunt minciuni! Crezi ca tatal tau este un monstru?

- Nu stiu! Nu stiu!

- Omul acesta si-a spus numele?

- Da. Cred. Nu-mi amintesc.

- Stii, un om bogat isi face multi dusmani. Sunt multi care vor sa-mi faca rau. Si cel mai tare ma pot lovi prin tine.

Simone arata la hartiile imprastiate pe podea.

- Dar astea?

El ridica din umeri, intr-un gest de resemnare.

- Am fost insarcinat cu unele arestari. E adevarat, dar ce s-a intamplat cu ei pe urma nu era treaba mea. Sarcina mea era sa adun informatii. Cei pe care ii arestam eu nu erau civili. Montoneristii au aruncat in aer unitatea noastra. Am vazut cum prietenii mei si sotiile lor au fost spulberati. Erau oameni rai, dar nu i-am torturat sau omorat. Eu doar mi-am facut datoria.

Ea dadu din cap. Cat ar fi vrut sa-l creada.

- Este adevarul. Te rog.

Ei ii dadura lacrimile. El o lua in brate simtind-o cum tremura. O saruta si o tinea strans, mangaind-o pe par.

- Sunt nevinovat, ii sopti. Trebuie sa ma crezi. Iti dau cuvantul meu. Sunt nevinovat.

Turturro se grabea spre terminalul Alitalia destinat plecarilor, cu bagajul intr-un carucior de otel. Pretioasa geanta in care avea puse dosarele o avea agatata pe umar. Peste o jumatate de ora pleca un avion spre Milano si voia sa plece cu el. Acum, treaz, se blestema pentru nesabuin­ta avuta.

Era prea preocupat cu autoinvinovatirea, incat nu-i observa pe cei doi politisti decat atunci cand ajunsera la doi pasi de el.

- Turturro? intreba unul dintre ei. Raoul Turturro?

Simti cum il cuprinde panica. Nu sunt politisti, se gandi el. Nimic din infatisare sau comportament nu-i trada, dar unul dintre ei ii parea vag familiar. Intelese.

Incerca sa fuga, dar unul dintre ei il apuca si-l tranti la podea. Toata lumea din terminal se uita la ei. Striga dupa ajutor, dar isi dadu seama ca nimeni nu va interveni in actiunea unor politisti. Pe aceeasi mentalitate se baza­sera si actiunile grupului sau, care rapea ziua in amiaza mare oameni pe strada: nimeni nu are chef sa infrunte autoritatile; nimanui nu-i place sa devina el insusi victima.

Il tarara spre iesire. Striga celor din jur sa cheme politia, desi isi dadea seama ce ridicol suna. Oamenii se uitau la el cu expresia aceea rezervata nebunilor. Nu avea rost. Pierduse.

In parcare era un Fiat albastru cu insemnele carabinierilor scrise cu litere mari albe. Ii pusera catuse si-l impinsera pe bancheta din spate.

Unul dintre politisti se intoarse in terminal pentru a-si recupera chipiul pierdut in timpul luptei si geanta lui Turturro. Abia acum il recunoscu. Era soferul lui Angeli.

Vazu cum unul din paznicii aeroportului ii ofera lui Marco chipiul si geanta.

Colegul acestuia trecu la volan.

- N-as vrea sa fiu in locul tau pentru nimic in lume, ii spuse lui Turturro. Signor Gregorini este foarte suparat!

- Un dobitoc ramane dobitoc toata viata, se gandea Angeli. Nu poti salva un om de el insusi. Lacomie, furie, dorinta, acestea sunt adevaratele pacate. Si ele te duc la pierzanie.

Camera se afla deasupra unui garaj. Ii aducea aminte de unul din centrele de detentie din Buenos Aires, cel de la Orletti. In acele vremuri, servisul era al lor, iar un caporal ambala tot timpul motoarele pentru a acoperi sunetele torturatilor, dar si acesta era bun.

Urca treptele de metal spre o usa de lemn masiv. Scoase o cheie din buzunar, descuie si intra.

Turturro se trezi in miros de benzina si ulei din cauza huruitului unui motor. Nu putea sa-si miste mainile sau picioarele. Ii veni sa vomite cand isi misca capul.

isi aminti. Ii fusese injectat vreun somnifer in ma­sina.

Cineva il privea, dar nu-l putea vedea foarte clar, avand privirea incetosata din cauza drogului.

- Tot mai crezi ca a fost o idee buna sa-i spui prostiile alea fetei mele?

Por Dios. Angeli.

Vru sa se ridice, dar era legat. Incerca sa tipe, dar avea ceva in gura si nu iesi nici un sunet. Panica il co­plesea. Lesina.

Angeli casca. Mai degraba din cauza tensiunii decat a oboselii.

Erau patru pereti de caramida, nici o fereastra. Camera era luminata doar de un singur bec ce atarna din tavan. Piese de masina, cutii goale de ulei, carburatoare vechi, un arbore cotit erau stranse intr-un colt. In mijlocul camerei se afla un pat si un scaun, ambele de metal. Un casetofon pe baterii nou-nout era pus pe dusumeaua prafuita, noutatea lui contrastand puternic cu restul obiectelor din camera.

Turturro era rastignit gol pe pat, cu incheieturile de la maini si de la picioare legate cu sarma de colturile patu­lui. Penisul, vanat si inghetat de frig si frica parea ridicol, coplesit de burta imensa. Avea o fasie de leucoplast pe gura. Ochii ii erau mari, iesiti din orbite. Desi in incapere era frig, Angeli ii simtea mirosul transpiratiei. Ii amintea de unitatea din Ezeiza, puternic, ca parfumul unei vechi amante.

Angeli avea o geanta. O puse pe podea si se aseza pe scaun. Se aseza confortabil.

- Ce mai faci, prietene? De cate ori n-ai facut tu asta altora? A venit si randul tau. Ti-aduci aminte de vre­murile bune de alta data? Ce distractie era cupicana?

Turturro dadea din cap.

- Nu mai tii minte? Sau nu vrei sa-ti aduci aminte? Ori vrei sa-mi spui ceva?

Clatina din cap ca un profesor in fata unui elev recalcitrant.

- N-o sa te omor dintr-o data. Ti-am dat bani, am avut mila de tine, dar te-ai lacomit. Ai incercat sa-mi ruinezi viata. N-ai pic de recunostinta.

Zambi.

- Recunostinta nu este ceva cu care te nasti. Trebuie invatata.

Se apleca in fata si-si cobori vocea.

-Am sa indepartez calusul, dar daca tipi, o s-o patesti. Intelegi?

Turturro dadu din cap cu disperare.

Angeli dadu drumul casetofonului. Ca masura de precautie in caz ca Turturro facea prea mult zgomot. Dadu volumul la maxim. Abba: Dancing Queen. Ochii lui Turturro se roteau ametitor. Incerca sa realizeze semnifi­catia cantecului. Era o gluma, desigur, dar el era victima.

Angeli scoase calusul.

Cuvintele iesira la repezeala, precum sampania dintr-o sticla bine agitata.

- Te implor, nu ma omori, nu ma omori! Am un avocat. Are copii dupa tot. Daca mi se intampla ceva, le va trimite la toate ziarele. Da-mi drumul, iti dau totul. Jur

Angeli nu avea timp pentru asta. Ii indesa la loc calusul si opri casetofonul.

- Ce-mi spui tu poate fi adevarat sau nu. Deschise servieta si scoase niste pagini ingalbenite.

- Astea se aflau in geanta ta la aeroport.

Erau dosarele a zeci de ofiteri din grupul de comanda. Erau si inregistrari ale interogatoriilor unor pri­zonieri, suficient pentru a-i compromite imaginea. Deja ele ii stricasera relatia cu fiica sa. Cat de mult, asta numai timpul va putea arata.

Ridica una din pagini. Cuprindea fotografia sa alb negru, precum si date cu privire la cariera sa. Cum reusise Turturro sa faca rost de ele? Nu l-ar fi creditat cu o aseme­nea ingeniozitate.

- Originale, spuse. Daca as fi fost in locul tau, pe acestea le-as fi dat avocatului.

Clatina din cap, cu buzele tuguiate, de parca ar fi avut de rezolvat o complicata problema de matematica.

- Dar poate ca ai facut copii si pe acelea le-ai ascuns undeva. Poate, dar de unde sa stiu eu?

Se apleca si din servieta scoase un halat de macelar. Apoi o pereche de manusi de cauciuc. Ultimul articol pe care il scoase fu un cutit.

Turturro respira agitat. Angeli auzi un sunet care reusise sa treaca de calus. Se apleca deasupra patului asfel incat lucirea cutitului sa cada pe fata lui Turturro.

- Il vezi? Si tu aveai unul din acesta. Mai tii minte? Turturro se zvarcolea in pat, atat cat ii permiteau

sarmele. Burta ii tremura ca o piftie.

- Asculta-ma, Turturro. Ma asculti? Zvarcolirile se oprira. Se apleca deasupra lui.

- E foarte simplu. Am sa-ti scot calusul. Daca tipi, te castrez. Ai inteles?

Turturro dadu din cap. Transpiratia ii intra in ochi.

- Te intreb daca mai exista copii. Daca exista, vreau sa-mi spui numele persoanei careia le-ai dat. Daca nu-mi spui, iti pun calusul la loc si-ti tai doua degete de la pi­cioare. Ai inteles?

Angeli porni iar casetofonul. Turturro se cacase pe el. Duhoarea umplu incaperea.

Angeli dadu la o parte calusul.

Turturro raspunse intr-un amalgam de italiana cu spaniola, vocea fiindu-i mai mult un scancet.

- Va rog, domnule colonel, a fost o cacealma, nu exista nici un avocat, va implor, va implor, credeti-ma. Nu exista, nimeni, va implor, va implor, nu-mi faceti rau, ati gasit totul. N-am dat nimic

Angeli ii puse la loc calusul. Statu o clipa, gandindu-se. Apoi taie cu grija doua din degetele de la piciorul stang al lui Turturro. Era un lucru dezgustator si fu bucuros cand termina. Intre timp, Turturro lesinase.

Angeli se aseza, asteptand rabdator in fotoliu, ascultand picurarea sangelui pe podea. In cele din urma nu mai avu rabdare si-l trezi varandu-i un deget in ureche.

Ochii lui Turturro se zbateau in orbite, tremurand din tot corpul. Angeli se stramba a dezgust si ii scoase calusul.

- Nu e nici un avocat Nici un avocat Va implor Angeli ii puse din nou calusul.

- Nu te cred. O sa te castrez.

Turturro se zbatu si misca patul din loc. Angeli il astepta sa oboseasca. Apoi se apleca si-i apuca testiculele, tinandu-le cu grija. Scoase din nou calusul.

- Ai ceva de spus? Turturro ingaima:

- Nu e nici un avocat, credeti-ma, nu am facut copii, nu, va rog, nu, nu

Angeli facu o mica incizie cu cutitul si Turturro lesi­na.

Era satisfacut. Daca ar fi existat copii, Turturro ar fi cedat pana acum. Era convins ca nu mai are de ce sa se teama.

Puse calusul la loc si opri casetofonul. Il trezi pe Turturro care incepu imediat sa se vaite si sa planga.

- Potoleste-te, sunt la locul lor, ii spuse Angeli, stiind ca nu putea sa vada dincolo de burta.

isi scoase manusile si halatul.

- Acum, mananca-le, spuse si incepu sa indese hartiile in gura lui Turturro.

A durat aproape trei ore. A trebuit sa coboare de cateva ori pentru a umple o sticla de apa ca sa-l ajute pe Turturro sa inghita tot. Pastra ultimul dosarul cu fotografia sa.

Cand termina ii puse calusul pentru ultima data.

- Turturro, esti un dobitoc. Ti-am dat cateva lire fiindca mi-era mila de tine. Ti-am aruncat banii ca unui cersetor. Doar nu crezi ca mi-a fost vreo clipa frica de tine? Ai vrut sa te joci cu mine, na ca ne-am jucat. Si am castigat eu. Sper ca ai inteles.

Putea in camera. Sange si fecale. Se intreba cum de suportase mirosul atata vreme la Ezeiza, dar atunci era platit ca sa faca asa ceva. Intr-un fel era o chemare. Ca preotia.

- Acum ne vom lua la revedere, spuse Angeli. Nu ne vom mai vedea. Iti acord un timp ca sa reflectezi la tradarea ta.

Si pleca, incuind usa.

In apropiere de aeroportul Gatwick, Anglia

De acest telefon se temuse toata viata. Secretara i-l directionase de la birou catre telefonul mobil. Era in drum spre Kent, pe autostrada M25, dar cand auzi vocea si numele trase imediat pe stanga si opri motorul.

- Cum ati spus ca va numiti?

- Altman. Reuben Altman. Am fost vecini la Buenos Aires in 1976.

Inima ii batea sa-i sparga pieptul.

- De unde sunati?

- Sunt la Londra, señor. Am venit din Argentina ca sa va intalnesc.

Mintea ii functiona cu incetinitorul.

- Ca sa ma vedeti?

- Nu va mai amintiti de mine?

- Ar trebui? A trecut multa vreme.

- As dori foarte mult sa ne intalnim. Este foarte important.

- Da. Nu sunt sigur ca' se poate. De ce doriti sa ma vedeti?

La celalalt capat al liniei fu o tacere indelungata.

- Domnule Altman?

- Despre fiica mea. Cred ca stiti la ce ma refer. Va rog, señor Barrington. Nu vreau sa va creez probleme. Vreau doar sa vorbim. Va rog.

Dupa atata timp, aparea din senin. Mai intai treaba de la Roma, apoi Luke. Acum asta. Intreaga tesatura a vietii sale se destrama.

Masina se zgudui cand fu depasita de un TIR. Statea acolo, privind campul de langa autostrada. Fusese ingradit

cu sarma, pe fiecare stalp fiind pus semnul TRECEREA INTERZISA. Trecerea interzisa. Poti ingradi un camp, dar nu si o viata, oricat te-ai stradui.

- Senor Barrington?

- Aveti ceva de scris? Va dau adresa mea. Stephen isi anula toate intalnirile din ziua aceea si se

intoarse la Market Dene. Era putin dupa pranz. O gasi pe Mercedes in bucatarie, cu o carte intr-o mana, cu cealalta invartind cu o lingura in supa.

Era in camasa de noapte.

Il privi pe deasupra ochelarilor.

- Dumnezeule. Ce s-a intamplat? Arati ca o stafie. Puse geanta pe masa.

- Mai este ceai?

- Ceainicul e inca fierbinte. Stephen, ce-i cu tine la ora asta acasa?

Erau momente cand era imperturbabila. Isi imagi­nase de multe ori ca o anunta ca a inceput cel de-al treilea razboi mondial. Reactia ei ar fi fost cu siguranta „Oh, dragule, ce crezi ca au de gand?' dupa care s-ar fi intors la cartea ei. Presupunea ca era unul din modurile prin care punea o distanta intre ea si lumea inconjuratoare, ca migrenele, somnul de dupa-amiaza si cititul. Inca nu acceptase moartea lui Luke. Nici macar nu plansese la inmormantare.

- Am sa-ti spun ceva.

Se duse si-si turna ceai. Apoi se razgandi si scoase o sticla de rachiu. Turna intr-un pahar.

Mercedes il urmarea pe sub ochelari.

- Sper ca nu ceva rau.

- Am primit un telefon astazi.

Bau jumatate din pahar dintr-o data. Ea ridica sprancenele.

- Ai de gand sa-mi spui o data, ori vrei sa mor de curiozitate?

- Era un barbat. Vorbea bine englezeste. Cu accent insa. Spunea ca este tatal Gabriellei.

Lingura disparu in supa. Mercedes inchise cartea si o puse la indemana pe masa. Fata ii pali si pentru o clipa crezu ca va lesina. Vreme indelungata nici unul din ei nu scoase nici un cuvant.

