Pacientul englez de Michael Ondaatje

Capitolul 1

Vila

SE RIDICA IN PICIOARE IN GRADINA, UNDE LUCRASE, SI priveste in zare. Simte o schimbare de vreme. Inca un su­flu de vant, un susur de sunete prin aer, si inaltii chiparosi se leagana usor. Ea se intoarce si o porneste in sus spre casa, sarind peste un zid pitic, simtind pe bratele dezgolite primele picaturi de ploaie. Traverseaza loggia si intra re­pede in casa.

Trece prin bucatarie fara sa se opreasca, urca scarile pe intuneric si strabate lungul coridor la capatul caruia se zareste pragul de lumina al unei usi intredeschise.

Intra in camera care, la randul ei, e o gradina - formata insa din arbori si boite de verdeata pictate pe ziduri si pe tavan. Barbatul e intins pe pat, cu trupul dezvelit in adierea vantului, si, auzind-o, isi intoarce incet capul spre ea.

O data la patru zile ii spala trupul innegrit, pornind de la picioarele mistuite. Inmoaie o carpa si, tinandu-i-o dea­supra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum mur­mura, zarindu-i zambetul. Peste fluierul piciorului sunt cele mai adanci arsuri. Dincolo de vinetiu. Os curat.

Il ingrijeste de luni de zile si ii cunoaste bine trupul, penisul dormind ca un calut de mare, soldurile uscate si inguste. Soldurile lui Cristos, isi spune in gand. El este sfantul ei deznadajduit. Intins pe spate, fara perna, privind in sus, la frunzisul de pe tavan, un umbrar de ramuri verzi si, deasupra, cerul albastru.

Ii intinde calamina in fasii inguste peste piept, unde e ars mai usor, unde il poate atinge. Ii iubeste scobitura de mai jos de ultima coasta, cu tarmul ei abrupt de piele. Aplecandu-se spre umarul lui, ii sufla aer racoros in lun­gul gatului, si el murmura ceva.

Ce? intreaba ea, pierzandu-si sirul gandurilor.

El isi intoarce spre ea fata intunecata, ochii cenusii. Ea baga o mana in buzunar. Decojeste pruna cu dintii, scoate samburele si ii pune in gura miezul fructului.

El incepe din nou sa murmure, purtand cu el inima atenta a tinerei infirmiere pe oriunde ii calatoreste cugetul, in adancul de aducere aminte in care se cufunda intruna, toate aceste luni de dinainte de moarte.

Sunt povesti pe care barbatul le deapana in soapta in linistea odaii, si care plutesc din zare in zare ca un soim. Se trezeste in imbratisarea copacului pictat in jurul sau, cu revarsarea sa de flori, cu brate de arbori seculari. Isi amin­teste mese in aer liber, o femeie care i-a sarutat parti ale trupului azi arse, de culoarea vinetelor coapte.

Am petrecut saptamani in sir in desert uitand sa mai privesc luna, spune el, precum un sot poate petrece zile intregi fara a se uita in ochii sotiei sale. Acestea nu sunt pacate ale uitarii, ci semne ale unei prea mari preocupari.

Isi fixeaza privirea pe fata tinerei femei. Daca ea isi intoarce capul, ochiul lui o insoteste pana se afunda in zid. Ea se apleaca spre el. Cum ai fost ars?

Dupa-amiaza e tarzie. Mainile lui se joaca cu o fasie de cearsaf, mangaind-o cu coamele degetelor.

Am cazut arzand in desert. M-au gasit si mi-au facut o targa din crengi si m-au tarat in ea prin pustie. Am tra­versat Marea de Nisip, trecand din cand in cand albii de rau secate. Vezi tu, erau nomazi. Beduini. Am cazut din zbor si pana si nisipul s-a aprins. M-au vazut ridican-du-ma gol din flacari. Casca de piele de pe cap - o torta vie. M-au asezat intr-un cuib, o luntre pentru un hoit, si pasi au bufnit in nisip alergand cu mine. Rupsesem mo­notonia desertului.

Beduinii erau buni cunoscatori ai focului. Stiau despre avioane care, din l939 incoace, tot cadeau din cer. Printre uneltele si instrumentele lor erau unele facute din metalul avioanelor prabusite si al tancurilor sfaramate. Era epoca razboiului din ceruri. Puteau sa recunoasca zumzaitul unui avion lovit, stiau cum sa se foloseasca de asemenea ruine. Cel mai marunt surub dintr-o carlinga devenea un giuvaer. Am fost probabil primul care s-a ridicat in viata dintr-o masinarie arzanda. Un om cu capul incoronat de flacari. Nu-mi stiau numele. Nu le stiam tribul.

Cine esti?

Nu stiu. Mereu ma intrebi.

Ai zis ca esti englez.

Noaptea nu poate dormi: nu e niciodata destul de obo­sit. Fata ii citeste din orice carte gasita jos, in biblioteca. Lumanarea palpaie pe pagina si pe fata vorbitoare a tine­rei infirmiere, la aceasta ora abia mai luminand arborii si peisajul care impodobeste peretii. El o asculta, sorbindu-i cuvintele ca pe apa.

Daca e frig, ea se strecoara cu grija in pat si sta intinsa langa el. Pentru el orice atingere e dureroasa, chiar si in­cheietura mainii ei subtiri.

Uneori, la doua noaptea, inca nu doarme, intins in in­tuneric cu ochii larg deschisi.

Simtise mirosul oazei inainte de-a o vedea. Umezeala din aer. Un freamat in toate. Palmieri, fraurile animalelor. Zgomotul bidoanelor de tabla izbite, al carui ton profund spunea ca erau pline cu apa.

Turnasera ulei pe fasii lungi de panza moale si il infasurasera in ele. Fusese miruit.

Simtea prezenta unui barbat tacut care-i statea mereu alaturi, ii mirosea suflarea cand se apleca asupra lui sa-i desfaca bandajele o data pe zi, in amurg, sa-i cerceteze ra­nile pe intuneric.

Descoperit, devenea din nou barbatul gol de langa va­paia vie a unei masini zburatoare. Apoi asterneau iar fa­siile de panza peste el. Ce natie mareata il gasise, se mi­nuna. Ce tara inventase curmale asa de moi, mestecate de omul care-l veghea si trecute din acea gura intr-a sa. In tot acest timp, alaturi de acesti oameni, nu-si putuse aminti de unde venea. Dupa mintea lui tulbure, ar fi putut sa fie chiar dusmanul impotriva caruia luptase acolo sus, in cer.

Mai tarziu, la spitalul din Pisa, i se paruse ca vedea ala­turi fata care se aplecase noapte de noapte asupra sa, care mestecase si inmuiase curmalele si le trecuse apoi in gura lui.

Acele nopti nu avusesera nici o culoare. Nici un sunet, nici o melodie. Beduinii isi impuneau o tacere deplina cat timp era el treaz. Asezat in altarul sau de panza, isi ima­gina, in vanitatea lui, ca stateau cu sutele in jurul sau, cand de fapt ar fi putut sa fie numai doi, cei care il gasi­sera, care ii smulsesera de pe cap coroana de flacari. Aceia doi pe care ii stia doar dupa gustul salivei inghitite o data cu curmala, sau dupa sunetul pasilor alergand.

Fata se aseza si citea, tinand cartea deschisa in licarul luminii. Din cand in cand mai arunca o privire in lungul ho­lului, in vila care fusese spital militar, in care statuse impre­una cu celelalte infirmiere, inainte ca ele sa plece, pe rand, spre nord, o data cu razboiul, razboiul aproape sfarsit.

In viata ei aceasta a fost o vreme in care s-a refugiat in lectura ca unica evadare din celula ei. Cartile ii ocupau ju­matate din existenta. Aplecata asupra mesei, noaptea, citea despre baiatul din India care invatase pe de rost diversele bijuterii si obiecte asezate pe o tava, care trecuse de la un profesor la altul - cei care l-au invatat dialectele, cei care l-au invatat memorarea, cei care l-au invatat cum sa scape de fortele hipnozei.

Cartea ii ramasese in poala. Isi dadu seama ca, de mai bine de cinci minute, statea privind tesutul poros al hartiei, cuta din coltul paginii 17, indoita de cineva ca semn de carte. Isi trecu palma deschisa peste pielea paginii. In min­tea ei o forfoteala ca un soricel in tavan, ca o molie in noaptea din fereastra. Se uita in lungul coridorului, desi nu mai locuia nimeni acolo, numai pacientul englez si ea mai erau in vila San Girolamo. Avea destule legume plantate in gradina bombardata de pe dealul de langa casa, de ajuns pentru hrana lor de zi cu zi, si un om care venea din cand in cand din oras, caruia ii dadea sapun si cearsafuri si ce mai ramasese in acest spital militar in schimbul altor alimente necesare. Niste fasole, ceva carne. Omul ii mai lasase doua sticle de vin, si, in fiecare noapte, dupa ce se intindea alaturi de englez, cand el era adormit, isi turna reverentios un paharut pe care il purta cu ea inapoi la masa, alaturi de camera lui cu usa deschisa pe trei sferturi, si din care lua apoi inghitituri marunte pe masura ce se cu­funda in cartea deschisa inaintea ei.

Iar cartile citite cu glas tare pentru englez, ascultate sau nu cu atentie, aveau fragmente lipsa in plina povestire, ca niste portiuni de drum luate de furtuna, intamplari sterse, ca o tapiserie din care roiuri de lacuste ar fi ros sec­tiuni intregi, sau ca tencuiala slabita de bombardamente, cazuta dintr-o fresca in toiul noptii.

Vila locuita acum de ea si de englez era cam la fel. In unele camere nici nu se putea intra de atata moloz. Un crater de obuz lasa luna si ploaia sa intre jos in biblioteca - unde, intr-un colt, statea un fotoliu jilav tot timpul.

Cat despre fragmentele lipsa din carti, fetei nu-i pasa ce intelegea englezul. Nu facea rezumatul capitolelor absente. Deschidea pur si simplu cartea si anunta: „pagina nouazeci si sase' sau „pagina o suta unsprezece'. Acesta era singurul punct de reper. Iar acum ii ridica ambele maini spre fata ei si le adulmeca - mirosul de suferinta ra­mas inca in ele.

Ti s-au asprit mainile, spuse el.

Buruienile si scaietii si sapatul.

Ai grija. Ti-am spus cate primejdii sunt.

Stiu.

Apoi incepu sa citeasca.

Tatal ei o invatase despre maini. Despre labele unui caine. De cate ori era singur cu un caine intr-o casa, tatal ei se apleca sa-i miroasa pielea de la baza labei. Acesta, spunea ca un expert in bauturi fine, e cel mai maret miros din lume! Ce aroma! Ce ecouri de drumetie! Ea se prefa­cea dezgustata, dar laba cainelui era o minune: mirosul ei nu aducea niciodata a murdarie. E o catedrala! exclamase tatal ei, gradina lui nu-stiu-cine, campul acela de verdeata, o plimbare printre ciclame - o esenta a tuturor cararilor pe care animalul a umblat in timpul zilei.

O forfoteala in tavan, ca un soricel, si fata isi ridica din nou privirea din carte.

I-au desfacut masca de ierburi de pe fata. Ziua eclip­sei. O asteptau. Unde se afla? Ce civilizatie era aceasta, care intelegea prezicerile vremii si luminii? El Ahmar sau El Abyadd, caci trebuie sa fi fost unul dintre triburile din nord-vestul desertului. Aceia care reusisera sa prinda un om cazut din ceruri, care ii acoperisera fata cu o masca din ierburi de oaza impletite. Isi avea acum povara sa de iarba. Din intreaga lume, gradina lui preferata fusese gra­dina de iarba din Kew, cu nuantele ei diverse si delicate, ca treptele de culoare ale frasinilor pe un deal.

Privi peisajul intins sub eclipsa. Il invatasera deja sa-si inalte bratele si sa soarba in trupul sau forta din univers, asa cum si desertul trage spre sine avioane. Il purtau intr-un palanchin de panza si ramuri. Vedea nervurile mis­catoare ale pasarilor flamingo trecandu-i prin fata ochilor in lumina crepusculara a soarelui ascuns.

Pielea ii era mereu acoperita de alifii sau de intuneric, intr-o noapte auzise un sunet ca niste clopote suflate de vant undeva, sus in aer; dupa o vreme incetasera, iar el adormise tanjind dupa ele, acea melodie ca un strigat iesit agale din gatul unei pasari, poate un flamingo, sau o vulpe a desertului pe care unul dintre oameni o tinea intr-un bu­zunar al vesmantului sau, cusut pe jumatate.

In ziua urmatoare auzise din nou farame din sunetul sticlos, pe cand, din nou, zacea infasurat in panze. O melo­die ivita din intuneric. La apusul soarelui, panzele ii fuse­sera desfacute si zarise un cap de om deasupra unei mese apropiindu-se de el, apoi isi daduse seama ca omul purta un jug masiv de care atarnau sute de sticlute legate cu sfoara sau sarma de diferite lungimi. Miscandu-se ca mie­zul unei perdele de sticla, cu trupul invaluit in acea sfera.

Aparitia semana cel mai bine cu unul dintre acei arhan­gheli desenati pe care incercase sa-i copieze pe vremea cand era scolar, fara a putea pricepe vreodata cum intr-un trup putea fi loc pentru muschii necesari unor asemenea aripi. Omul se apropia cu pasi mari, agale, asa de lin incat printre sticlute nu era nici o miscare. O unda de sticla, un arhanghel, toate alifiile din sipuri incinse de soare, asa in­cat, unse pe piele, pareau a fi fost special incalzite pentru a fi asternute pe o rana. In spatele lui era lumina rastalmacita - nuante de albastru si alte culori frematand prin ceata si ni­sip. Un slab clinchet sticlos si diversele culori si mersul re­gal si fata omului ca ochiul zvelt, intunecat, al unui pistol.

De aproape sticla era aspra si roasa de nisipuri, sticla care-si pierduse originile. Fiecare sip avea cate un dop marunt pe care omul il scotea cu dintii si il tinea in gura in timp ce amesteca continutul unei sticle cu al alteia, al doilea dop si el strans intre dinti. Se aplecase cu aripile sale desfasurate deasupra trupului ars, intins pe jos, apoi infipsese doua bete adanc in pamant si se eliberase de po­vara jugului de doi metri care se legana acum sprijinit in cele doua proptele. Omul se strecurase de sub dugheana sa. Cazuse in genunchi si se apropiase de pilotul ars si ii asternuse mainile reci pe gat si le tinuse acolo.

Era stiut de toti pe drumul camilelor, din Sudan pana in nord, la Giza, Calea celor Patruzeci de Zile. Intampina caravanele, facea negot cu mirodenii si bauturi, calatorea prin oaze si popasuri de apa. Strabatea furtuni de nisip cu mantia lui de sticla, cu urechile astupate de alte doua do­puri maruntele, asa incat parea el insusi un vas inchis, acest vraci-negustor, acest rege al uleiurilor si aromelor si leacurilor universale, acest botezator. Poposea prin tabere si-si asternea perdeaua de sticla inaintea oricarui suferind.

Se ghemuise alaturi de barbatul ars. Din talpile picioa­relor facuse o cupa de piele si se lasase pe spate sa cu­leaga, fara sa arunce macar o privire, anumite sipuri. Pe masura ce destupa fiecare sticluta, miresmele se revarsau. O aroma de mare. Un iz de rugina. Indigo. Cerneala. Na-mol-de-rau, lemn-de-sageata, formaldehida, parafina, eter. Un val delirant de miresme. Se auzeau in departare striga­tele camilelor adulmecand aceste adieri. Incepu sa-i in­tinda o pasta neagra-verzuie peste coaste. Era os macinat de paun, obtinut la schimb intr-o piata din apus sau din miazazi - cel mai bun leac pentru piele.

INTRE BUCATARIE SI CAPELA DISTRUSA ERA O USA CARE dadea spre o biblioteca ovala. Camera parea a fi neatinsa, cu exceptia unei gauri cascate larg la nivelul portretelor de pe pereti, in zidul dinspre exterior, in urma unui bombardament asupra vilei care avusese loc cu doua luni inainte. Restul camerei se adaptase la aceasta rana, acceptand ca­priciile vremii, stelele inserarii, cantecul pasarilor. Inaun­tru era o canapea, un pian acoperit cu un cearsaf cenusiu, capul impaiat al unui urs si rafturi inalte pline de carti. Politele din jurul zidului spart erau indoite de ploaie, care dublase in greutate cartile. Fulgerul intra la randul sau in odaie, iar si iar, cazand pe pianul invelit si pe covor.

La capatul indepartat al camerei erau niste usi de sti­cla acoperite cu scanduri batute in cuie. Daca n-ar fi fost blocate, fata ar fi putut sa treaca din biblioteca in loggia, apoi sa coboare cele treizeci si sase de trepte penitente, pe langa capela, spre o veche pajiste ce purta cicatricile la­sate de bombe incendiare si explozii. Armata germana mi­nase multe dintre casele din care se retrasese, si de aceea camerele nefolosite, precum aceasta, fusesera inchise ca masura de siguranta, cu usile batute in cuie in tocurile lor.

Fata cunostea toate aceste pericole cand se strecura in camera, pasind in umbra pe care dupa-amiaza o lasa ina­untru. Se opri, dintr-o data constienta de propria sa greu­tate apasand podeaua de lemn, gandindu-se ca probabil era de ajuns pentru a declansa orice mecanism ar fi fost asezat acolo. Picioarele afundandu-i-se in praf. Lumina scurgandu-se inauntru doar prin gaura zdrentuita de obuz care se deschidea spre cer.

Cu un trosnet la desprindere, ca si cum ar fi fost dislo­cata dintr-un intreg compact, fata scoase Ultimul Mohican, Si, chiar si in penumbra odaii, se inveseli la vederea cerului si a lacului albastru-verzui de pe coperta, a indianului din prim plan. Apoi, ca si cum ar fi fost cineva in odaie care nu trebuia deranjat, fata pasi de-a-ndaratelea, calcandu-si pe propriile urme, pentru a se sti in siguranta, dar si ca parte a unui joc secret, pentru ca, dupa urme, sa para ca in­trase in camera si ca forma ei fizica disparuse apoi cu de­savarsire, inchise usa si puse inapoi sigiliul de avertisment.

Se aseza in firida de la fereastra, in camera pacientului englez, avand intr-o parte peretii pictati, iar in cealalta, valea. Deschise cartea. Paginile erau lipite intr-o unda im­pietrita. Se simti precum Robinson Crusoe gasind o cartel inecata, aruncata pe tarm si uscata in nisip. O povestim din anul 1757. Ilustrata de N. C. Wyeth. Ca toate cartile bune, avea acea pagina cu lista ilustratiilor, cate un rand de text pentru fiecare dintre ele.

Se cufunda in povestire cu certitudinea ca se va des­prinde de ea simtind ca patrunsese in vietile altora, in isto­rii care se arcuiau peste douazeci de ani, cu trupul plin de cuvinte si imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute in memorie.

Oraselul lor italian dintre dealuri, santinela a drumului spre nord-vest, fusese asediat timp de mai mult de o luna, barajul de foc indreptandu-se asupra celor doua vile si a manastirii inconjurate de livezi de meri si pruni. Mai intai era vila Medici, unde statusera generalii. Putin mai sus, vila San Girolamo, fosta manastire de maicute, care, datorita parapetelor sale de castel medieval, ramasese ultima forta­reata a armatei germane. In ea fusesera incartiruiti o suta de soldati. Cand oraselul de pe colina incepuse sa fie sfasiat de bombe incendiare, ca un cuirasat pe mare, militarii se muta­sera din corturile ridicate in livada in dormitoarele deja aglomerate ale fostei manastiri de maicute. Parti ale capelei fusesera distruse de obuze. Bucati din ultimul etaj al vilei se naruisera sub explozii. Cand in sfarsit fortele aliate ocu­pasera cladirea si o transformasera intr-un spital, scarile care duceau spre al treilea etaj fusesera inchise, desi o porti­une din cos si acoperis ramasese in picioare.

Ea si englezul insistasera sa ramana in vila cand cele­lalte infirmiere si restul pacientilor se mutasera intr-un loc mai sigur, in sud. In acea vreme era foarte frig, nu aveau curent electric. Unele camere priveau spre vale, peretii lipsindu-le in intregime. Fata deschidea cate o usa si zarea doar cate un pat imbibat de apa, ingramadit intr-un colt, aco­perit cu frunze. Unele usi se deschideau direct spre natura. Unele camere devenisera colivii deschise tuturor pasarilor. Din scara lipseau treptele de jos, distruse de focul aprins de soldati inainte de a parasi vila. Fata se dusese in biblioteca, luase douazeci de carti si le asezase, batandu-le in cuie pe podea si apoi una peste alta, refacand astfel cele doua trepte de jos. Aproape toate scaunele fusesera folosite ca lemn de foc. Fotoliul din biblioteca fusese crutat fiindca era in permanenta umed, imbibat de furtunile de la apusul soarelui, care intrau in casa prin gaura de obuz din zid. Nu­mai ce era ud scapase de foc in acel aprilie al anului 1945. Ramasesera doar cateva paturi. Fata prefera sa duca un trai nomadic in acea casa, cu asternutul sau hamacul dupa ea, dormind uneori in camera pacientului englez, uneori pe hol, in functie de temperatura, de vant, de lu­mina. Dimineata isi rula salteaua intr-un sul si o lega cu sarma. Era mai cald de-acum, si fata deschidea si alte in­caperi sigilate, aerisind colturile cele mai indepartate, la­sand lumina soarelui sa usuce toata umezeala. In unele nopti deschidea usi si dormea in camere cu pereti lipsa. Se intindea pe rogojina ei asternuta chiar pe muchia odaii, ur­marind privelistea miscatoare a stelelor, norii calatori, tre­zita de mugetul tunetelor si fulgerelor. Avea douazeci de ani, era nebunatica pe vremea aceea, nu avea nici o teama, nu-i pasa de primejdiile din biblioteca posibil minata, sau de tunetul care o facea sa tresara noaptea. Nu-si gasea li­nistea dupa lunile de iarna, in care fusese ingradita in spa­tii inchise, intunecoase. Intra in camere care fusesera pan­garite de soldati, camere a caror mobila fusese arsa chiar acolo, pe podea. Le curata de frunze si excremente si urina si mese carbonizate. Ducea un trai nomadic, cutreie­rand intruna, in timp ce, mai incolo, pacientul englez se odihnea in patul sau, ca un rege.

De afara, locul parea a fi distrus in intregime. O scara exterioara se evapora in plin aer, cu balustrada atarnandu-i in gol. Traiul lor era alcatuit din cautarea hra­nei si un sentiment sovaitor de siguranta. Noaptea folo­seau doar strictul necesar de lumanari din pricina talha­rilor care distrugeau tot ce le iesea in cale. Erau protejati de simplul fapt ca vila parea o ruina. Dar ea se simtea in siguranta aici, jumatate adulta, jumatate copil. Pornind de la ce i se intamplase in timpul razboiului isi facu propriile reguli. Nu va mai primi nici un ordin si nu va mai inde­plini nici o obligatie in numele vreunui bine suprem. Se va ingriji doar de pacientul englez. Ii va citi si il va im­baia si ii va da dozele lui de morfina - singurul ei fir de comunicare va fi cu el.

Lucra in gradina si in livada. Luase crucifixul inalt de doi metri din capela bombardata si il folosise pentru a inalta o sperietoare deasupra straturilor de seminte, aga­tand de el cutii goale de la conserve de sardele, care zan­ganeau si zdranganeau la fiecare suflare de vant. In vila, ea pasea din mijlocul ruinelor intr-o firida luminata de-o lumanare - acolo se afla valiza ei impachetata cu grija, in care nu avea prea multe, cateva scrisori, cateva haine fa­cute sul, o cutie de metal cu rezerve medicale. Curatase doar cateva sectiuni marunte din vila, si, daca voia, putea sa puna pe foc toata mizeria adunata din ele.

Aprinde un chibrit pe holul intunecat si il duce spre mucul lumanarii. Lumina i se suie pe umeri. Sta in ge­nunchi, isi pune mainile pe coapse si trage in piept miro­sul de sulf. Isi imagineaza ca astfel respira lumina insasi.

Se retrage cativa pasi si, cu o bucata de creta alba, de­seneaza un dreptunghi pe podeaua de lemn. Continua sa se retraga, desenand alte dreptunghiuri, pana face din ele o piramida, simpla apoi dubla apoi simpla, cu mana stanga sprijinita de podea, cu capul aplecat, serioasa. Se indeparteaza din ce in ce mai mult de lumina. In sfarsit, se lasa pe calcaie si sta ghemuita.

Da drumul cretei in buzunarul de la rochie. Se ridica si isi trage in sus poala fustei si si-o leaga in jurul taliei. Din ce­lalalt buzunar scoate o bucata de metal si o arunca inaintea sa asa incat sa cada putin mai incolo de ultimul dreptunghi.

Se avanta in salturi, picioarele izbind podeaua, umbra la­sata in urma unduindu-se spre adancul holului. E foarte sprin­tena, tenisii alunecandu-i pe numerele desenate in fiecare dreptunghi, aterizand pe un picior, apoi pe amandoua, apoi din nou pe unul, pana ce ajunge la ultimul spatiu desenat.

Se apleaca si culege bucata de metal, se opreste in acea pozitie, nemiscata, cu fusta inca legata deasupra coapselor, cu bratele atarnandu-i inerte, respirand din greu. Ia o gura de aer si stinge lumanarea.

Acum e-n intuneric. In jur, doar o dara de fum.

Face un salt si se intoarce prin aer asa incat aterizeaza cu fata in cealalta directie, apoi sare in continuare, si mai dezlantuita, de-a lungul holului intunecos, inca aterizand in dreptunghiuri pe care le stie acolo, tenisii bufnind si izbind podeaua intunecata - incat ecoul pasilor rasuna pana in cele mai indepartate colturi ale acelei vile italiene parasite si in afara, catre luna si catre rana unei rape ce in­conjoara pe jumatate cladirea.

Cateodata, noaptea, barbatul ars simte un tremur slab in casa. Isi da mai tare aparatul auditiv si inregistreaza sunetul unor izbituri pe care tot nu le poate interpreta sau localiza.

Fata ridica volumul asezat pe masuta de langa patul lui. E cartea pe care o adusese cu el prin foc - un exemplar din Istoriile lui Herodot pe care il imbogatise decupand si hpind pagini din alte carti sau scriindu-si propriile obser­vatii - toate acestea cuibarite in textul lui Herodot.

Incepu sa citeasca scrisul lui marunt si chinuit.

Exista un vartej de vant in sudul Marocului, numit aajej, impotriva caruia felahii se apara cu cutitele. Mai este africo, care uneori ajunge pana in cetatea Romei. Alm-ul, un vant tomnatic dinspre Iugoslavia. Arifi, care mai e numit aref sau rifi, si care parjoleste cu numeroase limbi. Acestea sunt vanturi permanente, ce se gasesc me­reu la timpul prezent.

Mai sunt si alte vanturi, mai putin constante, care isi schimba directia, pot darama si cal si calaret si-apoi se pot realinia, sufland in sensul opus acelor de ceasornic. Bist roz-ul navaleste in Afganistan timp de o suta saptezeci de zile - ingropand sate. Mai e fierbintele, uscatul ghibli din Tunisia, care se roteste si se rostogoleste si te imbolnaveste de nervi. Haboob-ul - o furtuna de nisip din Sudan care imbraca in galben-aprins ziduri inalte de o mie de metri si I e urmata de ploaie. Harmattan-ul, care sufla ce sufla si in cele din urma se ineaca in Atlantic. Imbat-ul, o briza marina in Africa de Nord. Unele vanturi ce-abia suspina catre cer. Furtuni nocturne de nisip care sosesc o data cu frigul. Khamsin-ul, un colb ce se asterne in Egipt din martie pana in mai, numit dupa cuvantul arab pentru „cincizeci', inflorind timp de cincizeci de zile - a noua plaga a Egiptului. Datoo-ul dinspre Gibraltar, purtatorul de miresme.

Mai este, vantul secret al desertului, al carui nume a fost alungat din memoria oamenilor de catre un rege dupa ce fiul sau i-a cazut victima. Si nafhat-ul, o ra­fala dinspre Arabia. Mezzar-ifoullousen-ul - un vant aspru si rece dinspre sud-vest, numit de berberi „acela care ju­muleste pasarile'. Beshabar-ul, un vant uscat si intunecat de nord-est, sufland dinspre Caucaz, vantul negru. Samiel-ul din Turcia, vantul-venin, adesea folosit ca arma in batalii. Asemeni lui, si alte vanturi otravite, simoom-ul din nordul Africii si solano, a carui pulbere poarta petale rare, provo­cand ameteli.

Altele, vanturi intime.

Strabatand lumea ca un potop. Decojind vopseaua, do-borand stalpii de telefon, luand cu ele pietre si capete de statui. Harmattan-ul sufla peste Sahara invaluit intr-un colb rosiatic, o pulbere ca focul, ca faina, care intra si se incheaga in piedicile pustilor. Marinarii au numit acest vant rosiatic „marea intunericului'. Neguri de nisip rosu din Sahara au fost purtate spre nord pana in Cornwall si Devon, cazand in rafale de noroi atat de puternice, incat au fost luate drept sange. „Ploi de sange au fost semnalate pe scara larga in Portugalia si Spania in l90l.'

In fiecare clipa exista milioane de tone de praf in aer, asa cum sunt milioane de bule de aer in pamant, si e mai multa viata dedesubt (viermi, gandaci, creaturi subterane) decat hranindu-se si vietuind deasupra. Herodot consem­neaza disparitia unor ostiri, inghitite de simoom pentru a nu mai fi zarite niciodata. Un popor fusese „atat de infu­riat de acest vant malefic, incat i-a declarat razboi si-a avansat impotriva lui in formatie completa de lupta, fiind imediat ingropat de el in intregime'.

Furtuni de nisip in trei forme. Vartejul. Coloana. Zidul de nisip. In primul, orizontul se pierde. In al doilea, esti inconjurat de „djini care valseaza.' Al treilea, zidul de ni­sip, e „de culoarea aramei. Natura pare a fi in flacari'.

Fata isi ridica privirea din carte si ii zareste ochii fi­xati asupra ei. Omul incepe sa povesteasca pe intuneric.

Beduinii ma tineau in viata pentru un motiv anume. Vezi tu, le puteam fi de folos. Careva dintre ei se gandise ca aveam vreo deprindere utila cand avionul meu s-a pra­busit in desert. Sunt unul dintre acei oameni care pot recu­noaste un oras fara nume dupa forma sa scheletica pe o harta. Intotdeauna am purtat in mine o mare de cunostinte. Sunt unul dintre aceia care, lasati singuri intr-o casa, se duc direct in biblioteca, iau un volum si il sorb. Astfel isto­ria patrunde in noi. Stiam pe de rost harti ale solului marin, harti care arata punctele slabe ale scutului terestru, harti pictate pe piele continand diversele rute ale cruciadelor.

Asa se face ca le cunosteam tinutul dinainte de a ma prabusi in mijlocul lor, stiam cand fusese traversat de Ale­xandru intr-o epoca mai timpurie, in vreo misiune sau pentru vreo pofta anume. Stiam obiceiurile nomazilor, fer­mecati de matasuri si fantani. Un trib vopsise in negru o vale intreaga pentru a-i spori gradul de convectie, marind astfel probabilitatea ploii, si construise structuri inalte care sa strapunga burta unui nor. Erau triburi care isi ridicau palma deschisa impotriva primelor suflari de vant. Care cre­deau ca, daca faceau aceasta la momentul potrivit, puteau devia o furtuna catre o zona alaturata a desertului, catre un alt trib, mai putin iubit. Inecuri se petreceau intruna, triburi intrate intr-o clipa in istorie, nisipul pecetluindu-le suflarea.

In desert e usor sa-ti pierzi simtul orientarii. Cand am cazut din cer si m-am prabusit in desert, in acele albii pline de galben, singurul gand imi era: Trebuie sa-mi fac o pluta trebuie sa-mi fac o pluta.

Si in acel loc, desi eram afundat in nisipuri uscate, stiam ca ma aflu printre fiintele apelor.

In Tassili am vazut gravuri in stanca datand dintr-o vreme cand locuitorii Saharei vanau caluti de mare din barci de trestie. In Wadi Sura am vazut pesteri ale caror pe­reti erau acoperiti cu desene de inotatori. Iar aici fusese un lac. Puteam sa-i trasez conturul pe un zid, pentru ei. Puteam sa-i conduc spre tarmurile sale de acum sase mii de ani.

Intreaba un marinar care este cea mai veche vela cunoscuta, si-ti va descrie o panza in forma de trapez atar­nata de catargul unei barci de trestie - pe care o poti vedea in desenele pe stanca din Nubia. Pre-dinastica. In desert inca se mai gasesc harpoane. Acestia erau locuitori ai apelor. Chiar si azi caravanele au forma unui rau. To­tusi, azi apa este aici straina. Apa este in exil, adusa ina­poi in sticle si bidoane, fantasma dintre maini si gura.

Cand eram pierdut printre ei, fara a sti sigur unde ma aflam, nu aveam nevoie decat de numele unei coline, de un obicei al locului, o celula a acestei vietati istorice, pentru ca harta intregii lumi sa alunece inapoi in matca sa.

Ce stiau cei mai multi dintre noi despre asemenea colturi ale Africii? Armatele Nilului marsaluiau incolo si incoace - un camp de lupta patrunzand o mie cinci sute de kilometri spre inima desertului. Tancuri-ogar, tunuri Blenheim cu raza medie de actiune. Avioane Gladiator de vanatoare, biplanoare de lupta. Opt mii de soldati. Dar cine era dusmanul? Cine erau aici aliatii - pe campiile fer­tile din Cirenaica, in mlastinile sarate din El Agheila? in­treaga Europa isi purta razboaiele in Africa de Nord, la Sidi Rezegh, la Baguoh.

Calatorise pe o targa dusa de Beduini timp de cinci zile, pe intuneric, cu trupul acoperit. Statea invelit in panza im­bibata in untdelemn. Apoi, brusc, temperatura scazu. Ajun­sesera in valea dintre zidurile rosii ale inaltului canion, alaturandu-se celorlalti din acel trib acvatic al desertului, acel popor care se revarsa si plutea peste nisipuri si pietre, cu vesmintele sale albastre unduindu-se ca o ploaie de lapte sau ca o aripa. Ridicara panzele moi de peste el, din sugerea trupului sau. Se afla in pantecul incapator al canionului. Soimii din vazduh deasupra lor coborand de o mie de ani spre acea fisura din stanca in care isi faceau cuibul.

In zori il dusera in coltul cel mai indepartat din siq. Acum vorbeau cu glas tare in jurul sau. Dialectul lor lumi­nand totul. Se afla aici din cauza armelor ingropate.

Fu purtat inspre ceva, cu ochii legati, atintiti drept ina inte, cu bratul indrumat sa se intinda cam la un metru distanta. Dupa zile in sir de calatorie, sa-si ridice bratul pestei acest metru. Sa se aplece si sa atinga ceva cu un scopl anume, cu bratul inca dirijat, cu palma deschisa in jos. Atinse teava Sten, iar mana calauzitoare se retrase. Printre voci, o pauza. Se afla aici pentru a le talmaci armele.

„Mitraliera Breda, doisprezece milimetri. Din Italia.'

Desfacu percutorul, baga inauntru un deget, nu gasi nici un glont, il inchise din nou si apasa pe tragaci. Pac. „O pusca celebra', murmura. Fu purtat din nou mai incolo.

„Franta, Chattelerault, sapte virgula cinci milimetri. Mitraliera usoara. O mie noua sute douazeci si patru.'

„Germania, sapte virgula noua milimetri, MG-Cincisprezece, din fortele aeriene.'

