Cronicile din Narnia VI - jiltul de argint

Cronicile din Narnia VI

--- jiltul de argint

-- Clive Staples Lewis --

C U P R I N S

1. In spatele salii de gimnastica

2. Jill primeste o misiune

3. Regele pleaca pe mare

4. Sfatul bufnitelor

5. Puddleglum

6. Prin cruntele pustietati ale Nordului

7. Colina cu santuri ciudate

8. Casa Harfang

9. Cum au descoperit ceva ce merita stiut

10. Calatorii fara soare

11. In castelul intunecat

12. Imparateasa Adancurilor

13. Taramul Adancurilor fara de imparateasa

14. Strafundurile lumii

15. Disparitia lui Jill

16. Raul facut e acum indreptat

Notita biobibliografica

Capitolul 1

IN SPATELE SALII DE GIMNASTICA

Era o zi mohorata de toamna si Jill Pole plangea in spatele salii de gimnastica. Plangea fiindca o terorizasera Aia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre scoala, voi spune cat mai putin posibil despre scoala lui Jill, subiectul nefiind deloc placut. Era o Scoala Experimentala, o scoala de baieti si fete, ceea ce pe vremuri se numea o scoala „mixta'; nu chiar atat de mixta totusi, socoteau unii, pe cat de „mixate' si invalmasite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii acestia erau de parere ca baietii si fetele trebuiau lasati sa faca ce voiau. Or, din pacate, ceea ce le placea cel mai mult celor zece-cincisprezece baieti si fete din clasele mari era sa-i terorizeze pe ceilalti. Continuau sa se petreaca tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o scoala obisnuita ar fi fost date in vileag si oprite in jumatate de trimestru; ei bine, nu si la scoala asta. Sau chiar daca se intampla totusi asa, cei care le savarsisera nu erau exmatriculati si nici pedepsiti. Directoarea zicea ca elevii acestia erau niste cazuri psihologice interesante, asa ca ii chema la ea si statea de vorba cu ei ore in sir. Iar daca te pricepeai cum s-o iei pe directoare si ce sa-i spui, te pomeneai ca ai ajuns si elev preferat, cand de fapt altceva ar fi fost de asteptat.

Acesta era motivul pentru care in acea zi mohorata de toamna, Jill Pole plangea pe cararuia abrupta de langa tufisurile din spatele salii de gimnastica. Si, pe cand tot plangea ea asa, necajita, de dupa coltul cladirii a aparut fluierand un baiat, cu mainile in buzunare. Putin a lipsit sa nu se ciocneasca de ea.

- De ce nu casti ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.

-Bine, bine, spuse baiatul, dar nu-ncepe acum - si pe urma, vazand cum arata la fata: Hei, Pole, ce-ai patit?

Jill doar se stramba; asa cum te strambi cand incerci sa spui ceva, dar stii ca daca vorbesti te pui iar pe plans.

- Tot Aia, presupun - ca de obicei, zise baiatul, furios, varandu-si si mai adanc mainile in buzunare.

Jill incuviinta din cap. Nu era nevoie sa spuna nimic, chiar daca ar fi fost in stare. Stiau prea bine amandoi.

- Uite ce e, incepu baiatul, n-are nici un rost ca noi toti

Era bine intentionat, insa vorbea efectiv ca un om care se pregateste sa-i traga un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sarit tandara numaidecat (ceea ce ti se poate intampla foarte usor cand cineva te-a intrerupt din plans).

- Oh, pleaca de-aici si vezi-ti de treaba ta, i-o reteza ea. De ce-ti bagi nasul unde nu-ti fierbe oala, ma rog? Faci pe desteptul si-ti inchipui ca poti sa ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Pai, dupa mintea ta, probabil ar trebui sa ne guduram tot timpul pe langa Aia, sa le intram pe sub piele si sa facem sluj in fata lor, asa ca tine.

- Oh, Doamne! exclama baiatul, asezandu-se pe iarba langa tufisuri, dar ridicandu-se numaidecat, intrucat iarba era uda leoarca. Din pacate, il chema Eustace Scrubb [scrubby = rau, rautacios], insa nu era rau la suflet.

- Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai vazut tu pe mine facand asa ceva in trimestrul asta? Uiti ca i-am tinut piept lui Carter in povestea cu iepurele? Si ca am pastrat secretul despre Spiwins - chiar si in caznele torturii? Uiti ca

- N-n-nu stiu si nu-mi pasa, ingaima Jill, printre suspine de plans.

Scrubb observa ca Jill nu-si revenise si, cu mult bun-simt, se gandi sa-i ofere o bomboana de menta. Si isi lua si el una. In scurt timp, Jill incepu sa vada lucrurile ceva mai limpede.

- Imi pare rau, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corecta cu tine. N-ai facut toate chestiile alea trimestrul asta.

- Pai, sterge cu buretele ultimul trimestru, daca poti, ii zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram - ei, dracia dracului, o lichea, asta eram!

- La drept vorbind, cam asa e, sa stii, ii spuse Jill.

- Inseamna ca ai remarcat ca m-am schimbat? o intreba Eustace.

- Si nu numai eu, sa stii, ii confirma Jill. Toata lumea spune asta. Pana si Aia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta in vestiar, ieri. Zicea: „Nu stiu cine-a pus mana pe pustiulica ala, Scrubb. Nu se mai lasa deloc manuit trimestrul asta. Va trebui sa ne ocupam de el imediat.'

Eustace se cutremura de groaza. Toata lumea de la Scoala Experimentala stia cum era „sa se ocupe' Ala de tine.

Amandoi copiii tacura cateva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.

- De ce erai altfel trimestrul trecut? il intreba acum Jill.

- Am patit in vacanta o sumedenie de lucruri ciudate, ii raspunse Eustace, misterios.

- Ce fel de lucruri? se interesa Jill.

Eustace nu spuse nimic o buna bucata de timp. Dupa care, zise:

- Uite ce e, Pole, amandoi uram locul asta mai mult decat orice pe lume. Am sau n-am dreptate ?

- Pai, cum sa n-ai dreptate! ii raspunse Jill.

- Atunci, cred efectiv ca pot avea incredere in tine.

- Ei, nu mai spune, bravo tie! i-o tranti Jill.

- Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Mai Pole, tu chiar crezi ca niste lucruri sunt intocmai cum spun eu? Ma refer la niste lucruri pe care altii, aici, le-ar lua in deradere.

- N-am fost pusa in asemenea situatii, insa cred ca da, ii raspunse Jill.

- M-ai putea crede daca ti-as spune ca, in vacanta, am fost in alta lume - alta decat lumea asta a noastra?

- Nu inteleg la ce te referi.

- Bun, atunci hai sa nu ne mai batem capul cu chestia asta cu lumile. Cum ar fi daca ti-as povesti ca am fost intr-un loc unde animalele pot vorbi si unde exista aaa vraji si balauri si In fine, toate chestiile alea de care auzi in basme.

Scrubb se simtea tare stanjenit spunand toate astea, motiv pentru care se facuse rosu la fata.

- Si cum ai ajuns acolo? il descusu Jill. Se simtea si ea ciudat de sfioasa.

- Singura cale de a ajunge acolo este prin Vraja, o lamuri Eustace, aproape in soapta. M-am dus cu doi veri de-ai mei. Am fost, pur si simplu, luati pe sus, fulgerator. Ei mai fusesera acolo, inainte.

Acum, fiindca vorbeau in soapta, lui Jill ii venea parca mai usor sa creada ce auzea. Apoi, dintr-o data, o coplesi o banuiala oribila si spuse (cu atata inversunare, incat pe moment parca era o tigroaica):

- Daca aflu ca ti-ai batut joc de mine, nu mai vorbesc cu tine niciodata, pricepi, absolut niciodata.

- Nu mi-am batut joc de tine, jur, incerca s-o linisteasca Eustace. Jur pe - pe tot.

(Pe vremea cand eram eu elev, se zicea: „Jur pe Biblie'. Numai ca la Scoala Experimentala nu se punea mare pret pe Biblii.)

- Bine, facu Jill. Te cred.

- Si n-ai sa spui nimanui ?

- Drept cine ma iei, ma rog ?

Erau foarte emotionati si entuziasti spunand asta. Dar dupa aceea, cand se uita in jurul ei si vazu cerul mohorit de toamna, si cand auzi cum de pe frunze picura apa taraind, si cand se gandi la atmosfera iremediabil dezolanta de la Scoala Experimentala (trimestrul avea treisprezece saptamani, or nu trecusera decat doua), Jill zise:

- Dar, la urma urmei, la ce bun? Tot nu suntem acolo: suntem aici. Si e mai mult decat clar ca nu putem ajunge acolo. Sau putem ?

- Asta m-am tot intrebat si eu, ii raspunse Eustace. Cand ne-am intors din Locul acela, Cineva a spus ca fratii Pevensie (astia-s verii mei) nu vor mai putea niciodata sa se intoarca acolo. Asta fiindca fusesera deja de trei ori, intelegi? Probabil ca asta le-a fost portia, insa despre mine n-a spus asa ceva. Pai, e limpede ca mi-ar fi spus si mie, doar daca n-o fi vrut sa-mi dea de inteles ca ma pot intoarce acolo, nu-i asa? Si ma tot framant si ma intreb, oare nu putem, oare n-am putea?

- Sa facem ceva ca sa se intample asa, asta voiai sa spui ?

Eustace incuviinta din cap.

- Vrei sa spui ca am putea desena un cerc pe pamant, in care sa scriem tot felul de litere stranii - si sa ne postam in interior - unde sa inganam farmece si vraji ?

- Ei bine, zise Eustace, dupa ce reflectase profund. Cam la asta ma gandeam si eu, desi n-am facut-o niciodata. Dar acum, cand se pune concret problema, am impresia ca treburile astea cu cercuri si ce mai spuneai tu sunt niste aiureli. Nu cred ca lui i-ar placea. Ar parea ca intr-un fel ne inchipuim ca l-am putea determina sa faca un anumit lucru. Asa ca, pe cuvant, cred ca nu ne ramane decat sa-l rugam.

- Cine-i persoana asta despre care tot vorbesti?

- In locul acela i se spunea Aslan, ii raspunse Eustace.

- Ce nume ciudat!

- Nici pe jumatate atat de ciudat ca el! rosti Eustace, foarte grav. Dar hai sa incepem. Nu vad ce rau ar fi daca doar il rugam. Hai sa stam in picioare unul langa celalalt, asa. Si intindem mainile in fata, cu palmele in jos: cum faceau pe insula lui Ramandu

- Pe insula cui?

- Iti povestesc despre asta alta data Si s-ar putea sa-i placa sa stam cu fata spre rasarit. Ia sa vedem, in ce parte o fi estul?

- Habar n-am, zise Jill.

- Extraordinar! Fetele astea nu stiu niciodata care sunt punctele cardinale, remarca Eustace.

- Hai ca nici tu nu le stii, i-o tranti Jill, indignata.

- Ba le stiu, daca faci bine si nu ma mai intrerupi atata. Gata, acum stiu. Incoace e estul, inspre leandri. Bun, acum repeta dupa mine, da?

- Ce sa repet? il intreba Jill.

- Repeti ce spun eu, desigur, ii raspunse Eustace. Haide

Si incepu:

- Aslan, Aslan, Aslan!

- Aslan, Aslan, Aslan, repeta Jill.

- Te rog, lasa-ne sa intram in

In acel moment, din cealalta parte a salii de gimnastica, un glas striga: „Pole? Da. Stiu eu unde e. Boceste in spatele salii de gimnastica. S-o aduc de-acolo?'

Jill si Eustace se uitara unul la celalalt, se varara sub leandri si incepura sa urce panta abrupta si gloduroasa, printre tufisuri si copaci, cu o viteza care le facea mare cinste. (Datorita metodelor ciudate de predare de la Scoala Experimentala, nu invatai prea multa franceza, matematica, latina sau alte chestii din astea; dar invatai foarte multe despre cum s-o stergi repede si tiptil, cand te cauta Aia.)

Dupa ce urcara pieptis asa cam un minut, se oprira sa asculte, iar dupa zgomotele pe care le auzeau isi dadura seama ca erau urmariti.

- Macar de-ar fi poarta deschisa! zise Scrubb in timp ce-si vedeau de drum, iar Jill incuviinta din cap. Caci, sus, in varful dambului cu tufisuri si copaci, se afla un zid de piatra inalt, iar in acel zid era o poarta, pe care ieseai pe o landa plina cu balarii. Poarta aceasta era aproape intotdeauna incuiata. Unora li se mai intamplase, insa, sa o gaseasca si deschisa; dar asta poate doar o singura data. Dar va puteti, cred, imagina ca, stiind chiar ca nu fusese asa decat o singura data, lumea tot spera si incerca poarta, sa vada daca era descuiata; caci, daca se intampla sa nu fie incuiata, aveai posibilitatea s-o stergi din scoala fara sa fii vazut.

Jill si Eustace, amandoi foarte incinsi si murdari de la cat mersesera coscoviti pe sub leandri, ajunsera, gafaind, sus la zid. Iar acolo era poarta, inchisa ca de obicei.

- Sunt convins ca incerc degeaba, zise Eustace, cu mana pe clanta; si pe urma: O-o-o, extraordinar!

Caci apasand pe clanta, usa se deschise.

Cu cateva clipe inainte, amandoi avusesera de gand sa treaca pe poarta cat ai zice peste, de s-ar fi intamplat ca poarta sa nu fie incuiata, insa, cand poarta se deschise, incremenira amandoi, teribil de socati. Caci ceea ce vedeau acum era cu totul altceva decat ceea ce se asteptasera sa vada.

Se asteptasera sa vada panta cenusie si plina de ierburi si tufisuri urcand tot mai sus, spre cerul de toamna mohorat. In schimb, dadura cu ochii de razele stralucitoare ale soarelui. Se revarsau pe poarta, asa cum lumina unei zile de iunie se revarsa intr-un garaj cand deschizi usa. Picaturile de roua de pe iarba sclipeau ca niste margele sub stralucirea soarelui si se vedea chiar cat de murdara si de manjita de lacrimi era Jill. Iar lumina soarelui venea din ceea ce parea limpede a fi o alta lume - atat cat puteau vedea ei din ea. Vedeau iarba moale, mai moale si mai stralucitoare decat vazuse Jill vreodata, si cer albastru, si, tasnind incolo si incoace, niste chestii atat de stralucitoare, incat ar fi putut fi giuvaiere sau fluturi uriasi.

Desi tanjise dupa asa ceva, Jill era speriata. Se uita la Scrubb si vazu ca si el era speriat.

- Haide, Pole, zise el, gafaind.

- Nu ne putem intoarce? E bine ce facem? intreba Jill.

In acel moment, un glas ticalos si rautacios striga din spate pitigaiat:

- Stai asa, Pole. Toata lumea stie unde esti. Coboara numaidecat.

Era vocea lui Edith Jackle, care, desi nu facea parte din grupul Alora, era din categoria lingailor si a puitorilor care se bagau pe sub pielea lor.

- Repede! zise Scrubb. Vino aici. Sa ne tinem de mina, nu care cumva sa fim despartiti.

Si, pana ca Jill sa se dezmeticeasca, o inhata de mana si o trase spre poarta, afara, lasand in urma terenul scolii, lasand in urma Anglia, lasand in urma toata lumea noastra si pasind in Locul acela.

Sunetul vocii lui Edith Jackle inceta, asa cum se opreste radioul cand apesi pe buton. Instantaneu, din toate partile se auzi un alt sunet. Venea de la chestiile alea stralucitoare de deasupra capului, care se dovedira acum a fi pasari. Faceau mare galagie, insa zgomotul era mai degraba ca o muzica - o muzica destul de novatoare, pe care initial nu o poti pricepe -nesemanand deloc cu ciripitul pasarilor din lumea noastra. Si, totusi, in ciuda cantului aceluia, in jurul lor domnea o imensa liniste de fond. Linistea aceasta, combinata cu prospetimea aerului, o facu pe Jill saa creada ca se aflau, pesemne, in varful unui munte foarte inalt.

Scrubb o tinea in continuare de mana si mergeau inainte, holband ochii in toate directiile. Jill vazu ca peste tot cresteau niste copaci uriasi, ca un fel de cedri, dar mai mari. Dar, cum nu cresteau unul langa altul si tinand seama de faptul ca la poalele lor nu era nici un fel de vegetatie, puteai vedea la mare distanta prin padure, in stinga si in dreapta. Si, cat vedea Jill cu ochii, era peste tot la fel - iarba moale si joasa, pasari care zburau de colo-colo, cu pene galbene, sau albastre ca libelulele, ori in nuantele curcubeului, umbre albastrii si pustietate. Nici o adiere de vant nu tulbura aerul rece si stralucitor. Era o padure tare pustie.

Drept in fata, nu mai erau arbori: doar cerul albastru. Continuara sa mearga drept inainte, fara sa vorbeasca, pana ce Jill il auzi pe Scrubb spunand: „Ai grija!' si se smuci singura inapoi. Erau chiar pe marginea unei stanci.

Jill se numara printre norocosii care nu au rau de inaltime. N-o deranja nicidecum sa stea pe buza unei prapastii. O cam deranja insa ca Scrubb o tragea inapoi - „de parca as fi copil mic', zicea ea - asa ca isi smulse mana din mana lui. Cand vazu cat de alb se facuse la fata, simti ca il dispretuieste.

- Ce s-a intamplat? il intreba ea Si, ca sa-i arate ca ei nu-i era frica, se posta chiar pe marginea stancii; de fapt, nitel cam prea in margine, pana si dupa gustul ei. Pe urma, privi in jos.

In clipa aceea, isi dadu seama ca lui Scrubb i se puteau, totusi, gasi ceva scuze pentru faptul ca se facuse alb ca varul, caci nici o stanca din lumea noastra nu s-ar fi putut compara cu asta. Inchipuiti-va ca va aflati in varful celei mai inalte stanci pe care ati vazut-o vreodata. Si mai inchipuiti-va ca priviti jos, pana in fundul prapastie!. Si pe urma inchipuiti-va ca prapastia asta continua si mai adanc, inca pe atat, de zece ori inca pe atat, de douazeci de ori inca pe atat. Iar dupa ce ati privit in jos pe toata distanta asta, inchipuiti-va niste chestiute albe pe care, la prima vedere, le-ai putea confunda cu niste oi, dar care iti dai seama numaidecat ca sunt niste nori - nu mici rotocoale de ceata, ci niste nori albi, enormi si pufosi, mai curand ca niste munti. Si, in cele din urma, printre norii aceia, zaresti in sfarsit fundul adevarat, atat de departe, incat nu-ti poti da seama daca e ca un ses sau ca o padure, daca e uscat sau apa: mult mai departe sub acei nori, decat e distanta de la ei, in sus, pana la tine.

Jill se holba in jos. Pe urma, se gandi ca in fond nu strica sa faca, totusi, un pas inapoi; insa nu prea avea chef, de teama ca Scrubb ar putea crede cine stie ce despre ea. Dupa aceea, se decise brusc ca nici nu-i pasa de ce credea el, fiind gata sa se traga inapoi de la muchia aceea oribila de stanca si sa nu mai rada in viata ei de cei care au rau de inaltime. Dar, cand incerca sa se miste, constata ca nu putea. Parca avea niste pietroaie in loc de picioare. Totul ii plutea in fata ochilor.

- Ce faci, Pole? Vino inapoi - nu fi tampita! striga Scrubb. Insa vocea lui venea parca de foarte departe. Simti cum Scrubb o inhata zdravan. Numai ca acum Jill nu mai avea nici un control asupra bratelor si a picioarelor ei. A urmat un moment de inclestare la marginea stancii. Jill era prea in-spaimantata si prea ametita ca sa-si mai dea seama ce face, insa de doua lucruri si-a amintit pana la capatul zilelor (ii reveneau adesea in vis). O data era faptul ca s-a smuls din inclestarea lui Scrubb si, pe urma, ca in acelasi moment Scrubb, cu un urlet de groaza, si-a pierdut echilibrul si-a zburat drept in prapastie.

Noroc ca Jill n-a avut ragazul sa se gandeasca la ce facuse. Un animal urias, colorat stralucitor, se napustise la marginea stancii. Statea lungit pe jos, aplecat peste buza prapastiei, si (aici e partea ciudata) sufla. Nu ragea si nici nu sforaia pe nari, ci pur si simplu sufla cu botul larg deschis; si sufla aerul afara incontinuu, asa cum aspiratorul absoarbe tot timpul. Jill statea lungita atat de aproape de faptura aceea, incat simtea cum rasuflarea vibra constant in toate madularele animalului. Si statea asa nemiscata, fiindca nu se putea ridica. Simtea ca lesina: si, in-tr-adevar, tare mult ar fi vrut de fapt sa lesine, numai ca lesinurile nu vin asa, cand vrem noi. In cele din urma a vazut, departe de tot, dedesubt, o farama mititica si neagra plutind prin aer, la distanta de stanca si oarecum in sus. Pe masura ce se ridica, se indeparta tot mai mult. Cand a ajuns aproape la acelasi nivel cu varful stancii, era atat de departe incat nici nu se mai zarea. Era limpede ca se indeparta de ei cu mare viteza. Lui Jill i-a trecut prin cap ca faptura de langa ea impingea farama aceea tot mai departe, sufland spre ea.

S-a intors si s-a uitat la faptura aceea. Era un leu.

Capitolul 2

JILL PRIMESTE O MISIUNE

Fara sa intoarca privirea spre Jill, Leul se ridica in picioare si mai sufla o data. Dupa care, ca si cum ar fi fost multumit de treaba facuta, se rasuci in loc si porni inapoi spre padure, cu pasi mari si rari.

- Cred ca am visat, nu se poate altfel, sigur cred ca am visat, isi zicea Jill. Am sa ma trezesc numaidecat.

Numai ca nu visase si, de aceea, nici n-a avut de ce sa se trezeasca.

- Ce rau imi pare ca am venit in locul asta ingrozitor, zise Jill. Nu cred ca Scrubb stia mai multe decat mine despre cum e pe-aici. Sau, daca stia, n-ar fi trebuit sa ma aduca aici fara sa ma previna despre ce e vorba, ca sa stiu si eu la ce sa ma astept. Ce vina am eu ca el a cazut de pe stanca?! Daca m-ar fi lasat in pace, am fi fost amandoi in regula.

Pe urma, isi aminti iarasi de urletul pe care il scosese Eustace cand cazuse si izbucni in lacrimi.

Plansul nu strica in felul lui, atata timp cat te tine. Insa, mai devreme sau mai tarziu, tot trebuie sa te opresti si, dupa aceea, tot n-ai scapat: mai ai sa te hotarasti ce vei face. Cand Jill inceta cu plansul, constata ca ii era groaznic de sete. Statuse lungita cu fata in jos, iar acum se aseza in capul oaselor. Pasarile nu mai cantau si in jur domnea o liniste desavarsita, cu exceptia unui mic sunet persistent, care parea sa vina de la mare distanta. Asculta cu atentie si ajunse la concluzia ca era vorba de zgomotul caracteristic unei ape curgatoare.

Jill se ridica in picioare si privi in jurul ei cu multa precautie. Nici urma de Leu; numai ca erau atatia copaci, incat n-ar fi fost exclus ca animalul sa fie foarte aproape, iar ea sa nu-l poata vedea. De unde stia ea, in fond, ca nu era vorba de mai multi lei? insa, cum setea o chinuia din ce in ce mai rau, isi lua inima in dinti si porni sa caute apa curgatoare. Mergea pe varful degetelor, furisandu-se cu prudenta din copac in copac si oprindu-se sa traga cu ochiul de jur-impre-jur, la fiecare pas.

In padure era atat de liniste, incat nici nu i-a fost greu sa-si dea seama de unde venea zgomotul. Acesta se auzea din ce in ce mai clar si, mai repede decat se astepta, fetita ajunse intr-o poiana si vazu paraul, stralucitor ca sticla, care curgea peste iarba, la o aruncatura de bat. Dar, desi vazand apa i se facuse de zece ori mai sete decat ii era inainte, nu se napusti sa bea. Ramase acolo, ca impietrita, cu gura larg deschisa. Si avea toate motivele: exact langa parau statea lungit Leul.

Statea lungit pe jos, cu capul ridicat si cu cele doua labe din fata intinse inainte, ca leii din Trafalgar Square. Isi dadu seama numaidecat ca o vazuse, caci cateva clipe se uitase drept in ochii ei, intorcand apoi privirea - ca si cum ar fi cunoscut-o foarte bine, neavand o parere prea grozava despre ea.

„Daca o rup la fuga, se ia imediat dupa mine, se gandea Jill. Iar daca merg inainte, ii cad drept in bot.'

Oricum, chiar daca ar fi incercat, tot nu s-ar fi putut clinti din loc si nici n-ar fi izbutit sa-si dezlipeasca ochii de pe leu. Cat a durat, efectiv, tintuirea in loc nu stia exact; parca ceasuri in sir, dupa parerea ei. Si setea o chinuia acum atat de cumplit, incat Jill simtea ca nici nu-i mai pasa daca o manca Leul, numai sa stie ca apuca intai sa ia si ea o gura de apa.

- Bea, daca ti-e sete.

Erau primele cuvinte pe care le auzea, de cand Scrubb vorbise cu ea pe marginea stancii. O secunda, se holba incolo si incoace, intrebandu-se cine vorbise. Pe urma, vocea se auzi din nou:

- Daca ti-e sete, vino si bea.

Si fireste ca si-a amintit ce ii spusese Scrubb despre animalele vorbitoare din acea alta lume, si si-a dat seama ca leul era cel care vorbea. Oricum, de data asta vazuse cum miscase din buze, iar glasul lui nu era glas de om. Era mai profund, mai salbatic si mai puternic; un fel de voce grea, ca de aur. Nu insemna ca era mai putin speriata decat inainte, insa spaima de acum era cu totul altfel.

- Nu ti-e sete? o intreba Leul.

- Ba mor de sete, zise Jill.

- Atunci, bea, o indemna Leul.

- Se poate — nu s-ar putea cumva - v-ar deranja sa va dati la o parte, pana beau si eu un pic?

Leul ii raspunse doar printr-o privire si un marait foarte gros. Si, privind lung la trupul acela masiv care nici gand n-avea sa se urneasca din loc, Jill isi dadu seama ca aceeasi rugaminte ar fi putut la fel de bine sa o adreseze muntelui din fata, care, la fel ca si Leul, nici nu s-ar fi clintit.

Clipocitul delicios al paraului o scotea din minti.

- Promiti ca n-ai sa n-ai sa-mi faci nimic, daca ma apropii? il intreba Jill.

- Eu nu promit nimic, a zis Leul.

Lui Jill ii era atat de sete acum, incat, fara sa bage de seama, facuse un pas inainte.

- Dar mananci fete? il descusu ea.

- Am inghitit cu totul fete si baieti, femei si barbati, regi si imparati, cetati si regate, zise Leul.

Nu spusese asta ca si cum s-ar fi falit, si nici ca si cum i-ar fi parut rau sau ar fi fost furios. O spusese pur si simplu.

- N-am curajul sa vin sa beau, spuse Jill.

- Atunci, ai sa mori de sete, ii zise Leul.

- Oh, Doamne! exclama Jill si se mai apropie cu un pas. Mai bine ma duc sa caut alt parau.

- Nu mai exista alt parau, spuse Leul.

Lui Jill nu-i trecu prin minte sa puna cumva la indoiala spusele Leului - nimeni n-ar fi putut face asta, daca i-ar fi vazut chipul sever si serios - si, brusc, se trezi ca se hotarase. In viata ei nu facuse ceva mai periculos, dar se duse pana la parau, ingenunche si lua apa cu mana facuta caus. Era cea mai rece si cea mai proaspata apa pe care o bause vreodata. Nu era nevoie sa bei prea multa, caci iti astampara setea numaidecat. Inainte de a-si muia buzele in apa aceea, avusese de gand sa plece ca din pusca de langa Leu, in clipa in care termina de baut. Acum, intelese ca lucrul acesta ar fi intr-adevar cel mai primejdios. Se ridica in picioare si ramase asa, cu buzele inca ude.

- Vino incoace, ii zise Leul.

Asa ca n-a avut incotro. Ajunsese acum aproape intre labele lui din fata, uitandu-se drept la chipul lui. Numai ca n-a putut suporta prea mult privirea lui fixa si a trebuit sa coboare ochii.

- Copil de om, zise Leul. Unde e Baiatul?

- A cazut de pe stanca, spuse Jill, adaugind: domnule. Nu stia cum sa-i spuna altfel si i se parea o obraznicie sa nu-i spuna in nici un fel.

- Cum de s-a intamplat asa ceva, Copil de om?

- A incercat sa ma impiedice pe mine sa cad, domnule.

- Si de ce stateai atat de aproape de margine, Copil de om?

- Faceam pe grozava, domnule.

- Foarte bun raspunsul, Copil de om. Sa nu mai faci asa. Si acum (pentru prima oara chipul Leului nu mai parea atat de sever) afla ca Baiatul e teafar. L-am suflat pana in Narnia. Insa, fiindca ai facut ce-ai facut, misiunea ta va fi mai grea.

- Va rog, domnule, ce misiune?

- Misiunea pentru care te-am chemat pe tine si pe el aici, afara din lumea voastra.

Jill era tare nedumerita. „Pesemne ca ma confunda cu altcineva', se gandea ea. Nu indraznea sa-i spuna asta Leului, desi simtea ca lucrurile se puteau incurca ingrozitor, daca n-o facea.

- Spune cu glas tare ce gandesti, Copil de om, ii zise Leul.

- Ma intrebam - adica - n-ar fi vreo confuzie la mijloc? Fiindca sa stiti ca pe mine si pe Scrubb nu ne-a chemat nimeni. Scrubb a zis ca trebuia sa strigam -sa strigam pe Cineva - cu un nume pe care nu-l cunosteam - si ca poate acel Cineva ne dadea drumul inauntru. Si asa am facut, dupa care am gasit poarta descuiata.

- Nu m-ati fi strigat, daca nu v-as fi strigat eu pe voi, spuse Leul.

- Atunci, dumneavoastra sunteti acel Cineva, domnule? intreba Jill.

- Da. Si acum vei afla care e misiunea ta. Departe de aici, pe tarimul Narniei, traieste un rege batrin, care e trist fiindca nu are nici un urmas de acelasi sange cu el, caruia sa-i lase mostenire tronul. Nu are nici un mostenitor, pentru ca unicul sau fiu a fost furat cu multi ani in urma si nimeni in Narnia nu stie unde a fost dus printul sau daca mai e macar in viata. Dar e in viata, iti poruncesc sa-l cauti pe acest print pierdut, si ori il gasesti si il aduci inapoi acasa la tatal lui, straduindu-te din rasputeri sa dai de el; ori te intorci in lumea ta.

- Cum, va rog? zise Jill.

- Am sa-ti spun, Copila, facu Leul. Iata semnele prin care te voi calauzi in cautarea ta. Primul: de indata ce va pasi in Narnia, Baiatul Eustace se va intalni cu un prieten drag de odinioara. Trebuie sa il salute numaidecat; daca o va face, veti avea amandoi ajutor bun. Al doilea: trebuie sa pleci din Narnia spre nord, pana ce ajungi la cetatea ruinata a vechilor uriasi. Al treilea: vei gasi ceva scris pe o piatra in acea cetate ruinata si va trebui sa faci precum scrie acolo. Al patrulea: il vei recunoaste pe Printul pierdut, daca il vei gasi, dupa faptul ca va fi prima persoana intalnita in calatoriile tale, care iti va cere sa faci ceva in numele meu, in numele lui Aslan.

Cum i se paru ca Leul terminase, Jill se gandi ca nu strica sa spuna si ea ceva. Asa ca zise:

- Va multumesc frumos. Am sa vad.

- Copila, zise Aslan, cu glas ceva mai bland, poate nu vezi chiar atat de bine. Dar nu trebuie sa uiti primul pas. Repeta-mi, in ordine, cele patru semne.

Jill incerca, insa nu izbuti prea bine. Asa ca Leul o corecta si o puse sa le repete iarasi si iarasi, pana ce Jill ajunse sa le spuna perfect. A avut multa rabdare cu ea, asa ca, dupa ce au terminat, Jill si-a luat inima in dinti si l-a intrebat:

- Va rog, cum pot sa ajung in Narnia?

— Pe rasuflarea mea, ii zise Leul. Te voi sufla pana in vestul lumii, cum l-am suflat si pe Eustace.

- Am sa-l prind la timp ca sa-i pot spune primul semn? Dar presupun ca nu conteaza. Daca vede un vechi prieten, cum sa nu se duca sa vorbeasca cu el?!

- N-ai timp de pierdut, ii spuse. De aceea trebuie sa te trimit numaidecat. Vino. Mergi in fata mea pana la marginea stancii.

Jill stia prea bine ca daca nu mai era timp de pierdut era doar din vina ei. „Daca nu m-as fi dat asa in spectacol, Scrubb si cu mine am fi mers impreuna. Si ar fi auzit si el toate instructiunile', se gandea ea. Asa ca a facut cum i s-a spus. I se parea foarte alarmant sa mearga inapoi spre marginea stancii, mai ales ca Leul nu pasea langa ea, ci in spatele ei, nefacand nici un zgomot cu labele moi.

Insa cu mult inainte de a se apropia de buza prapastiei, glasul din spatele ei spuse:

- Stai pe loc. In cateva clipe, voi sufla. Dar mai ales nu uita, nu uita, nu uita semnele. Repeta-ti-le cand te scoli dimineata si cand te culci seara, dar si cand te trezesti noaptea din somn. Si, oricat de stranii ar fi lucrurile care ti s-ar putea intampla, nu te lasa abatuta din calea ta si urmeaza semnele, in al doilea rand, vreau sa te previn. Aici, pe munte, am vorbit cu tine clar: nu voi face adesea la fel si in Narnia. Aici, pe munte, aerul e curat si limpede, si asa e si mintea ta; pe masura ce vei cadea in Narnia, aerul se va ingrosa. Fii cu mare bagare de seama sa nu-ti zapaceasca mintea. Iar semnele pe care le-ai invatat aici nu vor semana deloc cu ceea ce crezi tu ca ar trebui sa semene, atunci cand le vei intalni acolo. De aceea, e foarte important sa le stii pe de rost si sa nu dai nici un fel de atentie aparentelor. Tine minte semnele si crede in ele. Nimic altceva nu conteaza. Si acum, fiica aEvei, drum bun

Spre sfarsitul spuselor lui, vocea ii devenise tot mai slaba, iar acum se stinse cu totul. Jill privi in spate. Spre uimirea ei, vazu stanca la peste o suta de metri in urma, iar pe Leu il zari pe marginea pra-pastiei, ca o pata aurie si stralucitoare, isi inclestase dintii si pumnii, asteptandu-se ca respiratia Leului sa fie ca un suflu cumplit de puternic; insa rasuflarea lui fusese efectiv atat de lina, incat Jill nici nu-si daduse seama cand parasise pamantul. Si acum, pe o distanta de mii si mii de metri dedesubt, in jurul ei, nu era decat aer.

Pentru o fractiune de secunda doar, se simti speriata. Pe de o parte, lumea de sub ea era atat de departe, incat i se parea ca n-avea nimic de-a face cu ea. Pe de alta parte, era foarte confortabil sa pluteasca asa, pe rasuflarea Leului. Descoperi ca putea sta intinsa pe spate sau pe burta, ca se putea rasuci cum poftea, exact ca in apa (daca ai invatat sa faci pluta bine). Si, intrucat se misca in ritmul rasuflarii, nu era deloc vant, iar aerul parea delicios de cald. Nu era nicidecum ca in avion, unde e mult zgomot si simti toate vibratiile. Daca Jill ar fi fost vreodata cu balonul, poate i s-ar fi parut ca seamana cu ceea ce i se intampla acum; doar ca de asta data era mult mai bine.

Cand intoarse capul acum, evalua pentru prima oara adevarata marime a muntelui de pe care plecase.

Se intreba cum de un munte atat de urias nu era acoperit de zapada si gheata - „insa presupun ca totul e altfel in lumea asta', se gandi Jill. Pe urma privi sub ea; dar fiind atat de sus, nu-si putu da seama daca plutea peste uscat sau peste mare, si nici cu ce viteza se deplasa.

- Ei, fir-ar sa fie! Semnele! zise Jill, brusc. Ce-ar fi sa le mai repet?! O secunda-doua, o cuprinse panica, insa constata repede ca inca le putea spune corect. Bun, deci asta e in regula, zise ea si se lungi pe aer ca pe o sofa, oftand multumita.

- Pai, e limpede ca am dormit, isi zise Jill dupa cateva ceasuri. Auzi, sa dormi in aer!!! Ma intreb daca a mai facut careva asa ceva. Eu nu cred. Oh, la naiba - probabil ca Scrubb! in aceeasi calatorie, cu ceva inaintea mea. Ia hai sa vedem cam cum e acolo, jos.

Vazu un fel de campie enorma, de un bleumarin foarte inchis. Dealuri nu se zareau, insa niste chestii albe destul de maricele se miscau incet peste ea. „Astia or fi norii, se gandi ea. Dar mult mai mari decat cei pe care ii vedeam de pe stanca. Presupun ca sunt mai mari, fiindca sunt mai aproape, inseamna ca tot mai cobor. Sa-l ia naiba de soare!'

Soarele, care la inceputul calatoriei fusese deasupra capului, acum ii intra drept in ochi. De unde se putea deduce ca si el cobora, dar inaintea ei. Scrubb avea dreptate cand spunea ca Jill (nu stiu cum e cu fetele in general) nu prea avea habar de punctele cardinale. Altminteri, ar fi stiut ca, atunci cand soarele incepe sa-ti intre in ochi, inseamna ca mergi spre vest.

Privind fix spre campia albastra de dedesubt, remarca numaidecat ca ici si colo existau niste punctisoare de o culoare mai stearsa, dar mai stralucitoare totodata „E marea! se gandi Jill. Cred ca alea sunt niste insule.' Si chiar asta erau. Se prea poate s-o fi cuprins invidia, daca ar fi stiut ca unele dintre ele erau insule pe care Scrubb le vazuse de pe puntea unei corabii, ba ca si debarcase pe ele; numai ca ea nu stia toate astea. Pe urma, ceva mai tarziu, incepu sa observe mici creturi pe acea oglinda neteda si albastra: creturile acelea marunte erau pesemne niste imense valuri de ocean, daca te-ai fi nimerit in viitoarea lor. Si acum, de-a lungul orizontului, era o linie groasa si intunecata, care se ingrosa si se intuneca atat de repede, incat o vedeai cum crestea tot mai mult. Asta a fost prima dovada privitoare la viteza imensa cu care calatorea. Si stia ca linia aceea care se ingrosa era probabil uscatul.

Brusc, din stanga (caci vantul batea dinspre sud), s-a napustit spre ea un nor mare si alb, de data asta la acelasi nivel cu ea. Si, pana sa se dezmeticeasca, s-a trezit drept in mijlocul acelei materii reci, umede si cetoase. A simtit ca i se taie rasuflarea, insa n-a stat acolo decat cateva clipe. A iesit clipind din ochi sub lumina soarelui si a constatat ca avea hainele ude. (Era imbracata cu un sacou si un tricou gros de bumbac; purta sort, ciorapi lungi si niste sosete dragute, caci in Anglia fusese o zi tare noroioasa.) Cand a iesit din nor era mai jos decat atunci cand intrase; si, de cum a iesit, a remarcat ceva la care ar fi trebuit sa se fi asteptat, presupun, totusi constatarea a surprins-o si a socat-o. Zgomotele. Pana atunci calatorise intr-o liniste desavarsita. Acum, pentru prima oara, a auzit vuietul valurilor si tipatul pescarusilor. Si tot acum a simtit mirosul marii. Nu mai incapea nici o indoiala in privinta vitezei cu care se deplasa. A vazut cum se ciocnesc doua valuri, improscand spuma; insa intr-o clipita imaginea aceasta ramase la vreo suta de metri in urma. Uscatul se apropia cu o viteza ametitoare. Vedea niste munti undeva departe si alti munti ceva mai aproape, in stanga. Vedea golfuri si promontorii, paduri si campuri, plaje acoperite de nisip. Zgomotul valurilor care se spargeau la mal se intetea cu fiecare secunda, inabusind celelalte zgomote ale marii.

Brusc, fasia de pamant se desfacea drept in fata ei. Ajunsese la gura unui rau. Se afla foarte jos acum, la nici un metru deasupra apei. Creasta unui val i se izbi de degetul mare de la picior, stropind-o cu spuma si udand-o aproape pana la talie. Acum pierdea viteza, in loc sa fie purtata in susul raului, aluneca spre malul din stanga ei. Erau atatea lucruri de vazut, incat nici nu le putea cuprinde pe toate; o pajiste verde si neteda, o corabie cu un colorit atat de stralucitor, incat parea o bijuterie imensa, turnuri si creneluri, flamuri fluturand in aer, o multime de oameni, vesminte viu colorate, armuri, aur, sabii, muzica, insa toate acestea i se invalmaseau in fata ochilor. Primul lucru pe care il vazu clar era ca aterizase si statea in picioare intr-o padure deasa aproape de rau, iar acolo, la cativa metri de ea, se afla Scrubb.

Se gandi in primul rand ca baiatul arata tare murdar, neingrijit si in general absolut banal. Iar apoi, isi zise in sinea ei: „Ce uda sunt si eu!'