- Ce i-ai spus? El dadu din umeri.

- Ce sa-i spun?

Isi puse o mana in sold, o stanta combativa, dupa cum stia el. Semnalul pentru a bate in retragere. De data asta insa nu mai putea sa se retraga.

- Stephen, doar nu

- Ce voiai sa fac? isi scoase ochelarii.

- Dobitocule!

Avusesera multe certuri de-a lungul anilor, nici mai multe, nici mai putine ca alte cupluri; certuri din cauza banilor, a copiilor, a sexului. Mai ales din cauza sexului, dar nici o data nu-l insultase, niciodata n-o facuse, de aceea i se paru atat de socant.

- Pentru numele lui Dumnezeu, nu puteam sa-l mint. Fata are douazeci de ani, de ce naiba mai ti-e frica?

Cearta se opri la fel de brusc. Bratul ii cazu intr-o parte.

- Am putea pierde acesti douazeci de ani. La naiba, Stephen, chiar nu intelegi? Nu intelegi?

- Vine maine dimineata aici. I-am dat adresa.

Ea clatina din cap si-l privea cum ii privea pe Luke si pe Gabriella cand faceau cate-o nazbatie.

- Nu puteai sa minti? El invarti paharul.

- De ce sa mint?

- Oh, Stephen.

isi puse ochelarii si-si lua cartea dand sa plece. Se opri in pragul usii.

- Daca ne pierdem fetita, n-o sa te iert niciodata.

Stii asta?

Iesi din camera.

Reuben se uita pe harta si coti la dreapta spre Oxford. Cerul era innorat si afara era racoare. Drumul era acoperit cu gheata si mazga. Sterse parbrizul. Cum naiba pot trai oamenii cu o astfel de clima? Vazu un indicator: Market Dene, 2 km. O coti pe un drum de tara. Cau­ciucurile Roverului scrasneau pe gheata. In departare vazu conacul.

O lampa lumina pe veranda. Parca langa grajduri si zabovi cateva clipe in masina.

Inima ii batea cu putere. Barrington nu-i spusese daca Gabriella va fi aici ca sa-l intampine. Repetase ce avea sa spuna de atatea ori, dar acum in mintea sa era un gol. Se lupta cu dorinta de a porni masina si a fugi.

Domingo avusese dreptate. Ce spera sa obtina?

Nu-l recunoscu, dar nici nu avea un motiv deosebit sa-l recunoasca.

Stephen Barrington era un barbat inalt, distins, cu parul argintiu. Era imbracat intr-un costum de culoare inchisa. Sotia lui statea alaturi de el, dar fara sa se atinga.

Era imbracata intr-un deux pieces si o bluza de matase. Parca erau la o inmormantare. Il intampinara cu o politete exagerata si-l condusera inauntru.

Il invitara in ceea ce numeau camera de desen. Era dominata de un semineu in care ardeau cativa busteni. Pe polita lui se gaseau numeroase fotografii si un orologiu vechi foarte valoros. In ciuda focului, incaperea era rece. In centrul camerei erau cateva fotolii, iar pe podea se aflau covoare persane. Pe pereti erau atarnate diverse acuarele.

- Cum a fost calatoria?

Englezii, se gandi Reuben. Intotdeauna atat de politicosi. Oamenii astia ma urasc de moarte si ar fi in stare sa ma sfasie, dar stau si palavragesc cu mine.

- Am fost foarte atent. Din cauza ghetii.

- Ne gandeam ca poate v-ati ratacit, spuse doamna ironic.

- Am intrebat la oficiul postal. M-au indrumat

exact.

- Casa este a familiei mele de generatii, spuse Stephen. Numele este foarte cunoscut in sat. Vreti un ceai?

Langa fereastra fusese aranjata o masa dupa tipicul englezesc. Un ceainic de argint, prajiturele, totul acoperit cu o panza crosetata. Reuben se dadu la fereastra. In timp ce Mercedes turna ceaiul se uita la fotografiile de pe polita: una a sotilor Barrington, facuta in fata casei, aparent de curand; alaturi era o alta, mult mai veche, alb-negru, cu o rama argintie. Recunoscu in fundar Piaza del May o.

Mai erau si altele, portrete si instantanee din va­cante, in unele dintre ele aparea o tanara. Oare ea era? Ea trebuie sa fie. Asemanarea cu Rosa era extraordinara: acelasi par negru, ochii caprui, gura in forma de inima.

Facu un efort deosebit ca sa-si dezlipeasca privirea. Cand se uita la Barringtoni, acestia il priveau cu insistenta. Reuben se simti rusinat, ca si cum ar fi fost prins in timp ce incerca sa le fure argintaria.

Dupa ce Mercedes ii intinse ceaiul, servi si obligato­ria prajiturica. Stephen se apleca spre el, spunandu-i:

- Ai venit pentru Gabriella. Reuben fu usurat ca in sfarsit mastile cazusera.

- Fetele mele se numeau Simone si Eva. Privi cand spre unul, cand spre celalalt.

- Stiti ca este fiica mea?

Mercedes isi lua fata in maini. Stephen ofta ca si cum i s-ar fi luat o mare greutate de pe suflet.

Se instala o tacere suparatoare. Se temuse ca-l vor minti, ca vor incerca sa nege intr-un fel sau altul, dar acum tensiunea disparuse si se simtea golit.

- E bine?

Suna ridicol. Nu-i veni sa creada ca spusese asta, dar nu gasise ceva mai bun.

- E la universitate. Stephen ezita.

- La Cambridge. Este o tanara extrem de inteligen­ta. Suntem foarte mandri de ea.

Se opri, de parca ar fi spus un lucru rau.

- Nu i-am spus inca. Vreau sa spun despre dumnea­voastra.

- Inteleg. Inspira adanc.

- Mai este un lucru pe care as vrea sa-l stiu. Erau gemene. Cealalta

Fetele lor i-au spus totul. Deci, una disparuse pe

vecie.

Urma o tacere indelungata.

- Cum ne-ati gasit? intreba Stephen.

- E o poveste lunga. Mi-a spus cumnatul meu, Domingo.

Stephen incuviinta din cap.

- Da. Il cunoastem.

- De ce acum? Cum sa le explic?

- Am fost in exil. Nu l-am vazut ani de zile.

Era o parte din adevar, dar nu stia cum sa le explice

totul.

Ceasca lui Mercedes tremura in farfurioara.

- Am tratat-o intotdeauna foarte bine. N-am vrut s-o pastram. Nu la inceput. Ne-am gandit intotdeauna ca va veni cineva si cand au aparut

Ridica mana.

- Va rog. Nu este vorba despre asta. Nu am venit aici ca sa va acuz. Din contra. Va sunt foarte indatorat.

- E o fata minunata. Minunata. Stephen are dreptate. Suntem atat de mandri de ea.

Stephen ii povesti evenimentele din noaptea aceea, cum au descoperit-o pe Gabriella in leagan si cum au luat-o. Dupa ce termina se asternu iar tacerea.

- Vreau s-o vad. Stephen isi drese vocea.

- Nu credem ca este o idee buna.

- Sunt tatal ei. Am dreptul s-o vad.

- Si ce sa-i spui?

- Nu stiu.

- Intelegi, noi nu i-am spus, zise Mercedes. Stie ca este adoptata, dar nu i-am spus niciodata circumstantele exacte. Ne-am gandit ca n-are la ce sa-i foloseasca.

Reuben dadu din cap.

- Asa am crezut ca este mai bine.

Stephen se apleca spre el.

- Ea crede ca parintii ei au murit.

- Trebuie s-o vad.

- Ce vrei? il intreba Mercedes. Iertarea? Urma o tacere lunga. Stephen isi pleca privirea. Reuben se uita in ochii ei.

- Poate. Poate ca vreau sa vad cu ochii mei ca este bine. Ca ratarea mea nu este completa. Si mai cred ca fiecare copil are dreptul sa-si cunoasca trecutul. Nu credeti?

- De ce ai venit? Nu-i vei face decat rau.

- Credeti-ma. Nu aceasta este intentia mea. Stephen isi clatina capul.

- Am ajuns sa o consideram ca fiind a noastra. Nu am mai putut sa avem alti copii dupa Luke. Am vrut ca ea sa ne considere parintii ei adevarati. Inca mai vrem.

- Dar nu este fiica voastra.

- Nu. Nu este.

Stephen isi pleca resemnat capul.

- Cred ca am stiut tot timpul ca aceasta zi va veni o

data si-o data. Cand m-am intors ieri acasa si i-am spus

sotiei m-a certat ca nu te-am mintit, ca nu te-am evitat.

Dar, pana la urma, sunt de acord cu dumneata. Fiecare copil are dreptul sa-si cunoasca trecutul. Deci ramane sta­bilit. Mai vreti niste ceai?

Stephen o convinse pe Mercedes sa aduca albumul de fotografii si Reuben privi varianta Kodak a vietii fiicei sale. In timp ce se lauda cu realizarile Gabriellei, Mercedes se mai inmuie. Stephen fu usurat. I se parea ca nu este nimic de castigat din ostilitate si negare. Zarurile fusesera aruncate.

Reuben, isi dadu seama Mercedes, nu era bine. Fata lui avea o paloare verzuie si obrajii ii straluceau in lumina veiozei de pe masa, avand pielea intinsa bine pe oase. Incheieturile ii erau foarte subtiri, dar era bine imbracat, cu un costum pe comanda, pantofi italieni si un Rolex la mana. Evident nu era sarac.

Ii urmarea expresia in timp ce rasfoia albumul: o fotografie a Gabriellei cand era mica, plina de inghetata pe fata; o alta calare pe ponei la varsta de cinci ani; in uni­forma de scoala, alaturi de catelul ei, un collie; un portret de grup cu clasa la terminarea scolii primare. Fragmente ale unei vieti la ale carei inceputuri asistase.

Ea intelese ca nici macar nu-si putea imagina du­rerea lui.

- Pot s-o pastrez pe asta? spuse el, aratand spre o fotografie recenta a Gabriellei cu ei doi in fata casei.

- Da, de ce nu? Pot face oricand o copie.

Voia sa stie totul. Ce materii ii placusera la scoala, la ce varsta invatase sa mearga, daca se imprietenea usor, ce sporturi prefera. Ii povesti despre studiile de la Cambridge, despre pasiunea pentru chimie si biologie, efor­turile facute pentru a reusi intr-un domeniu dominat in mod traditional de baieti.

- Si fiul dumneavoastra? o intreba el, aratand spre una din fotografii.

Mercedes nu putu sa raspunda. Dadu din cap.

- Un tanar minunat.

- A fost. Din pacate l-am pierdut. Reuben pleca privirea.

- Imi pare rau.

Urma o tacere stanjenitoare si el intelese implicatiile acestei tragedii. Gabriella ramasese singurul lor copil.

Puse albumul deoparte si ramase multa vreme privind pe fereastra. Ea se intreba la ce se gandea. Aici, atat de departe de Argentina, atat de departe de zilele ace­lea.

- Erau gemene, spuse Reuben, inca intors cu fata la fereastra. Gemene identice. Simone s-a nascut prima, un copil frumos si sanatos. Sora ei a fost mai mica, aproape ca a murit in prima zi. Am pus-o pe Simone in patut cu ea. Din clipa aceea a inceput sa se faca bine. Un miracol.

Ochii ii erau atintiti in departare, poate in zilele ace­lea.

- Gabriella. Nici macar nu stiu care din ele este. Mercedes se gandi la ce le spuse Luke. Privi la sotul

ei, avertizandu-l.

- A sugerat vreodata ca stie?

- Ce sa stie?

- Uneori gemenii simt cand sunt despartiti. Credeti ca ea a simtit asa ceva?

Mercedes privi la sotul ei.

- Nu. Nu cred.

O creanga izbi in fereastra si ploaia se inteti. Stephen simtea ca-i inghetasera picioarele. Ironie a sortii. Statea aici, intr-o dimineata rece de iarna, discutand cu un strain

despre evenimente petrecute intr-o tara cu clima fierbinte de la celalalt capat al lumii, acum douazeci de ani.

- Daca as putea gasi macar pe unul dar ce rost are sa ma gandesc la asta?

Se departa de fereastra.

- Cand pot s-o vad pe Gabriella? Stephen privi la sotia sa.

- O s-o chemam sa vina pe aici. Trebuie sa ne lasi sa vorbim noi mai intai. Va fi un mare soc pentru ea.

Reuben incuviinta. Dupa atata vreme mai putea astepta o zi sau doua.

Stephen il conduse la masina. Statea la un hotel in Londra. In Bloomsbury. Stephen promise ca-l va suna a doua zi, dupa ce vorbeau cu Gabriella.

Cand se intoarse in casa o gasi pe Mercedes in bucatarie, aplecata deasupra aragazului.

- Nu-mi place de el, spuse.

- Este tatal ei. Trebuie sa lasam la o parte egoismul.

- Ce crezi ca va zice Gabriella cand va afla?

- Va reactiona probabil la fel cum ai facut tu cand ti-am spus. Va fi socata. Poate chiar furioasa. Nu stiu. Sper sa inteleaga ca tot ce am facut a fost spre binele ei, dar trebuie sa fim pregatiti pentru faptul ca nu ne va mai iubi la fel ca la inceput.

Mercedes se legana incet.

- De ce ni se intampla asta tocmai acum?

- Nu stiu, dar se intampla si trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt.

- Dar nu vreau.

Stephen isi puse mainile in buzunar.

- Trebuie sa-i spunem si despre cealalta fata.

- Nu trebuie sa-i spunem nimic.

- Pentru numele lui Dumnezeu!

- Nu!

Vocea ii devenise isterica.

- Nu-i spui nimic!

- De ce?

Privirile li se intalnira. Fu o batalie scurta. Stephen

ceda.

- Daca ii spui, zise Mercedes, recapatand controlul situatiei, te parasesc. Vorbesc foarte serios, Stephen. Nu trebuie sa-i spui nimic.

- Dar e de o cruzime inimaginabila.

- Vorbesc foarte serios.

Stephen stia ca nu poate face nimic acum. Iesi, tragand violent usa dupa el.

Stephen era in biroul sau cand auzi zgomotul dis­tinct al Volkswagenului broscuta al Gabriellei. Isi trase jacheta si cizmele si iesi in curte. Gabriella iesi din masina, cu obrajii rosii din cauza frigului. Purta un cos­tum de schi si un fular al lui Luke.

Tranti usa masinii.

- Buna, tati.

- Bine ai venit, budincuta.

Fata ii era brazdata de ingrijorare si, da, frica. Tot ceea ce-i spuse la telefon fusese ca el si Mercedes voiau sa-i spuna ceva urgent.

Nu, nu suntem nici unul bolnavi. Nu e vorba despre asa ceva. E ceva care nu poate fi spus la telefon.

Parea mica si pierduta. Il durea inima. N-o iubise niciodata mai mult ca in clipa aceea.

Altman spunea ca era tatal ei. Nu era adevarat. El era tatal ei. El ii statuse alaturi in zilele de scoala, o astep­tase pana tarziu cand incepuse sa se intalneasca cu baieti, ii platise totul, o insotise la scoala. Se intreba daca toate acestea mai au vreo insemnatate.

Statea acolo, cu mainile in buzunare.

- Ce s-a intamplat?

- Hai sa dam o raita.

Gabriella se uita dincolo de el, in casa, palind.

- A patit ceva mama? ii zambi.

- Nu, nu. Ti-am spus, nu e vorba de asa ceva. Aman­doi suntem bine. Hai, vino.

Ii puse un brat pe umeri si pornira prin curte.

Iazul era inghetat, iar copacii despuiati stateau de garda in jurul lui ca niste soldati. Nu se auzea nici un sunet.

- Atunci, care e marele mister?

Repetase cuvintele de atatea ori dupa ce plecase Reuben. Acum insa nu mai tinea minte nici unul.