Fu purtat prin fata fiecarei arme. Pustile datau din pe­rioade diferite si proveneau din mai multe tari, un muzeu in desert. Urmarea cu degetul conturul patului si magaziei pustii sau ii pipaia catarea. Rostea numele armei, apoi era purtat catre alta. Opt arme asezate solemn inaintea lui. Le pronunta numele, intai in franceza, apoi in limba tribului. Dar ce importanta avea pentru ei? Poate ca nu le trebuiau numele pustilor, ci doar sa se convinga ca el le cunostea.

Fu apucat din nou de incheietura, iar mana ii fu varata intr-o cutie cu cartuse. Intr-o alta cutie, in dreapta, erau alte gloante, acestea insa de sapte milimetri. Mai incolo, altele.

In copilarie fusese crescut de o matusa; pe iarba din gradina, ea risipise un pachet de carti de joc cu fata in jos si il invatase un joc numit Pelmanism. Fiecare jucator avea voie sa intoarca cate doua carti, si in cele din urma, din memorie, trebuia sa alcatuiasca perechi. Toate acestea fusesera intr-o alta lume, cu parauri pline de pastravi, cu cantece de pasari pe care le putea recunoaste dupa cate un crampei sovaielnic. O lume in care toate lucrurile aveau nume. Acum, cu fata acoperita de masca sa de ierburi verzi, culegea cate un cartus, il ducea, purtat de carausii sai, dirijandu-i spre o arma anume, o incarca, lasa piedica si, tintind in sus, tragea. Sunetul plesnind dezlantuit in pe­retii canionului. Caci ecoul este sufletul vocii inaltandu-se in spatii goale. Un om luat drept ursuz si nebun scrisese acea fraza intr-un spital englez. Dar el, aici, in acest de­sert, era sanatos la cap, isi avea mintea clara, ridicand car­tile de joc, imperechindu-le cu usurinta, zambindu-i larg matusii si tragand un foc in aer la fiecare combinatie reu­sita, si, treptat, barbatii nevazuti din jurul sau incepura sa salute fiecare salva cu o ovatie. Se intorcea intr-o directie, apoi revenea, de data asta la mitraliera Breda, intins pe ciudatul sau palanchin uman, urmat de un barbat cu un cutit, care cioplea coduri paralele pe cutia de cartuse si pe patul pustii. Ii crestea inima la toate acestea – miscarea si uralele de la capatul singuratatii sale. Asta era rasplata, propriile sale cunostinte, pentru oamenii care il salvasera in acest scop anume.

Calatorind cu ei, poposeste in unele sate in care nu exista femei. Cunostintele lui sunt trecute mai departe, de la un trib la altul, ca un obiect folositor. Triburi de opt mii de oameni. Se cufunda in obiceiuri locale, muzica specifica. Legat la ochi aproape tot timpul, aude in tribul Mzina cantece invocand apa, bucuria din ele, dansuri dahhiya, flaute folosite pentru a purta mesaje la vreme de pericol, un fluier dublu numit makruna (cu una dintre tevi sufland doar un zumzait monoton). Apoi intra in tinutul lirelor cu cinci coarde. Un sat sau o oaza de preludii si interludii. Dans antifonic.

I se daruieste vederea doar dupa lasarea intunericului, cand ii poate zari pe temnicerii si salvatorii sai. Acum stie unde se afla. Unora le deseneaza harti mai intinse decat propriul lor tinut, iar altora le explica cum functioneaza armele de foc. Muzicantii sunt asezati inaintea lui de cea-l lalta parte a focului. Notele lirei simsimiya, risipite de ol suflare de vant. Astfel, sunetele plutesc spre el pe deasupra flacarilor. Un baiat danseaza si, in acea lumina, e cel mai ispititor lucru pe care l-a vazut vreodata. Umerii lui palizi ca foaia de papirus, lumina focului sclipind in su­doarea de pe pantecul lui, goliciunea intrezarita prin des­chiderile panzei albastre care il invaluie ca o ademenire din cap pana-n picioare, prin care poate fi intrezarit ca fla­cara unui fulger intunecat.

Desertul innoptat ii inconjoara, strabatut de un sir ne­deslusit de furtuni si caravane. Intotdeauna sunt secrete si pericole in preajma lui, ca atunci cand, orb, si-a miscat mana si s-a taiat intr-o lama dubla cazuta in nisip. Uneori nu stie daca toate acestea nu sunt vise, taietura atat de fina incat nu lasa in urma sa nici o durere, iar el e nevoit sa-si stearga sangele frecandu-si mana de cap (fata fiindu-i inca de neatins) pentru a le atrage atentia paznicilor sai asupra ranii. Acest sat lipsit de femei in care a fost adus intr-o ta­cere deplina, sau acea luna de zile in care n-a zarit luna, Fusesera toate acestea imaginate? Visate de el in invelisul sau de untdelemn si panza si intuneric?

Trecusera pe langa fantani a caror apa era blestemata. In unele spatii deschise se aflau orase ascunse, iar el astepta in timp ce ei isi sapau calea prin nisip spre incaperile ingropate, sau pana ce descopereau cuiburile de apa. Si mai fu­sese frumusetea pura a unui tanar neintinat, asemeni glasu­lui curat al unui copil cantand intr-un cor, ramas in memo­rie drept cel mai desavarsit dintre sunete, cea mai clara unda a raului, cel mai limpede adanc de mare. Aici, in de­sert, care la randul sau era o mare straveche unde nimic nu era fix, totul plutea - ca unduirea panzei pe trupul baiatului, ca si cum, in dansul lui, s-ar fi cufundat sau s-ar fi desprins de un ocean sau de propria sa placenta azurie. Un baiat infierbantandu-se, membrul sau inaltat in lumina focului.

Apoi focul e astupat cu nisip, fumul lui destramandu-se in jurul lor. Tacerea instrumentelor muzicale, ca un puls ca o ploaie. Baiatul isi intinde bratele peste focul inabusit, amutind flautele. Si nu mai e nici un baiat, nici o urma de pasi cand el porneste mai departe la drum. Doar zdrentele imprumutate. Unul dintre barbati se strecoara de-a busilea si culege sperma risipita in nisip. O aduce al­bului traducator de arme si i-o pune in palma. In desert e venerata numai apa.

Fata sta in picioare deasupra chiuvetei, apucand-o strans, privind peretele de ghips. A luat toate oglinzile si le-a asezat intr-o camera goala. Se tine de chiuveta si isi leagana capul dintr-o parte intr-alta, si umbra ii unduieste, isi inmoaie mainile si si le trece prin par pana ce e ud in intregime. Asta o racoreste si ii place cand iese afara si adierile o intampina, alungand furtuna.

Capitolul 2

Aproape o ruina

BARBATUL CU MAINILE BANDAJATE ERA IN SPITALUL militar din Roma de mai mult de patru luni cand, din in­tamplare, auzi despre pacientul ars si infirmiera sa, ii auzi numele. Se intoarse din usa si se duse direct spre grupul de doctori pe langa care trecuse, sa intrebe unde se aflau. Era de multa vreme in acel spital, in convalescenta, iar ei il stiau drept un tip retras. Dar acum le vorbi, intrebandu-i despre fata, ii surprinse pe toti. In tot acel timp in spital nu vorbise niciodata, comunicand doar prin semne si grimase si, din cand in cand, cate un ranjet. Nu le spusese nimic despre sine, nici macar numele, isi scrisese numai numarul de inregistrare, care dovedea ca luptase de partea aliatilor.

Statutul sau fusese verificat de doua ori si confirmat prin mesaje de la Londra. Avea pe trup un manunchi de rani cunoscute. Astfel, doctorii se intorsesera la el, isi cla tinasera capetele catre bandajele lui. O celebritate, la urma urmei, dorind discretie. Un erou.

Asa se simtea cel mai in siguranta. Nedezvaluind ni­mic. Fie ca il abordau cu blandete, fie cu viclenie, fie cu cutite. De mai mult de patru luni nu scosese un cuvant. In prezenta lor era o creatura voluminoasa, aproape o ruina cand fusese adus si incepuse sa primeasca doze periodice de morfina pentru durerea din maini. Obisnuia sa stea intr-un fotoliu pe intuneric, urmarind valul de miscare printre pacienti si infirmiere, prin saloane si magazii de medicamente.

Dar acum, trecand pe langa grupul de doctori de pe hol, auzi numele fetei si isi incetini pasul si se intoarse si se apropie de ei si ii intreba in ce spital anume lucra, ii spusera ca se afla intr-o fosta manastire de maicute ocupata de germani, apoi transformata in spital dupa ce fusese asediata si cucerita de aliati. Printre dealuri, la nord de Florenta. Sfaramata aproape in intregime de bombar­damente. Periculoasa. Fusese doar provizoriu spital de campanie. Dar infirmiera si pacientul refuzasera sa plece. De ce nu i-ati obligat?

A sustinut ca starea lui era prea grava pentru a fi mutat. Am fi putut sa-l transportam de acolo in siguranta, desi­gur, dar in ziua de azi nu e timp de stat la discutie. Nici ea nu era intr-o forma prea buna. E ranita?

Nu. Partial socata, probabil. Ar fi trebuit sa fie trimisa acasa. Problema e ca aici razboiul s-a sfarsit. Nu mai poti obliga pe nimeni sa faca nimic. Pacientii pleaca singuri din spital. Soldatii o iau RAZNA inainte de a fi trimisi acasa.

In care vila? intreba el.

Una despre care se spune ca are o fantoma in gradina. San Girolamo. In fine, fata isi are si ea fantoma ei, pacien­tul ars. Are fata, dar e de nerecunoscut. Toti nervii sunt distrusi. Poti trece un chibrit aprins peste fata lui fara sa obtii nici o reactie. Fata lui e adormita. Cine este? intreba el. Nu-i stim numele. Nu vorbeste?

Palcul de doctori hohoti. Ba vorbeste, vorbeste in­truna, numai ca nu stie nici el cine e. De unde a venit?

Beduinii l-au adus la oaza Siwa. Apoi a fost la Pisa o vreme, si dupa aceea Vreun arab ii poarta probabil me­dalionul de identificare. Poate il va vinde si intr-o buna zi o sa-l recuperam, sau poate n-are sa-l vanda niciodata. Chestiile astea sunt excelente talismane. Dintre pilotii card se prabusesc in desert, nici unul nu se intoarce cu medalionul de identificare. Acum e la adapost intr-o vila toscana, iar fata nu vrea sa-l paraseasca. Pur si simplu refuza. Alia­tii au avut o suta de pacienti acolo. Mai inainte, germa­nii au aparat cladirea cu o mica armata, ultimul lor punct strategic. Unele camere sunt pictate, fiecare cate un ano­timp. Pe langa vila trece un defileu. Se afla cam la treizeci de kilometri de Florenta, intre dealuri. Vei avea nevoie de un permis de trecere, desigur. Probabil putem aranja sa te duca cineva cu masina. Inca mai e groaznic pe-acolo. Ani­male moarte. Cai impuscati, mancati pe jumatate. Oameni atarnand cu capul in jos de poduri. Ultimele spasme ale razboiului. Foarte periculos. Inginerii militari n-au intrat inca sa curete terenul. In retragere, germanii au ingropat si au instalat mine la tot pasul. Un loc ingrozitor pentru un spital. Cel mai oribil e mirosul de hoit. E nevoie de o za­pada buna, sa curete tara asta. E nevoie de corbi.

Multumesc.

Iesi din spital in razele soarelui, in aer liber pentru prima data in patru luni de zile, afara din saloanele cu Iu mina lor verde, ramase in mintea sa ca niste cioburi de sti­cla. Statu acolo nemiscat, respirand adanc intreaga lume, graba tuturor. In primul rand, isi spuse, am nevoie de pan­tofi cu talpi de cauciuc. Am nevoie de gelato.

Ii fu greu sa adoarma in tren, zdruncinat dintr-o parte intr-alta. Toti ceilalti calatori fumand in compartiment. Tampla izbindu-i-se de tocul ferestrei. Toata lumea era imbracata in haine intunecate, iar vagonul parea a fi in fla­cari de atatea tigari aprinse. Observa ca de cate ori treceau pe langa un cimitir, pasagerii din jurul lui isi faceau cruce. Nici  ea nu e intr-o forma prea buna.

Gelato pentru amigdale, isi aminti. Insotind o fetita care mergea cu tatal ei sa-si scoata amigdalele. Fetita aruncase o privire in salonul plin de copii si pur si simplu refuzase. Ea, cea mai binevoitoare si vesela dintre copii, se transformase brusc intr-o stanca in refuzul ei de neclintit. Nimeni n-avea sa smulga nimic din gatul ei, desi stiinta timpului o reco­mandase. Avea sa traiasca cu „ele' inauntru, oricum ar arata. El inca nu avea nici cea mai vaga idee ce era o amigdala.

Nu mi-au atins deloc capul, se gandi, ce ciudat. Cel mai rau era cand incepea sa-si imagineze ce ar fi urmat sa-i faca mai departe, sa taie mai departe. In astfel de mo­mente se gandea intotdeauna la cap.

O forfoteala in tavan, ca un soricel.

Se opri cu valiza in mana la capatul indepartat al cori­dorului, isi lasa jos bagajul si facu cu mana prin intuneric si peste baltoacele intermitente de lumina din jurul luma­narilor. Nu se auzi nici un zgomot de pasi cand se apropie de ea, nici un sunet pe podea, si asta o surprinse, i se paru cunoscut si mangaietor faptul ca putuse sa intre in intimi­tatea ei si a pacientului englez fara stridenta.

Cand trecea pe langa lampile asezate de-a lungul cori­dorului, acestea ii aruncau umbra departe, inainte. Fata lungi fitilul lampii cu ulei, si cercul de lumina din jurul ei crescu. Statu nemiscata, cu cartea in poala, iar el se apro­pie si apoi i se ghemui alaturi ca un unchi.

— Spune-mi ce e o amigdala.

Privirea ei fixandu-l.

— Mereu mi-aduc aminte cum te-ai napustit afara din spital, urmata de doi barbati.

Fata incuviinta din cap.

— Pacientul tau e acolo? Pot sa intru?

Clatina din cap ca nu, si continua sa clatine pana ce el vorbi din nou.

— Atunci il vad maine. Spune-mi doar unde sa ma asez. N-am nevoie de cearsafuri. E vreo bucatarie pe aici? Ce ciudata calatorie am facut pana sa te gasesc.

O data plecat pe coridor, ea se intoarse la masa si se aseza, tremurand. Avand nevoie de aceasta masa, de aceasta carte pe jumatate terminata, ca sa-si vina in fire. Un barbat cunoscut venise cale lunga cu trenul si urcase pe jos sapte kilometri din sat si pasise de-a lungul corido­rului pana la masa aceasta, numai pentru a o vedea. Dupa cateva minute intra in camera englezului si ramase in pi­cioare langa el, privindu-l. Lumina de luna stropind frun­zisul de pe pereti. Era singura lumina in care acel trompe l'oeil parea convin'gator. Putea sa culeaga o floare de acolo si sa si-o prinda la rochie.

Barbatul pe nume Caravaggio deschide toate ferestrele din camera, sa poata auzi sunetele noptii. Se dezbraca, isi maseaza usor gatul cu palmele si, o vreme, sta intins pe pa­tul nefacut. Freamatul copacilor, sfaramarea lunii in pesti de argint saltand pe frunze de ochiul-boului, afara.

Luna il invaluie ca o piele, ca o pelicula de apa. O ora mai tarziu, Caravaggio e pe acoperisul vilei. Acolo sus, in varf, vede bucatile bombardate de pe pantele acoperisu­rilor, cele doua pogoane de gradini si livezi devastate care inconjoara cladirea. Cuprinde cu privirea locul acesta in care se afla, in Italia.

DIMINEATA, LANGA FANTANA ARTEZIANA, PORNESC o discutie precauta.

— Acum, daca tot esti in Italia, ai putea sa mai inveti despre Verdi.

— Ce? Fata isi ridica privirea din asternuturile pe care le spala in fantana.

El ii aminteste.

— Mi-ai spus o data ca erai indragostita de el.

Hana isi pleaca privirea, jenata.

Caravaggio se plimba prin jur, privind pentru prima data cladirea, uitandu-se in jos de pe veranda in gradina.

— Da, erai nebuna dupa el. Ne faceai capetele calendar la toti cu noile tale informatii despre Giuseppe. Ce om! Perfect in toate privintele, spuneai. Trebuia sa fim cu totii de acord cu tine, o mandruta de saisprezece ani.

— Ma intreb ce s-a intamplat cu ea. Intinde cearsaful spalat peste buza fantanii.

— Erai o persoana cu o vointa de fier.

Ea paseste peste lespezile de piatra, cu iarba rasarind prin crapaturi. El ii priveste picioarele in ciorapi negri, ro­chia subtire, cafenie. Ea se apleaca peste balustrada.

Cred ca am venit aici pentru Verdi, trebuie sa recu­nosc, ceva in adancul sufletului m-a indemnat sa vin, pentru Verdi. Si apoi, desigur, si tu plecasesi, si tata ple­case la razboi Ia uite soimii. Vin aici in fiecare dimi­neata, in rest, totul e lovit si facut farame pe aici. Singura sursa de apa din intreaga vila e fantana aceasta. Aliatii au demontat tevile de apa cand au plecat. Au crezut ca asta o sa ma convinga sa plec si eu.

Ar fi trebuit sa pleci. Inca n-au curatat regiunea. Peste tot sunt bombe neexplodate.

Ea se apropie de el si ii acopera cu degetele gura.

Ma bucur ca esti aici, Caravaggio. Tu si nimeni alt­cineva. Nu-mi spune ca ai venit ca sa incerci sa ma con­vingi sa plec.

As vrea sa gasesc un mic bar cu un Wurlitzer si sa beau un pahar fara nici o bomba blestemata explodand prin jur. Sa-l ascult pe Frank Sinatra cantand. Trebuie sa facem rost de niste muzica, spune. I-ar prinde bine pa. cientului tau.

El inca mai e in Africa.

O priveste, asteptand sa spuna mai mult, dar nu mai e^: nimic de zis despre pacientul englez. El murmura:

— Unii englezi iubesc Africa. O parte din mintea lor reflecta intocmai desertul. Asa se face ca nu se simt straini acolo.

O vede incuviintand usor din cap. O fata ingusta, cu parul tuns scurt, lipsita de masca si misterul pletelor ei lungi. Macar pare a fi impacata in aceasta lume a ei. Fantana susurand in spate, soimii, gradina devastata a vilei.

Poate ca asa e cel mai bine sa iesi dintr-un razboi, gandeste el. Un barbat ars de ingrijit, cateva cearsafuri de spalat intr-o fantana, o camera pictata ca o gradina. Ca si cum tot ce-a mai ramas e o capsula din trecut, cu mult ina­inte de Verdi, familia Medici planuind sa construiasca o noua balustrada sau o fereastra, ridicand o lumanare noap­tea alaturi de un arhitect invitat - cel mai bun arhitect al secolului al cincisprezecelea - si cerandu-i sa creeze ceva mai potrivit care sa incadreze acel peisaj anume.

— Daca ramai, spune ea, o sa avem nevoie de mai multa mancare. Am plantat niste legume in gradina, avem un sac de fasole, dar ne trebuie niste pui. Se uita la Caravaggio, stiindu-i deprinderile din trecut, fara insa a o spune cu voce tare.

— Mi-am pierdut sangele rece, spune el.

— O sa vin cu tine atunci, se ofera Hana. O facem im­preuna. Poti sa ma inveti sa fur, sa-mi arati ce sa fac.

— Nu ma intelegi. Mi-am pierdut curajul.

— Cum asa?

— Am fost prins. Aproape ca mi-au retezat mainile as­tea blestemate.

Cateodata, noaptea, cand pacientul englez doarme, sau chiar dupa ce a citit un timp singura alaturi de camera lui, pleaca in cautarea lui Caravaggio. Il gaseste de obicei in gradina, intins pe buza de piatra a fantanii, privind in sus la stele, sau da peste el pe una dintre terasele de jos. Cu vremea asta de vara timpurie, ii e greu sa stea inauntru noaptea. Cel mai adesea e pe acoperis, langa cosul sfara­mat, dar se strecoara jos in tacere cand vede silueta fetei traversand terasa in cautarea lui. Il intalneste alaturi de statuia decapitata a unui conte, pe-al carui ciot de gat ii place sa se aseze uneia dintre pisicile locului, solemna si salivand, cand se ivesc oamenii. O face intotdeauna sa creada ca ea este aceea care l-a gasit pe acest barbat care cunoaste bine noaptea, care, beat, sustine ca fusese crescut de o familie de bufnite.

Ei doi pe un promontoriu, Florenta si luminile ei intr-o zare. Uneori ii pare agitat, alteori prea calm. Ziua ii poate observa mai bine miscarile, ii vede bratele intepenite deasu­pra mainilor bandajate, vede cum i se rasuceste intreg tru­pul, nu numai gatul, cand ea arata cu degetul spre ceva, mai sus, pe deal. Dar fata nu i-a spus nimic despre toate acestea.

— Pacientul meu sustine ca oasele de paun macinate sunt un leac excelent.

El se uita in sus, spre bolta innoptata.

— Da.

— Si deci ai fost spion?

Nu chiar.

Se simte mai linistit, mai bine deghizat inaintea ei in gradina intunecata, sub ochiul unui licar de lampa din ca­mera pacientului englez, atintit spre ei.

— Cateodata eram trimisi la furat. Si iata-ma pe mine, si italian, si hot de profesie. Nu le venea sa creada ce noroc aveau, se ingramadeau sa se foloseasca de serviciile mele. Eram patru sau cinci. Un timp mi-a mers bine. Apoi am fost fotografiat din intamplare. Iti poti inchipui asa ceva?

Eram imbracat intr-un smoching, o uniforma ca sa pot intra la o serata, o receptie, sa fur niste documente. In realitate eram doar un hot. Nu un mare patriot. Nu un maret erou. Abia imi recunoscusera oficial talentul. Dar una dintre femeile de acolo avea la ea un aparat si le facea poze ofite­rilor germani si m-a prins in mers, traversand sala de dans, Cu un picior in aer, sunetul aparatului facandu-ma sa-mi in­torc capul spre el. Astfel, intr-o clipita, tot ce era planuit sa] se intample a devenit periculos. Amanta vreunui general.

— Toate fotografiile facute in timpul razboiului erau developate oficial in laboratoare guvernamentale, verifi­cate de Gestapo, si deci iata-ma si pe mine acolo, evident nefigurand pe nici o lista de invitati, urmand a fi pus la dosar de vreun functionar cand filmul avea sa fie trimis la laboratorul din Milano. Prin urmare trebuia sa incerc sa sustrag cumva acel film.

Fata trece sa-l vada pe pacientul englez, al carui trup adormit se afla probabil departe, in desert, tamaduit de un barbat care-si cufunda intruna degetele intr-o cupa facuta din talpile impreunate ale picioarelor, aplecandu-se, apa­sand pasta intunecata peste fata arsa. Isi inchipuie greu­tatea mainii lui pe propriul ei obraz.

Strabate coridorul si se suie in hamac, dandu-si branci cu piciorul si leganandu-se in el.

In clipele dinaintea somnului se simte mai treaza ca ni­ciodata, sarind de la un fragment al zilei la altul, aducand cu ea in pat fiecare moment, ca un copil cu caietele si cre­ioanele sale. Ziua pare a nu avea nici un sir pana in aceste clipe, care sunt pentru ea ca un jurnal, trupul fiindu-i plin de povesti si intamplari. Caravaggio, de exemplu, i-a daruit astazi ceva. Cauza lui, o drama si o imagine furata.

Pleaca de la receptie intr-o masina. Rotile rontaie aleea de pietris arcuita usor spre iesirea din gradina, motorul torcand, linistit ca o picatura de cerneala in noaptea de vara. Tot restul serii la receptia din vila Cosima statuse cu ochii pe femeia-fotograf, disparand din vedere ori de cate ori isi ridica aparatul in directia lui, sa faca vreo poza. Acum, stiind de existenta aparatului, il poate evita. Pa­trunde in cercul ei de discutie, numele ei este Anna, e amanta unui ofiter care va innopta aici in vila, iar apoi, de dimineata, va pleca spre nord, prin Toscana. Moartea fe­meii sau disparitia ei subita ar trezi si mai multe banuieli, in ziua de azi tot ce iese din cotidian este investigat.

Patru ore mai tarziu alearga prin iarba in ciorapi, cu umbra incolacita sub el, pictata de luna. Se opreste pe alee si paseste incet pe pietris. Se uita in sus, catre vila Cosima, catre lunile ei patrate din ferestre. Un palat al amazoanelor.

Razele unor faruri de masina - ca improscate dintr-un furtun - lumineaza camera in care se afla, si din nou incre­meneste in mers, zarind privirea aceleiasi femei atintita spre el, un barbat miscandu-se deasupra ei, cu degetele inclestate in parul ei blond. Iar ea a vazut, stie bine, chiar daca acum e gol pusca, acelasi barbat pe care l-a fotografiat mai de­vreme, la serata ticsita de lume, caci, din intamplare, se afla in aceeasi pozitie si acum, pe jumatate intors, surprins de lu­mina care-i dezvaluie trupul din intuneric. Razele farurilor aluneca in sus spre un colt al camerei si dispar.

Apoi bezna. Nu stie daca sa se miste, daca ea ii va sopti barbatului care o reguleaza despre celalalt individ din camera. Un hot fara haine. Un asasin dezbracat. Sa se apropie - cu mainile pregatite sa franga un gat - de cuplul de pe pat?

Aude mai departe gafaielile barbatului, aude tacerea femeii - nici o soapta - o aude gandind, cu ochii indreptati asupra lui prin intuneric. Mai bine spus gandarind. Mintea lui Caravaggio poposeste pe acest cuvant nou, o silaba in plus, sugerand jocul cu un gand, ca atunci cand mesteresti in joaca la o bicicleta pe jumatate reparata. Cuvintele sunt inselatoare, i-a spus o data un prieten, sunt mult mai inselatoare decat viorile. Isi aminteste parul blond al femeii, panglica neagra din el.

Aude masina intorcandu-se si asteapta un nou dus de lumina. Fata care se iveste din bezna inca mai e atintita ca o sageata asupra sa. Raza aluneca de pe ea pe trupul gene­ralului, peste covor, iar apoi il atinge si il invaluie din nou pe Caravaggio. El n-o mai vede pe femeie. Clatina din cap, apoi mimeaza taierea propriului sau gat. Tine in mana aparatul de fotografiat pentru ca ea sa inteleaga. Apoi se cufunda din nou in bezna. Aude geamatul ei de placere indreptat spre amant, si isi da seama ca este de fapt o incuviintare indreptata spre el. Nici un cuvant, nici o umbra de ironie, doar un pact incheiat cu el, un acord codificat, si stie acum ca poate sa se strecoare in siguranta pe veranda si de acolo sa se faca nevazut in noapte.

Fusese mai greu pana ii gasise dormitorul. Intrase in vila si se furisase in tacere pe langa frescele de pe coridoare. Pe undeva trebuiau sa fie dormitoarele, ca niste buzunare intu­necoase ascunse intr-un costum aurit. Singurul mod in care putea sa treaca de paznici era sa nu fie suspectat. Se despuiase si-si lasase hainele intr-un strat de flori.

Urca agale scarile, gol, pana la etajul al doilea, unde se afla paznicii, aplecandu-se din sale sa hohoteasca la vreun gand secret, cu fata aproape la nivelul soldurilor, dand ghionturi garzilor apropo de invitatia primita de el in timpul seratei, cum ii zice, al fresco? Sau seductie a cappella?

Un coridor lung la etajul al treilea. Un paznic langa scara si inca unul la capatul celalalt, douazeci de metri mai incolo, prea departe. Prin urmare, o lunga promenada teatrala, si Caravaggio, trebuind acum s-o duca la bun sfarsit, privit cu tacuta suspiciune si dispret de catre cele doua garzi ca doua capete de raft intr-o biblioteca, o por­neste aratandu-i unuia fata, altuia fundul, oprindu-se ina­intea unui fragment de fresca sa se holbeze la un magar pictat intr-o dumbrava. Isi reazema capul de zid, aproape atipind, apoi o porneste din nou, se impiedica si imediat isi revine si continua in mars militar. Mana stanga ii flu­tura ametita spre tavan, spre ingerasii cu fundurile la fel de goale ca al sau, un salut spre ei de la un hot, un scurt vals si imaginile pictate plutesc delirant pe langa el, cas­tele, domuri in alb si negru, ingeri inaltati in zbor in aceasta zi de marti a razboiului; ca sa-si salveze masca si viata, Caravaggio e sus pe scena, in cautarea unei fotogra­fii in care apare el insusi.

Isi pipaie pieptul gol ca si cum ar cauta un permis de trecere, isi apuca penisul si se face ca il foloseste ca pe o cheie, sa descuie camera pazita. Hohotind, se impleticeste inapoi, scos din sarite de jalnicul sau esec, si se strecoara in odaia alaturata, fredonand.

Deschide fereastra si iese pe balcon. O noapte intune­cata, rapitoare. Apoi sare peste balustrada si se arunca pe bal­conul de dedesubt. Abia acum poate intra in camera in care se afla Anna si generalul ei. Doar o unda inmiresmata printre ei, nimic mai mult. Un pas care nu lasa nici o urma. Lipsit de umbra. Ca in povestea pe care a spus-o odata, demult, copi­lului cuiva, despre omul care-si cauta umbra - asa cum si el 'Si cauta acum propria imagine pe o bucata de film.

Inauntru, simte imediat inceputurile unei inclestari erotice. Mainile barbatului prin hainele ei, aruncate apoi pe spatare de scaune, scapate pe podea. Se lasa in jos si se rostogoleste pe covor, incercand sa simta orice obiect tare, cum ar fi un aparat de fotografiat, pipaind pielea odaii. Se tavaleste in tacere, in forma de evantai, negasind nimic. In jur, nici cel mai marunt graunte de lumina.

Se ridica in picioare si isi flutura bratele incet im­prejur, atinge un san de marmura. Mana ii coboara de-a lungul unui brat de piatra - acum intelege cum gandeste ea - de care atarna aparatul de fotografiat agatat de o curea. Apoi aude masina si in aceeasi clipa e zarit de femeie, rasucindu-se in jetul subit de lumina al farurilor.

Caravaggio se uita la Hana, asezata inaintea lui, privindu-l in ochi, incercand sa-l citeasca, sa-i urmeze sirul gan­durilor, asa cum obisnuia sa faca sotia lui. O vede adulmecandu-l, cautand un indiciu. Il ascunde si o priveste din nou, stiind ca ochii ii sunt infailibili, limpezi ca orice rau, imaculati ca orice priveliste. Oamenii, stie bine, se pierd in ei, iar el e capabil sa ascunda cu usurinta totul. Dar fata il scruteaza curioasa, inclinandu-si capul intr-o parte, intreba­toare, ca un catel caruia i se vorbeste cu un ton sau cu o voce neumana. E asezata inaintea lui in fata zidurilor intu­necate, sangerii, a caror culoare ii displace, si asa, cu parul ei negru si cu infatisarea aceea, subtire, bronzata, maslinie de la toata lumina acestei tari, ii aminteste de sotia lui.

In zilele astea nu se mai gandeste la sotia lui, desi stie ca, daca isi inchide ochii, poate redestepta si poate evoca si cea mai mica miscare a ei, orice amanunt, greutatea mainii ei pe inima lui, noaptea.

Sta cu mainile sub masa, privind-o pe fata cum ma­nanca, inca prefera sa manance singur, desi se aseaza in­totdeauna cu Hana la masa. Vanitate, se gandeste. Vanitate umana. Ea l-a vazut de la o fereastra mancand cu mana, asezat pe una dintre cele treizeci si sase de trepte ale ca­pelei, fara nici o furculita sau cutit prin jur, ca si cum ar fi exersat felul de a manca al celor din est. In barba lui te­poasa, carunta, in jacheta lui intunecata, vede in sfarsit italianul din el. Observa acest lucru din ce in ce mai bine.

El o priveste, bruna, inaintea zidurilor rosii-cafenii, pie­lea ei, parul ei scurt si intunecat. O stiuse si il stiuse pe tatal ei in Toronto, inainte de razboi. Apoi fusese pe rand hot si sot, se strecurase prin lumea aleasa de el cu o incredere in­dolenta, expert in inselarea celor bogati, fermecator cu sotia sa Giannetta sau cu aceasta tanara fiica a prietenului sau.

Dar in jurul lor aproape ca nu mai exista nici o lume, si sunt siliti sa se intoarca spre ei insisi. In aceasta pe­rioada, in oraselul dintre dealuri, din apropierea Florentei, inauntru in zilele ploioase, visand cu ochii deschisi, asezat pe singurul scaun moale din bucatarie sau pe pat sau pe acoperis, nu are nici un plan de pus in aplicare, nu se inte­reseaza decat de Hana. Si se pare ca ea s-a legat strans de barbatul muribund din odaia de sus.

Cand vine ora mesei se aseaza inaintea acestei fete si se uita la ea cum mananca.

Cu o jumatate de an mai inainte, de la o fereastra aflata la capatul unui lung coridor, in spitalul Santa Chiara din Pisa, Hana zarise un leu alb. Statea singur in varful parape­telor, inrudit prin culoare cu marmura alba de la Duomo si Camposanto, desi asprimea si naivitatea formei sale pareau a apartine altei ere. Ca un dar lasat din trecut, care trebuia acceptat. Totusi, fata il privise in primul rand ca facand parte dintre lucrurile care inconjurau acest spital. La miezul noptii se uita pe fereastra si il stia acolo, in bezna de dupa sunarea stingerii, si stia ca va aparea din nou, ca si ea, in tura de dimineata. Se mai uita la cinci sau cinci-si-jumatate, Si apoi la sase, sa-i zareasca silueta si trasaturile din ce in ce mai clare. Noapte de noapte, ii era santinela cand isi facea rondul printre pacienti. Chiar si in timpul bombardamen­telor, soldatii il lasasera la locul sau, mult mai preocupati de restul superbului complex arhitectonic, cu logica nebuna a turnului sau inclinat ca un om lovit de soc.

Cladirile spitalului erau asezate pe terenurile unei vechi manastiri. Gradina ornamentala sculptata de mii de ani de calugari mult prea migalosi nu mai era taiata in contururi clare de animale, iar in timpul zilei infirmierele isi impingeau pacientii pe scaune cu rotile printre siluetele sterse. Se parea ca numai piatra alba era nemuritoare.

Si infirmierele intrau intr-o stare de soc, cu atata moarte in jur. Sau chiar pornind de la un lucru marunt, cum ar fi o scrisoare. Duceau un brat retezat pe un cori­dor, sau stergeau sange care nu se mai oprea, ca si cum rana ar fi fost un izvor, si incepeau sa nu mai creada in ni­mic, sa nu se mai increada in nimic. Se destramau, asa cum un om care dezamorseaza o mina se sfarama in se­cunda in care geografia sa explodeaza. Asa cum s-a sfara­mat Hana in spitalul Santa Chiara, cand un functionar s-a apropiat de ea pe culoarul dintre o suta de paturi si i-a in­manat o scrisoare care o informa despre moartea tatalui ei.

Un leu alb.

La putina vreme dupa aceea daduse peste pacientul en­glez - un necunoscut care arata ca un animal ars, incordat si intunecat, si pentru ea era o oaza. Iar acum, multe luni mai tarziu, el a ramas ultimul ei pacient, in vila San Girolamo, razboiul lor este sfarsit, amandoi refuzand sa se intoarca impreuna cu ceilalti in siguranta spitalelor din Pisa. Toate orasele de pe coasta, porturi precum Sorrento si Marina di Pisa, sunt acum pline de soldati nord-americani si britanici asteptand sa fie trimisi acasa. Dar ea si-a spalat uniforma, a impaturit-o si a inapoiat-o infirmierelor care plecau. Razbo­iul nu s-a sfarsit peste tot, i s-a spus. Razboiul s-a sfarsit. Razboiul acesta s-a sfarsit. Razboiul de aici s-a sfarsit. I s-a spus ca e un fel de dezertare. Nu e dezertare. Voi ramane aici. A fost prevenita despre minele neexplodate, despre lipsa de apa si hrana. Ea a urcat scarile pana la barbatul ars, pacientul englez, si i-a spus ca ramane si ea.