Capitolul 3

REGELE PLEACA PE MARE

Ceea ce-l facea pe Scrubb sa para atat de murdar si de sordid (la fel ca si pe Jill, daca s-ar fi putut vedea) era splendoarea lucrurilor care il inconjurau. Dar, hai mai bine sa vi le descriu.

Printr-o despicatura a muntilor pe care Jill ii zarise in departare, cand se apropia de uscat, lumina asfintitului se revarsa peste o pajiste lina. Iar pe pajistea aceea, se inalta un castel cu multe turnuri si foisoare, ale carui sfarleze de vant sclipeau in lumina; cel mai frumos castel pe care Jill il vazuse vreodata. Ceva mai aproape, se afla un chei din marmura alba, la care era amarata corabia: o corabie semeata, cu teuga zvelta si cu pupa inalta, aurie si rosie, cu un steag maret in varful catargului si nenumarate flamuri fluturand pe punti, cu un sir de scuturi, stralucitoare ca argintul, de-a lungul parapetelor. Estacada fusese asternuta spre Jill, iar la baza ei, pregatindu-se sa urce la bord, statea un batran nins de ani. Purta o mantie rosie somptuoasa, deschisa in fata, sub care se zarea o camasa de zale din argint. Pe cap, avea un cerculet subtire de aur. Barba, alba ca zapada, ii ajungea aproape pana la brau. Se tinea destul de drept, rezemandu-se cu o mana de umarul unui domn imbracat foarte luxos, care parea ceva mai tanar decat el: insa se vedea ca era tare batran si subred, iti lasa impresia ca orice adiere de vant il putea sufla ca pe o frunza uscata. Avea ochii umezi.

Imediat in fata Regelui - care se rasucise sa le vorbeasca oamenilor inainte de a urca la bordul corabiei - se afla un scaunel pe roti si, inhamat la el, un magarus: nu mai mare decat un caine mare de vanatoare. Pe acest scaun statea un piticut gras. Era imbracat la fel de elegant si luxos ca si Regele, insa din cauza grasimii si a faptului ca statea ghemuit printre perne, efectul era exact diferit: parca era un morman fara forma facut din blana, matase si catifea. Era la fel de batran ca si Regele, insa mai sanatos si voinic, cu niste ochi foarte ageri. Cum nu purta nimic pe cap si, pe deasupra, mai era si chel, teasta lui mare stralucea in lumina amurgului, ca o minge de biliard gigantica.

Ceva mai in spate, in semicerc, stateau curtenii, cum isi dadu seama Jill imediat Merita sa-i privesti, fie numai si pentru vesmintele si armurile pe care le purtau. Dupa cum erau postati, semanau mai degraba cu o brazda de flori decat cu un grup de persoane, insa ce-a facut-o pe Jill sa ramana de-a dreptul cu gura cascata si sa holbeze ochii mari au fost oamenii de acolo. Chiar daca „oameni' nu constituie cuvantul potrivit. Caci, dintre fiintele acelea, doar una din cinci era omeneasca. Restul erau fapturi pe care nu le vezi niciodata in lumea noastra. Fauni, satiri, centauri: Jill ii stia dupa nume, fiindca ii vazuse in poze. Pitici, de asemenea. Mai erau si o multime de animale, pe care le stia deopotriva; ursi, bursuci, cartite, leoparzi, soareci si pasari felurite. Dar cat de diferite erau de animalele cu acelasi nume din Anglia! Unele erau mult mai mari - soarecii, bunaoara, stateau pe picioarele din spate si aveau o inaltime de peste jumatate de metru. Dar, lasand la o parte asta, toate fapturile aratau altfel. Se vedea dupa expresia de pe chipurile lor ca puteau vorbi si gandi exact ca tine.

„Ei dracie! se gandi Jill. Prin urmare, e adevarat.' in clipa urmatoare, adauga: „Oare or fi prietenosi?' Caci tocmai remarcase la marginea multimii vreo doi uriasi si niste fiinte pe care nu stia cum sa le denumeasca.

In clipa aceea, ii revenira navalnic in minte Aslan si semnele. De o jumatate de ora, uitase cu totul de ele.

- Scrubb! sopti ea, inhatandu-l de brat. Scrubb, repede! Vezi pe cineva cunoscut?

- Iar ai aparut? zise Scrubb, uracios (caci avea toate motivele sa fie asa). Ia taci mai bine din gura. Vreau sa ascult.

- Nu fi prost, spuse Jill. N-avem timp de pierdut. Vezi vreun vechi prieten pe-aici? Fiindca trebuie sa te duci si sa vorbesti numaidecat cu el.

- Ce tot indrugi acolo? zise Scrubb.

- Aslan, Leul, zice ca asa trebuie sa faci, insista Jill cu disperare. M-am vazut eu cu el.

- Oh, zau?! Si ce-a spus?

- A zis ca prima persoana pe care ai s-o vezi in Narnia va fi un vechi prieten si ca trebuie sa vorbesti cu el imediat.

- Pai, n-am mai vazut in viata mea pe nimeni de-aici; si, oricum, nici nu stiu daca asta e Narnia.

- Parca ziceai c-ai mai fost in Narnia, spuse Jill.

- Ba n-ai inteles tu bine, n-am mai fost.

- Asta-i buna! Nu mi-ai povestit tu

- Pentru numele lui Dumnezeu, taca-ti fleanca si hai sa auzim ce spun aia.

Regele vorbea cu piticul, insa Jill nu auzea ce spunea. Si, din cate isi putea da ea seama, Piticul nu raspundea nimic, incuviintand si miscand doar din cap. Pe urma, Regele a ridicat glasul si s-a adresat intregii curti: insa avea o voce sparta, de om in varsta, asa ca Jill nu prea intelegea nimic din discursul lui - mai ales, avand in vedere ca se referea la oameni si la locuri de care ea nu auzise niciodata. Cand a ispravit cu discursul, Regele s-a aplecat si l-a sarutat pe Pitic pe amandoi obrajii, s-a indreptat de sale, a ridicat mana dreapta, in semn de binecuvantare, si a pornit, agale, cu pasi sovaielnici, pe estacada, urcand la bordul corabiei. Curtenii pareau nespus de impresionati de plecarea lui. Peste tot se vedeau batiste si de pretutindeni se auzeau suspine si plansete. Estacada a fost ridicata, de pe pupa au rasunat goarnele si corabia a plecat de la chei. (Era remorcata de o barca cu vasle, pe care Jill, insa, nu o vedea.)

- Ei bine - zise Scrubb, insa nu apuca sa mai continue, caci in clipa aceea un obiect mare si alb - Jill crezu o secunda ca era un zmeu - aparu plutind prin aer si ateriza la picioarele lui. Era o bufnita alba, insa atat de mare, incat, in picioare fiind, era ca un pitic voinic.

A clipit si a mijit ochii de parca ar fi avut vederea scurta, a aplecat capul intr-o parte si a zis cu un glas moale, dar suierator:

- Bu-huhu, bu-huhu! Voi cine mai sunteti?

- Pe mine ma cheama Scrubb, iar ea e Pole, zise Eustace. Vrei, te rog, sa ne spui unde ne aflam?

- Pe taramul Narniei, la castelul Regelui din Cair Paravel.

- Cel care tocmai a plecat cu corabia era Regele?

- Exact, exact, spuse Bufnita cu tristete, scutu-randu-si capul mare. Dar voi cine sunteti? E ceva magic cu voi. V-am vazut cand ati venit: zburati. Toata lumea era atat de preocupata de plecarea Regelui, incat nimeni n-a observat. In afara de mine. Din intamplare, eu v-am vazut: zburati.

- Am fost trimisi aici de Aslan, zise Eustace, coborind vocea.

- Bu-huhu, bu-huhu! facu Bufnita, infoindu-si penele. E cam prea mult pentru mine, cand nici nu s-a inserat inca. Nu ma simt in apele mele, decat dupa ce apune soarele.

- Am fost trimisi sa-l gasim pe Printul pierdut, interveni Jill, care asteptase cu nerabdare sa intre si ea in vorba.

- Asta o aud prima oara, spuse Eustace. Care Print?

- Ati face mai bine sa veniti sa vorbiti numaidecat cu Lordul Regent, zise Bufnita. E cel de acolo, din trasurica trasa de magar: Piticul Bunila. Pasarea se intoarse si o lua inainte, calauzindu-i: Huhu! Bu-huhu! Ce mai huhu! Nu pot inca gandi limpede. E prea devreme.

- Cum il cheama pe Rege? intreba Eustace.

- Caspian al X-lea, zise Bufnita. Si Jill se intreba de ce Scrubb se oprise brusc si se facuse livid la fata. Parca nu i se paruse niciodata atat de distrus. Dar nu mai apuca sa-l intrebe ce patise, caci ajunsesera la pitic, care luase in mana haturile magarului si se pregatea sa se intoarca la castel. Multimea curtenilor se imprastiase, pornind toti in aceeasi directie, unii singuri, altii cate doi, ba unii in grupuri mici, ca lumea care pleaca de la un meci sau de la o cursa de cai.

- Bu-huhu! Hm! Lordule Regent, zise Bufnita, aplecandu-se un pic, cu ciocul langa urechea Piticului.

- Ei?! Ce s-a intamplat? facu Piticul.

- Doi straini, stapane, zise Bufnita.

- Traini! Ce vrei sa spui? se mira Piticul. Eu vad doi pui de om groaznic de murdari. Ce vor?

- Pe mine ma cheama Jill, zise Jill, varandu-se in fata. Ardea de nerabdare sa explice cat de importanta era treaba pentru care venisera.

- Numele fetei e Jill, spuse Bufnita, cat putea ea de tare.

- Ce-i chestia asta? facu Piticul. Toate fetele au fost macelarite! Nu cred o iota din toata povestea asta. Ce fete? Cine le-a macelarit?

- Doar o fata, stapane, il lamuri Bufnita. O cheama Jill.

- Hai, vorbeste, vorbeste odata, spuse Piticul. Termina cu bazaitul si palavrageala asta la urechea mea. Cine a fost macelarit?

— N-a fost nimeni macelarit, zbiera Bufnita.

- Cine?

- NIMENI.

— Bine, bine. Nu-i nevoie sa tipi asa. Nu-s chiar atat de surd, sa stii. Ce te-a apucat sa vii aici sa-mi spui ca n-a fost nimeni macelarit? Si de ce sa fi fost macelarit careva?

- Mai bine spune-i ca eu sunt Eustace, zise Scrubb.

— Baiatul e Eustace, stapane, zbiera Bufnita cat o tinea pliscul.

- Ostas? zise Piticul, enervat. Pai, o fi. Si, ce, asta-i motiv sa-l aduci in fata justitiei? Hei?

- Nu ostas, spuse Bufnita. EUSTACE.

- Ostatic, da? Habar n-am ce tot indrugi acolo. Uite ce e, Jupane Pana-Luminata; cand eu eram Pitic tanar, in tara asta existau pasari si lighioane vorbitoare, care chiar puteau vorbi. Nu tu balmajeli, nu tu bolboroseli sau susoteli din astea. Niciodata, domnul meu. Urnus, cornetul, te rog

Un mic Faun, care statuse tacut langa Pitic, ii intinse un cornet acustic din argint. Semana cu o serpentina de alambic, asa ca tubul se incolacea exact pe dupa ceafa Piticului, in timp ce isi monta cornetul, Bufnita, Pana-luminata, le spuse brusc copiilor in soapta:

- M-am mai limpezit nitel la cap. Sa nu spuneti nimic despre Printul pierdut. Am sa va explic mai tarziu. Nu e bine, nu e bine, bu-huhu! Ce mai huhu!

- Bun, zise Piticul, daca ai intr-adevar de spus ceva logic si inteligent, Jupane Pana-luminata, fa bine si spune. Trage adanc aer in piept si nu care cumva sa vorbesti prea repede.

Cu ajutorul copiilor si in ciuda unui acces de tuse care il zgaltai pe Pitic, Pana-luminata il lamuri ca strainii fusesera trimisi de Aslan, pentru a vizita curtea Narniei. Piticul ridica iute privirea spre ei, cu o noua expresie in ochi.

- I-a trimis Leul insusi, chiar asa? facu el. Si din mmm din celalalt Loc de dincolo de capatul lumii, da?

- Da, stapane, racni Eustace in cornet.

- Un Fiu al lui Adam si o Fiica a Evei, ai? zise Piticul.

Insa cei de la Scoala Experimentala nu auzisera de Adam si Eva, asa ca Jill si Eustace nu-i putura raspunde la aceasta intrebare. Se parea, insa, ca Piticul nici nu bagase de seama.

- Ei bine, dragii mei, spuse el, luandu-i de mana si inclinand usor capul. Cu draga inima, va urez bun venit. Daca marinimosul Rege, bietul meu Stapan, nu s-ar fi imbarcat chiar acum spre cele Sapte Insule, s-ar fi bucurat si el nespus de venirea voastra. Si-ar fi adus aminte de tinerete, macar o clipa - fie si numai o clipa. Ei, acum, e vremea sa cinam. Maine dimineata, in plenul sfatului, imi veti povesti cu ce treburi ati venit. Jupane Pana-lumi-nata, ingrijeste-te ca oaspetilor nostri sa li se puna la dispozitie, cu toata cinstea cuvenita, dormitoare, haine potrivite si toate celelalte de trebuinta. Si -Pana-luminata - vreau sa-ti spun ceva doar tie, la ureche

Asa ca Piticul isi lipi gura de capul Bufnitei, intentionand, negresit, sa-i vorbeasca in soapta: dar, ca toti surzii, nu stia sa-si controleze volumul vocii, asa ca amandoi copiii auzira perfect: „Ai grija sa se spele cum trebuie'.

Acestea fiind zise, Piticul isi inghionti magarul si porni spre castel, intr-un fel de trap clatinat (micul animal era foarte gras), in timp ce Faunul, Bufnita si copiii veneau in urma, ceva mai incet. Soarele apusese si afara se mai racorise.

Traversara pajistea, trecura apoi printr-o livada pana spre Poarta de nord a cetatii Cair Paravel, care era deschisa, inauntru, curtea era acoperita de iarba. Ferestrele somptuoasei sali din dreapta lor si cele ale unui grup destul de incalcit de cladiri, aflate drept in fata, erau deja luminate. Bufnita ii conduse inauntru, unde se ivi o persoana tare incantatoare, pentru a se ocupa de Jill. Nu era cu mult mai inalta decat Jill, fiind cu mult mai supla, insa, si evident deja la maturitate, gratioasa ca o salcie, cu parul matasos si parca mitos. O conduse pe Jill intr-o incapere rotunda, in-tr-unul dintre foisoare, unde se afla o cadita ingropata in pardoseala; in vatra turtita ardea un foc cu lemne mirosind dulceag, iar din tavanul boltit atarna o lampa cu un lant de argint. Fereastra dadea spre vest, privelistea dezvaluind ochiului ciudatul taram al Narniei; Jill vazu urmele rosietice ale apusului de soare care mai straluceau inca in spatele muntilor indepartati. Peisajul acesta o facea sa tanjeasca dupa alte aventuri, dandu-i certitudinea ca acum era doar la inceputul lor.

Dupa ce a facut baie, s-a pieptanat si si-a pus hainele care fusesera pregatite special pentru ea -genul de vesminte placute pe piele, care arata frumos, miros frumos si fac zgomote placute cand te misti — ar fi vrut sa se duca sa contemple din nou minunata priveliste de afara, numai ca a auzit un bubuit in usa, asa ca a renuntat.

- Intra, zise Jill. Si inauntru isi facu aparitia Scrubb, imbaiat si imbracat superb cu haine narniene. Numai ca, dupa mutra lui, n-ai fi zis ca era prea vesel.

- Oh, in sfarsit am dat de tine, zise el, infuriat, azvarlindu-se pe un scaun. Nici nu stii de cand te caut.

- Ei bine, iata ca m-ai gasit, spuse Jill. Zi si tu, Scrubb, nu-i asa ca totul e nemaipomenit?!

Uitase pe moment de semne si de Printul pierdut.

- Aha, vasazica asta e parerea ta? spuse Scrubb; si dupa o pauza, adauga: Regret din tot sufletul ca am venit.

- Ei na, de ce naiba?

- Nu pot sa suport, zise Scrubb. Sa-l vad pe Rege, pe Caspian, ajuns un mosneag, care abia se tine pe picioare. E e inspaimantator.

- Dar de ce, cu ce te afecteaza asta pe tine?

- Oh, nu intelegi nimic. Sigur, daca ma gandesc bine, nici n-ai avea cum. Nu ti-am spus ca in lumea asta timpul curge altfel decat la noi?

- Cum adica?

- Timpul pe care il petreci aici nu consuma nimic din timpul nostru. Pricepi cum vine asta? Oricat de mult timp vom sta aici, ne vom intoarce la Scoala Experimentala exact in momentul acela, cand am plecat

- N-ar fi prea distractiv

- Oh, taca-ti fleanca! Nu ma mai tot intrerupe. Si cand te intorci in Anglia - in lumea noastra - nu-ti dai seama cum curge timpul aici. Cine stie cati ani trec in Narnia intr-un an de-al nostru, de-acasa. Fratii Pevensie mi-au explicat toate astea, dar, ca un prost ce sunt, n-am tinut minte. Se pare ca au trecut cam saptezeci de ani - ani narnieni - de cand am fost ultima oara aici. Acum pricepi? M-am intors si l-am gasit pe Caspian mos, batran.

- Prin urmare, Regele era vechiul tau prieten! zise Jill. Ii venise in minte un gand oribil.

- Pai, cam asa cred si eu, fir-ar sa fie de treaba, zise Scrubb, amarat. Daca ai sti ce prieteni buni am fost! Data trecuta era doar cu cativa ani mai mare decat mine. Si sa-l vezi acum om batran cu barba alba, si sa-ti aduci aminte cum era Caspian in dimineata cand am capturat Insulele Parasite, sau cand ne-am luptat cu Sarpele de mare - nu, e cumplit, crede-ma. Parca n-ar fi fost atat de rau nici daca aflam ca a murit.

- Oh, taci din gura, ii zise Jill, nervoasa. E cu mult mai rau decat crezi tu. Am festelit-o cu primul Semn.

Fireste ca Scrubb n-a priceput nimic. Asa ca Jill i-a povestit despre conversatia ei cu Aslan, despre cele patru semne si despre misiunea ce le fusese incredintata - sa-l gaseasca pe Printul pierdut.

- Asa ca ai priceput, incheie ea, ai vazut un vechi prieten, exact cum spunea Aslan, si ar fi trebuit sa te duci numaidecat sa vorbesti cu el. Or, n-ai facut asta si totul e acum aiurea, de la bun inceput.

- Dar de unde era eu sa stiu? zise Scrubb.

- Daca macar m-ai fi ascultat un pic, cand am incercat sa-ti spun, totul ar fi fost in regula, il mustra Jill.

- Da, si daca nu te-ai fi prostit pe marginea stancii, cand a fost cat pe-aci sa ma omori - da, da — ai auzit bine, sa ma omori, si am sa tot repet asta pana or sa-ti iasa peri albi, sa te saturi - am fi venit aici impreuna si am fi stiut amandoi ce trebuie facut.

- Presupun ca el a fost prima persoana pe care ai vazut-o, nu? intreba Jill. Probabil ca ai ajuns aici cu multe ore inaintea mea. Esti sigur ca n-ai vazut pe altcineva inainte?

- Am ajuns aici doar cu un minut inaintea ta, ii raspunse Scrubb. Pesemne ca pe tine te-a suflat mai repede decat pe mine. Ca sa recupereze timpul pierdut: timpul pierdut de tine.

- Esti o bruta, Scrubb, zise Jill. Hei! Asta ce-o mai fi?

Era clopotul castelului care suna de cina, asa ca din fericire s-a pus capat cioravaielii ce risca din clipa in clipa sa se transforme intr-un scandal de toata frumusetea. De data asta, amandoi au avut pofta de mancare.

Cina in mareata sala a castelului a fost cel mai minunat lucru pe care il vazusera ei vreodata; caci, desi Eustace mai fusese in lumea aceasta, isi petrecuse toata vizita pe mare si nu stia nimic de splendoarea si de curtenia narnienilor la ei acasa. Flamurile fluturau de pe acoperis si fiecare fel de mancare era vestit cu goarne si timpane. S-au servit supe care, doar gandindu-te la ele, iti lasa gura apa, pesti deliciosi, vanat, paun, cotofene, inghetate, jeleuri, fructe, nuci, precum si tot felul de vinuri si de racoritoare din fructe. Pana si Eustace a ovationat incantat, recunoscand ca era „trasnet'. Si, dupa ce s-a terminat cu mancarea si cu bautul, un poet orb a venit sa cante vechea balada a Printului Cor, in care se pomeneste de Aravis si de calul Bree, numita Calul si Baiatul; in ea e vorba despre o intamplare petrecuta in Narnia, Calormen si tinuturile dintre ele, in Epoca de Aur, cand Peter era Marele Rege din Cair Paravel. (N-am timp sa v-o spun acum, desi ar merita auzita.)

Cand isi tarau picioarele sus spre dormitoare, cascand de le trosneau falcile, Jill spuse: „Pun pariu ca o sa dormim bine la noapte'; caci avusesera o zi plina. Ceea ce dovedeste cat de putin stim despre ceea ce o sa ni se intample in continuare.

Capitolul 4

SFATUL BUFNITELOR

Ce ciudat e! cu cat ti-e mai somn, cu atat iti ia mai mult timp sa te bagi in pat; mai ales daca ai norocul ca in camera sa arda un foc bun. Jill avea senzatia ca nu putea nici macar sa inceapa sa se dezbrace, daca mai intai nu statea un pic jos, in fata focului. Si, de indata ce s-a asezat, n-a mai avut chef sa se ridice, isi spusese deja de cinci ori „Trebuie sa ma culc', cand a tresarit auzind o bataie in geam.

S-a ridicat in picioare, a tras perdeaua si la inceput n-a vazut nimic, decat bezna cea mai adanca. Pe urma a sarit din loc si s-a tras inapoi, caci ceva foarte mare se napustise in fereastra batand tare in geam. Ii trecu prin cap un gand tare neplacut: „Daca prin tara asta au fluturi uriasi! Pfui!' Dar, mai apoi, chestia aceea a aparut din nou si, de data asta, a fost aproape sigura ca a vazut un cioc si ca tocmai ciocul acela batuse in geam. „E o pasare uriasa, se gandi Jill. O fi vreun vultur?' Nu prea avea ea chef de vizite, fie ele si din partea unui vultur, insa a deschis fereastra si s-a uitat afara. Numaidecat, falfaind zgomotos din aripi, creatura a aterizat pe pervaz, umpland toata fereastra, asa ca Jill a trebuit sa se traga inapoi ca sa-i faca loc. Era Bufnita.

- Ssst, ssst! Bu-huhu, bu-huhu, zise Bufnita. Nu face galagie. Ia spune, chiar vreti intr-adevar sa faceti ce trebuie sa faceti?

- Te referi la Printul pierdut? zise Jill. Da, asa trebuie. Caci acum isi aminti de vocea si de chipul Leului, pe care aproape le uitase in timpul ospatului si al recitarii din sala.

- Bun! facu Bufnita. Atunci, n-avem vreme de pierdut. Trebuie sa plecati numaidecat de aici. Ma duc eu sa-l scol si pe celalalt om. Pe urma, vin sa te iau si pe tine. N-ar strica sa-ti schimbi hainele de gala si sa pui ceva cu care sa poti merge la drum. Ma intorc cat ai zice peste, Bu-huhu!

Si, fara sa astepte vreun raspuns, a luat-o din loc.

Daca Jill ar fi fost mai invatata cu aventurile, ar fi putut eventual pune la indoiala cuvintele Bufnitei, insa asa nici nu i-a trecut prin minte s-o faca; si, ademenita de ideea palpitanta a unei evadari in miez de noapte, a uitat si de somn. Si-a pus la loc tricoul si sortul — avea la centura un cutit de cercetas, care s-ar fi putut sa-i fie de folos - si a mai adaugat cateva dintre lucrurile lasate de fata cu par matasos. Si-a ales o pelerina scurta, care ii venea pana la genunchi si avea si gluga („la fix, daca ploua', se gandea ea), cateva batiste si un piepten. Pe urma s-a asezat jos, pregatita sa astepte.

Incepuse sa-i fie iarasi somn, cand Bufnita isi facu aparitia.

- Suntem gata, zise pasarea.

- N-ar strica sa-mi arati drumul, spuse Jill. Nu stiu inca toate culoarele de aici.

- Bu-huhu! facu Bufnita. N-o sa mergi prin castel. E o idee sortita esecului. Vei calatori pe mine si vom zbura.

- Oh! exclama Jill, ramanand cu gura cascata, caci ideea asta nu-i prea suradea. N-o sa fiu prea grea pentru tine?

- Bu-huhu, bu-huhu! Termina cu prostule. Pe celalalt l-am si carat. Gata. Dar mai intai, o sa stingem lampa.

De indata ce lumina se stinse, fasia de noapte ce se vedea pe fereastra nu mai paru atat de intunecoasa, ci mai degraba cenusie. Bufnita se posta in picioare pe pervazul ferestrei, cu spatele la camera, si ridica aripile. Jill trebui sa se cocoate pe trupul scurt si gras al pasarii, varandu-si genunchii sub aripi si tinandu-se bine. Penele erau nespus de calde si moi, insa Jill n-avea de ce se prinde cu mainile. „Ma intreb cum o fi calatorit Scrubb', se gandi Jill. Si, exact cand se gandea la asta, cu un plonjon oribil parasira pervazul; aripile ii fosneau pe la urechi, iar aerul noptii, destul de rece si umed, ii flutura pe fata.

Era mult mai luminos decat se asteptase si, desi cerul era intunecat, o fasie argintie si laptoasa se zarea din locul unde luna se ascunsese in spatele norilor. Campurile de dedesubt erau cenusii, iar copacii negri. Batea vantul - susurand si infoind vegetatia, ceea ce insemna ca in curand avea sa ploua.

Bufnita se roti in loc, astfel incat acum castelul se afla in fata lor. La foarte putine ferestre se vedea lumina. Zburau drept peste castel, catre nord, tra-versand nul; aerul se facu mai rece, iar lui Jill i se paru ca intrezareste imaginea Bufnitei oglindita in apa de dedesubt. Curand, insa, ajunsera pe malul nordic al raului, zburand peste un tinut impadurit. Bufnita inhata ceva cu pliscul.

- Oh, nu mai face asa, te rog, zise Jill. Nu te mai smuci asa. Era cat pe-aci sa cad.

- Iarta-ma, spuse Bufnita. Tocmai am infulecat un liliac. Nici nu stii ce bine te intremeaza la drum scurt un liliac mic si grasut. Vrei sa-ti prind si tie unul?

- Nu, multumesc, zise Jill, cutremurandu-se toata. Pasarea zbura acum ceva mai jos, iar un obiect mare si negru se profila sinistru in fata, venind spre ei. Jill n-avu vreme decat sa vada ca era un turn - un turn partial ruinat, plin de iedera, i se paru ei - ca se si trezi ghemuita toata pentru a evita arcada unei ferestre, cand Bufnita se strecura inauntru cu ea in spinare, prin deschizatura plina de panze de paianjeni si de iedera, nimerind de la aerul proaspat al noptii cenusii intr-un loc intunecos, sus de tot in turn. Mirosea a aer inchis si, in clipa in care se dadu jos din spinarea Bufnitei, Jill pricepu (asa cum ni se intampla adesea) ca acolo era mare inghesuiala. Iar cand din toate directiile se auzira glasuri facand „Bu-huhu! Bu-huhu!', intelese ca inauntru era plin de bufnite. Rasufla usurata cand o astfel de voce spuse:

- Tu esti, Pole?

- Tu esti, Scrubb? facu Jill.

- Bun, zise Pana-luminata. Cred ca acum suntem toti. Hai sa tinem un sfat al bufnitelor.

- Bu-huhu, bu-huhu. Bravo tie. Exact asta trebuie sa facem, zisera cateva glasuri.

- Doar o clipa, se auzi vocea lui Scrubb. As vrea mai intai sa spun ceva.

- Haide, haide, haide, facura bufnitele; iar Jill adauga: Da-i drumul.

- Presupun ca voi toti, baietilor - adica, bufnitelor, zise Scrubb, presupun asadar ca stiti cu totii ca, in tinerete, Regele Caspian al X-lea a calatorit cu corabia in Capatul de Rasarit al Lumii. Ei bine, am fost cu el in aceasta calatorie pe mare: cu el si cu Pispirici, Soarecele, si cu Lordul Drinian, cu ei toti. Stiu ca pare greu de crezut, insa in lumea noastra oamenii nu imbatranesc la fel de repede ca in lumea voastra. Iata, asadar, ce vreau sa spun: eu sunt omul Regelui; or, daca intamplarea face ca acest sfat al bufnitelor sa fie un complot impotriva Regelui, eu nu vreau sa am de-a face cu el.

- Bu-huhu, bu-huhu, si noi suntem toate bufnitele Regelui, zisera bufnitele.

- Atunci, despre ce-i vorba? intreba Scrubb.

- Va lamurim numaidecat, facu Pana-luminata. Daca Lordul Regent, Piticul Bunila, afla ca vreti sa-l cautati pe Printul pierdut, n-o sa va lase sa mai plecati. O sa va tina incuiati si ferecati.

- Mii de tunete! exclama Scrubb. Doar nu vrei sa spui ca Bunila e un tradator? Pe vremuri, cand eram pe mare, am auzit o multime de lucruri despre el. Caspian - adica, Regele - avea o incredere oarba in el.

- Oh, nu, se auzi un glas. Bunila nu e tradator, insa peste treizeci de aparatori ai cauzei (cavaleri, centauri, uriasi buni si tot soiul de alti viteji) s-au pornit la vremea lor in cautarea Printului pierdut, fara ca vreunul dintre ei sa se mai intoarca vreodata. Asa ca, in cele din urma, Regele a zis ca nu vrea ca narnienii lui curajosi sa piara cautandu-i fiul. Prin urmare, acum nu mai are voie nimeni sa-l caute.

-Pe noi, nu se poate sa nu ne lase, zise Scrubb. Cand o sa afle cine am fost si cine m-a trimis.

- Cine ne-a trimis pe amandoi, se baga si Jill in vorba.

- Da, spuse Pana-luminata, cred ca e foarte probabil ca asa sa fie. Numai ca Regele e plecat. Iar Bunila va respecta legea. Leal cum altul nu mai intalnesti, e insa surd ca o baba si foarte tafnos. Nu-l veti putea convinge nici in ruptul capului ca a venit momentul sa se faca o exceptie de la regula.

- Te-ai putea astepta ca macar pe noi sa ne bage in seama, intrucat suntem bufnite si toata lumea stie cat de inteligente sunt bufnitele, completa cineva. Numai ca a imbatranit atat de mult, incat ar fi in stare sa zica: „Mai. bobocule. Te stiu de cand erai ou. Nu ma invata tu pe mine ce sa fac, domn'e. Cap sec ce esti!'

Bufnita aceasta imita destul de bine vocea lui Bunila, asa ca de jur-imprejur rasunau rasetele bufnitei. Copiii incepura sa-si dea seama ca atitudinea narnienilor fata de Bunila semana cu atitudinea elevilor la scoala fata de vreun profesor scortos, de care tuturor le era un pic frica, de care toata lumea isi batea joc, dar pe care il placeau cam toti.

- Si cat timp va fi plecat Regele? se interesa Scrubb.

- Ce bine ar fi daca am sti! zise Pana-luminata. S-a zvonit in ultima vreme ca Aslan a fost vazut pe insule - parca in Terebinthia, cred. Iar Regele a spus ca va face o ultima tentativa, inainte de a muri, de a se vedea fata in fata cu Aslan, pentru a-i cere sfatul referitor la cine va fi Rege dupa el. Teama ne e, insa, ca, daca nu se va intalni cu Aslan in Terebinthia, se va duce in continuare spre rasarit, in Cele Sapte Insule si in Insulele Parasite, iar de acolo si mai departe, tot mai departe. Nu pomeneste niciodata de asta, insa stim cu totii ca n-a uitat calatoria aceea pe mare, pana la Capatul Lumii. Am convingerea ca in adancul inimii lui ar vrea sa mearga din nou acolo.

- Inseamna ca n-are nici un sens sa-l mai asteptam, nu-i asa? zise Jill.

- Nu, nici un sens, raspunse Bufnita. Oh, ce mai huhu! Ce pacat ca nu l-ati recunoscut si nu ati vorbit cu el numaidecat! Ar fi aranjat totul - probabil v-ar fi dat o armata cu care sa porniti in cautarea Printului.

Jill tacea malc, sperand din tot sufletul ca Scrubb avea sa se poarte cavalereste, nedivulgand bufnitelor de ce se intamplase asa. Asa a si fost, sau, in fine, cam asa. Adica, Scrubb a bombanit doar in barba: „Pai, nu eu am fost de vina', inainte de a spune cu voce tare:

- Foarte bine. Va trebui sa ne descurcam altfel. Mai vreau insa sa aflu ceva. Daca acest sfat al bufnitelor, cum ii spuneti voi, e treaba cinstita si nu vizeaza nimic rau, de ce naiba e nevoie sa fie tinut asa in secret - sa ne intalnim intr-o ruina in crucea noptii, si asa mai departe?!

- Bu-huhu! Bu-huhu! zbierara cateva bufnite. Si unde sa ne intalnim, ma rog? Cand altcandva sa te intalnesti, daca nu noaptea?

- Vedeti voi, le explica Pana-luminata, majoritatea vietuitoarelor din Narnia au niste obiceiuri tare nefiresti. Fac tot felul de lucruri ziua, sub razele arzatoare ale soarelui (pfui!), cand toata lumea ar trebui sa doarma. Si, drept urmare, noaptea sunt atat de oarbe si de tampite, incat nu poti scoate o vorba de la ele. Asa ca noi, bufnitele, am capatat deprinderea de a ne intalni la ore normale, de unele singure, cand vrem sa discutam diverse probleme.

- Am inteles, zise Scrubb. Bun, acum, hai sa continuam. Povestiti-ne tot ce stiti despre Printul pierdut.

Si atunci, o bufnita batrana, alta decat Pana-lumi-nata, s-a apucat sa le spuna povestea.

Cam cu zece ani in urma, se pare, pe cand era un foarte tanar cavaler, Rilian, fiul lui Caspian, a plecat calare, cu mama sa, Regina, intr-o dimineata de mai, spre partile nordice ale Narniei. Aveau cu ei nenumarati nobili si doamne cu vaza; toti purtau pe cap ghirlande si frunze verzi, iar la cingatoare le atarnau cornuri; numai ca nu aveau dulai cu ei, caci plecasera la plimbare, si nu la vanatoare. Pe la amiaza, cand era cald, au ajuns la o poienita placuta, cu apa proaspata de izvor, care tasnea din pamant, asa ca au descalecat, au mancat si baut in voie buna. Dupa o vreme, Reginei i s-a facut somn; au asternut pelerinele pe dambul acoperit cu iarba, iar Printul Rilian si ceilalti s-au indepartat un pic, ca nu cumva sa o deranjeze cu povestile si cu rasetele lor. Nu dupa mult timp, un sarpe mare a iesit din padurea deasa si a muscat-o pe Regina de mana. Toti au auzit tipatul ei si s-au napustit intr-acolo; Rilian a ajuns primul langa ea. A vazut reptila tarandu-se de langa ea si a pornit pe urmele jivinei, cu sabia scoasa. Lighioana era mare, stralucitoare si verde ca otrava, asa ca o vedea bine; insa s-a strecurat disparand printre tufisurile dese, unde el nu o putea ajunge. Asa ca s-a intors langa mama lui si i-a gasit pe toti voind sa-i sara in ajutor. Se agitau insa degeaba, caci, de indata ce i-a vazut fata, Rilian si-a dat seama ca nici un leac pe lume n-ar mai fi putut s-o vindece. Cu ultima farama de viata, mama lui se caznea sa-i mai spuna ceva. Nu izbutea insa sa vorbeasca limpede, asa ca si-a dat duhul fara sa-si fi rostit mesajul. Nu trecusera nici zece minute de cand o auzisera tipand.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

S-au intors la Cair Paravel cu trupul neinsufletit al Reginei, care a fost jelita de Rilian si de Rege, la fel ca si de toata Narnia. Fusese o mare doamna, inteleapta, gratioasa si fericita, mireasa cu care Regele Caspian venise acasa din rasarit, de la Capatul Lumii. Oamenii spuneau ca in venele ei curgea sange de stele. Pe Print, moartea mamei lui l-a marcat profund. Dupa aceea, si-a luat obiceiul sa cutreiere hotarele de nord ale Narniei in cautarea lighioanei veninoase, pe care voia s-o omoare, razbunand astfel moartea mamei lui. Nimeni n-a prea dat atentie acestor expeditii, desi Printul venea intotdeauna obosit si ravasit. Cam la o luna dupa moartea Reginei, unora a inceput sa li se para ca Printul era oarecum schimbat. Avea in ochi o expresie de om care are vedenii si, cu toate ca statea plecat toata ziua, calul nu dadea semne de oboseala. Cel mai bun prieten al lui, printre curtenii ceva mai in varsta, era Lordul Drinian, care fusese capitan pe corabia cu care tatal lui calatorise pe mare, in partile rasaritene ale pamantului.

Intr-o seara, Drinian i-a spus Printului:

- Alteta ta va trebui sa renunte in curand la cautarea lighioanei. Te razbuni doar pe oameni, nu pe jivinele fara minte. Te istovesti zadarnic.

- Lordul meu, aproape ca am si uitat de lighioana in astea sapte zile.

La care Drinian l-a intrebat de ce, daca era asa, continua sa cutreiere calare padurile de nord.

- Lordule, am vazut acolo cel mai frumos lucru care a fost faurit vreodata.

- Bunul meu Print, zise Drinian, ai marinimia de a ma lasa sa te insotesc maine, ca sa vad si eu frumusetea aceea.

- Cu multa placere, ii raspunse Rilian. Asadar, a doua zi, la ora potrivita, si-au inseuat caii si au pornit la galop intins spre padurile din nord, descalecand la acelasi izvor unde Regina isi aflase moartea. Lui Drinian i s-a parut ciudat ca, dintre toate locurile, Rilian alesese sa se opreasca tocmai acolo. Asa ca s-au odihnit in poiana pana s-a facut amiaza; si la amiaza Drinian a ridicat privirea si a dat cu ochii de cea mai frumoasa domnita pe care o vazuse vreodata. Statea langa fantana si, fara sa rosteasca nici un cuvant, ii facea semn cu mana Printului, ca si cum l-ar fi chemat la ea. Si fata era inalta si semeata, stralucitoare si invesmantata intr-o rochie subtire, verde ca otrava. Iar Printul se holba la ea, ca un om care isi pierduse mintile. Brusc, insa, domnita s-a facut nevazuta. Cei doi s-au intors la Cair Paravel. Lui Drinian nu-i putea iesi din cap ca aceasta femeie, in verdele ei stralucitor, era ceva nefast.

Drinian a ezitat mult daca sa-i povesteasca despre aceasta intamplare Regelui, insa si-a tinut pana la urma gura, intrucat nu voia sa se zica despre el ca umbla cu vorba si ca e clevetitor. Ce rau i-a parut, insa, dupa aceea ca nu vorbise la timp. Caci, a doua zi, Printul Rilian a plecat de unul singur. Si in noaptea aceea nu s-a intors, iar din acel ceas i s-a pierdut orice urma, atat in Narnia, cat si in tinuturile invecinate, si nu i-au mai gasit niciodata palaria, pelerina, calul si nici nimic altceva. Pe urma, Dri-nian, cu o mare amaraciune in suflet, s-a dus la Caspian si i-a spus: „Stapane, ucide-ma, caci sunt un mare tradator; fiindca prin tacerea mea ti-am distrus fiul'. Si i-a povestit totul. Dupa aceea, Caspian a apucat un baltag si s-a napustit sa-l omoare pe Lordul Drinian, iar acesta statea ca o stana de piatra, asteptandu-si moartea, insa dupa ce a ridicat baltagul, Caspian l-a azvarlit, strigand: „Mi-am pierdut regina si fiul; sa-mi pierd acum si prietenul?!' Si s-a aruncat la pieptul Lordului Drinian, imbratisandu-l. Mult au mai plans amandoi, iar prietenia lor a ramas nezdruncinata.

Aceasta era povestea lui Rilian. Cand s-a terminat, Jill a spus:

- Pun pariu ca sarpele si femeia aceea erau una si aceeasi persoana.

- Chiar asa, si noi gandim la fel, strigara bufnitele.

- Numai ca noi nu credem ca ea l-a ucis pe Print, zise Pana-luminata, fiindca nici un fel de oase

- Stim noi ca n-a murit, zise Scrubb. Aslan i-a spus lui Pole ca Printul e in viata.

- Inseamna ca situatia e si mai grava, comenta bufnita cea mai batrana. Femeia aia se foloseste probabil de el pentru a unelti impotriva Narniei. Demult, demult de tot, chiar la inceputuri, o Vrajitoare Alba a venit din nord si ne-a acoperit tara de gheata si zapada, vreme de o suta de ani. Noi credem ca si de data asta e vorba cam tot de asa ceva.