- Pot sa ti-o spun de-a dreptul?

Trase aer in piept. O privi, incercand sa-si intipa reasca clipa in memorie. De acum, isi spuse, totul se va schimba.

- Vreau sa-ti spun mai intai ca noi te-am iubit intot­deauna, ca si cand ai fi fost copilul nostru. Stii asta, nu? Nimic nu poate schimba dragostea noastra.

- Tati, ce s-a intamplat?

- Este vorba despre parintii tai. Sangele ii fugi din obraji.

- Parintii mei?

- Gabriella, noi ti-am povestit unele lucruri. Nu erau complet adevarate.

Ea izbucni intr-un ras nervos.    

- Adica, m-ati mintit?

- Am crezut ca asa era mai bine atunci. Ea il privi.

- Ti-am spus ca parintii tai au murit si ca nu stim cine au fost. Asta era minciuna. Acum trebuie sa-ti spun adevarul.

Gabriella nu-si mai amintea de Argentina. Crescuse departe de pampas si de cluburile de tango ca fiica a unei familii instarite de britanici conservatori in Berkshire. Mama ei mai avea rude acolo. De Craciun primeau in fiecare an o felicitare de la Buenos Aires.

Isi amintea ca fusese acolo odata, cand avea noua ani. Statusera la fratele mamei la San Isidorio si toata lumea se indragostise de ea. Isi amintea ca fusese sur­prinsa ca toata lumea vorbea englezeste si lua ceaiul in fiecare dupa-amiaza, dar cele mai puternice amintiri erau caldura sufocanta, scobitorile de la restaurante si mirosul fructelor.

Faptul ca fusese adoptata nu o deranjase niciodata. Uneori, la inceputul adolescentei incercase sa-si ima­gineze parintii, cum aratau, cum murisera. Era un joc al mintii, la care insa renuntase. In fiecare noapte, daca

dorea, isi inchipuia un set nou de parinti cu nume diferite si cu alte infatisari.

In fanteziile sale tatal ei era un barbat cu parul negru, cu umeri lati, cu o voce puternica. Era complet diferit de Stephen, cel caruia ii spuse tata vreme de douazeci de ani.

Nu, tatal visurilor ei nu era ca Stephen; nici ca strai­nul palid si slab cu care venise tatal ei a doua zi dimineata.

Stateau privindu-se unul pe altul. In cele din urma el intinse mana. Era moale si nu avea nici o putere.

Urma o tacere lunga.

Mama ei o salva.

- N-ar fi mai bine sa ne asezam? incepu sa toarne ceai.

Reuben statea langa foc, zambind nesigur. Avea un pardesiu pe mana de parca s-ar fi aflat intr-o sala de astep­tare a unei gari. Gabriella il privea, incercand sa descifre­ze vreo asemanare intre ei, dar nu gasi niciuna. Momentul parea complet ireal. Se asteptase la o tresarire de recu­noastere, o legatura instinctiva. In loc de asta se simtea de parca s-ar fi aflat blocata in lift alaturi de un strain.

Nici unul dintre ei nu stia ce sa mai spuna. Stephen si Mercedes schimbau priviri nervoase.

Deci tu esti Gabriella, sparse Reuben tacerea.

Nu stia ce sa-i raspunda. Se simtea ca un actor pe scena care si-a uitat replica.

- Semeni foarte mult cu mama ta.

Ea se uita la Mercedes si la Stephen. Se simtea de parca i-ar fi tradat numai prin faptul ca vorbea cu acest strain. Toti se uitau la ea, dar era incapabila sa scoata un cuvant.

Reuben privi la Stephen, cautand sprijin, dar si el era pierdut.

- De ce ai asteptat atat de mult? se auzi Gabriella rostind.

- N-am aflat despre tine decat acum. Este o poveste lunga.

Ii povesti totul, umpland goluri lasate de ce-i poves­tise cu o seara inainte tatal ei; o mama rapita, torturata si ucisa, o sora geamana, despre care nu stiuse nimic si care era acum pierduta pentru totdeauna.

Stephen avusese dreptate. Era un trecut pe care nu-l voia. Se uita la strainul care ii pusese in spinare aceasta povara si simti cum o cuprinde furia. Mainile ii tremurau si ceasca de ceai aluneca din farfurie pe covor.

Stephen se ridica in picioare si o imbratisa.

- Este in regula, Gabby.

- Nu vreau sa vorbesc cu el.

- Gabriella?

Ea il impinse si sari in picioare.

- Nu vreau! striga ea si fugi din camera. Reactia ei fusese neasteptata. Stephen privi la sotia lui, apoi la Reuben, care sarise si el in picioare si acum statea langa semineu cu fata pierduta.

Se auzi usa de la intrare. Gabriella fugi prin curte spre grajduri.

- Ma duc dupa ea, spuse Stephen.

Reuben era gata sa-l urmeze. Mercedes il apuca cu putere de brat.

- Nu. Mai bine ramai aici.

- Ati avut dreptate. A fost o greseala. Mai bine

plec.

- Nu. Stai jos. Te rog.

Expresia fetei ei, compasiunea pe care nu se astep­tase s-o gaseasca acolo il opri.

- Imi pare rau. Imi pare rau.

Nimic de aici. Nu mai avea unde sa se duca. Ce-si imaginase? Ca va gasi iertarea la capatul drumului? Se tranti la loc pe fotoliu.

- La ce te asteptai? il intreba ea, ca un ecou al pro­priilor ganduri.

- Te rog, nu ma chinui.

- Nu asta a fost intentia mea, crede-ma, dar erai atat de disperat s-o vezi ca nu te-ai gandit ce inseamna acest lucru pentru ea. Ai lipsit douazeci de ani. Nici macar n-a stiut ca existi. Va avea nevoie de ceva timp ca sa se obisnuiasca.

- M-ai urat la inceput. Acum ti-e mila de mine.

- Nu mi-e mila de tine.

- Nu?

Simti ca il apuca iar durerile. Cauta in buzunar si scoase tabletele de morfina si inghiti doua fara apa.

- Ce sunt?

- Morfina.

- Pentru ce?

- Sunt pe moarte. Poftim. E mai usor acum pentru

voi?

Ea il privea atenta.

- Am tumoare la ficat. Peste patru luni voi fi mort. De asta ma grabesc.

- Imi pare rau.

- Nu e sfarsitul lumii. Adica este, pentru mine.

- De asta ai venit acum sa o cauti?

- Da.

- De ce nu ne-ai spus?

- Ca sa va fie mila de mine? Mercedes privi pe fereastra spre grajduri.

- Ce ai de gand sa faci?

- Nu stiu.

- Va vorbi cu tine. Peste o ora. Peste o zi. Saptama­na viitoare.

- Nu cred.

Bada.

Isi lua capul in maini.

- N-ar fi trebuit sa vin. Se ridica in picioare.

- Trebuie sa ma intorc la Londra.

- Acum este suparata, dar va voi sa vorbeasca cu tine din nou.

- Poate ca ma va suna la hotel. Multumesc pentru bunavointa. Stiu ca a fost greu pentru voi.

- Nu sunt binevoitoare. Te-am urat dintotdeauna, inca inainte de a sti ca mai esti in viata. Mi-era frica sa nu mi-o ei.

- E mare acum. Nimeni nu ti-o va lua.

Reuben nu reusi sa descifreze expresia ei. Ghici doar ca se lupta cu sine insasi.

- Crezi in iad si rai?

Reuben astepta, nestiind unde vrea sa ajunga.

- Ma bucur ca ai venit acum. Poate ca aceasta este sansa mea de a rezolva ceva.

Reuben isi tinu respiratia.

Señor Altman, ce-ati face daca l-ati gasi pe omul care v-a omorat sotia?

- L-as ucide.

Ea il studie cu atentie.

- Fara ezitare? Adica, chiar o vei face? E usor de zis, dar l-ai ucide cu adevarat?

- Ce inseamna asta?

- Raspunde-mi.

- Sigur ca l-as ucide. As muri fericit daca l-as putea

gasi.

Spera ca e adevarat. Sau poate Domingo avea drep­tate. N-ai curajul sa faci asta.

- Nu pari un ucigas.

- Cum arata un ucigas? Se dadu mai aproape.

- Stii ceva.

Ea ii intampina privirea.

- Te rog.

- Nu stiu daca pot avea incredere in tine. Reuben ar fi vrut sa se ridice si s-o ia la palme.

- Te-as putea ajuta s-o gasesti pe cealalta fata a ta.

- Pentru numele lui Dumnezeu! Stii unde este? Mercedes isi sorbi ceaiul. Puse la loc ceasca.

- Cum?

- Nu conteaza cum. Privirile li se intalnira.

- Este la Roma. Cel pe care il considera tata a fost odata in armata argentiniana. Trebuie sa-l ucizi, asa cum mi-ai promis. Ai suficiente motive. Si se pare ca n-ai nimic de pierdut.

- Nu inteleg.

Ea se apleca inainte.

- Tot el mi-a omorat fiul.

- Ce? Ce tot spui acolo?

- Iti spun ce voiai sa stii. Ai spus ca ai venit aici sa afli. Nu pari a fi „Biciul lui Dumnezeu', dar esti tot ce am.

- O s-o fac pentru mine, nu pentru tine.

- Nu ma intereseaza de ce o faci. Iti cer doar sa nu-i spui Gabriellei despre sora ei decat dupa ce se  termina totul. Te rog.

Reuben incuviinta. Nu era sigur ce simtea. Nu se gandise ca l-ar putea gasi pe cel care detinea toate raspun­surile, tapul ispasitor al pacatelor sale. In orice caz, nu in aceste circumstante bizare. Inflacarare, repulsie, uimire.

- Nu voiai sa-mi spui, asa e?

- Ti-am spus. Asta-i tot ce conteaza. Am facut o intelegere. Ma astept s-o indeplinesti.

Chiar si dupa atata vreme cat statuse gol, grajdul isi pastrase parfumul lui aparte. Era locul in care venea intot­deauna sa se ascunda cand era mica si facea cate o -nazbatie. Acum intra intr-una din boxele goale si se rezema de perete, cu pumnii stransi. Avea doar un pulover subtire si tremura.

Nu stia de ce reactionase asa. Poate ca socul trans­formarii, fiindca era clar ca astazi soarele va apune peste o lume complet diferita fata de cea peste care rasarise, intreaga-i viata ii fusese intoarsa pe dos. I se rescrisese istoria. Se simtea ca o oarba intr-o camera in care mobila fusese schimbata. Bajbaia in intuneric, fara a mai fi sigura de ceva. Va fi ca si cum ar invata din nou sa mearga, pas cu pas, invatand sa-si pastreze echilibrul.

Dupa un timp auzi pasii tatalui sau.

- Budincuta?

Isi ascunse fata in maini si nu spuse nimic.

- Imi pare rau. Imi pare rau.

- Vreau sa raman singura o vreme.

El isi dadu jos jacheta si i-o petrecu peste umeri. Ramase o vreme acolo, in camasa, privind-o, dupa care se intoarse si pleca. Tatal care o nascuse nu murise ca un erou. In plus trebuia sa mai accepte faptul ca era una din gemene. Un dar dubios. O parte din ea respinse imediat faptul ca nu era, la fel ca ceilalti oameni, unica. Totusi aceasta veste era intr-un fel reconfortanta. Nu era singura; undeva mai exista cineva care semana leit cu ea, probabil ca simtea si vedea lucrurile la fel. Mai exista cineva cu care impartasea aceasta poveste teribila si acest secret tul­burator.

Èra prea devreme dupa moartea lui Luca pentru a accepta toate acestea. Avea un tata pe care nu-l voia, o sora geamana de care nu avusese habar. Cum trebuia sa se simta, ce sa creada?

Dupa o vreme il auzi pe Reuben plecand. Ramase insa acolo, gandindu-se. Va vorbi cu el, dar in clipa aceea se simtea singura si pierduta, o barca pierduta pe mare, fara vreo lumina in fata sau in spate.

Roma

In apropiere de Porta Sant'Ana, intr-un turn din secolul saptesprezece care dadea in curtea lui Sixtus al V-lea, o placuta indica faptul ca acolo se afla Instituto per le Opere di Religione, IOR, cunoscut mai mult sub numele de Vatican Bank, Banca Vatican. Fusese creata de Papa Pius XII in timpul celui de-al doilea razboi mondial pen­tru a facilita transferul de fonduri din Italia fascista catre organizatiile catolice din intreaga lume. Dupa inlaturarea

lui Mussolini finantase infiintarea Partidului Crestin De­mocrat, pentru a se asigura ca nu vor ajunge la putere Comunistii. Mai recent, virase o suta de milioane de dolari Solidaritatii poloneze.

Din nefericire, in anii optzeci, a fost amestecata in activitatile unor personalitati, ale mafiei si P2 cum ar fi Michel Sindona si Roberto Calvi. Banii Vaticanului platisera rachetele Exocet pe care Argentina catolica le utilizase impotriva britanicilor in Malvine.

Banca putea fi foarte bine descrisa ca o institutie unica in lumea finantelor, nedand socoteala decat papei insusi. De asemenea era considerat un paradis fiscal, care atrasese de-a lungul anilor multi clienti, printre care si Cesar Angeli.

Un gardian elvetian pazea Porta Sant'Ana. Angeli il saluta in timp ce intra pe poarta, cu o mana in buzunar, in cealalta avand o servieta de piele neagra. In servieta avea trei miliarde de lire cash.

Impinse usa de sticla a IOR si traversa holul de mar­mura.

Arhiepiscopul Stanislaw Tomaszcewski - cunoscut sub porecla de Ursul, printre partenerii sai - Il intampina pe Angeli in biroul sau ultramodern. Cei doi se asezara pe o sofa de piele si o secretara le aduse doua cafele.

- Am auzit niste zvonuri despre sanatatea papei, spuse Angeli dupa ce neinsemnata problema a celor trei miliarde fusese rezolvata.

- Tapul asta batran ne va ingropa pe toti.

- Crezi?

Tomaszcewski puse cu grija trabucul in scrumiera de onyx.

- Cred ca discutia despre noul papa ma face nervos.

- Ar trebui sa fim? Papa a facut o serie de numiri in Colegiu in ultimii ani. Sigur nu vor aparea probleme?

Tomaszcewski isi sorbi cafeaua.

- Poate ca se va rezolva. Speram, dar acum avem o problema mai presanta. De aceea te-am chemat.

- Da. Spuneai ca e urgent.

- Avem o problema cu un anumit preot, chiar aici in palatul apostolic. Un conational de-al tau. Paolo Salva­tore.

- N-am auzit de el.

- Este secretarul particular al cardinalului Comacho. A reusit sa obtina o copie a unui raport confidential pe care i l-a oferit subsecretarului de stat. Comacho a reu­sit sa-l opreasca, dar acum are de gand sa-i arate o copie insusi papei.

- Presupun ca se poate gasi o mica parohie din Patagonia care sa aiba nevoie urgenta de serviciile sale.

- Comacho vrea sa-l protejeze. Nu sunt sigur daca nu cumva Comacho l-a incurajat. Pana acum nu era o problema pe care sa n-o pot rezolva, dar preotul a mers mai departe si a dat o copie unui ziarist.

Fata lui Angeli impietri.

- Cum ai aflat?

- Am multi prieteni la Roma. Acest ziarist este unul dintre ei. Nu te preocupa, nu va fi publicat, dar cine stie cu cine va mai vorbi preotul acesta? Daca o copie a rapor­tului ajunge unde nu trebuie, ar fi foarte neplacut.

- Ma ocup eu de asta, spuse Angeli.

Londra

Orasul era invaluit in ceata. Masinile circulau cu farurile aprinse. Era foarte rece.

Hotelul se afla in Bloomsbury, la doua strazi de British Museum. Doar o placheta la intrare il distingea de bi­rourile si apartamentele din jur. Gabriella statea in fata lui, adunandu-si gandurile si facandu-si curaj. In cele din urma intra.