El nu a zis nimic, neputand nici macar sa-si intoarca privirea catre ea, dar degetele lui s-au strecurat in mana ei alba, si cand ea s-a aplecat spre el, si-a cufundat mana intu­necata in parul ei si l-a simtit racoros in vaile dintre degete.

Cati ani ai?

Douazeci.

A fost odata un duce, a spus el, care, pe moarte fiind, a cerut sa fie urcat in turnul din Pisa, pana la jumatate, ca sa moara privind in zare.

Un prieten de-al tatalui meu si-a dorit sa moara dan­sand in stil Shanghai. Eu nu stiu dansul asta. El insusi abia auzise despre el.

Cu ce se ocupa tatal tau?

E e in razboi.

Si tu esti in razboi.

Nu stie nimic despre el. Chiar si dupa vreo luna, de cand il ingrijeste si ii prepara injectiile cu morfina. La in­ceput au avut o sfiala amandoi, si mai clara acum ca ra­masesera singuri. Aceasta a fost la un moment dat depa­sita. Pacientii si doctorii si infirmierele si aparatele si cearsafurile si prosoapele - toate au coborat dealul spre Florenta, si de acolo spre Pisa. Ea pusese deoparte tablete de codeina, si, desigur, morfina. Le-a privit plecarea, sirul de camioane. Bun, atunci la revedere. A facut cu mana de la fereastra lui, tragand apoi jaluzelele.

In spatele vilei se ridica un zid de piatra, mai inalt de­cat casa. In latura de vest a cladirii era o gradina prelunga, ingradita, si, treizeci de kilometri mai incolo, covorul orasului Florenta, care adesea se pierdea in ceata de peste vale. Se spunea ca unul dintre generalii care locuisera alaturi, in vila Medici, mancase o privighetoare.

Vila San Girolamo, cladita anume spre a-i apara pe ocupantii sai de trupul diavolului, arata ca o fortareata asediata, bratele si picioarele statuilor sale fiind sfaramate mca din primele zile de bombardament. Nu exista o de­barcare clara intre casa si natura, intre cladirea lovita si ramasitele de pamant ars, sfredelit de bombe. Pentru Hana gradinile salbaticite erau ca niste incaperi in plus. Pasea atenta pe muchiile lor, mereu cu gandul la minele neex plodate. Pe un petic de pamant fertil de langa casa isi intocmi o gradina cu o patima furioasa, pe care o putea avea doar cineva crescut la oras. In ciuda pamantului ars, in ciuda lipsei de apa. Intr-o buna zi va fi un umbrar de tei, cu incaperi verzi pline de lumina.

CARAVAGGIO INTRA IN BUCATARIE SI O GASI PE HANA  incovoiata peste masa. Nu-i putea vedea fata sau bratele varate sub trup, numai spatele gol, umerii dezgoliti.

Nu era nemiscata sau adormita. La fiecare suspin ca­pul i se zguduia pe masa.

Caravaggio ramase pe loc, in picioare. Cei ce jelesc pierd mai multa energie decat ar pierde facand orice al­tceva. Nu era inca dimineata. Fata ei cufundata in intune­cimea mesei de lemn.

— Hana, spuse el, si ea incremeni, ca si cum s-ar fi pu­tut ascunde in propria sa tacere.

— Hana.

Ea incepu sa geama, ca sunetul sa inalte o bariera intre ei, un rau peste care sa nu poata fi ajunsa.

La inceput nu era sigur daca sa o atinga, dezgolita cum era, spuse „Hana', si apoi ii aseza mana bandajata pe umar. Fata nu se opri din tremurul ei. Cea mai adanca dintre dureri, gandi el. In care singurul mod de-a su­pravietui e sa scobesti si sa arunci totul.

Ea se ridica, cu capul lasat inca in jos, apoi ramase dreapta inaintea lui, ca si cum s-ar fi luptat sa scape de magnetul mesei.

— Sa nu te atingi de mine daca ai vreun gand murdar.

Pielea palida deasupra fustei, care era tot ce avea pe ea aici, in bucatarie, ca si cum s-ar fi sculat din pat, s-ar fi imbracat pe jumatate si ar fi venit aici, aerul racoros din­spre coline intrand pe usa si invaluind-o. Fata ii era uda si imbujorata.

Hana.

Ai inteles?

De ce il adori asa de mult?

Il iubesc.

Nu il iubesti, il divinizezi.

Lasa-ma-n pace, Caravaggio. Te rog.

Te-ai legat de un cadavru, nu stiu de ce.

E un sfant. Asa cred eu. Un sfant deznadajduit. Exista oare asa ceva? Singura dorinta ne e sa-i ocrotim.

Lui nici macar nu-i pasa!

Eu tot il pot iubi.

O fata de douazeci de ani care renunta la intreaga lume pentru a iubi o fantasma.

Caravaggio facu o pauza.

— Trebuie sa te aperi de tristete. Tristetea e foarte apropiata de ura. Da-mi voie sa-ti spun. Am invatat bine acest lucru. Daca gusti din veninul altora - gandindu-te ca-i poti lecui impartindu-l cu ei - ai sa-l pastrezi in schimb in adancul fiintei tale. Oamenii aceia din desert au fost mai intelepti decat tine. S-au gandit ca le poate fi fo­lositor. De aceea l-au salvat de la moarte, dar, cand nu le-a mai fost de folos, l-au parasit.

— Lasa-ma-n pace.

ANALIZA: Sublim - categoria estetica prin care se exprima insusirea unor obiecte ANALIZA: Interogatie retorica - figura de stil alcatuita dintr-o intrebare, ori dintr-o serie de interogatii

Cand e singura se aseaza, simtindu-si nervul sensibil din glezna umezita de ierburile inalte ale livezii. Decojeste o pruna pe care a gasit-o in livada si a adus-o in buzunarul intunecat al rochiei de bumbac. Cand e singura incearca sa-si inchipuie cine s-ar putea apropia pe vechiul drum ina­intand pe sub gluga inverzita a celor optsprezece chiparosi.

Cand englezul se trezeste din somn, fata se apleaca peste trupul lui si ii pune in gura o bucata de pruna. Gura lui deschisa pastreaza fructul, ca pe apa, cu falca nemis­cata. Pare a fi pe cale sa planga de atata placere. Fata il simte inghitind incet pruna.

El isi ridica mana si-si sterge de pe buza ultima picatura, pe care limba n-o poate ajunge, si-si baga degetul in gura sa o soarba. Da-mi voie sa-ti spun ceva despre prune, incepe. Cand eram copil

DUPA PRIMELE NOPTI, DUPA CE MAJORITATEA paturilor fusesera puse pe foc, sa-i apere de frig, fata luase hamacul unui soldat care murise si incepuse sa-l foloseasca. Batea piroane in care pereti voia, in orice odaie dorea sa se trezeasca, plutind peste tot gunoiul si praful de pusca si apa de pe podele, peste sobolanii care incepusera sa apara de la etajul al treilea. Noapte de noapte se cuibarea in silueta spectrala a hamacului luat de la un soldat mort, un om care murise ingrijit de ea.

O pereche de tenisi si un hamac. Asta era tot ce luase de la altii in acest razboi. Se trezea in alunecarea lunii pe tavan, infasurata intr-o veche camasa in care dormea in­totdeauna, rochia fiindu-i agatata intr-un cui de langa usa. Era mai cald acum, si putea sa doarma asa. Inainte, cand fusese frig, trebuisera sa faca focul cu ce gaseau.

Hamacul ei si tenisii ei si rochia ei. Se simtea in sigu­ranta in lumea minuscula pe care si-o cladise; ceilalti doi barbati pareau a fi doua planete departate, fiecare in sfera sa de memorie si solitudine. Caravaggio, care fusese prietenul cel simpatic al tatalui ei in Canada, fusese in stare, in acele vremuri, fara sa ridice un deget, sa faca ravagii in caravana de femei in voia carora parea a se lasa. Acum zacea in ne­gura lui. Fusese un hot care refuza sa lucreze cu alti hoti. pentru ca nu putea avea incredere in ei, care schimba cate o vorba cu barbatii, dar prefera sa discute cu femeile, iar cand incepea sa vorbeasca cu ele era prins imediat in capcane amoroase. Cand ea, pe atunci, se furisa in casa la ceasurile timpurii ale diminetii, il gasea adormit pe fotoliul tatalui ei: istovit de atatea talharii profesionale sau personale.

Se gandi la Caravaggio - de unii trebuia sa te tii bine, intr-un fel sau altul, sa-ti infigi dintii adanc in muschi, pentru a ramane intreg la minte in compania lor. Trebuia sa-i apuci de par si sa te tii strans, ca un inecat, ca sa te traga la pieptul lor. Altminteri ei, apropiindu-se agale de tine pe o strada, gata-gata sa-ti faca cu mana, sareau peste un zid si dispareau luni in sir. In rolul lui de unchi, Caravaggio disparuse mereu asa.

Caravaggio te rascolea numai invaluindu-te in bratele, in aripile lui. Cu el, erai imbratisat de o forta. Dar acum zacea in innorare, ca si ea, prin vreun colt indepartat al marii cladiri. Si uite asa cu Caravaggio. Apoi mai era acel englez al desertului.

Tot timpul cat durase razboiul, cu cei mai grav sufe­rinzi dintre pacientii ei, rezistase pastrandu-si un fel de ra­ceala in rolul ei de infirmiera. Voi ramane pe picioare. Nu voi lasa acest lucru sa ma doboare. Acestea erau cuvintele ascunse, sunand tot razboiul, prin toate orasele catre care si prin care se tarasera, Urbino, Anghiari, Monterchi, pana ce ajunsesera la Florenta si apoi mai departe, pana ce in sfarsit sosisera la cealalta mare, langa Pisa.

In spitalul din Pisa il vazuse pentru prima data pe pa­cientul englez. Un barbat fara fata. Un lac de abanos. In­treaga sa identitate devorata de-o flacara. Parti din trupul Si fata lui fusesera acoperite cu acid tanic, care se intarise ca o carapace protectoare peste carnea vie. In jurul ochilor era uns cu un strat gros de violet de gentiana. Nu mai era nimic de recunoscut in el.

Uneori ia cateva paturi si sta intinsa sub ele, placandu-i mai mult greutatea lor decat caldura pe care i-o dau. Iar razele de luna alunecand pe tavan o trezesc, si ramane intinsa in hamac, cu mintea colindand. Pentru ea odihna, nu somnul, este starea cea mai placuta. Daca ar fi scrii­toare, si-ar aduna creioanele si caietele si pisica mult iubita si ar scrie in pat. Nimeni, strain sau amant, n-ar trece vreodata de usa incuiata.

A te odihni insemna a primi toate fetele lumii fara a le judeca. O baie in mare, amor cu un soldat care nici nu ti-a stiut numele. Blandete fata de cei necunoscuti si anonimi, care de fapt era blandete fata de tine insati.

Picioarele i se misca sub povara de paturi militare. Fata inoata prin lana lor asa cum pacientul englez plutise prin placenta lui de panza.

Ceea ce ii lipseste aici este un amurg domol, un frea­mat de copaci cunoscuti. Intreaga ei tinerete, la Toronto, invatase pe de rost noptile de vara. Numai acolo putea fi ea insasi, intinsa pe un pat, pasind pe jumatate adormita pe o iesire de incendiu cu o pisica in brate.

In copilarie, sala de clasa ii fusese Caravaggio. El o in­vatase sa faca tumbe. Acum, cu mainile mereu in buzunare, gesticuleaza doar din umeri. Cine stie pe ce meleaguri il purtase razboiul. Cat despre ea, fusese instruita la Spitalul atasat Colegiului de Fete si apoi trimisa peste ocean in tim­pul invaziei Siciliei. Asta fusese in 1943. Divizia intai de Infanterie Canadiana inaintase spre nordul Italiei, iar trupu­rile faramate fusesera trimise inapoi, spre spitalele militare, ca noroiul aruncat in urma de sapatorii unui tunel, noaptea. Dupa batalia de la Arezzo, cand prima linie de trupe batuse in retragere, fusese inconjurata zi si noapte de ranile lor. Dupa trei zile intregi fara odihna, se intinsese in cele din urma pe podea, langa o saltea pe care zacea un mort, si dor­mise douasprezece ore in sir, inchizandu-si ochii pentru a uita lumea din jurul sau.

Cand se trezise, luase niste foarfece dintr-un vas de portelan, se aplecase si incepuse sa-si tunda parul, fara sa-i pese de stil sau lungime, doar taind - cu iritarea star­nita de plete in zilele dinainte inca vie in minte - cand se aplecase si parul ii intrase in sangele din rani. Nu voia sa aiba nimic care s-o uneasca cu moartea, s-o inlantuie de ea. Pipaise ce mai ramasese, sa se asigure ca nu mai avea nici o suvita mai lunga, si se intorsese din nou sa infrunte saloanele pline de raniti.

De atunci nu se mai uitase in oglinzi. Pe masura ce raz­boiul devenea mai crunt, incepuse sa primeasca vesti des­pre cum murisera unele cunostinte. Se temea de ziua in care avea sa stearga sangele de pe fata unui pacient si sa desco­pere ca era tatal ei sau omul care-i servise niste mancare peste o tejghea, pe Danforth Avenue. Deveni severa cu sine insasi si cu pacientii. Ratiunea era singurul lucru care ii pu­tea salva, si lumea nu mai avea nici o ratiune. Termometrul de sange urca spre nordul tarii. Unde mai era, si ce mai era Toronto in mintea ei? Aceasta era o opera inselatoare. Oa­menii se inaspreau fata de cei din jur - soldati, doctori, in­firmiere, civili. Hana se apleca mai aproape de rana pe care o curata, gura ei murmurand ceva soldatilor.

Ii striga pe toti „Baiete”, si radea de-un cantec care zicea:

De cate ori de Franklin D. am dat

Mereu „Salut, Baiete', mi-a strigat.

Stersese sange de pe brate care sangerasera mai departe. Scosese din rani atatea bucati de schije, incat avea impresia ca inlaturase o tona de metal din imensul trup al umanitatii Pe care il ingrijea, in vreme ce armata inainta spre nord. Intr-o noapte, cand un pacient muri, ea trecu peste toate re­gulile si lua o pereche de tenisi pe care acesta ii avusese in rucsac si ii incalta. Ii erau putin cam mari, dar erau comozi.

Fata ii deveni mai uscata si mai severa, fata pe care Caravaggio avea s-o intalneasca dupa un timp. Era slaba, mai ales de oboseala. Se simtea intruna flamanda, si se epuiza, furioasa, hranind cate un pacient care nu putea sau nu voia sa manance, privind painea faramitandu-se, supa sleindu-se, pe care ea tanjea sa le inghita intr-o clipa. Nu-si dorea nimic deosebit, doar paine, carne. Intr-unul din orase era o brutarie atasata spitalului, si, in timpul liber, se plimba printre brutari respirand pulberea si pro­misiunea hranei. Mai tarziu, cand se aflau la est de Roma, cineva i-a facut cadou o anghinare de Ierusalim.

I se parea ciudat sa doarma prin bazilici, sau manas­tiri, sau pe oriunde erau incartiruiti ranitii, inaintand in­truna spre nord. Fata rupea micutul steag de carton de la piciorul patului cand cineva murea, ca sanitarii sa poata observa de la distanta. Apoi parasea cladirea cu ziduri groase de piatra si iesea afara in plina primavara sau iarna sau vara, anotimpuri care pareau arhaice, care strabatusera intreg razboiul solemne ca niste batrani distinsi. Iesea afara oricum ar fi fost vremea. Tanjea dupa un aer care sa nu miroasa a nimic uman, dorea lumina de luna chiar daca era insotita de furtuni.

Salut Baiete, adio Baiete. Ingrijirea era scurta. Aveau un contract doar pana la moarte. Nimic din spiritul si tre­cutul ei n-o pregatise sa fie infirmiera. Dar retezarea paru­lui fusese si ea un contract, care durase pana ce fusesera incartiruiti in vila San Girolamo, la nord de Florenta. Aici mai erau patru infirmiere, doi doctori, o suta de pacienti. Razboiul din Italia inainta spre nord, iar ei erau singurii lasati in urma.

Apoi, in timpul sarbatoririi unei victorii locale, o sar­batoare oarecum jalnica in acest orasel de munte, fata ho­tarase ca nu se va intoarce la Florenta sau la Roma sau in orice alt spital, razboiul ei era sfarsit. Va ramane cu acel barbat ars pe care-l numeau „pacientul englez', care, acum ii era clar, nu trebuia mutat datorita fragilitatii mem­brelor sale. Ii va pune beladona peste ochi, ii va spala cu solutie salina pielea cicatrizata si arsurile intinse. I se spu­sese ca spitalul nu era un loc sigur - acea manastire de maicute, care fusese luni de zile un punct de aparare german bombardat cu obuze si rachete de semnalizare de catre aliati. Nu se va lasa nimic in urma pentru ea, va fi lipsita de aparare in fata banditilor. Ea tot refuza sa plece, isi scoase uniforma de infirmiera, isi despacheta rochia cafenie cu imprimeu pe care o purtase la ea luni de zile si o imbraca, incaltata in tenisi. Se desprinse de razboi. Se lasase dusa incolo si incoace dupa vointa lor. Pana ce mai­cutele vor cere inapoi vila, ea va sta aici impreuna cu englezul. Avea el ceva ce ar fi vrut si ea sa invete, alaturi de care voia sa creasca, in care sa se ascunda, prin care sa poata refuza sa fie matura. Avea un fel de vals marunt in felul in care-i vorbea si in felul in care gandea. Voia sa-l salveze pe acest barbat fara nume, fara fata aproape, care fusese unul dintre cei doua sute sau cam asa ceva lasati in grija ei in timpul marsului spre nord.

In rochia ei cu imprimeu, plecase de la festivitate. Se dusese in camera pe care o impartise cu celelalte infir­miere si se asezase. Ceva ii sclipise pe dinaintea ochilor cand se asezase, si intrezari ochiul unei mici oglinzi ro­tunde. Se ridica incet si se apropie de ea. Era foarte mica, dar, chiar si asa, parea un lux. Refuzase de mai bine de un an sa se uite intr-o oglinda, isi zarise doar cateodata um­bra pe perete. Oglinda ii dezvalui doar un obraz, trebui s-o indeparteze la un brat distanta, cu mana tremuratoare. Isi Privi propriul portret minuscul, ca intr-o brosa cu incuie­toare. Ea. Pe fereastra intrau sunetele pacientilor scosi afara la soare pe scaunele lor cu rotile, razand si glumind cu infirmierele. Numai cei grav raniti mai erau inauntru. Zambi catre toate acestea. Salutare Baiete, spuse. Isi cer­ceta imaginea din oglinda, incercand sa se recunoasca.

noapte intre hana si caravaggio in plimbarea lor prin gradina. Acum el incepe sa vorbeasca in felul lui binecunoscut, incet si taraganat.

— Eram la o petrecere de ziua cuiva, noaptea tarziu, pe Danforth Avenue. Restaurantul Night Crawler. Ti-aduci aminte, Hana? Fiecare a trebuit sa se ridice in picioare si sa cante un cantec. Tatal tau, eu, Giannetta, ceilalti prie­teni, ai spus ca vrei si tu - pentru prima data. Erai inca la scoala pe vremea aceea, si invatasesi cantecul la ora de franceza.

Erai foarte serioasa, te-ai suit pe un scaun si apoi un pas mai sus, pe masa de lemn, printre farfurii si luma­nari aprinse.

Alonson fon!

Ai cantat, cu mana stanga pe inima. Alonson fon! Ju­matate din lumea de acolo habar n-avea ce naiba spuneai, si poate ca nici tu nu stiai exact ce insemna fiecare cuvant, dar stiai despre ce era vorba in cantec.

Adierea din fereastra iti involbura fusta aproape atin­gand-o de-o lumanare, iar gleznele iti pareau albe ca o fla­cara in acel bar. Ochii tatalui tau privind in sus spre tine, miraculoasa in limba asta noua, mesajul revarsandu-se asa de clar, fara greseli, fara ezitari, si flacara lumanarilor dansand fara sa-ti atinga rochia, dar foarte, foarte aproape. La sfarsit ne-am ridicat toti in picioare si tu ai coborat de pe masa drept in bratele lui.

— Ti-as desface bandajele alea de la maini. Stii, sunt totusi infirmiera.

— Imi sunt comode. Ca niste manusi.

— Cum ai patit asa ceva?

— Am fost prins sarind de la fereastra unei femei. Fe­meia aceea despre care ti-am povestit, care a facut poza. N-a fost vina ei.

Il strange de brat, framantandu-i muschii.

— Da-mi voie. Ii trage mainile bandajate afara din buzunarele hainei. Le-a vazut, cenusii in lumina zilei, dar, la aceasta ora tarzie, sunt aproape luminoase.

In timp ce ea desface bandajele, el se da inapoi, fasia alba revarsandu-se din bratele lui ca si cum ar fi un magi­cian, pana se elibereaza de ele. Ea se apropie de unchiul din copilarie, ii vede ochii incercand sa-i pastreze pri­virea, ca sa intarzie momentul, si atunci se uita numai si numai in ochii lui.

Mainile lui impreunate ca un vas uman. Le atinge in timp ce fata ei se inalta spre obrazul lui, apoi se cuibareste in scobitura gatului. Ceea ce tine in mana pare a fi com­pact, vindecat.

— Iti spun ca a trebuit sa ma tocmesc pentru ce mi-au lasat.

Cum ai reusit?

Toate talentele alea pe care le aveam.

Aha, mi-aduc aminte. Nu, nu te misca. Nu te indeparta.

E un timp ciudat, sfarsitul acesta al razboiului.

Da. O perioada de adaptare.

Da.

El isi inalta mainile facute caus, ca si cum ar vrea sa cuprinda in ele arcul lunii.

— Mi-au taiat amandoua degetele mari, Hana. Uite.

Isi intinde mainile spre ea. Aratandu-i direct ceea ce doar intrezarise. Isi intoarce o mana pe cealalta parte, ca si cum ar vrea sa-i demonstreze ca nu e nici o smecherie, ca ceea ce arata ca branhiile unui peste este locul de unde ii fusese retezat policarul. Isi intinde mana spre bluza ei.

Ea simte panza ridicandu-se undeva, sub umar, unde el o apucase intre doua degete si o tragea usurel spre sine.

— Uite asa ating eu bumbacul.

— Cand eram mica mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel, si, in visele mele, ieseam cu tine noaptea pe acoperisuri. Te intorceai acasa cu sandvisuri prin buzu-nare, penare, partituri de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.

Vorbeste spre noaptea fetei lui, o umbra de frunze dansand peste gura lui ca dantela unei femei bogate.

Iti plac femeile, nu? Ti-au placut.

Imi plac. De ce la timpul trecut?

Acum pare lipsit de importanta, cu razboiul si cu toate astea.

El da din cap si umbra frunzelor aluneca de pe fata lui.

— Erai ca unul dintre acei artisti care picteaza numai noaptea; lumina lor - singura ramasa aprinsa pe strada unde locuiesc. Asemeni culegatorilor de viermi, cu vechile lor cutii de cafea legate de glezne si coiful de lumina indreptat in jos spre iarba. Prin toate parcurile orasului. M-ai dus in locul acela, cafeneaua in care se vindeau vier­mii. Era ca o bursa de valori, mi-ai zis, unde pretul viermilor cadea si se ridica, cinci centime, zece centime. Puteai sa te ruinezi sau sa faci o avere. Ti-aduci aminte?

— Da.

— Hai sa ne intoarcem spre casa, se lasa racoarea.

— Marii hoti de buzunare se nasc cu degetul aratator si cel mijlociu aproape de aceeasi lungime. Nu trebuie sa-si bage mana asa de adanc intr-un buzunar. Marea diferenta pe care o face un centimetru.

Se indreapta spre casa, pe sub copaci.

— Cine ti-a taiat degetele?

— Au gasit o femeie s-o faca. S-au gandit ca ar fi mai usturator. Au adus-o pe una dintre infirmierele lor. Inche­ieturile mainilor mele legate de picioarele mesei. Dupa ce mi-au taiat policarele, mainile mi s-au scurs afara din catuse, lipsite de vlaga. Ca o dorinta pusa in vis. Dar omul care o chemase, el era de fapt raspunzator - el era capul. Ranuccio Tommasoni. Ea n-avea nici o vina, nu stia nimic despre mine, numele sau nationalitatea sau ce anume facusem.

Cand intrara in casa, pacientul englez striga. Hana se desprinse de Caravaggio, iar el o privi urcand scarile in goana, tenisii ei fulgerand prin aer pe cand suia si cotea brusc o data cu balustrada.

Vocea inunda coridoarele. Caravaggio intra in bucata­rie, rupse o bucata de paine si o urma pe Hana sus pe scari. Pe masura ce se apropia de camera, strigatele deve­neau mai disperate. Cand intra in dormitor, englezul se holba la un caine - capul cainelui dat putin pe spate, ca si cum ar fi fost buimacit de tipete. Hana se intoarse spre Caravaggio si zambi.

— N-am mai vazut un caine de ani de zile. Tot razboiul n-am vazut un caine.

Se ghemui si lua in brate animalul, mirosindu-i blana si, in ea, aroma ierburilor de pe deal. Il impinse pe caine spre Caravaggio, care ii intindea coltul de la paine. In acel moment englezul dadu cu ochii de Caravaggio si impietri cu gura cascata. Trebuie sa i se fi parut ca acel caine -acum ascuns in spatele Hanei - se prefacuse intr-un om. Caravaggio lua animalul in brate si parasi odaia.

M-am tot gandit, spuse pacientul englez, si cred ca asta trebuie sa fie camera lui Poliziano. Vila asta in care suntem trebuie sa fi fost a lui. Dupa apa care tasneste din zid, fantana aceea straveche. Este o incapere celebra. Aici se intalneau cu totii.

A fost spital, spuse ea incet. Si inainte, cu mult ina­lte, o manastire de maicute. Apoi au ocupat-o soldatii.

Eu cred ca e fosta vila Bruscoli. Poliziano - marele Protejat al lui Lorenzo. Ma refer la anul 1483. La Florenta, in biserica Santa Trinita, poti vedea o pictura a fa­miliei Medici, cu Poliziano in prim plan, purtand o mantie rosie. Un barbat eminent, teribil. Un geniu care a avansat in societate prin propriile sale forte.

Trecuse de mult miezul noptii, iar el era din nou treaz.

Bine, povesteste-mi, gandi ea, du-ma undeva. Cu mintea inca la mainile lui Caravaggio. Caravaggio, care acum probabil hranea cainele vagabond in bucataria vilei Bruscoli, daca asta-i era numele.

Era o viata turbulenta. Pumnale si politica si palarii-tricorn si ciorapi captusiti de coloniali si peruci. Peruci de matase! Sigur, Savonarola a aparut mai tarziu, dar nu cu mult, si, o data cu el, s-a aprins Rugul Desertaciunilor. Poliziano l-a tradus pe Homer. A scris un poem celebru pentru Simonetta Vespucci, o stii?

Nu, spuse Hana razand.

Sunt portrete de-ale ei prin toata Florenta. A murit de tuberculoza la douazeci si trei de ani. El a facut-o celebra, cu ale sale Stanze per la Giostra, iar apoi Botticelli a pictat scene din ele. Leonardo a pictat scene din ele. Poliziano ti­nea prelegeri in fiecare zi, doua ore in latina dimineata, doua ore in greaca dupa-amiaza. Avea un prieten numit Pico della Mirandola, un avid om de societate care s-a convertit subit si i s-a alaturat lui Savonarola.

Asta era porecla mea pe cand eram copil. Pico.

Da, cred ca multe s-au intamplat pe aici. Fantana asta din perete. Pico si Lorenzo si Poliziano si tanarul Michelangelo, tineau intr-o mana lumea noua si in cealalta lumea veche. Pentru biblioteca vanasera pana-n panzele albe ultimele patru carti ale lui Cicero. Importasera o girafa, un rinocer, o pasare dodo. Toscanelli intocmise harti ale lumii pe baza scrisorilor pe care le schimbase cu diversi negustori. Stateau in camera asta, alaturi de un bust al lui Platon, si discutau noaptea intreaga.

Si apoi s-a inaltat strigatul lui Savonarola pe strazi: Cainta! Soseste potopul! Si totul a fost nimicit - libera vointa, dorinta de a fi elegant, faima, dreptul de a-l venera pe Platon pe langa Cristos. Si s-au aprins focurile - au ars perucile, cartile, pieile de animale, hartile. Dupa mai mult de patru sute de ani au deschis mormintele. Oasele lui Pico se pastrasera. Ale lui Poliziano se facusera pulbere. Hana asculta in timp ce englezul intoarce paginile caietului de insemnari si citeste notitele lipite acolo din alte carti - despre harti celebre mistuite de flacari si des­pre arderea statuii lui Platon, a carei marmura se cojise in foc, despre loviturile date cunoasterii, ca niste fisuri al caror ecou sec biciuie valea, in timp ce Poliziano sta pe culmile inverzite adulmecand viitorul. Pico, si el pe un­deva pe acolo, jos in celula sa cenusie, privindu-le pe toate cu cel de-al treilea ochi, al mantuirii si sperantei.

Turna niste apa intr-o strachina, pentru caine. O corci­tura batrana, mai batran decat razboiul.

Se aseza cu carafa de vin pe care calugarii din manas­tire i-o dadusera Hanei. Era casa Hanei, iar el umbla cu grija, fara a muta nimic din loc. Observase lumea creata de ea, maruntele flori salbatice, micile daruri pe care si le facea singura. Chiar si in gradina napadita de buruieni descoperea cate un metru patrat in care iarba era taiata cu foarfeca ei de infirmiera. Daca ar fi fost mai tanar, s-ar fi indragostit de toate acestea.

Nu mai era tanar. Oare ea cum il vedea? Cu ranile, cu tulburarea lui, cu buclele cenusii acoperindu-i gatul, la spate. Niciodata nu-si inchipuise ca ar fi un om care sa lase o impresie clara de varsta si cunoastere. Cu totii im­batranisera, dar el inca nu simtea ca are intelepciunea care venea o data cu anii.

Se lasa pe vine sa priveasca cainele cum bea si isi gasi echilibrul prea tarziu, apucandu-se de masa, rasturnand carafa de vin.

Numele tau este David Caravaggio, nu-i asa?

Il legasera in catuse de picioarele groase ale unei mese de stejar. La un moment dat se ridicase cu masa in brate, cu sangele tasnind din mana stanga si incercase sa fuga cu ea pe usa ingusta si se prabusise. Femeia se oprise, scuipand cutitul din mana, refuzand sa mai taie. Sertarul de la masa alunecase afara si ii cazuse pe piept cu tot ce conti, nea, iar el se gandise ca poate era pe acolo un pistol pe care l-ar fi putut folosi. Apoi Ranuccio Tommasoni ridi­case lama de pe jos si se indreptase spre el. Caravaggio, asa-i? Inca nu era sigur.

Cum statea intins acolo, sub masa, sangele de la maini i se scurgea peste fata, si deodata gandi clar si trase o ca­tusa de pe piciorul mesei rasturnate, azvarlind scaunul mai incolo ca sa-si inece durerea si apoi aplecandu-se spre stanga, ca sa-si elibereze si cealalta mana. Sange peste tot. Mainile lui, deja neputincioase. Luni in sir dupa aceea se surprinsese privind numai degetele mari ale oamenilor, ca si cum ceea ce patise il schimbase numai prin a-i provoca invidie. De fapt intamplarea il imbatranise, ca si cum, in timpul acelei nopti in care fusese legat de acea masa, tur­nasera in el o solutie care-l incetinise.

Se ridica ametit deasupra cainelui, deasupra mesei scal­date in vin rosu. Doua santinele, femeia, Tommasoni, te­lefoanele sunand, sunand, intrerupandu-l pe Tommasoni, care punea jos lama, soptea caustic Ma scuzati si ridica re­ceptorul cu mana insangerata si asculta. Nu credea ca spu­sese nimic important pentru ei. Dar ii dadusera drumul, deci e posibil sa se fi inselat.

Apoi o pornise pe Via di Santo Spirito, catre singurul loc pe care il ascunsese in mintea sa. Trecu pe langa bise­rica lui Brunelleschi spre biblioteca Institutului German, unde stia o anumita persoana care avea sa-l ingrijeasca. Brusc, isi dadu seama ca acesta era motivul pentru care il lasasera liber. Dandu-i drumul sa plece l-ar fi inselat, l-ar fi facut sa-si dezvaluie contactul. O coti pe o strada latu­ralnica, fara sa se uite in urma nici macar o data. Isi dorea sa gaseasca un foc aprins pe strada, sa-si oblojeasca ranile, sa le tina in aburii de la un cazan cu smoala lasand fumul negru sa le invaluie. Se afla pe podul Santa Trinit. Nu era nici o miscare in jur, nici un fel de trafic, ceea ce il surprinse. Se aseza pe balustrada neteda a podului, apoi se intinse pe spate. Nici un sunet. Mai inainte, pe cand cutre­iera strazile cu mainile in buzunarele umede, fusese un trafic dement de tancuri si masini militare.

Cum statea intins acolo, podul minat exploda, iar el fu azvarlit in aer si apoi cazu ca o farama de apocalipsa. Isi deschise ochii si zari alaturi un cap gigantic. Respira, si pieptul i se umplu cu apa. Era dedesubt. Langa el se afla un cap barbos, in albia saraca a raului Arno. Se intinse spre el, dar nu putu nici macar sa-l atinga. Lumina se revarsa in rau. Inota spre suprafata apei, pe care pluteau flacari.

Cand i-a spus Hanei povestea putin mai tarziu in seara aceea, ea a zis:

— Au incetat sa te tortureze pentru ca veneau aliatii. Germanii paraseau orasul, aruncand in aer podurile dupa ce le treceau.

— Nu stiu. Poate ca le-am spus tot ce stiam. Al cui cap era acela? Telefonul suna intruna in camera aia. Faceau li­niste si omul se indeparta de mine, si toti il priveau vorbind la telefon, ascultand tacerea celeilalte voci, pe care noi n-o puteam auzi. A cui voce? Al cui cap?

— Erau pe cale sa se retraga, David.

DESCHIDE ULTIMUL MOHICAN LA PAGINA ALBA DIN SPATE si incepe sa scrie pe ea.

Este un tip numit Caravaggio, un prieten de-al lui tata. L-am iubit intotdeauna. E mai in varsta decat mine, are cam patruzeci si cinci de ani, cred. Se afla intr-o pe­rioada de intuneric, nu are deloc incredere. Nu stiu de ce, dar sunt ocrotita de aces prieten al tatalui meu.

Inchide cartea si apoi merge in biblioteca si o ascunde pe unul dintre rafturile de sus.

ENGLEZUL DORMEA, RESPIRAND PE GURA, CUM RESPIRA intotdeauna, treaz sau in somn. Ea se ridica de pe scaun si ii desprinse usor lumanarea aprinsa pe care o tinea in maini. Se duse la fereastra si o stinse acolo, ca fumul si iasa din camera. Fetei nu-i placea cum statea el acolo, in­tins cu o lumanare in maini, imitand in deradere pozitia unui mort, cu ceara picurandu-i neobservata pe incheietura mainii. Ca si cum s-ar fi pregatit, ca si cum si-ar fi dorit sa alunece in propria sa moarte, mimandu-i aerul si lumina,

Ramase langa fereastra si degetele ei apucara parul din cap intr-o inclestare stransa, smulgandu-l. Pe intune­ric, in orice nuanta a luminii dupa apusul soarelui, iti poti taia o vena si sangele e negru.