- Foarte bine, atunci, spuse Scrubb. Pole si cu mine trebuie sa-l gasim pe acest print. Ne puteti ajuta?

- Aveti vreun indiciu, cat de cat? se interesa Pana-luminata.

- Da, zise Scrubb. Stim ca trebuie sa mergem spre nord. Si mai stim ca trebuie sa ajungem la ruinele unei cetati uriase.

Acestea fiind zise, se porni un suierat general, cu „bu-huhu' din toate partile; bufnitele isi foiau picioarele si se umflau in pene, dupa care toate incepura sa vorbeasca in acelasi timp. Cat de rau le parea ca nu puteau pleca si ele cu copiii in cautarea Printului pierdut.

- Voi vreti sa calatoriti ziua, iar noi vrem noaptea, ziceau ele. Nu se poate, nu se poate. Vreo doua bufnite au tinut chiar sa sublinieze ca nici aici, in tumul ruinat, nu mai era atat de intuneric ca la inceput si ca sfatul dura deja de o buna bucata de vreme, in realitate, numai ce auzisera pomenindu-se de o calatorie in cetatea ruinata a uriasilor si tuturor pasarilor le si scazuse entuziasmul, insa Pana-luminata a zis:

- Daca vor sa mearga acolo - in Ettinsmoor - trebuie sa-i ducem la unul dintre Oamenii-baltilor. Numai ei ii pot ajuta.

- Asa-i, asa-i. Du-i acolo, spusera bufnitele.

- Haidem, atunci, zise Pana-luminata. Eu iau unal. Cine-l ia pe celalalt? Trebuie sa rezolvam asta-seara.

- Eu, pana la Oamenii-baltilor, spuse alta bufnita

- Esti gata? o intreba Pana-luminata pe Jill.

- Cred ca Pole a adormit, spuse Scrubb.

Capitolul 5

PUDDLEGLUM

Jill dormea, inca de cand incepuse sfatul bufnitelor cascase cumplit, iar acum adormise. Nu i-a placut deloc cand a fost sculata din somn si s-a trezit lungita pe o dusumea goala, intr-un fel de turn plin de praf, cufundat in bezna si intesat de bufnite. I-a placut si mai putin cand a aflat ca trebuia sa porneasca la drum - si nu, se parea, pentru a merge la culcare - in spinarea Bufnitei.

- Oh, haide, Pole, curaj, se auzi glasul lui Scrubb. La urma urmei, este o aventura.

- M-am saturat de aventuri, spuse Jill furioasa. A consimtit, totusi, sa se catare in spinarea Bufnitei si s-a trezit de-a binelea (pentru un timp) in contact cu aerul racoros al noptii, cand Pana-luminata a iesit in zbor afara. Luna disparuse, iar pe cer nu era nici o stea. Departe, in spate, se zarea undeva sus o singura fereastra luminata; fireste, intr-unul dintre turnurile cetatii Cair Paravel. Vazand-o, o apuca dorul de dormitorul acela minunat, tanjind sa se cuibareasca in pat, de unde sa priveasca umbrele jucause ale focului pe perete, isi vari mainile sub pelerina, ghemuindu-se toata. Ce straniu i s-a parut cand, nu prea departe de ea, a auzit doua voci venind din bezna noptii; Scrubb statea de vorba cu bufnita lui. „Dupa voce, n-ai zice ca e obosit', se gandi Jill. Nu stia ca baiatul avusese parte, candva, de aventuri marete in aceasta lume si ca aerul narnian ii reda puterea si forta pe care le avusese cand calatorise pe Marile rasaritene, impreuna cu Regele Caspian.

Jill trebuia sa se ciupeasca pentru a ramane treaza, caci stia ca, daca atipea in spinarea Bufnitei, risca oricand sa cada. Cand, in cele din urma, cele doua bufnite si-au incheiat zborul, s-a dat jos, intepenita, de pe Pana-luminata si s-a trezit drept pe pamant tare. Sufla un vant rece si se aflau intr-un loc fara copaci.

- Bu-huhu, bu-huhu! striga Pana-luminata. Puddle-glum, scoala-te. Scoala-te, odata. E in legatura cu Leul.

Multa vreme nu s-a auzit nici un raspuns. Pe urma, de undeva de departe, s-a ivit o lumina pala, care a inceput sa se apropie de ei. O data cu ea, s-a auzit si o voce:

- Salutare, bufnitelor! Ce s-a intamplat? A murit Regele? A debarcat vreun dusman in Narnia? E potop? Au venit balaurii?

Cand lumina ajunse la ei, se dovedi a fi un felinar mare de tot. Jill nu prea deslusea cine il tine. Parea a fi o fiinta toata numai picioare si brate. Bufnitele vorbeau cu el, explicandu-i totul, insa ea era prea obosita pentru a asculta, incerca sa se dezmeticeasca un pic, cand isi dadu seama ca isi luau ramas-bun de la ea. Insa niciodata dupa acea nu si-a putut aminti altceva, decat ca, la un moment dat, ea si Scrubb au intrat, indoiti de mijloc, pe o usa joasa si ca pe urma (oh, slava cerului) stateau deja lungiti pe ceva moale si cald, iar o voce spunea:

- Asa, facem si noi tot ce putem. Afara, ati fi intepenit de frig. Si v-ati fi udat leoarca, in mod sigur. Probabil ca n-ati fi putut inchide un ochi; chiar daca nu e furtuna, inundatie sau, cine stie, nu ne cade wigwam-ul in cap, cum s-a mai intamplat pe aici. Asa ca, facem si noi cum ne pricepem mai bine ca Dar Jill a adormit inainte ca vocea sa-si termine fraza.

Cand s-au trezit, tarziu, a doua zi dimineata, copiii au constatat ca stateau lungiti, la caldurica, pe paturi de paie, intr-un loc intunecos si uscat. Lumina zilei patrundea inauntru printr-o deschizatura triunghiulara.

- Unde naiba suntem? intreba Jill.

- In wigwam-ul unui Om al baltilor, ii raspunse Eustace.

- Al cui?

- Al unui Om al baltilor. Nu ma intreba ce inseamna asta. Aseara, n-am izbutit sa-l vad prea bine. Eu, unul, ma scol, Hai sa mergem sa cautam fiinta aia.

- Ce groaznic te simti cand ai dormit imbracat cu hainele de peste zi, zise Jill, asezandu-se in capul oaselor.

- Si eu tocmai ma gandeam ce bine e ca nu trebuie sa te mai imbraci, spuse Eustace.

- Si nici sa nu te mai speli, presupun, adauga Jill, pe un ton dojenitor.

Dar Scrubb se ridicase in picioare, cascase, se scuturase din toate madularele si iesise taras afara din wigwam. Jill facu acelasi lucru.

Ceea ce descoperira afara nu semana deloc cu portiunea din Narnia pe care o vazusera in ziua precedenta. Se aflau pe un imens ses neted, brazdat de nenumarate canale cu apa, intre care se aflau nenumarate insulite. Acestea erau acoperite cu iarba tare, fiind marginite de trestii si papura. Ici si colo, papura se intindea pe suprafete mari cat un pogon. Stoluri de pasari se lasau jos si se ridicau, iar dintre ierburi - rate, becatine, buhai-de-balta, batlani. Peste tot erau presarate, la mare distanta unele de altele, wigwam-uri ca acelea in care isi petrecusera noaptea; caci Oamenii-baltilor sunt fiinte carora le place intimitatea, in afara de liziera padurii, aflata la cativa kilometri spre sud si spre vest, nu se zarea nici un copac. Spre rasarit, mlastina joasa se intindea pana la dunele ce se zareau la orizont, iar dupa izul sarat al aerului adus de vantul care sufla dintr-a-colo iti dadeai seama ca departe de tot se afla marea. Spre nord, se vedeau dealuri cu colorit pal, pe alocuri fortificate cu stanci mari. In rest, doar mlastina joasa. Cat de deprimant era, pesemne, locul acesta pe o seara umeda. Vazut insa pe o dimineata insorita, cu un vant proaspat si cu vazduhul vibrand de ciripitul pasarilor, pustietatea aceasta parea minunata, revigoranta si pura. Copiii simtira ca li se ridica moralul.

- Pe unde o fi aratarea aia? zise Jill.

— Omul-baltilor, spuse Scrubb, mandru parca de faptul ca retinuse denumirea. Cred - hait! ala trebuie sa fie.

Si atunci il vazura amandoi, stand cu spatele la ei si pescuind, cam la vreo cincizeci de metri distanta. Le fusese greu sa-l desluseasca initial, intrucat avea aproape aceeasi culoare ca mlastina si, pe deasupra, mai statea si neclintit.

- Cred ca ar trebui sa mergem sa vorbim cu el, zise Jill. Scrubb incuviinta din cap. Erau amandoi cam agitati.

Pe cand se apropiau ei asa, faptura aceea intoarse capul spre ei: avea fata prelunga si subtire, cu obrajii supti, o gura cu buze strins lipite, nasul ascutit, si nici un pic de barba. Purta o palarie inalta si tuguiata ca o turla, cu un bor plat, enorm de lat. Parul, daca se putea numi asa, ii atarna peste urechile mari; era de culoare verde-cenusie si fiecare suvita statea dreapta, ca niste trestii micute. Avea un aer grav, tenul tulbure si negricios, ceea ce te facea sa intelegi ca era genul de persoana care lua totul in serios.

- Buna dimineata, Oaspetilor, zise el. Desi, cand spun buna, nu inseamna ca nu s-ar putea ca mai tarziu sa ploua, sa ninga, sa se lase ceata sau sa tune. Se pare ca n-ati prea dormit, asa-i?

- Ba nu, am dormit, zise Jill. Am avut o noapte tare placuta.

- Ah, facu Omul-baltilor, scuturand din cap. Inteleg ca stiti sa profitati de orice situatie, fie ea cat de grea si neplacuta. Foarte bine. Ati primit o educatie buna. Ati fost invatati sa luati intotdeauna partea buna a lucrurilor.

- Nu va suparati, noi nu stim cum va cheama, zise Scrubb.

- Numele meu e Puddleglum. Nu conteaza daca il uitati. Vi-l spun ori de cate ori e nevoie.

Copiii se asezara langa el, unul in stanga lui, celalalt in dreapta. Vazura acum ca avea maini si picioare foarte lungi, asa ca, desi la trup nu era cu mult mai mare decat un pitic, cand statea in picioare era mult mai inalt decat majoritatea barbatilor. Intre degetele de la maini avea o pielita ca la broaste, la fel si la picioare; umbla descult, lipaind de colo-colo, prin apa namoloasa. Purta niste haine de culoarea tarinei, care ii atarnau larg pe el.

- Incerc sa prind niste tipari, ca sa fac o tocana de tipari pentru masa, zise Puddleglum. Desi, nu m-ar mira daca n-as pescui nici unul. Si, oricum, cred ca nu v-ar placea mancarea asta.

- De ce sa nu ne placa? intreba Scrubb.

- Pai, nu-i obligatoriu sa va placa ce mancam noi, desi nu ma indoiesc ca puteti avea neobrazarea sa strimbati din nas. In fine, cat ma caznesc eu sa prind pestii, ce-ar fi sa incercati sa aprindeti focul - nu-i mare scofala! Lemnele sunt in spatele wigwam-ului. S-ar putea sa fie ude. Daca aprindeti focul in wig-wam, o sa ne intre tot fumul in ochi. Daca il aprindeti afara, s-ar putea sa vina ploaia si sa-l stinga. Poftim cutia mea cu iasca. Presupun ca nu stiti cum se foloseste.

Scrubb, insa, invatase cum sa foloseasca iasca in timpul ultimei lui aventuri in Narnia. Copiii s-au dus in fuga pana la wigwam, au gasit lemnele (care erau absolut uscate) si au izbutit sa faca focul, fara prea multa greutate. Dupa aceea, Scrubb s-a asezat jos sa-l pazeasca, iar Jill s-a dus si s-a spalat cat de cat - nu prea grozav, insa -, in cel mai apropiat canal. Pe urma, a vazut ea de foc si s-a dus si Scrubb sa se spele. Amandoi se simteau acum mult mai curati, insa erau lihniti de foame.

Nu dupa mult timp, a aparut si Omul-baltilor. In ciuda scepticismului de mai devreme, reusise sa prinda vreo doisprezece tipari, pe care ii curatase de piele si ii spalase. A pus totul intr-o oala mare, a atatat focul si si-a aprins pipa. Oamenii-baltilor fumeaza un soi ciudat de tutun, foarte greu (unii zic ca il amesteca cu namol), iar copiii observara ca fumul din pipa lui Puddleglum nici nu se ridica parca in aer. Se prelingea in jos din cupa pipei, imprastiindu-se deasupra pamantului ca o negura. Era foarte negru si Scrubb a inceput sa tuseasca.

- Bun, zise Puddleglum. O sa dureze ingrozitor de mult pana se fac tiparii aia, or voi s-ar putea sa lesinati de foame tot asteptand masa. Am cunoscut o fetita -dar mai bine nu va spun povestea asta. S-ar putea sa va deprime, ceea ce nu doresc nici in ruptul capului. Deci, ca sa nu va mai ganditi la foame, am putea foarte bine sa discutam despre planurile noastre.

- Da, de acord, spuse Jill. Ne poti ajuta sa-l gasim pe Printul Rilian?

Omul-baltilor isi supse obrajii, scofalcindu-i incredibil de mult.

- Nu stiu daca s-ar putea numi ajutor, raspunse el. Nu stiu daca cineva ar putea fi efectiv de ajutor. Ratiunea ne face sa intelegem ca e putin probabil sa putem ajunge foarte departe in nord, in acest anotimp al anului, cand iama nu e departe. Si, dupa cum arata totul, va fi o iarna timpurie. Dar asta nu trebuie sa va descurajeze. E foarte probabil ca, avand in vedere dusmanii care ne vor iesi in cale, muntii pe care va trebui sa-i trecem, raurile pe care le vom traversa, faptul ca ne vom mai rataci, ca nu vom mai avea ce manca si ca ne vor durea picioarele ingrozitor, nici sa nu ne mai pese de vreme. Si, chiar daca nu ajungem acolo unde trebuie, oricum vom fi suficient de departe, incat sa nu trebuiasca sa ne intoarcem in pripa.

Amandoi copiii remarcasera ca vorbise la persoana intai plural, si nu la persoana a doua plural, asa ca exclamara amandoi in cor:

- Vii cu noi?

- Oh, da, bineinteles. Vedeti voi, asa trebuie. Nu cred ca Regele se va mai intoarce in Narnia, acum ca a plecat prin locuri straine; si sa nu uitam ca, la plecare, avea o tuse tare urata. Pe urma mai e si Bunila. Se duce si el repede. Iar dupa seceta cumplita din vara asta, recolta va fi foarte proasta. Si nu m-ar mira daca ne-ar ataca dusmanii. Tine-ti minte cuvintele mele.

- Si de unde o sa pornim? intreba Scrubb.

- Pai, zise Omul-baltilor vorbind foarte rar, toti cei care au plecat pana acum in cautarea Printului Rilian au pornit de la izvorul unde Lordul Drinian a vazut-o pe domnita. Majoritatea s-au dus spre nord. Si, cum nici unul nu s-a mai intors vreodata, n-avem de unde sti pe unde au mers.

- Trebuie sa incepem prin a gasi cetatea ruinata a uriasilor, zise Jill. Asa a zis Aslan.

- Sa incepem prin a o gasii se mira Puddleglum. N-avem voie sa incepem prin a o cauta!

- Ba da, asta am vrut sa zic si eu, facu Jill. Si pe urma, dupa ce o gasim

- Da, cu conditia sa o si gasim, zise Puddleglum, pe un ton foarte sec.

- Dar nu stie nimeni unde e? intreba Scrubb.

- Eu nu stiu pe Nimeni, zise Puddleglum. Dar nici nu zic ca n-am auzit de Cetatea Ruinata. Nu se pleaca, insa, de la izvor. Trebuie traversat intai Ettinsmoor. Acolo e Cetatea Ruinata. Insa am fost si eu ca atatia altii departe, in directia aceea, si n-am vazut nici o ruina, asa ca n-as vrea sa va dezamagesc.

- Unde e Ettinsmoor? intreba Scrubb.

- Uitati-va incolo, spre nord, zise Puddleglum, ara-tand cu pipa. Vedeti dealurile si bucatile alea de stanca? De-acolo incepe Ettinsmoor. Insa pana acolo mai e un rau; raul Shribble. Fara nici un fel de pod, fireste.

- Cred ca o sa gasim noi un vad pe unde sa-l trecem, zise Scrubb.

- Da, exista vaduri, recunoscu Omul-baltilor.

- Poate o sa intalnim oameni la Ettinsmoor, care or sa ne spuna pe unde s-o luam, zise Jill.

- Ai dreptate, oameni vom intalni, raspunse Puddleglum.

- Ce fel de oameni locuiesc acolo? intreba ea.

- Nu am eu caderea sa spun ca in felul lor nu sunt in regula, ii raspunse Puddleglum. Cu conditia sa-ti si placa felul lor.

- Bine, dar ce sunt, de fapt? insista Jill. Exista atatea creaturi ciudate in tara asta. Vreau sa zic, sunt animale, pasari, pitici sau ce sunt?

Omul-baltilor fluiera lung.

- Pfui, asta-i buna! facu el. Cum, nu stiti? Credeam ca v-au spus bufnitele. Sunt niste uriasi.

Jill se infiora. Nu-i placusera niciodata uriasii, nici macar in carti, iar o data ii aparuse unul intr-un cosmar. Pe urma, se uita la Scrubb, care se facuse cam verde la fata, si se gandi in sinea ei: „Pun pariu ca-i e mai frica decat mie'. Ceea ce ii mai dadu curaj.

- Regele mi-a povestit demult, zise Scrubb -atunci cand am calatorit cu el pe mare - ca i-a infrant in razboi pe uriasii aia si i-a pus sa-i plateasca bir.

- Perfect adevarat, spuse Puddleglum. Intre noi e pace, ce-i drept. Atata vreme cat nu trecem raul Shribble, nu ne fac nici un rau. Dincolo insa, de cealalta parte, pe Moor Oricum, nu se stie niciodata. Daca nu dam nas in nas cu vreunul, daca nu ne vede nimeni, s-ar putea sa ajungem foarte departe pe tarimul lor.

- Ce atata tevatura! spuse Scrubb, pierzandu-si cumpatul, cum se intampla adesea cand esti speriat. Nu se poate sa fie dracul chiar atat de negru, zau! Asa ai facut si cu paturile din wigwam, cand ai zis ca sunt tari, asa ai facut si cu lemnele, cand ai zis ca sunt ude. Nu cred ca Aslan ne-ar fi trimis in misiunea asta, daca n-ar fi existat sanse de izbanda.

Se astepta ca faptura mlastinii sa-i raspunda tafhos, insa Puddleglum spuse doar:

- Asta e stilul, Scrubb. Asa se vorbeste. la-o cum trebuie si nu te supara. Trebuie sa avem toti grija sa ne tinem firea, avand in vedere greutatile prin care vom fi nevoiti sa trecem impreuna. N-are nici un rost sa ne certam, sa stii. In orice caz, e bine sa ne sta-panim. Stiu ca, indeobste, expeditiile astea se sfarsesc asa: oamenii se injunghie unii pe altii, pe cuvantul meu, inainte ca treaba sa fie facuta, insa cu cat reusim sa ne infranam mai mult timp

- Pai, daca chiar crezi ca e zadarnic, il intrerupse Scrubb, poate ca mai bine nu vii cu noi. Pole si cu mine putem merge singuri, asa-i, Pole?

- Taci din gura si nu fi prost, se grabi Jill sa-l puna la punct, ingrozita ca Omul-baltilor l-ar fi putut lua in serios.

- Nu-ti pierde curajul, Pole, spuse Puddleglum. Vin si eu, asta e absolut sigur. Nu pierd eu o ocazie ca asta. O sa-mi prinda bine. Toti zic - ma refer la ceilalti Oameni ai baltilor - ca sunt prea flusturatic; ca nu iau nimic in serios. Mi-au tot zis asta de nenumarate ori. „Puddleglum, faceau ei, prea esti increzut, fanfaron si optimist. E timpul sa bagi la cap ca viata nu se rezuma doar la tocanita de broaste si placinta cu tipari. Ti-ar trebui ceva sa te dezmeticesti si sa-ti vina mintea la cap. Ti-o spunem doar spre binele tau, Puddleglum.' Asta mi-au zis. Asa ca o treaba ca asta - o calatorie spre nord, exact cand incepe iarna, in cautarea unui Print care probabil nici nu e acolo, trecand inainte pe la o cetate ruinata, pe care nimeni n-a vazut-o vreodata - imi convine de minune. Daca nici chestia asta n-o sa ma potoleasca, atunci nu stiu ce sa mai zic, zau asa. Si isi freca incantat mainile ca de broasca, de parca s-ar fi pregatit sa plece la o petrecere sau la o pantomima. Si acum, continua el, hai sa vedem ce mai fac tiparii nostri.

Mancarea a fost delicioasa, iar copiii s-au servit cu cate doua portii mari fiecare. La inceput, lui Puddleglum nu i-a venit sa creada ca le placuse, iar cand,vazand cat au mancat, n-a mai avut incotro si a trebuit sa-i creada, a sucit-o iar, spunand ca probabil placinta avea sa le cada rau la stomac.

- Ce e bun pentru Oamenii-baltilor poate fi otrava pentru oameni, zise el.

Dupa-masa, au baut ceai in cutii de tabla (cum fac muncitorii pe santier), iar Puddleglum a sorbit de multe ori dintr-o sticla neagra patrata. I-a imbiat si pe copii sa bea din ea, insa lor li s-a parut ceva foarte rau la gust.

Si-au petrecut restul zilei facand pregatiri pentru a putea pleca devreme, a doua zi dimineata. Fiind de departe cel mai voinic, Puddleglum a spus ca va cara trei paturi, cu o bucata mare de slanina infasurata inauntru. Jill trebuia sa care restul de tipari, niste biscuiti si o cutie cu iasca. Scrubb urma sa duca pelerina lui si a lui Jill, cand nu le purtau. Scrubb (care invatase sa umble cu armele, cand navigase spre rasarit cu Caspian) a primit un arc bun de-al lui Puddleglum, iar acesta si-a luat altul, si mai bun chiar; desi, zicea el, avand in vedere vantul naprasnic, corzile ude de arc, lumina proasta si degetele degerate, nu prea existau sanse sa nimereasca ceva. Atat el cat si Scrubb aveau sabii - Scrubb o luase pe cea care ii fusese lasata special in camera lui din Cair Paravel, insa Jill a trebuit sa se multumeasca doar cu cutitul ei. Era sa se lase cu scandal pe aceasta tema, insa de indata ce au inceput sa se ciondaneasca, Omul-baltilor si-a frecat mainile si a zis:

- Ahaha, eram sigur. Asa se intampla de obicei cand pleci intr-o astfel de aventura.

La care au amutit amandoi.

Toti trei s-au dus devreme la culcare, in wigwam. De data asta, copiii chiar au dormit prost. Si asta fiindca Puddleglum, dupa ce a spus „N-ar strica sa incercati sa dormiti; desi nu cred ca o sa putem inchide ochii toata noaptea', a inceput instantaneu sa sforaie atat de tare, incat atunci cand Jill a izbutit in cele din urma sa adoarma, a visat toata noaptea doar perforatoare, bormasini, cascade, alternand cu trenuri expres care treceau prin tunele.

Capitolul 6

PRIN CRUNTELE PUSTIETATI ALE NORDULUI

Pe la noua dimineata, a doua zi, trei siluete singuratice traversau Shribble, pasind cu grija pe bancurile de nisip si pe pietre. Raul, foarte zgomotos, nu era adanc, asa ca pana si Jill, cand a ajuns pe malul nordic, nu se udase decat pana la genunchi. Cam la cincizeci de metri in fata, terenul incepea sa urce spre platoul inalt si pustiu, abrupt peste tot si adesea stancos.

- Cred ca asta e drumul! spuse Scrubb, aratand spre stanga, adica spre vest, unde un riu curgea in jos de pe platou, printr-o strunga nu prea adanca. Insa Puddleglum a scuturat din cap.

- Majoritatea uriasilor locuiesc pe linga strunga asta, zise el. Strunga e ca un fel de strada pentru ei. Mai bine o luam drept inainte, chiar daca e ceva mai abrupt.

Au gasit un loc pe unde sa se catare, iar in vreo zece minute ajunsesera, gafaind, in varf. Dupa ce au aruncat o privire plina de alean spre tinutul neted al Narniei, s-au intors cu fata spre nord. Podisul vast si pustiu se intindea la nesfarsit, in sus, cat vedeai cu ochii, in stanga, terenul era stancos. Dupa parerea lui Jill, acesta era probabil capatul defileului uriasilor, asa ca nu prea avea chef sa se uite intr-acolo. Au pornit la drum.

Paseau pe un pamant moale, placut la mers; era o zi de iarna, cu un soare palid si stins. Pe masura ce inaintau, peisajul era din ce in ce mai pustiu: auzeai tipatul nagatilor si mai vedeai din cand in cand cate un soim. Cand s-au oprit pe la mijlocul diminetii, intr-o valcea langa un rau, ca sa se odihneasca un pic si sa bea niste apa, Jill a constatat ca incepeau sa-i placa aventurile, ceea ce le-a impartasit si tovarasilor ei.

- N-am avut inca nici o aventura, remarca Omul-baltilor.

Cand continui sa mergi dupa ce ai facut un prim popas ca dimineata la scoala dupa recreatie sau ca atunci cand calatoresti pe calea ferata, dupa ce ai schimbat trenul - nu mai e niciodata ca atunci cand ai pornit la drum. Cand s-au pus din nou in miscare, Jill a remarcat ca marginea stancoasa a defileului era parca mai aproape acum. Iar stancile nu mai erau atat de turtite, ci mult mai drepte. De fapt, semanau cu niste mici turnuri de stanca. Si ce forme ciudate aveau!

„Parerea mea e, se gandi Jill, ca toate povestile despre uriasi provin de la stanci din astea caraghioase. Daca vii aici cand e aproape intuneric, ai putea crede cu usurinta ca maldarele astea de pietroaie sunt niste uriasi. Ia te uita la asta! Cu umflatura aia in varf, parca ar avea cap, zau asa. Sigur, nu se prea potriveste cu corpul, care e cam mic, dar pentru un urias hidos e perfect. Si chestiile alea stufoase - cred ca sunt balarii si cuiburi de pasari -parca ar fi parul si barba pocitaniei asteia. Iar bucatile alea iesite in afara, de o parte si de cealalta, seamana cu niste urechi. Sunt oribil de mari, dar asa au uriasii urechile, ca de elefant. Si o-o-o-h!'

I-a inghetat sangele in vene. Pocitania se misca. Era un urias de-adevaratelea. Nu incapea nici o indoiala; il vazuse cum intorsese capul, ii zarise fata mare, tampa si buhaita. Toate chestiile alea erau uriasi, si nu stanci. Sa tot fi fost vreo patruzeci-cin-cizeci, insirati unul dupa altul; era limpede ca stateau cu picioarele pe fundul defileului si cu coatele rezemate pe marginea lui, asa cum te sprijini de un zid - ca niste oameni trandavi, pe o dimineata frumoasa, dupa micul dejun.

- Tineti-o tot inainte, le sopti Puddleglum, care ii observase si el. Nu va uitati la ei. Si, pentru nimic in lume, nu alergati. Asta i-ar face sa se ia numaidecat dupa noi.

Asa ca isi vazura de drum, prefacandu-se ca nu ii remarcasera pe uriasi. Era ca atunci cand treci pe langa poarta unei case unde e un caine rau, doar ca acum situatia parea mult mai grea. Zeci si zeci de uriasi. Nu pareau suparati - dar nici blajini - sau cumva interesati de ce se intampla. Nu dadeau nici un semn ca i-ar fi vazut pe calatori.

Pe urma - vaj-vaj-vaj - un obiect greu zbura suierand prin aer si un bolovan mare cazu trosnind cam la douazeci de pasi in fata lor. Si dupa aceea -buf! - altul, la vreo cinci metri in spate.

- In noi vor sa loveasca? intreba Scrubb.

- Nu, zise Puddleglum. Am fi mult mai in siguranta daca asta ar urmari, incearca sa nimeresca in chestia aia - movila de pietre din dreapta. Dar n-or sa reuseasca. Sunt niste tintasi foarte slabi, in diminetile cand e frumos, se fac ca arunca la tinta, singura distractie pe care sunt in stare s-o priceapa cu mintile lor proaste.

A fost groaznic. Sirul de uriasi parea nesfarsit; si pietrele continuau sa le zboare vajaind pe deasupra capului, unele cazand foarte aproape de ei. Lasand la o parte aceasta primejdie concreta, doar daca le vedeai fetele si le auzeai glasurile te apuca o spaima cumplita. Jill incerca sa nu se uite la ei.

Cam dupa vreo douazeci si cinci de minute, uriasii au inceput parca sa se certe. Ciondaneala a pus capat azvarlitului la tinta, insa nu era nicidecum placut sa te afli in preajma unor uriasi care se ciorovaiesc. Zbierau si se ratoiau unii la altii, rostind cuvinte lungi, fara nici un inteles, cam de douazeci de silabe fiecare. Faceau spuma la gura, vorbeau scalciat si topaiau de furie, iar fiecare saritura de-a lor zgaltaia pamantul ca o bomba. Se pocneau unul pe altul in cap, cu niste ciocane de piatra mari si grosolane; insa aveau teasta atat de tare, incat ciocanele ricosau numaidecat, astfel incat monstrul care izbise scapa ciocanul din mana si urla de durere fiindca se lovise la degete. Era insa atat de natarau, incat dupa un minut era in stare s-o ia de la capat. Pana la urma, bataia lor s-a dovedit a fi un lucru bun, caci cam dupa o ora toti uriasii se lovisera atat de rau, incat se asezasera jos, plangand. In pozitia asta, capetele le ajungeau sub marginea defileului, incat cei trei calatori nici nu-i mai vedeau; dar Jill i-a tot auzit urland, hohotind de plans si jelindu-se, chiar si dupa ce se indepartasera cu peste un kilometru de locul acela.

Seara, si-au instalat tabara sub cerul liber, pe podisul pustiu, iar Puddleglum le-a aratat copiilor cum sa profite cat mai bine de paturi, dormind spate in spate, (in pozitia asta, iti tii cald reciproc si poti folosi simultan ambele paturi.) Dar, chiar si asa, era foarte frig, iar pamantul era tare si gloduros. Omul-baltilor le-a spus ca s-ar simti mult mai confortabil, daca s-ar gandi ce frig ii astepta mai incolo, mult spre nord; numai ca nici asta nu i-a inveselit prea mult.

Au calatorit multe zile prin Ettinsmoor, pastrand slanina si traind in principal din pasarile salbatice de pe platou (care, fireste, nu erau pasari vorbitoare), impuscate de Eustace si de Puddleglum. Jill era cam invidioasa pe Eustace, fiindca stia sa traga cu pusca; baiatul invatase asta in calatoria lui cu Regele Caspian. Cum platoul era brazdat de nenumarate ape curgatoare, n-au suferit niciodata de sete. Jill se gandea ca in cartile unde se povesteste ca oamenii traiesc din ce vaneaza, nu se pomeneste niciodata cat de scarbos si urat e sa smulgi penele si sa cureti pasarile moarte si cat de rau iti ingheata degetele. Important era insa ca nu s-au mai prea intalnit cu uriasii. I-a vazut la un moment dat un urias, care insa a izbucnit in hohote rasunatoare de ras, dupa care a plecat duduind sa-si vada de treburile lui.

Cam in a zecea zi, au ajuns intr-un loc unde relieful arata altfel. Se gaseau in capatul nordic al platoului, de unde priveau in josul unei pante lungi si abrupte ce ducea pe un altfel de taram, mult mai salbatic si sinistru, in valea de la capatul pantei erau stanci: dincolo de ele, se zarea un tinut cu munti inalti, prapastii intunecoase, valcele stancoase, rapi atat de adanci si inguste, incat nu vedeai unde se termina, si rauri care se revarsau din cheiuri zgomotoase, curgand moho-rate in adancuri negre. Inutil de spus ca Puddleglum a fost cel care le-a aratat un petic de zapada, pe pantele din departare.

- Nu m-ar mira sa fie mai multa zapada pe latura nordica a muntilor, adauga el.

Le-a luat ceva timp sa coboare panta, iar cand au ajuns jos au constatat ca se aflau in varful stancilor, iar ca la picioarele lor curgea un rau de la vest la est. De o parte si de alta, apa era strajuita de prapastii; era verde la culoare si negricioasa, plina de vartejuri si de cascade. Vuietul raului zgaltaia pamantul pana sus la ei.

- Partea buna e, zise Puddleglum, ca daca ne frangem gatul coborand stanca, nu mai riscam sa ne inecam in rau.

- Ce zici de asta? facu Scrubb dintr-o data, aratand in susul apei, spre stanga. Se uitara toti trei si vazura ultimul lucru pe care s-ar fi asteptat sa-l vada - un pod. Si ce mai pod! Un singur arc urias care imbratisa defileul dintr-un varf de stanca in celalalt; iar partea de mijloc a arcului se inalta cu mult peste varfurile stancilor, aidoma domului catedralei Sfantul Paul deasupra strazii.

- Pai, asta-i un pod pentru uriasi! exclama Jill.

- Sau un pod de vrajitor, mai degraba, spuse Puddleglum. Intr-un loc ca asta, trebuie sa fim atenti la vraji. Cred ca e vorba de o capcana. Nu m-ar mira sa se preschimbe in ceata si sa se topeasca, exact cand vom ajunge la jumatatea drumului pe el.

- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi atat de pesimist, zise Scrubb. De ce naiba n-ar fi un pod ca lumea?

- Cum iti poti inchipui ca uriasii pe care i-am vazut au avut atata minte, incat sa construiasca asa ceva? zise Puddleglum.

- Dar daca l-au construit alti uriasi? remarca Jill. Adica, niste uriasi care au trait acum o suta de ani si care au fost mult mai destepti decat astia moderni de acum. Poate ca e vorba de aceiasi care au cladit si cetatea uriasilor, pe care o cautam noi. Ceea ce ar insemna ca suntem pe drumul bun - vechiul pod care duce la cetatea straveche!

- Ce minte sclipitoare, Pole! zise Scrubb. Asa e, sunt sigur. Hai sa mergem.

Prin urmare, s-au intors si au pornit spre pod. Iar cand au ajuns la el, si-au dat seama ca era tare solid. Pietrele masive erau la fel de mari ca acelea de la Stonehenge si fusesera, pesemne, cioplite si taiate candva de mesteri iscusiti, desi acum erau crapate si sfaramicioase. Balustrada fusese, pare-se, acoperita cu sculpturi bogate, din care se mai pastrau ceva urme; fete si siluete de uriasi facute in relief, minotauri, sepii, carcaiaci si zei ingrozitori. Puddleglum tot nu avea incredere in podul acela, insa se invoi sa-l treaca impreuna cu copiii.

Urcusul pana la mijlocul arcului de pod a fost lung si anevoios, in multe locuri, pietrele mari cazusera, lasand goluri oribile prin care vedeai jos, la treizeci de metri dedesubt, apele inspumate ale raului. Au vazut un vultur care le-a zburat pe sub picioare. Si cu cat ajungeau mai sus, cu atat frigul se intetea, iar vantul sufla, de abia se mai puteau tine pe picioare. Parca tot podul se scutura in rafalele puternice. Cand au ajuns in varf, de unde se putea vedea cealalta parte a podului, care cobora, zarira un fel de vechi drum pentru uriasi, care patrundea adanc in inima muntilor. Multe pietre lipseau din caldaram, iar printre cele ramase crescusera smocuri mari de iarba. Si, venind calare spre ei, pe acest drum stravechi, erau doua fiinte, de talie adulta, umana, absolut normala.

- Continuati. Mergeti spre ei, zise Puddleglum. E foarte probabil ca orice faptura intalnita intr-un asemenea loc sa se dovedeasca a fi dusmanoasa, insa nu trebuie sa le dam impresia ca ne e teama.

Cand au ajuns sa paseasca pe iarba care li se asternea la picioare la capatul podului, cei doi straini erau destul de aproape. Un cavaler, in armura din cap pana in picioare, cu viziera coifului lasata in jos. Armura si calul erau de culoare neagra; pe scut n-avea nici un blazon, iar pe sulita nu flutura nici un stegulet. Cealalta persoana era o doamna pe un cal alb, atat de dragut, incat iti venea sa-l pupi pe nas si sa-i dai numaidecat o bucatica de zahar, insa doamna care calarea pe sa cu picioarele intr-o parte si era imbracata cu o rochie lunga si vaporoasa, de un verde uluitor, era si mai frumoasa.

- Ziua buna, drrrumetilor, le striga ea cu un glas dulce ca ciripitul suav al pasarelelor, cu un incantator tril de „r'. Cam tinerei pentru a va aventura intr-un pustiu ca asta.

- Ei, asta e situatia, doamna, ce sa facem! zise Puddleglum foarte intepat si prudent.

- Cautam cetatea ruinata a uriasilor, spuse Jill.

- Cetatea rrruinata? facu Doamna. Cam straniu. Si ce veti face daca o veti gasi?

- Trebuie sa Incepu Jill, insa Puddleglum o intrerupse.

- Va rog sa ma iertati, Doamna, insa nu va cunoastem si nici pe prietenul dumneavoastra - cam tacut, asa-i - si nici dumneavoastra nu ne cunoasteti pe noi. Asa ca am prefera sa nu discutam treburile noastre cu niste straini. Nu credeti ca in curand o sa avem parte de o ploicica?

Doamna rase: cel mai profund si cel mai muzical ras pe care vi l-ati putea inchipui.

- Ei bine, copii, zise ea, v-ati luat cu voi un ghid batran, tare intelept si grav. Fiecare cu parerea lui, insa. Am auzit adesea numele Cetatea Ruinata, insa n-am intalnit pe nimeni care sa-mi spuna incotro se afla. Drumul acesta duce la orasul si castelul Har-fang, unde locuiesc Uriasii Blajini. Sunt tot atat de blanzi, politicosi, cuminti si curtenitori, pe cat sunt de prosti, rai, salbatici si capabili de toate porcariile cei din Ettinsmoor. Si, nu stiu daca in Harfang veti putea afla noutati despre Cetatea Ruinata, insa in mod sigur veti beneficia de o gazduire excelenta, intelept ar fi sa iernati acolo sau, cel putin, sa zaboviti cateva zile ca sa va mai odihniti. Veti gasi bai aburinde, paturi moi si vetre cu focuri jucause; si de patru ori pe zi, masa vi se va asterne cu fripturi, placinte, dulciuri si vinuri alese.

- Extraordinar! exclama Scrubb. Asta mai zic si eu viata! Ce nemaipomenit sa dormi iarasi intr-un pat adevarat!

- Da, si sa faci o baie fierbinte, zise Jill. Credeti ca ne vor pofti sa ramanem? in fond, noi nici nu ne cunoastem.

- Spuneti-le doar, le raspunse Doamna, ca Doamna cu Caftan Verde ii saluta prin intermediul vostru si ca le-a trimis doi copii dragalasi, din sud, pentru Ospatul Toamnei.

- Oh, multumim, multumim din suflet, zisera in cor Jill si Scrubb.

- Aveti insa grija, le spuse Doamna. Indiferent de ziua cand veti ajunge in Harfang, sa nu veniti la usa prea tarziu. Caci cei de-acolo isi inchid portile la cateva ceasuri de la amiaza si la castel au obiceiul sa nu deschida nimanui, dupa ce au tras zavorul, indiferent cat de tare ar bate.

Copiii i-au multumit din nou, cu sclipiri in priviri, iar Doamna le-a facut cu mana, in semn de ramas-bun. Omul-baltilor si-a scos palaria tuguiata si a facut o plecaciune foarte rigida. Dupa care, Cavalerul tacut si Doamna au dat pinteni cailor si au pornit sa urce podul, in tropot navalnic de copite.

- Ehehei! facu Puddleglum. Ce n-as da sa stiu de unde vine si unde se duce Doamna asta. Nu te-ai astepta sa intalnesti o asemenea persoana in Tara Uriasilor, asa-i? Nu mai pot de curiozitate.

— Prostii! zise Scrubb. Mie mi s-a parut de-a dreptul nemaipomenita. Si gandeste-te numai la bucatele alea delicioase si la camerele incalzite! Sper ca nu mai e mult de mers pana la Harfang.

— Si eu sunt de aceeasi parere, spuse Jill. Ce rochie superba avea! Si ce cal!

— Oricum, eu tot as vrea sa stiu mai multe despre ea, se incapatana Puddleglum.

- Eu, una, am vrut s-o intreb, zise Jill. Dar cum sa fac asta, cand n-ai vrut sa-i spui nimic despre noi?

- Da, zise Scrubb. Si de ce-ai fost asa de scortos si scarbos? Nu ti-a placut de ei?

- De ei? zise Omul-baltilor. Care ei? Eu n-am vazut decat o persoana.

- Pe Cavaler nu l-ai vazut? intreba Jill.

- Am vazut o armura, spuse Puddleglum. De ce n-a scos nici o vorba?

- Probabil ca s-a sfiit, spuse Jill. Sau poate ca se multumeste doar sa se uite la ea si sa-i auda glasul. Asa as face si eu in locul lui.