Holul fusese redecorat de mai multe ori, pastrandu-se insa viziunea originala. Pe stanga se afla receptia, in dreap­ta era un mic salon cu un semineu Chipendale si scaune Queen Arme, luminate de veioze Lalique prinse de pereti.

intreba de el la receptie si se aseza sa astepte, batand nervoasa cu degetele in bratele fotoliului. Se simtea din nou ca o scolarita, asteptand in fata biroului directoarei.

Auzi pe cineva intrand si ridica privirea.

- Gabriella.

Purta un costum de lana gri cu vesta si o camasa, dar infatisarea lui nu se potrivea deloc cu hainele. Fata ii era galbena si era nebarbierit. Pe obraz avea pete galbui.

Ii intinse mana. Tremura. I-o lua cu amandoua mai­nile. Era rece.

- Te rog, spuse el, asaza-te.

Se aseza si el pe fotoliul alaturat, incepura sa vorbeasca in acelasi timp. Reuben zambi.

- Tu prima.

- Am venit sa-mi cer iertare.

- Eu sunt cel care trebuie sa-si ceara iertare. A fost un soc prea mare pentru tine. Sunt usurat ca ai venit. Mi-era teama ca n-o sa vii.

Tacura. Se uitau unul la celalalt.

- Nu stiu de unde sa incep.

- Mai intai, sa vedem daca putem obtine un ceai. Asa e moda englezeasca. As fi vrut cafea, dar n-am incredere in modul in care o fac. Trebuie sa fii latin ca sa stii asta. Ca noi.

Zambi.

Il facu sa-i povesteasca totul. Voia sa stie cum era mama ei, de unde era, unde o intalnise, unde locuisera in Buenos Aires. Ii povesti despre sora ei geamana si despre legatura misterioasa care se infiripase intre ele in ziua nasterii. Nu-i ascunse nimic.

- Parintilor tai le-am spus ca in noaptea aceea eram cu afaceri la Montevideo. Nu e adevarat. Eram cu o alta femeie. Mama ta stia si m-a sunat pentru a ma avertiza. In loc sa ma intorc acasa m-am dus la ambasada mexicana si am cerut azil politic. Acum stii totul. Tatal tau este un sot adulter si un las.

Isi ridica privirea si se uita in ochii ei, sfidand-o sa-l urasca. Ca si cum ar fi dorit ca ea sa-l dispretuiasca pentru a suferi.

Se astepta sa gaseasca in expresia ei dispret, dar vazu numai durere.

- Daca e vreo consolare, viata mea de dupa a fost un dezastru.

- Oh, Reuben.

- Te-am abandonat. Te-am abandonat pe tine, pe sora ta si pe mama ta.

Ea intinse mana peste masa si i-o apuca pe a lui.

- N-ar fi rezolvat nimic.

Atunci s-a spart, puroiul adunat in sufletul sau a plesnit. Incepu sa planga. Plangea de rusine, regret si dor, pentru sotia pierduta si copiii pe care nu-i vazuse crescand. Plangea pentru toti acesti ani pierduti. Plangea fiindca ii fusese oferit atat de mult si nu apreciase decat atunci cand ii fusese totul luat, dar mai presus plangea pentru absolvirea pe care i-o acordase, fara conditii, fara intrebari, de parca ar fi fost dreptul lui.

Cand termina privi in jur si vazu cum receptionerul si doi nemti se uitau la el. Nu-i pasa. Isi gasise fiica, ea era in siguranta si fericita.

- Ce facem acum?

- Ai un tata, ii spuse. Eu sunt doar o nota de subsol din viata ta.

Simti o durere acuta si incepu sa transpire. Ea nu stia de starea lui de sanatate, singurul secret pe care il mai pastrase.

- Te simti bine?

- Sunt doar obosit.

- Esti bolnav?

- Clima. Am luat cine stie ce virus.

Mana i se duse instinctiv in buzunarul in care isi tinea morfina, apoi se opri.

- Esti sigur ca esti bine?

- Da. N-am nimic.

Au stat si au discutat mai bine de o ora. Voia sa afle totul despre scoala, despre prietenii de la facultate, pla­nurile de viitor. Propuse sa cineze undeva, dar cand se ridica de pe scaun simti cum camera incepe sa se invarta cu el.

- Dumnezeule! Uita-te latine!

- Cred ca trebuie sa ma intind putin.

- Ma duc sa cer receptionerului sa cheme un doctor.

- Nu. Nu e nevoie, nu e asa de rau. Doar o raceala. Am niste antibiotice in camera. O sa-mi revin dupa o noapte de somn.

Se ridica si o insoti pana in hol.

- Cat mai stai aici?

- Doar cateva zile.

- Te sun maine dimineata.

- Multumesc.

O privi pentru ultima oara. Atat de frumoasa. La fel ca Rosa. Anticipase amaraciunea, sperase dragostea. In loc de aceasta, ceea ce vazuse in ochii ei era curiozitate, preocupare, dar nu mai mult decat atat. Ce ar fi putut fi? ii spusese adevarul. Avea deja un tata.

Pe neasteptate, ea il imbratisa.

Fu un gest neindemanatic, dar intelese ca voise numai binele. Apoi se trase inapoi.

- La revedere, Reuben.

O urmari din hol. Se opri in fata hotelului si-si ridica gulerul. Apoi disparu.

In timp ce mergea pe strada incerca sa inteleaga ce simtea. Cand il imbratisase il simtise usor, ca o umbra. Cumva intarea senzatia curioasa ca nimic nu era real.

incerca sa si-o imagineze pe mama ei, asa cum i-o descrisese el; eroina si martira. Cauta in sufletul ei ceva care s-o faca sa-l urasca pentru ce-i facuse, dar era imposibil sa cladesti ura pe nimic. Pentru a uri, trebuie mai intai sa iubesti, iar sa iubesti o fantoma e imposibil.

Se gandea la sora ei geamana. Se intreba cum arata. Ar fi si acum, asa cum insistase Reuben, gemene identice? Daca se vor intalni vor descoperi ca intotdeauna au iubit aceleasi lucruri, au facut aceleasi lucruri, ba chiar au gandit la fel?

Dar nu avea rost sa se gandeasca la asta. N-avea nici o sansa sa o intalneasca vreodata.

Suna la hotel a doua zi. Cel de la receptie ii spuse ca-i pare rau, insa Reuben Altman platise si plecase, fara sa lase vreun mesaj sau vreo adresa.

Mar del Plata, Argentina

Cluburile de yachting se aflau in jurul bazei navale din sudul orasului. Bastion al elitei privilegiate, acestia aveau plaje private, cu cabane particulare din lemn pentru uzul membrilor.

Pe una din ele scria Angeli, Cesar L.

Statea pe un sezlong, imbracat doar in niste sorturi largi, hainele impaturite cu grija pe masa de langa. Era musculos si agil pentru cei cincizeci si noua de ani, cu tenul bine bronzat, cu parul gros si tuns ingrijit. Un cruci­fix mic de aur se incurcase prin parul argintiu de pe piept. Cateva femei in bikini sumari se uitara spre el. Unele ii zambira, el insa le ignora.

Il vazu pe Massini indreptandu-se spre el. Era o piticanie de om, cu prea mult par pentru un trup atat de mic, avand un aer de sot grabit. Pielea ii era arsa de soare si putea trece drept un mestizo, dar ghiulurile de aur de pe degete si Rolexul de la mana te faceau sa-ti schimbi impresia.

- Domnule colonel.

Angeli nu se ridica. Arata spre unul din scaunele de langa el.

Giorgio Massini nu era deloc un sot grabit. Fusese pregatit de serviciul secret argentinian in anii saptezeci si lucrase pentru Angeli in Razboiul Murdar. In anii optzeci fusese in slujba generalului Garcia Meza si a juntei din Bolivia unde lucrase impreuna cu Klaus Barbie si Arce Gomez, seful politiei secrete boliviene, traficand cocaina in SUA si Europa in schimbul armelor. De atunci se „pen­sionase', dar inca mai accepta contracte de la anumiti clienti, mai ales de la P2.

- Ai ceva pentru mine.

Angeli scoase un plic din camasa de pe masa si i-l intinse lui Massini.

- Ai totul aici, fotografii ale victimei, obiceiuri. Nu este pazit, nu vei avea nici o problema.

Massini rasfoi hartiile.

- Un popa.

- Un comunist. Massini zambi.

- Cat?

- Contractul obisnuit. Daca accepti, primesti juma­tate imediat in contul care vrei. Restul dupa ce treaba e gata.

Massini incuviinta din cap. Privi catre plaja si se scar­pina pe piept.

- Uita-te la curu' lu' aia. Ce zici?

O tanara cu un par lung iesise din apa. Purta un biki­ni alcatuit din cateva snururi care practic nu ascundea nimic.

Lua plicul si se ridica.

- Tinem legatura.

Pleca, cu ochii dupa femei.

Roma

Stabilise sa se intalneasca cu mama ei in Babington Tea Room. Cand ajunse acolo, mama ei sosise deja. La picioare erau puse sacose cu insemnele firmelor Fratelli Rossetti si Salvatore Ferragame. La atat se rezuma viata ei: cumparaturi, cafele, serate, opera si cluburi de gimnas­tica.

Se uita la la passeggiatta, avand pe fata zambetul pe care Simone ajunsese sa-l urasca.

- Cara, spuse ea cand o vazu si se ridica in picioare. Zambetul ii deveni dezaprobator fata de blugii si pulovarul labartat pe care il purta.

- Mama.

O saruta pe obraz. Simone se aseza si Francesca ceru doua ceaiuri englezesti - Earl Grey - si prajituri. Francesca zambi.

- E frumos aici. Imi place sa cred ca am o afinitate pentru Shelley.

- Shelley a murit cu o suta de ani inainte de a se construi localul acesta. Si era poet. Nu si-ar fi putut per­mite preturile de aici.

Zambetul disparu de pe fata Francescai. O atinsese. Nu se putuse abtine. Simone ura lumea imaginara pe care si-o construise mama ei, de parca nu ar fi fost la curent cu ce se petrecea sub nasul ei. Asa cum am facut si eu vreme de douazeci de ani. Poate de aceea o urasc atat de tare.

Francesca isi tuguie buzele, ca un copil care tocmai fusese certat de parinti.

- Ar trebui sa te imbraci mai bine.

Francesca avea un taior elegant, iar la gat perle Mikimoto. Aerul din jurul ei era incarcat de aroma par­fumului scump.

- Ma imbrac cum imi place mie.

- Inseamna ca esti usor de multumit.

Sosi ceaiul si prajiturile si Francesca aborda subiec­tul intalnirii lor.

- Simone, ce se intampla cu tine?

Simone isi turna lapte in ceai. Nu raspunse. Nu putea vorbi cu mama ei despre asta. N-avea rost. Ochii ii rataceau fara ostenire prin incapere - oglinda, ficusii, batrana care citea Times cu niste ochelari enormi.

- Cara, ce am facut ca sa meritam asta? Ce a facut tatal tau, in afara de faptul ca a fost un sot minunat si un tata exemplar?

Nu putea sa raspunda la asa ceva. Tot ceea ce avea era instinctul, o intuitie ca tatal ei si nu omul in geaca de piele mintise. Mama ei o trata ca pe o fetita care nu intelege nimic.

- Spune-mi ca nu e adevarat, zise Simone.

- Sigur ca nu e adevarat. Cum poti macar sa gan­desti altfel?

Mintea. Amandoi minteau. Era ceva pe care i-l as­cundeau.

- Te vei impaca cu papito, promiti? Simone inchise ochii.

- Cara?

- Promit ca voi vorbi cu el.

- Tatal tau e un om bun. Stii asta? Doar nu crezi toate minciunile acelea oribile?

Simone decise sa capituleze pentru moment. Ce altceva putea face?

- O sa vorbesc cu el.

TEROARE

Un zambet ezitant.

- E un om bun, repeta Francesca, trebuie sa crezi

asta.

Un om bun. Simone dorea cu disperare ca tatal ei sa fie un om bun.

Norii de culoarea plumbului cerneau o zapada cu fulgi mari asupra Romei. Reuben privea pe fereastra baru­lui. Fantana din piata era transformata in turturi. Tremura, atat din cauza frigului de-afara, cat si din cauza durerii, care in acea zi era extrem de puternica.

Ea iesi pe usa casei, imbracata intr-un palton gros cu • un fular infofolit in jurul gatului. Pe cap avea o caciulita de lana, infundata peste urechi. Obrajii si nasul ii erau rosii din cauza frigului. O astepta, in usa barului.

Ea era.

Se lupta cu dorinta de a fugi spre ea, amintindu-si cum se petrecusera lucrurile cu Gabriella. Aici la Roma nu se astepta nici macar la atat. Firul subtire care ii legase supravietuise de-a lungul anilor; bebelusul pe care si-l amintea devenise acum o femeie superba. O urmari trecand prin fata lui in directia Vicolo dei Piede. Trecuse doar la cativa centimetri de el. Ar fi putut-o atinge.

Dupa atata vreme reusise sa-si vada in sfarsit si ultimul membru al familiei.

Simone isi baga mainile in buzunare. Gradina pa­rintilor ei arata trist; trandafirii si vita-de-vie aratau jalnic, dezgolite de frunze.

Cand suna la intrare nu-i raspunse nimeni. Deschise cu cheia pe care o avea. Se hotarase sa vorbeasca cu tatal ei, asa cum promisese. Atat pentru ea, cat si pentru el. In­cepuse sa ia somnifere pentru a putea dormi, nu mai man­ca. Slabise aproape cinci kilograme. Trebuia sa faca ceva.

Nu-l putea uita pe strainul in geaca de piele, lucruri­le pe care acesta i le spusese.

Stia ca tatal ei o mintise, problema era cat. Banuise ca era ceva in trecutul lui despre care nu stia nimic. Nicio­data nu pusese prea multe intrebari, nu dorise sa afle. Isi spunea ca nu fusese implicat in disparitii, dar modul in care vorbea despre comunisti, furia ce-l cuprindea ori de cate ori cineva atingea subiectul politicii din America de Sud indica faptul ca era clar un om care nu ar fi putut sta pe margine.

Imaginea tatalui sau fu incetosata de lacrimi amare.

Intr-un fel, ar fi fost mai bine daca tatal ei i-ar fi spus adevarul: Da, am facut anumite lucruri urate si re­gret. Trebuie sa inveti sa nu repeti greselile facute de mine, dar era incapabil de rusine sau introspectie. Se intreba si daca raul ar fi putut trece asupra ei, asemenea unei boli, precum culoarea parului sau pigmentul pielii. Poate ca si ea era infectata.

Se apleca pe balustrada balconului, simtind arsura rece a fierului prin palton. Ar fi vrut cu disperare sa creada negarile lui. Ar fi vrut sa gaseasca un mod de a fi sigura.

Vazu Mercedesul alb al tatalui ei parcand in fata casei. La naiba. Intotdeauna tatal ei era cu cineva. De data aceasta era Tomaszcewski de la Vatican. Auzi rasetele lor in curte si apoi disparura inauntru.

Astepta cateva clipe, gandindu-se ce sa faca: Cand cobori, ei deja intrasera in biroul tatalui ei. Usa era des­chisa si le putea auzi vocile foarte clar.

- Ce mai face Papa?

- Dupa opinia mea are Parkinson. Desigur, biroul de presa neaga, dar e de-ajuns sa te uiti la el. Pentru o institutie care se presupune ca sacralizeaza adevarul, ma face sa ma simt stanjenit.

Auzi cum arhiepiscopul rade zgomotos.

- Bine ca n-are Alzheimer. Asta ar fi rusinos. I-a imagineaza-ti ca apare la balcon inchipuindu-si ca este Mussolini si saluta credinciosii cu salutul fascist!