Simti nevoia sa iasa din camera. Dintr-o data se sim­tea inchisa intr-un loc prea stramt, ii disparuse toata obo­seala. Traversa repede coridorul si cobori in salturi scarile si iesi pe terasa vilei, apoi privi in sus, ca si cum ar fi in­cercat sa desluseasca silueta fetei de care se departase. Se intoarse inauntru. Impinse usa umflata, intepenita, si intra in biblioteca si apoi desfacu scandurile fixate pe usile de sticla din capatul indepartat al camerei, deschizandu-le, lasand sa intre aerul noptii. Unde era Caravaggio, nu stia. Pleca aproape in fiecare seara acum, de obicei intorcandu-se cu cateva ore inainte de rasaritul soarelui. In orice caz, nu era nici urma de el prin jur.

Ea inhata panza cenusie care acoperea pianul si o porni spre un colt al camerei tragand-o dupa ea, un giulgiu intortocheat, un navod cu peste.

Nici o luminita. Auzi un muget indepartat de tunet.

Statea in picioare in fata pianului. Fara a privi in jos, isi cobori mainile si incepu sa cante, numai acordurile de baza, reducand melodia la un schelet. Facea cate o pauza dupa fiecare set de note, ca si cum si-ar fi scos mainile din apa sa vada ce prinsese, apoi continua, asezand oasele melodiei. Isi incetini si mai mult miscarile degetelor. Se uita in jos cand doi barbati se strecurara inauntru pe usile de sticla si isi asezara pustile pe un capat al pianului si ra­masera in picioare inaintea ei. Notele muzicale inca plu­tind in aerul camerei preschimbate.

Cu mainile pe langa corp, un picior gol pe pedala de bas, continuand cantecul invatat de la mama ei, pe care il exersa pe orice suprafata, o masa de la bucatarie, un pe­rete in timp ce urca scarile, propriul pat inainte de a adormi. Nu avusesera pian. Ea mergea la centrul cultural in fiecare sambata dimineata si canta acolo, dar exersa toata saptamana pe oriunde se afla invatand notele po­roase pe care mama ei le desenase cu creta pe masa de la bucatarie si le stersese apoi, putin mai incolo. Asta era prima data cand canta la pianul din vila, chiar daca se afla deja de trei luni acolo, ochiul ei intrezarindu-i silueta inca din prima zi prin usile de sticla. In Canada pianele aveau nevoie de apa. Deschideai capacul si lasai inauntru, in spate, un pahar plin cu apa si, dupa o luna, paharul era gol. Tatal ei ii povestise despre piticii care beau numai Prin piane, nicicand prin baruri. Nu-l crezuse niciodata, dar la inceput se gandise ca ar putea fi niste soricei.

Sclipirea unui fulger peste vale, furtuna pandise in­treaga seara, si ea vazu ca unul dintre barbati era un sikh. Acum se opri si zambi, oarecum uimita, usurata oricum, Panorama de lumina din spatele lor fusese asa de scurta incat nu zarise decat o strafulgerare a turbanului lui si a pustilor umede, lucioase. Capacul pianului fusese luat si folosit ca masa de spital cu cateva luni inainte, asa incat pustile lor erau asezate pe capatul indepartat al canalului in care se aflau notele muzicale. Pacientul englez ar fi putut sa le identifice armele. La naiba. Era inconjurata de straini. Nici macar vreun italian pur. O poveste de dra­goste intr-o vila. Ce-ar fi gandit Poliziano despre acest ta­blou din 1945, doi barbati si o femeie privindu-se peste un pian si razboiul aproape sfarsit si pustile cu luciul lor umed de cate ori fulgerul se strecura in odaie, inundand totul cu umbre si culori, asa cum facea acum o data la fie­care jumatate de minut, si tunetul trosnind peste intreaga vale si muzica antifonica, apasarea clapelor, Cand imi scot iubitica la cina

Stiti cuvintele?

Nici o miscare dinspre ei. Ea lasa acordurile de baza si-si dezlantui degetele intr-o melodie complexa, eliberand ceea ce retinuse pana acum, nuantele de jazz care despicau note si dezvaluiau noi unghiuri in samburele melodiei.

Cand imi scot iubitica la cina

Toti baietii au ciuda pe mine.

Asa ca n-o duc niciodata pe unde merge gasca

Cand imi scot iubitica la cina.

Hainele lor ude in timp ce-o priveau, de cate ori fulge­rul sosea in odaie printre ei, mainile ei cantand acum im­potriva si inlauntrul fulgerului si tunetului, opunandu-li-se, umpland intunericul dintre lumini. Fata ei asa de concen­trata incat stiau ca erau invizibili pentru ea, pentru creierul ei care se chinuia sa-si aminteasca mana mamei ei rupand o bucata de ziar si udand-o sub robinetul de la bucatarie si folosind-o ca sa stearga de pe masa notele palite, sotro­nul de acorduri. Dupa care se ducea la lectia ei saptama­nala de la centrul cultural, unde canta, cu picioarele inca neputand ajunge la pedale daca statea asezata pe scaun, asa ca prefera sa stea in picioare, cu sandaua usurica de vara pe pedala stanga si cu metronomul ticaind.

Nu voia sa sfarseasca toate acestea. Sa renunte la aceste cuvinte dintr-un vechi cantec. Vedea locurile unde se duceau, unde gasca nu mergea niciodata, pline de flori de aspidistra. Isi ridica privirea si dadu din cap catre ei, un semn ca se va opri acum din cantat.

Caravaggio nu vazu toate acestea. Cand se intoarse o gasi pe Hana in bucatarie impreuna cu cei doi soldati dintr-o unitate de geniu, facand sandvisuri.

Capitolul 3

Uneori o flama

ULTIMUL RAZBOI MEDIEVAL A AVUT LOC IN ITALIA IN 1943-1944, Orase-cetate pe inalte promontorii, pentru cu­cerirea carora s-au dus lupte inca din secolul al VIII-lea, care au vazut ostirile noilor stapanitori azvarlite cu nepa­sare impotriva lor. Prin jurul aflorimentelor de roca treceau targile cu raniti, acolo se aflau viile macelarite in care, daca sapai adanc pe sub brazdele trase de tancuri, gaseai securi de lupta si lanci medievale. Monterchi, Cortona, Urbino, Arezzo, Sansepolcro, Anghiari. Si apoi, tarmul marii.

Pisici dormeau in foisoarele pentru tunuri indreptate spre sud. Englezi si americani si indieni si australieni si canadieni inaintau spre nord, si trasoarele de artilerie ex­plodau si se dizolvau in aer. Cand armatele s-au grupat sa atace Sansepolcro, un oras al carui simbol este arbaleta, unii soldati si-au facut rost de arbalete si-au tras cu ele pe tacute, noaptea, peste zidurile orasului neocupat. Maresa­lul Kesselring al armatei germane in retragere s-a gandit serios sa toarne ulei fierbinte peste parapete.

Experti medievalisti au fost luati din colegiile de la Oxford si adusi in Umbria. Varsta lor medie era saizeci de ani. Au fost incartiruiti impreuna cu soldatii, si, in intru­nirile lor cu comandamentul strategic, uitau intruna de faptul ca fusese inventat avionul. Descriau orasele prin operele de arta din ele. La Monterchi se afla Madonna del Parto a lui Piero della Francesca, situata in capela de langa cimitirul orasului. Cand castelul din secolul al XIII-lea a fost in sfarsit ocupat in timpul ploilor de pri­mavara, trupele au fost incartiruite sub inalta cupola a bisericii si au dormit alaturi de amvonul de piatra in care Hercule ucide Hidra. Apa era peste tot infectata. Multi au murit de febra tifoida si alte boli. Privind in sus prin bino­cluri militare, in biserica gotica din Arezzo, soldatii intal­neau fete familiare in frescele lui Piero della Francesca. Regina din Saba de vorba cu regele Solomon. Alaturi, o ramura din Arborele Binelui si Raului varata in gura lui Adam, care zacea mort. Dupa ani de zile, aceasta regina isi va da seama ca podul de peste Siloam era facut din lemnul acestui arbore sfant.

Ploua mereu si era frig, si in lume nu exista nici o or­dine, cu exceptia marilor harti ale artei, care dadeau do­vada de judecata, credinta si sacrificiu. Armata a opta atingea rau dupa rau, toate cu podurile distruse, si unitatile lor de genisti coborau malurile pe scari de funie sub focul inamicului si inotau sau inaintau in picioare prin apa pana la malul celalalt. Hrana si corturi erau pierdute in apa. Soldati dispareau, legati de echipamentul pe care-l carau. O data ajunsi la celalalt mal, genistii incercau sa iasa din apa, isi infigeau mainile pana la incheieturi in zidul de no­roi al malului vertical si stateau atarnati acolo. Isi doreau ca malul sa se intareasca si sa-i tina.

Tanarul genist sikh isi lipi obrazul de malul de noroi si se gandi la chipul reginei din Saba, la urzeala pielii ei. Nu gasea nici o alinare in acest rau, numai dorul lui de ea, care uitr-un fel il incalzea. Ii ridica voalul din par. Isi asternea mana dreapta intre gatul si bluza ei maslinie. Si el era obosit si trist, ca si regele intelept, ca si regina vinovata, pe care ii zarise la Arezzo cu doua saptamani inainte.

Atarna suspendat deasupra apei, cu mainile inclestate in malul de noroi. Caracterul, acea arta subtila, disparuse dintre ei in acele zile si nopti, mai exista doar prin vreo carte sau pe vreun perete pictat. Cine purta mai multa tristese in fresca acelei cupole? Se inclina putin, sa se odihneasca pe pielea gingasului ei gat. Se indragosti de ochiul ei plecat. Aceasta femeie care intr-o buna zi avea sa cu­noasca sanctitatea tuturor podurilor.

Noaptea, in patul de campanie, cu bratele inaltate, drepte, pierzandu-se in zare ca doua armate. Nu exista nici o promisiune a vreunei solutii sau victorii cu exceptia pac­tului temporar dintre el si capetele incoronate din fresca pictata, care aveau sa-l uite, nu aveau sa-i recunoasca ni-l ciodata existenta sau sa-i observe vreodata prezenta, el, un I sikh, suit pana la jumatatea unei scari de genist in ploaie, construind un pod Bailey pentru ostirea din urma sa. Dai el isi amintea pictura povestii lor. Si cand, o luna mai tar­ziu, batalioanele ajunsera pana la mare dupa ce trecusera prin toate incercarile, si apoi intrara in oraselul de coasta Cattolica, iar genistii curatara plaja de mine pe o portiune lata de douazeci de metri pentru ca soldatii sa poata intra goi in mare, el se apropie de unul dintre medievalisti, cu care se imprietenise - care pur si simplu vorbise o data cu el si cu care impartise o conserva de carne - si se oferi sa-i arate ceva in schimbul amabilitatii sale.

Genistul lua o motocicleta Triumf, isi lega de brat o lanterna purpurie de semnalizare si o pornira inapoi pe acelasi drum - inapoi, spre si prin orase acum inofensive, precum Urbino si Anghiari, de-a lungul culmilor valurite ale lantului muntos care forma coloana vertebrala a Italiei, cu batranul ghemuit in spatele lui, tinandu-se strans de el, si apoi o luara in jos pe latura vestica spre Arezzo. Noaptea piata era pustie, lipsita de soldati, si genistul opri in fata bisericii. Il ajuta pe medievalist sa coboare, isi aduna echi­pamentul si intra in biserica. Inauntru, un intuneric mai ra­coros. Un gol mai inalt, umplut de sunetul ghetelor lui. Din nou mirosi piatra si lemnul stravechi. Aprinse trei semnale luminoase. Arunca sistemul de scripeti peste co­loanele de deasupra naosului, apoi lansa un piron deja legat cu sfoara spre o grinda inalta de lemn. Profesorul se uita uluit la el, aruncand din cand in cand cate-o privire in sus, in vastul intuneric. Tanarul genist se invarti in jurul lui si ii innoda un lat peste talie si umeri, si ii prinse o mica lumina semnalizatoare pe piept.

Il lasa acolo, langa balustrada de unde se imparteau cuminecaturile, si sui cu zgomot scarile pana la nivelul superior, unde era celalalt capat al funiei. Apucandu-l, pasi de pe balcon in golul innoptat, iar batranul fu saltat simultan, ridicat rapid pana ce, cand genistul atinse pa­mantul, ramase leganandu-se usor prin aer la un metru de zidurile acoperite cu picturi, lumina aprinzand in jurul sau o aureola de raze. Tinand inca funia, genistul inainta pana ce omul se legana spre dreapta si se opri plutind inaintea Fugii imparatului Maxentiu.

Dupa cinci minute il lasa jos. Aprinse un semnal lumi­nos pentru sine si se catara in cupola pana in miezul albas­truiul profund al cerului artificial. Isi aminti stelele sale de aur din ziua in care le privise prin binoclu. Uitandu-se in jos, il zari pe medievalist asezat pe o banca, istovit. Avea acum senzatia adancimii acestei biserici, nu a inaltimii ei. Esenta ei fluida. Golul si intunecimea ei de fantana. Lu­mina ii tasnea din mana ca o bagheta magica. Se indrepta spre fata ei, Regina sa a Tristetii, si mana lui cafenie se in­tinse spre gatul ei gigantic.

Soldatul sikh isi pune cortul intr-un colt indepartat al gradinii, unde Hana banuieste ca, in trecut, crescuse levantica. Gasise frunze uscate in locul acela, pe care le fre­case intre degete si le recunoscuse dupa miros. Cateodata, dupa ploaie, inca le mai simte aroma.

La inceput soldatul nu intra deloc in casa. Trece pe langa cladire cu vreo treaba sau alta, toate legate de deza­morsarea minelor. Mereu respectuos. Cu un mic semn din cap. Hana il vede spalandu-se intr-un lighean cu apa de ploaie asezat cu grija pe un cadran solar. Robinetul din gradina, folosit mai demult pentru a uda straturile de seminte, este acum secat. Ii zareste pieptul dezgolit, cafeniu, cand se stropeste cu apa ca o pasare cu aripa. In tim­pul zilei ii observa mai ales bratele in camasa militara cu maneci scurte, si pusca pe care o poarta intotdeauna cu el, chiar daca acum, pentru ei, razboiul pare a se fi sfarsit.

Are diferite posturi cu pusca - sprijinita partial, sau tre­cuta pe sub coatele pe jumatate indoite, cand e purtata pe umeri. Uneori se intoarce brusc, dandu-si seama ca e privit. Este un supravietuitor al propriilor temeri, ocoleste orice i se pare suspect, acceptand privirea ei in aceasta panorama, ca si cum ar sustine ca se poate descurca in orice situatie.

Traiul lui independent este o usurare pentru ea, pentru toti cei din casa, desi Caravaggio bombane pe seama fap­tului ca genistul fredoneaza intruna cantece occidentale pe care le-a invatat singur in trei ani de razboi. Celalalt genist care sosise o data cu el pe furtuna, pe nume Hardy, e incartiruit in alta parte, mai aproape de oras, desi fata i-a vazut lucrand impreuna, intrand intr-o gradina cu instru­mentele lor magice, sa indeparteze minele.

Cainele s-a atasat de Caravaggio. Tanarul soldat, care alearga si topaie cu cainele pe carare, refuza sa-i dea man­care de orice fel, considerand ca acesta trebuie sa se descurce singur. Daca soldatul gaseste ceva de mancare, o mananca el. Bunavointa lui se opreste aici. In unele nopti doarme pe parapetul care vegheaza peste vale, strecuran-du-se in cort doar daca ploua.

Si el, la randul lui, observa peregrinarile nocturne ale lui Caravaggio. In doua randuri genistul il urmareste de la distanta. Dar, dupa doua zile, Caravaggio il opreste si ii spune: Nu te mai tine dupa mine. El incepe sa tagaduiasca, dar barbatul mai varstnic isi pune mana peste fata lui care minte si il amuteste. Astfel, soldatul stie: Caravaggio l-a simtit in noptile dinainte. In orice caz, urmarirea era doar o ramasita a unei deprinderi invatate in timpul razboiului. Asa cum, pana in ziua de azi, are dorinta sa tinteasca cu pusca si sa apese pe tragaci si sa loveasca tinta cu preci­zie. Ocheste iar si iar nasul unei statui sau unul dintre soi­mii cafenii rotindu-se pe cer deasupra vaii.

E inca foarte tanar. Isi infuleca mancarea, sare in pi­cioare sa-si curete farfuria, rezervandu-si o jumatate de ora pentru masa de pranz.

Fata il priveste la lucru, atent si nemiscat, neatins de trecerea timpului, ca o pisica, in livada si in gradina para-ginita care se intinde in spatele casei. Ii observa pielea mai intunecata de la incheietura mainii, alunecand usor sub bratara de otel care zangane uneori, cand bea o ceasca de ceai in fata ei.

Nu vorbeste niciodata despre pericolul care insoteste acest tip de cercetare. Din cand in cand cate o explozie ii scoate pe ea si pe Caravaggio in goana din casa, inima fetei strangandu-se la bubuitul inabusit. Alearga afara sau la o fereastra, vazandu-l si pe Caravaggio cu coada ochiu­lui, si il zaresc pe genist facand cu mana alene catre casa de pe terasa cu verdeturi, fara macar sa se intoarca cu fata.

O data, Caravaggio intra in biblioteca si il gasi pe genist sus, sub tavan, lipit de fresca - numai Caravaggio intra intr-o camera si privea imediat in sus, prin colturi, sa vada daca era singur - iar soldatul, fara sa-si miste privi­rea de pe tinta sa, isi intinse palma si pocni din degete, oprindu-l pe Caravaggio in loc, avertizandu-l sa paraseasca odaia pentru propria sa siguranta, in timp ce el descalcea Si taia un fir detonator pe care il urmarise pana in acel ^colt, ascuns deasupra draperiei.

Fluiera sau fredoneaza intruna. „Cine fluiera?' intreaba Pacientul englez intr-o seara, inainte de a-l intalni sau ma­car intrezari pe noul venit. Mereu cantand doar pentru sine, mtins pe parapet, privind in sus la o miscare de nori.

Cand intra in vila aparent nelocuita, face zgomot. Este singurul dintre ei care a ramas in uniforma. Impecabil, cu cataramele lustruite, genistul apare din cortul sau, cu turba­nul asezat in cute simetrice, cu ghetele curatite, bocanind pe podelele de lemn sau de piatra ale casei. Intr-o clipita se desprinde de o problema la care lucrase si izbucneste in ras. Pare a fi indragostit in mod inconstient de trupul sau, de propria-i corporalitate, aplecandu-se sa ridice o felie de paine, mangaind cu incheieturile degetelor iarba, chiar si numai rasucind nepasator pusca prin aer ca pe un buzdu­gan imens in timp ce merge de-a lungul aleii de chiparosi sa se intalneasca cu ceilalti genisti in sat.

Pare a fi multumit, in felul sau lejer de a fi, de acest grup marunt din vila, un fel de stea libera la marginea constelatiei lor. Aceasta este ca o vacanta pentru el, dupa razboiul plin de noroaie si rauri si poduri. Intra in casa nu­mai cand e invitat, un musafir de proba doar, asa cum fu­sese in acea prima noapte, cand urmarise sunetul sovaitor al pianului Hanei si o luase pe aleea tivita de chiparosi si pasise in biblioteca.

Se indreptase spre vila in seara aceea furtunoasa nu din curiozitate fata de muzica, ci din cauza pericolului in care se afla pianistul. Armata germana in retragere adesea lasa mine-creion in instrumente muzicale. Proprietarii intorsi acasa deschideau pianele si isi pierdeau bratele. Unii re­desteptau balansul pendulei de pe vremea bunicului, si o bomba de sticla, nedetectabila, exploda inauntru, distru­gand jumatate din perete si pe oricine se afla prin apropiere.

Urmarise sunetul pianului urcand in goana dealul im­preuna cu Hardy, sarise zidul de piatra si intrase in vila. Atata timp cat nu era nici o intrerupere, insemna ca pia­nistul nu se aplecase sa traga banda subtire de metal care punea in functiune metronomul. Majoritatea bombe-lor-creion erau ascunse in acestea - in ele era cel mai usor de lipit firele subtiri de sarma in pozitie verticala. Bombe erau atasate de robinete, de cotoarele cartilor, erau infipte in pomi asa incat un mar, lovind in cadere creanga de mai jos, putea detona explozia, si la fel si o mana, apucand aceeasi creanga. Nu era in stare sa priveasca o camera sau o campie fara a vedea posibilele arme din ele.

Se oprise in fata usilor de sticla, isi rezemase capul de ramele lor si apoi se strecurase in odaie si, in afara clipe­lor luminate de fulger, ramasese ascuns in intuneric. Era o fata in picioare, ca si cum l-ar fi asteptat, uitandu-se in jos la clapele pe care le apasa. Ochii lui cercetasera intai inca­perea inainte de-a se opri asupra ei, alunecasera prin jur ca raza unui radar. Metronomul ticaia deja, leganandu-se inocent incoace si incolo. Nu ascundea nici un pericol, nici un fir minuscul. Ramasese nemiscat in uniforma lui uda, tanara femeie nebanuind la inceput prezenta lui.

Langa cortul lui, antena unui radio este fixata sus, in copaci. Fata poate zari verdele fosforescent de pe cadranul aparatului daca se uita incolo noaptea prin binoclul lui Caravaggio, trupul genistului acoperindu-l subit cand trece prin raza ei vizuala. El poarta aparatul mobil in tim­pul zilei, cu numai o casca atasata de-o ureche, cealalta la­sata sa-i atarne sub barbie, ca sa poata auzi sunetele din jur care pot avea vreo importanta pentru el. Vine in casa ^sa le dea vreo informatie auzita, care crede ca i-ar putea interesa. Intr-o dupa-amiaza ii anunta ca Glenn Miller, comandantul de trupe, murise, avionul sau se prabusise undeva intre Anglia si Franta.

Si uite asa traieste printre ei. Ea il vede in zarea unei gradini moarte, cu detectorul sau sau, daca a gasit ceva, descalcind nodul de sarme si fire pe care cineva i-l lasase ca pe o teribila scrisoare.

Se spala mereu pe maini. La inceput, Caravaggio considera ca e prea meticulos.

— Cum ai trecut printr-un razboi? rade el.

— Am crescut in India, Unchiule. Acolo te speli pe maini tot timpul. Inainte de toate mesele. Un obicei al locului. M-am nascut in Punjab.

Eu sunt din America de Nord, spune ea.

Doarme pe jumatate inauntru si pe jumatate afara din cort. Ii vede mainile scotand castile de pe urechi si dandu-le drumul in poala.

Apoi Hana pune binoclul jos si se intoarce cu spatele.

SE AFLAU SUB IMENSA CUPOLA. SERGENTUL APRINSE un semnal luminos, iar genistul se intinse pe podea si privi prin luneta pustii, scruta fetele in ocru ca si cum si-ar fi ca­utat un frate intr-o multime. Liniile fine ale crucii desenate pe lentila lunetei tremurau trecand peste figurile biblice, lumina inundandu-le vesmintele colorate si carnea umbrita de sute de ani petrecuti in untdelemn si fum de lumanare. Iar acum se aflau in acest fum gazos, galben, care, stiau, era un sacrilegiu in acest sanctuar, astfel incat soldatii aveau sa fie izgoniti, aveau sa fie pomeniti pentru ca abu­zasera de permisiunea primita de a vedea Marea Sala, la care ajunsesera inaintand cu greu prin apa in punctele de debarcare si trecand prin cele o mie de inclestari ale ma­runtelor batalii si prin bombardamentul de la Monte Cassino si apoi pasind cu tacuta politete prin incaperile lui Rafael, pana ce, in sfarsit, se aflau aici, saptesprezece sol­dati care debarcasera in Sicilia si inaintasera luptand de-a lungul inaltei glezne a tarii pentru a ajunge aici - unde li se oferise o sala cufundata intr-un intuneric aproape total. Ca si cum era destul ca se aflau in interiorul acestui spatiu.

Si unul dintre ei spuse: „La naiba. Mai multa lumina nu se poate, domnule sergent Shand?' Si sergentul aprinse racheta de semnalizare si o ridica in mana intinsa, cascada de scantei tasnindu-i din pumn si ramase asa, nemiscat, pe durata intregii sale arderi. Toti ceilalti se uitara in sus la siluetele si fetele ingramadite pe cupola, care se ivisera in lumina. Dar tanarul genist era deja intins pe spate, cu pusca atintita, ochiul sau aproape atingand barbile lui Noe si Avraam si o diversitate de demoni, pana cand ajunse la mareata fata si incremeni inaintea ei, acea fata ca o lance, inteleapta, neiertatoare.

Paznicii strigau la intrare si auzea pasi alergand, doar treizeci de secunde ramase din semnalul luminos. Se rostogoli si ii pasa pusca preotului. „Acela. Cine e? In dreptul orei trei spre nord-vest, cine e? Repede, lumina e pe sfarsite.'

Parintele lua pusca in brate si o indrepta spre colt, si lumina se stinse.

Ii dadu inapoi pusca tanarului sikh.

— Stiti ca vom intra cu totii intr-o mare belea in lega­tura cu folosirea de armament in Capela Sixtina. N-ar fi trebuit sa va insotesc aici. Dar tin de asemenea sa-i multu­mesc sergentului Shand, i-a trebuit ceva curaj ca sa faca ce a facut. Nu s-a produs nici o stricaciune, imi inchipui.

— Ati vazut-o? Fata. Cine era?

— A, da, este intr-adevar o figura mareata.

— Ati vazut-o.

— Da. Isaia.

Cand Armata a opta ajunse la Gabicce pe coasta de est, genistul era comandantul patrulei de noapte. A doua noapte primi un mesaj prin radio ca se semnalasera misca­iri inamice prin apa. Patrula lansa o bomba si apa erupse, un foc violent de avertisment. Nu lovira nimic, dar in jetul alb al exploziei deslusi o umbra intunecata de miscare. Isi inalta pusca si o atinti spre silueta miscatoare vreme de un minut, hotarand in final sa nu traga pentru a vedea daca nu aveau sa fie si alte miscari prin apropiere. Dusmanul inca mai era incartiruit in nord, la Rimini, la marginea orasului. Avea umbra in catarea pustii cand nimbul se aprinse deodata in jurul capului Fecioarei Maria. Fecioara iesea din mare.

Statea dreapta intr-o barca. Doi barbati vasleau. Alti doi o sprijineau, iar cand ajunsera pe plaja locuitorii ora­sului incepura sa aplaude de la ferestrele lor intunecate si deschise.

Genistul ii vedea fata de culoarea smantanii si aureola micilor becuri cu baterie. Era intins pe cazemata de beton, intre oras si mare, privind-o, pe cand cei patru barbati se dadura jos din barca si ridicara pe brate statuia de ghips inalta de un metru si jumatate. O pornira pe plaja, fara sa se opreasca, fara sa ezite in fata posibilelor mine. Poate vazusera cand fusesera ingropate si le marcasera pozitia pe vremea cand erau acolo germanii. Picioarele li se afun­dau in nisip. Acesta era Gabicce Mare pe data de 29 mai 1944. Festivalul marin al Fecioarei Maria.

Adulti si copii iesisera pe strazi. Barbati in uniforme de fanfara se ivisera si ei. Fanfara nu avea sa cante, ar fi incalcat ordinul de stare exceptionala, dar instrumentele faceau totusi parte din ceremonie, lustruite impecabil.

El se ivi din intuneric cu aruncatorul de grenade atar­nat pe spate, purtandu-si pusca in maini. Cu turbanul si armele sale ii surprinse pe toti. Nu se asteptau sa apara si el din acel taram al nimanui care era plaja.

Isi inalta pusca si prinse fata Fecioarei in catare - lipsita de varsta, lipsita de senzualitate, primplanul maini­lor intunecate ale barbatilor patrunzand in nimbul ei de lumina, in incuviintarea gratioasa a celor douazeci de beculete. Statuia purta o mantie palid-albastruie, cu genun­chiul stang usor ridicat pentru a crea valuri in vesmant.

Nu erau un popor romantic. Supravietuisera in fata fascistilor, englezilor, galilor, gotilor si germanilor. Fuse­sera ocupati de atatea ori incat nu mai insemna nimic. Dar aceasta silueta alb-albastruie iesise din mare, fusese ase­zata intr-o camioneta care de obicei cara struguri, acum plina de flori, in timp ce fanfara marsaluia inaintea ei in tacere. Protectia care se presupunea ca trebuia s-o asigure acestui oras era lipsita de orice sens. Nu putea pasi cu aceste arme printre copiii lor in vesminte albe.

O lua pe o strada paralela, spre sud de ei, si merse cu viteza cu care era purtata statuia, asa incat ajunsera la in­tersectia dintre strazi in acelasi timp. Isi ridica pusca sa-i prinda din nou fata in catare. Totul se sfarsi pe o culme deasupra marii, unde o lasara si se intoarsera la casele lor. Nici unul dintre ei nu-i simti prezenta continua la periferia procesiunii lor.

Fata ei era inca luminata. Cei patru barbati care o adu­sesera in barca sedeau intr-un patrat in jurul ei, ca niste santinele. Bateria atasata de spatele ei incepu sa se stinga; muri de tot pe la patru jumatate dimineata. Atunci el se uita la ceas. Ii privi pe oameni prin catarea pustii. Doi dintre ei dormeau. Isi ridica luneta spre fata ei si o privi din nou. O imagine diferita in lumina care palea in jurul ei. O fata care, pe intuneric, ii amintea de cineva cunos­cut. O sora. Intr-o buna zi o fiica. Daca ar fi avut vreun lu­cru de care sa se poata desparti, genistul i l-ar fi lasat in dar. Insa, la urma urmei, el isi avea propria lui credinta.

CARAVAGGIO INTRA IN BIBLIOTECA. ISI PETRECE aproape toate dupa-amiezile acolo. Ca intotdeauna, cartile sunt pentru el niste creaturi mistice. Scoate una si o des­chide la pagina de titlu. E in camera de vreo cinci minute cand aude un geamat slab.

Se intoarce si o vede pe Hana adormita pe canapea, inchide cartea si se sprijina de polita de sub rafturi, care-i ajunge pana la coapse. Ea doarme incolacita, cu obrazul stang pe postavul prafuit si cu bratul drept ridicat spre fata, cu pumnul rezemat in falca. Sprancenele i se misca, fata concentrandu-se in somn.

Cand o vazuse prima oara dupa atata timp, arata incordata, mistuita pana ce-i ramasese din trup doar atat cat sa treaca prin toate in mod eficient. Trupul ei trecuse printr-un razboi si, ca si in iubire, se folosise pentru acest lucru de fiecare particica a sa.

Stranuta cu zgomot si, cand priveste in sus din scutura­rea capului, ea e treaza, cu ochii deschisi, fixati asupra lui.

— Ghici cat e ceasul.

— In jur de patru si cinci. Nu, patru si sapte, spune ea.

E un vechi joc dintre un barbat si un copil. El se stre­coara afara din odaie sa caute un ceas, si, dupa felul in care se misca si siguranta lui, ea ghiceste ca luase de curand morfina, era inviorat si agil, cu siguranta lui binecunoscuta din trecut. Se ridica si zambeste cand el se intoarce dand din cap cu uimire fata de precizia cu care ghicise ora.

— M-am nascut cu un cadran solar in cap, nu-i asa?

— Si noaptea?

— Oare exista cadrane lunare? A inventat cineva vreu­nul? Poate ca fiecare arhitect care construieste o vila as­cunde cate un cadran lunar pentru hoti, un amanunt nece­sar, ca plata unei zeciuieli.

— O excelenta grija in plus pentru cei bogati.

— Hai sa ne intalnim la cadranul lunar, David. Un loc in care cei slabi ii pot patrunde pe cei puternici.

— Ca pacientul englez si cu tine?

— Aproape ca am avut un copil acum un an.

Acum, cand mintea ii este usoara si sigura pe sine dupa medicament, fata poate sa-si lase gandurile sa co­linde, iar el o va insoti, gandind alaturi de ea. Iar ea se deschide inaintea lui, fara sa-si dea bine seama ca e treaza si ca face conversatie, ca si cum ar vorbi inca intr-un vis, ca si cum stranutul lui fusese un stranut dintr-un vis.

Caravaggio cunoaste bine aceasta stare. I-a intalnit adesea, pe multi, la cadranul lunar. Deranjandu-i la doua noaptea, cand intreg dulapul din dormitor se prabusea din greseala. Asemenea socuri, descoperise el, ii protejau de teama si violenta. Intrerupt de proprietari ai caselor pe care le jefuia, el batea din palme si conversa cu aprindere, aruncand in sus un ceas scump si prinzandu-l apoi in mana, intrebandu-i grabit pe unde-si tineau lucrurile.

— Am pierdut copilul, adica a trebuit sa-l pierd. Tatal era deja mort. Era razboi.

— Erai in Italia?

— In Sicilia, la vremea cand s-a intamplat. M-am gan­dit la asta tot timpul, inaintand in lungul Marii Adriatice in urma trupelor. Purtam intruna conversatii cu copilul. Lucram din greu prin spitale si fugeam de toata lumea din jur. Toti in afara de copil, cu care imparteam totul. In capul meu. Vorbeam cu el in vreme ce spalam si ingri­jeam pacientii. Eram putin nebuna.

— Si apoi a murit tatal tau.

— Da. Apoi a murit Patrick. Eram la Pisa cand am aflat. Era treaza. Ridicata in sezut.

— Stiai, nu?

— Am primit o scrisoare de acasa.

— De-aia ai venit aici, fiindca stiai?

— Nu.

— Bine. Nu-mi inchipui ca el credea in priveghiuri si alte chestii din astea. Patrick spunea ca voia un duet, doua femei cu instrumente muzicale, cand avea sa moara. Acordeon si vioara. Atata tot. Era al naibii de sentimental.

— Da. Faceai ce voiai din el. Ii gaseai o dama indure­rata si era pierdut.

Vantul se porni din vale spre dealul lor, iar chiparosii care incadrau cele treizeci si sase de trepte din fata capelei se luptara cu el. Picaturi ale unei ploi mai vechi se desprinsera de pe ramuri, cazand cu un sunet marunt peste amandoi, cum stateau pe balustrada, langa trepte. Era cu mult trecut de miezul noptii. Ea se intinsese pe bordura de beton, iar el se plimba de colo pana colo sau se apleca uitandu-se in jos spre vale. Numai sunetul ploii.

Cand ai incetat sa mai vorbesti cu copilul?

Toate s-au precipitat brusc. Trupele intrau in lupta la Podul Moro si apoi la Urbino. Poate ca la Urbino m-am oprit. Acolo aveai senzatia ca puteai fi ucis in orice mo­ment, nu numai daca erai soldat, ci si preot sau infirmiera. Era ca intr-o crescatorie de iepuri, cu strazile acelea in­guste si inclinate. Soldatii soseau numai cu ramasite de trupuri; se indragosteau de mine pentru o jumatate de ora si apoi mureau. Era important sa-ti amintesti cum ii chema. Dar eu il vedeam pe copil ori de cate ori mureau. Luat de apa. Dus. Unii se ridicau si-si sfasiau toate bandajele incer­cand sa respire mai usor. Unii se ingrijorau de zgarieturi marunte la vreo mana in timp ce se stingeau. Apoi bula de la gura. Acel marunt „pac'. M-am aplecat sa inchid ochii unui soldat mort si el i-a deschis si mi-a zis in bataie de joc: „Abia astepti sa ma vezi mort? Catea!' S-a ridicat si-a azvarlit pe podea tot ce aveam pe tava. Asa de furios. Cine si-ar dori sa moara asa? Sa moara cu acea furie. Catea! Dupa aia am asteptat intotdeauna bula de la gura. Cunosc moartea acum, David. Ii cunosc toate mirosurile, stiu cum sa-i abat pe soldati de la agonie. Cand sa strecor socul ra­pid de morfina intr-o vena principala. Solutia salina. Sa-i fac sa-si goleasca maruntaiele inainte sa moara. Fiecare general blestemat ar fi trebuit sa aiba serviciul meu. Fie­care general blestemat. Ar fi trebuit sa se puna o conditie inainte de trecerea fiecarui rau. Ce naiba eram noi de ni se dadea aceasta raspundere, de se asteptau de la noi sa fim intelepti ca niste preoti batrani, sa stim sa-i calauzim pe ceilalti catre ceva nedorit de nimeni si, cumva, sa-i facem sa se simta multumiti. N-am putut niciodata sa cred in toate predicile alea pe care le-au rostit pentru cei morti. Retorica lor vulgara. Cum indraznesc? Cum indraznesc sa vorbeasca asa despre o fiinta care moare?