- Ma intreb, remarca Puddleglum, ce s-ar vedea daca am ridica vizorul coifului si ne-am uita inauntru.

- Ei dracie, facu Scrubb. Gandeste-te ce forma avea armura aia! Ce altceva sa fie inauntru decat un om?!

- Si daca e un schelet? intreba Omul-baltilor, cu o veselie sinistra. Sau poate, mai adauga el dupa ce se gandi un pic, nu e nimic inauntru. Adica, nimic ce ar putea fi vazut. Ceva invizibil.

- Zau asa, Puddleglum, zise Jill, cutremurandu-se de groaza, ai niste idei oribile. Cum de iti poate trece asa ceva prin minte?!

- Ia mai da-l incolo cu ideile lui cu tot! zise Scrubb. Intotdeauna se asteapta la ce-i mai rau si intotdeauna nu are dreptate. Hai sa ne gandim mai bine la Uriasii blajini si sa ajungem cat mai repede la Harfang. Tare as vrea sa stiu cat avem de mers pana acolo.

Iar acum au avut prima dintre certurile acelea prezise de Puddleglum si pana atunci se intamplase adesea ca Jill si Scrubb sa se ciondaneasca si sa se ratoiasca unul la celalalt, insa de data asta s-a produs prima sfada serioasa. Puddleglum nu era de acord nici in ruptul capului sa mearga la Harfang. Zicea ca habar n-avea cum se putea ca un urias sa fie „blajin' si ca, oricum, semnele lui Aslan nu pomenisera nimic in legatura cu vreun popas la uriasi, fie ei blajini au ba. Pe de alta parte, copiii, carora li se facuse lehamite de vant si ploaie, de pasari scheletice prajite la foc de tabara si de dormit pe pamantul tare si rece, erau absolut decisi sa-i viziteze pe Uriasii Blajini. In cele din urma, Puddleglum s-a invoit sa mearga, insa cu o conditie. Jill si Scrubb trebuiau sa-i promita solemn ca, daca nu le dadea voie, ei n-aveau sa le spuna Uriasilor Blajini ca veneau din Narnia si ca il cautau pe Printul Rilian. I-au facut aceasta promisiune si s-au pornit la drum.

Dupa discutia cu Doamna, situatia s-a inrautatit in doua moduri diferite, in primul rand, tinutul era mult mai accidentat. Drumul strabatea nesfarsite vai inguste, prin care sufla naprasnic un vant dinspre nord, biciuindu-le permanent obrajii. Lemne de foc nu se mai gaseau si nici valcele ferite in care sa campeze, cum era pe platou. Solul era pietros, de te dureau picioarele cumplit, ziua cand mergeai, dar si noaptea cand te odihneai.

In al doilea rand, indiferent ce urmarise Doamna cand le povestise despre Harfang, efectul concret asupra copiilor a fost negativ. Nu le mai statea gandul la nimic decat la paturi, bai, mese delicioase si la cat de minunat avea sa fie sa poata sta din nou intr-o casa. Nu mai pomeneau deloc de Aslan si nici de Printul pierdut. Iar Jill a renuntat la obiceiul de a repeta in gand semnele, in fiecare seara si dimineata. La inceput, si-a gasit scuza ca era prea obosita, dar curand a uitat complet de ceea ce isi propusese candva. Si, desi ar fi fost de asteptat ca perspectiva de a petrece minunat la Harfang sa-i inveseleasca, in realitate incepusera sa se autocompatimeasca si sa fie din ce in ce mai tafnosi si mai artagosi unul cu celalalt si cu Puddleglum.

In cele din urma, intr-o dupa-amiaza au ajuns intr-un loc unde defileul prin care mergeau se largea, de o parte si de cealalta inaltandu-se paduri de brad intunecoase. Privind in fata, au constatat ca trecusera printre munti, inaintea lor se astemea o campie pustie si stancoasa; dincolo de ea, se zareau munti cu varfurile acoperite de zapada, insa, intre ei si muntii aceia indepartati, se afla o colina joasa, cu un podis turtit si neregulat.

- Uite! Uite! striga Jill, aratand peste campie; si acolo, de dincolo de colina tesita, in amurgul intunecat, zarira lumini. Lumini! Nu lumina lunii, nici focuri, ci un sir vesel si primitor de ferestre luminate. Cine n-a fost in pustietatea salbatica, zi si noapte, saptamani de-a randul, n-are cum intelege ce au simtit ei atunci.

- Harfang! strigara Scrubb si Jill, veseli si entuziasmati; „Harfang', repeta si Puddleglum, pe un ton sumbru si ursuz. Dar a mai adaugat si „Ia te uita! Gaste salbatice!', luandu-si numaidecat arcul de pe umar. A doborat cu el o gasca mare si grasa. Se facuse prea tarziu ca sa mai incerce sa ajunga la Harfang in acea zi. Dar au facut focul si au mancat bine, nemaifi-indu-le atat de frig cand s-au culcat. Dupa ce s-a stins focul, s-a facut tare racoare, iar cand s-au sculat a doua zi dimineata, paturile de pe ei erau tepene si inghetate.

- Ce mai conteaza! zise Jill, batind din picioare sa se incalzeasca. Diseara facem o baie fierbinte!

Capitolul 7

COLINA CU SANTURI CIUDATE

Fara de tagada, in ziua aceea vremea a fost tare afurisita. Deasupra, pe cerul fara pic de soare, se ingramadeau nori doldora de ninsoare; sub talpi, pamantul era negru si inghetat bocna; si sufla un vant aprig si geros, de simteai ca-ti smulge pielea de pe tine. Cand au ajuns jos pe campie, au constatat ca aceasta parte a drumului era mult mai deteriorata. Trebuiau sa paseasca cu grija ocolind tot felul de pietroaie sfaramate, printre bolovani si peste pietris: ce calvar pentru picioarele lor! Si, cu toate ca obosisera cumplit, din cauza frigului nu s-au incumetat sa faca nici un popas.

Cam pe la ora zece, a inceput sa ninga cu fulgi firavi, care se asterneau pe bratul lui Jill. Dupa zece minute, ninsoarea s-a intetit de-a binelea. Iar dupa douazeci de minute, pamantul se facuse alb, acoperit de zapada. Dupa o jumatate de ora, s-a pornit un viscol naprasnic, care se parea ca avea sa dureze toata ziua, biciuindu-le fetele de nici nu mai vedeau pe unde calca.

Pentru a intelege ce a urmat, nu trebuie sa uitati nici o clipa ca aproape nu mai puteau vedea din cauza ninsorii si a viscolului. Apropiindu-se de colina joasa, care ii despartea de locul unde vazusera ferestrele luminate, n-au putut avea o imagine de ansamblu asupra ei. De-abia daca vedeau la cativa pasi inainte, si asta daca mijeau bine ochii. Inutil sa mai spun ca nu vorbeau deloc.

Cand au ajuns la poalele colinei, au intrezarit un fel de pietre mari de o parte si de cealalta - pietre aproape patrate daca te uitai atent la ele, ceea ce nici unul n-a facut, ii preocupa mai mult stanca din fata, care le bloca drumul. Era inalta cam de un metru si jumatate. Omul-baltilor, avand picioarele lungi, a sarit fara nici o greutate pe ea, dupa care i-a ajutat si pe ceilalti sa se suie. Cum stratul de zapada pe stanca era destul de gros, copiii s-au udat rau de tot, nu insa si Puddleglum. Pe urma, au avut parte de un urcus tare abrupt - Jill a cazut o data - pe o portiune cam de o suta de metri, dupa care au ajuns la o a doua stanca in forma de lespede. La intervale absolut neregulate, au intalnit in total patru astfel de stanci.

Cand s-au catarat anevoios pe a patra stanca de acest fel, au inteles ca ajunsesera in fine in varful colinei tesite. Pana acum, panta ii ferise cat de cat de viscol; aici, au avut parte de toata furia vantului. Caci colina, in mod cu totul ciudat, era intr-adevar foarte turtita in varf, asa cum li se paruse si de la distanta: un podis neted si mare, unde viscolul era la el acasa, in majoritatea locurilor, zapada nici nu se asternuse, caci vantul o tot spulbera de pe jos, in rafale involburate, care le nimereau drept in fata. Iar in jurul picioarelor, li se incolaceau mici vartejuri de zapada, asa cum se intampla uneori pe gheata, la patinoar. Si, intr-adevar, in multe locuri suprafata solului era neteda ca gheata. Partea proasta era ca platoul acesta era brazdat in toate directiile de damburi si troiene ciudate, care formau pe alocuri patrate si dreptunghiuri. Peste toate astea trebuia sa te cateii cu greu; ca inaltime, variau intre jumatate de metru si aproximativ un metru, iar ca grosime masurau cam vreo doi metri. Pe partea nordica a fiecarui damb, zapada forma mormane adinei; si dupa fiecare urcus din acesta, coborai in mormanul de zapada si te udai leoarca.

Caznindu-se sa razbata inainte, cu gluga trasa pe frunte, cu capul infipt in piept si cu degetele inghetate, bine varate pe sub pelerina, Jill a intrezarit si alte lucruri stranii pe acest podis oribil - niste chestii in dreapta ei care semanau vag cu un fel de cosuri de fabrica, iar in stinga ei, o stanca ascutita si imensa, mai dreapta decat este orice stanca indeobste. N-a intere-sat-o, insa, deloc ce vazuse si n-a dat nici o atentie. Nu se gandea decat la mainile ei inghetate (la fel ca si nasul, barbia si urechile), la baia fierbinte si la patul bun care o asteptau la Harfang.

Brusc, picioarele i-au patinat pe o portiune de vreun metru si, spre groaza ei, s-a trezit alunecand la vale intr-o prapastie neagra si ingusta ce se ivise ca din senin in calea ei. Intr-o jumatate de secunda, a ajuns pe fundul vagaunii. Era ca intr-un fel de sant sau transee, lata doar de vreun metru. Si, desi cazatura o zdruncinase rau, a remarcat, rasufland usurata, ca scapase de vant; caci peretii santului se inaltau sus, deasupra ei. Ce-a mai remarcat dupa aceea, fireste, au fost chipurile ingrijorate ale lui Scrubb si Puddle-glum, care se uitau jos la ea, de pe marginea santului.

- Te-ai lovit, Pole? zbiera Scrubb.

- Nu m-ar mira sa-si fi rupt ambele picioare, urla si Puddleglum.

Jill se ridica in picioare, explicandu-le ca nu patise nimic, dar ca trebuiau sa o ajute sa iasa de acolo.

- Ce-i chestia asta in care ai cazut? intreba Scrubb.

- E un fel de sant sau s-ar putea sa fie un fel de drum care s-a surpat, zise Jill. E o scobitura foarte dreapta.

- Da, mii de tunete! zise Scrubb. Si duce spre nord! Sa fie oare un fel de drum? Daca da, am putea scapa de vantul asta infernal, mergand acolo. E multa zapada pe fund?

- Deloc. N-apuca sa intre aici, caci e spulberata toata deasupra.

- Si mai incolo cum e?

- O clipita; ma duc sa vad, spuse Jill. Si pomi prin sant, dar nu ajunse prea departe si constata ca „drumul' cotea brusc la dreapta. Ceea ce le comunica, urland, si celorlalti.

- Si ce e dupa colt? intreba Scrubb.

Intamplarea facea ca Jill reactiona la pasajele intortocheate si la locurile subterane intunecate, fie ele si suficient de aproape de suprafata, la fel cum reactiona si Scrubb cand vedea o margine de stanca inalta. N-avea, asadar, nici cea mai mica intentie de a da coltul de una singura; mai ales, cand l-a auzit pe Puddleglum racnind din spate:

- Ai grija, Pole. Locul asta poate duce foarte bine intr-o pestera de balaur. Iar intr-o tara a uriasilor, nu-i exclus sa existe rame si ganganii uriase.

- Cred ca santul asta nu duce prea departe, zise Jill, venind repede inapoi.

- Ba eu, unul, ma duc sa vad, zise Scrubb. As vrea si eu sa stiu ce-ai vrut sa spui cand ai zis ca „nu duce prea departe'.

Asa ca s-a asezat pe marginea santului (toata lumea era acum prea uda, ca sa se mai sinchiseasca daca se mai uda un pic) si si-a dat drumul jos. Impingandu-se pentru a-si face loc, a trecut pe langa Jill si, desi n-a zis nimic, Jill era convinsa ca sesizase cat de frica ii era. S-a luat imediat dupa el, avand insa grija nu care cumva sa treaca din greseala in fata lui.

Explorarea lor s-a dovedit, totusi, o mare dezamagire. Au dat coltul la dreapta, mergand inca vreo cativa pasi inainte. Dupa care li s-au ivit mai multe variante: drept inainte sau brusc la dreapta.

- N-are nici un rost s-o luam pe aici, zise Scrubb, privind spre dreapta, fiindca am ajunge inapoi - la sud. Asa ca a continuat sa mearga drept inainte, dar si de data asta, dupa cativa pasi au dat de o a doua cotitura la dreapta, insa, acum, nu mai exista nici o alta varianta, caci santul se infunda brusc.

- Degeaba, bombani Scrubb.

Fara sa mai piarda vremea, Jill s-a rasucit in loc si a pornit inapoi, prin sant. Cand au ajuns la locul unde Jill cazuse inauntru, Omul-baltilor, cu bratele lui lungi, i-a tras afara, fara nici o greutate.

Ce groaznic era, insa, acolo sus. Jos, in fantele inguste ale santului, aproape ca li se dezghetasera si urechile. Putusera vedea clar si respira usor, auzindu-se unul pe celalalt, fara sa fie nevoie sa mai urle. Ce nenorocire sa se trezeasca inapoi in gerul acela naprasnic! Si ce dur li s-a parut cand Puddleglum s-a trezit tocmai atunci sa spuna:

- Mai stii care erau semnele alea, Pole? Pe care ar trebui sa-l urmarim acum?

- Oh, asta-i buna! Da-le dracu' de semne, zise Pole. Era o chestie cu cineva care pomenea, parca, numele lui Aslan. Sa dea naiba, insa, daca ma apuc eu acuma sa insir toata povestea.

Dupa cum vedeti, incurcase ordinea semnelor. Si asta fiindca renuntase sa le mai repete in fiecare seara. Le mai stia inca, desigur, daca isi dadea osteneala sa se gandeasca bine; numai ca nu-si mai stia lectia „ca pe apa', incat sa o poata debita in ordinea corecta, dintr-o data ca la comanda si fara sa se gandeasca. Intrebarea lui Puddleglum a necajit-o, fiindca in sinea ei Jill era inciudata pe ea insasi ca nu mai stia atat de bine lectia spusa de Leu. Amaraciunea asta, la care se mai adauga jalea de a fi atat de inghetata si de obosita, au facut-o sa spuna: „Da-le dracu' de semne'. Or, de fapt, ea nu gandea asa.

- Oh, asta venea in continuare? zise Puddleglum. Nu cumva le-ai cam incurcat ordinea? Parerea mea e ca dealul asta, locul asta neted si turtit pe care ne aflam, merita osteneala de a fi privit mai bine. Ati remarcat

- Ei bravo! zise Scrubb. Te-ai si gasit cand sa admiri peisajul! Pentru numele lui Dumnezeu, hai mai bine sa mergem.

- Oh, uite, uite, uite, striga Jill, aratandu-le ceva. Se intoarsera si vazura. Ceva mai incolo spre nord si mult mai sus decat podisul pe care stateau, aparuse un sir de lumini. De data asta se vedea mult mai clar decat in seara precedenta ca era vorba de niste ferestre: ferestre mai mici, care te duceau cu gandul la dormitoare minunate, si ferestre mai mari, care te faceau sa visezi la sali marete, cu focul arzand iute in semineu si cu supe fierbinti si muschi de vita delicios, aburind pe masa.

- Harfang! exclama Scrubb.

- Perfect, zise Puddleglum. Dar ce spuneam eu era ca

- Oh, taci din gura, se enerva Jill. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa. Ai uitat? Ne-a spus Doamna ca portile se inchid devreme. Trebuie neaparat, dar neaparat, sa ajungem acolo la timp. Murim daca ramanem pe-afara pe o noapte ca asta.

- Pai, inca nu s-a innoptat, incepu Puddleglum; insa amandoi copiii spusera „Haidem' si pornira, poticnindu-se, inainte, pe podisul alunecos, cat puteau ei de iute cu piciorusele lor. Omul-baltilor s-a luat dupa ei, vorbind in continuare; insa acum, mergand cu vantul in fata, sa fi vrut si tot nu l-ar fi putut auzi. Si, oricum, nici nu voiau. Se gandeau la bai, paturi si bauturi calde, iar perspectiva de a ajunge prea tarziu la Harfang si de a ramane pe dinafara li se parea absolut insuportabila.

Cu toata graba lor, le-a luat mult timp sa traverseze varful tesit al colinei. Iar dupa aceea, au mai avut de urcat si de coborat cateva stanci. In cele din urma, totusi, au ajuns la poalele colinei si au putut vedea cum arata Harfang.

Se inalta pe un colt de stanca si, in ciuda nenumaratelor turnuri, era mai degraba o casa uriasa decat un castel, in zidul exterior, se aflau ferestre foarte aproape de sol - ceea ce nu vezi niciodata la o fortareata serioasa. Ba, ici si colo, erau tot felul de usite ciudate, asa ca parea absolut simplu sa intri si sa iesi din castel, fara sa trebuiasca sa treci prin curte. Toate astea le-au ridicat moralul lui Jill si Scrubb. Locul li se parea acum mai prietenos si nu atat de amenintator.

La inceput, stanca aceea i-a cam speriat, fiind tare inalta si abrupta, insa numaidecat au remarcat ca exista o alta cale de acces, in stinga, mult mai usoara, si ca drumul mergea serpuind in sus intr-acolo. Dupa calatoria pe care o facusera pana aici, urcusul a fost groaznic, iar Jill a fost la un pas de a se da batuta. Pe ultima suta de metri, Scrubb si Puddleglum au trebuit sa o ajute, in cele din urma, au ajuns in fata portii castelului. Grilajul cu tepi era ridicat, iar poarta -deschisa.

Oricat de obosit ai fi, iti trebuie ceva curaj ca sa te indrepti spre usa unui urias, in ciuda tuturor avertizarilor prealabile impotriva acestui Harfang, Puddleglum a fost cel care s-a dovedit mai viteaz.

- Fiti calmi, zise el. Orice ar fi, nu aratati cat sunteti de inspaimantati. Am facut cea mai mare tampenie venind aici; dar daca tot am ajuns, hai sa infruntam totul cu fruntea sus.

Acestea fiind zise, pasi peste pragul portii, ajungand sub o arcada unde ecoul ii amplifica vocea; de aici, striga cat de tare putea el.

- Hei! Portarul! Au sosit oaspeti care cauta gazduire.

Si, asteptand sa se intample ceva, isi scoase palaria si scutura stratul gros de zapada de pe bor.

- Pe-onoarea mea, ii sopti Scrubb lui Jill. O fi el pesimist, dar are mult curaj - si tupeu.

Se deschise o usa, prin care se zarea stralucirea delicioasa a unui foc, si afara iesi Portarul. Jill isi musca buzele, de teama sa nu urle. Nu era un urias tocmai enorm; ceea ce inseamna ca era ceva mai inalt decat un mar, dar nicidecum la fel de inalt cat un stalp de telegraf. Avea parul rosu zbarlit, un pieptar de piele batut peste tot cu placi de metal pentru a fi folosit pe post de camasa de zale; avea genunchii goi (si tare parosi) si un fel de moletiere pe picioare. Aplecandu-se de mijloc, holba ochii la Puddleglum.

- Ce fel de aratare mai esti si tu? zise el. Jill isi lua inima in dinti:

- Va rog, spuse ea, urland in sus spre urias. Doamna cu Caftan Verde il saluta pe Regele Uriasilor Blajini si ne-a trimis pe noi, doi copii din sud, si pe acest Om al baltilor (il cheama Puddleglum), aici la voi, la Ospatul Toamnei. - Daca nu va deranjeaza, fireste, mai adauga ea.

- O-ho! zise Portarul. Pai, asa mai stam de vorba. Haideti inauntru, omuletilor, haideti inauntru. Intrati in casuta paznicului, pana ii trimit vorba Maiestatii sale. Se uita la copii curios. Sunteti vineti la fata, spuse el. Nu stiam ca asta e culoarea lor. Dar nici nu-mi pasa, de fapt. Oricum, sunteti tare draguti. Cine se aseamana se aduna, parca asa se zice.

- Suntem vineti de frig, spuse Jill. Culoarea noastra nu e de fapt asta.

- Atunci, haideti inauntru sa va incalziti. Haideti, prichindeilor, zise Portarul. Intrara dupa el in casuta paznicului. Si, desi a fost cumplit sa auda cum se tranteste usa aia mare in spatele lor, au uitat repede de toata spaima cand au vazut ceea ce tanjeau sa vada de la cina din seara precedenta - un foc. Si ce mai foc! Ai fi zis ca ardeau acolo pe putin patru-cinci copaci intregi; dogoarea era atat de mare, incat nu se puteau apropia decat pana la cativa metri de foc. Se trantira toti trei pe pardoseala de caramida, cat mai aproape posibil de dogoreala flacarilor, oftand adanc.

- Hei, flacaule, ii zise Portarul altui urias care statea in fundul camerei, holbandu-se la musafiri de ziceai ca nu mai avea mult si ii ieseau ochii din cap. Ia da fuga cu mesajul asta la Casa. Si repeta ceea ce ii spusese Jill. Uriasul mai tanar, dupa ce se mai zgai o data si trase un hohot de ras, iesi din odaie.

- Ia asculta, broscoiule, ii zise Portarul lui Puddleglum, dupa cum arati ti-ar prinde bine ceva sa te mai inveselesti. Si scoase o sticla neagra, care semana foarte bine cu cea a lui Puddleglum, dar cam de vreo douazeci de ori mai mare. Ia sa vedem noi, ia sa vedem noi, zise Portarul. Daca iti dau o cana, risti sa te ineci in ea. Ia sa vedem noi. Solnita asta cred ca e perfecta. Sa nu pomenesti de asta la Casa. Riscam sa tot ploua cu argintarie aici, or, nu e vina mea.

Solnita nu prea semana cu ale noastre, fiind mai ingusta si mai dreapta; era o cupa perfecta pentru Puddleglum, cand uriasul a pus-o jos langa el. Copiii se asteptau ca Puddleglum sa refuze, stiut fiind ca nu avea deloc incredere in Uriasii Blajini, insa il auzira bombanind:

- Cam tarziu sa ne mai gandim la precautii, acum ca am intrat inauntru si usa s-a inchis in urma noastra. Pe urma, adulmeca licoarea. Miroase bine, zise el. Dar asa tot nu-mi dau seama. Mai bine sa ma conving, si lua o inghititura. E si buna la gust, spuse el. Dar poate asa pare la prima inghititura. Cum o fi la mai multe? Si sorbi cu nesat. Ah! zise el. Dar asa o fi pana la fund? si mai lua o dusca. Nu m-ar mira ca la fund sa fie vreo porcarie, spuse el, dupa care bau tot. Vedeti voi, asta e un test. Daca ma chircesc tot, sau plesnesc ori ma transform in soparla sau mai stiu eu ce, veti sti ca nu trebuie sa luati nimic din ce va ofera ei. Insa uriasul, care era mult prea sus pentru a auzi ce tot bombanise Puddleglum in barba, se prapadea de ras:

- Mai Broscoiule, dar esti barbat, pe cuvant. Mi-a placut cum l-ai dat pe gat.

- Nu sunt barbat Omul-baltilor, replica Puddleglum, cu vocea cam confuza. Si nici broasca: Omul-baltilor.

In clipa aceea, usa se deschise in spatele lor si uriasul mai tanar intra, spunand:

- Trebuie sa mearga numaidecat in camera tronului.

Copiii se ridicara in picioare, insa Puddleglum ramase asezat, indrugand alandala:

- Omul-baltilor. Omul-baltilor. Un foarte respectabil Om al baltilor. Respectomalbaltilor.

- Arata-le drumul, flacaule, spuse uriasul Portar. Pe Broscoi ia-l mai bine in brate. A baut ceva mai mult decat trebuia.

- N-am nimic, zise Puddleglum. Si nu sunt broasca, dar deloc broasca. Sunt un repectalbaltilor.

Insa uriasul flacau il prinse de mijloc si le facu semn copiilor sa-l urmeze. Si traversara curtea in felul acesta injositor. Puddleglum, strans bine in pumnul uriasului si zvarlind vag din picioare, semana categoric cu o broasca. Dar n-avura cand sa remarce toate astea, caci, in scurt timp, intrara pe usa mareata a castelului principal - amandurora batandu-le inima mai iute decat de obicei - si, dupa ce tropaira din picioruse, pe cateva coridoare, aproape alergand, ca sa tina pasul cu uriasul, se trezira clipind din ochi in lumina orbitoare a unei incaperi enorme, unde lampi superbe straluceau frumos, iar focul ardea duduind in camin, toate aceste sclipiri reflectandu-se in ornamentele aurite de pe tavan si cornise, in dreapta si in stanga, stateau in picioare nenumarati uriasi, toti in niste mantii minunate; si pe doua tronuri, in celalalt capat al salii, sedeau doua persoane imense - Regele si Regina.

Cam la sase metri de tronuri se oprira. Scrubb si Jill facura stangaci tentativa de a se inclina (pe fete nu le invata la Scoala Experimentala cum sa faca reverente), iar uriasul il puse jos cu grija pe Puddleglum, unde acesta se prabusi ca o carpa. Cu madularele lui lungi, semana, la drept vorbind, cu un paianjen mare.

Capitolul 8

CASA HARFANG

- Da-i drumul, Pole, fa-ti numarul, ii sopti Scrubb.

Jill constata ca avea gura atat de uscata, incat nu putea rosti nici un cuvant. Dadea din cap cu disperare, uitandu-se la Scrubb.

Gandind in sinea lui ca n-avea s-o ierte niciodata (si nici pe Puddleglum, de altminteri), Scrubb isi umezi buzele si striga in sus, spre Regele urias.

- Daca nu va e cu suparare, Sire, Doamna cu Caftan Verde va saluta prin intermediul nostru si ar vrea sa ne primiti la Ospatul Toamnei.

Uriasii Rege si Regina se uitara unul la celalalt, dand din cap cu subanteles, si zambira intr-un fel care nu-i prea placu lui Jill. Ii placea de Rege mai mult decat de Regina. Avea o barba frumoasa si carliontata, un nas drept ca de vultur, iar pentru un urias era destul de chipes. Regina era ingrozitor de grasa, cu barbie dubla si niste obraji dolofani foarte pudrati, ceea ce nu-i deloc dragut, cu atat mai mult cu cat e vorba de o persoana de zece ori mai mare decat dimensiunile normale. Pe urma, Regele scoase limba si-si linse buzele. Asta face oricine; numai ca limba lui era atat de mare si de rosie si a iesit la iveala atat de brusc, incat Jill a ramas pur si simplu socata.

- Oh, ce copii buni! zise Regina. („Poate ca pana la urma ea e cea amabila si draguta', se gandi Jill.)

- Da, intr-adevar, spuse Regele. Niste copii excelenti. Fiti bine veniti la curtea noastra. Dati-mi mana.

Si intinse mana dreapta, absolut enorma - foarte curata si plina de inele pe toate degetele, dar si cu niste unghii groaznic de ascutite. Era mult prea mare ca sa poata da mana cu copiii, asa ca se multumi sa dea mana cu bratul lor.

- Dar chestia aia ce mai e? intreba Regele, aratand spre Puddleglum.

- Respectombalti, zise Puddleglum.

- Oh! urla Regina, adunandu-si fustele pe langa glezne. Ce oribil e! Si e viu.

- E tare de treaba, Maiestatea ta, pe cuvantul meu, se grabi Scrubb sa zica. O sa va placa mai mult de el cand o sa-l cunoasteti. Sunt absolut sigur de asta.

Sper ca n-o sa va pierdeti tot interesul in privinta lui Jill, pentru restul cartii, daca am sa va spun ca in clipa aceea a inceput sa planga. Avea o multime de scuze pentru asta. Picioarele, mainile, urechile si nasul abia incepusera sa i se mai dezghete; zapada topita ii picura de pe haine; nu mancase si nu bause nimic aproape toata ziua; iar picioarele o dureau atat de rau, incat simtea ca avea sa se prabuseasca din clipa in clipa. Oricum, pe moment efectul a fost excelent, caci Regina a zis:

- Oh, biata copila! Doamne, ce greseala sa tinem oaspetii in picioare. Repede, luati-i, dati-le mancare, vin, duceti-i sa se imbaieze. Alinati-o pe fetita. Dati-i acadele, papusi, doctorii, dati-i tot ce credeti - sodouri si bomboane, ceai de chimen si jucarii; cantati-i cantece de leagan. Nu mai plange, fetito, ca n-ai sa mai fii buna de nimic cand vine ospatul.

Va puteti imagina, desigur, cat de indignata a fost Jill cand s-a pomenit de jucarii si de papusi; si, cu toate ca acadelele si bomboanele nu-i displaceau intru totul, spera din suflet sa i se aduca ceva mai solid si mai consistent. Totusi, spusele caraghioase ale Reginei au avut rezultate nemaipomenite, caci Puddle-glum si Scrubb au fost numaidecat luati de jos de niste majordomi gigantici, iar Jill de catre o uriasa doamna de onoare, fiind dusi pe sus in camerele lor.

Odaia lui Jill era mare cam cat o biserica si ar fi fost destul de sinistra, daca focul n-ar fi duduit in vatra, iar pe podea nu ar fi fost asternut un covor rosu, foarte gros. Si aici i s-au intamplat tot felul de lucruri incantatoare. A fost incredintata fostei doici a Reginei, care era, din punctul de vedere al uriasilor, o batranica aproape garbovita de ani, iar din punctul de vedere al oamenilor, o uriasa suficient de scunda, cat sa poata umbla printr-o camera obisnuita, fara sa dea cu capul de tavan. Era tare priceputa, desi Jill ar fi preferat sa nu tot plescaie din limba si sa nu tot spuna chestii de genul: „Oh la-la! Hopa sus, fetita' si „Puisor mic si scump' sau „Gigea, papusa mea'. A umplut cu apa fierbinte o cada de picioare, din cele folosite de uriasi, si a ajutat-o pe Jill sa se bage inauntru. Daca stii sa inoti (or, Jill stia), o baie de urias este ceva nemaipomenit. Si prosoapele de uriasi, desi cam aspre si scortoase, sunt tare bune, fiindca sunt cat ditamai pogonul. De fapt, nici n-ai de ce sa te stergi cu ele; e suficient sa te tot rasucesti si sa te infasori in ele in fata focului, ceea ce e teribil de distractiv. Si, cand s-a ispravit cu toata toaleta, Jill a fost imbracata cu haine uscate, curate si calduroase, niste vesminte splendide, poate un pic cam mari pentru ea, insa evident croite pentru fiinte omenesti, si nu pentru uriase, „Pai, daca Femeia in Caftan Verde vine pe-aici. Inseamna ca sunt obisnuiti cu musafiri de marimea noastra', se gandea Jill.

A avut curand ocazia sa constate ca rationase corect, caci in camera s-au adus o masa si un scaun potrivite pentru un om adult, precum si cutite, furculite si linguri, adecvate ca marime. Ce minunata senzatie sa te simti curat si sa poti sta la caldurica! Era in continuare desculta si ii placea nemaipomenit de mult sa calce pe covorul acela urias. Masa - pe care presupun ca ar trebui sa o numim cina, desi era aproape ora de ceai - a constat din supa de cocos cu praz, friptura de curcan, budinca fierbinte, castane coapte si fructe la discretie.

Singurul inconvenient era ca Doica intra si iesea in permanenta, iar de fiecare data cand intra aducea cate o jucarie gigantica - o papusa imensa, mai mare decat Jill, un cal de lemn pe rotile, cam cat un elefant, o toba care semana cu un rezervor de gaz si un miel mitos. Erau obiecte grosolane, prost lucrate si vopsite in culori stridente, iar Jill nu suporta sa le vada in fata ochilor, ii tot spunea Doicii ca nu le voia, insa Doica zicea:

- T-t-t-t-t. Or sa-ti placa, dupa ce te mai odihnesti un pic. Haide, nanica acum. Papusica mea scumpa.

Patul nu era de urias, ci doar unul mare cu baldachin, cum mai vezi pe la hotelurile de moda veche; si parea foarte mic in incaperea aceea enorma. Ce fericita a fost sa sara in el, cu o tumba!

- Mai ninge, Doica? intreba ea, somnoroasa.

- Nu. Acum ploua, puicuta mea, zise uriasa. Ploaia o sa spele toata zapada asta pacatoasa. Si papusica mea scumpa va putea iesi maine afara, sa se joace!

Dupa care, o inveli bine pe Jill si ii spuse noapte buna.

Ce poate fi mai oribil decat sa te pupe o uriasa! Asta a fost si parerea lui Jill, numai ca a adormit in cinci minute.

Ploaia a continuat toata seara si toata noaptea, stropind si biciuind ferestrele castelului, dar Jill n-a auzit nimic, caci a dormit adanc, sarind peste ora cinei, dormind mai departe pana dupa miezul noptii. A urmat, apoi, cel mai incremenit ceas al noptii, cand nimic nu mai misca in casa uriasilor in afara de soareci. Si, in acel ceas, Jill a avut un vis. Se facea ca s-a trezit tot in camera aceea si ca a vazut focul arzand mocnit, cu jar rosu, iar la lumina focului a zarit imensul cal de lemn. Si calul s-a urnit singur din loc si a venit pe rotile, traversand covorul, pana la capul ei. Dar acum nu mai era un cal, ci un leu mare cat un cal. Si, pe urma, n-a mai fost un leu de jucarie, ci un leu adevarat, Leul Adevarat, exact cum il vazuse pe munte, dincolo de Capatul Lumii. Si camera s-a umplut de miresma incantatoare a tuturor lucrurilor frumos mirositoare. Jill avea, totusi, mintea tulburata, desi nu-si dadea seama de ce, iar lacrimile ii siroiau pe obraji, udand perna. Leul i-a spus sa repete semnele, iar ea a constatat ca le uitase pe toate, in clipa aceea, a coplesit-o o groaza sinistra. Si Aslan a luat-o intre falci (ii simtea buzele si rasuflarea, dar nu si coltii) si a dus-o la fereastra, punand-o sa se uite afara. Luna stralucea sus pe cer; si scrise cu litere somptuoase, de-a curmezisul lumii sau al cerului (nu-si dadea prea bine seama), erau cuvintele SUB MINE. Dupa aceea, visul a pierit, iar cand Jill s-a trezit, foarte tarziu a doua zi dimineata, nu si-a mai amintit nici macar ca visase.

Se sculase, se imbracase si mancase deja micul dejun in fata focului, cand Doica a deschis usa si a spus:

- Prietenii papusicii dulci au venit sa se joace cu ea. Inauntru au intrat Scrubb si Omul-baltilor.

- Hei, ia te uita! Buna dimineata, zise Jill. Nu-i nostim? Cred ca am dormit vreo cincisprezece ore. Dar ma simt mai bine, voi nu?

-Eu, da, spuse Scrubb, insa Puddleglum zice ca il doare capul. Ia te uita! - sub fereastra ta e o bancheta. Daca ne suim pe ea, putem vedea afara. Si, in doi timpi si trei miscari au fost toti sus. Si, cum s-a uitat pe geam, Jill a exclamat:

- Oh, cat de ingrozitor!

Soarele stralucea si, in afara doar de vreo cateva mormane, zapada disparuse, topindu-se din cauza ploii. Dedesubt, asternut ca o harta, se afla varful tesit al colinei pe care se caznisera sa o traverseze ieri dupa-amiaza; vazuta din castel, iti dadeai seama, fara putinta de tagada, ca era vorba de ruinele unei cetati uriase. Era turtita si tesita, cum observa Jill acum, fiindca mai era inca pavata, desi pe alocuri pavajul era spart. Damburile acelea in zigzag erau ceea ce mai ramasese din zidurile unor cladiri colosale, care fusesera pesemne, candva, palatele si templele uriasilor. Mai era inca in picioare o fasie de zid, inalt cam de o suta cincizeci de metri; era ceea ce ei i se paruse a fi o stanca inalta si ascutita. Obiectele acelea care i se parusera un fel de cosuri de fabrica erau in realitate niste stalpi enormi, frinti la inaltimi inegale; bucatile rupte zaceau pe jos, ca niste copaci doborati, facuti dintr-un fel de piatra monstruoasa. Pietrele acelea mari ca niste lespezi, pe care se catarasera in partea nordica a colinei - si deopotriva, fara indoiala, si celelalte pietre-lespezi, pe care se catarasera in partea sudica - erau resturile unor scari uriase. Si, pentru a pune capac la toate, cu litere mari si negre pe mijlocul pavajului erau insirate cuvintele SUB MINE.

Cei trei calatori se uitara unul la altul consternati si, dupa un fluierat scurt, Scrubb spuse ceea ce gandeau toti:

- Am festelit-o cu al doilea si al treilea semn.

Si, in clipa aceea, Jill isi reaminti brusc de vis.

- E vina mea, zise ea, pe un ton deznadajduit. Am - am renuntat sa mai repet semnele in fiecare seara. Daca mi-ar fi stat gandul la ele, mi-as fi dat seama ca e vorba de o cetate, chiar si cu toata ninsoarea aia.

- Ba eu sunt mai vinovat, spuse Puddleglum. Eu mi-am dat seama sau, in fine, aproape. Mi s-a parut ca seamana extraordinar de mult cu o cetate ruinata.

- Tu esti singurul care n-ai nici o vina, interveni Scrubb. Fiindca tu ai incercat sa ne opresti.

- Dar n-am incercat, totusi, suficient de mult, spuse Omul-baltilor. Si, de fapt, nici n-aveam de ce sa incerc. Trebuia pur si simplu s-o fi facut: va inhatam pe fiecare cu cate o mana si va opream locului.

- Adevarul e, remarca Scrubb, ca eram atat de ahtiati sa ajungem in locul acesta, incat nu ne mai pasa de nimic. Cel putin, stiu ca asa a fost cu mine. De cand ne-am intalnit cu femeia aceea insotita de cavalerul care nu vorbea, nu ne-a mai stat gandul la nimic altceva. Aproape ca am si uitat de Printul Rilian.

- Nici nu m-ar mira, spuse Puddleglum, ca asta sa fi fost si intentia ei.

- Ce nu prea inteleg eu este cum de n-am vazut scrisul acela? zise Jill. Sau poate ca a aparut de-abia aseara, dupa ce am trecut noi. Sa-l fi pus Aslan acolo, in timpul noptii? Am avut un vis tare ciudat.

Si le-a povestit ce visase.

- Ma, cap sec ce esti! exclama Scrubb. Ba am vazut scrisul. Am umblat prin el. Nu te-ai prins? Am intrat in litera E din MINE. Drumul surpat, cum ziceai tu. Am mers pe latura de jos a literei E, spre nord, am luat-o la dreapta in sus - am ajuns la o alta cotitura la dreapta - asta e latura din mijloc - si pe urma am mers spre coltul din stanga sus sau (daca vrei) coltul nord-estic al literei, dupa care ne-am intors. Ca niste cretini sadea ce suntem, conchise el, izbind violent cu piciorul in bancuta de sub fereastra. Dupa care, continua: Asa ca n-are nici un rost, Pole. Stiu la ce te gandesti, fiindca si eu ma gandesc la acelasi lucru. Te gandesti ce bine ar fi fost daca Aslan ar fi pus instructiunile de pe pietrele cetatii ruinate, doar dupa ce noi am trecut pe-acolo. Caci, in cazul asta, vina ar fi fost a lui, si nu a noastra. Ti-ar conveni, asa-i? Ei bine, nu. Trebuie sa recunoastem cu toata sinceritatea. N-am avut decat patru semne dupa care sa ne orientam, iar cu primele trei am festelit-o.

- Adica, eu am festelit-o, zise Jill. Asta-i adevarul. De cand m-ai adus aici, eu am stricat totul. Oricum -imi pare groaznic de rau, sa stii. Dar care sunt instructiunile? SUB MINE nu mi se pare prea clar.

- Ba e suficient de clar, zise Puddleglum. Inseamna ca trebuie sa-l cautam pe Print sub cetatea aceea.

- Dar cum sa facem asta? intreba Jill.

- Da, asta-i intrebarea, facu Puddleglum, frecandu-si palmele mari, ca de broasca. Cum sa mai facem asta acum? Fireste, daca ne-ar fi stat mintea la treaba, cand am fost pe Cetatea Ruinata, ni s-ar fi dat vreun indiciu - am fi gasit o usita, o pivnita, vreun tunel, ne-am fi intalnit poate cu cineva care sa ne ajute. Poate chiar cu Aslan insusi (nu se stie niciodata). Am fi ajuns noi cumva sub pietrele alea de pavaj. Instructiunile lui Aslan sunt intotdeauna folositoare, fara nici o exceptie, insa, cum sa mai facem asta acum - e deja alta chestiune.

- Pai, va trebui pur si simplu sa ne intoarcem acolo, presupun, zise Jill.

- Simplu, nu-i asa? spuse Puddleglum. Pentru inceput, ce-ar fi sa incercam sa deschidem usa?