Cei doi rasera din nou. Nu-i venea sa creada ca tatal ei vorbea in felul acesta. Se trase mai aproape pentru a asculta.

Arhiepiscopul cobori vocea si ea trebuia sa faca eforturi pentru a intelege ce spune.

- Nu e de ras. Nu e deloc de ras. Schimbarile nu fac bine afacerilor.

- Va fi bine. Biserica nu se schimba.

- Ma ingrijoreaza cealalta problema.

- Salvatore?

- Ar putea face mult rau.

- Am avut grija. Cred ca va ajunge la Dumnezeu foarte curand. Chiar acolo pe treptele Palazzo di San Calisto.

- Inspiratie divina? Angeli rase.

- Sa spunem o intuitie. Mai bei o sambuca?

Simone simti ca-i fuge sangele din obraji. Se trase inapoi si urca in balcon. Ii venea sa vomite.

Aerul rece o mai inviora. Se apleca pe balustrada. Totul i se invartea in cap. Vrusese adevarul. Acum il aflase.

Angeli veni pe balcon sa fumeze o tigara. Un apus violet se instalase asupra orasului. Puse Ronsonul de aur in buzunar si ridicand privirea o zari pe Simone. O privi uluit.

- Simone?

- Ciao, papa.

- Nu te-am auzit venind.

- Eram aici cand ai venit cu arhiepiscopul.

El dadu din cap, cautand sa inteleaga implicatiile acestui lucru.

- Si ai stat aici tot timpul? Ea se intoarse si se uita la el.

- Da.

- De ce n-ai venit?

- Erai ocupat.

- Totusi. Trebuia sa vii sa-l saluti pe arhiepiscop, insa cred ca ai inghetat.

- Am vrut sa stau singura. Trebuia sa ma gandesc.

- La ce?

Ea ridica din umeri, fara sa-i raspunda.

- Ai venit sa ma vezi? intreba el dupa o vreme.

- E tarziu. S-o lasam pe alta data. Trebuie sa plec. Ea il saruta rece pe obraz. Nu se misca. Stia ce fel

de joc joaca. Ce voia de la el? Confesiune? O iubea ca si cum ar fi fost sange din sangele lui, dar nu avea de gand

sa se roage. Era tatal ei. Ii datora respect si loialitate. Macar atat.

O privi din balcon cum dispare spre Plazza Navona. Spusese ca a stat pe balcon tot timpul. Se intreba daca e adevarat. Frigul ii intra in oase. Iarna pusese stapanire pe oras, pe toata lumea.

Era inima unuia dintre cele mai vechi orase din lume, insa avea manierele unui sat oarecare. Reuben simtea ca toti ochii sunt atintiti asupra lui. Cand lua suplii si o bucata de pizza, vanzatorul se uita fix la el. Cand cumpara La Republica, vanzatorul era cu ochii pe el. In barul in care intra sa bea o cafea, Riccardo nu-l scapa din ochi. Il vazu venind aici la cinci cand señora Bonetti -vecina Simonei - a plecat la biserica. Era aici cand aceasta se intorsese, privind fix curtea casei Simonei.

Señora Bonetti il vazuse si ea. Cand o vazu pe Simone, se grabi sa-i iasa in fata, speriind porumbeii din piata.

- Signorina Gregorini!

- Ciao, signora Bonetti!

- Fii atenta. Ün barbat ti-a urmarit apartamentul toata ziua. Sta la Gino's, la fereastra. Il vezi?

Simone se uita la ea uimita, mintea fiindu-i inca pre­ocupata de ce auzise in apartamentul tatalui ei. Cred ca va ajunge la Dumnezeu foarte curand. Chiar acolo pe treptele Palazzo di San Calisto.

- Il cunoasteti, signorina? Simone clatina din cap.

- Toata piata l-a vazut. Daca se leaga de dumneata chemam carabinierii.

- Ti se pare. E vreun turist.

Dar simti ochi strainului atintiti asupra ei de cum intra la Gino's. Il saluta din cap pe Riccardo si ceru un espresso.

Acum individul se uita fix la ea. Era inalt, bine imbracat, dar cu infatisare de om bolnav. Simone ii dadu injur de patruzeci si cinci de ani.

Se ridica si se indrepta spre ea. Simone privi ner­voasa la Riccardo. Ce voia? Era prea batran ca sa incerce s-o agate.

Trase un scaun si se aseza.

- Te rog, nu te speria.

Cauta in buzunar si scoase o poza pe care i-o puse in fata. Propria ei fata o privea din fotografie, purtand o rochie pe care n-o avusese niciodata, pe treptele unei case pe care n-o vazuse niciodata. Privea la fotografie si la strain cu gura cascata.

- Stiu ca o sa fie un soc, spuse Reuben. Sunt tatal

tau.

Simone privea pe fereastra apartamentului ei, cu o ceasca de cafea in mana. Vocea nu-i era mai mult decat o soapta.

- Cand eram mica era eroul meu. Mi-aduc aminte ca stateam in poala lui, in biroul din casa din Palermo. Avea un birou de lemn masiv, de mahon, si avea steagurile Argentinei la fiecare colt. Uneori ma lasa sa ma joc cu ele. Imi spunea ca sunt printesa lui. Pe vremea aceea nu-mi puteam imagina un tata mai bun.

Reuben asculta fara sa spuna nimic.

Ea se duse la masa si lua fotografia Gabriellei si o privi din nou, ca si cum ar fi incercat sa se convinga ca totul e real. Isi tot repeta ce-i spusese si incerca sa-si revada viata prin acest nou filtru. Imposibil de asimilat totul. Avea nevoie de timp. De mult timp.

- Ce ti-a spus tatal tau ca facea in Argentina?

- Spunea ca a fost in armata. Admite ca a arestat cateva persoane, la ordin, dar asta e tot.

- Si tu-l crezi?

- L-am crezut.

Se gandi la omul in geaca de piele, la cuvintele tata­lui ei din seara aceea. Cred ca va ajunge la Dumnezeu foarte curand. Chiar acolo pe treptele Palazzo di San Calisto.

- Cu cateva saptamani in urma a venit un om la mine in curte si mi-a dat un plic. Erau fotocopii ale unor dosare. Unul dintre ele avea fotografia tatalui meu. Trebuie sa fi fost facuta in urma cu douazeci de ani, dar l-am recunoscut imediat. Tatal meu a imbatranit frumos.

Zambi amar.

- Avea numele lui: Angeli. Omul acela mi-a spus ca dosarul dovedeste ca tata nu a fost doar un simplu sol­dat, ci din contra, a fost seful unuia din centrele de detentie, ca a fost un tortionar.

- Unde este acest om?

- Nu stiu. Nu l-am mai vazut dupa aceea.

- Dar dosarele?

Ea clatina din cap, dandu-si seama de greseala facuta.

- Sunt la tata.

I le aruncase in fata fiindca voise sa nu le mai vada.

- Am fost sa-l vad pe Vru sa zica „tata' dar se opri.

- sa-l vad. A negat totul. Chiar si atunci, as fi vrut sa-l cred.

- Stiai ca numele lui adevarat e Angeli?

- Cand am venit din Argentina ne-a explicat ca in noul guvern sunt persoane care vor sa-i faca rau si ca e mai bine sa ne schimbam numele. Aveam numai opt ani atunci. Banuiesc ca e foarte usor sa-l convingi pe un copil sa creada orice. Chiar si cand am crescut, tot parea logic. Un soldat isi face dusmani.

El ii zambi.

- Intr-adevar.

- Vezi? E ca si cum ai decoji o ceapa. O minciuna dupa alta. Dupa o vreme ajungi sa te intrebi daca vei mai afla vreodata adevarul, atat de multe minciuni sunt.

Se uita la Reuben. Era mai tanar decat arata. In jur de patruzeci de ani. Era greu sa-si inchipuie ca strainul acesta e tatal ei. Era absurd.

- Cum m-ai aflat?

- Nu a fost usor.

- Dar cum?

- Sansa. Te-am vazut pe strada.

- Alta minciuna. O alta foaie de ceapa. Vezi? El isi privea mainile.

- E mai bine sa nu stii. Nu acum. Iti promit ca o sa-ti spun, dar nu acum.

- Vreau sa-mi spui acum!

- N-ai avut destule socuri pentru o zi?

Ea isi intoarse atentia catre fotografie. Era prea zguduita ca sa se certe.

- Cine este?

- O cheama Gabriella. Pe vremuri era Eva. E sora ta.

- Gabriella.

Spuse numele cu voce tare, ca pentru a se obisnui cu el. Sora ei. Sora geamana.

- Vreau s-o cunosc.

- O vei cunoaste.

- Cand?

- Curand.

- Cand?

Reuben respira adanc.

- Locuieste in Anglia, in apropiere de Londra, dar e o problema cu parintii ei.

- Dar tu esti parintele ei al nostru. El zambi amar.

- Numai din punct de vedere tehnic. Simone isi lua fata in maini.

- Opreste-te! Spune-mi adevarul! Vreau sa-mi spu­na si mie cineva adevarul!

- Parintii ei nu sunt prea incantati ca ea sa te intal­neasca. Nu acum.

- De ce?

Nu se putea uita in ochii ei.

- Nu pot sa-ti spun.

- De ce ma minti? De ce nu-mi spui ce se intampla?

El clatina din cap.

- Imi pare rau.

Ea isi imagina viata ca un puzzle. Pana acum fortase bucatelele sa se potriveasca acolo unde nu le era locul, mirandu-se de ce imaginea ii apare distorsionata. Acum descoperea ca in sfarsit bucatelele se potriveau, insa imaginea nu era una foarte placuta. Se gandi la omul caruia ii spusese douazeci de ani tata si se intreba daca nu cumva era un monstru.

Simtea ca explodeaza.

Ceasca de cafea ii cazu din mana si se sparse pe covor. Dupa o clipa o urma, isi simti corpul zguduindu-se si respirand din ce in ce mai greu. Il auzea pe Reuben strigand-o, dar din ce in ce mai de departe. Era pe o mare zbuciumata. Stia ca se va scufunda si va muri, iar dis­paritia ei nu va fi descoperita niciodata.

Palatul apostolic era cel mai indepartat loc de paro­hia mexicana, unde se intalnisera ultima oara, in care se gandea ca avea sa-l intalneasca pe Salvatore. Figuri bi­blice impodobeau holul care ducea spre biroul subsecre­tarului de stat. Pasii lui Reuben rasunau cu putere pe podeaua de marmura.

Salvatore nu se schimbase, doar cateva fire de par alb si cateva riduri in plus. Purta o sutana simpla.

intinse mana.

- Reuben. Ma gandesc deseori la tine. Ma bucur sa te vad din nou.

Reuben fu surprins de caldura primirii si de cea a propriului raspuns.

- Si eu, parinte.

- Dupa cum vezi, la „Cartierul General' se traieste bine. Vino.

In contrast cu splendoarea palatului apostolic, biroul lui Salvatore era simplu, pana la extrem: peretii albi erau goi, un crucifix de lemn, o pictura a Fecioarei cu o co­roana de stele si o inima rosie pe piept, intepata de spini.

O calugarita aduse pe o tava doua cafele. Reuben simtea ochii lui atintiti asupra sa. Zambea, dar ochii ii erau intunecati de preocupare. Cumva stia.

- Numai cafea, din pacate. Nu iti pot oferi un sandwich kosher aici.

Reuben zambi.

- Ce mai faci?

- Dupa cum vezi, sanatatea mea nu mai este ce-a fost.

- Daca-mi dai voie, am sa ma rog pentru tine.

- Nu cred in asa ceva, dar, daca doresti, nu cred ca are cum sa strice.

- Iti acoperi spatele, spuse Salvatore zambind.

- Deci cum merg afacerile?

- Se pare ca bine. In ciuda tuturor eforturilor noas­tre.

- Ai fost promovat?

- Merg acolo unde vrea Dumnezeu.

- Nu te-ai intors in Argentina?

- Se pare ca El nu are nevoie de mine acolo. Uneori ma intreb daca El se uita la ce se intampla acolo.

Era o gluma, dar nici unul din ei nu zambi.

- Dar tu, Reuben, ce te-aduce la Roma?

Reuben puse ceasca de cafea inapoi pe masa.

- Le-am gasit, parinte. Mi-am gasit fetele.

- Slava Domnului.

- Da. Slava Domnului.

- Ai vorbit cu ele? Mai sunt impreuna?

- Nu. Una este in Londra, dar da, am vorbit cu amandoua.

- Si?

- Sunt complet straine. Ar fi putut foarte bine sa fie moarte. Sigur, e o usurare sa stiu ca sunt bine. Ca nu au patit nimic, dar pentru mine nu se schimba nimic. Puteau la fel de bine sa fie moarte. Ca Rosa.

Salvatore il privi vreme indelungata. Ca si cum i-ar fi ghicit gandurile.

- Cum le-ai gasit dupa atata timp?

- Cel care a facut-o e aici. In Roma. Salvatore se uita la el.

- Vrei razbunare.

- Sa nu-mi ceri sa-l iert.

- Razbunarea nu e buna. Nu va schimba nimic.

- Nu e razbunare. E dreptate.

- Si tu vei fi judecatorul si calaul? Pentru numele lui Dumnezeu, te implor, n-o face.

- M-am decis.

- Inteleg.

Sorbi din cafea. Dupa o vreme zise:

- Si ai venit la mine sa-ti dau binecuvantarea? Sa-ti spun ca asta trebuie sa faci?

- Mi-a omorat sotia. Mi-a luat copiii.

- Si daca ii curmi viata, ti-o primesti inapoi pe a ta? Nu, se gandi Reuben. Nimeni si nimic nu-mi poate

reda viata inapoi. Mi-au luat nu numai sotia si copiii, ci si credinta in viata. Mi-au spulberat increderea, credintele,

sperantele, inocenta. Ca un copil violat, nu mai sunt bun de nimic in afara de ura. Nu conteaza ce-ti fac trupului, ci sufletului.

- Vreau sa-l provoc pe Diavol. Trebuie sa faca un iad mult mai rau decat acesta.

Ochii lui Salvatore erau atintiti asupra sa.

- Vrei sa te razbuni si pentru mine.

- Pentru tine?

- Fiindca nu-i urasc. Vrei sa sufar alaturi de tine.

- Asa crezi?

- Atunci de ce-ai venit? Reuben se ridica.

- Multumesc ca m-ai primit, parinte.

- Pentru ultima oara te rog, n-o face. Nu rezolvi nimic.

- Daca pot scapa omenirea de o plaga, cum poate fi asta considerata un pacat?

- Raul este o parte intrinseca a lumii. Tu nu vei face decat sa creezi si mai mult. Reuben, am sa ma rog Dom­nului sa-ti ia puterea.

- Il voi omori.

Au fost ultimele cuvinte ale lui Reuben, dupa care pleca, dar, in timp ce traversa piata Sf. Petru, se intreba daca ei nu aveau dreptate, ca nu avea curajul s-o faca.

Cand se deschise usa, il vazu mai intai pe tatal ei, imbracat in frac si palton, cu un fular alb. Paru surprins s-o vada. Marco astepta intr-o parte. Observa umflatura din dreptul pieptului.

Angeli veni spre ea cu bratele intinse.

- Cara. Tocmai plecam la opera.

O fixa cu ochii lui albastri. Cand era mica, o putea face sa spuna tot ce facuse, numai uitandu-se la ea. Chiar si acum, in prezenta lui se simtea transparenta.

- Ai plans. Ce s-a intamplat?

isi ura propria-i orbire. Nu, nu era orbire, fiindca ea decisese sa nu vada. Fictiunea parintilor ei era mai con­venabila decat adevarul. I se oferise o masina, un aparta­ment si i se platisera studiile. Nu se intrebase niciodata de unde veneau banii. Odata fusese prea mica pentru a pune astfel de intrebari, dar aceasta scuza nu mai era de mult valabila. - Ai patit ceva? o intreba el.