Nu mai era deloc lumina, toate lampile stinse, cerul ascuns aproape in intregime dupa nori. Era mai sigur sa nu se atraga atentia asupra traiului din cladirile care mai stateau inca in picioare. Erau obisnuiti sa se plimbe prin jurul casei pe intuneric.

— Stii de ce armata n-a vrut sa ramai aici cu pacientul englez? Stii?

— O casatorie jenanta? Complexul care ma leaga de tata? Zambea catre el.

— Ce face mosul?

— Inca nu s-a calmat in privinta cainelui.

— Spune-i ca a sosit impreuna cu mine.

— Nu e prea sigur nici de intentiile tale. Crede ca s-ar putea sa dispari cu portelanurile casei.

— Crezi ca i-ar placea niste vin? Am reusit sa sparlesc azi o sticla.

— De unde?

— O vrei sau nu?

— Hai s-o bem noi acum. Lasa-l pe el in pace.

— Aha, un progres.

— Nici un progres. Am mare nevoie de o bautura serioasa.

— Douazeci de ani. Pe vremea cand aveam douazeci

— Da, bun, de ce nu sparlesti un gramofon intr-o zi. Apropo, cred ca asta se cheama jaf.

— Tara mea m-a invatat tot ce stiu. Asta am facut Pentru ea cat a durat razboiul.

Intra in casa, trecand prin capela bombardata.

Hana se ridica, usor ametita, pierzandu-si echilibrul. „Si uite ce ti-au facut”, isi spuse ea.

Vorbise foarte putin in timpul razboiului, chiar si cu cei cu care lucrase indeaproape. Avea nevoie de un unchi, de un membru al familiei. Avea nevoie de tatal copilului acum, cand astepta, in acest orasel de munte, sa se imbete pentru prima data dupa ani de zile, in timp ce un barbat ars, sus la etaj, se cufundase in cele patru ore de somn ale sale si un vechi prieten al tatalui ei dadea iama prin dulapiorul ei cu medicamente, spargand fiola de sticla, legandu-si un siret de la bocanc in jurul bratului si injectandu-si repede morfina, toate in timpul care i-ar fi trebuit ca sa faca o pirueta.

Noaptea, in muntii din jurul lor, chiar si la ora zece, numai pamantul este negru. Cer limpede, cenusiu, si culmi inverzite.

— Ma saturasem de atata foame. De a fi dorita de toti. Atunci m-am lasat de intalniri, plimbari cu masina, avan­suri amoroase. Ultimele dansuri inainte de moarte - am fost luata drept snoaba. Lucram mai mult decat altii. Ture duble in plin bombardament, faceam de toate, goleam fie­care plosca. Am devenit o snoaba pentru ca nu voiam sa ies cu ei in oras si sa le cheltuiesc banii. Voiam sa merg acasa, si acasa nu era nimeni. Si eram satula de Europa. Ma saturasem sa fiu tratata ca un giuvaer doar pentru ca eram de sex feminin. M-am iubit cu un barbat si el a murit si copilul a murit. Adica de fapt copilul n-a murit pur si simplu, eu am fost aceea care l-a ucis. Dupa aceea m-arfl inchis atat de mult, incat nimeni nu m-a mai putut atinge cu nimic. Cu vorbe de snobi. Cu moartea cuiva. Apoi l-am intalnit pe el, barbatul ars, carbonizat. Care s-a dovedit a fi, de aproape, un englez.

E multa vreme, David, de cand n-am mai avut vreun gand legat de vreun barbat.

DUPA O SAPTAMANA CU GENISTUL SIKH PRIN JURUL vilei, se obisnuira cu ritualul meselor lui. Oriunde s-ar fi aflat - pe deal sau in sat - se intorcea pe la doisprezece si jumatate sa li se alature Hanei si lui Caravaggio, scotea din geanta de pe umar o legaturica facuta dintr-o batista albastra, pe care o intindea pe masa langa mancarea lor. Cepele si mirodeniile lui - pe care Caravaggio banuia ca le lua din gradina calugarilor franciscani in timpul petrecut acolo cautand mine. Curata cepele cu acelasi cutit folosit ca sa cojeasca cauciucul de pe un fitil. Acestea erau urmate de fructe. Caravaggio banuia ca genistul trecuse printr-o in­treaga campanie militara fara a manca la o popota.

In realitate se asezase intotdeauna constiincios la coada dis-de-dimineata, intinzandu-si cana sa primeasca ceaiul englezesc care-i placea atat, turnand peste el din propriile rezerve de lapte condensat. Il bea incet, stand in picioare in lumina soarelui ca sa priveasca miscarile domoale ale soldatilor care, daca n-aveau nici o misiune in ziua res­pectiva, jucau deja canasta la noua dimineata.

Acum, in zori, sub arborii raniti din gradinile pe juma­tate distruse ale vilei San Girolamo, ia o gura de apa din gamela. Pune pasta de dinti pe periuta si incepe o sedinta de zece minute de periat meticulos in timp ce cutreiera prin jur privind in jos peste valea inca inecata in ceata, cu mintea mai mult curioasa decat coplesita de privelistea deasupra careia se afla din intamplare. Inca din copilarie se spala pe dinti numai in aer liber.

Privelistea din jur este doar ceva temporar, nu are nici o permanenta. El inregistreaza doar posibilitatea unei ploi, un miros anume intr-un tufis. Ca si cum mintea lui, chiar cand nu e folosita, este un radar, ochii consemnandu-si coregrafia obiectelor inanimate din jur pe o raza de patru sute de metri, care este raza de ucidere a armelor mici de foc. Studiaza cele doua cepe pe care le-a smuls cu grija din pamant, stiind ca si gradinile fusesera minate de arma­tele in retragere.

La pranz, privirea de unchi a lui Caravaggio e atintita spre obiectele de pe batista albastra. Exista probabil vreun animal rar, gandeste Caravaggio, care mananca exact ceea ce mananca acest tanar soldat cu mana dreapta, tot ce duc spre gura degetele lui. Foloseste cutitul numai ca sa decojeasca ceapa, sa taie fructele.

Cei doi barbati fac un drum cu caruta jos in vale, sj aduca un sac de faina. Totodata, soldatul trebuie sa predea niste harti ale zonelor curatate de mine la comandamentul de la San Domenico. Fiindu-le greu sa-si puna intrebari despre ei insisi, vorbesc despre Hana. Dupa multe intrebari, barbatul mai in varsta recunoaste ca a cunoscut-o inainte de razboi.

— In Canada?

— Da, o stiu de acolo.

Trec pe langa numeroase focuri de tabara aprinse pe marginea drumului, si Caravaggio ii abate atentia tanaru­lui soldat spre ele. Porecla genistului este Kip. „Cheama-l pe Kip.' „Uite-l pe Kip.' Numele se lipise de el intr-un mod curios. In primul sau raport despre dezamorsarea bombelor, in Anglia, niste unt ii patase hartia, si ofiterul exclamase: „Ce-i asta? Untura de scrumbii?' si hohote de ras il impresurasera. Habar n-avea ce insemna „kipper', dar tanarul sikh fusese de atunci rastalmacit dupa un peste afumat din Anglia. Intr-o saptamana, numele lui adevarat, Kirpal Singh, fusese uitat. Nu se suparase. Lordul Suffolk si echipa sa de eliminare a bombelor incepura sa-l strige dupa porecla, iar el prefera aceasta in locul obiceiului en­glezesc de a te adresa tuturor pe numele de familie.

In vara aceea pacientul englez purta aparatul auditiv, luand parte prin urmare la tot ce se petrecea in casa. Co­chilia de chihlimbar era cuibarita in urechea lui cu talma­cirile sale pentru toate sunetele intamplatoare - scaunul de pe hol harsaind pe podea, lipaitul labelor cainelui pe langa camera lui, facandu-l sa dea volumul mai tare si sa-i auda pana si respiratia pacatoasa, sau strigatul genistului pe terasa. Pacientul englez, in numai cateva zile de la sosirea tanarului soldat, devenise astfel constient de prezenta lui prin jurul casei, desi Hana il tinea la distanta, gandindu-se ca probabil nu s-ar fi placut unul pe altul.

Dar intr-o zi intra in camera englezului si il gasi pe genist acolo. Statea in picioare la capul patului, cu bratele ridicate si atarnate peste arma care-i era asezata de-a curmezisul peste umeri. Fetei nu-i placu cum manuia ne­pasator pusca, cum se intoarse lenes la intrarea ei ca si cum trupul i-ar fi fost axa unei roti, ca si cum arma i-ar fi fost cusuta de-a lungul umerilor si bratelor pana in pum­nii mici si cafenii.

Englezul se intoarse spre ea si spuse „Ne intelegem nemaipomenit de bine'.

O supara faptul sa genistul intrase nepasator in acest domeniu, ca parea in stare sa o inconjoare, sa fie peste tot. Kip, afland de la Caravaggio ca pacientul stia multe des­pre arme, incepuse o discutie cu el despre detectarea de bombe. Intrase in camera si gasise o fantana de informatii despre armamentul aliatilor si dusmanului. Englezul nu numai ca stia despre detonatoarele absurde ale italienilor, dar cunostea si topografia acestei regiuni toscane. In scurt timp isi desenau unul altuia schite de bombe si discutau teoria fiecarui sistem in parte.

— Se pare ca detonatoarele italiene sunt plasate verti­cal. Si nu intotdeauna la coada.

— Ma rog, depinde. Asa sunt cele fabricate la Neapole, dar fabricile de la Roma urmeaza modelul german. Desigur, Neapole, intorcandu-ma in secolul al cincisprezecelea

Insemna ca trebuia sa-l asculte pe pacient vorbind in felul sau ocolit, iar tanarul soldat nu era deprins sa stea nemiscat si in liniste. Devenea agitat si intrerupea intruna Pauzele si tacerile pe care englezul le facea adesea, incer­cand sa invioreze lantul de idei. Soldatul isi dadu capul pe spate si privi spre tavan.

— Ar trebui sa facem o targa, spuse ganditor genistul intorcandu-se spre Hana cand ea intra in camera, si sa-l purtam prin casa in ea. Ea se uita la amandoi, ridica din urmeri si parasi odaia.

Cand Caravaggio trecu pe langa ea pe hol, fata zambea. Statura amandoi acolo si ascultara conversatia din camera.

Kip, ti-am spus care este teoria mea asupra conceptu­lui virgilian despre om? Da-mi voie

Ai aparatul auditiv deschis?

Ce?

Deschide

— Cred ca si-a gasit un prieten, ii spuse ea lui Caravaggio.

Fata iese afara, in curte si in lumina soarelui. La ami­aza robinetele incep sa functioneze in fantana vilei si, timp de douazeci de minute, apa tasneste din ele. Fata isi scoate pantofii, se suie in cupa secata a fantanii si asteapta.

La aceasta ora mirosul de fan pluteste pretutindeni. Mustele verzui se impleticesc prin aer si se izbesc de. oameni ca si cum s-ar lovi de-un zid, apoi se retrag nepasatoare. Ea observa unde s-au adapostit paianjenii de apa sub cupa superioara a fantanii, fiindca sta cu fata in umbra acesteia. Ii place sa se aseze in acest cuib de piatra, un miros de aer tainuit, intunecat si racoros venind din­spre jgheabul inca gol de langa ea, ca aerul dintr-o pivnita deschisa pentru prima oara intr-o primavara tarzie, asa in­cat caldura de afara atarna in contrast. Isi sterge de praf bratele, isi desprinde degetele de la picioare din stransoarea pantofilor si se intinde.

Prea multi barbati in casa. Gura ei se lipeste de pielea dezgolita a umarului. Isi adulmeca pielea, aerul ei intim. Gustul si aroma ei proprie. Isi aminteste prima data cand devenise constienta de ele, undeva prin adolescenta - parea a fi un loc mai degraba decat un moment anume - sarutandu-si bratul pentru a-si exersa sarutul, mirosindu-si incheietura mainii sau aplecandu-se spre coapse. Respi­rand in propriile ei maini facute cupa, asa incat respiratia sa ricoseze inapoi spre nas. Acum isi freaca picioarele goale si albe de cenusiul umbrit al fantanii. Genistul ii po­vestise despre statui pe care le intalnise in timpul luptelor, cum dormise langa una din ele, un inger intristat, jumatate barbat, jumatate femeie, a carui frumusete il fermecase. Se intinsese pe spate privindu-i trupul si, pentru prima data de la inceputul razboiului, se simtise impacat.

Fata adulmeca piatra, mirosul ei racoros de molie.

Oare tatal ei se chinuise in inclestarea lui cu moartea sau murise linistit? Oare statuse si el intins asa cum se odihneste maiestuos pacientul englez in patul sau? Oare fusese ingrijit de vreun strain? Un om care nu e din nea­mul tau iti poate rascoli emotiile mai profund decat cineva din propria familie. Ca si cum, nimerind in bratele unui strain, descoperi chiar oglinda pe care ti-ai alege-o singur. Spre deosebire de genist, tatal ei nu se simtise niciodata complet impacat in lume. Remarcile lui isi pierdeau unele silabe, din timiditate. Din orice propozitie a lui Patrick, se plangea mama ei, pierdeai doua-trei cuvinte importante. Dar Hanei ii placea acest lucru la el, in jurul lui nu parea a exista nici un spirit feudal. Avea un aer vag, o incertitu­dine care ii dadea un farmec sovaitor. Era deosebit de majoritatea barbatilor. Chiar si ranitul pacient englez avea fermitatea cunoscuta a feudalului. Dar tatal ei fusese un spirit flamand, placandu-i ca cei din jurul lui sa fie siguri pe ei, chiar severi.

Oare s-a apropiat de propria-i moarte cu acelasi aer in­diferent ca si cum ar fi nimerit acolo din intamplare? Sau cu manie? Era omul cel mai putin capabil de manie din cati cunostea, detestand cearta, iesind pur si simplu din camera daca cineva il vorbea de rau pe Roosevelt sau pe Tim Buck sau ii lauda pe unii primari ai orasului Toronto. Nu incercase in viata lui sa converteasca pe nimeni, oblo­jind numai, sau sarbatorind evenimente care se intamplau in jurul sau. Atata tot. Un roman este o oglinda plimbandu-se de-a lungul unei strazi. Fata citise acest lucru intr-una dintre cartile recomandate de pacientul englez, si asa si-l amintea pe tatal ei - de cate ori aduna imagini de-ale lui din trecut - oprind masina sub un anumit pod din Toronto, spre nord de Pottery Road, la miezul noptii, si spunandu-i ca acesta era locul unde graurii si porumbeii isi imparteau incomod si nu prea armonios grinzile podu­lui pe timpul noptii. Si chiar asa se oprisera acolo intr-o noapte de vara si isi aplecasera capetele spre zarva de su­nete si ciripeli somnoroase.

Mi s-a spus ca Patrick a murit intr-un porumbar, zise Caravaggio.

Tatal ei indragise un oras inventat de el insusi, ale carui strazi si ziduri si frontiere fusesera create de el si de priete­nii lui. Nu parasise niciodata cu adevarat acea lume imagi­nara. Fata isi da seama ca tot ce stia despre realitate inva­tase singura sau de la Caravaggio sau, in timpul in care lo­cuisera impreuna, de la mama ei vitrega, Clara. Clara, care odata fusese actrita, Clara cea clara, care isi rostise limpede mania atunci cand plecasera cu totii la razboi. Tot anul care trecuse, in Italia, purtase cu ea scrisori de la Clara. Misive care stie ca fusesera scrise pe o stanca trandafirie de pe o insula din golful Georgian, scrise cu vantul sufland peste apa si indoind hartia din caiet inainte ca ea sa rupa intr-un sfarsit paginile si sa le puna intr-un plic adresat Hanei. Le tinea in valiza, fiecare continand cate un fulg de stanca trandafirie, si acea adiere. Dar ea nu raspunsese niciodata. Ii fusese un dor cumplit de Clara, dar nu putuse sa-i scrie, dupa toate cate i se intamplasera. Nu poate suporta sa dis­cute sau macar sa accepte moartea lui Patrick.

Iar acum, pe acest continent, razboiul cutreierand pe altundeva, manastirile si bisericile care fusesera transformate temporar in spitale au ramas solitare, cioplite in dealurile Toscanei si Umbriei. Poarta in ele ramasitele acestei civilizatii a razboiului, marunte morene lasate in urma de un enorm ghetar. Pretutindeni in jurul lor se in­tinde acum padurea sfanta.

Isi vara picioarele sub rochia subtire si isi reazema bratele de coapse. Totul e nemiscat. Aude cunoscutul gal­gait sec frematand in teava ingropata in coloana centrala a fantanii. Apoi tacere. Apoi deodata un vuiet cand apa soseste, navalind in jurul ei.

POVESTIRILE PE CARE HANA I LE CITISE PACIENTULUI englez, calatoria alaturi de batranul pelegrin in Kim sau alaturi de Fabrizio in Manastirea din Parma, ii ametisera pe amandoi, prinzandu-i intr-o involburare de armate si cai si trasuri - toate fugind de sau catre un razboi. Stivuite intr-un colt al dormitorului lui erau alte carti pe care i le citise, ale caror meleaguri le cutreierasera deja.

Multe carti incepeau cu un enunt al autorului despre structura povestirii. Te afundai in apele lor cu o vaslire tacuta.

Imi incep cronica de la vremea in care Servius Galba a fost consul.

Istoriile lui Tiberius, Caligula, Claudius si Nero, cat timp s-au aflat la putere, au fost falsificate prin teroare, iar dupa moartea lor au fost rescrise cu in­noita ura.

Asa si-a inceput Tacitus Analele.

Insa romanele incepeau cu multa sovaiala sau haos. Cititorii nu aveau niciodata un control total. O usa un la­cat un zagaz se deschidea si ei se imbulzeau, tinandu-se cu o mana de balustrada, tinand in cealalta o palarie.

Cand fata incepe o carte, intra pe portile impodobite in ograzi spatioase. Parma si Paris si India isi rasfira covoarele.

Se aseza, sfidand ordinele municipale, calare pe tunul Zam-Zammah, inaltat pe soclul sau de caramida peste drum de vechiul Ajaib-Gher - Casa Minunilor, cum numeau localnicii muzeul din Lahore. Cine il are pe Zam-Zammah, „balaurul care sufla foc pe nari”, sta­paneste Punjab-ul; de aceea uriasul tun de bronz ver­zui este intotdeauna primul in prada de razboi a ori­carui cuceritor.

— Citeste mai rar, fata draga, pe Kipling trebuie sa-l citesti rar. Uita-te cu atentie unde sunt virgulele, ca sa afli pauzele firesti. Este un scriitor care s-a folosit de condei si cerneala. Isi ridica adesea privirea de pe pagina, imi inchi­pui, se uita pe fereastra si asculta pasarile, asa cum fac multi scriitori solitari. Unii nu stiu numele pasarilor, insa el le stia. Ochiul tau e prea iute si nord-american. Gandeste-te la viteza condeiului lui. Daca nu, ce-teribil, ce no­duros si chinuit ar fi primul paragraf.

Aceasta fusese prima lectie despre lectura a pacientu­lui englez. De atunci n-o mai intrerupsese niciodata. Daca se intampla sa adoarma, ea continua fara sa-si ridice pri­virea decat cand ea insasi era obosita. Daca el pierduse ultima jumatate de ora din povestire, o singura incapere era intunecata intr-o istorie pe care probabil ca o stia deja. Cunostea harta trasata de povestire. Benare la est si Chilianwallah la nord de Punjab. (Toate astea avusesera loc inainte ca genistul sa se iveasca in mijlocul lor ca iesit din aceasta poveste. Ca si cum paginile lui Kipling fusesera frecate noaptea, ca o lampa magica. Un leac facator de minuni.)

Ajungand la final, lasase din mana povestea lui Kim, cu frazele sale delicate si desavarsite - si citita acum cu o dictie clara - si luase caietul pacientului, volumul pe care reusise cumva sa-l aduca cu el prin flacari. Cartea se ras­fira deschisa, ajunsa aproape la dublul grosimii ei initiale.

Avea o pagina subtire dintr-o Biblie, rupta si lipita in text.

Cand regele David a ajuns la adanci batranete il aco­pereau cu haine, insa nu putea sa se incalzeasca.

Atunci slugile lui i-au zis: Sa se caute pentru dom­nul nostru rege o fata tanara care sa stea inaintea regelui, sa-l ingrijeasca si sa se culce cu el, ca sa se incalzeasca domnul nostru regele.

Si i-au cautat in toate tinuturile lui Israel o fata frumoasa si au gasit pe Abisag Sunamiteanca si au adus-o la rege.

Fata era foarte frumoasa, ingrijea pe rege si-l ser­vea; insa regele n-a cunoscut-o.

Tribul —          , care il salvase pe pilotul ars, l-a adus la baza militara britanica din Siwa in 1944. A fost transportat cu trenul sanitar de la miezul noptii din vestul desertului pana in Tunisia si de acolo trimis in Italia. In acea perioada a razboiului erau sute de soldati cu mintile ratacite, cel mai probabil nevinovati, nu prefacuti. Cei ce sustineau a fi nesiguri de nationalitatile lor erau plasati in complexul din Tirrenia, unde se afla spitalul de la tarmul marii. Pilotul ars era o enigma in plus, lipsit de orice mijloc de identificare, de nerecunoscut. In tabara pentru Prizonieri din apropiere era tinut intr-o cusca poetul ame­rican Ezra Pound, care isi ascundea pe trup si prin buzunare, mutand-o zilnic pentru propriul sau sentiment de siguranta, elicea de eucalipt pe care se aplecase si o cu-lesese din gradina celui care-l tradase, cand fusese arestat, Eucaliptul care ajuta la memorie.

— Ar trebui sa incercati sa ma pacaliti, le spusese pilo­tul ars anchetatorilor sai, faceti-ma sa vorbesc in germana, ceea ce pot, daca tot veni vorba, intrebati-ma despre Don Bradman. Intrebati-ma despre Marmite despre marea Gertrude Jekyll. Stia unde se afla fiecare pictura de Giotto prin Europa, si majoritatea locurilor unde se puteau gasi imitatii convingatoare.

Spitalul de pe tarm fusese improvizat in cabinele de baie de pe plaja, pe care turistii le puteau inchiria la rascru­cea dintre secole. In timpul caldurilor, vechile umbrele Campari erau din nou asezate in rozetele de pe mese, iar pansatii si ranitii si muribunzii stateau la umbra lor in briza marii si discutau molcom sau priveau in gol sau sporovaiau intruna. Barbatul ars o observa pe tanara infirmiera, oare­cum diferita de celelalte. Cunostea bine asemenea priviri impietrite si isi dadu seama ca era mai mult pacienta decat infirmiera. O chema numai pe ea cand avea nevoie de ceva.

Fu interogat din nou. Totul la el era foarte englezesc, cu exceptia faptului ca pielea ii era arsa si neagra, una dintre acele fiinte preistorice fosilizate in mlastini, pas­trata prin istorie, asezata inaintea ofiterilor anchetatori.

Il intrebara unde se aflau aliatii in Italia si le spuse ca banuia ca ocupasera Florenta, dar ca erau tinuti pe loc in oraselele de munte dinspre nord. Linia Gotica. „Unitatile voastre sunt blocate in Florenta si nu pot trece de puncte strategice precum Prato si Fiesole fiindca germanii s-au baricadat in vile si manastiri si sunt excelent aparati. E o poveste veche - cruciatii au facut aceeasi greseala impo­triva sarazinilor. Si, asemeni lor, aveti acum nevoie de ora­sele fortificate. Acestea n-au fost parasite decat in vremu­rile holerei.”

A batut campii mai departe, exasperandu-i, tradator sau aliat, nelasandu-i sa ghiceasca niciodata cu prea mare certitudine cine era.

Acum, dupa luni de zile, in vila San Girolamo, in ora­selul de munte de la nord de Florenta, in incaperea-umbrar care ii este dormitor, se odihneste ca sculptura cavalerului mort din Ravenna. Deapana franturi de poveste despre orase-oaza, urmasii familiei Medici, stilul literar al lui Kipling, femeia care si-a infipt dintii in carnea lui. Iar in caietul sau de insemnari, editia din 1890 a Istoriilor lui Herodot, sunt alte franturi de poveste - harti, fragmente de jurnal, scrieri in numeroase limbi, paragrafe taiate din alte carti. Singurul lucru care lipseste e numele lui. Nu exista inca nici un indiciu care sa dezvaluie cine este cu adevarat, e lipsit de nume, de grad sau batalion sau escadron. Insemnarile din caietul lui sunt toate de dinainte de razboi, despre deserturile din Egipt si Libia in anii '30, presarate cu notite despre picturile din pesteri sau galerii de arta sau crampeie de jurnal in scrisul lui marunt. „Nu e nici o bruneta', ii spune pacientul englez Hanei cand se apleaca asupra lui, „printre Madonele florentine”.

Cartea i-a ramas in maini. Ea o desprinde de trupul lui adormit si o pune pe noptiera. Lasand-o deschisa, sta in picioare, privind in jos, si citeste. Isi promite ca nu va in­toarce pagina.

Mai 1936.

Am sa va citesc o poezie, a spus sotia lui Clifton, cu vocea ei protocolara, impresie pe care ti-o lasa intot­deauna daca nu-i esti foarte apropiat. Eram cu totii in tabara sudica, stransi in cercul de lumina al focului.

Am umblat prin desert.

Si am strigat:

— O, Doamne, ia-ma din acest loc!

O voce a rostit: - Nu exista desert.

Am strigat: - Bine, dar –

Nisipul, arsita, orizontul gol.

O voce a rostit: - Nu exista desert.

Nimeni n-a zis nimic.

Ea a spus: Acesta a fost Stephen Crane, care nu a cunoscut niciodata desertul.

L-a cunoscut, a spus Madox.

Iulie 1936.

Exista tradari intr-un razboi care sunt marunte in comparatie cu tradarile noastre umane pe timp de pace. Noul amant ia obiceiurile celuilalt. Toate sunt sfaramate, dezvaluite intr-o noua lumina. Acest lucru este realizat prin fraze incordate sau tandre, desi inima este un organ al focului.

O poveste de iubire nu e despre cei care isi pierd inima, ci despre cei care gasesc acea fiinta intristata pe care, cand o afli, trupul nu mai poate insela pe ni­meni, nu mai are nici o masca - nici intelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mis­tuire a sinelui si a trecutului.

Este aproape intuneric in incaperea verde. Hana se in­toarce si isi da seama ca are gatul intepenit de incordare. A fost concentrata si cufundata in scrisul chircit din jur­nalul lui de calatorie, gros, plin de harti si texte. Are chiar si o feriga marunta lipita in el. Istoriile. Nu inchide ca­ietul, nu l-a atins deloc de cand l-a asezat pe noptiera. Se indeparteaza de el.

Kip se afla pe un camp la nord de vila cand gasi mina enorma, piciorul lui - aproape calcand peste firul verde pe cand traversa livada - rasucindu-se ca sa-l evite, astfel in­cat isi pierdu echilibrul si cazu in genunchi. Ridica firul pana ce-l simti intins, apoi il urmari, mergand in zigzag printre copaci.

Se aseza la capatul lui cu geanta de panza in poala. Mina il soca. O acoperisera cu beton. Asezasera acolo ex­plozivul si apoi asternusera beton umed deasupra pentru a-i deghiza mecanismul si forta. La vreo trei metri depar­tare era un copac desfrunzit. Alt copac cam la noua metri. Iarba de doua luni crescuse peste bila de beton.

Isi desfacu geanta si taie iarba cu o foarfeca. Aseza o mica plasa de sfoara in jurul ei si, dupa ce lega o franghie si un scripete de o creanga a copacului, ridica incet beto­nul in aer. Doua fire ieseau din el si duceau spre pamant. Se aseza, se rezema de copac si se uita la ea. Viteza nu mai conta acum. Isi scoase radioul din geanta si isi puse castile pe cap. In scurt timp acestea ii pompau in urechi muzica americana de pe postul AIF. In medie doua mi­nute jumatate pentru fiecare cantec sau numar de dans. Putea sa socoteasca in urma, trecand prin Un sirag de perle, Balada improvizata in do major si alte melodii, ca sa descopere cata vreme statuse asa, receptionand muzica de fond in mod inconstient.

Zgomotul nu conta. Nu se auzea nici un ticait sau pa­unit slab care sa semnaleze vreun pericol in acest tip de bomba. Melodia care il distragea il ajuta sa gandeasca limpede, sa patrunda posibilele structuri ale minei, sa inteleaga caracterul celui care crease citadela de fire si apoi turnase beton umed peste ea.

Suspendarea bilei de beton in aer, legata cu inca o sfoara, insemna ca cele doua fire nu puteau fi smulse oricat de dur ar fi atacat-o. Se ridica si incepu sa curete usurel cu dalta mina deghizata, inlaturand faramele de beton cu pamatuful tinut in gura, cioplind mai departe. Se oprj din treaba doar cand muzica se rataci de pe lungimea de unde, iar el fu nevoit sa prinda din nou postul, dand o noua claritate melodiilor de dans. Foarte incet dezgropa circuitele de fire. Erau sase fire incurcate, legate intr-un manunchi, vopsite toate in negru.

Sterse de praf panoul pe care erau asezate.

Sase fire negre. Cand era copil tatal sau isi strangea degetele si, ascunzandu-le, lasand afara doar varfurile, il punea sa ghiceasca degetul cel mai lung. Degetul lui ma­runtel il atingea pe cel ales, si mana tatalui se desfacea, in­florind, pentru a dezvalui greseala baiatului. Puteai, desi­gur, sa schimbi un fir rosu intr-un conductor negativ. Dar acest adversar nu numai ca isi betonase creatia, ci vopsise si toate personajele in negru. Kip era atras intr-un vartej psihologic. Incepu sa razuiasca vopseaua cu cutitul, dez­valuind un rosu, un albastru, un verde. Oare adversarul sau le si schimbase intre ele? Va trebui sa creeze un cir­cuit periferic dintr-un fir negru de-al lui, ca o meandra se­cata a unui rau, si apoi sa testeze daca aceasta bucla avea energie pozitiva sau negativa. Apoi va verifica pierderile de energie si va sti unde se afla pericolul.

Hana cara o oglinda inalta in fata ei de-a lungul holu­lui. Se oprea din cauza greutatii si o pornea apoi mai de­parte, oglinda reflectand trandafiriul vechi si intunecat al culoarului.

Englezul dorise sa se priveasca in oglinda. Inainte de a intra in camera, fata intoarse grijulie oglinda catre sine, ca lumina sa nu ricoseze, reflectata de la fereastra, pe fata lui-

El statea intins acolo, in carapacea lui intunecata, sin­gura paloare fiindu-i aparatul auditiv din ureche si aparenta vapaie de lumina a pernei. Isi inlatura cu mana asternuturile de pe el. Uite, ajuta-ma, impingand cat de departe putea, si Hana smuci cearsaful pana la capul patului.

Se sui pe un scaun langa pat si apleca incet oglinda spre el. Se afla in aceasta pozitie, cu bratele incordate ina­intea ei, cand auzi strigatele slabe.

La inceput nu le baga in seama. In casa se auzeau ade­sea zgomote din vale. Megafoanele folosite de soldatii care deminau zona o iritasera intruna pe vremea cand lo­cuia singura cu pacientul englez.

Tine oglinda nemiscata, draga, spuse el.

Cred ca striga cineva. Auzi?

Cu mana stanga el dadu aparatul auditiv mai tare.

E baiatul. Ar trebui sa te duci sa vezi ce e.

Sprijini oglinda de perete si se napusti pe coridor. Afara se opri, asteptand strigatul urmator. Cand acesta sosi, ea tasni prin gradina spre campurile de deasupra casei.

El statea in picioare cu mainile ridicate deasupra ca­pului, ca si cum ar fi tinut o enorma panza de paianjen. Isi scutura capul, sa scape de casti. Cum alerga spre el, ii striga sa-l ocoleasca prin stanga, fire de la mina erau risi­pite peste tot. Ea incremeni. Acesta era un loc prin care trecuse de nenumarate ori fara vreun sentiment de primej­die, isi sufleca fusta si inainta privindu-si picioarele cum se cufunda in iarba inalta.

Bratele genistului erau inca incremenite in aer cand ajunse langa el. Fusese pacalit, sfarsind prin a tine doua fire sub tensiune pe care nu le putea lasa jos fara a se asi­gura printr-un conductor suplimentar. Avea nevoie de inca o mana pentru a neutraliza unul din fire si trebuia sa se intoarca din nou la panoul detonator. Ii dadu cu atentie firele si isi lasa bratele in jos, simtindu-si sangele circuland din nou prin ele.

— Le iau inapoi intr-o clipa.

— E-n regula.

— Stai nemiscata.

Isi desfacu geanta si scoase contorul Geiger si magnetul. Plimba cadranul in susul si de-a lungul firelor pe care le tinea fata. Nici o oscilatie spre negativ. Nici un indiciu. Nimic. Facu un pas inapoi, intrebandu-se unde putea fi smecheria.

— Da-mi voie sa leg alea de un copac, si tu pleaca de aici.

— Nu. Le tin eu. Nu vor ajunge pana la copac.

— Nu.

— Kip, pot eu sa le tin.

— Suntem intr-un impas. E pe undeva o smecherie. Nu stiu incotro s-o iau de aici. Nu stiu cat de completa e pacaleala.

Lasand-o acolo, fugi inapoi spre locul unde zarise prima data firul. Il ridica si il urmari tot drumul, de data aceasta cu contorul Geiger lipit de el. Apoi ramase ghe­muit la vreo zece metri de ea, gandindu-se, ridicandu-si din cand in cand privirea, uitandu-se prin ea fara s-o vada, atent doar la cele doua fire auxiliare pe care ea le tinea in maini. Nu stiu, rosti rar, cu glas tare, nu stiu. Cred ca tre­buie sa tai firul din mana ta stanga, acum chiar ca trebuie sa pleci. Isi trase din nou castile peste urechi, si sunetul se revarsa iarasi cu putere in el, umplandu-l de claritate. Trebalui din nou de-a lungul diverselor cararui de fire si plonja prin rasucirile nodurilor lor, colturile subite, contac­tele ascunse care le transformau din pozitiv in negativ. Bu­toiul cu praf de pusca. Isi aduse aminte de caine, cu ochii lui imensi. Goni insotit de muzica de-a lungul conductoa­relor si, in tot acest timp, isi tinu privirea atintita asupra mainilor fetei, care stateau foarte nemiscate tinandu-le.

— Ar trebui sa pleci.

— Ai nevoie de o mana in plus ca sa le tai, nu-i asa?

— Pot sa le leg de copac.

— Le tin eu.

Lua firul ca o vipera subtire din mana ei stanga. Apoi pe celalalt. Ea nu se indeparta. El nu mai zise nimic, trebuia acum sa gandeasca cat mai clar, ca si cum ar fi fost singur. Ea se apropie si lua inapoi unul dintre fire. Nu era deloc constient de toate acestea, prezenta ei fiindu-i stearsa din minte. Strabatu rutele detonatorului bombei inca o data, impreuna cu mintea care ii crease coregrafia, atingand toate punctele-cheie, privindu-i radiografia, mu­zica orchestrei acoperind tot restul.