Si, uitandu-se cu totii la usa, si-au dat seama ca nici unul dintre ei nu putea ajunge la clanta si, chiar daca ar fi ajuns, tot n-ar fi putut s-o clinteasca din loc.

- Crezi ca n-or sa ne lase daca ii rugam? zise Jill. Si nimeni nu spuse, insa toata lumea se gandi:, J*utin probabil sa ne dea voie'.

Urata treaba. Puddleglum era categoric impotriva ideii de a le spune uriasilor motivul real pentru care venisera si sa le ceara voie sa plece; si, fireste, copiii nu puteau spune nimic, fara permisiunea lui, intrucat asa ii fagaduisera. Si toti trei erau absolut siguri ca n-aveau nici o sansa sa fuga noaptea din castel. Odata ajunsi in camerele lor, cu usile inchise, ramaneau prizonieri pana dimineata. Puteau cere, desigur, sa li se lase usile deschise, dar asta risca sa dea nastere la tot felul de suspiciuni.

- Singura noastra sansa, zise Scrubb, este sa incercam s-o stergem ziua. Oare dupa-amiaza uriasii astia nu dorm si ei? - si daca ne putem furisa jos in bucatarie, poate gasim acolo deschisa usa din spate, ce ziceti?!

- Greu sa numesti asta Sansa, remarca Omul-baltilor. Dar la alta nici n-avem cum spera. Realitatea e ca planul lui Scrubb nu era chiar atat de lipsit de speranta, pe cat s-ar parea. Daca vrei sa iesi dintr-o casa fara sa fii vazut, mijlocul dupa-amiezii este intr-un fel un moment mai propice decat mijlocul noptii. E mult mai probabil ca usile si ferestrele sa fie deschise; iar daca esti prins, n-ai decat sa pretinzi ca nu voiai sa mergi departe si ca, de fapt, n-aveai nici un plan anume, (in schimb, e tare greu sa-i convingi pe uriasi sau pe adulti de asa ceva, daca te prind sarind fereastra de la dormitor la unu noaptea.)

- Trebuie sa-i facem sa-si piarda vigilenta, zise Scrubb. Sa ne prefacem ca ne place sa fim aici si ca abia asteptam sa vina Ospatul Toamnei.

- Asta e maine seara, spuse Puddleglum. L-am auzit eu pe unul.

- M-am prins, facu Jill. Trebuie sa ne prefacem ca suntem teribil de entuziasmati si sa le tot punem intrebari. Oricum, astia ne cred absolut infantili, asa ca nici n-o sa fie greu.

- Veseli, zise Puddleglum, cu un oftat adanc. Asta va trebui sa fim. Veseli. Ca si cum n-am avea nici o grija pe lumea asta. Ghidusi. Tinerilor, am remarcat eu ca n-aveti intotdeauna moralul prea ridicat. Va uitati la mine si faceti ce fac eu. Voi fi vesel. Uite-asa - si afisa un ranjet oribil. Si ghidus — la care facu o tumba absolut jalnica, invatati voi repede, daca stati cu ochii pe mine. Ei si-asa sunt de parere ca sunt un tip caraghios. Presupun ca ati crezut ca aseara m-am cam cherchelit, insa va asigur - in fine, in mare asa a fost - ca doar ma prefaceam. Intuiam eu ca, intr-un fel, atitudinea asta va prinde bine.

Ori de cate ori au discutat dupa aceea despre aventurile lor, copiii n-au putut fi niciodata siguri ca aceasta ultima afirmatie era perfect adevarata; insa erau siguri ca Puddleglum crezuse ca era adevarata, atunci cand o facuse.

- Bine. „Vesel', asta e cuvantul, zise Scrubb. Cum sa facem sa ne deschida usa careva? in timp ce ne prostim si facem pe veselii, trebuie sa aflam cat mai multe despre castelul asta.

Din fericire, exact in acel moment usa s-a deschis si Doica uriasa a dat buzna inauntru, spunand:

- Hei, papuselele mele! N-ati vrea sa veniti sa vedeti cum Regele si suita lui pleaca la vanatoare?! Ce spectacol frumos!

Fara sa piarda vremea, au zbughit-o pe langa ea, coborand treptele in fuga. Nu le-a fost greu sa se orienteze, intrucat latraturile copoilor, sunetul cornurilor si glasurile uriasilor i-au ghidat perfect, asa ca in cateva minute au si ajuns in curte. Uriasii erau toti pe jos, caci in aceasta parte a lumii nu exista cai uriasi, asa ca vanatoarea uriasilor se face mergand pe jos; ca si vanatoarea cu caini beagle in Anglia. Copoii erau si ei de marime normala. La inceput, cand a vazut ca nu erau cai deloc, Jill a fost cumplit de dezamagita, caci era convinsa ca Regina cea grasa n-avea sa mearga niciodata la vanatoare pe jos; or, tare rau ar fi fost sa ramana toata ziua acasa. Pe urma, insa, o vazu pe Regina intr-un fel de lectica, purtata pe umeri de sase tineri uriasi. Tampita de babeta era imbracata toata in verde si avea un corn, care ii atarna intr-o parte. Vreo douazeci-treizeci de uriasi, inclusiv Regele, se adunasera acolo, pregatiti sa mearga la vanatoare; discutau si radeau, de te asurzeau pur si simplu; si dedesubt de tot, mai aproape de nivelul lui Jill, cainii dadeau din cozi, latrau si ti se virau in palma cu boturile lor umede. Puddleglum tocmai se pregatea sa adopte ceea ce el numea o atitudine vesela si jucausa (care, daca ar fi fost remarcata, s-ar fi putut sa strice totul), cand Jill afisa cel mai copilaresc si mai dragalas zambet posibil, dadu fuga spre lectica Reginei si striga in sus spre ea:

- Oh, va rog! Doar nu plecati, sper? Va intoarceti, nu-i asa?

- Da, draga mea, spuse Regina. Ma intorc diseara.

- Oh, ce bine! Nemaipomenit! zise Jill. Si nu-i asa ca avem voie si noi sa venim maine seara la ospat? Abia asteptam sa se faca maine seara! Si ce mult ne place aici. Nu-i asa ca putem, cat sunteti voi plecati, sa ne plimbam prin tot castelul? Te rog, spune da.

Regina a spus da, insa rasul tuturor curtenilor aproape i-a acoperit vocea.

Capitolul 9

CUM AU DESCOPERIT CEVA CE MERITA STIUT

Ceilalti au recunoscut, dupa aceea, ca Jill fusese admirabila in acea zi. De indata ce Regina si restul vanatorilor s-au pus in miscare, Jill s-a apucat sa faca un tur al castelului si sa puna tot felul de intrebari, insa intr-un fel atat de candid si de copilaresc, incat nimeni n-ar fi putut-o banui de vreo stratagema secreta. Desi gura nu-i tacea nici o clipa, nu s-ar fi putut spune ca vorbea: mai degraba gangurea si chicotea. Le facea ochi dulci tuturor -grajdarilor, portarilor, menajerelor, doamnelor de onoare si lorzilor batrani, carora le trecuse vremea de a mai merge la vanatoare. Suporta sa fie pupata si pipaita de nenumarate uriase, multora fiindu-le parca mila de ea si spunandu-i „Mititica de ea', desi nici una nu i-a explicat de ce o compatimeau asa. S-a imprietenit in mod special cu bucatareasa si a descoperit ceva capital: pe o usa de la oficiu puteai iesi afara prin zidul exterior, fara sa mai trebuiasca sa traversezi curtea si sa treci pe langa ghereta portii mari. La bucatarie s-a prefacut pofticioasa si a gustat din tot felul de bucate, pe care bucatareasa si ajutoarele ei i le ofereau incantate. Sus, printre doamnele nobile, a intrebat cum avea sa fie imbracata la marele ospat, cat de tarziu i se va da voie sa stea si daca putea sa danseze cu un urias foarte, foarte mic. Si pe urma (o lua cu calduri, ori de cate ori isi amintea dupa aceea) isi lasa capul pe umar cu expresia aceea tampa care adultilor, uriasi sau ba, li se pare tare draguta, isi scutura buclele, se bataia fan-dosindu-se si spunea: „Oh, abia astept sa vina maine seara, dumneavoastra nu? Credeti ca timpul va trece repede pana atunci?' Si toate uriasele ziceau ca era absolut adorabila: iar unele dintre ele se tamponau la ochi cu niste batiste enorme, ca si cum le-ar fi venit sa planga.

- Tare scumpi sunt la varsta asta, ii zise o uriasa alteia. E aproape pacat

Atat Scrubb, cat si Puddleglum si-au dat toata silinta, numai ca fetele se pricep mai bine decat baietii la chestii din astea. Iar baietii, si ei, la randul lor, sunt mai descurcareti decat Oamenii-baltilor.

La vremea pranzului, s-a petrecut ceva ce i-a facut pe toti trei sa fie si mai nerabdatori sa plece din Castelul Uriasilor Blajini. Au mancat in marea sala, la o masuta a lor, langa camin. La o masa mai mare, cam la vreo douazeci de metri, luau pranzul vreo doisprezece uriasi batrani. Conversau zgomotos si strident, incat in scurt timp copiii nici nu i-au mai bagat in seama, obisnuindu-se cu galagia, asa cum faci cu sirenele sau cu sunetele strazii. Mancau vanat rece, un fel de bucate cum Jill nu mai gustase niciodata, dar care ii placea.

Brusc, Puddleglum s-a intors spre ei; era atat de palid, incat vedeai paloarea sub culoarea pamantie a tenului. Le-a zis:

- Nu mai mancati nici o inghititura.

- Dar ce s-a intamplat? intrebara ceilalti doi in soapta.

- N-ati auzit ce-au zis uriasii aia? „Ce moale e ciozvarta asta de vanat, a zis unul dintre ei. - Inseamna ca cerbul a fost un mincinos, a spus altul. - Pai, de ce? a intrebat primul. - Oh, a facut celalalt. Se pare ca atunci cand l-au prins a zis: «Nu ma omorati, am carnea tare. N-o sa va placa gustul meu».'

Cateva clipe, Jill nu sesiza intelesul acestui dialog. Pricepu insa numaidecat, cand Scrubb casca ochii ingrozit si spuse:

- Prin urmare, am mancat dintr-un cerb voibitor. Aceasta descoperire n-a avut tocmai acelasi efect asupra tuturor. Jill, care era noua in acea lume, regreta soarta sarmanului cerb si considera ca uriasii facusera o mare porcarie ucigandu-l. Scrubb, care mai fusese in acea lume si avusese ca prieten drag cel putin un animal vorbitor, se simtea ingrozit; asa cum reactionezi in fata unei crime. Lui Puddleglum, insa, nar-nian din nastere, i se facuse rau si il luase cu lesin, simtindu-se ca un om care ar fi aflat ca mancase un biet prunc.

- Ne-am atras asupra noastra mania lui Aslan, zise el. Asta se intampla daca nu respecti semnele. Cred ca suntem blestemati. Daca ne-ar fi ingaduit, cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi sa luam cutitele astea si sa ni le implantam in inima.

Si, treptat, pana si Jill a ajuns sa imbratiseze punctul lui de vedere. Oricum, nici unul nu mai avea chef de mancare. Asa ca, de indata ce li s-a parut ca nu risca nimic, s-au furisat tiptil afara.

Se apropia acum momentul zilei in care isi pusesera speranta sa poata evada, asa ca devenira toti nervosi si agitati. Se foiau de colo-colo pe coridoare, asteptand ca atmosfera sa se linisteasca. Dupa-masa, uriasii au zabovit ingrozitor de mult in sufragerie. Chelul le povestea ceva. Dupa ce s-a terminat si cu asta, cei trei calatori au pornit agale spre bucatarie. Dar acolo era inca plin de uriasi sau, oricum, in oficiu, unde se spalau vasele si totul era pus la loc. Ce chin a fost sa astepte pana ce uriasii si-au terminat treaba, unul cate unul, stergandu-se pe maini si plecand. In cele din urma, in incapere n-a mai ramas decat o uriasa batrana. Se tot invartea de colo pana colo, fara nici un rost si, in final, cei trei calatori si-au dat seama cu groaza ca baba n-avea nici cea mai mica intentie sa plece.

- Ei, scumpii mei, le zise ea. Am cam ispravit cu treaba. Hai sa punem ceainicul acolo si sa bem fiecare cate o cana buna de ceai. Acum ma pot odihni si eu un pic. Uitati-va numai in oficiu, ca niste papusici cuminti ce sunteti, si spuneti-mi daca usa din spate e deschisa.

- Da, este, spuse Scrubb.

- Bun. O las intotdeauna deschisa pentru biata Puss sa poata intra si iesi.

Pe urma s-a asezat pe un scaun si si-a proptit picioarele pe un altul.

- Ce-as mai trage un pui de somn, zise uriasa. Numai de nu s-ar intoarce prea repede afurisitii aia de vanatori.

Moralul li se ridica spectaculos cand uriasa pomeni de pofta de a trage un pui de somn, dar le scazu dramatic cand auzira de vanatori.

- Dar de obicei cand se intorc? intreba Jill.

- Nu stii niciodata, zise uriasa. Haideti; duceti-va si fiti cuminti un pic, scumpisorilor.

Se retrasera in celalalt capat al bucatariei, de unde s-ar fi refugiat numaidecat in oficiu, daca uriasa nu s-ar fi asezat teapana pe scaun, cu ochii deschisi, vanand o musca.

- Stati pe loc pana suntem siguri ca a adormit, sopti Scrubb. Altminteri stricam totul. Se ghemuira, asadar, toti trei in capatul bucatariei, cu ochii la panda, asteptand. Se gandeau cu groaza ca vanatorii se puteau intoarce din clipa in clipa. Iar uriasa nu avea astampar. Cand credeau ca a adormit, iara o apuca foiala.

„Nu mai suport', se gandea Jill. Ca sa-si distraga atentia, incepu sa se uite in jurul ei. Exact in fata era o masa mare si curata, cu doua teancuri de farfurii curate si cu o carte deschisa. Farfurii de uriasi, fireste. Jill se gandi ca se putea instala foarte confortabil intr-una dintre ele. Pe urma, se cocota pe bancheta de langa masa ca sa se uite la carte. Si citi:

„RATA SALBATICA. Aceasta pasare delicioasa poate fi gatita in nenumarate feluri.'

„O carte de bucate', se gandi Jill, fara prea mult interes, si arunca o privire peste umar. Uriasa tinea ochii inchisi, dar nu s-ar fi zis ca dormea de-a bine-lea. Jill se uita din nou la carte. Era conceputa alfabetic; la urmatorul paragraf, simti ca inima i se opreste in loc:

„OM. Acest mic biped elegant este considerat de multa vreme drept o delicatesa. Constituie un fel de mancare traditionala la Ospatul Toamnei si se serveste intre peste si came. Fiecare om'

Insa Jill nu suporta sa citeasca mai departe. Se rasuci in loc. Uriasa se trezise si avea un acces de tuse. Jill ii inghionti pe ceilalti doi, aratandu-le cartea. Se urcara si ei pe bancheta, aplecandu-se peste paginile uriase. Scrubb inca citea despre cum se prepara si se gateste mancarea de om, cand Puddle-glum ii arata paragraful urmator. Iata cum suna:

„OMUL-BALTILOR. Unii specialisti resping cu totul acest animal ca nepotrivit pentru consumul uriasilor, intrucat este atos si miroase a namol. Mirosul poate fi, totusi, in mare parte inlaturat, daca'

Jill ii atinse usor pe picioare. Toti trei se uitara in spate, la uriasa. Avea gura usor deschisa, iar din nas ii iesea un zgomot care lor le parea mai frumos decat orice muzica; sforaia. Si, acum, marea arta a fost sa mearga tiptil in varful picioarelor, dar nu prea repede, abia mai indraznind sa respire, sa treaca prin oficiu (un oficiu de uriasi pute oribil) si sa iasa in cele din urma afara, sub soarele palid al acelei dupa-amieze de iarna.

Se aflau in varful unei cararui pietroase, care cobora foarte abrupt. Si, slava cerului, pe partea dreapta a castelului, de unde se vedea Cetatea Ruinata, in cateva minute, ajunsera pe drumul larg rapos ce ducea in jos de la poarta principala a castelului. Puteau fi vazuti de la oricare dintre ferestrele de pe acea parte. Sa fi fost doar una, hai - doua, chiar si numai cinci ferestre, ar fi existat mult mai multe sanse ca nimeni sa nu se uite afara. Numai ca nu erau cinci, ci aproape cincizeci de ferestre. Totodata, isi dadura seama, acum, ca pe drumul pe care se aflau, ca si pe terenul dintre ei si Cetatea Ruinata nu exista nici un loc unde sa se poata ascunde, peste tot fiind doar ierburi aspre, pietricele si pietroaie tesite. Si mai rau, insa, era ca purtau hainele date de uriasi; in afara de Puddleglum, caruia nimic altceva nu-i venea bine. Jill era imbracata cu o mantie de un verde strident, cam lunga pentru ea, avand pe umeri o pelerina purpurie, cu bordura din blana alba. Scrubb avea ciorapi lungi purpurii, o tunica si o manta de culoare albastra, o sabie cu maner de aur si o bereta cu pene.

- Ce pestriti si colorati sunteti amandoi, bombani Puddleglum. Ideal ca sa fiti vazuti mai bine intr-o zi de iarna ca asta. Nici cel mai prost arcas din lume nu v-ar rata daca ar fi sa traga in voi. Si, fiindca tot a venit vorba de arcasi, sa vedeti ce rau o sa ne para ca n-avem arcurile cu noi. Nu sunt si cam subtiri hainele astea ale voastre?

- Ba da, eu am si inghetat, zise Jill.

Cu cateva minute inainte, cand erau in bucatarie, se gandea ca daca izbuteau sa iasa din castel, evadarea lor era ca si rezolvata, in momentul de fata, isi dadea seama ca abia acum urma ce era mai primejdios.

- Calmi, fiti calmi, le spuse Puddleglum. Nu priviti inapoi. Nu mergeti prea repede. Orice ar fi, nu alergati. Ca si cum am merge la o plimbare, astfel incat, daca ne vede cineva, sa nu intre la banuieli. Daca aratam ca niste evadati, s-a zis cu noi.

Lui Jill, distanta pana la Cetatea Ruinata i se parea neinchipuit de lunga. Dar incetul cu incetul se apropiau de destinatie. Pe urma, s-a auzit un zgomot. Lui Scrubb si lui Puddleglum li s-a taiat respiratia. Jill, care habar n-avea ce sunet era acela, zise:

- Ce-i asta?

- Un corn de vanatoare, sopti Scrubb.

- Nici acum sa nu alergati, spuse Puddleglum. Doar cand va zic eu.

De data asta, Jill nu s-a putut abtine sa nu priveasca peste umar. La o distanta cam de jumatate de kilometru, se zareau vanatorii, venind de undeva din stanga, in spatele lor.

Au continuat sa mearga. Brusc, s-a auzit un vacarm de glasuri de uriasi: ii strigau.

- Ne-au vazut. Fugiti, zise Puddleglum.

Jill isi aduna fustele lungi - ce oribil sa alergi cu asa ceva - si o lua la fuga. Primejdia era evidenta. Auzea clar sunetele comurilor. Auzea vocea Regelui, tunand: „Dupa ei, dupa ei, altminteri ramanem fara placinta de om, maine'.

Ramasese ultima, impiedicandu-se in rochie, alunecand pe pietrele care ii fugeau de sub talpi; parul ii intra in gura si simtea junghiuri in piept de la atata alergat. Copoii se apropiasera mult. Acum trebuia sa urce in fuga povarnisul colinei, care ducea la prima treapta din scara uriasa. Habar n-avea ce urmau sa faca dupa ce ajungeau acolo sau daca sus existau mai multe sanse sa scape. Numai ca nu se gandea la asta acum. Se simtea ca un animal haituit; cu haita pe urmele ei, trebuia sa alerge pana cadea jos.

Omul-baltilor era in fata. Cand ajunse la prima treapta de jos, se opri, privind un pic spre dreapta si, brusc, se vari intr-o mica crapatura de sub scara. Disparind inauntru, cu picioarele alea lungi, semana leit cu un paianjen. Scrubb sovai, dupa care se facu nevazut si el. Gafaind si clatinandu-se, Jill ajunse in acelasi loc, cam dupa un minut. Era o gaura tare urata -o crapatura intre pamant si piatra, lunga cam de un metru si nu mai inalta de vreo treizeci de centimetri. Trebuia sa te trantesti cu fata in jos si sa te tarasti pe burta. Ceea ce nu era chiar atat de simplu. Se astepta ca dulaii sa-si infiga coltii in ea, pana sa apuce sa se vare inauntru.

- Haide, repede, repede. Niste pietre. Astupati intrarea, rosti pe intuneric Puddleglum, de undeva de langa ea. Inauntru era bezna, in afara de lumina cenusie ce venea de la crapatura prin care intrasera taras. Cei doi munceau din greu. Minutele lui Scrubb si mainile mari, ca de broasca, ale Omului-baltilor se profilau negre in contrast cu lumina, ingramadind cu disperare piatra peste piatra. Pe urma, intelese si ea cat de important era ce faceau ei, asa ca incepu sa bajbaie dupa pietroaie. Pana ca dulaii sa ajunga sa latre si sa chelalaie la gura pesterii, izbutisera sa astupe destul de bine crapatura; si acum, fireste, nu mai era nici un pic de lumina.

- Mergeti mai in adancime, repede, zise vocea lui Puddleglum.

- Hai sa ne tinem de maini, spuse Jill.

- Buna idee, aproba Scrubb. Nu le-a fost insa usor sa ajunga sa se prinda de maini, pe intunericul acela. Cainii amusinau de cealalta parte a barierei de pietre.

- Hai sa incercam sa vedem daca putem sta in picioare, sugera Scrubb. Au incercat si au constatat ca puteau. Dupa care, cu Puddleglum in fata, tinand mana intinsa in spate spre Scrubb si cu Scrubb tinand si el mana intinsa in spate spre Jill (care si-ar fi dorit enorm sa fie ea in mijloc, si nu in coada sirului), au inceput sa bajbaie cu picioarele, poticnindu-se pe bezna dinauntru. Pe jos, numai pietre care le fugeau de sub talpi. Pe urma, Puddleglum a dat de un perete de stanca. S-au intors un pic la dreapta si au continuat sa mearga. Au urmat alte nenumarate intortocheturi si cotituri. Jill isi pierduse orice simt de orientare si habar n-avea in ce directie era gura pesterii.

- Intrebarea e, se auzi glasul lui Puddleglum din intunericul din fata, daca, analizand bine situatia, n-ar fi mai bine sa ne intoarcem (daca putem) si sa le oferim uriasilor un regal la ospatul ala al lor, in loc sa ne ratacim in pantecele unui deal unde, mai mult ca sigur, exista balauri, gauri adinei, fumuri otravitoare, apa si - Auu! Da drumul la mana! Salvati-va. Eu

Dupa aceea, totul s-a petrecut repede. S-a auzit un tipat salbatic, un zgomot ca un harsait de tarina si pietris, un zdranganit de pietre, iar Jill s-a trezit alunecand, alunecand innebunitor, din ce in ce mai repede, pe o panta ce devenea din ce in ce mai abrupta. Nu era o panta neteda si tare, ci una plina de pietre mici si de moloz. Chiar daca ai fi izbutit sa stai in picioare, tot n-ar fi folosit la nimic. Caci, oriunde ai fi pus piciorul pe panta aceea, pietrisul ti-ar fi fugit de sub picioare, antrenandu-te la vale. Asa ca Jill statea aproape lungita. Si, cu cat alunecau mai departe, cu atat rascoleau mai multe pietre, astfel incat acea rostogolire generala (incluzandu-i aici si pe ei) devenea tot mai navalnica, mai zgomotoasa, mai plina de praf si murdarie. Dupa tipetele ascutite si injuraturile trase de ceilalti, Jill intelese ca multe dintre pietrele dislocate de ea ii loveau tare pe Scrubb si pe Puddleglum. Iar acum, aluneca ametitor, fiind convinsa ca jos avea sa ajunga toata numai bucatele.

Ceea ce, totusi, nu s-a intamplat. Era toata numai vanatai, iar chestia aceea lipicioasa de pe fata ei era sange. Iar in jurul ei (si partial peste ea) era un asemenea morman de pamant rascolit, prundis si pietre mari, incat nici nu se putea ridica in picioare. Era atat de intuneric, incat nici nu mai conta daca aveai ochii inchisi sau deschisi. Nici un zgomot. Si acesta a fost cel mai cumplit moment pe care Jill il traise vreodata. Daca era singura? daca ceilalti Pe urma, a auzit miscari in jurul ei. Si, in scurt timp, toti trei, cu glasuri tulburate, explicau ca nici unul dintre ei nu parea sa-si fi rupt ceva.

- Nu mai putem urca noi pe chestia aia inapoi, zise glasul lui Scrubb.

- Ati bagat de seama cat e de cald? intreba vocea lui Puddleglum. Asta inseamna ca suntem foarte jos. Poate la vreo adancime de aproape un kilometru si jumatate.

Nimeni nu spunea nimic. La un moment dat, ceva mai tarziu, Puddleglum a adaugat:

- Mi-am pierdut cutia cu iasca.

Dupa o alta pauza lunga, Jill a zis:

— Mi-e groaznic de sete.

Nimeni nu propunea ceva, fiind absolut evident ca nu era nimic de facut. Pe moment, nu pricepeau toata gravitatea situatiei, fiind foarte obositi.

Mult, mult timp dupa aceea, surprinzandu-i de-a binelea, se auzi o voce complet necunoscuta, intelesera numaidecat ca nu era acea unica voce pe lume, pe care fiecare dintre ei nadajduise in taina sa o auda: vocea lui Aslan. Nu. Glasul acesta era mat si searbad -aproape, daca va dati seama ce vreau sa spun, un fel de glas din adancul beznei.

- Ce va aduce pe-aici, fapturi din Lumea-de-dea-supra?

Capitolul 10

CALATORII FARA SOARE

ine-i acolo? strigara cei trei drumeti.

Eu sunt, Pazitorul Hotarelor Subpamantene, iar aici cu mine sunt o suta de Oameni-de-pamant, bine inarmati. Spuneti-mi cine sunteti si ce va aduce in imparatia Adancurilor.

- Am cazut aici din intamplare, spuse Puddleglum, ceea ce nu era departe de adevar.

- Multi cad, dar putini se mai intorc pe taramurile insorite, zise glasul. Pregatiti-va acum sa veniti cu mine la imparateasa Adancurilor.

- Ce vrea de la noi? intreba Scrubb, cu precautie.

- Nu stiu, raspunse vocea. Dorinta ei nu se discuta niciodata.

In timp ce rostea aceste cuvinte, se auzi un zgomot ca un fel de explozie inabusita si numaidecat o lumina rece, de culoare cenusie cu un pic de albastru in ea, invada caverna. Orice speranta ca afirmatia potrivit careia se aflau acolo o suta de persoane inarmate sa fi fost doar o laudarosenie se spulbera imediat. Jill se trezi clipind din ochi si holbandu-se la o multime densa. Erau de toate marimile, de la mici gnomi de nici treizeci de centimetri inaltime, pana la siluete falnice, mai inalte decat un barbat. Toti aveau in mana niste furci cu trei dinti, toti erau ingrozitor de palizi si stateau incremeniti ca niste statui, in afara de aceste trasaturi comune, erau foarte diferiti unii de altii; unii aveau cozi, altii nu; unii aveau barbi mari, in timp ce altii aveau fata rotunda si neteda, mare cat un bostan. Vedeai nasuri lungi si ascutite, nasuri moi si lungi, ca niste cotloane mici si nasuri mari si rotunde. Cativa aveau un singur corn in mijlocul fruntii, insa, intr-o anumita privinta, toti semanau: cele o suta de chipuri erau cumplit de triste. Erau atat de tristi, incat dupa prima privire, Jill uita aproape sa-i mai fie frica de ei. Avea parca chef sa-i inveseleasca.

- Ei da! facu Puddleglum, frecandu-si palmele. Exact ce-mi trebuia. Pai, daca nu invat de la flacaii astia sa iau viata in serios, nu stiu de la cine as mai putea invata. Uitati-va un pic la tipul ala cu mustata de morsa - sau la ala cu

- Ridicati-va, zise capetenia Oamenilor-de-pamant.

N-aveau incotro. Cei trei drumeti se ridicara cu greutate si se luara de mana. In momente ca astea e bine sa simti atingerea unui prieten. Si Oamenii-de-pa-mant ii inconjurara lipaind cu picioarele lor mari si moi, unele avand zece degete, altele douasprezece, iar altele nici unul.

- In pas de mars, zise Pazitorul; ceea ce si facura.

Lumina aceea rece venea de la o sfera mare pusa in varful unui stalp, pe care il ducea cel mai inalt dintre gnomi, in capul procesiunii. La razele ei mohorate au putut constata ca se aflau intr-o caverna naturala; peretii si tavanul erau plini de umflaturi, strambi si cu crestaturi adinei, ce alcatuiau o mie de forme fantastice, iar pardoseala din pietre cobora in panta. Pentru Jill era mai rau decat pentru ceilalti, fiindca ea nu putea suferi locurile subterane intunecoase. Iar atunci cand, pe masura ce inaintau, pestera a inceput sa devina tot mai joasa si mai ingusta, si cand, in cele din urma, purtatorul de lumina s-a dat la o parte, iar gnomii, unul cate unul, s-au incovoiat (cu exceptia celor foarte scunzi) si au pasit intr-o mica crapatura intunecoasa, facandu-se nevazuti, Jill a simtit ca nu mai poate suporta.

- Nu pot intra acolo! Nu pot! Nu pot! Nu vreau! spunea ea, gafaind. Fara sa zica nimic, Oamenii-de-pamant si-au coborat furcile, indreptandu-le spre ea.

- Fii cuminte, Pole, spuse Puddleglum. Cum iti inchipui tu ca vlajganii aia s-ar tari inauntru acolo, daca spatiul nu s-ar mari dupa aceea?! Nu uita ca si statul sub pamant are partea lui buna: in primul rand, aici nu te ploua.

- Oh, nu intelegi nimic. Nu pot, se smiorcai Jill.

- Gandeste-te ce-am simtit eu pe stanca aia, Pole, spuse Scrubb. la-o inainte, Puddleglum, eu vin ultimul, dupa ea.

- Perfect, zise Omul-baltilor, proptindu-si mainile si genunchii in pamant. Tine-te bine de calcaiele mele, Pole, iar Scrubb o sa se tina de ale tale. In felul asta o sa ne fie bine la toti.

- Asta numesti tu „a-ti fi bine'?

Dar se aseza si ea in patru labe, dupa care incepura sa se tarasca pe coate. Ce loc oribil! Trebuia sa te tarasti pe burta o vesnicie parca, dar in realitate poate doar vreo cinci minute. Si era ingrozitor de cald. Jill simtea ca se sufoca, in cele din urma, insa, in fata se ivi o lumina palida, tunelul incepu sa se lateasca, devenind tot mai inalt, si iesira afara, incinsi, murdari si tulburati, trezindu-se intr-o pestera atat de mare, incat nici nu semana cu o pestera adevarata.

Inauntru era o stralucire moale si difuza, astfel incat nu mai era nevoie de felinarul ciudat al Oamenilor-de-pamant. Pe jos era un fel de muschi catifelat, din care cresteau nenumarate forme stranii, ca niste copaci inalti cu ramuri, insa flasci ca niste ciuperci. Erau la prea mare distanta unele de altele, pentru a forma o padure; dispunerea lor semana mai degraba cu un parc. Lumina (cenusie-verzuie) venea parca atat de la aceste forme stranii, cat si de la muschiul de pe jos, nefiind insa suficient de puternica pentru a ajunge pana in tavan, care era, pesemne, foarte sus. Au fost pusi sa traverseze locul acela lin, moale si letargic. Era foarte trist, dar scaldat intr-un fel de tristete calma, aidoma unei muzici suave.

Au trecut, aici, pe langa zeci de animale bizare, care zaceau pe gazon; Jill nu-si dadea seama daca erau moarte sau doar dormeau. Majoritatea aduceau a balauri sau a lilieci; Puddleglum nu stia ce erau.

- Traiesc toate aici? il intreba Scrubb pe Pazitor. Acesta paru tare surprins ca baiatul i se adresase, insa ii raspunse:

- Nu. Toate sunt vietuitoare care au ajuns din Lumea-de-deasupra, prin genuni si pesteri, in imparatia Adancurilor. Multi vin aici jos, dar putini sunt cei care se mai intorc pe taramurile insorite. Se spune ca se vor destepta cu totii cand va veni sfarsitul lumii.

Gura i se inchise ca o cutie, dupa ce spuse asta, iar in linistea impunatoare a pesterii copiii simtira ca nu mai aveau curajul sa vorbeasca. Desculti, gnomii paseau pe muschi, fara sa faca nici un zgomot. Nici un fel de vant, nici o pasare, nici un susur de apa. Nici un sunet de respiratie dinspre animalele bizare. Dupa ce au strabatut asa cativa kilometri, au ajuns la un perete de stanca, iar in el se afla o arcada boltita, care ducea in alta grota. Nu era, totusi, atat de greu de intrat, cum fusese ultima oara, asa ca Jill a putut patrunde chiar fara sa fie nevoie sa coboare capul. Au ajuns, astfel, intr-o pestera mai mica, lunga si ingusta, cam de forma si de marimea unei catedrale. Iar aici, intins aproape pe toata lungimea acelui interior, un om enorm dormea bustean. Era cu mult mai mare decat oricare dintre uriasi, numai ca nu avea fata ca de urias, ci un chip nobil si frumos. Pieptul i se ridica si ii cobora usor sub barba ca de zapada, care il acoperea pana la brau. Deasupra lui plutea o lumina pura, ca de argint (nimeni nu vedea de unde venea).

- Asta cine mai e? intreba Puddleglum.

Si trecuse atata timp de cand nimeni nu mai scosese o vorba, incat Jill s-a mirat cum de Puddleglum a avut tupeul sa o faca.

- E Mos Timpul, care a fost candva Rege in Lumea-de-deasupra, zise Pazitorul. Iar acum s-a cufundat in imparatia Adancurilor si viseaza la toate lucrurile care se fac in Lumea-de-deasupra. Multi se cufunda aici, dar numai cativa sunt cei care se mai intorc pe taramurile insorite. Se zice ca se va trezi cand va veni sfarsitul lumii.

Si din pestera aceea au trecut in alta, pe urma in alta si iar in alta, si tot asa pana ce Jill a incurcat numaratoarea, insa tot timpul coborau, fiecare grota fiind mai jos decat precedenta, incat ajungeai sa te sufoci la gandul greutatii si adancimii pamantului de deasupra ta. In cele din urma, au ajuns intr-un loc unde Pazitorul a poruncit sa se aprinda iarasi felinarul acela mohorat. Dupa aceea, au intrat intr-o pestera atat de spatioasa si de intunecata, incat nu se vedea nimic din ea, in afara de fasia de nisip palid din fata lor, care se intindea pana la apa cea statatoare. Si acolo, langa un mic ponton, se afla o corabie fara catarg si fara panze, insa cu multe vasle. Li s-a spus sa urce la bordul ei, fiind calauziti spre prova, unde se afla un spatiu gol in fata vaslasilor, cu o bancheta de-a lungul parapetului.

- Ce-as vrea eu sa stiu, zise Puddleglum, e daca cineva din lumea noastra - adica din Lumea-de-dea-supra - a mai facut vreodata calatoria asta?

- Multi s-au suit in corabii, de pe plaje nisipii, replica Pazitorul, dar

- Da, stiu, il intrerupse Puddleglum. „Dar putini sunt cei care s-au intors pe taramurile insorite.' Nu-i nevoie sa mai repeti. Esti genul de persoana care are doar o idee: una si fixa.

Copiii se ghemuira langa Puddleglum. Cand erau sus, pe pamant, ziceau despre el ca era tare pesimist, insa acum el era pentru ei singura alinare. Pe urma, felinarul pal a fost atarnat la mijlocul vasului, Oamenii-de-pamant s-au instalat la vasle, iar corabia s-a pus in miscare. Felinarul nu lumina prea departe. Privind in fata, nu vedeau decat suprafata neteda a apei intunecate, ce se pierdea intr-o bezna desavarsita.

- Oh, ce-o sa se-ntample cu noi? zise Jill, deznadajduita.

- Haide, Pole, nu mai fi asa deprimata, o imbarbata Omul-baltilor. Nu uita un lucru. Suntem pe fagasul cel bun. Trebuie sa mergem sub Cetatea Ruinata, or noi suntem acum sub ea. Urmam din nou instructiunile.

Nu dupa mult timp, li s-a dat de mancare - un fel de prajituri moi si turtite, care n-aveau nici un gust. Si pe urma, incetul cu incetul, au adormit. Cand s-au trezit, insa, totul era exact la fel; gnomii vasleau in continuare, corabia aluneca plutind pe apa, iar in fata era aceeasi bezna infricosatoare. Nici unul nu si-a mai putut aminti dupa aceea de cate ori s-au trezit si au adormit, de cate ori au mancat si au adormit iar. Cel mai groaznic, insa, era faptul ca incepeai sa ai senzatia ca ai trait dintotdeauna pe corabia aceea, in intunericul acela nemarginit, si sa te intrebi daca soarele, cerul albastru, vantul si pasarile nu erau cumva doar un vis.

Isi pierdusera aproape orice speranta si ajunsesera sa nu le mai fie frica de nimic, cand, in cele din urma, au zarit in fata lumini: niste lumini lugubre, ca si aceea de la felinarul lor. Apoi, dintr-o data, una dintre aceste lumini s-a apropiat si au vazut ca treceau pe langa o corabie. Dupa aceea, s-au mai intalnit cu cateva corabii. Pe urma, cu ochii holbati de simteau ca le sar din cap, au vazut la licarirea catorva lumini din fata forme ce semanau cu niste cheiuri, ziduri, turnuri si multimi in miscare. Dar tot nu se auzea nici un zgomot.

- Mii de tunete! exclama Scrubb. O cetate! Si, curand, constatara cu totii ca avea dreptate.

Era, insa, o cetate ciudata. Luminile erau atat de putine si asezate atat de departe una de alta, incat in lumea noastra n-ar fi fost potrivite nici pentru un catun cu case razlete. Putinul pe care il puteai, totusi, intrezari cu aceste lumini te ducea cu gandul la un mare port maritim, intr-un loc, vedeai o multime de corabii care incarcau sau descarcau; in alta parte, baloti de stofa si depozite; in alt loc, ziduri si stalpi ce sugerau niste palate si temple marete; si peste tot, oriunde cadea lumina, multimi nesfarsite - sute de Oameni-de-pamant, imbrancindu-se unii in altii, mergeau usurel, fiecare cu treburile lui, pe strazi inguste, in piatete spatioase sau sus, pe niste scari impozante. Pe masura ce corabia se apropia, au constatat ca miscarea lor necontenita crea un zgomot stins, ca un fel de murmur continuu; nicaieri, insa, nu se auzeau cantece, strigate, clopote sau zdranganit de roti. In Cetate era liniste si aproape la fel de intuneric ca intr-un musuroi de furnici.

In cele din urma, corabia lor a fost trasa si amarata la o dana de acostare. Cei trei calatori au fost debarcati si condusi sus, in Cetate. Gloate de Oa-meni-de-pamant, unul nesemanand cu altul, se frecau de ei pe strazile aglomerate, iar lumina trista cadea pe nenumarate fete triste si grotesti. Nici unul insa nu se sinchisea de prezenta strainilor. Fiecare gnom parea ocupat si trist deopotriva, desi Jill n-a putut afla niciodata de ce erau atat de ocupati, insa miscarea lor nesfarsita, in timp ce se imbranceau si se grabeau, si umbletul acela moale continuau neintrerupt.

In cele din urma, au ajuns la ceea ce parea a fi un grandios castel, desi doar cateva ferestre erau aprinse. Aici, au fost condusi inauntru, au traversat o curte si au urcat multe scari, in felul acesta, au ajuns in final la o camera mare, cu lumina mohorata. Insa, intr-un colt - oh, ce bucurie! - era o arcada cu o lumina complet diferita; o lumina calda, galbuie si nemasluita, cum emana lampile folosite de oameni. La aceasta lumina, in interiorul arcadei, se vedeau primele trepte ale unei scari ce urca intortocheat intre niste pereti de piatra. Lumina venea parca de sus. Doi Oameni-de-pamant stateau postati de o parte si de cealalta a boltii, ca niste santinele sau ca niste lachei.

Pazitorul se duse la acestia si le spuse, ca si cum ar fi rostit o parola:

- Multi se scufunda in Lumea-de-dedesubt.

- Dar putini sunt cei care se mai intorc pe tara-murile insorite, ii raspunsera ei, ca in semn de recunoastere. Pe urma, toti trei isi apropiara capetele si discutara ceva. In cele din urma, unul dintre cei doi gnomi de serviciu spuse: inaltimea sa, imparateasa, e plecata la treburile ei domnesti. Cred ca, pana se intoarce acasa, cel mai bine e sa-i tinem la inchisoare pe acesti locuitori ai Lumii-de-deasupra. Putini sunt cei care se mai intorc pe taramurile insorite.

In acel moment, conversatia a fost intrerupta de ceea ce lui Jill i s-a parut cel mai incantator zgomot din lume. Venea de deasupra, din capul scarilor; si era o voce omeneasca, limpede, rasunatoare, vocea unui tanar.