Mama ei aparu in hol, imbracata intr-o rochie de matase si un mantou de blana. La gat avea bijuterii.

- M-ai mintit, spuse Simone.

El trebui sa se forteze pentru a o auzi. Din dupa-amiaza aceea cand il intalnise pe Reuben nu mai reusea sa vorbeasca decat in soapta.

Angeli isi trase rasuflarea. Expresia lui se schimba in manie.

- Ce mai este acum?

- Nici macar nu esti tatal meu. Francesca ramasese cu gura cascata. Angeli se uita la ea.

- Incepe sa ma plictiseasca treaba asta.

- Ai mers prea departe, striga Francesca. Sigur ca este tatal tau! Ce ai patit? Te inbolnavesti singura cu toate prostiile astea. Asculta-te! Ce s-a intamplat cu vocea ta?

Simone statea cu spatele rezemat de usa, asigurandu-si retragerea.

- Ce s-a intamplat cu mama mea? Angeli se uita la ceas.

- Trebuie sa mergem. Opera incepe peste o juma­tate de ora. N-avem timp pentru asta.

- Stii ce s-a intamplat cu mama mea adevarata, nu-i asa? Mama mea adevarata din Argentina.

- Ce tot vorbesti despre mama ta adevarata? striga Francesca. Eu sunt mama ta!

- Nu, nu esti.

- Ai luat droguri? Asta este? Vrei sa chemam un doctor?

- Ce s-a intamplat cu mama mea, papa? Tu ai omorat-o? Ori doar ai dat ordinul?

- E o nebunie! Cu cine ai vorbit?

- Spune-mi adevarul! Macar o data in viata ta. Francesca o apuca de mana. Vocea ii redevenise

blanda.

- Cara. Noi te iubim. Ce am facut ca sa meritam

asta?

- Il chem pe doctor, murmura Angeli. E ceva in neregula cu ea.

Simone pleca trantind usa. In timp ce cobora in fuga scarile se gandea: Poate ca innebunesc. Poate ca am innebunit.

Iesi in strada. Undeva se auzea muzica, in piata Navona se cantau colinde de Craciun.

Mergea inainte fara sa se uite. Ce sperase? O mea culpa, o iertare? Ceea ce facuse fusese o prostie. Tusi pu­ternic, il iubise. Il crezuse tatal ei si-l iubise. Plangea acum atat pentru el, cat si pentru ea.

Vazu o ambulanta trasa langa trotuar. Un vagabond inghetase pe strada. Urmari cum brancardierii il bagau

intr-un sac de plastic verde, ca un sac de gunoi, dar cu fermoar. Aici, unde un apartament costa peste douazeci de milioane de dolari, unui om care nu avea unde sa se duca i se permisese sa moara.

Adevarul fusese totdeauna in fata ei. Refuzase insa sa-l vada.

Gino trase obloanele, inchizand barul. Riccardo ii striga noapte buna si-si trase fermoarul pana la gat tra­versand strada pana la Vespa lui. Cauta in buzunarul blugilor cheile.

Silueta unei femei aparu din intuneric si veni spre el.

- Ciao, Riccardo.

El ridica privirea surprins.

- Simone. Ce faci?

- Ma plimb.

- O sa ingheti. Ai patit ceva?

- Nu. Ce mai face iubita ta?

- Ne-am despartit. Ce-i cu vocea ta?

- Am racit.

Parea suparata, gata sa izbucneasca in plans.

- Vrei sa ne plimbam? il intreba ea.

- Sigur.

Se dadu jos de pe motocicleta si porni impreuna cu ea.

- Ce e? Ce s-a intamplat?

- Imagineaza-ti cel mai oribil lucru din lume.

- Da.

- Ti-ai imaginat?

- Da.

- Care este?

- Pai, nu-mi vine nimic in minte. Ce-i cu tine? Simone clatina din cap. Plangea. El se uita la ea,

nestiind ce sa faca.

- De ce nu-mi spui despre ce e vorba?

- Daca ar trebui sa alegi intre constiinta si familie, ce ai alege?

Era teribil de frig.

- Mergem undeva, mi-e frig.

- E cineva la mine. Nu mi-ai raspuns la intrebare. El se simti gelos. Era lumina in apartamentul ei.

Poate ca era un barbat care o astepta. Cel pe care il vazuse ieri la bar, dar era prea batran pentru ea. Si oricum, daca era un iubit, de ce mai statea aici discutand cu el?

- Deja am ales intre familie si constiinta. Tatal meu ar fi vrut ca eu sa preiau afacerea familiei, eu voiam sa fiu actor. Asa ca am renuntat la viata tihnita si la o gramada de bani pentru a lucra pe te miri ce intr-un bar. In doi ani am jucat intr-o reclama la blugi si ca figurant intr-o come­die cu buget redus care nici macar n-a fost lansata. Si tre­buie sa vad cum iubita mea se duce la restaurant cu alti barbati care isi pot permite luxul asta. A fost alegerea mea, dar ce fel de alegere e asta?

Ea se uita la fantana inghetata. El ii lua mana.

- Simone, ce s-a intamplat?

- Nu pot sa-ti spun.

El incerca sa-si inabuse frustrarea.

- Daca nu poti sa-mi spui, de ce dracu' m-ai tarat pana aici ca sa vorbesti cu mine?

Ea isi trase mana.

- Nu stiu.

- Ce este? E vorba de tatal tau? A dat de belea? Are necazuri cu politia?

Ea isi lua fata in maini.

- Nu pot sa vorbesc despre asta. E prea complicat. Nu conteaza. Nu conteaza!

Fugi, lasandu-l acolo consternat.

De undeva de langa scena se auzi un tipat.

Don Giovanni se ridica de la masa si merse sa vada ce este. Cateva clipe disparu din vederea spectatorilor, care fura lasati sa-si imagineze soarta lui. Deodata reaparu, dandu-se inapoi din fata statuii mortuare a cuiva pe care il ucisese si care se intorsese pentru a-l bantui.

Angeli simti cum incepe sa transpire. Broboanele de sudoare alunecau de pe frunte pe obraji.

- Cinezi cu mine? intreba aparitia.

Lui Angeli i se ingreuna respiratia. Simtea o imensa povara in piept.

- Gandeste-te la pacatele tale, Don Giovanni, spuse statuia. Le regreti?

- Nu, sopti Angeli, niciodata.

Don Giovanni clatina din cap. Asta e. Se gandi Angeli. Scuipa-l in ochi.

Din intuneric aparura demonii care il trasera in lu­mea damnatilor. Ultimele note ale muzicii lui Mozart se stinsera si lumea se ridica in picioare aplaudand frenetic, incet de tot, si Angeli se alatura, dar el nu se bucura. Mintea lui era cu gandul la viziunea mortii sale iminente.

- Cine e? intreba Reuben uitandu-se printre draperii. Tanarul statea in curte, privind spre fereastra, cu

mainile in buzunare.

- Il cheama Riccardo. Lucreaza la barul din colt.

- E ger afara. Cred ca te iubeste.

- Asa crede el.

- Dar tu?

- Si eu cred ca ma iubeste.

Un zambet aparu si disparu imediat. Statea pe sofa, ghemuita, cu mainile in san si parul lasat peste fata, ca si cum s-ar fi ascuns.

- Unde ai fost?

- Sa-l vad pe papito, spuse ea, ultimul cuvant abia auzindu-se.

- I-ai spus despre mine?

- Sigur ca nu.

- Dar te-ai certat cu el.

- N-ar fi trebuit sa ma duc. Presupun ca voiam sa vad o urma de indoiala in ochii lui. I-ar fi rascumparat greselile.

- O sa vina aici?

- Nu. E prea mandru.

Reuben se intoarse de la fereastra. Era imposibil sa ti-o imaginezi ca bebelusul maroniu pe care il tinuse in brate acum doua decenii. Acum era o legatura bazata pe credinta. Faptul ca stia asta nu-l ajuta. Erau ca doi straini prinsi in aceeasi dilema, legati printr-un fir subtire.

- Ce-ar trebui sa simt? intreba ea, ca un ecou al propriilor ganduri. Spui ca esti tatal meu. Tatal meu este cel care m-a crescut si mi-e rusine de el.

- Ti-e rusine si de mine?

- Ai vrea, nu-i asa? El isi pleca privirea.

- Imi pare rau pentru tine. Probabil ca asta e si mai rau. Imi pare rau ca ai suferit din cauza asta atatia ani. Ce altceva sa simt? Nu stiu.

Isi dadu la o parte parul de pe fata. Ochii ii erau plini de lacrimi.

- In noaptea asta, cand ma intorceam acasa, m-am oprit pe pod si ma uitam in apa. Ma gandeam sa ma arunc. Sa se termine totul odata.

El o privea uimit.

- De ce nu? Cate am aflat. E un cosmar din care nu pot sa ma trezesc!

- N-am vrut sa-ti fac rau.

- Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Nu esti numai tu responsabil pentru tot raul din lume! Nu e vina ta! E a lui! El si ce a facut!

Gafaia de parca ar fi alergat.

- Stii ce m-a oprit?

Se ridica si se duse la masa, de unde lua fotografia Gabriellei.

- Intreaga mea lume s-a destramat. Mi-am pierdut mama si tata, mi-am pierdut amintirile, dar imi tot repet ca mai este o persoana pe lume care intelege ce simt, exact cum simt. Una singura.

Se opri din plans si vocea ii deveni mai blanda.

- Lasa-ma sa vorbesc cu ea, Reubem.

- Nu inca. Mai am nevoie de putin timp.

- De ce? Ce vrei sa faci?

- Nu m-am hotarat.

Alta minciuna. Se intoarse la fereastra. Riccardo abandonase si se dusese acasa.

- Aplecat.

- Ramai aici?

- Ti-e frica de el? 

- Nu. Nu mi-ar face rau pentru nimic in lume. Nu vreau sa raman singura.

El dadu din cap.

- Trebuie sa ma duc sa-mi iau niste lucruri de la hotel. Dupa ce a plecat, ea ramase uitandu-se la telefon multa vreme, dar decizia era deja luata. Stia ce trebuie sa faca.

Palazzo di San Calisto fusese construit de Pius al XI-lea ca sa adaposteasca birourile Curiei. Se afla in Trastevere, departe de San Pietro si palatul papal, fiind locuit de functionari marunti. Cand ajunsese prima oara la Roma, Salvatore primi aici resedinta si, desi si-ar fi putut permite ceva mai bun, se obisnuise.

In fiecare dimineata traversa Ponte Cestio si lua autobuzul 23 catre Plazza dei Risorgimento din Vatican. Cand iesi, un barbat care se afla intr-un Fiat iesi din masina, avand in buzunar un pistol de calibrul 9. Il scoase si trase patru focuri, unul lovindu-l pe Salvatore in piept.

Aproape imediat, trei oameni din SID, serviciul secret italian, aparura dintr-o furgoneta parcata alaturi. Purtau veste antiglont.

Strigara la asasin sa se predea. El se intoarse si-si indrepta pistolul in directia lor si fu imediat lovit de o salva. Complicele sau demara imediat insa fu blocat de masinile carabinierilor. Urma o scurta batalie in care fu ranit si arestat.

Angeli isi freca tamplele. Orice ai face, oamenii nu erau multumiti. Ii era destinat sa fie mereu dezamagit de

natura umana. Tradarea lui Turturro era de inteles. Era un taran si un ingrat, dar asta?

De partea cealalta a mesei se afla un barbat imbracat intr-un costum argintiu cu o cravata de matase. Avea o fata placuta, inofensiva. Ochelarii reflectau lumina palida a apusului. Putea fi un dentist sau un contabil bogat.

- Politia a fost avertizata. Il asteptau pe Massini. Salvatore primise o vesta antiglont. O purta sub sutana. A avut trei coaste rupte, dar atat. Este la spitalul Gemelli, sub paza permanenta.

- Massini a murit? Celalalt dadu din cap.

- Si soferul?

- E in stare critica la Plicilinico Umberto.

- Va vorbi?

Barbatul in costum argintiu dadu din cap. Aprinse o noua tigara.

- Sursele mi-au spus ca informatorul a fost o femeie. Angeli inchise ochi. Nu Simone. Nu, dar cine mai

stia despre asta? Probabil ca ascultase la usa cand vorbea cu Tomaszcewski. Iar modul cum se comportase in ulti­mul timp totul indica faptul ca era ea.

- Sursa ta mai are si alte informatii despre informa­toare?

Celalalt clatina din cap.

- A fost anonima. Sursa mea este bine plasata in SID. Tot ceea ce stie este ca informatia a fost transmisa prin telefon si ca e vorba de o femeie. Ai vreo amanta?

- Ar fi trebuit sa cobori.

- Erati ocupati.

- Mai este ceva, care poate sau nu sa fie semnificativ. Avea o voce distincta. Ragusita, ca si cum ar fi fost racita.

Desigur, asta poate fi o incercare de a-si ascunde identi­tatea.

Angeli privea pe fereastra.

- Asta a provocat indignarea multor oameni. Massini avea multi prieteni. Acestia sunt foarte nefericiti. Si spun lucruri urate.

- Ca de pilda? Celalalt rase.

- Supararea de moment. Dau vina pe tine. Ce te-ai fi asteptat?

Cand Angeli nu raspunse, celalalt continua.

- Daca a existat o scurgere aici la Roma, intr-o ac­tiune atat de importanta, ce incredere se mai poate avea in tine?

- Pot sa rezolv.

- Stii cine este?

- Rezolv eu.

- Cesar?

Angeli rupse tacerea abia intr-un tarziu.

- Cred ca informatia a venit de la fiica mea. S-a purtat nebuneste in ultima vreme. Nu dovedeste insa nimic. Voi

Celalalt rase din nou.

- Stiu cum se comporta.

Angeli se uita la el panicat. De unde stia? Si se gandi la Marco. Desigur.

- Asa cum am spus. Ma ocup eu de asta.

- Pot sa stiu cum?

- Doctorul ei trece sa ma vada deseara. Voi aranja sa fie trimisa o vreme in alta parte. In Elvetia, de pilda. Undeva unde sa poata fi ajutata.

- Poti s-o convingi?

- Voi rezolva problema. Are nevoie de timp ca sa se faca bine. Este confuza.

Celalalt schimba tonul.

- Ma tem ca nu e suficient.

Angeli se uita la el. Nu era obisnuit ca deciziile sale sa fie discutate, dar nici cu esecul nu era obisnuit. Se parea ca sosise timpul sa plateasca.

- Ce vrei atunci sa fac?

- Alegerea e clara. Nu e una usoara, pentru oricine, dar, daca ea nu plateste pentru ce i s-a intamplat lui Massini, prietenii lui vor avea grija ca cineva s-o faca. Nu pot sa-i controlez, Cesar. Stii cum sunt oamenii astia. Nu sunt oameni civilizati, ca noi.

O tacere lunga.

- Doar nu vorbesti serios?

- Te rog sa intelegi ca nu este ultimatumul meu. Eu nu pot decat sa-ti dau un sfat. Tu decizi ce sa faci.

Nu pot.

- Cesar, imi pare rau. Ai facut multe lucruri impor­tante pentru noi si mi-ar fi placut sa te pot ajuta, dar este treaba serioasa.

Se uita la ceas.

- Trebuie sa ajung la aeroport. Ma intorc la noapte la Buenos Aires. Poate ne vedem de Revelion, OK?

Angeli se ridica si el, dar foarte incet. Dintr-o data isi simtea cei cincizeci si noua de ani. Toate fantomele tre­cutului se adunasera in jurul sau. Isi servise cu credinta tara si biserica, dar iata ca nu valora nimic.

Celalalt puse mana pe umarul sau.