Pasind spre ea taie firul de sub pumnul ei stang inainte ca teoria sa i se stinga din minte, cu un sunet ca al unui obiect strapuns de un dinte. Ii urmari imprimeul intunecat al rochiei de-a lungul umarului, peste gat. Bomba era moarta. Scapa clestii si isi aseza mana pe umarul ei, sim­tind nevoia de a atinge ceva uman. Ea spunea ceva ne­deslusit, si se intinse si ii trase castile de pe cap si tacerea se lasa. O adiere si un freamat. Isi dadu seama ca trosnetul firului retezat nu fusese auzit, ci doar simtit, o muscatura, frangerea unui os marunt de iepure. Fara sa-i dea drumul, mana lui luneca de-a lungul bratului ei si smulse cei doua­zeci de centimetri de sarma din pumnul ei inca strans.

Ea se uita la el intrebatoare, asteptandu-i raspunsul la ceea ce-i spusese, insa el n-o auzise. Fata clatina din cap si se aseza jos. El incepu sa culeaga diverse obiecte din jurul sau, punandu-le in geanta. Ea se uita in sus catre copac si apoi, din intamplare numai, isi cobori din nou pri­virea si ii zari mainile tremurande, incordate si intepenite ca ale unui epileptic, respiratia adanca si rapida, toate dis­parand intr-o clipita. Statea ghemuit.

Ai auzit ce-am spus?

Nu. Ce-ai spus?

Am crezut ca aveam sa mor. Voiam sa mor. Si m-am gandit ca daca mor am sa mor cu tine. Cineva ca tine, tanar, cum sunt si eu. I-am vazut pe atatia murindu-mi alaturi in anul acesta. Nu mi-a fost frica. Desigur, n-a fost bravura. M-am gandit, avem vila asta, iarba asta, ar fi trebuit sa ne intindem amandoi, tu in bratele mele, inainte de a muri. Am vrut sa-ti ating osul acela de la gat clavicula, e ca o aripa marunta impietrita sub pielea ta. Am vrut s-o invelesc cu degetele. Mi-a placut intotdeauna car­nea de culoarea raurilor si pietrelor, sau ca ochiul caprui al unei paralute, stii floarea asta? Ai vazut vreuna? Sunt asa de obosita, Kip, vreau sa dorm. Vreau sa dorm sub copacul asta, sa-mi lipesc ochiul de clavicula ta, vreau doar sa-mi inchid ochii si sa nu ma mai gandesc la nimeni, vreau sa gasesc un cuib intre crengile unui copac si sa ma sui acolo si sa dorm. Ce minte atenta! Sa stii ce fir sa tai. Cum ai stiut? Ziceai intruna nu stiu, nu stiu, dar ai stiut. Nu-i asa? Nu tremura, trebuie sa-mi fii un pat linistit, lasa-ma sa ma incolacesc ca si cum mi-ai fi un bunic plin de bunatate pe care sa-l pot imbratisa, iubesc cuvantul „a te incolaci', asa o vorba domoala, n-o poti zori

Gura ei era lipita de camasa lui. Statea intins cu ea pe jos, nemiscat cum ii spusese, cu ochii limpezi, privind in sus spre o creanga. Ii auzea rasuflarea adanca. Cand isi in­colacise bratul in jurul umarului ei era deja adormita, dar se stransese langa el. Aruncand o privire in jos observa ca ea inca mai tinea firul, probabil ca-l ridicase din nou.

Din toate, rasuflarea ii era cea mai vie. Apasarea ii era atat de usoara, probabil isi asezase aproape toata greutatea alaturi, nu peste el. Cata vreme putea sta asa, fara sa se desprinda, sa se intoarca la multimea de treburi ale zilei. Era esential sa ramana nemiscat, ca statuile de care si el se sprijinise in toate acele luni in care avansasera spre nord de-a lungul coastei, luptandu-se pentru calea spre si din­colo de fiecare oras-fortareata, pana ce nu mai era nici o diferenta intre ele, aceleasi strazi inguste peste tot, care deveneau rauri de sange, asa incat incepuse sa viseze ca, daca si-ar fi pierdut echilibrul, ar fi alunecat de-a lungul acelor torente de lichid rosu si ar fi fost azvarlit de pe creasta in vale. In fiecare seara intrase in racoarea cate unei biserici capturate si isi gasise cate o statuie sa-i fie santinela pe timpul noptii. Isi asezase increderea numai in aceasta rasa de pietre, apropiindu-se cat mai mult de ele in intuneric, un inger intristat a carui coapsa era coapsa de­savarsita a unei femei, al carui contur si a carui umbra pareau a fi asa catifelate. Isi punea capul in poala acestor fiinte si se lasa in voia somnului.

Ea lasa dintr-o data mai multa greutate asupra lui. Si acum rasuflarea ei era mai adanca, ca vocea unui violon­cel, ii privi fata adormita. Era inca infuriat ca fata statuse cu el cand dezamorsase bomba, ca si cum prin aceasta il facuse sa-i ramana dator cu ceva. Facandu-l sa se simta in retrospectiva responsabil pentru ea, desi nici nu se gan­dise la asa ceva in acele clipe. Ca si cum un astfel de gand ar fi putut influenta in vreun mod folositor ce hotara el sa faca cu o mina.

Dar simtea ca acum se afla in ceva, poate intr-o pic­tura vazuta undeva anul trecut. Un cuplu ferit de pericole pe o campie. Ce multe cupluri vazuse, in lenea somnului lor, lipsite de orice gand despre munca sau primejdiile din lume. Alaturi de el era forfoteala de soricel din respiratia Hanei; sprancenele ei se incruntau a cearta, o marunta inversunare in visarea ei. Isi intoarse privirea in sus spre copac si spre cerul de nori albi. Mana ei il tinea strans, asa cum se inclestase de el malul de pe tarmul raului Moro, pumnul lui infigandu-se in lutul umed, sa nu alunece inapoi in torentul deja traversat.

Daca ar fi fost el eroul dintr-o pictura, ar fi putut sa-si revendice odihna cuvenita. Dar, cum spusese si ea, el era cafeniul unei stanci, cafeniul unui rau noroios, hranit de furtuni. Si ceva in el il facea sa se dea inapoi chiar si din fata naivei inocente a unei asemenea remarce. Dezamorsa­rea reusita a unei bombe era un final de roman. Barbati albi, intelepti ca niste tati, isi dadeau mana, erau felicitati si se indepartau schiopatand, dupa ce fusesera convinsi sa iasa din solitudinea lor pentru aceasta misiune speciala. Dar el era un profesionist. Si ramanea un strain, un sikh. Singurul lui contact uman si personal era cu acest inamic care crease bomba si plecase stergandu-si urmele cu o creanga tarata in urma sa.

De ce nu putea dormi? De ce nu putea sa se intoarca spre fata, sa nu se mai gandeasca ca in jur totul inca mai era o vapaie suspendata, pe jumatate aprinsa? intr-o pic­tura din imaginatia sa, campia care inconjura aceasta im­bratisare a lor era in flacari. O data urmarise prin binoclu un genist intrand intr-o casa minata. Il vazuse daramand o cutie de chibrituri de pe un colt de masa si fiind invaluit in lumina in acea jumatate de secunda inainte ca sunetul sters al bombei sa-l ajunga. Astfel era fulgerul in 1944. Cum putea sa se increada chiar si in acest cerc de elastic de pe maneca rochiei fetei, care ii strangea bratul? Sau in haraitul din rasuflarea ei apropiata, adanca asemeni pie­trelor dintr-un rau.

Fata se trezi cand omida ii trecu de pe gulerul rochiei pe obraz, si isi deschise ochii, il zari aplecat asupra ei. El ii culese omida de pe fata fara sa-i atinga pielea si o aseza pe iarba. Ea observa ca isi impachetase deja echipamen­tul. El se dadu inapoi si se aseza sprijinit de copac, pri­vind-o cum se rostogoleste agale pe spate si cum se in­tinde apoi, lungind acea clipa cat mai mult cu putinta. Trebuie sa fi trecut de amiaza, cu soarele acolo unde era. Isi dadu capul pe spate si se uita la el.

— Parca trebuia sa ma tii in brate!

— Te-am tinut. Pana te-ai dat mai incolo.

— Cat timp m-ai tinut?

— Pana te-ai desprins. Pana ai simtit nevoia sa te misti-

— Nu s-a abuzat de mine, sper? Adaugand: Glumesc numai, cand il vazu cum incepe sa se imbujoreze.

— Vrei sa te intorci in casa?

— Da, mi-e foame.

Abia se putu ridica, cu soarele orbitor, cu picioarele _ei ostenite. Cata vreme fusesera acolo, inca nu stia. Nu putea sa uite adancimea somnului, usurinta cu care se cufundase in vis.

O PETRECERE SE PORNI IN CAMERA PACIENTULUI englez cand Caravaggio aparu cu un gramofon gasit pe undeva.

— Ma voi folosi de el ca sa te invat sa dansezi, Hana. Nu ceea ce stie tanarul tau prieten. Am vazut si mi-am in­tors spatele la unele dansuri. Dar melodia asta De cand se petrece acest lucru e o piesa excelenta pentru ca muzica din introducere e mai pura decat cantecul pe care-l intro­duce. Si numai marii artisti de jazz au pus pret pe-un ase­menea lucru. Deci, putem sa tinem petrecerea pe terasa, ceea ce ne-ar permite sa-l invitam pe caine, sau putem sa-l invadam pe englez si s-o tinem sus in dormitor. Tanarul tau prieten care nu bea alcool a reusit sa gaseasca niste sti­cle cu vin ieri in San Domenico. Nu avem numai muzica. Da -mi bratul. Nu. Intai trebuie sa facem semne cu creta pe podea si sa exersam. Trei pasi principali - unu-doi-trei -acum da-mi bratul. Ce s-a intamplat cu tine astazi?

— A dezamorsat o bomba enorma, una dificila. Lasa sa-ti spuna el.

Genistul ridica din umeri, nu cu modestie, ci ca si cum ar fi fost prea complicat de explicat. Noaptea se lasa ful­gerator, intunericul umplu valea si invalui apoi muntii si tosera lasati din nou cu felinarele.

Tarsaiau cu totii pe coridoare spre camera pacientului englez, Caravaggio carand gramofonul, tinand intr-o mana bratul aparatului si acul.

— Acum, inainte sa incepi cu istoriile tale, spuse spre silueta nemiscata din pat, iti prezint Povestea mea de-amor.

— Compusa in 1935 de domnul Lorenz Hart, imi inchi­pui, murmura englezul. Kip statea la fereastra si ea spuse ca voia sa danseze cu el.

— Nu pana nu te invat, gaza draga.

Ii arunca o privire ciudata lui Caravaggio; acesta era numele afectuos pe care i-l dadea tatal ei. O trase in im­bratisarea lui adanca si carunta si spuse „gaza draga' din nou si isi incepu lectia de dans.

Isi pusese o rochie curata, dar necalcata. De cate ori faceau o pirueta il zarea pe genist fredonand doar pentru sine, urmand versurile cantecului. Daca ar fi avut curent electric, ar fi putut avea un radio, ar fi putut asculta stiri despre razboi de pe undeva. Nu aveau decat radioul cu cu-art al lui Kip, dar acesta il lasase, din politete, in cort. Pa­cientul englez discuta despre viata nefericita a lui Lorenz Hart. Unele dintre versurile lui cele mai reusite, cele de la cantecul Manhattan, sustinea el, fusesera schimbate, si imediat se lansa in acele versuri:

La Brighton amandoi ne vom scalda

Toti pestii impreuna-i vom speria

Cand vom intra.

Costumul tau subtire de-l zareste

Tot racul va surade strengareste

Din cleste-n cleste.

Niste versuri splendide si senzuale, dar Richard Rodgers, se banuieste, voia mai multa seriozitate.

— Vezi, trebuie sa-mi ghicesti miscarile.

— De ce nu mi le ghicesti tu pe-ale mele?

— Ti le voi ghici, dar numai cand le stii. In momentul de fata sunt singurul care se pricepe.

— Pun pariu ca se pricepe si Kip.

— Poate, dar nu vrea sa danseze.

— As vrea sa beau niste vin, spuse pacientul englez, iar genistul lua un pahar cu apa, ii azvarli continutul pe fe­reastra si turna in el vin pentru englez.

— E prima data cand beau ceva tare de un an de zile.

Se auzi un zgomot inabusit, si genistul se intoarse iute si privi pe fereastra, in noapte. Ceilalti incremenira. Putea sa fi fost o mina. Se intoarse din nou spre grup si spuse.

— E-n regula, n-a fost o mina. Parea sa fi venit dintr-o zona curatata.

— Intoarce placa, Kip. Acum am sa va prezint De cand se petrece acest lucru, melodie compusa de -. Lasa o pa­uza pentru pacientul englez, care era amutit, dand din cap, zambind cu vinul in gura.

— Alcoolul asta probabil o sa ma ucida.

— Nimic nu te poate ucide, prietene. Esti carbune curat.

— Caravaggio!

— George si Ira Gershwin. Ascultati.

El si cu Hana pluteau in intristarea saxofonului. Avea dreptate. Frazarea asa de lenta, de taraganata, incat se simtea ca muzicianul nu voia sa paraseasca antecamera ingusta a preludiului si sa intre in cantec, dorea sa mai ra­mana acolo, unde povestea inca nu incepuse, ca si cum ar fi fost innamorat de o fetiscana din prolog. Englezul mur­mura ca introducerile unor asemenea cantece erau denu­mite „teme'.

Obrazul ei se odihnea pe muschii umarului lui Caravaggio. Ii simtea acele labe teribile pe spate, pe rochia curata, si se miscau in spatiul ingust dintre pat si perete, dintre pat si usa, dintre pat si firida de la fereastra in care statea Kip. Din cand in cand, rotindu-se, ii zarea fata. Statea cu genunchii ridicati si cu bratele odihnindu-se Peste ei. Sau se uita afara, pe geam, in noapte.

Stie careva un dans denumit Imbratisarea Bosforului? intreba englezul.

Nu exista asa ceva.

Kip privi umbrele inalte alunecand pe tavanul pictat, Se ridica cu greu si se indrepta spre pacientul englez sa-i umple paharul gol, si ii atinse buza paharului ca si cum ar fi dat noroc. O adiere dinspre apus intrand in odaie. Si se intoarse brusc, infuriat. Un miros de cordita ajungandu-l, o frantura a sa prin aer, si apoi genistul se strecura afara din camera, cu un gest de sfarseala, lasand-o pe Hana in bratele lui Caravaggio.

Nici o raza de bucurie in fiinta sa, alergand de-a lun­gul holului intunecat. Isi inhata geanta, fu intr-o clipita afara din casa, coborand in goana cele treizeci si sase de trepte ale capelei pana in drum, alergand intruna, alun-gandu-si senzatia de sfarseala din trup.

Fusese un genist sau fusese un civil? Mirosul de flori si ierburi de-a lungul zidului de langa drum, coltul unui junghi intr-o coasta. Un accident sau o decizie gresita. Majoritatea genistilor erau rezervati, nu se amestecau prea mult cu ceilalti. Formau un grup aparte in ceea ce privea caracterul, intr-un fel asemeni celor care lucrau cu giuvaeruri si pietre pretioase, aveau in ei o duritate si o cla­ritate, deciziile lor inspaimantandu-i chiar si pe cei din aceeasi breasla. Kip recunoscuse acea calitate printre fau­rarii de nestemate, dar niciodata in sine insusi, desi stia ca ceilalti o vedeau in el. Genistii nu deveneau niciodata foarte apropiati intre ei. Cand discutau isi transmiteau doar informatii, noi mecanisme, deprinderi de-ale inami­cului. Intra in primarie, unde fusesera incartiruiti, si ochii lui zareau trei fete si inregistrau absenta celei de-a patra. Sau erau patru fete si undeva, pe-o campie, trupul fara su­flare al unui batran sau al unei fete.

Invatase scheme structurale cand intrase in armata, scheme care deveneau din ce in ce mai complicate, ca niste noduri enorme sau ca niste partituri muzicale. Descoperi ca avea darul unei priviri tridimensionale, un ochi aparte care se putea atinti asupra unui obiect sau a unei pagini cu infor­matii si le putea realinia, putea patrunde toate notele false. Era din fire conservator, dar in acelasi timp capabil sa-si imagineze cele mai teribile mecanisme, posibilitatea unui accident intr-o incapere - o pruna pe masa, un copil apropiindu-se si mancand samburele de otrava, un barbat intrand intr-o odaie intunecata si, inainte de-a se sui in pat langa sotia lui, daramand o lampa cu parafina din suportul ei. Fiecare camera era plina de un asemenea balet. Ochiul solitar putea vedea firul ingropat sub o suprafata, si cum se putea rasuci un fir intr-un nod acolo unde nu era vazut. Arunca romanele politiste cu iritare, capabil sa-i depisteze pe raufacatori cu prea mare usurinta. Se simtea cel mai bine alaturi de oameni care aveau nebunia abstracta a autodidac­tilor, ca mentorul sau, lordul Suffolk, ca pacientul englez, inca nu se incredea in carti. In ultimele zile, Hana il privise langa pacientul englez si i se paruse ca o inversare a lui Kim. Tanarul student era acum indian, profesorul ba­tran si intelept era englez. Dar Hana era aceea care statea noaptea cu batranul, care il calauzea peste munti catre raul sfant. Chiar citisera acea carte impreuna, vocea Hanei domoala in timp ce vantul netezea flacara lumanarii de langa ea, pagina umbrindu-se o clipa.

Se ghemui in coltul holului plin de clinchete, ferme­cat, fara nici un alt gand; cu mainile incrucisate in poala si pupilele contractate ca niste varfuri de ac. Simti ca intr-o clipa - intr-o jumatate de secunda - va avea solutia formidabilei enigme

Si, intr-un fel, in acele lungi nopti de lectura si ascul­tare, banuia fata, se pregatisera pentru tanarul soldat, baiatul devenit adult, care urma sa li se alature. Insa Hana era tanarul baiat din poveste. Si daca Kip trebuia sa fie si el un personaj, atunci era ofiterul Creighton.

O carte, o schema de noduri, un panou detonator, o incapere cu patru oameni intr-o vila parasita, luminata doar de lumanari si, uneori, de vapaia vreunei furtuni, iar alteori de posibila flama a vreunei explozii. Muntii si dealurile si Florenta, oarbe, lipsite de curent electric. Lumina de luma­nare ajunge pana la mai putin de cincizeci de metri. De la o distanta mai mare nu mai e nimic in acest loc, privind dinspre lumea exterioara. Sarbatorisera in aceasta seara, in scurta petrecere din camera pacientului englez, aventuri simple - Hana, somnul din gradina, Caravaggio, „gasirea' gramofonului, iar Kip o dezamorsare dificila, desi aproape ca uitase acel moment. De felul sau, se simtea stanjenit in festivitati, in momente de victorie.

La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezentei lor in lume, nici un sunet sau imagine a lor in ochiul vaii, pe cand umbrele Hanei si a lui Caravaggio pluteau pe pereti, iar Kip statea invaluit confortabil in ghiocul firidei sale si pacientul englez isi sorbea vinul si ii simtea taria filtrandu-se prin trupul sau nefolosit, asa incat fu in scurt timp ametit, vocea lui amin­tind de suieratul unei vulpi a desertului, amintind de falfa­itul sturzului de padure din Anglia care, sustinea el, putea fi gasit numai in Essex, dat fiind ca ii mergea bine doar intr-o zona unde cresteau levantica si pelinul. Toata ar­doarea barbatului ars se afla in creierul sau, gandise genistul pentru sine, asezat in firida de piatra. Apoi IS^l intoarse brusc capul, stiind ce se intamplase cand auzi su­netul, sigur pe el. Se uitase din nou catre ei si, pentru prima data in viata, mintise - „E-n regula, n-a fost o mina. Parea sa fi venit dintr-o zona curatata” - pregatit sa as­tepte pana ce-l ajungea mirosul de cordita.

Acum, dupa mai multe ore, Kip e din nou asezat in firida de la fereastra. Daca ar putea sa traverseze cei sase metri ai camerei englezului si s-o atinga, ar fi din nou teafar la minte. Era asa de putina lumina in odaie, doar lumanarea de la masa la care statea ea, in seara aceasta fara sa citeasca; se gandi ca probabil ca era putin ametita de bautura.

Se intorsese de la locul exploziei si il gasise pe Caravaggio dormind pe canapeaua din biblioteca, cu cai­nele in brate. Ogarul il privise cand se oprise in usa des­chisa, miscandu-se cat de putin posibil, pentru a semnala ca era treaz si ca pazea locul. Maraitul lui tacut inaltandu-se peste sforaitul lui Caravaggio.

Isi scoase ghetele, lega sireturile unul de altul si le arunca peste umar in timp ce urca scarile. Incepuse sa ploua si avea nevoie de o prelata pentru cort. De pe hol zari lumina inca aprinsa in camera pacientului englez.

Ea statea pe scaun cu un cot pe masa unde lumanarea scunda isi rasfira razele, cu capul dat pe spate. El isi lasa ghetele pe podea si pasi tacut in camera, unde avusese loc petrecerea. Simtea un iz de alcool in aer. Ea isi puse dege­tele peste buze cand el intra si apoi arata spre pacient. Nu putea sa auda mersul tacut al lui Kip. Genistul se aseza din nou in firida ferestrei. Daca ar putea sa traverseze ca­mera si sa o atinga ar fi din nou teafar la minte. Dar intre ei era o cale complicata si inselatoare. Ii despartea o lume foarte intinsa. Iar englezul se trezea la orice sunet, apara­tul auditiv dat la maxim cand dormea, ca sa se poata simti in siguranta, bazandu-se pe propria sa vigilenta. Privirea fetei fulgera prin jur si apoi ramase incremenita asupra lui Kip in dreptunghiul ferestrei.

Gasise locul mortii si ce mai ramasese acolo si il in­gropase pe secundul sau, Hardy. Si dupa aceea continuase sa se gandeasca la fata in acea dupa-amiaza, dintr-o data inspaimantat pentru ea, infuriat pe ea pentru ca se impli­ce, incercase sa-si distruga propria viata cu atata nepa­sare. Ea il privi fix. Ultimul ei mesaj fusese degetul la buze. El se apleca si isi sterse obrazul pe tresa de la umar.

Se intorsese prin sat, ploaia cazand peste copacii cu coroanele retezate din piata centrala a oraselului, neingrijiti de la inceputul razboiului, trecand pe langa strania sta­tuie infatisand doi barbati care isi dadeau mana incalecati pe cai. Si acum era aici, lumina lumanarii leganandu-se, preschimband imaginea fetei, incat nu putea ghici ce gan­dea, intelepciune sau tristete sau curiozitate.

Daca ea ar fi citit sau daca s-ar fi aplecat asupra engle­zului, el ar fi salutat-o din cap si probabil ar fi plecat, dar acum o vede pe Hana ca pe o fiinta tanara si singura. In aceasta noapte, privind locul exploziei, incepuse sa se teama pentru ea in timpul dezamorsarii din acea dupa-amiaza. Trebuia sa inlature aceasta teama, daca nu, fata avea sa-l insoteasca de cate ori se apropia de un detonator. Avea sa o poarte cu el, ca pe un prunc nenascut in pantecul sau. Cand lucra, claritatea si muzica il invaluiau, universul uman stingandu-se din jur. Acum ea ii era inauntru sau pe un umar, asa cum vazuse o data o capra vie carata de un ofiter afara dintr-un tunel pe care incercau sa-l inunde.

Nu.

Nu era adevarat. Dorea umarul Hanei, voia sa-si aseze palma peste el, asa cum facuse in lumina soarelui pe cand ea dormea, iar el statuse acolo intins, nemiscat, ca prins in catarea unei pusti, neindemanatic cu ea. In peisajul imagi­nat de-un pictor. Nu dorea sa primeasca vreo alinare, ci dorea sa o invaluie in alinarea lui pe fata, sa o duca din aceasta odaie. Refuza sa accepte propriile sale slabiciuni, iar in ea nu gasise vreo slabiciune de care sa se lipeasca. Nici unul dintre ei nu dorea sa dezvaluie celuilalt o asemenea posibilitate. Hana statea asa de nemiscata, fl privea, si lumanarea palpaia si ii preschimba imaginea. El nu-si dadea seama ca pentru ea nu era decat o silueta, tru­pul lui zvelt si pielea lui - o farama de noapte.

Mai devreme, cand vazuse ca el plecase din firida de la fereastra, fusese furioasa. Stiind ca ii apara de mine ca pe niste copii. Il apucase strans pe Caravaggio. Fusese o in­sulta- Si, azi, euforia crescanda a serii n-o lasase sa citeasca dupa ce Caravaggio se dusese la culcare, oprindu-se mai inainte sa scotoceasca prin cutia ei cu medicamente, si dupa ce pacientul englez ciugulise aerul cu degetul lui osos si, cand ea se aplecase, o sarutase pe obraz.

Ea stinsese celelalte lumini, aprinsese doar ciotul de lumanare de pe noptiera si se asezase acolo, trupul engle­zului intins inaintea ei in tacere, dupa frenezia discursu­rilor lui ametite de bautura. Uneori un cal voi fi, uneori un ogar. Un mistret, un urs fara de cap, uneori o flama. Au­zea picaturile de ceara cazand pe tava de metal de langa ea. Genistul strabatuse orasul pana la o intindere de deal unde avusese loc explozia, si tacerea lui fara rost inca o infuria.

Nu putea sa citeasca. Statea in camera cu eternul ei mu­ribund, simtind inca vanataia de pe sale, de cand se izbise intamplator de perete in timpul dansului cu Caravaggio.

Daca s-ar apropia acum de ea, l-ar respinge din pri­vire, i-ar raspunde printr-o tacere asemanatoare cu a sa. Lasa-l sa ghiceasca, sa faca o miscare. A mai fost acostata de soldati inainte.

Dar el face urmatoarele. E deja in mijlocul camerei, cu mana afundata pana la incheietura in geanta deschisa care inca ii atarna pe umar. Mersul lui, tacut. Se intoarce Si se opreste langa pat. Cand pacientul englez isi incheie una din lungile lui respiratii, taie firul aparatului auditiv cu clestele si ii da drumul inapoi in geanta. Se intoarce si surade spre fata.

— Il cuplez la loc maine dimineata.

Isi aseaza mana stanga pe umarul ei.

— DAVID CARAVAGGIO - UN NUME ABSURD PENTRU tine, desigur

— Cel putin am un nume.

— Da.

Caravaggio sta pe scaunul Hanei. Razele dupa-amiezij umplu odaia, luminand firele plutitoare de praf. Fata in-gusta si intunecata a englezului, cu nasul sau unghiular, are aerul unui soim impietrit, infasat in cearsafuri. Sicriul unui soim, gandeste Caravaggio.

Englezul se intoarce spre el.

— Exista un tablou de Caravaggio, pictat spre sfarsitul vietii sale. David, cu capul lui Goliat. In el, tanarul lup­tator tine in mana intinsa capul lui Goliat, pustiu si im­batranit. Dar nu este aici adevarata tristete a tabloului. Se presupune ca fata lui David este un portret al lui Caravaggio in tinerete, iar capul lui Goliat un autoportret incaruntit, asa cum arata el cand a pictat tabloul. Tineretea judecand batranetea purtata in mana intinsa. Judecarea propriei firi muritoare. Cand il vad la capul patului, mi-l inchipui pe Kip ca fiindu-mi acel David.

Caravaggio sta acolo in tacere, cu gandurile pierdute printre fulgii de praf. Razboiul l-a dezechilibrat si nu se poate intoarce in nici o alta lume asa cum e, rezemandu-se de aceste carje pe care i le ofera morfina. E un barbat aflat la mijlocul vietii, care nu s-a obisnuit niciodata cu vreo fa­milie. Toata viata a evitat o intimitate permanenta. Pana in acest razboi, a fost mai bun ca amant decat ca sot. A fost un barbat care se strecoara si fuge, asa cum amantii lasa haos in urma lor, asa cum hotii lasa case pustiite.

Il priveste pe barbatul din pat. Trebuie sa afle cine este acest englez sosit din desert, sa-l scoata la lumina, de dragul Hanei. Sau poate sa-i nascoceasca un alt invelis, asa cum acidul tanic camufleaza rana unui om ars.

Lucrand la Cairo la inceputul razboiului, fusese instruit sa inventeze agenti dubli sau fantome carora sa le dea substanta. Fusese responsabil pentru un agent imaginar denumit „Branza”, si petrecuse saptamani intregi invelindu-l in amanunte reale, dandu-i calitatile unei per­soane adevarate - cum ar fi lacomia si o inclinare spre betie – prilej cu care raspandea zvonuri false printre dus­mani. La fel cum unii pentru care lucrase la Cairo inventa­sera plutoane intregi in inima desertului. Traise intr-o vreme de razboi, in care tot ce se oferea celor din jur era o minciuna. Se simtise ca un om in bezna unei odai, imitand chemarea unei pasari.

Dar aici isi lepadau din piei. Nu puteau imita decat ceea ce erau. Singura aparare era cautarea adevarului din ceilalti.

FATA TRAGE JOS DE PE RAFTUL BIBLIOTECII ROMANUL Kim si, in picioare, sprijinindu-se de pian, incepe sa scrie pe pagina alba de la sfarsit.

El spune ca tunul - Zam-Zammah - inca mai e acolo, in fata muzeului din Lahore. Fusesera doua, fabricate din cani si castroane de metal colectate de la fiecare familie hindusa din oras - drept jizya, sau taxa. Aces­tea au fost topite, si din ele s-au facut tunurile. Au fost folosite in numeroase batalii din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea impotriva sikh-ilor. Celalalt tun a fost pierdut intr-o batalie, la trecerea raului Chenab -

Inchide cartea, se suie pe un scaun si o cuibareste ina­poi pe raftul inalt, invizibil.

Intra in dormitorul pictat cu o noua carte si ii anunta titlul.

— Nici o carte pentru moment, Hana.

Ea se uita la el. Are, chiar si acum, gandeste ea, ochi frumosi. Toate se petrec acolo, in acea privire cenusie sosita din noaptea sa. Are o senzatie de priviri nenumarate care licaresc asupra ei o clipa, apoi trec mai departe, ca un far.

Nici o alta carte. Da-mi-l doar pe Herodot.

Ea ii aseaza volumul masiv, patat, in maini.

— Am vazut editii ale Istoriilor cu un chip sculptat al autorului pe coperta. O statuie gasita intr-un muzeu din Franta. Dar nu mi-l imaginez deloc pe Herodot asa. Il vad mai mult ca pe unul dintre acei barbati ascetici ai de­sertului care calatoresc din oaza in oaza, facand negot cu legende ca si cum ar fi un schimb de seminte, absorbind totul fara suspiciune, construind un miraj. „Aceasta istorie a mea”, spune Herodot, „a cautat de la inceput aspectele suplimentare argumentului central'. Ce gasesti in cartea lui sunt fundaturi din mersul istoriei - cum se tradeaza oamenii unii pe altii in numele ideii de natie, cum se in­dragostesc oamenii Cati ani ziceai ca ai?

— Douazeci.

— Eram mult mai in varsta cand m-am indragostit.

Hana face o pauza.

— De cine?

Dar ochii lui sunt deja departe.

— PASARILE PREFERA COPACI CU CRENGI MOARTE, spuse Caravaggio. Asa pot avea o vedere completa din lo­cul unde se aseaza. Pot zbura in orice directie.

— Daca te referi la mine, spuse Hana, eu nu sunt o pa­sare. Adevarata pasare e tipul de sus.

Kip incearca sa si-o inchipuie ca pasare.

— Spune-mi, e posibil sa iubesti pe cineva care nu e la fel de destept ca tine? Caravaggio, intr-un iures de morfina, cauta nod in papura. Asta e un lucru care m-a preocupat aproape toata viata mea sexuala – care a inceput tarziu, tin sa informez acest select auditoriu. De asemenea, placerea senzuala a conversatiei mi-a aparut abia dupa ce m-am insurat. Niciodata nu considerasem cuvintele ca fiind erotice. Cateodata chiar imi place mai mult sa vorbesc decat sa regulez. Fraze. O droaie despre una, o droaie despre alta si pe urma iar de la capat. Cu cuvintele necazul e ca, flecarind, te poti impotmoli intr-un colt, in timp ce, regu­land, nu te impotmolesti niciodata.

— Iata filosofia unui barbat, murmura Hana.

— Ei bine, mie nu mi s-a intamplat, continua Caravaggio, poate ti s-a intamplat tie, Kip, cand ai venit la Bombay din munti, sau cand ai sosit in Anglia pentru pregatirea mili­tara. Ma intreb, s-o fi impotmolit careva reguland? Cati ani ai, Kip?

— Douazeci si sase.

— Mai in varsta decat mine, spuse fata.

— Mai in varsta decat Hana. Ai putea sa te indragos­testi de ea daca n-ar fi mai desteapta decat tine? Adica, poate ca nu e mai desteapta decat tine. Dar nu e important pentru tine sa crezi ca e mai desteapta ca sa te indragos­testi de ea? Ia gandeste-te. Ea e obsedata de englez pentru ca stie atat de multe. Ne aflam pe o campie nemarginita cand vorbim cu tipul ala. Nici macar nu stim daca e en­glez. Probabil ca nu e. Vezi tu, cred ca lumii ii e mai usor sa se indragosteasca de el decat de tine. De ce? Pentru ca dorim sa cunoastem, sa aflam cum se potrivesc toate pie­sele. Povestitorii seduc, cuvintele ne tintuiesc in colturi. Vrem mai mult decat orice sa crestem si sa ne schimbam. Eroica lume noua.

— Nu cred, spuse Hana.

— Nici eu. Hai sa-ti spun despre cei de varsta mea. Cel rnai rau e ca lumea presupune ca ti-ai dezvoltat deja ca­racterul pana acum. Necazul cu varsta mijlocie e ca toti cred ca te-ai format in intregime. Iata.

Aici Caravaggio isi ridica mainile inaintea Hanei si a lui Kip. Ea se scula si se duse in spatele lui si ii aseza un brat in jurul gatului.

— Nu face asta, David, bine?

Isi infasura usurel mainile in jurul mainilor lui.

— Deja avem un palavragiu nebun sus.

Uita-te la noi - stam aici asa cum stau cei putrezi de bogati in vilele lor putrede sus pe dealurile putrede, cand se face prea cald in oras. E noua dimineata - tipul de sus doarme. Hana e obsedata de el. Eu sunt obsedat de echili­brul mental al Hanei, sunt obsedat de propriul meu „echili­bru', iar Kip probabil o sa sara in aer intr-o buna zi. De ce? Pentru cine? Are douazeci si sase de ani. Armata brita­nica il invata niste deprinderi si americanii il instruiesc mai departe si echipa de genisti e pregatita, e decorata si tri­misa printre imbelsugatele coline. Se folosesc de tine, baietane, dupa cum spun galii. Eu nu mai stau mult pe-aici. Vreau sa te duc acasa. Cara-te naibii din Cetatea-Capcana.

Potoleste-te, David. El va trai.

Genistul care a sarit in aer noaptea trecuta - cum il chema?

Tacere din partea lui Kip.

Cum il chema?

Sam Hardy. Kip se duse la fereastra si se uita afara, iesind din conversatie.

Problema noastra a tuturor este ca suntem unde n-ar trebui sa fim. Ce cautam in Africa, in Italia? Ce cauta Kip dezamorsand bombe prin livezi, pentru numele lui Dumne­zeu? Ce treaba are el sa lupte in razboaie englezesti? Un ta­ran de pe frontul de vest nu poate reteza o creanga dintr-un copac fara sa-si distruga ferastraul. De ce? Din cauza multi­mii de schije infipte in el in ultimul razboi. Pana si arborii sunt imbibati de bolile aduse de noi. Armatele te indoctri­neaza si te lasa aici si se cara in alta parte sa starneasca ne­cazuri, asa, fara nici un rost, inky-dinky parlez-vous. Ar trebui sa plecam de aici cu totii, impreuna.

Nu-l putem lasa pe englez.