- Ce-i cu taraboiul asta, Mullugutherum? striga glasul acela. Pamaneni din Lumea-de-deasupra, ha? Aduceti-i numaidecat sus la mine!

- Rog pe inaltimea ta sa nu uite, incepu Mullugutherum, insa vocea de sus ii reteza vorba.

- Nu te mai ruga atat si fa cum iti spun eu, bosorog mormait ce esti. Adu-i sus, striga glasul.

Mullugutherum clatina din cap, le facu semn calatorilor sa-l urmeze si incepu sa urce scara. Cu fiecare treapta, lumina sporea. Pe pereti, atarnau tapiserii de pret. In capul scarilor, lumina stralucea aurie prin draperiile subtiri. Oamenii-de-pamant desfacura draperiile si se trasera deoparte. Cei trei trecura inauntru. Se aflau intr-o incapere frumoasa, cu multe tapiserii; focul ardea stralucitor intr-un camin curat, iar vinul rosu si cristalul sclipeau pe masa. Un tanar blond se ridica sa-i intampine. Era chipes si parea deopotriva indraznet si bland, desi daca te uitai bine la fata lui iti dadeai seama ca ceva nu era in regula cu el. Era imbracat in negru si, ca aspect general, semana cu Hamlet.

- Bun venit, Pamantenilor din Lumea-de-deasupra! striga el. Dar ia stati un pic! Mai sa fie! Eu pe voi doi, frumosii mei copii, ca si pe educatorul vostru v-am mai vazut. Nu cu voi trei ne-am intalnit langa podul de la hotarele tinutului Ettinsmoor, cand eram cu Stapana mea?

- Oh tu erai cavalerul negru care n-a scos nici o vorba?! exclama Jill.

- Si doamna aceea era imparateasa Adancurilor? intreba Puddleglum, pe un ton nu prea prietenos. Si Scrubb, care era de aceeasi parere, izbucni si el:

— Pai, daca ea a fost, mare magarie a facut trimi-tandu-ne la un castel cu uriasi care voiau sa ne manance. Ce rau i-am facut, ma rog?

- Cum?! zise Cavalerul negru, incruntandu-se. Daca n-ai fi un razboinic atat de fraged, Baiete, sa stii ca pentru afirmatia asta ne-am fi luptat pana la moarte. Nu suport ca Stapana mea sa fie vorbita de rau. Insa, de asta poti fi sigur: indiferent ce ti-a spus, n-a facut-o cu rea intentie. N-o cunosti. Are toate virtutile - e sincera, milostiva, statornica, blinda, curajoasa. Stiu eu ce vorbesc. Numai bunatatea pe care mi-a aratat-o mie si pentru care n-am cum s-o rasplatesc si e o admirabila dovada. Dar o veti cunoaste, o veti iubi mai tarziu. Pana una alta, insa, ce va aduce in imparatia Adancurilor?

Si, pana ca Puddleglum s-o poata opri, lui Jill ii scapa:

- Te rog frumos, noi incercam sa-l gasim pe Printul Rilian din Narnia.

Dupa care, isi dadu seama ce risc inspaimantator isi asumase; oamenii acestia puteau fi dusmani. Cavalerul insa nu parea deloc interesat.

- Rilian? Narnia? zise el nepasator. Narnia? Ce tara mai e si asta? N-am auzit niciodata numele asta. Pesemne ca e la vreo mie de leghe de partile acelea din Lumea-de-deasupra pe care le cunosc eu. Ce fantezie ciudata, sa va apucati sa-l cautati pe acest - cum ziceai ca il cheama? - Billian? Trillian? in imparatia Stapanei mele. Din cate stiu eu, nu exista o asemenea persoana aici. La care rise foarte zgomotos, iar Jill se gandi in sinea ei: „Oare asta nu-i in regula cu el? Sa fie nitel cam tampit?'

- Ni s-a spus sa cautam un mesaj pe pietrele Cetatii Ruinate, zise Scrubb. Si am vazut cuvintele SUB MINE.

Cavalerul rase si mai cu pofta decat inainte.

- Ce v-ati mai pacalit, spuse el. Cuvintele astea nu inseamna nimic pentru ceea ce va intereseaza pe voi. Daca ati fi intrebat-o pe Stapana mea, ar fi putut sa va povatuiasca mai bine. Cuvintele astea doua reprezinta ceea ce a ramas dintr-un text mai lung, care pe vremuri, cum ea isi aminteste prea bine, consta din aceste versuri:

Desi sub pamant sunt si far' de tron, straine,

Pe cand traiam, demult, Pamantul tot era sub mine.

Din aceste cuvinte, e limpede ca un mare rege al vechilor uriasi, care zace ingropat acolo, a pus sa se ciopleasca asta in piatra, peste mormantul lui; cum unele pietre s-au mai sfaramat, iar altele au fost luate pentru constructii noi si in scrijeliturile din piatra au intrat pietrisuri si moloz, acum nu se mai pot citi decat acele doua cuvinte. Ce idee trasnita pe capul vostru sa va inchipuiti ca au fost scrise pentru voi!

Explicatia aceasta a fost ca un dus rece pentru Scrubb si Jill; caci li se parea foarte probabil ca acele cuvinte sa nu aiba nici o legatura cu misiunea lor, fiind vorba de o confuzie regretabila, aparuta din pura intamplare.

- Nu ascultati ce spune, zise Puddleglum. Nu exista nici o pura intamplare. Ghidul nostru este Aslan; iar el a fost aici cand uriasul Rege a pus sa se ciopleasca literele. Si el stia tot ce avea sa se intample cu ele; inclusiv asta.

- Dar longeviv trebuie sa mai fie ghidul asta al vostru, amice, zise Cavalerul, cu acelasi ras ciudat care pe Jill incepea sa o cam irite.

- Pai, acelasi lucru se poate spune si despre Stapana ta, daca mai tine minte versurile, asa cum au fost ele initial, ii raspunse Puddleglum.

- Esti foarte istet, broscoiule, spuse Cavalerul, batandu-l pe Puddleglum pe umar si razand iarasi. Ai tintit direct adevarul. Da, Stapana mea e de rasa divina, iar pentru ea anii sau moartea nu exista. De aceea, ii sunt cu atat mai recunoscator pentru nemarginita marinimie pe care mi-a aratat-o mie, un biet muritor nevrednic. Caci, aflati, domnilor, ca sunt un om atins de o stranie napasta si ca nimeni in locul inaltimii sale, imparateasa, n-ar fi avut atata rabdare cu mine. Rabdare, am zis? E mult mai mult decat atat. Mi-a fagaduit un mare regat in Lumea-de-deasupra si, cand voi fi rege, mi-a promis ca se va marita cu mine. Dar povestea asta e prea lunga ca sa v-o spun in timp ce voi stati aici, in picioare, lihniti de foame. Hei, ia auziti! Aduceti niste vin si mancare de Pamanteni de sus, pentru oaspetii mei! Domnilor, luati loc, va rog. Micuta domnisoara, stai jos in jiltul acesta. Va voi depana toata povestea mea.

Capitolul 11

IN CASTELUL INTUNECAT

Dupa ce s-au adus bucatele (placinta de porumbel, sunca rece, salata si prajituri) si si-au tras toti scaunele la masa, apucandu-se sa manance, Cavalerul a continuat:

- Trebuie sa intelegeti, prieteni, ca nu stiu nimic despre cine am fost si de unde am venit in aceasta Lume intunecata. De cand ma stiu, parca, am locuit mereu la curtea acestei imparatesc divine; am convingerea insa ca ea m-a salvat de la o vraja rea si ca, dintr-o nemarginita marinimie, m-a adus aici, la ea. (Mai, Picior-de-broasca, ai paharul gol. Da-mi voie sa ti-l umplu.) Varianta asta mi se pare foarte probabila, caci si acum chiar sunt tinut sub o vraja, de care doar ea ma poate dezlega, in fiecare noapte, la o anumita ora, mintea mi se schimba groaznic, iar dupa minte mi se schimba si trupul. La inceput, devin furios si turbat, de-as fi in stare sa ma napustesc la cei mai buni prieteni si sa-i omor, daca n-as fi legat fedeles. Si, la scurt timp dupa aceea, ma preschimb intr-un fel de sarpe mare, lacom, crancen si infricosator. (Domnule, te implor sa mai iei un piept de porumbel.) Asa mi-au spus ceilalti si sunt sigur ca nu mint, caci Stapaha mea zice acelasi lucru. Eu, unul, habar n-am ce mi se intampla, caci dupa ce trece ora aceea blestemata ma trezesc cu infatisarea mea normala, teafar la minte, fara sa-mi amintesc nimic de criza aceea josnica -doar ca sunt un pic mai istovit. (Micuta domnisoara, mananca o prajitura cu miere. Sunt special aduse pentru mine dintr-un taram barbar, din capatul sudic al lumii.) Maiestatea sa, imparateasa, stie prin magiile ei ca voi fi eliberat de aceasta vraja in clipa in care ea ma va face rege al unei tari din Lumea-de-deasupra si imi va pune coroana pe cap. Tara este aleasa, precum si locul pe unde vom iesi afara. Supusii ei, Oame-nii-de-pamant, au muncit zi si noapte, sapand un drum pe sub tara asta, si au ajuns atat de departe si atat de sus cu tunelul lor, incat nu cred ca sunt mai mult de vreo zece metri pana la iarba pe care pasesc locuitorii din acel tinut. Soarta acelor Pamanteni de sus este pecetluita, imparateasa s-a dus personal la sapaturi in seara asta si astept un mesaj de la ea, ca sa plec si eu. Pe urma, tavanul subtire din pamant, care ma desparte de regatul meu, va fi strapuns si, cu ea drept calauza si cu o mie de Oameni-de-pamant in urma mea, voi da navala inarmat, luandu-i prin surprindere pe dusmanii nostri, le voi ucide dregatorii, le voi sfarama fortaretele si, negresit, in mai putin de o zi voi fi incoronat rege.

- Mare ghinion pe capul lor! zise Scrubb.

- Ce flacau destept si iute la minte! exclama Cavalerul. Pe onoarea mea, nu m-am gandit niciodata asa pana acum. Inteleg perfect ce vrei sa spui. Cateva clipe paru usor, foarte usor tulburat; dar, dupa aceea se lumina la fata si izbucni din nou in ris, strigand: Ia mai da-le naibii de scrupule! Nu vi se pare comic si ridicol cum isi vad ei de treburile lor, fara nici macar sa viseze ca sub campurile si podelele lor linistite, doar la un stanjen dedesubt, o mare armata e pregatita sa se reverse asupra lor, ca o fantana arteziana? Si ei nici macar nu banuiesc! Pai, zau asa, pana si ei, dupa ce le-o trece socul de-a fi fost infrinti, or sa se prapadeasca de ras, gandindu-se la ce-au patit.

- Mie nu mi se pare deloc nostim, spuse Jill. Cred ca vei fi un tiran hain.

- Ce? facu Cavalerul, razand in continuare si mangaind-o pe cap, intr-un mod care o scotea din sarite. Domnisorica noastra e un politician versat? Nu te teme, draguta mea. Voi carmui acea tara dupa sfaturile Stapanei mele, care va fi atunci si Regina mea. Cuvantul ei va fi lege pentru mine, asa cum cuvantul meu va fi lege pentru poporul pe care il voi fi cucerit.

— Acolo de unde vin eu, zise Jill, careia Cavalerul ii era din ce in ce mai nesuferit, lumea n-are o parere prea buna despre barbatii tinuti sub papuc de neveste.

- Altfel vei gandi cand vei avea si tu barbat, asculta-ma pe mine, spuse Cavalerul, caruia toata discutia asta i se parea foarte amuzanta. Cu stapana mea, insa, situatia e altfel. Sunt fericit sa nu-i ies din cuvant, avand in vedere ca ea m-a salvat de la o mie de primejdii. Nici o mama pe lumea asta nu s-ar fi chinuit cu mai multa duiosie pentru copilul ei, cum a facut-o imparateasa pentru mine. Pai, vedeti numai cum, cu toate grijile si problemele pe care le are, iese adesea cu mine in Lumea-de-deasupra, ca sa-mi obisnuiesc ochii cu lumina soarelui. Iar in aceste ocazii trebuie sa merg imbracat tot in armura si cu vizorul coifului coborat, ca sa nu ma vada nimeni la fata; si n-am voie sa vorbesc cu nimeni. Caci, prin arta magiei, a descoperit ca lucrul acesta ar impiedica eliberarea mea din cumplita vraja care ma apasa. Pai, spuneti si voi, o asemenea femeie nu-i demna de toata adoratia unui barbat?

- Mda, pare o doamna tare draguta, intr-adevar, zise Puddleglum, pe un ton ce sugera ca, de fapt, gandea exact pe dos.

Pana sa ispraveasca de mancat, erau zdrobiti de oboseala din cauza sporovaielii Cavalerului. Puddleglum se gandea: „Ce-o tot fi invartind vrajitoarea aia cu prostovanul asta?' Scrubb se gandea: „Un copil mare, asta e: legat de fusta femeii aleia; mare dobitoc!' Si Jill se gandea: „De multa vreme n-am mai intalnit un porc de om atat de prost, de infumurat si de egoist'. Cand s-a terminat insa masa, dispozitia Cavalerului se schimbase. Nu-i mai ardea de ras.

- Prieteni, zise el, mi se apropie ora. Mi-e rusine ca o sa ma vedeti asa, dar totodata mi-e groaza sa raman singur, in curand, vor veni sa ma lege cu mainile si picioarele de scaun. Vai, asa trebuie, din pacate; caci in furia mea, cum zic ei, as distruge tot ce mi-ar iesi in cale.

- Imi pare groaznic de rau de vraja asta, desigur, zise Scrubb, dar spune-mi ce-or sa ne faca. noua tipii aia, cand vor veni sa te lege? Parca ziceau ca or sa ne bage la inchisoare. Or, noua nu ne plac defel locurile alea intunecate. Am prefera sa stam aici cu tine e mult mai bine daca se poate.

- Te-ai gandit foarte bine, zise Cavalerul. Obiceiul e ca nimeni, in afara de imparateasa, sa nu stea cu mine in ora aceasta neagra. Atata grija si consideratie are pentru reputatia mea, incat nu vrea ca alte urechi, decat ale ei, sa auda cumva cuvintele pe care le rostesc in delirul meu. Nu cred ca imi va fi usor sa-mi conving gnomii, care ma asista, sa va lase cu mine. Se si aud, parca, pasii lor usori cum urca scarile. Intrati pe usa asta, de-aici: duce in alte camere de-ale mele. Si, ori ma asteptati acolo sa vin si eu dupa ce ma dezleaga; ori, daca vreti, va intoarceti si stati cu mine cat ma tine nebunia asta.

I-au urmat instructiunile si au iesit din camera, pe o usa care pana atunci nu se deschisese. Au avut placerea sa constate, iesind, ca nu nimerisera in bezna, ci pe un coridor luminat. Au incercat diferite usi si au gasit (ceea ce le trebuia cu disperare) apa sa se spele si chiar o oglinda.

- Nici macar nu ne-a propus sa ne spalam inainte de masa, zise Jill, stergandu-se pe fata. Un porc egoist si egocentrist.

- Ce facem? Mergem inapoi sa vedem cum e cu vraja sau stam aici? spuse Scrubb.

- Eu, una, votez pentru a sta aici, zise Jill. Nu prea am chef sa vad asa ceva. Totusi, curiozitatea ii dadea si ei ghes.

- Ba nu, ne intoarcem, spuse Puddleglum. Am putea obtine ceva informatii, ceea ce pentru noi ar fi capital. Sunt sigur ca imparateasa aia e o vrajitoare si o vrajmasa. Iar supusii ei, Oamenii-de-pamant, ar fi in stare oricand sa ne dea cu ceva in cap. In viata mea nu mi-a mirosit mai mult a primejdie, minciuni, vrajitorii si tradare ca in locul asta. Trebuie sa cascam bine ochii si urechile.

Se intoarsera pe coridor si impinsera usor usa, deschizand-o.

- E in regula, zise Scrubb, vrand sa spuna ca nu era nici un Om-de-pamant prin preajma. Pe urma, se intoarsera toti trei in camera unde mancasera.

Usa principala era acum inchisa, ascunzand astfel draperia prin care trecusera la venire. Cavalerul era asezat pe un ciudat jilt de argint, de care era legat la glezne, la genunchi, la coate, la incheieturile mainilor si la mijloc. Avea broboane de sudoare pe frunte si pe chipul lui se citea angoasa.

- Intrati, prieteni, zise el, ridicand repede privirea, inca nu m-a apucat criza. Nu faceti zgomot, caci i-am spus sambelanului aluia iscoditor ca v-ati bagat in pat. Da simt ca ma apuca. Repede! Ascultati cat mai sunt stapan pe mine. Cand o sa fiu in plina criza, s-ar putea sa va implor cu cerul si pamantul, cu rugaminti si amenintari, sa ma dezlegati de aici. Asa mi s-a zis ca fac. Va voi face in fel si chip, alintandu-va si injurandu-va. Fiti tari si astupati-va urechile. Caci atata timp cat sunt legat, sunteti si voi in siguranta. Dar, daca m-as ridica de pe jiltul asta, intai m-ar apuca turbarea, iar dupa aceea - se infiora de groaza - m-as preschimba intr-un sarpe oribil.

- Nu te teme. Nu te vom dezlega, zise Puddleglum. Nu tinem s-avem de-a face cu oameni furiosi si apucati; si nici cu serpi.

- Nici in ruptul capului, zisera Scrubb si Jill in acelasi timp.

- Totusi, mai adauga Puddleglum, in soapta. Hai sa nu fim atat de siguri. Mai bine sa avem grija. Stiti bine ca am incurcat-o pana acum cu toate semnele. Tipul va fi viclean, sunt convins de asta. Putem avea incredere unul in altul? Sunteti de acord sa promitem ca, indiferent ce spune, nu ne vom atinge de funiile alea? Indiferent ce spune, ati priceput?

- Sigur ca da! zise Scrubb.

- Poate sa zica si sa faca ce vrea el, ca pe mine tot n-o sa ma poata indupleca, spuse Jill.

- Ssst! Se intampla ceva, zise Puddleglum. Cavalerul gemea Era alb ca varul si se zvarcolea sub funii. Si, fie ca ii era mila de el, fie poate din alta pricina, Jill se gandi ca acum era mult mai dragut decat inainte.

- Ah, se vaita el. Vraji, vraji Ce apasator, ce incalcit, rece si lipicios e paienjenisul asta de farmece rele! Sa fii ingropat de viu. Sa fii tarat sub pamant, jos, in bezna de nepatruns cati ani sunt de atunci? Am trait zece sau o mie de ani in groapa asta? inconjurat de niste oameni-viermi. Oh, indurare! Lasati-ma sa plec, lasati-ma sa ma duc inapoi! Sa simt vantul si sa vad cerul Stiam un mic iaz. Cand priveai in el, vedeai toti copacii cum cresteau din apa cu susul in jos, toti verzi, si sub ei, adanc, foarte adanc, cerul albastru.

Vorbise cu voce joasa; acum ridica privirea, cu ochii holbati la ei si rosti tare si raspicat:

- Repede! Sunt teafar la minte, in fiecare noapte ma fac teafar la minte. Daca m-as putea ridica de pe scaunul asta vrajit, mintea mi-ar ramane mereu limpede. As fi iarasi om. Insa in fiecare noapte ei ma leaga, si in fiecare noapte ratez ocazia. Dar voi nu-mi sunteti dusmani. Nu sunt prizonierul vostru. Repede! Taiati funiile astea!

- Stati pe loc! Potoliti-va, le zise Puddleglum celor doi copii.

- Va implor, ascultati-ma, zise Cavalerul, caznin-du-se sa fie calm. V-au spus cumva ca, daca sunt dezlegat de pe scaunul asta, am sa va omor si am sa ma preschimb in sarpe? Vad dupa fetele voastre ca asa e. Ce minciuna! Doar in ceasul acesta sunt in toate mintile; vrajit sunt in restul zilei. Voi nu sunteti Oameni-de-pamant si nici vrajitoare. De ce sunteti de partea lor? Fiti buni, va rog, si taiati-mi funiile!

- Fiti cuminti! Fiti cuminti! Fiti cuminti! isi spusera cei trei calatori, unul altuia.

- Oh, aveti inimi de piatra, zise Cavalerul. Cre-deti-ma, vedeti in fata voastra un biet om sarman, care a suferit mai mult decat ar putea suporta un muritor. Ce rau v-am facut, incat sa treceti de partea dusmanilor mei si sa ma chinuiti atat? Si minutele fug. Acum ma puteti salva; dupa ce trece acest ceas, voi fi din nou tont si cretin - jucaria si catelusul, ba nu, pionul si unealta celei mai afurisite vrajitoare care a fost zamislita vreodata de blestemele oamenilor. Si tocmai in noaptea asta, cand ea e plecata! Ma privati de o sansa, pe care s-ar putea sa n-o mai am niciodata.

- Ce groaznic! Mai bine ramaneam in cealalta camera pana se termina, spuse Jill.

— Cuminte! zise Puddleglum. Prizonierul tipa acum strident.

- Dati-mi drumul, n-auziti?! Dati-mi sabia. Sabia mea! Cand voi scapa de aici, ma voi razbuna pe Oamenii-de-pamant, incat imparatia Adancurilor ma va pomeni o mie de ani de acum incolo!

- Acum incepe sa delireze, zise Scrubb. Sper ca nodurile sunt bine stranse.

- Da, spuse Puddleglum. Daca ar scapa, ar fi de doua ori mai puternic decat in mod normal. Or, eu cu sabia mea n-as putea face nimic. Ne-ar rupe pe aman-doi cu ea cu tot, cat ai zice peste; iar Pole ar ramane de una singura sa se descurce cu sarpele.

Prizonierul se incorda acum atat de tare, incat funia ii intra in carne, la incheieturile mainilor si la glezne.

- Aveti grija! zicea el. Aveti grija! intr-o noapte, chiar le-am rupt. Numai ca atunci vrajitoarea era aici. De data asta, insa, n-ar mai putea sa va ajute. Eliberati-ma acum, va sunt prieten. Altminteri, va devin dusman de moarte.

- Viclean, nu-i asa? zise Puddleglum.

- O data pentru totdeauna! spuse prizonierul. Va rog fierbinte sa ma dezlegati! Pentru toate temerile si pentru toate iubirile, pentru toate cerurile stralucitoare din Lumea-de-deasupra, in numele maretului Leu, in numele lui Aslan, va cer

- Oh! tipara cei trei calatori, de parca s-ar fi lovit rau.

- Asta e semnul, spuse Puddleglum.

- Asa suna semnul, cu cuvintele astea, remarca Scrubb ceva mai prudent.

- Oh, ce ne facem? zise Jill.

Cumplita intrebare. La ce mai folosise ca isi promisesera unul altuia ca, orice s-ar intampla, sa nu-l elibereze pe Cavaler, daca acum erau gata sa faca asta de cum il auzisera prima oara pomenind un nume drag lor? Pe de alta parte, ce rost mai avusese sa invete semnele, daca n-aveau de gand sa le respecte? Si, totusi, sa fi vrut Aslan intr-adevar ca ei sa dezlege pe cineva - fie si pe un lunatic - care cerea asta in numele lui? Sa fie doar o pura intimplare? Si daca imparateasa Adancurilor stia de semne si il pusese pe Cavaler sa invete acest nume, doar ca sa-i prinda in cursa? Dar, daca acesta era efectiv semnul adevarat Cu primele trei, o zbarcisera; nu mai indrazneau s-o zbarceasca si cu al patrulea semn.

- Oh, de-am sti macar ce-i de facut! zise Jill.

- Eu cred ca stim, spuse Puddleglum.

- Adica tu crezi ca va fi bine daca il dezlegam? intreba Scrubb.

- Asta nu stiu, ii raspunse Puddleglum. Vezi tu, Aslan nu i-a spus lui Pole ce-o sa se intample. Nu i-a spus decat ce sa faca. Asa ca nu m-ar mira daca tipul ne-ar spinteca, in clipa in care va fi liber. Dar asta nu trebuie sa ne faca sa nu urmam semnul.

Se priveau cu ochi stralucitori. Sinistru moment.

- Bine! zise Jill, brusc. Hai sa ispravim odata. La revedere! Si isi dadura mana. Acum, Cavalerul urla, cu spume la gura.

- Haide, Scrubb, spuse Puddleglum. Isi scoasera amandoi sabiile si se dusera spre prizonier.

- In numele lui Aslan, zisera ei si incepura metodic sa taie funiile.

Cum a fost eliberat, prizonierul a traversat camera dintr-un salt, si-a insfacat sabia (care ii fusese luata si pusa pe masa) si a scos-o din teaca.

- Tu mai intai! striga el, napustindu-se pe jitul de argint. Pesemne ca era o sabie foarte buna. Lama a sfasiat argintul, de parca ar fi fost o amanta de sarma, iar in cateva clipe din jilt n-au mai ramas decat cateva bucati strambe, stralucind pe podea, in clipa in care scaunul s-a sfaramat, din el a izbucnit o explozie de lumina stralucitoare, s-a auzit un zgomot ca un fel de tunet slab si (timp de o clipa) in aer s-a simtit un miros oribil.

- Acolo sa zaci, marsava unealta de vrajitorie, zise el, ca nu cumva stapana ta sa te folosesca pentru o alta victima.

Pe urma, se intoarse si isi privi salvatorii; de pe chipul lui disparuse expresia aceea care te facea sa crezi ca ceva nu e in regula cu el.

- Ce? striga el, intorcandu-se spre Puddleglum. Ma insala pe mine privirea sau chiar am in fata ochilor un Om-al-baltilor - un Om-al-baltilor narnian, in came si oase?

- Oh, vasazica ai auzit intr-adevar de Narnia? zise Jill.

- Uitasem oare numele asta cat timp am fost vrajit? intreba Cavalerul. Ei bine, s-a terminat acum cu toate farmecele. Cum sa nu fi auzit de Narnia, cand eu sunt Rilian, Printul Narniei, iar Caspian, marele Rege, e tatal meu?!

- Alteta regala, spuse Puddleglum, cu un genunchi in pamant (iar copiii ii urmara exemplul), noi am venit aici tocmai pentru a te gasi.

- Dar voi cine sunteti, dezrobitorii mei? le zise Printul lui Scrubb si lui Jill.

- Am fost trimisi de insusi Aslan, de dincolo de Capatul Lumii, ca sa o cautam pe Alteta ta, spuse Scrubb. Eu sunt Eustace, cel care a navigat cu el pana la insula lui Ramandu.

- Nu stiu cum as putea vreodata sa va rasplatesc pentru tot ce ati facut pentru mine, zise Printul Rilian, privindu-i pe toti trei. Ce face tata? Mai traieste?

- A pornit din nou cu corabia pe mare, inspre rasarit, inainte ca noi sa plecam din Narnia, zise Puddleglum. Alteta ta nu trebuie sa uite, insa, ca Regele e foarte batran. E foarte probabil ca Maiestatea sa sa moara in aceasta calatorie.

- Zici ca e batran. Cat timp am stat in ghearele acestei vrajitoare?

- Au trecut mai bine de zece ani de cand Alteta ta s-a pierdut in padurile din partile nordice ale Narniei.

- Zece ani! spuse Printul, trecandu-si mana pe fata, ca si cum ar fi vrut sa stearga astfel tot trecutul. Da, te cred. Caci, acum cand mi-am revenit, imi amintesc perfect de existenta traita sub vraja, desi cand eram vrajit uitasem complet cine eram in realitate. Si acum, bunii mei prieteni - dar stati un pic! Le aud pasii (ca om ti se face greata cand auzi umbletul asta lipait si paslos! pfui!) pe scari, incuie usa, baiete. Sau nu, stai. Am o idee mai buna. Am sa-i prostesc pe Oamenii-de-pamant, daca Aslan ma lumineaza la minte. Voi sa-mi tineti hangul.

Se duse hotarat la usa si o deschise, smucind-o din balamale.

Capitolul 12

IMPARATEASA ADANCURILOR

Intrara doi Oameni-de-pamant, dar in loc sa l inainteze in camera, se postara de o parte si de cealalta a usii, facand o plecaciune adanca. Imediat dupa ei, aparu ultima persoana pe care s-ar fi asteptat sau si-ar fi dorit sa o vada: Doamna cu Caftan Verde, imparateasa Adancurilor. Ramase neclintita in cadrul usii, analizand din priviri intreaga situatie - cei trei straini, jiltul de argint, acum sfaramat, si Printul liber, cu sabia in mana.

Imparateasa se facu alba ca varul. Lui Jill i se paru, insa, ca era genul de paloare care se iveste pe chipul unora nu cand sunt inspaimantati, ci cand sunt foarte furiosi. Vrajitoarea isi pironi cateva clipe ochii asupra Printului, cu o privire ucigasa. Pe urma insa parca se razgandi.

- Puteti pleca, le spuse ea celor doi Oameni-de-pa-mant. Daca indrazneste careva sa ne deranjeze, il asteapta pedeapsa cu moartea.

Gnomii plecara supusi, iar Vrajitoarea-imparateasa inchise si incuie usa.

- Ia spune, Printul meu, zise ea. Inca nu te-a apucat criza nocturna sau ti-a si trecut? Ce-i cu tine nelegat? Cine sunt strainii astia? Ei au distrus jiltul, care era chezasia sigurantei tale?

Auzindu-i glasul, Printul Rilian se infiora. Si nici nu-i de mirare: nu-i usor sa te lepezi intr-o jumatate de ceas de o vraja care te-a tinut rob zece ani. Pe urma, facand efortul de a vorbi, spuse:

- Doamna, nu va fi nevoie de acel jilt. Iar tu, care mi-ai spus de sute de ori cat de mult ma compatimesti pentru vrajile care ma tin subjugat, vei intampina, pesemne, cu bucurie vestea ca acum am scapat de ele. Se pare ca a existat o mica eroare in felul in care inaltimea ta s-a priceput sa le trateze. Adevaratii mei prieteni, aici de fata, m-au eliberat. Sunt acum in toate facultatile mintale si vreau sa-ti spun doua lucruri. Primul - in ceea ce priveste intentia inaltimii tale de a ma pune in fruntea unei armate de Oameni-de-pa-mant, ca sa pot da navala in Lumea-de-deasupra, iar acolo, prin forta armelor, sa ma proclam rege al unei natiuni care nu mi-a facut nici un rau - ucigandu-le nobilii si urcandu-ma pe tron ca un tiran venetic si sangeros - acum, cand mi-am revenit si stiu cine sunt, declar ca mi-e sila si ca renunt la acest plan, pe care il consider o mare marsavie. Si al doilea - sunt fiul Regelui din Narnia, Rilian, unicul copil al lui Caspian, al Zecelea dupa nume, caruia unii ii zic Caspian Navigatorul. Prin urmare, Doamna, scopul, dar si datoria mea este sa plec numaidecat de la curtea Altetii tale, pentru a ma duce in tara mea. Rogu-te sa ne asiguri, mie si prietenilor mei, o calatorie lipsita de primejdii prin tarimul intunericului.

Fara sa spuna nimic, Vrajitoarea inainta incetisor in camera, cu ochii pironiti fix spre Print. Cand ajunse langa o ladita de langa semineu, o deschise si lua intai un pumn de praf verde, pe care il arunca in foc. Nu facu flacara prea mare, insa degaja un miros dulceag si ametitor. Si pe tot parcursul discutiei care a urmat, mirosul s-a tot intetit, umpland toata camera si amortind gandurile. Pe urma, scoase din ladita un instrument muzical, care semana cu un fel de mandolina, incepu sa cante, miscand degetele - un zdranganit monoton, pe care dupa cateva minute nici nu-l mai sesizai. Dar, cu cat remarcai mai putin zanganitul corzilor, cu atat simteai ca iti patrunde tot mai mult in minte si in sange. Si iti era tot mai greu sa gandesti. Dupa ce a zdranganit asa un timp (iar mirosul devenise foarte puternic), a inceput sa vorbeasca cu un glas mieros si calm:

- Narnia? zise ea. Narnia? De cate ori nu te-am auzit rostind acest cuvant in clipele tale de delir! Draga Printe, esti foarte bolnav. Nu exista nici o tara cu numele de Narnia.

- Ba da, exista, spuse Puddleglum. Vezi dumneata, intamplarea face ca eu traiesc acolo de-o viata.

- Nu zau?! facu Vrajitoarea. Spune-mi, rogu-te, unde e tara asta?

- Sus, acolo, zise Puddleglum, tare si raspicat, aratand spre tavan. Nu - nu prea stiu exact unde.

- Cum asa? zise imparateasa, scotand un raset bland, molatic si muzical. Chiar exista o tara acolo sus, printre pietre si moloz?

- Nu, spuse Puddleglum, caznindu-se sa nu se sufoce. Tara asta e in Lumea-de-deasupra.

- Si ce, sau unde, rogu-va, e aceasta cum ii ziceti voi Lume-de-deasupra?

- Oh, nu mai face pe proasta, spuse Scrubb, care lupta din greu impotriva vrajii degajate de mirosul dulceag si de zdranganitul corzilor. Ce te tot prefaci ca nu stii?! E acolo sus, unde poti vedea cerul, soarele si stelele. Pai, ai fost si tu acolo. Doar ne-am intalnit, ai uitat?!

- Iarta-ma, fratioare, rase Vrajitoarea (nici ca-ti puteai imagina un ras mai frumos). Nu-mi mai amintesc de acea intalnire. Dar se intampla adesea sa ne intalnim prietenii in locuri necunoscute, cand visam. Si cum nu visam toti la fel, n-are nici un rost sa pretindem ca lumea sa-si aminteasca de aceleasi lucruri.

- Doamna, spuse Printul cu fermitate, ti-am mai spus ca eu sunt fiul Regelui din Narnia.

- Poti sa fii, prietene drag, zise Vrajitoarea pe un ton alinator, de parca ar fi rasfatat un copilas, poti sa fii regele tuturor taramurilor inchipuite, cate ti se nazaresc tie in minte.

- Si noi am fost acolo, se ratoi Jill. Era foarte furioasa, fiindca simtea cum vraja pune stapanire pe ea cu fiece clipa, insa, desigur, faptul ca inca simtea asta dovedea ca farmecele nu-si facusera complet efectul.

- Si tu esti Regina Narniei, frumusico, asa-i? zise Vrajitoarea pe acelasi ton lingusitor, dar cam batjocoritor, totusi.

- Ba nu sunt deloc, zise Jill, batand din picioare. Noi venim din alta lume.

- Aha, devine tot mai nostim, zise Vrajitoarea. Ia spune-ne tu, micuta domnisoara, cam pe unde e lumea asta a voastra? Cu ce corabii sau radvane putem ajunge de-aci acolo?

Fireste, lui Jill ii trecura numaidecat prin minte o multime de lucruri: Scoala Experimentala, Adela Pennyfather, casa ei, aparate de radio, cinematografe, masini, avioane, cartele, cozi. Insa toate astea pareau difuze si indepartate. (Zdrang-zdrang-zdrang- faceau corzile ciupite de Vrajitoare.) Jill nu-si mai amintea numele lucrurilor din lumea noastra. Iar de data asta nu-i mai trecu prin cap ca era vrajita, caci magia isi facuse efectul; si, fireste, cu cat esti mai vrajit, cu atat esti mai sigur de faptul ca nu esti vrajit deloc. Se trezi spunand (ceea ce pe moment a fost o usurare):

- Nu. Presupun ca cealalta lume e doar un vis.

- Da. E doar un vis, zise Vrajitoarea, zdranganind in continuare.

- Da, e doar un vis, repeta Jill.

- N-a existat niciodata o asemenea lume, spuse Vrajitoarea.

— Nu, zisera Jill si Scrubb, n-a existat niciodata o asemenea lume.

- N-a existat niciodata alta lume decat a mea, spuse Vrajitoarea.

- N-a existat niciodata alta lume decat a ta, repetara ei.

Puddleglum facea eforturi disperate.

- Nu prea pricep ce tot intelegeti voi prin „lume', spuse el, vorbind ca un om care n-are destul aer. Dar stiu, in schimb, ca poti canta la scripca aia pana iti cad degetele, ca pe mine tot n-ai sa ma faci sa uit de Narnia, si nici de toata Lumea-de-deasupra. Nu m-ar mira daca n-am mai vedea-o niciodata. Stiu eu de nu cumva ai sters-o cu totul si n-ai facut-o neagra ca pe asta?! Foarte probabil. Stiu insa ca am fost acolo candva. Am vazut cerul plin de stele. Am vazut dimineata cum rasare soarele din mare si seara cum apune in spatele muntilor. Si l-am vazut sus pe cer la amiaza, cand nici nu te puteai uita la el, ca te orbea.

Cuvintele lui Puddleglum au avut un efect foarte inviorator. Ceilalti trei respirara adanc si se uitara unii la altii, de parca abia s-ar fi trezit din somn.

- Da, asa e! striga Printul. Cum sa nu! Aslan sa-l binecuvanteze pe acest Om-al-baltilor. In ultimele minute am visat cu totii. Cum de-am putut uita de Narnia? Cum de-am putut uita ca am vazut candva soarele?!

- Mii de tunete, chiar asa! exclama Scrubb. Bravo, Puddleglum! Esti singurul dintre noi cu ceva minte in cap.

Pe urma se auzi glasul Vrajitoarei gangurind duios, ca un gugustiuc printre frunzele unui ulm inalt, intr-o gradina, pe la ora trei in toiul unei dupa-amieze de vara, cand totul doarme:

- Ce e soarele asta despre care tot vorbiti voi? inseamna ceva cuvantul asta?

- Pai, sigur ca da, fir-ar sa fie, zise Scrubb.

- Imi spuneti si mie cum arata? intreba Vrajitoarea (zdrang-zdrang-zdrang - faceau corzile).

- Asculta-ma, inaltimea ta, rogu-te, zise Printul, foarte rece si politicos. Vezi lampa aia? E rotunda, galbena si lumineaza toata camera; si, sa nu uitam, atarna din tavan. Ei bine, ceea ce noi numim soare seamana cu lampa asta, doar ca e mai mare si mai stralucitor. Lumineaza toata Lumea-de-deasupra si sta atarnat pe cer.

- Si de ce e atarnat? intreba Vrajitoarea; dupa care, in timp ce se gandeau toti cum sa-i raspunda, adauga cu acelasi ras placut si argintiu: Vedeti? Cand incercati sa va ganditi clar la ce este acest soare, constatati ca nu stiti sa-mi explicati. Nu sunteti in stare sa-mi spuneti decat ca seamana cu lampa. Soarele vostru e un vis; si nu exista nimic in visul acesta, care sa nu fi fost copiat dupa lampa. Lampa este lucrul real; soarele e doar o poveste, un basm de copii.

- Mda, acum inteleg si eu, zise Jill, pe un ton searbad si deznadajduit. Se pare ca asa e.

Si, rostind aceste cuvinte, i se parea logic doar asa. Lent si grav, Vrajitoarea repeta:

- Nu exista nici un soare. Dar ei nu spusera nimic. Repeta cu un glas mai duios si mai profund: Nu exista nici un soare. Dupa o pauza, in care in mintea lor se dadu o lupta crancena, toti patru rostira in cor:

- Ai dreptate. Nu exista nici un soare. Ce usurare sa cedezi si sa spui asta.

- N-a existat niciodata vreun soare, spuse Vrajitoarea.

- Nu. N-a existat niciodata vreun soare, zisera Printul, Omul-baltilor si copiii.

In ultimele minute, Jill avusese senzatia ca trebuia sa-si aminteasca neaparat ceva. Iar acum isi aminti, insa era cumplit de greu s-o spuna. Parca avea greutati de plumb pe buze. In cele din urma, cu un efort care o slei de puteri, zise:

- Exista Aslan.

- Aslan? facu Vrajitoarea, accelerand usor ritmul zanganitului. Ce nume frumos! Ce inseamna?

- El e marele Leu care ne-a chemat din lumea noastra, spuse Scrubb, si ne-a trimis in aceasta, sa-l gasim pe Printul Rilian.

- Dar ce e leul? intreba Vrajitoarea.

- Oh, termina cu prostiile! zise Scrubb. Cum adica nu stii? Cum naiba sa i-l descriem? Ai vazut vreodata o pisica?

- Sigur ca da, zise imparateasa, imi plac pisicile.

- Ei bine, leul seamana un pic - dar doar un pic, baga de seama - cu o pisica uriasa - care ar avea si coama. Asta nu e ca o coama de cal, ci mai degraba ca o peruca de judecator. Si e galbena. Leul e inspaimantator de puternic.

Vrajitoarea scutura din cap.

- Din cate vad eu, zise ea, cu leul asta al vostru nu stam mai bine decat am stat cu soarele. Ati vazut lampi si v-ati imaginat o lampa mai mare si mai buna, careia i-ati zis soare. Ati vazut pisici, iar acum vreti o pisica mai mare si mai buna, care sa se cheme leu. Ei toate astea sunt doar rodul fanteziei, desi, sincera sa fiu, nu prea va sade bine sa fabulati la varsta voastra. Si remarcati ca nu puteti plasa nimic in fantasmagoria voastra, fara sa copiati lucrul acela din lumea reala, aceasta lume a mea, care este singura lume. Pana si voi, copii, ati trecut de varsta cand va e permis sa va jucati asa. Cat despre tine, Printul meu, care esti om in toata firea, rusine sa-ti fie! Cum de te poti prosti asa? Haideti, terminati o data cu poantele astea copilaresti. Am ce sa va pun sa faceti in lumea reala. Nu exista Narnia, Lumea-de-deasupra, cer, soare sau Aslan. Si acum, la culcare cu totii. Maine, vom fi mai intelepti. Dar, mai intai, la culcare; ca sa dormim; un somn adanc, cu perne pufoase si moi, un somn fara de vise prostesti.