- E dificil. Nu mi-ar placea sa fiu pus sa iau o astfel de decizie. Am sa vorbesc cu ei. Poate ii conving.

- Multumesc, sopti Angeli.

Cesar Angeli privea prin biroul sau. Lua o fotografie a Simonei, facuta cu cinci ani in urma. In acea zi castigase un concurs de calarie. Mama ei nu vrusese s-o lase, spunand ca este prea periculos, dar ea dorise sa aiba un ponei si pana la urma il capatase. Acel ponei devenise simbolul independentei ei, prima data cand se impotrivise vointei ei si castigase. De atunci a fost intotdeauna un copil cu o personalitate puternica, nu rebela, ci incapatanata.

Mia principessa.

Se aseza la birou si se uita multa vreme la fotografie. Se gandi la ziua cand venise aici cu arhiepiscopul si stiu ca ea era, dar nu voia sa creada.

- O sa vorbesc cu ea, murmura, dar stiu ca nu va schimba nimic. Ramase asa multa vreme, in intuneric, sin­gur, fara sa faca o miscare.

Reuben era in camera lui, privind pe fereastra luminile orasului. Ridica pistolul si-l cantari in mana. Era un Colt 45 ca al politiei. Arma, verifica incarcatorul, puse gloantele. Repetase toate miscarile de zeci de ori, pana se obisnuise sa le faca automat.

Urmari de la fereastra cum demareaza limuzina, intelese abia acum ce i se cerea. Alegerea era clara. Se putea salva pe el sau isi putea salva fiica.

Dar nu pe amandoi.

Durase trei zile pana cand facuse rost de pistol. Trei zile si aproape un milion de lire. Scump. Puse pistolul intr-un buzunar si incarcatorul plin in altul.

N-ai curajul sa faci asta.

Nu imi pari a fi „Biciul lui Dumnezeu', dar esti tot ce am.

Ma voi ruga, Reuben, ca Dumnezeu sa-ti ia puterea.

Se intreba daca Domingo si Mercedes aveau drep­tate. Va afla curand.

Se gandi la Simone. Imi tot repet ca mai exista o persoana care intelege ce simt, exact cum simt. Una sin­gura.

Se gandea ca se afla in mijlocul unui cosmar si ca nu putea fi mai rau, dar va fi mai rau si avea nevoie de cineva care sa fie langa ea. Lua telefonul si ceru o linie in­ternationala. Forma numarul pe care i-l daduse Gabriella.

Statea in pragul usii, cu paltonul in mana. Se uitara unul la altul multa vreme.

- Pot sa intru? spuse el intr-un tarziu.

Ramase in mijlocul sufrageriei, cu mainile in buzu­nare in timp ce ea isi facea de lucru la bucatarie cu cafea­ua. Isi daduse cu colonia preferata si mirosul se imprastia subtil in toata casa. Cand era mica il urmarea barbierindu-se, dandu-si apoi cu o colonie dintr-o sticluta verde.

Era posibil sa pierzi o iluzie, ceva care nu existase decat in mintea ta?

Statea in profil si lumina de afara ii inchipuia o aura aristocratica.

- Ce se intampla?

- Omul acela.

- Omul acela. Un strain trimis aici sa spuna tot fe­lul de minciuni despre mine.

Ea isi facea de lucru cu cafeaua.

- De ce ma superi?

- Stiu ce s-a intamplat atunci.

- Dar eu nu am nimic de-a face cu asta.

Mintea atat de usor. Ochii ii erau atat de blanzi, fata lui un studiu al disperarii si uimirii. Era un portret izbutit al unui om acuzat pe nedrept.

- Hartiile acelea spuneau altceva.

- Erau minciuni, falsuri. Doar nu esti atat de naiva incat sa crezi ca sunt greu de falsificat?

Ea ii dadu cafeaua. El ignora ceasca.

- Simone. Trebuie sa-mi spui ceva. Atunci, cand ai venit la mine, ai ascultat ce-am discutat cu arhiepiscopul?

- Eram pe balcon.

- Cam mult timp ai stat acolo.

- Ti-am spus. Am avut multe lucruri la care sa ma gandesc.

El o urmarea cu atentie, ramanand cu mainile in buzunare. Ochii nu-i mai erau blanzi; erau ochii unui inchizitor; reci, patrunzatori, cercetand fiecare secret, dar nu mai era tatal ei; descoperise ca nu era decat un asasin care pur si simplu jucase un rol.

- Tu ai anuntat politia.

- Despre ce vorbesti, papa?

- Spune-mi. Te iert, dar trebuie sa stiu adevarul. Ea inscena uimirea, simtindu-se ca o actrita proasta

dintr-o telenovela.

- Mia principessa.

Ignora cafeaua. O saruta pe frunte si dadu sa plece. Se opri in pragul usii si se intoarse.

- Te iubesc, ii sopti si iesi.

Market Dene

Gabriella parca Volkswagenul si opri motorul. Nu mai era nici o masina in curte. Stephen nu se intorsese acasa.

Iesi din masina si intra in casa. Campul era acoperit cu gheata, iar vantul de noaptea trecuta imprastiase frun­zele prin toata curtea. Auzi un tipat ascutit, poate o pasare, insa ea isi imagina, fara vreun motiv aparent, o iapa prinsa intr-o capcana undeva in imensitatea campului.

Usa bucatariei era deschisa.

- Mami?

Intra in salon. Mercedes adormise langa semineu, cu o patura pe picioare. Parea imbatranita, pielea ca un pergament, uscata. Ii parea rau pentru ea.

Se trezi brusc.

- Gabriella?

- Sarut mana, mama.

- Ce cauti acasa?

- M-a sunat Reuben, de la Roma.

Mercedes nu spuse nimic. Gabriella se aseza. Un bustean sfaraia in semineu.

- Stiai ca va suna.

- Ce ti-a spus?

- A spus ca a gasit-o pe sora mea. Nici o reactie.

- Mami? Mami, te rog!

- A mai spus si altceva?

- Cum a gasit-o? Stiai. Tu i-ai spus!

- Te-a sunat. Inseamna ca s-a terminat, spuse ea, aproape ca pentru sine insasi.

Gabriella ar fi vrut s-o zgaltaie. Voia cu disperare sa inteleaga aceasta ultima lovitura.

- Ce s-a terminat? Ce? Mercedes isi trase patura mai sus.

- Te duci la Roma?

- Am venit sa-mi iau pasaportul. Plec maine dimi­neata.

Un zambet ciudat aparu pe fata lui Mercedes.

- Poate o sa vorbim despre asta cand te vei intoarce.

- De ce nu-mi spui ce se-ntampla?

- Unele lucruri sunt prea dureroase. Mai bine sa pretinzi ca nu s-au intamplat. Sa fii atenta acolo, da?

Cand Stephen se intoarse acasa o gasi pe sotia sa privind la taciunii din semineu. Ii spuse ca venise mai devreme Gabriella si ca acum plecase la Roma.

Mercedes nu-i spuse insa ca ea ii povestise lui Reuben de Simone si César Angeli. Asa cum nu-i spusese despre suspiciunile lui Jeremy Dexter despre moartea lui Luke. La ce bun? Nu schimba nimic. Nu exista nici o dovada. Asa cum nu exista nici o dovada ca César Angeli o violase de cinci ori la centrul de detentie de la Ezeiza.

Dar ea stia, il recunoscuse din fotografie. Fusese razbunata. Si Luke.

Nu-l va impovara pe Stephen cu adevarul. Ar fi aju­tat-o cu ceva pe Gabriella? L-ar fi ajutat pe Stephen sa stie ca Angeli era motivul pentru care nu mai suporta sa fie atinsa de un barbat, ca din cauza lui nu mai facuse dragoste cu sotul ei de atata timp?

Asa cum ii spusese Gabriellei, unele lucruri erau prea dureroase pentru a fi povestite cuiva.

Roma

Dormise pe sofa. Parea bolnava. Avea cearcane ne­gre la ochi.

- A venit astazi aici. Reuben pipai pistolul.

- Ce voia?

- Crede ca l-am denuntat politiei. M-a speriat.

- Te simti bine?

- Am luat niste pilule. N-am putut sa dorm. Isi lua fata in maini.

- As vrea sa se termine totul odata. El o lua de mana.

- Crezi ca-ti va face rau? Ea clatina din cap.

- Sunt inca fiica lui. Ii zambi amar.

- Si are dreptate. Intr-un fel, inca mai sunt. Si voi fi mereu.

- Stiu.

- Ce sa ma fac?

- O sa fie bine. Iti promit.

- Nici nu mai pot sa ma gandesc. As vrea sa ma ascund undeva.

Ea il lasa s-o imbratiseze. O facu timid, asa cum faci cu un strain aflat in dificultate.

- Am sunat-o pe Gabriella, ii sopti. Vine aici maine.

- Vine aici?

- I-am dat adresa ta. O sa aiba grija de tine dupa Se indeparta.

- Por Dios, uita-te la tine. N-ai mancat nimic astazi?

Ea clatina din cap.

- Am vomitat tot timpul de cand a plecat el. Vreau doar sa dorm.

El o ajuta sa mearga in dormitor, trase asternuturile si o puse pe pat. Avea inca o geaca de fas, cu fermoarul tras pana la gat. O ajuta s-o dea jos, apoi o inveli cu grija si stinse lumina.

- Daca nu mai sunt aici cand te trezesti, nu pleca nicaieri. Asteapt-o pe Gabriella.

- Unde te duci? Nu-i raspunse direct.

- Incerc sa ma intorc la timp.

Era prea obosita ca sa-i mai puna alte intrebari. In ultimele zile viata ei fusese rascolita complet. Corpul si mintea ii erau supraincarcate. Voia doar sa doarma.

- Noapte buna.

- Noapte buna, Simone.

inchise usa dormitorului in urma sa.

- Adio, cara. Iarta-ma. Pentru tot.

Durerea fusese ingrozitoare astazi. Lua doua tablete de morfina cu un pahar cu apa. Doctorul ii daduse trei luni, dar probabil se inselase. Simtea ca boala ii progre­seaza mult mai rapid. De maine insa nu va mai conta.

O va face, trebuia s-o faca acum.

Era aproape unsprezece cand se trezi. Somniferele ii dadusera un somn negru, fara vise, si acum capul o durea ca dupa o noapte de chef. Se duse in sufragerie. Reuben plecase. Nu lasase nici macar un bilet.

Asculta mesajele de pe robot. Trei erau de la mama ei. Parea isterica. Simone derula caseta de cateva ori, apoi o opri. Isi facu o cafea si se schimba. Se duse la fereastra si privea fara tinta.

Ce sa faca?

Fara tatal ei nu avea nimic, era apartamentul lui, masina lui, viata lui. Acum se despartise de el definitiv. Unde sa se duca?

Decise sa nu-i ceara ajutor lui Reuben. Ii daduse de inteles ca nu este un om sarac, dar poate ca venise vremea sa invete sa traiasca pe picioarele ei. Ca Riccardo.

Era timpul sa se maturizeze.

Zborul British Airways BA552 de la Heathrow sosi pe Fiumicino cu doar cateva minute intarziere, putin dupa unsprezece jumatate dimineata. Gabriella nu avea bagaje, doar o geanta cu cateva schimburi, asa ca trecu repede peste formalitatile vamale. Lua un taxi si-i intinse o bucatica de hartie. Pe ea era adresa din Trastevere pe care i-o daduse Reuben.

Se aseza mai bine pe bancheta, nerabdatoare, emotio­nata si tematoare. Dupa douazeci de ani se intorcea acasa.

Barbatul acela statuse la Gino's inca de cand se deschisese. Avea o geaca neagra de piele pana la ge­nunchi. Sub ea avea un pistol automat Heckler & Koch.

Scoase o fotografie din buzunar si o studie inca o data, pentru a se asigura ca va recunoaste tinta. Mai ceru un espresso.

Motocicleta era parcata vizavi. Era mult mai usor sa scape pe doua roti. Mai ales la Roma. Nu-l interesa faptul ca cei din bar l-ar fi putut recunoaste. Diseara va fi in Elvetia si cu banii luati pe acest contract nu avea deloc de gand sa se intoarca.

Angeli ii ceru lui Marco sa aduca masina. Nu era timpul acum sa-l schimbe, dar o va face cat de curand. Alte lucruri il preocupau acum. Avea o intalnire cu arhiepiscopul la Villa Strich la ora doisprezece. Trebuia sa discute consecintele atentatului de la Pallazzo di San Calisto.

Isi privi ceasul, asa cum facuse de nenumarate ori in acea dimineata, intrebandu-se daca se terminase. Cel pe care il angajase avea recomandari foarte bune.

Iesi din casa si urca in Mercedes. Marco porni, o lua pe Corso Vittorio Emanuele si ajunse in fata bisericii Sant' Andrea della Valle.

- Opreste aici, spuse Angeli.

Marco paru surprins, dar facu ce i se ordona. Patrunse pe Via degli Chiavari si opri motorul.

- Asteapta-ma aici, spuse Angeli.

Se dadu jos si o lua inapoi pe strada catre biserica, impinse usa grea si intra. Se inchina si se aseza pe una din

banci. Inchise ochii si-si trase rasuflarea. Nu stia ce im­puls il adusese aici. In numele Domnului. Transpira ca o fecioara.

In biserica era o atmosfera stranie. Arhitectii Re­nasterii isi cunosteau meseria. Te indeparteaza de lumina si zgomote si te fac sa infrunti numai maretia Bisericii, ca sa-ti aduca aminte de moarte. Cand te aduc in starea de trepidatie iti ofera salvarea, acolo sus, dincolo de puterea noastra de intelegere.

Dumnezeule, ce am facut?

Nu avusese de ales, isi spuse. Mai era insa timp sa se opreasca. Isi scoase mobilul din buzunar. Stia numarul asasinului pe dinafara, l-ar fi putut opri. Degetele ii tremu­rau pe telefon. Mai era si alta solutie?

Nu dadu atentie preotului care trecu pe langa el si se aseza in spatele sau.

Deodata auzi o voce in ureche.

- Daca faci vreo miscare esti un om mort.

Angeli reactiona cu calm. Inima ii batea ceva mai repede, insa antrenamentul isi spunea cuvantul. Deci pri­etenii lui Massini nu pierdeau timpul. Se gandi la Marco care il astepta in masina. Nu avea nici o sansa de scapare, isi pastra calmul, incercand sa se relaxeze, sa se gandeasca. Singura lui sansa era negocierea.

- Ne aflam in casa Domnului.

- Conteaza asta pentru tine?

- Sigur. Sunt un om civilizat. Sper ca si tu.

- Imi imaginez ca speri.

Omul vorbea italiana cu un accent distinct. Il re­cunoscu. Era un porteno, ca si el. Aproape sigur unul din prietenii lui Massini.

- Vreau sa te intorci foarte incet. Tine-ti mainile in buzunare. Acum priveste in podea. Bine. Asa. Vezi ce am

aici? E un Colt 45. Dupa cum vezi nu e o gluma. Acum poti sa te intorci cu fata la altar. Contempla sacrificiul Domnului. Nu vorbea ca unul din prietenii lui Massini.

- M-ai convins. Acum, ce facem?

- Acum ne vom ridica foarte incet si vom porni spre iesire. Voi fi chiar in spatele tau. O singura miscare brusca si golesc in tine incarcatorul. Fara ezitare. Intelegi?

- Vorbesti foarte clar.

- Bun. Cand iesim afara, o iei spre Plazza Vidoni. Acolo vei vedea un Volkswagen Golf negru. Vei urca la volan. Eu voi fi in spatele tau. Vom merge intr-un loc mai intim, ca sa putem discuta.

Angeli se ridica si porni spre usa. El se incorda, asteptand un moment oportun, dar celalalt anticipase miscarea. Cand ajunsera la usa, celalalt se apropie si simti impunsatura pistolului in spate.

- Te pot impusca si aici pe trepte, daca e cazul.