Englezul ne-a lasat pe noi cu luni in urma, Hana, e cu beduinii sau pe undeva printr-o gradina englezeasca plina de brumarele si alte rahaturi. Probabil ca nici nu si-o aminteste pe femeia in jurul careia se invarte, despre care incearca sa povesteasca. Habar nu are unde naibii se afla. Crezi ca sunt furios pe tine, nu-i asa? Fiindca te-ai indra­gostit. Asa crezi? Un unchi gelos. Mi-e teama pentru tine. Vreau sa-l ucid pe englez, pentru ca e singurul lucru care te poate salva, care te poate scoate de aici. Si incepe sa-mi placa de el. Paraseste-ti postul. Cum poate Kip sa te iu­beasca daca nu esti destul de desteapta cat sa-l convingi sa nu-si mai riste viata?

De-aia. Pentru ca el crede intr-o lume civilizata. El e o persoana civilizata.

Prima greseala. Miscarea corecta e sa va suiti intr-un tren, sa mergeti si sa faceti copii impreuna. Nu vreti sa ne ducem si sa-l intrebam pe englez, pe omul-pasare, ce crede? De ce nu esti mai destept? Numai cei bogati nu-si pot per­mite sa fie destepti. Sunt compromisi. Au fost inchisi cu ani de zile in urma in privilegiile lor. Trebuie sa-si apere averile. Nimeni nu-i mai zgarcit decat cei bogati. Crede-ma. Dar ei trebuie sa urmeze regulile lumii lor imputite si ci­vilizate. Declara razboaie, isi au onoarea lor, si nu pot evada nicaieri. Dar voi doi. Noi trei. Suntem liberi. Cati genisti mor? Cum de nu esti deja mort? Fii iresponsabil. Norocul e pe sfarsite.

Hana isi turna lapte in cana. Cand o umplu muta buza ^vasului deasupra mainii lui Kip si turna mai departe lap­tele pe mana lui bruna si de-a lungul bratului pana la cot Si acolo se opri. El nu facu nici o miscare.

EXISTA DOUA NIVELE DE GRADINA LUNGA, INGUSTA, IN partea de vest a casei. O terasa sobra si formala si, deasupra, o gradina mai intunecata, in care treptele de piatra si statuile de beton aproape ca dispar sub mucegaiul verzui al ploilor. Genistul isi are cortul asezat aici. Ploaia cade si ceata se inalta din vale, si cealalta ploaie de pe crengile chiparosilor si brazilor picura peste aceasta poiana pe ju­matate domesticita de pe coasta dealului.

Numai focul poate usca gradina de sus, in permanenta umeda si umbrita. Ramasitele de scanduri, grinzi din bombardamente anterioare, crengi tarate, buruieni smulse de Hana in fiecare dupa-amiaza, iarba cosita si urzici - toate sunt aduse aici si arse de ei cand amurgul tarziu se roteste spre inserare. Focurile umede fumega si ard, iar fumul cu aroma de plante se inclina spre tufisuri, se suie prin copaci, apoi se mistuie pe terasa din fata casei. Ajunge pana la fereastra pacientului englez, care aude un ecou de voci si, din cand in cand, un hohot de ras din gra­dina fumeganda. Talmaceste miresmele, desfasurandu-le in sens invers, spre ceea ce fusese ars. Rozmarin, gan­deste, laptuca, pelin, mai e ceva acolo, ceva nemirositor, poate sangerel sau o falsa floarea-soarelui, careia ii place solul usor acid al dealului.

Pacientul englez o sfatuieste pe Hana ce sa planteze. „Pune-l pe prietenul tau italian sa-ti faca rost de seminte, pare a fi talentat in acest domeniu. Ce-ti trebuie sunt frunze de prun. In plus, garoafe rosii si garoafe indiene -daca le vrei numele latin pentru prietenul tau latin, acesta este Silene virginica. Cimbrul rosu este bun. Daca vrei cintezoi, fa rost de alune si verigele.'

Fata isi noteaza tot. Apoi pune stiloul in sertarul ma­sutei unde tine cartea pe care i-o citeste, impreuna cu doua lumanari si chibrituri de tip Vesta. Nu pastreaza rezerve medicale in aceasta camera. Le ascunde prin alte inca­peri. Daca tot are sa le dea de urma Caravaggio, fata vrea macar sa nu-l deranjeze pe englez. Isi pune bucata de har­tie cu numele plantelor in buzunarul rochiei, sa i-o dea lui Caravaggio. Acum, cand atractia fizica a iesit la iveala, fata a inceput sa se simta stanjenita in compania a trei barbati.

Daca e intr-adevar atractie fizica. Daca toate acestea au vreo legatura cu iubirea pentru Kip. Ii place sa-si li­peasca fata de bratul lui, sus, langa umar, acel rau cafeniu-inchis, si sa se trezeasca cufundata in el, langa pulsul acelei vene pe care ar trebui s-o gaseasca si in care ar in­troduce o solutie salina daca el ar fi pe moarte.

La doua sau trei dimineata, dupa ce il paraseste pe en­glez, trece prin gradina catre felinarul de furtuna al genistului, care atarna de bratul Sfantului Cristofor. Intu­neric deplin intre ea si felinar, dar stie pe de rost fiecare arbust si tufa din calea ei, vatra focului pe langa care pa­seste, scunda si trandafirie in mocnirea ei. Cateodata isi face mana caus in jurul palniei de sticla a felinarului si stinge flacara, iar alteori o lasa aprinsa si trece aplecandu-se pe sub ea si intra printre foile deschise ale cortului, sa se strecoare alaturi de trupul lui, de bratul pe care-l do­reste, limba ei in loc de tampon de vata, dintele ei in loc de ac, gura ei in loc de masca cu picaturi de codeina care sa-l adoarma, sa-i incetineasca spre somn creierul ce ticaie nemuritor. Isi impatureste rochia de lana si o aseaza peste tenisi. Stie ca pentru el lumea arde in jurul lor urmand nu­mai cateva legi fundamentale. Inlocuiesti TNT-ul cu abur, il drenezi, il - toate acestea, stie, trec prin capul lui cand ea adoarme alaturi, neprihanita ca o sora.

Cortul si codrul intunecat ii inconjoara.

Se afla la numai un pas de alinarea pe care ea insasi a impartit-o altora prin spitalele provizorii din Ortona si Monterchi. Trupul ei pentru un ultim val de caldura, soapta ei pentru mangaiere, acul ei pentru somn. Dar trupul genistului nu ingaduie sa-l patrunda nimic venind dintr-o alta lume. Un baiat indragostit care nu mananca hrana pe care ea o aduna, care nu are nevoie sau nu vrea drogul inchis intr-un ac pe care ea l-ar putea strecura in bratul lui, asa cum face Caravaggio, sau acele alifii nasco­cite in desert dupa care tanjeste englezul, pomezi si polen ca sa se reintruchipeze asa cum ii aratasera beduinii. Doar intru alinarea pe care o aduce somnul.

Sunt ornamente pe care si le aseaza in jur. Anumite frunze pe care i le-a dat ea, un ciot de lumanare, iar in cort aparatul de radio si geanta de umar plina de unelte ale pro­fesiei. A iesit din razboi cu un calm care, chiar cand e fals, inseamna pentru el ordine. Isi pastreaza precizia, urmarind soimul in plutirea lui peste vale, prins in V-ul de la catarea pustii, deschizand o bomba si neluandu-si ochii de la ceea ce cauta in timp ce trage spre el un termos, desurubeaza ca­pacul si bea, fara macar sa se uite la cana de metal.

Noi ceilalti suntem doar la periferie, gandeste ea, ochiul lui e atintit doar asupra primejdiei, urechea ciulita doar la ce se intampla la Helsinki sau Berlin, venind pe unde scurte. Chiar si atunci cand ii este amant, plin de tan­drete, iar mana ei stanga il apuca mai sus de kara unde muschii antebratului se strang, se simte invizibila inaintea acelei priviri pierdute pana la geamatul lui, cand capul i se pravaleste peste gatul ei. Totul, in afara de pericolul in­susi, este periferie. L-a invatat sa scoata un sunet, a dorit asta de la el, si daca este vreodata relaxat de cand cu raz­boiul, este numai in acest geamat, ca si cum ar fi in sfarsit dispus sa-si dezvaluie pozitia in intuneric, sa-si exprime placerea printr-un sunet uman.

Cat de mult il iubeste si cat de mult o iubeste, nu stim. Sau in ce masura este un joc al tainelor. Cu cat devin mai apropiati, distanta dintre ei in timpul zilei creste. Ei ii place spatiul pe care i-l lasa, spatiul la care el presupune ca au amandoi dreptul. Acesta le da o energie tainica, exista un cod in aerul dintre ei cand el trece pe sub fereastra fara o vorba, mergand pe jos un kilometru sa se intalneasca cu ceilalti genisti in oras. El ii aseaza o farfurie sau niste man­care in maini. Ea ii pune o frunza pe incheietura bruna a bratului. Sau lucreaza cu Caravaggio intre ei, tencuind un zid naruit. Genistul isi fredoneaza melodiile occidentale, ceea ce il distreaza pe Caravaggio, desi pretinde ca nu.

„Pennsylvania, sase-cinci-o-o-o”, gafaie tanarul soldat.

Fata invata toate nuantele intunecimii lui. Culoarea antebratului suprapusa pe culoarea gatului. Culoarea palme­lor, obrajilor, a pielii de sub turban. Intunericul degetelor despletind fire rosii si negre, sau pe painea pe care o ridica din gamela de metal pe care inca o mai foloseste la masa. Apoi se scoala in picioare. Autosuficienta lui le pare insolenta, desi, fara indoiala, el o considera o exce­siva politete.

Cel mai mult iubeste culorile umede de pe gatul lui cand se spala. Si pieptul cu sudoarea sa, pe care il apuca degetele ei cand ii este deasupra, si bratele puternice, intu­necate in bezna din cortul lui, sau, o data, in camera ei, cand lumina dinspre orasul din vale, in sfarsit iesit din sta­rea de asediu, se inaltase printre ei ca un amurg si ii dez­valuise trupul.

MAI TARZIU EA ISI VA DA SEAMA CA EL NU-SI PERMISESE niciodata sa ii ramana indatorat, sau ea, lui. Va privi fix acest cuvant intr-un roman, il va ridica din carte si il va purta spre un dictionar. Indatorat. A avea o obligatie. Iar el va sti, n-a lasat sa se intample vreodata asa ceva. Daca ea traverseaza cei doua sute de metri de gradina innoptata pana la el, este voia ei, si e posibil sa-l gaseasca dormind, nu din lipsa de iubire, ci de nevoie, pentru a avea mintea clara in fata obiectelor inselatoare pe care i le va pune ina­lte ziua care vine.

O considera o fiinta deosebita. Se trezeste si o zareste in razele felinarului. Cel mai mult ii iubeste conturul elegant al fetei. Sau, seara, ii place vocea ei, cand ea incearca sa-l convinga pe Caravaggio sa renunte la vreo nerozie de-a lui. Si felul cum se strecoara langa trupul lui ca o sfanta.

Discuta, usoara melodie a vocii lui invaluita in miro­sul de panza al cortului pe care l-a purtat cu el intreaga campanie italiana, spre care se intinde, sa-l atinga cu de­getele lui subtiri ca si cum i-ar fi facut si el parte din trup, o aripa kaki cu care se inveleste in timpul noptii. Este lu­mea lui. In aceste nopti ea se simte exilata, departe de Ca­nada. O intreaba de ce nu poate sa doarma. Ea sta intinsa acolo, iritata de autosuficienta lui, de abilitatea lui de a se desprinde asa de usor de lume. Tanjeste dupa un acoperis de tabla pe care sa rapaie ploaia, doi plopi care sa-i tre­mure inaintea ferestrei, un sunet in care sa poata dormi, copacii adormiti si acoperisurile adormite cu care crescuse in cartierul de est al orasului Toronto, si apoi vreo doi ani cu Patrick si Clara pe cursul raului Skootamatta si, mai tarziu, in Golful Georgian. N-a gasit un copac adormit nici macar in desisul acestei gradini.

— Saruta-ma. Catre gura ta se indreapta iubirea mea cea mai pura. Catre dintii tai. Si, mai tarziu, cand capul sau s-a pravalit intr-o parte, spre curentul de aer de la in­trarea cortului, ea sopti clar, auzita numai de sine: Poate ca ar trebui sa-l intrebam pe Caravaggio. Tata mi-a spus candva - Caravaggio e un barbat mereu indragostit. Nu numai indragostit, ci mereu inecat in iubire. Mereu con­fuz. Mereu fericit. Kip? Ma auzi? Sunt asa de fericita cu tine. Stand asa cu tine.

Cel mai mult isi dorea un rau in care sa poata inota. Inotul avea o cadenta care, presupunea ea, era ca si cum ai fi intr-o sala de dans. Dar el vedea altfel raurile, intrase in raul Moro in tacere si trasese hamul de cabluri atasat de podul Bailey pe care-l asamblau, panourile sale de otel fixate in suruburi afundandu-se in apa in urma lui ca o fiinta, iar ce­rul se aprinsese apoi de focul bombelor si cineva se ducea la fund langa el, in mijlocul raului. Iar si iar, genistii plonjasera dupa scripetii pierduti prin apa, cu carligele de asamblare in­tre ei, noroi si valuri si fete de oameni, toate luminate de ra­chetele de semnalizare aprinse pe cer in jurul lor.

Noaptea intreaga plangand si urland, au trebuit sa se ajute unul pe altul sa nu innebuneasca. Hainele imbibate in apa raului, podul asezat incet ca un drum deasupra ca­petelor lor. Si, dupa doua zile, alt rau. Fiecare rau la care ajungeau era lipsit de poduri, ca si cum numele insusi i-ar fi fost sters, ca si cum cerul ar fi fost lipsit de stele, casele lipsite de usi. Unitatile de geniu se strecurau in apa cu franghiile lor, carau cabluri pe umeri, fixau suruburi, amu­teau metale inecandu-le in ulei si apoi armata marsaluia peste pod. Rula cu masinile ei peste podul prefabricat, cu genistii inca dedesubt in apa.

Adesea erau prinsi in mijlocul raului cand incepeau sa cada bombele spulberand malurile de noroi, sfara­mand otelul si fierul in colturi de piatra. Nimic nu-i apara atunci, raul cafeniu subtire ca matasea in fata metalelor care-l sfasiau.

Alunga acest gand. Stia un siretlic al somnului subit si-l folosea inaintea acestei fete care-si avea propriile ei rauri si se ratacise de ele.

Da, Caravaggio ii va explica cum sa se cufunde in iu­bire. Chiar si cum sa se cufunde intr-o iubire precauta. „Vreau sa te duc la raul Skootamatta, Kip”, spune ea. „Vreau sa-ti arat Lacul de Fum. Femeia pe care a iubit-o tatal meu locuieste acolo, printre lacuri, se strecoara intr-o canoe mai usor decat intr-o masina. Mi-e dor de fulgere care fac sa clipeasca lumina electrica. Vreau s-o cunosti pe Clara a canoelor, ultima ramasa din familia mea. Acum nu mai e nimeni altcineva. Tata a parasit-o pentru un razboi.'

Merge spre cortul lui innoptat fara vreun pas gresi fara nici o ezitare. Arborii trec ochiul luminos al lunii printr-o sita, ca si cum l-ar strecura prin globul de oglinzi al unei sali de dans. Intra in cort si isi pune urechea pe pieptul lui adormit si ii asculta inima palpitanda, asa cum el ar asculta ceasul unei mine. Ora doua noaptea. Toata lumea doarme in afara de ea.

Capitolul 4

Sud de Cairo 1930-1938

CONFORM LUI HERODOT, TIMP DE SUTE DE ANI LUMEA occidentala a avut un interes foarte limitat fata de desert. Din anul 425 i.e.n. pana la inceputul secolului douazeci si-a intors privirea de acolo. Tacere. Secolul al XIX-lea a fost o vreme a cautatorilor de rauri. Iar apoi, in anii '20 ai acestui secol, are loc un dulce post-scriptum al istoriei in acest colt de lume, alcatuit in principal din expeditii finan­tate cu fonduri private si urmate de prelegeri modeste pre­zentate la Societatea Geografica din Londra, la Kensington Gore. Aceste prelegeri sunt tinute de oameni istoviti si arsi de soare care, ca marinarii lui Conrad, nu se simt prea in largul lor langa manierele taximetristilor, langa umorul sec si iute al soferilor de autobuz.

Cand calatoresc cu trenurile locale din suburbii pana la Knightsbridge, in drum spre intrunirile societatii, se pierd adesea, biletele de tren sunt ratacite, tinandu-si strans doar hartile vechi si carandu-si notitele pentru Prelegere – scrise incet si cu truda – in vesnicele lor ruc­sacuri care fac mereu parte din trupurile lor. Acesti oameni de toate natiile calatoresc la acest ceas de seara timpurie, ora sase, cand afara totul e invaluit in lumina celor insingurati. Este o ora anonima, cand, in mare parte, orasul se indreapta catre casa. Exploratorii ajung prea devreme la Kensington Gore, mananca la Lyons Corner House si apoi intra in cladirea Societatii Geografice si se aseaza in sala de la etaj, alaturi de o lunga canoe Maori, studiindu-si notitele. La ora opt incep intrunirile. O data la doua saptamani are loc cate o prelegere. Cineva prezinta subiectul, si altcineva multumeste vorbitorului. Persoana care incheie discutia de obicei argumenteaza sau analizeaza valoarea prelegerii, aduce critici pertinente, dar niciodata impertinente. Prin­cipalii vorbitori, se presupune, nu se indeparteaza de reali­tate, si chiar si cele mai pasionate ipoteze sunt prezentate cu modestie.

Calatoria mea prin Desertul Libiei de la Sokum pe coasta Mediteranei pana la El Obeid in Sudan a ur­mat unul dintre rarele trasee ale suprafetei terestre care prezinta numeroase si diverse particularitati geografice de mare interes

Anii de pregatiri si cercetari si cautari de fonduri nu sunt niciodata mentionati in aceste sali invelite in lemn de stejar. Vorbitorul de saptamana trecuta a consemnat pierderea a treizeci de persoane in gheturile Antarcticii. Pierderi asemanatoare in arsita extrema sau furtuni sunt anuntate cu minime elogii. Toate aspectele umane si fi­nanciare se afla la periferia subiectului in discutie - care este suprafata terestra si ale sale „particularitati geografice de mare interes”.

Pot alte depresiuni din aceasta regiune, pe langa mult-discutata Wadi Rayan, fi considerate adecvate pentru a fi folosite in scopul unei irigari sau asanari a Deltei Nilului? Sunt rezervele arteziene de apa din oaze treptat in scadere? Unde sa cautam misterioasa „Zerzura'? Mai sunt si alte oaze „pierdute' de des­coperit? Unde se afla mlastinile pline de broaste tes­toase mentionate de Ptolemeu?

John Bell, director al Prospectiunilor prin Desert, cu baza in Egipt, a pus aceste intrebari in anul 1927. In anii '30 prelegerile au devenit si mai modeste. As dori sa adaug cateva remarci la unele idei prezentate in interesanta dis­cutie despre „Geografia Preistorica a Oazei Kharga'. La mijlocul anilor '30 oaza pierduta, Zerzura, a fost descope­rita de Ladislaus de Almasy si colegii sai.

In 1939 marea decada a expeditiilor in Desertul Libiei s-a incheiat si acest vast si tacut colt de lume a devenit un teatru de razboi.

DIN DORMITORUL-UMBRAR, PACIENTUL ARS CON­TEMPLA imense departari. Asemeni cavalerului mort din Ravenna, al carui trup de marmura pare a fi viu, aproape fluid, care isi are capul inaltat pe o perna de piatra, pentru a putea privi pe deasupra varfurilor picioarelor, in zare. Mai departe de mult ravnita ploaie din Africa. Spre in­treaga lor viata la Cairo. Muncile si zilele lor.

Hana sta asezata langa patul lui si il insoteste ca un scutier in toate aceste calatorii.

In 1930 am inceput sa trasam pe harta partea cea mai intinsa a Platoului Gilf Kebir, in cautarea oazei pierdute denumite Zerzura. Cetatea Salcamilor.

Eram europeni ai desertului. John Bell localizase Gilf-ul in 1917. Apoi Kemal el Din. Apoi Bagnold, care si-a croit drum spre sud prin Marea de Nisip. Madox, Walpole de la Prospectiuni in Desert, Excelenta Sa Wasfi Bey, Casparius-fotograful, doctorul Kadar - geologul si Berrnann. Iar Gilf Kebir - acel platou imens asezat in Desertul Libiei, de marimea Elvetiei, cum ii placea lui Madox sa spuna - era inima noastra, coastele sale abrupte catre est si vest, platoul inclinandu-se treptat catre nord. Se inalta din desert la sase sute de kilometri departare de Nil, inspre vest.

Egiptenii din epocile timpurii credeau ca nu exista apa la vest de orasele-oaza. Lumea se termina acolo. Teritoriul din interior era lipsit de apa. Dar in pustietatea deserturilor esti intotdeauna inconjurat de istorie nestiuta. Triburi Tebu si Senussi cutreierasera pe acolo, stapanind izvoare pe care le aparau invaluindu-le intr-o mare taina. Umblau zvonuri despre tinuturi fertile cuibarite in inima desertului. Scriitori arabi din secolul al XII-lea au povestit despre Zerzura. „Oaza Maruntelor Zburatoare.' „Cetatea Salcamilor.' In Cartea Tainuitelor Comori, Kitab al Kanuz, Zerzura este descrisa ca o cetate alba, „alba ca o porumbita'.

Uita-te pe o harta a desertului Libiei si vei vedea niste nume. Kemal el Din care, in 1925, aproape de unul sin­gur, a realizat prima mare expeditie moderna. Bagnold 1930-1932. Almasy - Madox 1931-l937. Putin spre nord de Tropicul Racului.

Eram o mana de oameni formand un fel de natie aparte intre cele doua razboaie mondiale, intocmind harti si explorand apoi mai departe. Ne adunam la Dakhla si Kufra ca si cum ar fi fost baruri sau cafenele. O societate a oazelor, o numea Bagnold. Ne stiam unul altuia ama­nuntele cele mai personale, deprinderile si slabiciunile. I-am iertat totul lui Bagnold pentru felul in care a descris dunele. Canelurile si nisipul valurit se aseamana cu sco­bitura din cerul gurii unui caine. Acesta era adevaratul Bagnold, un om in stare sa-si vare mana iscoditoare intre falcile unui caine.

1930. Prima noastra calatorie, spre sud, pornind de la Jaghbub prin desert, trecand prin teritoriul triburilor Zwaya si Majabra. O calatorie de noua zile pana la El Taj. Madox si Bermann, alti patru. Cateva camile, un cal si caine. La plecare, ne-au spus vechea gluma. „Daca pornesti la drum intr-o furtuna de nisip, vei avea noroc”.

Am poposit in prima noapte la treizeci de kilometri spre sud. A doua zi de dimineata ne-am trezit si am iesit din corturi la cinci. Prea frig ca sa mai putem dormi. Ne-am apropiat de focuri si ne-am asezat in lumina lor, aprinsa in vastul intuneric din jur. Deasupra noastra lu­ceau ultimele stele. Rasaritul n-avea sa soseasca in mai putin de doua ore. Ne-am trecut unii altora pahare de ceai fierbinte. Camilele se hraneau, pe jumatate adormite, mes­tecand curmalele cu tot cu samburi. Ne-am mancat micul dejun si apoi am baut inca trei pahare cu ceai.

Cateva ore mai tarziu ne aflam in inima furtunii de ni­sip care ne lovise in mijlocul diminetii insorite, ivindu-se din senin. Adierea care ne racorise se intetise treptat. In cele din urma ne-am uitat in jos, si fata desertului era schimbata. Da-mi cartea aici. Iata uimitoarea descriere facuta de Hassanein Bey unor asemenea furtuni.

E ca si cum pe sub intreaga suprafata a pamantului ar trece niste tevi cu abur, cu mii de oriftcii prin care tasnesc jeturi marunte. Nisipul salta in mici coloane si sfarleze. In-cet-incet valtoarea creste, pe masura ce vantul isi inteteste suflarea. Pare ca intregul invelis al desertului se inalta, su­pus unei forte care il impinge de dedesubt. Pietrele mai mari ti se izbesc de picioare, de genunchi, de coapse. Fi­rele de nisip ti se suie pe trup pana ce-ti ating fata si iti trec apoi peste cap. Cerul e inchis, numai obiectele cele mai apropiate se mai pot intrezari, universul e intesat.

A trebuit sa ne continuam drumul. Daca te opresti, nisipul se aduna, cum face in jurul oricarui obiect statio­na, si te prinde ca intr-o temnita. Esti pierdut pe veci. O furtuna de nisip poate dura cinci ore. Chiar si cand calatoream in camioane, in anii care au urmat, trebuia sa conducem mai aparte, fara sa vedem nimic inaintea noastra. Cele mai mari orori soseau noaptea. O data, la nord de Kufra, am fost loviti de o furtuna pe intuneric. Ora trei dimineata. Vantul a smuls corturile din ancorele lor si ne-am rosto­golit cu tot cu ele, inghitind nisip asa cum o barca ia apa cand se scufunda, apasati, sufocandu-ne, pana ne-a salvat o calauza, taind corturile.

Am trecut prin trei furtuni in noua zile. Ne-am ratacit de micile orasele din desert in care sperasem sa ne reim­prospatam rezervele. Calul a disparut. Trei dintre camile au murit. In ultimele doua zile n-am mai avut deloc man­care, numai ceai. Ultima legatura cu orice alta lume era clinchetul urnei de ceai innegrite de foc si lingura cu coada lunga si paharul care se indrepta spre noi in bezna zorilor de zi. Dupa a treia noapte am incetat sa mai vor­bim. Nu mai conta decat focul si lichidul brun, esential.

Doar intamplarea ne-a facut sa dam peste un orasel al desertului, El Taj. M-am plimbat prin souk, pe aleea cea­surilor cantatoare, spre ulita barometrelor, pe langa staluri cu cartuse, tarabe cu sos de rosii italian si alte conserve aduse din Benghazi, stamba din Egipt, ornamente din pene de strut, dentisti stradali, negustori de carti. Eram inca muti, rasfirandu-ne fiecare pe calea lui. Am inregis­trat aceasta lume noua incet, ca si cum ne-am fi revenit, salvati de la un inec. In piata centrala din El Taj ne-am asezat si am mancat carne de miel, orez, placinte badawi, si am baut lapte cu miez de migdale. Toate acestea dupa lunga asteptare a celor trei pahare rituale de ceai cu aroma de ambra si menta.

La un moment dat, in 1931, m-am alaturat unei cara­vane de beduini si mi s-a spus ca mai era unul de-ai nostri acolo. Fenelon-Barnes, s-a dovedit. M-am dus la cortul lui. Era plecat pentru intreaga zi intr-o mica expeditie, lu­crand la alcatuirea unei colectii de arbori fosilizati. M-am uitat prin cortul lui, la manunchiul de harti, fotografiile de familie pe care le purta cu el peste tot etc. La plecare am zarit o oglinda fixata sus pe peretele de piele al cortului, si; uitandu-ma in ea, am vazut reflectat patul. Sub asternuturi parea a fi o mica ridicatura, poate un caine. Am tras djellaba si am gasit o fetita araba legata, dormind acolo.

In 1932 Bagnold era terminat, iar Madox si noi toti ceilalti eram peste tot. In cautarea armatei pierdute a lui Cambyses. In cautarea Zerzurei. 1932 si 1933 si 1934. Fara sa ne vedem unii cu altii luni de zile. Doar beduinii si noi, incrucisandu-ne pe Calea Celor Patruzeci de Zile. Erau rauri intregi de triburi ale desertului, cele mai frumoase fiinte pe care le-am vazut vreodata. Noi eram germani, englezi, unguri, africani - neinsemnati cu totii pentru ei. Treptat am ajuns sa fim lipsiti de natie. Eu insumi am ajuns sa urasc conceptul de natiune. Suntem cu totii deformati de statele-natiuni. Madox a murit din cauza natiilor.

Desertul nu putea fi revendicat sau stapanit - era o fa­sie de panza purtata de vanturi, niciodata prins in apasarea pietrelor, si avand o suta de nume schimbatoare, cu mult inainte de a exista Canterbury, cu mult inainte ca razboaie si tratate sa croiasca Europa si Estul. Caravanele sale, acele stranii sarbatori si culturi ratacitoare, nu lasau nimic in urma lor, nici macar un taciune. Noi toti, chiar si cei cu case europene si copii pe undeva, departe, doream sa ne despuiem de vesmintele patriilor noastre. Era un altar al credintei. Ne pierdeam in zarea sa. Vapaie si nisip. Para­seam limanurile oazelor. Locurile vizitate si atinse de apa Ain, Bir, Wadi, Foggara, Khottara, Shaduf. Nu-mi doream numele alaturi de niste nume atat de minunate. Sterge numele de familie! Desfiinteaza natiunile! Desertul m-a invatat aceste lucruri.

Totusi, unii doreau sa-si lase urma pe acolo. Pe albia aceea secata, pe dambul acesta de pietris. Marunte vanitati in acest petec de lume la nord-vest de Sudan, la sud de Cirenaica. Fenelon-Barnes a vrut ca arborii fosilizati pe care i-a descoperit sa-i poarte numele. A vrut ca pana si un trib sa-i poarte numele, si a petrecut un an de zile in negocieri. Apoi Bauchan i-a luat-o inainte, dand numele sau unui tip de duna de nisip. Dar eu am vrut sa-mi sterg numele si locul de bastina. Cand a inceput razboiul, dupa zece ani in desert, mi-a fost usor sa ma strecor peste granite, sa nu apartin nimanui, nici unei natii.

1933 sau 1934. Uit anul. Madox. Casparius, Bermann, eu, doi soferi sudanezi si un bucatar. Acum deja calatorim in Forduri de tip A cu caroserii patrate si folosim pentru intaia oara cauciucuri umflate ca niste baloane, numite roti cu aer. Merg mai bine pe nisip, dar problema e daca rezista pe terenuri cu pietris si aschii de roca.

Plecam din Kharga pe 22 martie. Impreuna cu Bermann am dedus ca trei ueduri despre care a scris Williamson in 1838 alcatuiesc Zerzura.

Spre sud-vest de Gilf Kebir se inalta din platou trei culmi de granit izolate - Gebel Arkanu, Gebel Uweinat si Gebel Kissu. Acestea se afla la douazeci de kilometri depar­tare una de cealalta. Apa potabila se gaseste in cateva dintre vai, desi izvoarele din Gebel Arkanu sunt amare, se pot bea numai in caz de urgenta. Williamson a sustinut ca trei ue­duri formau Zerzura, dar nu le-a putut gasi, si astfel teoria lui este considerata o legenda. Si totusi, chiar si numai o oaza cu apa de ploaie printre aceste creste in forma de crater ar explica cum a indraznit Cambyses sa strabata cu armata sa un asemenea desert, rezolvand aceasta enigma, sau miste­rul raidurilor Senussi din timpul Marelui Razboi, cand uria­sii navalitori negri au traversat un desert care se presupunea ca nu avea nici apa, nici hrana. Aceasta era o lume cu o ci­vilizatie de secole, cu mii de drumuri si carari.

Gasim vase la Abu Ballas avand forma amforei clasice grecesti. Herodot mentioneaza asemenea vase.

Eu si Bermann discutam cu un batran ca un sarpe, plin de mister, in fortareata de la El Jof - in sala de piatra care fu­sese odata biblioteca marelui seic Senussi. Un batran Tebu, de profesie ghid de caravane, vorbind araba cu accent. Mai tarziu Bermann spune „ca tipatul liliecilor', citandu-l pe Herodot. Vorbim cu el toata ziua, toata noaptea, si nu ne dez­valuie nimic. Vechea lege Senussi, crezul lor fundamental, inca mai e sa nu dezvaluie strainilor secretele desertului.

La Wadi el Melik vedem pasari de o specie necunoscuta.

Pe 5 mai urc o creasta de piatra si ma indrept spre pla­toul Uweinat dintr-o alta directie. Ma trezesc intr-un ued intins, plin de salcami.

Era o vreme cand cartografii dadeau locurilor prin care calatoreau numele celor iubiti mai degraba decat pe ale lor. O femeie intrezarita imbaindu-se intr-o caravana a desertu­lui, ascunsa dupa o panza de muselina tinuta intr-o mana inaintea sa. Iubita unui vechi poet arab, ai carei umeri de un alb de porumbita l-au facut sa dea unei oaze numele ei. Ga­leata de piele revarsa apa asupra ei, ea se inveleste in panze, iar batranul scrib isi intoarce privirea si descrie Zerzura.

Si astfel, un om in desert se poate strecura intr-un nume ca intr-un izvor abia descoperit, si in racoarea lui umbrita poate fi ispitit sa nu mai paraseasca niciodata un asemenea adapost. Dorinta mea cea mai mare a fost atunci sa raman acolo, printre salcamii aceia. Paseam nu intr-un loc in care nimeni nu pasise vreodata, ci intr-un loc prin care trecusera impetuoase, vremelnice semintii in curgerea timpului - o ostire din secolul al XIV-lea, o caravana Tebu, invadatorii Senussi in 1915. Si, intre aceste momente - nimic, locul a fost pustiu. Cand nu a cazut ploaia, salcamii s-au uscat, albiile au secat pana ce apa a izvorat din nou, pe neasteptate, dupa cincizeci sau o suta de ani. Aparitii si disparitii sporadice, precum legen­dele si zvonurile care strabat istoria.

In desert cele mai iubite ape, ca numele unor amante, sunt purtate azurii in palme, intra si iti aluneca pe gat. Inghiti o absenta. O femeie la Cairo isi arcuieste inaltimea alba a trupului ridicandu-se din pat, si se apleaca pe fereastra des­chisa in plina furtuna, sa o primeasca pe pielea dezvelita.

Hana se apleaca, simtindu-i ratacirea, privindu-l, fara o vorba. Cine este ea, aceasta femeie?

Capetele pamantului nu sunt niciodata acele puncte de pe harta pe care se straduie sa le cucereasca colonistii pentru a-si largi sferele de influenta. Pe de o parte servitori si sclavi si valuri ale puterii si corespondenta cu Societatea Geografica. Pe de alta primul pas al unui om alb peste un mare rau, prima privire (a unui ochi de alb) asupra unui munte care s-a aflat dintotdeauna acolo.

Cand suntem tineri nu ne uitam in oglinzi. Abia cand devenim batrani, preocupati de numele noastre, de legenda noastra, de ce vor insemna pentru cei din viitor vietile noastre. Ne umplem de infumurare, pornita din numele pe care le purtam, din convingerile noastre de a fi fost primul ochi, cea mai puternica ostire, cel mai iscusit negustor. Abia cand e deja batran isi vrea Narcis chipul gravat.

Dar pe noi ne interesa insemnatatea pe care existenta noastra o putea avea pentru trecut. Noi navigam spre tre­cut. Eram tineri. Stiam ca puterea si marile averi erau lu­cruri trecatoare. Adormeam toti cu vorbele lui Herodot in minte. Caci acele cetati care fusesera marete in vremurile de demult trebuie sa fi devenit acum marunte, iar cele marete in vremea vietii mele fusesera marunte in anii dinainte Norocul omului nu sta niciodata in loc.

In 1936 un tanar pe nume Geoffrey Clifton a intalnit la Oxford un prieten care i-a povestit ce faceam noi. M-a contactat, a doua zi s-a casatorit si, dupa doua saptamani, a zburat cu sotia lui spre Cairo.

Cuplul a intrat in cercul nostru - noi patru, printul Kemal el Din, Bell, Almasy si Madox. Numele care inca ne statea pe buze era Gilf Kebir. Undeva, in Golf, se as­cundea Zerzura, al carei nume apare in scrieri arabe datand inca din secolul al XIII-lea. Cand calatoresti asa de departe in timp ai nevoie de un avion, si tanarul Clifton era bogat si stia sa piloteze si avea un avion.

Clifton ne-a intalnit in El Jof, la nord de Uweinat. Statea in avionul lui pentru doua persoane, iar noi ne-am indreptat spre el din tabara de pornire. S-a ridicat in pi­cioare in carlinga si si-a turnat ceva de baut din termos. Noua lui sotie era asezata langa el.