Printul si cei doi copii stateau in picioare, cu capul plecat in jos, imbujorati la fata si cu ochii pe jumatate inchisi; erau sleiti de puteri; vraja era aproape desa-varsita. Puddleglum, insa, adunandu-si cu disperare toate puterile, se duse spre foc. Si facu o isprava de mare curaj. Stia ca n-avea sa-l doara atat de mult cat l-ar durea pe un om; caci picioarele lui (desculte), cu pielita intre degete, erau tari si reci ca la rate. Stia, insa, ca avea sa-l doara destul de mult; totusi o facu. Cu piciorul gol, calca apasat in foc, imprastiind o multime de cenusa pe marginea caminului. Si trei lucruri se petrecuta numaidecat.

In primul rand, mirosul greoi si dulceag in mare parte pieri. Caci, desi focul nu se stinsese de tot, mult din el fusese preschimbat in cenusa, iar in aer plutea acum un miros de friptura de Om-al-baltilor, ceea ce nu e nicidecum o mireasma cu putere de vraja. Instantaneu, toti se mai limpezira la minte. Printul si copiii ridicara capetele si deschisera ochii.

In al doilea rand, Vrajitoarea, cu un glas rasunator si cumplit, absolut diferit de tonurile mieroase pe care le folosise pana atunci, striga:

- Ce te-a apucat? Daca indraznesti sa te mai atingi o data de focul meu, namol imputit ce esti, iti preschimb sangele in foc.

In al treilea rand, de durere, lui Puddleglum i s-a limpezit mintea perfect, asa ca stia exact ce gandea.

Pentru a risipi efectele unei anumite magii, socul provocat de o durere acuta este absolut ideal.

- Doar un cuvant, Doamna, zise el, intorcandu-se de la foc. Din cauza durerii, schiopata. Un singur cuvant. Tot ce ai spus e perfect adevarat. Nu m-am ferit niciodata sa aflu tot ce ma poate astepta mai rau, pentru a putea infrunta cat mai bine nenorocirea. Asa ca nu voi tagadui ce ai spus. Totusi, mai ramane ceva de zis. Sa presupunem ca doar am visat sau ca am nascocit toate astea - copaci, iarba, soare, luna, stele, ba chiar si pe Aslan. Hai, asadar, sa presupunem ca asa e. Ei bine, tot ce pot spune este ca, in acest caz, lucrurile nascocite par cu mult mai importante decat cele reale. Sa presupunem ca imparatia asta a ta, ca un hau negru, este singura lume. Pai, mie mi se pare cam jalnica. Si stii ce e nostim, daca te gandesti mai bine? Dupa parerea ta suntem ca niste copii care nascocesc un joc. Insa patru copii in joaca lor pot fauri o lume imaginara in comparatie cu care lumea ta e ingrozitor de falsa. De aceea, eu voi ramane adeptul acestei lumi imaginare. Sunt de partea lui Aslan, chiar daca nu exista nici un Aslan care sa conduca acea lume. Am de gand sa traiesc cat mai mult posibil ca un narnian, chiar daca nu exista nici o Narnia. Prin urmare, mul-tumindu-ti frumos pentru cina, daca acesti doi domni si tanara domnita sunt gata, plecam de la curtea ta si pornim prin intuneric, pregatiti sa ne petrecem viata, cautand Lumea-de-deasupra. Asta nu inseamna, desigur, ca viata noastra va fi prea lunga; insa nici asta nu-i o paguba prea mare, daca lumea o fi atat de mohorata si sinistra pe cat spui tu.

- Oh, urrraaa! Bravo, batrane Puddleglum! strigara Scrubb si Jill. Insa Printul zbiera brusc: Atentie! Uitati-va la Vrajitoare.

Si cand se uitara, li se facu parul maciuca in cap.

Instrumentul ii cazuse din mana. Bratele parca ii erau tintuite de trup. Picioarele ii erau impletite unul dupa celalalt, iar talpile ii disparusera. Trena lunga si verde a fustei se ingrosa si capata consistenta, contopindu-se cu stalpul verde si chircit pe care il formau picioarele incovrigate. Iar stalpul acesta verde si chircit se strimba si se unduia, ca si cum n-ar fi avut incheieturi sau invers, ca si cum ar fi fost tot alcatuit doar din incheieturi. Tinea capul rasturnat pe spate, nasul ii crestea tot mai lung, fata disparandu-i complet, in afara de ochi. Ochi imensi, ca niste flacari, fara sprincene si fara gene. Ca sa asterni pe hartie toate astea iti ia ceva timp; in realitate, prefacerea s-a petrecut atat de iute, incat privirea a cuprins-o intr-o clipita. Pana sa se poata face ceva, transformarea a fost incheiata, iar uriasul sarpe in care se preschimbase Vrajitoarea, verde si veninos, gros ca talia lui Jill, isi si incolacise de vreo trei ori trupul oribil in jurul picioarelor Printului. Iute ca fulgerul, sarpele se mai infasura o data, cu intentia de a-i imobiliza bratul in care tinea sabia. Numai ca Printul reactiona la timp. Ridica bratele, evitand stransoarea: nodul viu i se incinse doar in jurul pieptului - gata sa-i franga coastele, ca pe niste surcele.

Printul insfaca gatul lighioanei cu mana stinga, incercand sa stranga pana ce reusea s-o sugrume, in felul acesta, fata (daca asa ceva se putea chema fata) ajunsese la doar zece centimetri de chipul lui. O limba despicata la varf viermuia cu iuteala prin aer, fara sa-l poata insa atinge. Cu mana dreapta, trase sabia in spate, pregatindu-se sa izbeasca din toate puterile, intre timp, Scrubb si Puddleglum isi scosesera si ei armele, repezindu-se in ajutorul lui. Toate trei loviturile cazura deodata: Scrubb (care nu izbuti nici macar sa strapunga solzii) izbi in trupul sarpelui, sub mana Printului, insa Printul si Puddleglum nimerira amandoi gatul jivinei. Chiar si asa, nu reusira totusi s-o omoare de tot, desi lighioana incepu sa mai slabeasca stransoarea din jurul picioarelor si al pieptului lui Rilian. Cu lovituri repetate, i-au ciopartit capul. Oribila pocitanie a continuat sa se incolaceasca si sa se bataie ca o bucata de sarma, multa vreme dupa ce murise; iar pe podea, asa cum va e greu sa va inchipuiti, se facuse o mizerie oribila.

Cand isi recapata suflul, Printul zise:

- Domnilor, va multumesc.

Pe urma, cei trei invingatori se privira fix multa vreme, gafaind si fara sa scoata o vorba. Jill avusese intelepciunea sa se aseze si sa stea cuminte; acum isi spunea in sinea ei: „Sper sa nu lesin - sau sa ma pun pe bocit ori sa fac cine stie ce tampenie'.

- Mama mea, regina, a fost razbunata, spuse Rilian, in cele din urma. Nu incape nici o indoiala ca asta a fost reptila pe care am cautat-o zadarnic langa izvorul din padure, in Narnia, cu multi ani in urma. In toti acesti ani, am fost robul celei care mi-a ucis mama. Nici nu stiti ce ma bucur, domnii mei, ca scar-boasa Vrajitoare si-a luat pana la urma infatisare de sarpe. Nu s-ar fi potrivit cu sufletul si nici cu onoarea mea sa omor o femeie. Dar uitati-va la doamna.

Se referise la Jill.

- Ma simt bine, mersi, zise ea.

- Domnita, facu Printul, plecandu-se in fata ei. Esti o persoana de mare curaj, ceea ce ma face sa cred ca, in lumea ta, provii dintr-un sange nobil. Ei, prieteni, uite, a mai ramas niste vin. Hai sa ne invioram un pic si sa inchinam paharul in sanatatea fiecaruia dintre noi. Dupa aceea, ne vedem de planurile noastre.

- Excelenta idee, domnule, spuse Scrubb.

Capitolul 13

TARAMUL ADANCURILOR FARA DE IMPARATEASA

Toti considerau ca meritau, cum zicea Scrubb, „o clipa de ragaz'. Vrajitoarea incuiase usa si le spusese Oamenilor-de-pamant sa n-o deranjeze, asa ca nu exista nici un risc ca linistea sa le fie tulburata. Primul lucru pe care trebuiau sa-l rezolve, fireste, era arsura de la piciorul lui Puddleglum. Au facut un pansament destul de bun, folosind doua camasi curate din dormitorul Printului, rupte in fasii si bine unse pe o parte cu unt si ulei de salata, de pe masa. Dupa aceea, s-au asezat cu totii si si-au refacut fortele cu niste racoritoare, faurind planuri cum sa evadeze din imparatia Adancurilor.

Rilian le-a explicat ca existau o sumedenie de iesiri, prin care puteau ajunge la suprafata; fusese dus aproape prin toate, de-a lungul timpului, insa nu mersese niciodata singur, doar cu Vrajitoarea; si intotdeauna ajunsese la aceste iesiri calatorind cu o corabie pe Marea-fara-soare. Nimeni n-avea de unde sti care ar fi putut fi reactia Oamenilor-de-pamant, daca Printul cobora in port fara Vrajitoare, dar insotit de trei straini, poruncind pur si simplu sa i se aduca o corabie. Mai mult ca sigur ca aveau sa-i puna tot felul de intrebari jenante. Pe de alta parte, noua gura de iesire, cea pregatita pentru cotropirea Lumii-de-deasupra, se afla pe partea asta a marii, la numai cativa kilometri distanta. Printul stia ca lucrarile acolo erau aproape gata. Doar cativa metri de pamant mai desparteau sapaturile de aerul de afara. Ba era foarte probabil chiar ca, acum, totul sa fie incheiat. Pesemne ca Vrajitoarea venise sa-i spuna tocmai asta si sa-i porunceasca sa inceapa atacul. Chiar daca iesirea nu era gata, puteau sapa si ei in continuare vreo cateva ceasuri - cu conditia sa ajunga pana acolo, iar o data ajunsi sa nu existe paza pe santier. Iata asadar cate greutati ii asteptau.

- Daca vreti parerea mea - incepu Puddleglum, dar Scrubb il intrerupse:

- Ei na, ce-i cu zgomotul asta? se mira el.

- Si eu ma tot intreb de o bucata de vreme! zise Jill.

De fapt, auzisera cu totii zgomotul, numai ca incepuse si crescuse in intensitate atat de lin, incat nu mai puteau preciza momentul cand il remarcasera prima oara. Pentru un timp, fusese doar o agitatie vaga, aidoma unei brize line sau ca un trafic ce se desfasoara la mare distanta. Pe urma a devenit un murmur continuu, ca vuietul marii. Dupa aceea, au inceput bubuiturile si rafalele. Acum, se auzeau parca si voci, precum si un vajait separat.

- Laudat fie numele Leului, zise Printul Rilian, se pare ca taramul asta tacut s-a dezlegat in fine la limba.

Se ridica, se duse la fereastra si trase perdeaua. Ceilalti se ingramadira in jurul lui, sa priveasca afara.

Primul lucru pe care l-au remarcat a fost o imensa stralucire rosie. Aceasta se reflecta ca o enorma pata rosie pe tavanul imparatiei Adancurilor, sus la mii de metri deasupra lor, astfel incat acum puteau vedea o suprafata stancoasa, ascunsa pesemne acolo, in intuneric, de cand fusese creata lumea. Stralucirea aceea venea din celalalt capat al orasului, astfel incat nenumarate cladiri, mohorate si impresionante, se profilau in tente negricioase pe fundalul luminos. Lumina, totodata, si numeroasele strazi care duceau spre castel. Iar pe acele strazi se petrecea ceva foarte straniu. Gloatele tacute si inghesuite de Oameni-de-pa-mant disparusera. Se vedeau, in schimb, siluete foindu-se de colo-colo, unele izolate, altele cate doua sau cate trei. Se comportau ca niste oameni care nu vor sa fie vazuti: pitindu-se in umbra pe dupa contraforturi sau in arcade de usi, de unde tasneau iute in spatii deschise spre o noua ascunzatoare. Cel mai ciudat, insa, pentru cine cunostea comportamentul gnomilor, era zgomotul. Strigate si tipete veneau din toate directiile. Din port, se auzea un vuiet gros si bubuitor, din ce in ce mai tare, zgaltaind toata cetatea.

- Ce-au patit Oamenii-de-pamant? zise Scrubb. Ei sunt cei care tipa asa?

- Putin probabil, spuse Printul, in toti anii cumpliti de robie, rar i-am auzit pe nenorocitii astia vorbind cu glas tare. E vreo noua magie neagra, presupun.

- Si ce-i cu lumina aia rosie de-acolo? intreba Jill. A luat ceva foc?

- Daca vrei parerea mea, spuse Puddleglum, cred ca alea sunt focurile din maruntaiele Pamantului, gata sa izbucneasca afara, intr-un nou vulcan. Nu m-ar mira sa ne trezim drept in mijlocul lor.

- Uitati-va la corabia aia! zise Scrubb. De ce vine atat de repede? Nu e nimeni la vasle.

- Uite, uite! facu Printul. Corabia a ajuns in port -e pe strada. Uite! Toate corabiile intra in Cetate! Extraordinar, marea creste. Vine potopul. Slava tie, Aslan, ca acest castel e construit pe un teren inalt. Numai ca apa vine sinistru de repede.

- Oh, oare ce se intampla? striga Jill. Foc, apa si toti oamenii aia furisandu-se pe strazi.

- Va spun eu ce este, zise Puddleglum. Vrajitoarea aia a facut un sir de farmece si vraji, astfel incat atunci cand ar fi omorata, intreaga ei imparatie sa se naruie. Cu firea ei pacatoasa n-ar fi deranjat-o prea mult ca murea, daca ar fi stiut ca tipul care a ucis-o va arde, va fi ingropat de viu sau se va ineca in urmatoarele cinci minute.

- Intocmai, bine ai grait, prietene, spuse Printul. Cand sabiile noastre au retezat capul Vrajitoarei, lovitura aceea a pus capat tuturor vrajitoriilor ei, iar acum Tarimul Adancurilor se prabuseste. Asistam la sfarsitul imparatiei Adancurilor.

- Asa e, domnule, zise Puddleglum. Numai sa nu fie si sfarsitul intregii lumi.

- Eu n-as fi de aceeasi opinie, spuse Printul. As vrea sa-mi salvez calul, Taciune-negru, si pe cel al Vrajitoarei, Fulg-de-nea, care sunt amandoi in grajdul din curte. Dupa aceea, haideti sa ne punem in miscare, ca sa urcam la suprafata, caci poate avem norocul sa gasim o gura de iesire. La nevoie, pe fiecare cal pot calari doua persoane, iar daca ii manam bine s-ar putea sa o ia inaintea potopului.

- N-ar fi preferabil ca Alteta ta sa-si puna armura? intreba Puddleglum. Nu prea-mi place mutra alora -si arata in jos, spre strada. Toata lumea privi in aceeasi directie. Zeci de creaturi (iar acum, cand erau foarte aproape, se vedea limpede ca erau Oameni-de-pa-mant) urcau dinspre port. Insa nu se miscau ca o gloata care merge la voia intamplarii, fara nici o tinta. Se comportau aidoma soldatilor moderni porniti la atac, tasnind din loc in loc si punandu-se apoi la adapost, nevrind sa fie vazuti de la ferestrele castelului.

- Nu ma incumet sa vad din nou cum arata armura aia pe dinauntru, spuse Printul. Cand calaream cu armura pe mine, parca'efam mtr-o temnitamoBila; pe deasupra, pute a magie si a robie. Am sa iau insa scutul.

Iesi din camera, iar cand se intoarse dupa cateva clipe in ochi avea o lumina stranie.

- Ia uitati, prieteni, zise el, aratandu-le scutul. Acum o ora era negru si fara blazon; iar acum, uite.

Scutul redevenise stralucitor ca argintul, iar pe el, mai rosu decat sangele sau ciresele, se vedea chipul Leului.

- Neindoielnic, spuse Printul, asta inseamna ca Aslan va fi piaza noastra buna, indiferent daca vrea sa traim sau sa murim. Acum, hai sa ingenunchem cu totii si sa-i sarutam chipul, pe urma sa dam mana unul cu altul, ca niste prieteni adevarati, care s-ar putea ca in scurt timp sa fie despartiti. Si, pe urma, hai sa coboram in cetate si sa imbratisam aventura care ne e data s-o traim.

Si facura toti asa cum zisese Printul, insa cand dadu mana cu Jill, Scrubb spuse:

- Pa, Jill. Scuza-ma daca am fost atat de dobitoc si de mizerabil. Sper sa ajungi cu bine acasa.

Iar Jill ii zise:

- Pa, Eustace. larta-ma ca am fost atat de nesuferita. Si a fost prima oara cand si-au spus pe numele de botez, caci la scoala nimeni nu facea asa.

Printul descuie usa si coborira cu totii scarile; trei dintre ei cu sabiile scoase, iar Jill cu cutitul in mana. Servitorii disparusera, iar incaperea impozanta de la picioarele scarilor, care duceau la camerele Printului, era pustie. Lampile cenusii si lugubre ardeau in continuare, iar la lumina lor au putut strabate galerie dupa galerie si au putut cobori scari dupa scari. Zgomotele din afara castelului nu se mai auzeau atat de bine aici, cum se auzisera in camera de deasupra, in casa, totul era in continuare mort si pustiu. Abia cand au dat coltul si au patruns in sala imensa de la parter s-au intalnit si cu primul Om-de-pamant - o creatura grasa si albicioasa, cu o fata ca de porc, care infuleca de zor resturile de mancare de pe mese. Cu un guitat ca de porc, a tulit-o sub o bancheta, tragandu-si coada lunga la tanc, ca sa nu i-o prinda Puddleglum. Pe urma, o zbughi afara pe usa din capatul salii, prea iute pentru a mai putea fi prins din urma.

Din sala, au iesit in curte. Jill, care in vacanta urmase cursuri de calarie, tocmai sesizase mirosul de grajd (ce placut, sanatos si primitor e sa simti mirosul asta intr-un loc ca Taramul Adancurilor), cand Eustace zise:

- Sfinte Sisoe! Ia uitati-va la asta!

O racheta minunata se ridicase de undeva din spatele zidurilor castelului, imprastiindu-se in stele verzi.

- Artificii! facu Jill, nedumerita.

- Da, spuse Eustace. Numai sa nu-ti inchipui ca oamenii astia de sub pamant le-ar arunca doar asa, de distractie. Trebuie sa fie vreun semnal.

- Care sunt sigur ca pentru noi nu miroase a bine, zise Puddleglum.

- Prieteni, li se adresa Printul, cand te imbarci intr-o aventura ca asta trebuie sa-ti iei gandul de la sperante si temeri, caci altminteri si moartea si eliberarea vor veni amandoua prea tarziu, pentru a-ti mai salva onoarea si ratiunea. Ehei, frumusetile mele! (Deschidea usa grajdului.) Hei, vere! Cuminte, Taciune-negru! Usurel, Fulg-de-nea! Cum era sa uit eu de voi?!

Amandoi caii erau inspaimantati de luminile stranii si de zgomote. Jill, care fusese atat de fricoasa cand trebuise sa se strecoare prin gaura neagra dintre cele doua pesteri, a intrat inimoasa in grajd, printre animalele care dadeau din picioare si nechezau sforaitor, ajutandu-l pe Print sa inseueze si sa inhame caii. Ce minunat aratau, cand au iesit din curte, scuturand din cap. Jill calarea pe Fulg-de-nea, avandu-l in spate pe Puddleglum. Eustace era in spatele Printului, pe Taciune-negru. Pe urma, in tropot de copite, au iesit calare pe poarta principala, ajungand pe strada.

- Bine ca nu prea exista pericol de incendiu, remarca Puddleglum, aratand spre dreapta. Acolo, la nici o suta de metri, apa clipocea, izbindu-se de zidurile caselor.

- Curaj! zise Printul. Drumul coboara abrupt. Apa a urcat doar pana la jumatatea celui mai inalt deal din cetate. Desi, initial, a ajuns atat de sus, se poate foarte bine ca nivelul sa nu mai creasca. Mie mi-e mult mai teama de astia - facu el, si arata cu sabia spre un Om-de-pamant matahalos, cu colti de mistret, urmat de alti sase la fel, care tocmai tasnisera de pe o strada laterala, pasind in umbra caselor, unde nimeni nu-i putea vedea.

Printul mergea in fata, mereu in directia luminii rosii si stralucitoare, insa un pic spre stinga. Planul lui era sa ocoleasca focul (daca era intr-adevar un foc), mergand pe teren inalt, cu speranta de a gasi poate drumul spre noile sapaturi. Spre deosebire de ceilalti trei, el aproape ca se amuza Fluiera, calarind, si canta crampeie dintr-o veche balada despre Corin Pumn-de-fier din Archenland. Adevarul e ca se bucura atit de mult ca scapase de lunga vraja, incat toate primejdiile i se pareau o joaca in comparatie cu chinurile dinainte. Celorlalti insa calatoria asta li se parea de-a dreptul sinistra.

Din spate, se auzea zgomot de corabii care se ciocneau, intr-o imbulzeala neinchipuita, si huruit de cladiri care se naruiau. Deasupra se vedea pata aceea imensa de lumina fantomatica, pe acoperisul Lumii Adancurilor. In fata, stralucirea misterioasa, care nu se marea parca deloc. Din aceeasi directie, venea un vacarm continuu de tipete, urlete, mieunaturi, rasete, schelalaieli si mugete; artificii de tot felul tasneau in vazduhul negru. Nimeni n-avea habar care le era rostul, in jurul lor, foarte aproape, cetatea era partial luminata de stralucirea rosie si, partial, de foarte diferita lumina ce venea de la lampile sinistre ale gnomilor, in multe locuri, insa, nu patrundea nici una dintre aceste lumini, iar acolo era o bezna ca smoala Si din toate aceste locuri, ieseau furisandu-se siluetele Oamenilor-de-pamant, cu ochii pironiti pe calatori, dar incercand mereu sa nu fie vazuti. Fete mari si fete mici, ochi imensi ca niste ochi de pesti si ochi micuti ca la ursi. Pene si tepi, coarne si colti, nasuri ca niste curele si barbii atat de lungi de ziceai ca sunt barbi. Cand si cand, se intampla ca vreun grup sa se mareasca prea mult, sau sa vina prea aproape. In momentul acela, Printul agita sabia sus si se prefacea ca vrea sa-i atace. Iar creaturile, cu tot soiul de zbierete, scheunaturi si cloncanituri se pierdeau in intuneric.

Dupa ce au urcat, insa, nenumarate trepte dispuse pieptis si au lasat mult in urma potopul, iesind aproape din oras pe partea dinspre uscat, situatia a inceput sa devina mai grava. Ajunsesera acum aproape de stralucirea rosie si cam la acelasi nivel cu ea, desi tot nu puteau vedea prea bine despre ce era vorba, insa la lumina ei, isi puteau deslusi mai bine dusmanii. Sute - poate cateva mii chiar - de gnomi veneau inspre ei. O faceau, insa, deplasandu-se cu zvacniri si intreruperi, iar ori de cate ori se opreau, se intorceau si se uitau la calatori.

- Alteta, daca mi-ai cere parerea, zise Puddleglum, ti-as spune ca tipii astia au de gand sa ne taie calea.

- La asta ma gandeam si eu, Puddleglum, spuse Printul. Ne-ar fi imposibil sa ne croim drum printr-o asemenea puzderie. Ia ascultati! Haide sa calarim inainte pana la casa de colo. Si cum ajungem, te si pitesti in umbra ei. Domnita si cu mine vom mai face cativa pasi. Sunt sigur ca pacatosii astia se vor lua dupa noi; vin cu duiumul in urma noastra. Cand or sa treaca pe langa tine, incearca cu bratele tale lungi sa prinzi pe unul de viu. O sa ne straduim sa aflam de la el ce au cu noi sau sa ne povesteasca de ce se comporta asa.

- Dar daca ailalti se napustesc la noi sa-l salveze pe cel pe care l-am prins, zise Jill, cu glasul nu atat de sigur pe cat si-ar fi dorit ea.

- In cazul asta, Domnita, zise Printul, ne vei vedea murind in lupta in jurul tau, si nu-ti va mai ramane decat sa-ti incredintezi sufletul in mainile lui Aslan. Haide, bunule Puddleglum.

Omul-baltilor cobori de pe cal, strecurandu-se in umbra, iute ca o pisica. Ceilalti, timp de cateva secunde cumplite continuara sa mearga inainte. Dupa care, brusc, in spatele lor izbucni o serie de urlete infioratoare, combinate cu glasul familial al lui Puddleglum, care spunea:

- Haide, termina! Urli fara sa fi patit nimic, ori vrei sa patesti ceva, zi? Parca ai fi un porc injunghiat.

- Vanatoarea a reusit, exclama Printul, intorcandu-l in loc pe Taciune-negru si venind inapoi spre coltul casei. Eustace, zise el, fii bun si treci in fata pe Taciune-ne-gru. Dupa care descaleca, toti trei privind in tacere cum Puddleglum isi scotea captura la lumina. Era un gnom mititel ca vai de lume, doar de vreun metru inaltime. Avea un fel de mot, ca o creasta de cocos (doar ca foarte tare) in crestetul capului, niste ochisori roz, o gura si o barbie atat de mari si de rotunde, incat semana la fata cu un hipopotam pitic. Daca n-ar fi fost la o asemenea ananghie, ar fi pufnit in ras vazandu-l.

- Mai, Omule-de-pamant, spuse Printul, stand deasupra lui, cu varful sabiei langa gatul prizonierului, daca spui tot, ca un gnom de treaba, iti dam drumul. Daca faci pe nemernicul cu noi, esti un Om-de-pamant mort. Bunule Puddleglum, cum sa vorbeasca daca ii tii gura strins inchisa?!

- Da, dar asa nici nu musca, replica Puddleglum. Daca as fi avut maini din alea molatice si neputincioase cum aveti voi oamenii (daca Alteta ta imi ingaduie sa spun), as fi fost acum plin de sange. Dar pana si Oamenii-baltilor se satura sa tot fie morfoliti.

- Baiete, ii zise Printul gnomului, daca mai musti o data, mori cu zile. Lasa-l sa deschida gura, Puddleglum.

- Uu-ii-ii, guita Omul-de-pamant, dati-mi drumul, dati-mi drumul. Nu sunt eu de vina. N-am facut eu.

- Ce anume n-ai facut tu? intreba Puddleglum.

- Pai, ceea ce zic Domniile voastre ca am facut, raspunse pocitania.

- Spune-mi cum te cheama, zise Printul, si ce tot invartiti voi, Oamenii-de-pamant, astazi?

- Oh, va rog, Domniile voastre, va rog frumos, milostiviti-va, scheuna gnomul. Promiteti-mi ca nu-i veti spune Preamaritei imparatesc nimic din ce va voi povesti.

- Preamarita imparateasa, cum ii zici tu, replica Printul cu fermitate, a murit. Eu am omorat-o.

- Ce?! striga gnomul absolut consternat, cascandu-si gura caraghioasa tot mai mare si mai mare. A murit?! Vrajitoarea a murit? De mana Domniei tale? Trase un oftat de usurare si adauga: Pai, inseamna ca Domnia ta ne esti prieten!

Printul isi trase inapoi sabia cam cu un centimetru. Puddleglum ii dadu voie pocitaniei sa se aseze in capul oaselor. Gnomul privi de jur-impre-jur la cei patru calatori, cu ochii aceia rosietici si scanteietori, chicoti de vreo doua ori si incepu sa povesteasca.

Capitolul 14

STRAFUNDURILE LUMII

Numele meu este Golg, zise gnomul. Si am sa povestesc Domniilor voastre tot ce stiu. Cam cu o ora in urma, ne vedeam cu totii de treaba - de treaba ei, mai bine zis - tristi si tacuti, cum am facut-o zi de zi, de atata amar de ani. Cand, deodata, am auzit un huruit si o bubuitura groaznica. Fiecare si-a zis atunci in gand: de-atata vreme n-am mai auzit un cantec sau o melodie de dans, nu mi-a rasunat in urechi nici o petarda; ce-o fi cu zgomotul asta? Si fiecare isi spune in sinea lui: Pai, sigur ca da, am fost vrajit. Dupa care fiecare se dezmeticeste: de ce naiba car eu greutatea asta; pai, nu vreau s-o car mai departe: uite-asa. Sine azvarlim cu totii sacii, boccelele si uneltele. Pe urma, ne intoarcem cu totii si vedem imensa stralucire rosie, acolo departe. Si fiecare isi zice in sinea lui: „Ce-o mai fi si asta?' Si fiecare isi raspunde singur: „S-a deschis o crapatura sau o genune, iar din Adancurile cele mari, de la vreo mie de stanjeni sub noi, vine in sus stralucirea asta calda si placuta'.

- Sfinte Sisoe! exclama Eustace, mai sunt taramuri si mai adanci decat asta?

- Oh, da, Onorate domn, zise Golg. Locuri frumoase; ceea ce noi numim Tinutul Bism. Tara asta unde ne aflam acum, tara Vrajitoarei, este ceea ce noi numim Tinuturile mijlocii. Sunt mult prea apropiate de suprafata ca sa fie pe gustul nostru. Pfui! E ca si cum ai trai sus, la suprafata. Vedeti voi, noi toti suntem nigte bieti gnomi din Bism, pe care Vrajitoarea i-a chemat sus, prin farmece, ca sa munceasca pentru ea. Si uitasem cu desavarsire de tara noastra, pana ce nu s-a produs huruitul acela, iar vraja s-a destramat. Habar nu mai aveam cine eram sau de unde veneam. Nu puteam face sau gandi decat ceea ce ne vara ea in cap. Or, in toti anii astia ne-a intoxicat numai cu lucruri sinistre si lugubre. Aproape ca si uitasem sa mai glumesc sau sa mai dansez, insa in clipa in care s-a auzit bubuitura si s-a deschis genunea, iar marea a inceput sa creasca, totul ne-a revenit in memorie. Si, fireste, ne-am pornit cu totii, cat am putut noi de repede, spre despicatura aceea, ca sa coboram jos, acasa, ii vedeti si voi acolo lansand rachete si stand in cap de bucurie. Si v-as fi foarte recunoscator, Domniilor voastre, daca m-ati lasa si pe mine sa ma duc la ei.

- E pur si simplu minunat, zise Jill. Ma bucur ca, taind capul Vrajitoarei, i-am eliberat pe gnomi, dar si pe noi totodata. Si ce bucurie ca, de fapt, nu sunt oribili si posomoriti, cum in realitate nici Printul nu era - adica, asa cum ni s-a parut noua atunci.

- Toate bune si frumoase, Pole, zise Puddleglum cu prudenta. Numai ca gnomii astia nu aratau ca niste tipi care stergeau putina. Daca vrei opinia mea, mie mi s-a parut ca aratau mai degraba ca niste formatii militare. Uita-te in ochii mei, domnule Golg, si jura ca nu va pregateati de lupta?

- Sigur ca ne pregateam de lupta, Domnia ta, spuse Golg. Vedeti voi, noi nu stiam ca Vrajitoarea murise. Ne gandeam ca sta la panda in castel, de unde ne poate vedea, incercam sa ne fofilam, fara sa fim vazuti. Si, cand ati aparut voi trei, cu sabii si cai, normal ca fiecare si-a zis in sinea lui: Uite-l, vine, fara sa stie ca Domnia lui nu era de partea Vrajitoarei. Si eram hotarati sa ne luptam cu disperare si pana la moarte, decat sa renuntam la speranta de a ne intoarce in Bism.

- Pot pune mana in foc ca asta-i un gnom de treaba, zise Printul. Da-i drumul, prietene Puddleglum. Cat despre mine, bunule Golg, am fost vrajit si eu, ca voi, aducandu-mi aminte de mine abia de curand. Iar acum, mai am doar o intrebare. Stii cumva drumul spre sapaturile alea recente, pe unde Vrajitoarea avea de gand sa scoata o armata impotriva Lumii-de-deasupra?

- Ii-ii-ii, guita Golg. Da, stiu drumul acela cumplit. Va arat de unde incepe. Nu incercati, insa, sa ma rugati sa va insotesc. Mai bine mor decat sa merg pe-acolo.

- De ce? intreba Eustace, nelinistit. De ce e atat de inspaimantator?

- E prea aproape de lumea de afara, spuse Golg, infiorandu-se. Asta e lucrul cel mai oribil pe care ni l-a facut Vrajitoarea. Urma sa ne scoata la suprafata -sus, afara. Se zice ca acolo nu exista acoperis; doar o pustietate oribila si imensa numita cer. Iar sapaturile sunt atat de avansate, incat cu cateva lovituri de harlet poti iesi afara. Nu m-as incumeta nici in ruptul capului sa ma duc acolo.

- Urrraaa! Extraordinar! striga Eustace. Iar Jill spuse:

- Sa stii ca nu-i deloc oribil acolo sus. Noua ne place. Traim acolo.

- Stiu ca voi, cei din Lumea-de-deasupra traiti acolo, spuse Golg. Insa mi-am inchipuit ca asta se datoreaza faptului ca n-ati putut gasi calea de acces spre adancurile pamantului. Nu se poate sa va placa asa ceva - sa va tarati de colo-colo ca mustele pe cupola lumii!

- Ce-ar fi sa ne arati drumul chiar acum? zise Puddleglum.

- Buna idee, striga Printul.

Si intregul grup se puse in miscare. Printul se urca la loc in sa, Puddleglum se cocota pe cal, in spatele lui Jill, iar Golg se posta in fata, deschizandu-le drumul, in timp ce mergea, striga in gura mare vestea cea buna ca Vrajitoarea murise si ca cei patru, veniti din Lumea-de-deasupra, nu erau nicidecum periculosi. Iar cei care il auzeau, strigau si ei altora marea bucurie, astfel incat in cateva minute intreaga imparatie a Adancu-rilor rasuna de tipete si urale, iar gnomii cu sutele si cu miile, topaind, dandu-se roata peste cap, stand in maini, jucand capra si aruncand pocnitori si petarde imense, se ingramadeau in jurul celor doi cai: Taciune-negru si Fulg-de-nea. Iar Printul a trebuit sa repete pe putin de zece ori povestea vrajirii si a eliberarii lui.

In felul acesta, au ajuns la marginea genunii. Masura in lungime cam nouazeci de metri, iar in latime poate vreo saizeci de metri. Au descalecat de pe cai si s-au apropiat de margine, sa priveasca in jos. O caldura puternica i-a izbit drept in fata, combinata cu un miros pentru ei necunoscut. Un miros greu, taios si iritant, care te facea sa stranuti. Strafundurile genunii erau atat de stralucitoare, incat initial i-au orbit si n-au mai fost in stare sa vada nimic. Cand s-au mai obisnuit cu straluminarea aceea intensa, au putut deslusi parca un rau de foc, iar pe malurile acelui rau un fel de lunci si de dumbravi de o sclipire insuportabil de arzatoare - desi in comparatie cu raul pareau pale. Nuante de albastru, rosu, verde si alb amestecate alandala; un vitraliu de foarte buna calitate, in care bate soarele tropical la amiaza ar putea avea cam acelasi efect, in jos, pe malurile accidentale ale prapastiei, aidoma unor muste negre in contrast cu lumina aceea scanteietoare, coborau anevoios sute de Oameni-de-pamant.

- Domniile voastre, zise Golg (si, cand se intoarsera sa se uite la el, cateva minute vazura negru in fata ochilor, fiind orbiti de stralucirea din adancuri). Ce-ar fi sa veniti jos cu noi, in Bism? Ati fi mai fericiti acolo, decat sus in tara aia a voastra rece, neprotejata si dezgolita. Sau macar haideti jos, intr-o scurta vizita.

Jill era sigura ca ceilalti n-aveau sa imbratiseze o asemenea idee. Spre groaza ei, il auzi pe Print spunand:

- Pe cuvantul meu, prietene Golg, tare as inclina sa vin jos cu tine, deoarece cred ca e o aventura minunata si se prea poate ca nici un muritor sa nu mai fi fost vreodata in Bism sau sa nu mai aiba vreodata ocazia sa mearga acolo. Si nu stiu cum as suporta, in anii ce vor veni, sa-mi amintesc ca mi-a stat candva in puteri sa scrutez strafundurile Pamantului, dar ca am renuntat. Dar oamenii pot trai acolo? Nu cumva trebuie sa inoti prin raul de foc?

- Oh, nu, Domnia ta. Noi, nu. Doar salamandrele traiesc in foc.

- Ce fel de animal e salamandra asta a voastra? intreba Printul.

- Greu sa v-o descriu, Domnia ta, zise Golg. Asta fiindca salamandrele sunt atat de incandescente, incat nici nu te poti uita la ele. Dar seamana foarte mult cu niste mici balauri. Vorbesc cu noi din foc. Sunt foarte iscusite la limba: foarte destepte si elocvente.

Jill arunca o privire spre Eustace. Era sigura ca lui ii suradea si mai putin decat ei ideea de a-si da drumul in jos in prapastie. I se inmuiara picioarele, vazand cat era de schimbat la fata. Semana mai degraba cu Printul, decat cu Scrubb cel de la Scoala Experimentala. Caci toate aventurile si peripetiile traite cu Regele Caspian ii reveneau acum in minte.

- Inaltimea ta, zise el. Daca vechiul meu prieten, Pispirici, Soarecele, ar fi aici, ar spune ca nu putem refuza sa ne aventuram in Bism, fara ca onoarea noastra sa nu fie grav stirbita.

- Acolo jos, zise Golg, v-as putea arata aur, argint si diamante veritabile.

- Vax! exclama Jill cu grosolanie. De parca n-am sti ca aici chiar suntem sub cele mai adanci mine.

- Da, continua Golg. Am auzit si eu de scrijeliturile alea micute in crusta Pamantului, pe care voi, Locuitorii de sus, le numiti mine. Insa in mine nu gasesti decat aur mort, argint mort, nestemate moarte. Jos, in Bism, sunt vii si cresc. Am sa va culeg acolo buchete de rubine pe care le puteti manca si am sa va fac suc de diamante. N-o sa va mai trebuiasca sa puneti mana pe comorile voastre reci si moarte din minele alea de la suprafata, dupa ce ati gustat echivalentele lor vii, in Bism.

- Tatal meu a fost pana la Capatul Lumii, zise Rilian, ganditor. Ce minunat ar fi daca fiul lui s-ar duce pana in Strafundurile Lumii!

- Daca inaltimea ta doreste sa-si mai gaseasca tatal in viata, ceea ce eu cred ca asa e, zise Puddleglum, e timpul sa ne pornim spre drumul care duce la sapaturi.

- Da, iar eu una nu cobor acolo jos in nici un chip, adauga Jill.

- Pai, daca Domniile voastre sunt intr-adevar hotarate sa se intoarca in Lumea-de-deasupra, zise Golg, sa stiti ca o portiune a drumului aceluia e ceva mai joasa decat aici. Si poate, daca apele continua sa se ridice

- Oh, va rog, va rog din suflet, va rog mult, haideti sa mergem! ii implora Jill.

- Din pacate, cred ca are dreptate, zise Printul, oftand adanc. Insa voi regreta toata viata ca n-am fost in Tinutul Bism.

- Va rog! se milogi Jill.

- Pe unde-i drumul? intreba Puddleglum.

- Sunt felinare pana acolo, zise Golg. Domnia ta poate zari unde incepe drumul: acolo, pe cealalta parte a prapastiei.

- Si cat timp vor sta aprinse felinarele? se interesa Puddleglum.

In acea clipa, un glas suierat si arzator, ca vocea Focului insusi (s-au intrebat dupa aceea daca nu fusese glasul unei salamandre), s-a ridicat tiuind din adancurile Tinutului Bism.

- Repede! Repede! Repede! Treceti pe stanci, treceti pe stanci, treceti pe stanci! zicea glasul. Despicatura se inchide. Se inchide. Se inchide. Repede! Repede!

Si, in acelasi timp, cu niste trosnituri si pocnituri ce-ti spargeau urechile, stancile se miscara. Sub ochii lor, genunea se ingusta. Din toate partile, gnomi sositi in ultima clipa se napusteau inauntru. Nu mai aveau rabdare sa coboare pe stancile inalte. Se aruncau pur si simplu cu capul in jos si, ori fiindca din strafunduri sufla in sus o rafala foarte puternica de aer fierbinte, ori din cine stie ce alt motiv, se vedeau plutind in hau, ca niste frunze. Numarul lor era tot mai mare, pana ce negreala trupurilor, ca o masa aproape compacta, ajunse sa blocheze vederea spre raul de foc si crangurile de nestemate vii.

- Ramas-bun, Domniile voastre. Am plecat, striga Golg, si sari in gol.