- Nu va fi nevoie.

Angeli cobori scarile si coti spre dreapta, asa cum i se ordonase. Vazu Golful la cativa metri. Se urca la volan iar celalalt pe bancheta, chiar in spatele lui. In biserica nu reusise sa-l vada decat pentru o clipa, dar acum il putea vedea bine in oglinda retrovizoare; un par de culoare deschisa, inspicat cu fire albe, o fata lunga, slaba, osoasa.

Era calm acum; daca ar fi fost un profesionist, totul s-ar fi terminat pana acum. Poate ca nu are de-a face cu Massini. Simtea ca inca se mai poate negocia.

Gasi cheile in contact, asa cum i se spusese.

- N-ar fi trebuit sa lasi cheile in contact. Roma e plina de hoti. Ar fi putut fi furata.

Celalalt il ignora.

- Ia-o la stanga. Mergi spre Vatican, apoi o iei la stanga pe Vicolo Sugarelli.

- Unde mergem?

- Da-i drumul.

Dupa evenimentele din fata Palazzo San Calisto, cei de la SID descoperisera apartamentul inchiriat de asasini intr-o suburbie de langa aeroport. Printre lucrurile gasite acolo se afla o carte de vizita a unei banci argentiniene cu un numar de telefon mobil pe ea. Au descoperit ca apar­tinea unui telefon mobil inregistrat pe numele lui Cesar Gregorini.

Doi agenti, un barbat si o femeie, au fost pusi sa urmareasca fiecare miscare a acestuia. Nimeni nu se asteptase ca rezultatele sa apara atat de repede.

Urmarisera Mercedesul din Plazza Navona cu un Fiat alb, catre Via degli Chiavari. Cand il vazura iesind din masina si venind spre ei se prefacura ca erau un cuplu in plina cearta.

Dar Angeli nici nu se uita la ei.

Cateva minute mai tarziu il vazura iesind din bise­rica si urcand intr-un Volkswagen impreuna cu un barbat neidentificat. Isi dadura seama imediat despre ce era vorba. Se uitara inapoi la soferul lui Angeli. Acesta nu putea vedea intrarea principala si fuma linistit la volan, nestiind ce se intampla cu seful sau.

- Seful tau tocmai e rapit, stronzo, murmura unul dintre agenti. Mafiot imbecil.

Cand Golful intra in trafic, Fiatul porni pe urmele sale. Femeia de langa el verifica prin statie numarul de inregistrare al masini. Fusese inchiriata de la Hertz.

Barbatul in geaca de piele se uita la ceas si-si mai aprinse o tigara. Scrumiera din fata sa era plina de chistoace. Aproape doisprezece si fata inca nu-si facuse

aparitia. Sa fi trecut pe langa el fara s-o observe? Facu semn tanarului de la bar si mai ceru o cafea.

Se gandi sa se duca peste ea in apartament, dar renunta la idee. Nerabdarea te impinge sa faci greseli. Va astepta. Doar n-o sa stea toata ziua in casa.

Angeli se tot uita in oglinda retrovizoare. Crede ca ma cunoaste, se gandi Reuben.

- Iti mai aduci aminte de mine? il intreba el.

- Ar trebui?

- Nu m-ai mai vazut pana acum. Cred ca nici nu imi mai tii minte numele.

- Incearca.

Reuben nu se putea abtine sa nu admire stapanirea de sine a lui Angeli. Sperase ca el sa se sperie, sa intre in panica, sa cerseasca indurare. Calmul sau nu facea decat sa-i creasca indoielile. Isi aminti ce-i spuse Domingo: N-ai curajul s-o faci.

- Intoarce-te inapoi cu douazeci de ani. Pentru prima data simti o umbra de teama.

- Nu e vorba despre Massini?

- Mai incearca.

Angeli conducea prost. Probabil ca o facea delibe­rat, incercand sa atraga atentia politiei; sau poate ca nu era obisnuit sa conduca la Roma.

- Daca faci vreun accident, te impusc.

- Fac ce pot. Nu e usor sa conduci in orasul asta nenorocit nici daca n-ai avea un pistol in coaste. Vrei sa-mi spui numele?

- Reuben Altman.

Urmari reactia lui Angeli. Fu o tresarire?

- N-am auzit de tine.

- O cunosti pe sotia mea. Si pe fiica mea. Apropo, ce i-ai facut sotiei mele, colonele?

- Nu stiu despre ce vorbesti.

Reuben se lasa pe spate. Mainile ii transpirasera. Daca ar fi putut sa fie sigur. Auzea vocea lui Mercedes: Nu-mi pari a fi „Biciul lui Dumnezeu '.

- Condu masina.

Daca asasinul Simonei isi inchipuia ca e invizibil, se insela. Riccardo il urmarea cu atentie, la fel si Gino. Un alt strain, la fel ca cel de acum doua zile. Acela se dovedise a fi prieten, cel putin asa ii spusese ea, dar aces­ta nu parea la fel de inofensiv. Statea la fereastra, prefacandu-se ca asteapta pe cineva, dar era evident pentru amandoi ca supraveghea apartamentul.

Nu-l scapau din priviri.

Reuben ii spuse lui Angeli sa parcheze pe Lungotevere dei Sangallo. Iesira din masina si-i indica sa mearga pe malul raului. Nu se afla nici un pescar pe mal, iar zgo­motul traficului era atenuat de perdeaua de copaci.

Reuben isi trase pardesiul, tinand pistolul la inde­mana. Angeli mergea la cativa pasi inaintea lui, cu mainile in buzunare, ca si cum n-ar fi avut nici o grija, ca un om de afaceri iesit la o plimbare. Impresia era insa in totala

contradictie cu vremea de afara; Din cer cadea o lapovita deasa.

- Opreste. Angeli se intoarse.

- Ce vrei? Vrei sa ma omori? Bine. Omoara-ma. Daca nu, lasa-ma dracului sa plec, nu vezi ce vreme ne­norocita e?

- Mai intai, vreau sa-mi spui ce s-a intamplat cu sotia mea.

- Nu stiu cine crezi ca sunt, dar n-am nici o idee despre ce vorbesti.

Zambi.

- Apropo, deci nu esti preot?

- Nu, nu sunt preot, si sunt sigur ca stii despre ce vorbesc. E vorba despre Simone, fiica mea. 

Angeli clipi.

I se parea ca trecuse atata timp.

O dezbracara, o udara cu apa rece si o legara de o masa de metal. Langa masa se afla un monitor cu un defibrilator si o picana, un aparat electric de marcat vite. Turturro astepta alaturi impreuna cu un doctor.

Angeli stramba din nas. Pe podea erau pete de san­ge, iar aerul era plin de mirosuri de arsura, transpiratie si excremente.

Facu semn si Turturro apuca picana. O „atinse” sub-

brat.

Cand torturezi pe cineva cu electricitate, nu geme sau tipa, ci urla. Angeli ii facu semn lui Turturro si acesta se trase inapoi, nemultumit ca fusese intrerupt atat de repede. Trupul Rosei inca mai tresarea, cu muschii in spasme. Doctorul sari repede sa-i scoata limba afara ca sa nu se inece si-ipuse o bucata de cauciuc intre dinti.

Apoi incepura din nou:

- Unde e Reuben?

- Bine. Am fost in armata, dar eram soldat, nu ucigas. Sotia mea si cu mine voiam copii, nu puteam avea. Asa ca un prieten mi-a spus stii cum se petreceau lucrurile atunci. I-am oferit tot ce-si dorea, am iubit-o ca si cum ar fi a noastra. Despre asta e vorba.

Reuben simti cum ii dispare siguranta. Daca se insela? Daca luase pe altcineva? Avea dreptul sa repare un rau prin altul?

Auzi vocea parintelui Salvatore. Ma voi ruga ca Domnul sa-ti ia puterea.

Angeli isi ridica gulerul.

- Te rog, nu putem sa mergem undeva, la o cafea, sa discutam? Sanatatea mea nu mai este chiar atat de buna. Daca racesc va trebui sa stau in pat saptamani intregi. Nu sunt un asasin, pentru numele lui Dumnezeu. Te rog.

Turturro era sadicul. Eu imi faceam doar datoria. Am incercat s-o ajut.

- Uite, Rosa, singura obligatie pe care o ai este sa supravietuiesti. Nu se va mai intoarce niciodata la tine. Stii asta, nu? Nu-i datorezi nimic. Spune-mi unde se ascunde si voi opri imediat toate astea.

- Minti, spuse Reuben.

- Nu. Te legi de persoana gresita.

Ezita. Domingo avusese dreptate. Nu avea curaj. Nu putea s-o faca.

Gabriella iesi din taxi si verifica adresa pe care o avea scrisa. Privi in sus. O fatada renascentista, cu obloane verzi. Era o micuta curte interioara. Plati soferu­lui si ramase cateva clipe. Inima ii batea atat de tare incat ametise.

Simone privea in piata de la fereastra. Sari imediat in picioare cand vazu taxiul. O tanara cobori din el si cand o vazu ingheta.

- Gabriella, murmura.

Era ca si cum ar fi iesit din corp si se uita la ea insasi. Avea chiar si aceeasi coafura. Fugi la usa, o deschise si cobori scarile in graba, razand si plangand in acelasi timp.

Barbatul cu geaca de piele se ridica in picioare, var­sand ceasca de cafea. Iesi din bar in piata, cautandu-se in buzunar dupa pistol.

Taxiul se indepartase, dar femeia ramasese acolo, privind la cladire, leganand geanta pe care o avea la umar.

Parul lung era legat in coada de cal. Purta o pereche de blugi si un pulover gros labartat.

Isi scoase pistolul si-l atinti spre ea.

Fata se uita la el. Gura ei forma un „O' perfect din cauza surprizei. Auzi un tipat. O fata iesi din casa cu bratele intinse. Avea parul lung legat in coada de cal. Purta o pereche de blugi si un pulover labartat.

Amandoua erau identice cu fotografia.

O astfel de situatie nu fusese luata in considerare. Din aceasta cauza facu ceea ce nu facuse niciodata in cari­era lui de asasin profesionist, ezita.

Una dintre femei se indrepta spre el, incercand sa-i apuce pistolul. O plesni cu putere cu cealalta mana si ea

cazu, dar atunci cealalta fata sarise pe el, zgariindu-l pe fata cu unghiile, tipand. Lumea se bulucea spre ei. Pistolul i se declansa de doua ori.

O impinse si se trase inapoi zguduit. Nu mai fusese intrerupt niciodata pana acum. Totul se schimbase in rau dintr-o data.

Lua din nou pistolul, decizandu-se sa le omoare pe amandoua.

Una dintre ele zacea la pamant. Pe piept ii inflorea o pata rosiatica. In timp ce o tintea, cealalta se arunca in el, dezechilibrandu-l. Incerca s-o loveasca cu pistolul, dar nu-l observa pe ospatarul de la barul in care statuse toata dimineata venind cu un vas de lapte in mana, aruncandu-i-l in fata.

Femeia il musca de mana in care tinea pistolul. Simti cum ii cade din mana si aluneca pe spate, orbit de laptele fierbinte. Fu incoltit de alti oameni care erau in piata, care il loveau cu pumnii si picioarele. Chiar si o matroana venerabila, cu mainile incarcate de sacose ii trase un sut.

Tanarul de la bar parca innebunise. Daca nu l-ar fi tras inapoi un carabinier l-ar fi omorat in bataie.

Lapovita se intetise, transformandu-se in ploaie.

Angeli clipi iar. Vedea nesiguranta de pe fata celui­lalt.

- Mi s-a facut frig. Putem sa mergem in alta parte?

- Spune-mi despre Rosa.

- Trebuie sa ma crezi. Nu stiu nimic despre asta.

Angeli vazu un barbat si o femeie coborand cu pis­toale in mana. Profesionisti. Nu erau oamenii lui. Nici ai lui Reuben.

Zambi.

- Politia! Arunca pistolul si ridica mainile sus!' Reuben se intoarse. Veneau spre el, un barbat intr-o

geaca de piele neagra incheiata pana la gat si o femeie cu un pardesiu de culoare inchisa. Ocupara ambele capete ale aleii ca sa impiedice retragerea.

- Arunca pistolul! E ultimul avertisment! Reuben se intoarse spre Angeli care zambea sa­tisfacut.

- Ai pierdut, ii spuse.  

Reuben privea in departare. Moartea il macina pe dinauntru. Avea atatea pacate, incat ce mai conta unul? Vazu privirea lui Angeli, rece si albastra, singurul lucru albastru din acea zi, ca o amintire a cerului senin.

- Tu esti. Ridica pistolul.

in timp ce golea incarcatorul in capul lui Angeli, la fel facura si agentii SID. In cateva secunde s-a incheiat totul, doua cadavre in noroi, preotul si diavolul, unul langa altul, uniti printr-o balta de sange.

Intins pe spate, Reuben se intoarse cu gandul la Buenos Aires. Vazu Casa Rosada, roza in lumina soarelui de dupa-amiaza, si femeile cu esarfe albe, continuandu-si protestul in jurul obeliscului din Piaza del Mayo.

Clipi pentru ultima oara, privind uluit cerul care venea spre el.

- Rosa, murmura.

Apoi si el fu inghitit de bolta vasta si necunoscuta a Domnului, in tacerea indiferenta a cerurilor.

Epilog

Usile liftului se deschisera. La capatul coridorului se afla o micuta sala de asteptare cu scaune de vinilin si vase de flori uscate. Recunoscu pe tanarul chelner de la bar care sarise in ajutorul lor. Statea pe unul din scaune, trecandu-si fara incetare mana prin par, murmurand ceva, poate o rugaciune. Se uita pe fereastra.

Norii se imprastiasera si in spatele domului San Pietro iesea soarele.

O sora o conduse in rezerva. Era intuneric, obloa­nele fiind trase. Singurele sunete erau ticaitul monitorului cardiac si fasaitul ritmic al respiratorului. Tuburi de plastic erau infipte in corpul Simonei, legand-o de perfuziile atarnate la capul patului.

O bucata de leucoplast care lega unul din fire de antebrat se slabise. Gabriella o aranja. Se aseza langa ea, privind la medalionul pe care il tinea in mana. Il gasise in piata atunci cand o urcasera pe Simone in ambulanta. Era aproape identic cu al ei. Il scoase pe al ei si desfacu cu grija degetele Simonei, dupa care i le puse in palma pe amandoua.

Glontul intrase chiar sub sanul stang. Doctorii spu­neau ca-i perforase plamanul si iesise din corp chiar pe langa sira spinarii. Pierduse mult sange.

Gabriella o mangaie pe fata.

Se intreba daca viata lor va redeveni normala vreo­data, daca va reusi sa inteleaga ce i se intamplase zilele acestea, sa-si explice ei si altora ce s-a intamplat dimi­neata in Trastevere si pe malul Tibrului la cativa kilometri, in momentul acela nu era decat un tunel lung si intunecat, iar luminita era departe, departe. Privi la sora ei.

- Nici macar nu te cunosc.

Simone parea atat de fragila. Fata ii era cenusie si avea vanatai in jurul ochilor. Si totusi, cand o atinse, nu i se paruse ca atingerea unei straine.

Gabriella ar fi vrut ca ea sa deschida ochii. Aveau atatea sa-si spuna. Poate ca se puteau ajuta una pe alta sa se vindece.

Isi aminti ce-i spuse Reuben despre prima lor zi de viata. Privi in jur. Asistenta plecase.

isi scoase pantofii si se puse in pat alaturi de Simone. Era o senzatie curioasa, ca si cum s-ar fi aflat langa ea insasi. O mangaie pe par, pe piele, atat de fami­liara, atat de asemanatoare cu a ei. O va aduce inapoi, asa cum facuse Simone, cu douazeci de ani in urma.

- Simone, sopti ea. M-am intors si n-o sa mai plec vreodata.