„Botez acest loc Clubul Privat in Aer Liber Bir Messaha', anunta el.

Am urmarit sovaiala prietenoasa presarata pe fata sotiei lui, parul ei ca o coama de leu cand si-a scos casca de piele.

Erau tineri, pareau a fi copiii nostri. S-au dat jos din avion si au dat mana cu noi.

Era anul 1936, inceputul povestii noastre

Au sarit de pe aripa avionului de tip Molie. Clifton s-a indreptat spre noi oferindu-ne termosul, si am sorbit cu totii din alcoolul incalzit. Lui ii placeau ceremoniile. Isi numise avionul Ursuletul Rupert. Nu cred ca iubea de­sertul, dar avea pentru el o afectiune crescuta din admi­ratia fata de disciplina noastra rigida, in care isi dorea sa fie inclus - ca un student vesel care totusi respecta tacerea intr-o biblioteca. Nu ne asteptasem ca el sa-si aduca si sotia, dar am avut, imi inchipui, o reactie politicoasa. Ea statea in picioare acolo, si nisipul i se aduna in coama.

Oare ce insemnam noi pentru aceasta tanara pereche? Unii dintre noi scrisesera carti despre formarea dunelor, dis­paritia si reaparitia oazelor, civilizatiile pierdute ale desertu­lui. Paream a fi preocupati numai de lucruri care nu puteau fi cumparate sau vandute, lipsite de interes pentru lumea din afara. Ne certam in legatura cu latitudinea sau cu vreun eve­niment care avusese loc cu sapte sute de ani in urma. Teorii ale explorarii. Ca Abd el Melik Ibrahim el Zwaya, care locuia in oaza Zuck, unde crestea camile, a fost prima per­soana din acele triburi care a inteles principiul fotografiilor.

Sotii Clifton erau in ultimele zile ale lunii lor de miere. I-am lasat in compania celorlalti si m-am dus sa ma intal­nesc cu cineva in Kufra si am petrecut mai multe zile cu el, verificand teorii pe care le tinusem secrete fata de restul membrilor expeditiei. M-am intors la tabara de pornire din El Jof dupa trei zile.

Focul aprins in desert ardea intre noi. Sotii Clifton, Madox, Bell si eu. Daca te lasai pe spate cativa centimetri, erai inghitit de intuneric. Katharine Clifton incepu sa re­cite ceva, si capul imi disparu din nimbul de lumina al fo­cului de tabara, care mistuia crengute.

Avea o fata cu trasaturi clasice. Parintii ei erau ce­lebri, se pare, in domeniul istoriei dreptului. Eram unul dintre acei oameni care nu gusta poezia, pana cand am auzit o femeie recitand-o. Si acolo, in inima desertului, ea si-a adus printre noi anii de studiu la universitate, pentru a ne descrie stelele - asa cum Adam a invatat-o tandru pe o femeie, in metafore gratioase.

Deci, nezarite-n adancimea noptii,

Nu stralucesc in van pe bolta astrii.

Sa nu crezi nici ca, daca n-ar fi Omul,

De privitori ar duce lipsa Cerul,

Ori Dumnezeu de lauda - caci mii

De mii de mii de plasmuiri in duh

Cutreiera, dar nevazute, lumea,

Cat treji suntem, sau cat ne fura somnul;

Acestea toate, zi si noapte, -ntruna,

ii preamaresc lucrarea, cotempland-o;

De cate ori n-am auzit noi doi

Dintr-un tufis sau dintr-un clin de deal

Auitor, razbind divine glasuri,

Sau singure, sau toate raspunzandu-si

Naltand cantare catre Preainaltul?

In noaptea aceea m-am indragostit de o voce. Doar de-o voce. N-am vrut sa aud nimic altceva. M-am ridicat si-am plecat de langa foc.

Ea era o salcie. Oare cum avea sa fie in iarna anilor ei, la varsta mea? O mai vad inca, si am s-o vad mereu, cu ochiul lui Adam. Acele membre neindemanatice coborand dintr-un avion, ea aplecandu-se printre noi sa inteteasca un foc, cotul ei ridicat si indreptat spre mine cand bea dintr-o gamela.

Cateva luni mai tarziu a valsat cu mine, cand iesisem cu totii la dans, in grup, la Cairo. Desi putin ametita de bau­tura, avea o privire de netrecut. Pana si azi cred ca imagi­nea care o descrie in intregime este aceea de atunci, cand ttam amandoi pe jumatate beti, cand inca nu eram amanti.

Toti acesti ani am incercat sa aflu ce-mi arata cu acea privire. Parea a fi dispret. Asa mi s-a parut. Acum banu­ise ca ma studia. Era o inocenta, surprinsa de ceva in mine. Eu ma purtam asa cum ma purtam de obicei in baruri, dar de aceasta data intr-o companie gresita. Sunt unul dintre aceia care-si tin deoparte codurile de comporta­ment. Uitam ca era mai tanara decat mine.

Ma studia. Ce simplu. Iar eu pandeam o miscare gre­sita in privirea ei de statuie, ceva care s-o dea de gol.

Da-mi o harta si-ti voi cladi o cetate. Da-mi un creion si-ti voi desena o incapere, in sudul orasului Cairo, cu harti ale desertului pe pereti. Mereu desertul printre noi. Ma tre­zeam si-mi ridicam privirea spre harta vechilor asezari de pe coasta mediterana - Gazala, Tobruk, Mersa Matruh - si, spre sud, uedurile desenate de mana, si in jurul lor toate nu­antele de galben pe care le invadasem, in care incercasem sa ne cufundam. Misiunea mea este sa descriu pe scurt cele cateva expeditii care s-au indreptat spre Gilf Kebir. Putin mai tarziu, doctorul Bermann ne va calauzi inapoi spre de­sert, spre existenta sa cu mii de ani in urma

Asa li s-a adresat Madox celorlalti geografi la Kensington Gore. Insa adulter n-ai sa gasesti in procesele verbale ale Societatii Geografice. Camera noastra nu apare niciodata in rapoartele detaliate care au inregistrat fiecare colina si fiecare moment al istoriei.

In Cairo, pe aleea papagalilor de import, esti batut la cap de pasari aproape vorbitoare. Pasarile striga si fluiera asezate in siruri lungi ca un bulevard cu pene. Stiam ce trib a calato­rit pe care drum al matasii sau al camilelor, aducandu-le in micutele lor palanchine peste intreg desertul. Calatorii de pa­truzeci de zile, dupa ce pasarile fusesera prinse de sclavi sau culese ca niste flori din gradini ecuatoriale si puse in custi de bambus pentru a pluti pe acel rau care este comertul. Pareau niste mirese intr-un ritual de curtare medieval.

Stateam printre ele. Ii aratam un oras care era nou pentru ea.

Palma ei mi-a atins incheietura mainii.

— Daca ti-as incredinta viata mea, ai scapa-o pe jos. Nu-i asa?

Nu am zis nimic.

Capitolul 5

Katharine

CAND IL VISA INTAIA OARA SE TREZI ALATURI DE sotul ei, tipand.

In patul conjugal, ramase uitandu-se fix la cearsaf, cu gura deschisa. Sotul ei ii puse o mana pe spate.

Cosmar. N-avea nici o grija.

Da.

Sa-ti aduc niste apa?

Da.

Nu voia sa se miste. Nu voia sa se intinda din nou in acel spatiu in care fusesera impreuna.

Visul avusese loc in aceasta camera - mana lui pe gatul ei (si si-l atinse acum), furia lui indreptata spre ea, aceeasi pe care o simtise in cele cateva dati cand il intal­nise. Nu, nu furie, ci lipsa de interes, iritare la faptul ca o femeie maritata se afla printre ei. Erau incovoiati ca doua animale, iar el ii supusese gatul, arcuit spre spate, incat nici nu putea sa respire in dorinta ei.

Sotul ei ii aduse paharul pe-o farfurioara, dar ea nu-si putu ridica bratele, ii tremurau, slabite. El ii duse cu stangacie paharul la gura, sa poata inghiti apa plina de clor, o parte scurgandu-i-se pe barbie, picurandu-i pe pantece. Cand se intinse pe pat, nici nu mai avu timp sa se gandeasca la ce vazuse in vis, cazu intr-un somn rapid si profund.

Acela fusese primul semn. Si-l aminti la un moment dat in ziua urmatoare, dar era ocupata atunci si refuza sa lase semnificatia lui sa i se cuibareasca in minte, o alunga; fusese o ciocnire accidentala intr-o noapte aglomerata, ni-mic mai mult.

Un an mai tarziu sosira celelalte vise, blande, mult mai periculoase. Si, chiar si in primul dintre acestea, isi aminti mainile lui pe gatul ei si astepta ca starea de calm dintre ei sa se abata spre violenta.

Cine asterne faramele de hrana care te-ademenesc? Spre o persoana la care niciodata nu te-ai gandit in felul acesta. Un vis. Si, mai tarziu, un alt sir de vise.

El spuse mai tarziu ca fusese apropierea dintre ei. Impreuna, in desert. Aici asa se intampla, spuse. Ii placea cuvantul - apropierea apei, apropierea a doua sau trei trupuri intr-o masina navigand peste Marea de Nisip timp de sase ore. Genunchiul ei transpirat langa schimbato­rul de viteze al masinii, genunchiul ei zdruncinandu-se, saltand la fiecare hartoapa. In desert ai timp sa te uiti la toate, sa rationezi asupra coregrafiei tuturor obiectelor din jurul tau.

Cand vorbea asa, ea il ura, ochii ramanandu-i politicosi, mintea insa dorind sa-l palmuiasca. Dintotdeauna avusese dorinta de a-i trage o palma, si isi dadu seama ca pana si acest fapt avea o natura senzuala. Pentru el toate relatiile intrau intr-un tipar. Erai clasat - apropiere sau de­partare. La fel cum, dupa el, istoriile lui Herodot explicau toate tipurile de societate. Presupunea ca era versat in fe­lurile de-a fi ale lumii, pe care in fapt o parasise cu ani in urma, luptandu-se de atunci sa cerceteze lumea doar pe jumatate inventata a desertului.

La aeroportul din Cairo incarcara echipamentul in ma­sini, sotul ei ramanand in urma, sa verifice sistemul de ali­mentare cu combustibil al Moliei inainte ca cei trei barbati sa plece la drum a doua zi de dimineata. Madox se duse la una dintre ambasade sa trimita o telegrama. Iar el se ducea in oras sa se imbete, cum facea de obicei la Cairo, in se­rile dinainte de plecare, mergand intai la Opera Casino a lui Madame Badin, iar mai tarziu disparand pe stradutele din spatele hotelului Pasha. Avea sa-si faca bagajul ina­inte de-a iesi in oras, ca sa trebuiasca doar sa se suie in masina a doua zi de dimineata, mahmur.

Deci o conduse in oras, aerul din jur umed, traficul in­cet si greoi din cauza orei de varf.

— E asa de cald. Mi-ar prinde bine o bere. Vrei una?

— Nu, am de aranjat o multime de treburi in urmatoa­rele doua ore. Imi pare rau.

— E-n regula, spuse ea. Nu vreau sa te retin.

— Mergem la o bere cand ma intorc.

— In trei saptamani, asa-i?

— Cam asa ceva.

— Tare-as fi vrut sa vin si eu.

El nu spuse nimic drept raspuns. Trecura peste podul Bulaq si traficul se incetini si mai mult. Prea multe carute, prea multi pietoni care credeau ca strazile le apartineau. O coti spre sud de-a lungul Nilului spre hotelul Semiramis, unde locuia ea, chiar in spatele cazarmii.

— De data asta ai sa gasesti Zerzura, nu-i asa?

— Am s-o gasesc de data asta.

Era la fel ca intotdeauna. Nici nu se uitase la ea tot drumul, chiar si cand statusera intepeniti intr-un loc mai mult de cinci minute.

La hotel fu mult prea politicos. Cand se purta asa, il placea si mai putin; trebuiau sa pretinda cu totii ca aceasta poza era curtoazie, amabilitate. Ii amintea de un caine im­bracat. La naiba cu el. Daca sotul ei n-ar fi trebuit sa lucreze cu el, ar fi preferat sa nu-l mai vada niciodata.

El ii scoase rucsacul din portbagajul masinii si se pre­oti sa i-l duca in holul hotelului.

— Lasa, il iau eu. Fusta ii era umeda de transpiratie la spate cand se dadu jos din masina.

Portarul se oferi sa-i care rucsacul, dar el spuse, „Nu, vrea sa-l duca singura', si ea se enerva din nou la pre­zumtia lui. Portarul ii lasa in pace. Ea se intoarse spre el si el ii dadu bagajul, asa incat se trezi drept in fata lui, cu ambele maini tinand cu stangacie geanta grea inaintea ei.

— Bun. La revedere. Noroc.

— Da. O sa am grija de ceilalti. Vor fi in siguranta. Ea incuviinta din cap. Statea in umbra, iar el, ca si cum n-ar fi observat lumina cruda, statea drept in soare. Apoi facu un pas inainte, si mai aproape, si ea se gandi o clipa ca avea s-o imbratiseze. In schimb, el isi intinse mana dreapta si o trecu dintr-o singura miscare peste gatul ei gol, incat pielea ii fu atinsa de intregul lui antebrat umed.

— La revedere.

Se sui inapoi in masina. Ea ii simtea acum sudoarea, ca sangele lasat de taisul unui cutit, pe care gestul bratului lui parea sa-l fi imitat.

Ea ridica o perna si si-o aseaza in poala ca pe un scut impotriva lui. „Daca ma vei iubi, n-am sa ascund acest lu­cru. Daca te voi iubi, n-am sa ascund acest lucru.'

Isi duce perna in dreptul inimii, ca si cum ar vrea sa sufoce acea parte din ea care se razvratise.

Ce urasti cel mai mult? o intreaba.

Minciuna. Dar tu?

Posesiunea, spune el. Cand ma parasesti, uita-ma. Pumnul ei porneste spre el si izbeste tare in osul de dedesubtul ochiului. Apoi ea se imbraca si pleaca.

In fiecare zi el se intoarce acasa si se uita in oglinda la vanataia neagra. A devenit curios, nu atat despre vanataie, cat despre forma propriei sale fete. Sprancenele lungi, pe care nu prea le observase inainte, firele albe din parul de culoarea nisipului. Nu se privise asa intr-o oglinda de ani de zile. Chiar ca era lunga spranceana aia.

Nimic nu-l poate tine departe de ea.

Cand nu e in desert cu Madox, sau cu Bermann prin bibliotecile arabe, o intalneste in parcul Groppi – langa gradinile de pruni udate din abundenta. Acolo ea e cea mai fericita. E o femeie care duce dorul umezelii, care a iubit intotdeauna scundele garduri vii si ferigile verzi. Pe cand lui atata verdeata ii pare un carnaval.

Din parcul Groppi dau un ocol catre orasul vechi, Cairo Sud, piete prin care putini europeni se abat. In ca­merele lui peretii sunt acoperiti de harti. Si, in ciuda incer­carilor lui de a o mobila, locuinta lui inca mai are un aer de tabara de pornire.

Stau intinsi unul in bratele celuilalt, cu pulsul si umbra ventilatorului deasupra. Toata dimineata, el si Bermann au lucrat la muzeul arheologic comparand texte arabe si carti de istorie europene intr-o incercare de a recunoaste ecouri, ase­manari, schimbari de nume - intorcandu-se inapoi in timp, dincolo de Herodot, pana la Kitab al Kanuz, in care Zerzura primeste numele femeii ce se imbaiaza intr-o caravana din desert. Si acolo la muzeu la fel, clipirea inceata a umbrei unui ventilator. Si aici acasa la fel, un ecou si un schimb in­tim de povesti din copilarie, o cicatrice, un fel de-a saruta.

— Nu stiu ce sa fac. Nu stiu ce sa fac! Cum sa fiu amanta ta? O sa innebuneasca.

O lista de rani.

Diversele culori ale vanataii - de la roscat-aprins la cafeniu. Farfuria cu care a traversat camera, aruncand continutul deoparte, si pe care i-a spart-o in cap, sangele inflorind in parul ca paiele. Furculita care i s-a infipt in umar, lasandu-si urmele muscaturii, despre care doctorul a banuit ca fusese facuta de o vulpe.

Plonja cu ea intr-o imbratisare, uitandu-se intai pe ascuns sa vada ce obiecte miscatoare se aflau prin jur. O intalnea impreuna cu altii in public, plin de vanatai sau cu capul bandajat, si dadea explicatii despre taxiul care franase brusc asa incat el se izbise de marginea ferestrei deschise. Sau cu tinctura de iod pe antebrat, acoperind o taietura. Madox se ingrijora, gandindu-se ca devenise predispus la accidente. Ea surase sarcastic, in tacere, la slabiciunea explicatiei lui. Poate e varsta, poate are nevoie de oche­lari, spuse sotul ei, dandu-i un cot lui Madox. Poate-i vreo femeie pe care-a cunoscut-o, spuse ea. Uite, semnul ala nu seamana cu zgarietura sau muscatura unei femei? Un scorpion, spuse el. Androctonus australis.

O vedere. Un scris ordonat umple chenarul dreptun­ghiular.

Jumatate din vreme, nu pot sa traiesc fara sa te ating.

In restul timpului, simt ca nu conteaza daca te mai vad sau nu vreodata. Nu este vorba de moralitate, ci despre cat poti duce.

Fara data, fara semnatura.

Uneori, cand poate sa-si petreaca noaptea cu el, sunt treziti de cele trei minarete ale orasului, care-si incep ru­gaciunile inainte de ivirea zorilor. Umbla alaturi de ea prin pietele indigo aflate intre partea sudica a orasului si casa ei. Frumoasele imnuri ale credintei strabat aerul ca niste sageti, un minaret raspunzandu-i altuia, ca si cum si-ar transmite un zvon despre ei doi, cum pasesc prin ae­rul rece al diminetii, un miros de carbune si canepa dand deja profunzime aerului. Niste pacatosi intr-un oras sfant.

Matura cu bratul farfurii si pahare de pe o masa de restaurant, poate ca ea are sa-si ridice privirea altundeva in oras, auzind aceasta zarva. Cand e fara de ea. El care niciodata nu s-a simtit singur prin departari de-atatia kilo­metri, intre orasele desertului. Un om in desert poate tine o absenta in mainile facute caus, stiind ca-l va hrani mai mult decat apa. A auzit ca exista o planta pe langa El Taj a carei inima, daca o scobesti, e inlocuita de un lichid cu daruri medicinale. In fiecare dimineata poti sorbi acest li­chid, o portie egala cu inima smulsa. Planta mai infloreste vreme de un an si apoi moare din vreo lipsa sau alta.

Sta intins in camera lui, inconjurat de harti palide. E fara Katharine. Foamea lui vrea sa mistuie toate regulile, intreaga eticheta sociala.

Viata ei alaturi de altii nu-l mai intereseaza. Nu-i vrea decat frumusetea luminoasa, teatrul de expresii. Vrea ma­runta si tainica privire dintre ei, cea mai restransa raza vi­zuala, deosebirile dintre ei asezate alaturi, ca doua pagini lipite intr-o carte inchisa.

A fost descompus de ea.

Si daca ea l-a adus pana aici, pana unde a dus-o el pe ea?

Cand se afla inchisa intre zidurile clasei ei sociale, cand stau asezati unul langa altul in grupuri mai largi, el spune bancuri, la care nu rade nici el. Cu o patima necaracteristica, critica istoria explorarilor. Face acest lucru cand e nefericit. Numai Madox ii cunoaste acest obicei. Dar ea nici macar nu-i intoarce privirea. Zambeste catre toata lumea, catre obiectele din camera, admira un aranjament floral, lucruri impersonale, lipsite de importanta. Ii interpreteaza gresit comportamentul, presupunand ca asta vrea, si du­bleaza grosimea zidului dintre ei pentru a se apara.

Dar acum el nu poate sa sufere acest zid al ei. Si tu iti inalti zidurile, ii spune ea, asa ca imi am si eu zidul meu. O spune stralucind de-o frumusete care il mistuie. Ea cu ele­gantele ei vesminte, cu fata ei palida care rade catre toti care-i zambesc, cu surasul acela sovaielnic la glumele lui furibunde. El isi continua remarcile teribile despre una sau alta din vreo expeditie care le este cunoscuta tuturor.

Din clipa in care se indeparteaza de el, in holul barului Groppi, dupa ce o saluta, e innebunit. Stie ca singurul mod de-a accepta pierderea ei este sa poata s-o mai imbra­tiseze o data, sau sa fie imbratisat de ea. Sa poata cumva sa se oblojeasca unul pe celalalt la iesirea din aceasta le­gatura a lor. Nu printr-un zid.

Lumina soarelui se revarsa in camera lui din Cairo. Mana lui molesita pe cartea lui Herodot, toata incordarea adunata in restul trupului, incat scrie cuvintele aiurea, lite­rele rasfirandu-se ca lipsite de coloana lor vertebrala. Nici nu poate sa scrie cuvantul lumina. Cuvantul iubire.

In apartament e lumina doar dinspre rau si dinspre desertul de dincolo de albia sa. Razele cad pe gatul ei pe picioarele ei pe cicatricea de la vaccin pe care el o iubeste pe bratul ei drept. Ea sta pe pat, imbratisandu-si goliciu­nea. El isi trece palma deschisa peste sudoarea umarului ei. Este umarul meu, gandeste, nu al sotului ei, acesta este umarul meu. Ca amanti si-au daruit parti ale trupului unul altuia, astfel. In odaia asta de pe malul raului.

In putinele ore pe care le au, camera s-a intunecat pana la aceasta treapta de lumina. Doar lumina de rau si desert. Doar rareori, cand primesc socul vreunei ploi merg la fereastra si isi inalta bratele, intinzandu-se, sa le atinga cat mai mult din trup. Strigate inaltate catre scurtul torent umplu strazile.

Nu ne vom mai iubi niciodata. Nu ne mai putem intalni niciodata.

Stiu, spune el.

Noaptea insistentei ei de a se desparti.

Sta asezata, inchisa in ea, invelita in armura teribilei sale constiinte. Nu poate s-o atinga. Numai cu trupul ii mai e aproape.

Niciodata. Orice s-ar intampla. -Da.

Cred ca el ar innebuni. Intelegi?

Nu-i raspunde nimic, renuntand la incercarea de-a o trage spre miezul fiintei lui.

O ora mai tarziu ies in noaptea uscata. Aud in departare melodiile gramofonului, venind de la cinematograful Mu­zica pentru Toti, dinspre ferestrele sale deschise impotriva caldurii. Vor trebui sa se desparta inainte de ora inchiderii, cand persoane cunoscute de ea pot iesi de acolo.

Sunt in gradina botanica, langa Catedrala Tuturor Sfin­tilor. Ea zareste o lacrima si se apleaca si o linge, sorbind-o. Asa cum i-a sorbit sangele de pe mana cand s-a taiat gatind mancare pentru ea. Sange. Lacrima. Totul ii lipseste din trup, simte ca inauntru a mai ramas doar fum. Singurul lu­cru viu este certitudinea atractiei si dorintei viitoare. Ce-ar vrea sa spuna nu-i poate spune acestei femei a carei sinceri­tate e ca o rana, a carei tinerete nu e inca muritoare. Nu poate schimba ceea ce iubeste cel mai mult la ea, lipsa ei de compromisuri, care face ca romantismul poemelor iubite de ea sa-si gaseasca inca locul cu usurinta in lumea reala.

Aceasta noapte a insistentei ei. Douazeci si opt sep­tembrie. Ploaia de pe crengi, uscata deja de razele fierbinti ale lunii. Nici macar o picatura de racoare n-a ramas, sa cada peste el ca o lacrima. Aceasta despartire din parcul Groppi. N-a intrebat-o daca sotul ei e acasa, sus, in acel patrat de lumina, peste drum.

Priveste sirul inalt de palmieri calatori deasupra lor, bratele lor intinse. Asa cum capul si parul ei erau deasupra lui, cand ii era amanta.

Acum, nici un sarut. Doar o imbratisare. Se desprinde de ea si se indeparteaza, apoi se intoarce. E inca acolo. Vine inapoi, se opreste la cativa metri de ea, un deget ridi­cat sa sublinieze ce avea de spus.

— Vreau doar sa stii. Inca nu mi-e dor de tine.

Fata lui ii pare teribila, incercand sa surada. Capul ei se intoarce brusc de la el si loveste stalpul portii. Vede ca o doare, ii observa grimasa. Dar deja s-au despartit, sunt doua persoane distincte acum, zidurile toate inaltate la in­sistenta ei. Smucitura ei, durerea ei e intamplatoare, e voita. Mana ei ridicata la tampla.

— Are sa-ti fie, spune ea.

De acum inainte, din acest moment al vietilor noas­tre, ii soptise ea mai devreme, ori ne gasim sufletele, ori ni le pierdem.

Cum se poate intampla asa ceva? Sa te indragostesti si sa fii descompus.

Am fost in bratele ei. I-am ridicat maneca de la ca­masa pana la umar, sa-i vad cicatricea de la vaccin. Iubesc semnul asta, am spus. Aceasta palida aureola pe bratul ei. Vad instrumentul zgariind si apoi impungand serul in car­nea ei si apoi eliberandu-se, desprins de pielea ei cu ani in urma, cand ea avea noua ani, in sala de sport a unei scoli.

Capitolul 6

Un avion ingropat

PRIVESTE INTENS, FIECARE OCHI O CARARE, IN LUNGUL patului la capatul caruia se afla Hana. Dupa ce il imbaiaza rupe varful unei fiole si se intoarce spre el cu morfina. O efigie. Un pat. Pluteste intr-o barca de morfina. Morfina goneste prin el adunand timpul si geografia asa cum har­tile comprima lumea pe o coala bidimensionala de hartie.

Lungile seri din Cairo. Marea cerului intunecat, soimi tinuti in siruri lungi, pana ce li se da drumul in amurg, arcuindu-se spre ultimele culori ale desertului. Un zbor la unison, ca un pumn de seminte azvarlite in sus.

In acel oras in 1936 puteai cumpara orice - de la un caine sau o pasare care sosea la suieratul unui fluier, pana la acele ingrozitoare lese care alunecau pe degetul cel mic al unei femei, sa nu se departeze de tine intr-o piata aglomerata.

In partea de nord-est a orasului se afla marea gradina a studentilor de la religie, si, mai incolo, bazarul Khan el Khalili. Peste strazile inguste, ne uitam in jos la pisicile de pe acoperisurile din tabla ondulata, care la randul lor Priveau in jos inca vreo trei metri, spre strada si tarabe, deasupra tuturor acestora se afla camera noastra. Ferestre deschise catre minarete, feluci, pisici, un zgomot teribil. Ea imi povestea despre gradinile ei din copilarie. Cand nu putea sa doarma imi descria gradina mamei ei, cuvant cu cuvant, pat cu pat, gheata lui decembrie pe elesteul cu pesti, trosnetul gardurilor invelite in rugi de trandafir. Imi apuca incheietura mainii la rascrucea de vene si-o indruma spre scobitura de la gatul ei.

Martie 1937, Uweinat. Madox e irascibil din cauza den­sitatii mici a aerului. Cinci sute de metri deasupra nivelului marii si, chiar si la aceasta mica altitudine, deja nu e in lar­gul lui. Este un om al desertului la urma urmei, parasindu-si satul natal, Marston Magna, din Somerset, schimbandu-si toate obiceiurile si rutinele pentru a trai aproape de nivelul marii si, in acelasi timp, intr-o seceta permanenta.

— Madox, cum se numeste acea scobitura de la baza gatului unei femei? In fata. Aici. Mai precis, ce este, are vreun nume oficial? Scobitura aia, nu mai mare decat urma lasata de un deget.

Madox ma priveste o clipa prin lumina orbitoare a amiezii.

Aduna-te, murmura.

HAI SA-TI POVESTESC CEVA, II SPUSE CARAVAGGIO Hanei. Era odata un ungur pe nume Almasy, care a cola­borat cu nemtii in timpul razboiului. A lucrat un timp ca pilot in Afrika Korps, dar valoarea lui era cu mult mai mare. In anii '30 fusese unul dintre faimosii exploratori ai desertului. Cunostea fiecare ochi de apa si contribuise la intocmirea unei harti a Marii de Nisip. Stia tot ce era de stiut despre desert. Tot ce era de stiut despre dialectele vorbite acolo. Nu-ti suna cunoscut? Intre cele doua raz­boaie facuse mereu parte din expeditiile pornite de la Cairo. Una dintre ele a fost in cautarea Zerzurei - oaza as­cunsa. Apoi, la izbucnirea razboiului, li s-a alaturat nem­tilor, in l94l a devenit calauza pentru spioni, traversand cu ei desertul pana la Cairo. Ce vreau sa-ti spun cu asta e ca, dupa parerea mea, pacientul tau nu este englez.

Ba e, cu siguranta, altfel cum iti explici straturile de flori despre care povesteste, din Gloucester?

Intocmai. Totul este o masca perfecta. Acum doua nopti, cand incercam sa-i dam un nume cainelui, ti-aduci aminte?

Da.

Care au fost sugestiile lui?

In seara aceea s-a purtat ciudat.

S-a purtat ciudat fiindca i-am dat o doza in plus de morfina. Iti amintesti numele? A propus vreo opt. Cinci dintre ele erau clar in gluma. Pe urma trei. Cicero. Zerzura. Dalila.

Si ce-i cu asta?

„Cicero' era numele codificat al unui spion. L-au deconspirat englezii. Un agent dublu, apoi triplu. A sca­pat. „Zerzura' e o istorie mai complicata.

Stiu despre Zerzura. Mi-a povestit. La fel cum po­vesteste si despre gradinile din Anglia.

Dar acum povesteste aproape numai despre desert. Povestea cu gradina englezeasca se subtiaza. Omul e pe moarte. Eu cred ca-l ai acolo sus pe ajutorul de spioni Almasy.

Stau amandoi asezati pe vechile cosuri de trestie din spalatoria vilei, uitandu-se unul la altul. Caravaggio ridica din umeri.

E posibil.

Eu cred ca-i englez, spune ea, sugandu-si obrajii, cum face intotdeauna cand se gandeste sau cand anali­zeaza ceva legat de ea insasi.

Stiu ca ti-e drag de el, dar nu e englez. In prima Parte a razboiului am lucrat la Cairo - Axa Tripoli. Spio­nul Rebecca al lui Rommel

Cum adica „spionul Rebecca'?

In 1942 germanii au trimis un spion pe nume Eppler la Cairo, inainte de batalia de la El Alamein. Acesta a folosit o copie a romanului lui Daphne du Maurier Rebecca pentru a-i trimite mesaje cifrate lui Rommel despre miscarile de trupe. Asculta, cartea aia a devenit lectura favorita a spionajului britanic. Chiar si eu am citit-o.

Ai citit tu o carte?

Multumesc pentru compliment. Persoana care l-a condus pe Eppler prin desert la ordinul personal al lui Rommel - de la Tripoli tot drumul pana la Cairo - a fost contele Ladislaus de Almasy. Ma refer la o zona a deser­tului pe care, se presupunea, nimeni nu o putea traversa, intre cele doua razboaie, Almasy avusese prieteni englezi. Mari exploratori. Dar cand a inceput razboiul li s-a alatu­rat germanilor. Rommel i-a cerut sa-l conduca pe Eppler prin desert pana la Cairo, fiindca s-ar fi deconspirat daca era adus de un avion sau parasutat. Almasy a traversat de­sertul cu el si l-a lasat in delta Nilului.

Stii o gramada despre toate astea.

Eram in misiune la Cairo. Aliatii ii urmareau. A por­nit prin desert de la Gialo, in fruntea unui grup de opt per­soane. Au trebuit sa-si dezgroape intruna camioanele din dune de nisip. Mergeau spre Uweinat, cu platoul sau de granit unde puteau gasi apa si se puteau adaposti in pesteri. Acolo s-ar fi aflat la jumatatea calatoriei lor. In anii '30 Almasy descoperise acolo pesteri cu picturi rupestre. Dar acum platoul misuna de trupe aliate; n-au putut folosi sur­sele de apa. Au pornit-o din nou prin desert. Au jefuit depo­zitele de benzina ale englezilor pentru a-si umple rezervoa­rele, in Oaza Kharga s-au schimbat in uniforme englezesti si si-au pus la masini numere de inmatriculare ale armat^el britanice. Cand erau depistati de avioane, se ascundeau M albii de rau secate si stateau acolo, uneori chiar si trei zile la rand, complet nemiscati. Copti, uscati de soare, acolo, in nisip. Le-au trebuit trei saptamani ca sa ajunga la Cairo. Almasy a dat mana cu Eppler si a plecat. Aici i-am pierdut urma. S-a intors, a pornit-o singur prin desert. Banuim ca l-a traversat din nou, inapoi, spre Tripoli. Dar atunci, la Cairo, a fost zarit ultima oara. Englezii l-au prins in cele din urma pe Eppler si s-au folosit de codul Rebecca pentru a-i trimite informatii false lui Rommel despre El Alamein.

Mie tot nu-mi vine sa cred, David.

— Persoana care a ajutat la prinderea lui Eppler in Cairo s-a numit Samson.

— Dalila.

— Exact.

Poate ca pacientul meu e Samson.

Asa m-am gandit si eu la inceput. Samson semana mult cu Almasy. Un iubitor al desertului si el. Isi petre­cuse copilaria in Levant si-i cunostea pe beduini. Dar vezi, chestia e ca Almasy stia sa piloteze. Aici avem pe ci­neva care s-a prabusit cu un avion. Si iata-l pe omul asta, ars de nerecunoscut, care a nimerit cumva in bra­tele englezilor, la Pisa. Si care, dupa felul cum vorbeste, poate trece drept englez. Almasy a fost educat in Anglia. La Cairo i se spunea spionul englez.

Fata statea pe cosul de trestie, privindu-l pe Caravaggio. Spuse:

— Eu zic sa-l lasam in pace. Nu mai conteaza de partea cui a fost, nu crezi?

Caravaggio spuse:

Mi-ar placea sa mai discut cu el. Dupa ce-i dam mai multa morfina. Sa spunem tot ce e de spus. Amandoi. In­telegi? Sa vedem unde ajungem. Dalila. Zerzura. Tu va trebui sa-i dai doza marita.

Nu, David. Esti prea obsedat de asta. Nu conteaza cine e. Razboiul s-a sfarsit.

Atunci am s-o fac eu singur. Prepar eu un cocktail Brompton. Morfina cu alcool. L-au inventat la spitalul Brompton din Londra pentru bolnavii de cancer. N-ai nici o grija, n-o sa-l ucida. Se absoarbe repede in organism. Pot sa prepar unul cu ce avem la indemana. I-l dau sa-l bea. Pe urma il trec din nou pe morfina curata.

Se uita la el, asezat pe cosul de nuiele, cu privirea clara, zambitor. In ultimele stadii ale razboiului, Caravaggio ajunsese sa fie unul dintre numerosii hoti de morfina. Ii adulmecase rezervele de medicamente dupa numai cateva ore de la sosirea in vila. Micutele tuburi de morfina ii erau acum un izvor cu apa vie. Ca niste tuburi de pasta de dinti pentru papusi, se gandise ea cand le vazuse intaia oara, gasindu-le extrem de bizare. Caravaggio purta doua sau trei in buzunar ziua intreaga, strecurandu-si lichidul in trup. O data se impiedicase de el vomitand in urma unui exces de morfina, ghemuit si tremurand intr-unui din col­turile intunecate ale vilei, privind in sus aproape fara s-o recunoasca. Incercase sa-i vorbeasca si el se holbase la ea. Aflase cutia de metal cu rezerve medicale, o deschisese, Dumnezeu stie de unde gasise atata forta. O data, cand genistul s-a taiat in palma intr-o poarta de fier, Caravaggio a rupt cu dintii varful de sticla al unei fiole, a supt si a scui­pat morfina pe mana cafenie inainte ca Kip sa-si dea seama ce era. Kip impingandu-l, privindu-l furios.