In urma lui mai ramasesera doar cativa. Genunea era acum doar cat un parau. Dupa aceea, s-a facut ingusta cat fanta unei cutii de pilule. Iar apoi, n-a mai fost decat ca un fir foarte stralucitor. Pe urma, ca un soc produs parca de ciocnirea a mii de vagoane mari, buzele de stanca s-au inchis. Mirosul acela fierbinte si innebunitor s-a risipit. Calatorii se aflau singuri in lumea subpamanteana, care acum li se parea mai intunecoasa decat inainte. Pale, difuze si lugubre, felinarele aratau incotro se afla drumul.

- Uite ce e, pun pariu pe ce vreti voi ca am zabovit prea mult, zise Puddleglum, insa oricum putem incerca. Felinarele alea se vor stinge in cinci minute, vedeti voi.

Imboldira caii la un galop usor si pornira tropaind zgomotos, pe drumul slab luminat. Imediat insa dadura de un coboras. Daca n-ar fi vazut, pe cealalta parte a vaii, cum felinarele urcau in continuare, pierzandu-se in departare, ar fi crezut ca Golg ii indrumase gresit, insa in fundul vaii, felinarele luminau o apa in miscare.

- Grabiti-va, striga Printul.

Si o luara in galop la vale. Cinci minute sa mai fi trecut si jos ar fi fost cumplit, caci fluxul umplea valea ca un scoc de moara, iar daca s-ar fi pus problema de inotat, caii n-ar fi putut razbi. Acum insa, apa avea doar vreo jumate de metru si, desi le sfichiuia cailor picioarele, au ajuns cu bine in cealalta parte.

Au inceput apoi sa urce povarnisul anevoios, fara sa vada nimic in fata, decat felinarele pale ce urcau si urcau cat vedeai cu ochii. Cand au intors privirea, au vazut o mare intindere de apa. Toate dealurile din imparatia Adancurilor erau acum insule, si doar pe aceste insule mai continuau sa arda felinare. In fiecare clipa, cate o lumina indepartata se stingea. Curand, pretutindeni avea sa domneasca o bezna adanca, in afara de drumul pe care mergeau ei; iar in urma lor, chiar la vale, cu toate ca nici un felinar nu se stinsese inca, lumina lor stralucea pe intinderea de apa.

Desi aveau toate motivele sa se grabeasca, totusi caii nu puteau merge la nesfarsit fara nici un pic de odihna. Asa ca au facut un popas; in tacerea din jur, se auzea clipocitul apei.

- Ma intreb daca pe cum il cheama - Mos Timpul -l-a acoperit deja puhoiul?! zise Jill. Si pe toate jivinele alea ciudate, care dormeau.

- Nu cred, erau mai sus decat suntem noi aici, zise Eustace. Ai uitat cat a trebuit sa tot coboram ca sa ajungem la Marea-fara-soare? Nu cred ca apa a patruns in grota unde zace Mos Timpul.

- Cum o fi o fi, spuse Puddleglum. Pe mine ma preocupa mai mult felinarele de pe drumul asta. Par cam bolnavicioase, nu vi se pare?

- Asa au fost mereu, zise Jill.

- Aha, confirma Puddleglum. Dar acum sunt parca mai verzi.

- Vrei sa spui, cumva, ca ai impresia ca se vor stinge? striga Eustace.

- Pai, nu stiu cum functioneaza, dar nu te poti astepta sa arda la nesfarsit, replica Omul-baltilor. Dar sa nu ne demoralizam, Scrubb. N-am pierdut apa din ochi nici o clipa, sa stii, si nu cred ca nivelul ei va creste atat de repede ca pana acum.

- Slaba consolare, prietene, zise Printul. Ce ne facem daca nu mai putem iesi de aici?! Va cer iertare tuturor. Sunt intru totul de blamat pentru mandria si fantezia care ne-au facut sa zabovim la gura Tinutului Bism. Acum, hai sa dam bice cailor.

In ora care a urmat, Jill a avut uneori senzatia ca Puddleglum nu se inselase in privinta lampilor, iar alteori s-a gandit ca doar i se nazarea ei. Intre timp, relieful se schimbase. Tavanul lumii subpamantene era acum atat de aproape, incat si la lumina aceea mohorata il putea zari foarte distinct. Iar de o parte si de cealalta, peretii imensi si stancosi ai imparatiei Adancurilor se apropiau tot mai mult. Drumul, de fapt, ii ducea in sus intr-un tunel abrupt, incepura sa treaca pe langa harlete lopeti, roabe si alte unelte ce dovedeau ca sapatorii fusesera de curand la lucru. Daca ai fi putut avea certitudinea ca exista sansa de a iesi la suprafata, toate uneltele astea ar fi fost un mare motiv de veselie. Insa gandul de a intra intr-o gaura, care se strimta din ce in ce mai mult, fiind tot mai greu sa te intorci inapoi, era nespus de neplacut.

In cele din urma, tavanul a ajuns atat de jos, incat Puddleglum si Printul s-au izbit cu capul de el. Au descalecat si au luat caii de capastru. Drumul era accidentat aici, asa ca trebuiau sa umble cu multa grija. Asa s-a facut ca Jill a inceput sa remarce bezna tot mai deasa. Acum, nu mai incapea nici o indoiala. Fetele celorlalti pareau stranii si fantomatice in stralucirea aceea verzuie. Pe urma, dintr-o data (nu s-a putut abtine), Jill a scos un urlet scurt. Un felinar, urmatorul din fata, s-a stins complet. Cu cel din spate s-a intamplat la fel. Apoi, au ramas complet pe intuneric.

- Curaj, prieteni, se auzi vocea Printului Rilian. Indiferent daca vom trai sau vom muri, Aslan ne va fi stapan pe veci.

- Asa e, domnule, spuse si glasul lui Puddleglum. Sa nu uitam ca si capcana asta in care suntem prinsi are partile ei bune: ne scuteste de inmormantari.

Jill isi tinea gura (Daca nu vrei ca ceilalti sa-si dea seama cat esti de speriat, e mult mai intelept sa procedezi asa; vocea te tradeaza intotdeauna.)

- Decat sa stam intepeniti aici, hai mai bine sa ne miscam, zise Eustace.

Si cand auzi tremurul din glasul lui, Jill se felicita pentru decizia de a tacea.

Puddleglum si Eustace mergeau in fata, cu bratele intinse ca sa nu se izbeasca de ceva; in urma veneau Jill si Printul, cu caii de capastru.

- Ei, se auzi ceva mai tarziu vocea lui Eustace, ochii mei au luat-o razna sau chiar e acolo sus un petic de lumina?!

Pana ce vreunul dintre ei sa apuce sa-i raspunda, Puddleglum striga:

- Stop. Am ajuns la o fundatura. Si e pamant, nu stanca. Ce ziceai, Scrubb?

- Slava Leului, spuse Printul, Eustace are dreptate. E un fel de

- Dar nu e lumina zilei, spuse Jill. Doar un fel de lumina rece si albastra.

- Mai bine decat nimic, nu crezi?! spuse Eustace. Putem ajunge sus pana la ea?

- Dar nu-i deasupra capului, replica Puddleglum. E deasupra noastra, insa in peretele in care m-am poticnit eu. Ce-ar fi, Pole, sa te cocoti pe umerii mei si sa vezi daca poti ajunge pana acolo?

Capitolul 15

DISPARITIA LUI JILL

De la peticul de lumina aflat acolo sus, in intunecimea unde se aflau ei, nu se deslusea nimic. Ceilalti au putut doar auzi, si nu vedea, eforturile lui Jill de a se cocota in carca Omului-baltilor. Adica, l-au auzit spunand: „Nu-i nevoie sa-mi bagi degetele in ochi' si: „Si nici piciorul in gura' sau: „Asta-i culmea' si „Asa, te tin eu de picioare, in felul asta, ai mainile libere sa te reze-mi de pamant'.

Pe urma, ridicand privirea, au vazut forma neagra a capului lui Jill profilata pe acel petic de lumina.

- Ei, ia zi! strigara cu totii, nerabdatori.

- E o gaura, se auzi glasul lui Pole. Daca as fi un pic mai sus, m-as putea strecura prin ea.

- Si ce vezi prin ea? intreba Eustace.

- Deocamdata nu prea mult, spuse Jill. Stii ce, Puddleglum, nu ma mai tine de picioare. In felul asta, pot sa ma asez cu talpile pe umerii tai. Si am sa-mi mentin echilibrul sprijinindu-ma de marginea gaurii.

O auzira miscandu-se, dupa care o buna parte din silueta ei se profila in cenusiul deschizaturii; de fapt, tot capul si bustul, pana la brau.

- Ei - incepu Jill, insa brusc scoase un tipat; dar nu un tipat ascutit. Suna mai degraba ca si cum gura i-ar fi fost astupata sau i s-ar fi infundat ceva in ea. Dupa aceea, si-a recapatat glasul si tipa ca din gura de sarpe, numai ca ei nu desluseau ce spunea. In acel moment, s-au petrecut doua lucruri simultan. Peticul de lumina a fost complet astupat timp de cateva secunde; si au auzit un zgomot ca de lupta si incaierare, combinat cu vocea Omului-baltilor care rostea, gafaind:

- Repede! Ajutor! Tineti-o de picioare. Cineva o trage in sus. Asa! Nu, aici. Prea tarziu!

Deschizatura si lumina rece care o umplea erau acum perfect libere. Jill disparuse.

- Jill! Jill! zbierau ei cu disperare, insa nu se auzea nici un raspuns.

- De ce dracu' n-ai tinut-o de picioare? zise Eustace.

- Nu stiu, Scrubb, mormai Puddleglum. Sunt un ratat din nastere. Blestemat. Sunt blestemat sa fiu cel din cauza caruia Pole moare, asa cum am fost blestemat sa mananc din Cerbul vorbitor, la Har-fang. Ceea ce nu inseamna, fireste, ca nu e si vina mea la mijloc.

- Nici ca se putea sa fim napastuiti de o rusine si de o suferinta mai mare, zise Printul. Frumos ne sade! Am trimis o domnita curajoasa in mainile dusmanilor, in timp ce noi am stat ca niste lasi in urma, teferi si nevatamati.

- Nu mai vedea totul atat de negru, zise Puddleglum. Nu stiu cat de teferi si de nevatamati suntem noi aici, din moment ce riscam sa murim de foame in gaura asta.

- Oare sunt suficient de mic, incat sa incap in gaura pe care a disparut Jill? se intreba Scrubb.

Iata ce patise Jill in realitate. De indata ce si-a scos capul prin gaura, a descoperit ca privea in jos, ca de la o fereastra aflata la etaj, si nu in sus, ca printr-un chepeng. Statuse atat de mult pe intuneric, incat la inceput ochii ei n-au putut percepe ce vedeau: doar ca nu se uita la lumea insorita pe care si-o dorise atat de mult s-o vada. Aerul era cumplit de rece, iar lumina era palida si albastra. Se auzea, de asemenea, mult zgomot, iar prin vazduh zburau tot felul de obiecte albe. Acesta fusese momentul cand strigase in jos, spre Puddleglum, sa o lase sa stea in picioare, cu talpile pe umerii lui.

Dupa ce s-a ridicat asa, a putut vedea si auzi mult mai bine. Zgomotele pe care le auzise s-au dovedit a fi de doua feluri: tropaitul ritmic, facut de mai multe picioare, si muzica a patru viori, trei flaute si o toba. A putut, totodata, sa-si dea seama clar unde se afla. Privea afara dintr-o gaura aflata intr-un damb abrupt, ce cobora la vale pana la un teren neted, cam la patru metri sub ea. Totul era foarte alb. O multime de oameni se misca de colo-colo. Pe urma, i s-a taiat respiratia! Oamenii aceia erau mici Fauni dichisiti si Driade cu coronite de frunze pe parul care le flutura la spate. Cateva clipe, i s-a parut ca pur si simplu se miscau; dupa aceea, a vazut ca de fapt dansau - un dans cu atat de multi pasi si figuri complicate, incat iti trebuia ceva timp sa-l intelegi. Pe urma, a strafulgerat-o gandul ca lumina aceea palida si albastra venea de la luna si ca materia aceea alba care acoperea pamantul era, de fapt, zapada. Sigur ca da! Pe cerul negru si glacial de deasupra straluceau stelele. Iar chestiile acelea negre si inalte din spatele dansatorilor erau copaci. Nu numai ca reusisera sa ajunga, in fine, in Lumea-de-dea-supra, ci avusesera chiar norocul sa nimereasca drept in Narnia. Jill simtea ca ii vine sa lesine de fericire; iar muzica - muzica aceea romantica, teribil de suava, totusi si un pic cam ireala, plina de o vraja benefica, la fel cum zdranganitul Vrajitoarei fusese plin de o vraja malefica - o umplea de incantare.

Iti ia mult timp sa povestesti toate astea, insa fireste ca de vazut au putut fi vazute intr-o clipita. Jill s-a rasucit aproape numaidecat sa strige in jos spre ceilalti: „Extraordinar! E in regula. Am iesit afara si suntem acasa'. Dar iata motivul pentru care n-a apucat sa spuna decat „Extraordinar!' in jurul dansatorilor, se invartea un cerc de Pitici nespus de frumos invesmantati; majoritatea aveau straie rosii, cu glugi imblanite, care se terminau la varf cu pompoane aurii, iar in picioare purtau cizme inalte, captusite cu blana, in timp ce se invarteau asa, azvarleau cu sarguinta bulgari de zapada. (Astea erau chestiile acelea albe pe care Jill le vazuse zburand prin aer.) Nu-i aruncau in dansatori, cum se mai intampla sa faca in Anglia pustii natarai, ii aruncau printre dansatori, in perfecta sincronizare cu muzica si cu o tinta atat de precisa, incat nimeni nu era atins. Acesta este Marele Dans al Zapezii si are loc in fiecare an in Narnia, in prima noapte cu luna, cand pamantul e acoperit de nea Fireste ca este, totodata, si o joaca, intrucat, din cand in cand, cate un dansator greseste ritmul si se alege cu un bulgare de zapada in fata, la care toata lumea rade cu pofta, insa o echipa buna de dansatori, Pitici si muzicanti, poate dantui asa ceasuri de-a randul, fara ca cineva sa fie nimerit de vreun bulgare de zapada, in noptile frumoase, cand frigul, bataia tobelor, tipatul bufnitelor si lumina lunii le rascolesc sangele salbatic de creaturi ale padurii, facandu-l si mai salbatic, li se intampla sa danseze pana in zori. Pacat ca nu-i puteti vedea si voi.

Ceea ce a oprit-o pe Jill cand apucase sa rosteasca doar „Extraordinar' a fost pur si simplu un bulgare de zapada mare si frumos, pe care un Pitic l-a azvarlit printre dansatori, nimerind-o drept in gura.

N-a deranjat-o absolut deloc; nici douazeci de bulgari nu i-ar fi putut strica buna dispozitie in acel moment. Dar, oricat de fericit ai fi, ti-e imposibil sa vorbesti cu gura plina de zapada. Iar cand, dupa ce a tot scuipat si improscat in jur, a putut vorbi din nou, in entuziasmul ei a uitat ca ceilalti, jos in bezna, sub ea, nu aflasera inca vestea cea buna. S-a aplecat cat a putut de mult afara din gaura, zbierand spre dansatori:

- Ajutor! Ajutor! Suntem ingropati in deal. Veniti si sapati ca sa ne scoateti afara.

Narnienii, care nici macar nu remarcasera mica deschizatura din coasta dealului, au fost fireste foarte surprinsi, privind intai in cateva directii gresite, pana sa descopere de unde venea vocea aceea. Dar cand au vazut-o pe Jill, au venit cu totii in fuga spre ea, multi dintre ei caznindu-se sa se catare pe damb, incat pe putin zece maini s-au intins curand spre ea. Iar Jill le-a apucat zdravan, izbutind astfel sa iasa din gaura; s-a rostogolit numaidecat la vale, cu capul in jos, dupa care s-a ridicat si a zis:

- Oh, va rog, duceti-va si sapati acolo, sa-i scoatem si pe ceilalti. Sunt trei persoane, in afara de cai. Iar una dintre ele este Printul Rilian.

Cand a spus toate astea se afla deja in mijlocul unei multimi, caci, pe langa dansatori, veneau in fuga acolo tot felul de fapturi care privisera dansul si pe care ea nu le vazuse initial. Ploua cu veverite si bufnite din copaci. Aricii au venit si ei, leganandu-se, cat puteau de repede, pe picioarele lor scurte. Ursii si bursucii se miscau ceva mai incet. O pantera mare, foind din coada de emotie, a fost ultima care li s-a alaturat.

De indata ce au priceput ce le spunea Jill, au devenit cu totii activi.

- Harlete si lopeti, baieti, harlete si lopeti. Haidem dupa unelte! au spus Piticii, zbughind-o in padure.

- Treziti niste cartite. Se pricep de minune la sapat. Sunt la fel de pricepute ca Piticii, a zis un glas.

- Ce-a zis despre Printul Rilian? s-a interesat alta voce.

- Ssst! a facut Pantera. Biata copila aiureaza, ceea ce nici nu-i de mirare, daca s-a ratacit in maruntaiele dealului. Nici nu mai stie ce vorbeste.

- Asa e, a zis un Urs batran. Pai, cum sa spuna ca Printul Rilian e cal!

- Ba nu, n-a zis asa, l-a contrazis o Veverita, tare dezghetata.

- Ei na, ba a zis, a spus alta, si mai obraznica.

- E perfect ad-d-d-evarat. Nu f-f-f-iti prosti, spuse Jill.

Vorbea asa, fiindca acum ii clantaneau dintii de frig.

Numaidecat, una dintre Driade a infasurat-o cu o pelerina imblanita, aruncata de unul dintre Pitici, cand se napustise sa-si ia uneltele de sapat, iar un Faun indatoritor a pornit tropaind printre copaci spre un loc unde Jill vedea un foc la gura unei pesteri, sa-i aduca ceva cald de baut. Dar pana sa se intoarca, toti Piticii si-au facut din nou aparitia, cu cazmale si tarnacoape, si s-au repezit sa atace coasta dealului. Pe urma Jill a auzit niste strigate:

- Hei! Ce te-a apucat? Lasa sabia aia! Si:

- Mai tinere, termina cu prostiile! Si:

- Ce rau e asta mic!

Jill a dat fuga spre gaura din deal si n-a mai stiut daca sa rada sau sa planga, cand a vazut fata lui Eustace, foarte palida si murdara, rasarind din bezna dinauntru, iar pe urma mana lui Eustace agitand sabia, cu care incerca sa impunga pe oricine se apropia de el.

Caci, desigur, ultimele cateva minute fusesera pentru Eustace cu totul altfel decat pentru Jill. O auzise pe Jill tipand si o vazuse disparand in necunoscut. La fel ca Printul si Puddleglum, crezuse si el ca o inhatasera niste dusmani. Iar de acolo, de jos, n-avea cum vedea ca lumina aceea palida si albastruie venea de la luna. Credea ca gaura ducea doar in alta grota, luminata de vreo fosforescenta fantomatica si plina de cine stie ce creaturi rele ale imparatiei Adancurilor. Asa ca, atunci cand a izbutit sa-l convinga pe Puddleglum sa-l lase sa i se suie in carca, a facut in realitate un gest de mare curaj. Ceilalti doi s-ar fi oferit ei primii, numai ca gaura era prea strimta si nu puteau incapea prin ea. Eustace era ceva mai mare si mult mai neindemanatic decat Jill, si, de aceea, atunci cand a vrut sa se uite afara, a dat cu capul de partea de sus a gaurii, trezindu-se cu o mica avalansa de zapada peste fata. Iar cand a putut vedea din nou si a vazut vreo zece fapturi venind in goana mare spre el, nu-i de mirare ca a incercat sa-i respinga cu sabia.

- Inceteaza, Eustace, inceteaza, striga Jill. Sunt toti prieteni. Nu vezi?! Am iesit in Narnia Totul e in regula.

Si atunci Eustace a vazut intr-adevar si si-a cerut scuze in fata Piticilor (iar Piticii au zis ca nu facea nimic); zeci de maini pitice, groase si paroase l-au ajutat sa iasa la suprafata, asa cum o ajutasera si pe Jill cu cateva minute mai inainte. Pe urma, Jill s-a cocotat pe damb si, varandu-si capul in deschizatura neagra le-a strigat celor dinauntru vestea cea buna. Cand se intorcea sa plece, l-a auzit pe Puddleglum mormaind:

- Ah, biata Pole. Chestia asta de la sfarsit a dat-o gata. Aiureaza, saraca. A inceput sa aiba vedenii.

Jill s-a dus langa Eustace, si-au dat mana si au tras adanc in piept aerul pur al noptii. Lui Eustace i-au adus o pelerina groasa, iar amandurora ceva cald de baut. In timp ce sorbeau din cani, Piticii curatasera deja zapada si smocurile de iarba de pe o fasie din jurul gaurii initiale, iar acum tarnacoapele si cazmalele saltau si izbeau cu voiosie, la fel ca si picioarele Faunilor si ale Driadelor, cand dantuiau in urma cu zece minute. Doar zece minute! Si totusi lui Jill si lui Eustace li se parea ca toate primejdiile prin care trecusera ip bezna de dedesubt, caldura si atmosfera sufocanta de sub pamant nu fusesera decat un vis unt. Aici afara, in frig, cu luna si stelele acelea uriase pe cer (stelele narniene sunt mai aproape decat stelele din lumea noastra) si cu chipurile blande si joviale din jur, nu-ti prea mai venea sa crezi ca imparatia Adancurilor exista aievea.

Inainte de a-si termina bauturile calde si gustoase, isi facusera aparitia vreo zece cartite, proaspat trezite si inca foarte somnoroase, nu prea incantate de ce li se intampla. Insa, de indata ce au inteles despre ce era vorba, s-au pus si ele pe treaba. Pana si Faunii s-au facut utili, carind pamantul cu roaba, iar Veveritele jucau si topaiau incolo si incoace foarte emotionate si agitate, desi Jill n-a izbutit sa-si dea seama ce-si inchipuiau ele ca faceau. Ursii si Bufnitele se multumeau sa dea sfaturi si ii tot intrebau pe copii daca n-ar vrea sa intre in grota (acolo unde vazuse Jill focul aprins), ca sa se incalzeasca si sa manance ceva. Insa copiii nu voiau sa se duca fara sa-si vada prietenii eliberati de sub pamant.

Nimeni din lumea noastra n-ar fi in stare sa faca o treaba ca asta, asa cum o fac Piticii si Cartitele vorbitoare in Narnia; insa, desigur, pentru Cartite si Pitici asta nu e munca. Lor le place sa sape. Asadar, nu le-a luat mult pana ce au reusit sa sape o mare deschizatura neagra in coasta dealului. Si in lumina lunii, din bezna de dedesubt - ce cumplit ar fi fost daca lumea n-ar fi stiut cine e inauntru - a iesit, mai intii, silueta desirata, cu picioare lungi si palarie tuguiata, a Omului-baltilor, iar dupa aceea, tinand cei doi cai de capastru, s-a ivit si Printul Rilian.

Cand a aparut Puddleglum, din toate partile au izbucnit strigate: „Ei, e un Om-al-baltilor - mai, sa fie, e batranul Puddleglum - batranul Puddleglum din Baltile de rasarit - ce-ai facut Puddleglum? - daca ai sti cata lume a pornit in cautarea ta - Lordul Bunila a pus peste tot afise, in care se ofera recompense cui stie ceva despre tine!' insa toate exclamatiile astea au amutit intr-o clipa, cum se intampla cu galagia din dormitorul de la camin, cand directorul baga capul pe usa. Caci acum il vedeau pe Print.

Nimeni nu s-a indoit vreo secunda de identitatea lui. Erau acolo nenumarate Animale, Driade, Pitici si Fauni, care il stiau dinainte de a fi vrajit. Ba unii dintre cei batrini isi aminteau chiar cum arata tatal lui, Regele Caspian, cand era tanar, si se mirau ce asemanare era intre ei. Insa eu cred ca l-ar fi recunoscut oricum. Desi era palid de la lunga sa intemnitare in imparatia Adancurilor, imbracat in negru, prafuit, ciufulit si obosit, avea un aer inconfundabil. Expresia pe care o vezi la toti regii adevarati ai Narniei, care domnesc prin voia lui Aslan si stau pe tronul lui Peter, Marele Rege, din palatul de la Cair Paravel.

Instantaneu, toti si-au descoperit crestetul si au ingenuncheat; in clipa urmatoare, lui Jill i-au dat lacrimile, vazandu-i pe toti cum ovationeaza si striga de bucurie, cum topaie si dantuie, cum isi dau mana, se saruta si se imbratiseaza fericiti. Misiunea lor de cautare meritase toate chinurile pe care le indurasera.

- Rogu-te, inaltimea ta, zise cel mai batran dintre Pitici, am incercat sa pregatim niste bucate pentru cand urma sa se incheie dansul zapezii

- Cu multa placere, taica, zise Printul. Caci nici-cand n-a existat Print, Cavaler, Boier sau Urs care sa fie mai infometat decat suntem noi, cei patru ratacitori.

Toata multimea aceea a pornit printre copaci spre pestera. Jill l-a auzit pe Puddleglum spunandu-le celor care se inghesuiau in jurul lui:

- Nu, nu, povestea mea mai poate astepta. Nu merita sa discutam despre ceea ce mi s-a intamplat mie. Vreau sa aud noutatile. Nu incercati sa ma menajati. Prefer sa-mi spuneti totul pe sleau. Regele a pierit cumva in valuri? Vreun incendiu prin padure? Razboi la granita cu calormenii? Sau niscaiva balauri? Si toate fapturile au izbucnit in hohote de ris, zicand:

- Tipic pentru Oamenii-baltilor!

Cei doi copii cadeau aproape din picioare de oboseala si foame, insa caldura din pestera, umbra flacarilor dansand jucaus pe pereti, servantele pline de cupe, farfurii, platouri, ca intr-o bucatarie de la tara, i-au mai inviorat un pic. Totusi, au adormit bustean in timp ce se pregatea masa. Iar cat au dormit ei, Printul Rilian le-a povestit toate pataniile lui Animalelor si Piticilor mai in etate si cu mai multa intelepciune. Acum toti pricepusera ce se intamplase; cum o Vrajitoare afurisita si rea (desigur, de acelasi soi ca si Vrajitoarea Alba, care adusese Iarna cea grea peste Narnia, cu multa vreme in urma) ticluise totul, ucigand-o intai pe mama lui Rilian si vrajindu-l pe Rilian. Au inteles ca Vrajitoarea sapase exact sub Narnia, unde voia sa iasa la suprafata si sa domneasca prin intermediul lui Rilian. Iar Printul nici nu visase macar, pe atunci, ca tara in care ea voia sa-l faca rege (rege dupa nume, insa in realitate sclavul ei) era chiar tara lui. Iar din ce le-au povestit copiii, au inteles ca Vrajitoarea era in cardasie cu uriasii periculosi din Harfang.

- Invatatura pe care trebuie sa o tragem de aici, inaltimea ta, a spus cel mai batran Pitic, este ca Vrajitoarele alea din Nord urmaresc intotdeauna acelasi lucru, insa in fiecare veac urzesc planuri diferite pentru a-si atinge scopul.

Capitolul 16

RAUL FACUT E ACUM INDREPTAT

Cand s-a trezit a doua zi de dimineata si a constatat ca se afla intr-o pestera, Jill s-a gandit ingrozita ca se intorsese in lumea subpamanteana. Insa cand a observat ca statea lungita pe un pat de ierburi moi, cu o mantie imblanita peste ea, si a vazut un foc jucaus paraind si trosnind (ca si cum abia ar fi fost aprins) pe o vatra de piatra, iar ceva mai incolo, soarele matinal intrand pe gura pesterii, si-a amintit fericita tot adevarul. Avusesera parte de o cina incantatoare, toti laolalta in pestera, desi li se cam facuse somn, inainte ca masa sa ajunga la bun sfarsit. Stia vag ca Piticii se tot foi-sera in jurul focului cu niste tigai mai mari decat ei, in care sfaraiau nenumarati carnati cu un miros delicios. Si nu carnati din aceia prapaditi, plini de paine si soia, ci carnati adevarati, cu multa came, bine condimentati, grasi si doar un pic de tot arsi si rumeniti. Si urmasera, apoi, cani mari cu crema de ciocolata batuta spuma, cartofi copti si castane coapte, mere coapte cu stafide infipte in locul samburilor, si pe urma inghetata sa te mai racoresti dupa toate bunatatile acelea servite fierbinti.

Jill se aseza in capul oaselor si privi in jur. Puddle-glum si Eustace erau lungiti nu prea departe de ea, amandoi dormind bustean.

- Hei, voi doi de-acolo! striga Jill, in gura mare. N-aveti de gand sa va treziti odata?

- Su, su! zise o voce somnoroasa, de undeva de deasupra ei. Fii cumintica. Trage un pui de somn. Nu face taraboi. Bu-hu-hu!

- Pai, cred ca e Pana-luminata! zise Jill, ridicand privirea spre ghemul de pene infoiate, cocotat pe pendula din coltul pesterii.

- Asa-i, asa-i, zbarnai Bufnita, scotandu-si capul de sub aripa si deschizand un ochi. Am venit cu un mesaj pentru Print, pe la ora doua. Veveritele ne-au adus vestea cea buna. Un mesaj pentru Print. El a plecat. Trebuie sa va duceti si voi. Buna ziua - si capul disparu din nou.

Cum se parea ca nu mai exista nici o speranta de a obtine mai multe informatii de la Bufnita, Jill se ridica in picioare si incepu sa caute prin jur, vrand sa se spele si sa manance ceva. Insa aproape numaidecat, in pestera intra un mic Faun tropaind pe pietre cu copitele lui de capra.

- Ah, in sfarsit te-ai trezit, Fiica a Evei, zise el. Poate n-ar strica sa-l trezesti si pe Fiul lui Adam. Trebuie sa porniti la drum in cateva minute, iar cei doi Centauri au avut bunatatea sa va lase sa calariti in spinarea lor, pana la Cair Paravel. Dupa care a mai adaugat cu voce joasa: Fireste, va dati seama ce favoare nemaipomenita vi se face, fiind lasati sa calariti pe un Centaur. N-am mai auzit pana acum de asa ceva. Nu-i frumos sa-i lasati sa astepte.

- Unde-i Printul? a fost prima intrebare pusa de Eustace si de Puddleglum dupa ce au facut ochi.

- Aplecat sa-l intampine pe Rege, tatal lui, la Cair Paravel, raspunse Faunul, al carui nume era Orruns. Corabia Maiestatii sale urmeaza sa intre in port din clipa in clipa. Se pare ca Regele s-a intalnit cu Aslan -nu stiu daca doar i s-a aratat intr-o viziune sau s-au intalnit fata in fata - inainte de a naviga mai departe, iar Aslan l-a intors din drum si i-a spus ca, atunci cand va ajunge inapoi in Narnia, il va gasi acolo, asteptan-du-l, pe fiul pierdut de mult.

Eustace se sculase si impreuna cu Jill il ajutau pe Orruns sa pregateasca micul dejun. Lui Puddleglum i s-a spus sa ramana in pat. Un Centaur pe nume Cloudbirth, care era un tamaduitor celebru sau (cum zicea Orruns) un „vraci', venea sa-i vada arsura de la picior.

- Ah! spuse Puddleglum, parca aproape satisfacut, sa vedeti ca o sa vrea sa-mi taie piciorul de la genunchi in jos. Sa vedeti voi daca n-o fi asa.

Dar ii parea bine ca putea sa mai stea in pat.

Micul dejun a constat din oua jumari si paine prajita, iar Eustace a infulecat cu pofta, de parca n-ar fi mancat nimic inainte de culcare.

- Ehehei, Fiu al lui Adam, zise Faunul, privind cu un fel de admiratie ce bucatoaie isi infunda Eustace in gura. Nu-i nevoie sa te grabesti chiar atat de cumplit. Cred ca. nici Centaurii n-au ispravit inca de mancat.

- Pai, inseamna ca s-au trezit foarte tarziu, spuse Eustace. Pun pariu ca e trecut de ora zece.

- Oh, nu, zise Orruns. Ei s-au sculat inainte sa se lumineze de ziua.

- Atunci au asteptat pesemne al naibii de mult pana sa manance, spuse Eustace.

- Nu, n-au asteptat deloc, replica Orruns. Au inceput sa manance in clipa in care s-au desteptat.

- Ei, dracia dracului! exclama Eustace. Dar astia halesc atat de mult la micul dejun?

- Ehehei, Fiu al lui Adam, cum de nu pricepi tu? Centaurii au un stomac de om si un stomac de cal. Si, fireste, ambele cer mancare. Asa ca mai intai mananca gris cu lapte, rinichi, sunca, omleta, friptura rece, paine prajita, marmelada, cafea si bere. Si, pe urma, se ocupa de partea din ei, care e cal, pascand cam o ora, dupa care incheie cu niste pasat cald, ovaz si un sac cu zahar. Iata de ce e asa o problema sa inviti un Centaur sa stea la tine peste week-end. Mare problema, efectiv.

In clipa aceea, se auzi zgomot de copite tropaind pe piatra, la gura pesterii, iar copiii ridicara privirea. Cei doi Centauri, unul cu o barba neagra, altul cu o barba aurie fluturandu-le peste pieptul gol si robust, stateau afara si ii asteptau, cu capul usor plecat pentru a putea privi in pestera, in acel moment, copiii devenira foarte politicosi si isi terminara iute micul dejun. Nimeni cand vede un Centaur nu se gandeste ca e caraghios. Sunt niste fapturi solemne si maiestuoase, pline de o intelepciune straveche, invatata de la stele; nu-i usor sa-i inveselesti, si nici sa-i infurii, insa mania lor e cumplita, revarsandu-se ca un val nimicitor.

- La revedere, draga Puddleglum, spuse Jill, ducandu-se langa patul Omului-baltilor. Imi pare rau ca te-am facut pesimist.

- Si mie imi pare rau, zise Eustace. Ai fost cel mai bun prieten din lume.

- Sper din suflet sa ne mai intalnim, adauga Jill.

- Nu prea sunt sanse, replica Puddleglum. Nu cred nici ca am sa apuc sa-mi revad vechiul meu wigwam. Si Printul ala - dragut baiat - dar credeti ca e destul de puternic? Nu m-ar mira sa aiba o constitutie distrusa dupa ce a trait atatia ani sub pamant. Te poti alege cu o boala care izbucneste cand nici nu te astepti.

- Puddleglum! zise Jill. Mare farsor esti. Esti lugubru ca la inmormantare, cand in realitate nu-ti mai incapi in piele de fericire. Si vorbesti de parca ti-ar fi frica de orice, cand de fapt esti viteaz ca un - ca un leu.

- Pai, daca tot a venit vorba de inmormantare, incepu Puddleglum, insa Jill, care ii auzea pe Centauri izbind cu copitele in piatra, il surprinse enorm aruncandu-se de gatul lui si sarutandu-l pe fata care semana a noroi, in timp ce Eustace ii strangea mana voiniceste. Pe urma, se repezira amandoi spre Centauri, iar Omul-baltilor, lasandu-se la loc in pat, isi zise in sinea lui: „Ei bine, nici in vis nu m-as fi gandit ca fata asta ar fi putut face asa ceva. Desi, de ce sa nu fim drepti, sunt si eu destul de aratos'.

A calari pe un Centaur este, negresit, o mare onoare (si in afara de Jill si Eustace nu exista nimeni astazi pe lume care sa o fi facut), insa este teribil de inconfortabil. Caci cine tine la viata lui nu s-ar incumeta sa puna saua pe un Centaur, or a calari direct pe spatele lui nu-i deloc distractiv; mai ales daca, asa cum era cazul lui Eustace, n-ai mai calarit niciodata. Centaurii erau foarte politicosi si seriosi, cu un fel de a fi matur si distins, iar in timp ce strabateau la galop padurile Narniei, fara sa intoarca deloc capul, le povesteau copiilor despre insusirile ierburilor si ale radacinilor, despre influentele plantelor, despre cele doua nume ale lui Aslan, cu sensurile lor, si tot felul de lucruri de acest fel. Dar oricat de tare i-a durut si au fost hurducati, cei doi oameni ar da acum orice sa mai faca o data calatoria aceea: sa vada poienile si pantele stralucind sub zapada de peste noapte, sa fie intampinati de iepuri, veverite si pasarele, care iti urau buna dimineata, sa mai respire iarasi aerul Narniei si sa auda glasul copacilor narnieni.

Au ajuns la rau, ale carui ape stralucitoare si albastre curgeau repede sub soarele de iarna, mergand de-a lungul lui pana dupa ultimul pod (care se afla la micul orasel Beruna, tihnit si cu acoperisuri rosii); au trecut dincolo cu un slep condus de un luntras, adica de un Om al baltilor, caci ei sunt cei care se indeletnicesc cu navigatia si pescuitul in Narnia. Si, dupa ce au traversat riul, au continuat sa calareasca de-a lungul malului sudic, ajungand curand la Cair Paravel. Si, exact cand au sosit acolo, au vazut corabia aceea sclipitoare pe care o vazusera cand venisera la inceput in Narnia. Vasul plutea in susul raului, ca o pasare uriasa. Din nou, toata curtea se adunase pe peluza verde dintre castel si chei, pentru a-l intampina si a-i ura bun venit acasa Regelui Caspian. Rilian, care isi schimbase hainele negre si se imbracase acum cu o mantie purpurie peste camasa de zale din argint, statea foarte aproape de marginea apei, cu capul descoperit, pentru a-si primi tatal; si Piticul Bunila sedea langa el, in mica sareta trasa de un magar. Copiii isi dadura seama ca nu aveau cum razbate pana la Print prin toata multimea aceea si, oricum, se simteau acum destul de timizi. Asa ca ii rugara pe Centauri sa-i mai lase sa stea un pic in spinarea lor, ca sa poata vedea si ei ce se intampla, peste capetele curtenilor. Iar Centaurii se aratara de acord.

De pe puntea corabiei se auzi peste apa un sunet de trambite de argint: marinarii aruncara o funie; niste sobolani (Sobolani vorbitori, fireste) si niste Oameni ai baltilor ajunsera repede la mal, unde amarara corabia. Muzicantii, ascunsi undeva prin multime, incepura sa cante o melodie triumfala si solemna. Si, in scurt timp, galionul Regelui atinse cheiul, iar Sobolanii urcara la bord, pe pasarela.

Jill se astepta sa-l vada coborand pe batranul Rege. Insa, se pare ca se ivise o incurcatura neasteptata. Un Lord, palid la fata, veni pe tarm si ingenunche in fata Printului si a lui Bunila. Discutara toti trei, cu capetele apropiate, timp de cateva minute, fara ca nimeni sa poata auzi ce vorbeau. Muzica rasuna in continuare, insa se vedea ca toata lumea simte ca s-a intam-plat ceva. Pe urma, patru Cavaleri, carand ceva si mergand foarte lent, isi facura aparitia pe punte, in momentul in care incepura sa coboare pasarela, se putu vedea ce carau: un pat pe care zacea batranul Rege, foarte palid si nemiscat, il asezara jos. Printul ingenunche langa el si il imbratisa. Regele Caspian ridica mana sa-si binecuvanteze fiul. Si toata lumea ovationa, dar uralele acelea erau cam fara vlaga, caci simteau cu totii ca ceva nu era in regula. Pe urma, brusc, Regelui ii cazu capul pe perne, muzicantii se oprira si se lasa o tacere de moarte. Printul, ingenunchind langa patul Regelui, isi puse capul langa parintele sau si planse amarnic.

Se auzeau soapte si fosnete de peste tot. Jill baga de seama ca toti care aveau pe cap palarii, bonete, coifuri sau glugi si le scoteau - inclusiv Eustace. Pe urma, de deasupra castelului se auzira un fasait si un falfait de panza; cand se uita intr-acolo, vazu ca marele stindard, cu Leul auriu pe el, era coborit in berna. Si dupa aceea, lent, nemilos, cu strune plangarete si cu sunete de corn deznadajduite, muzica incepu din nou: de data asta, o melodie sfasietoare.

Se dadura amandoi jos de pe Centauri (care nici nu-i bagara in seama).

- As vrea sa fiu acasa, zise Jill.

Eustace incuviinta din cap, fara sa spuna nimic, si isi musca buza.

- Am venit, rosti un glas profund in spatele lor. Se intoarsera si il vazura pe Leu in carne si oase, atat de stralucitor, de real si de puternic, incat totul in jur incepu numaidecat sa para sters si mohorat in comparatie cu el. Si, in mai putin timp decat iti trebuie sa respiri o data, Jill uita de Regele Narniei, care murise, si nu-si mai aminti decat cum il facuse ea sa cada de pe stanca pe Eustace, cum din cauza ei o zbarcisera aproape cu toate semnele, si totodata ii venira in minte toate ciondanelile si certurile. Si simtea nevoia sa spuna„imi pare rau', insa nu putea vorbi. Pe urma, Leul ii trase spre el, din priviri, se apleca si le atinse obrajii palizi cu limba, spunand:

- Nu va mai ganditi la asta. Nu voi fi intotdeauna mustrator. V-ati indeplinit misiunea pentru care v-am trimis in Narnia.

- Te rog, Aslan, zise Jill. Putem merge acasa acum?

- Da. Am venit sa va duc Acasa, raspunse Aslan. Dupa care, deschise botul larg si sufla. De data asta, nu mai avura senzatia ca zburau prin aer; simteau, in schimb, ca stateau nemiscati, iar rasuflarea salbatica a lui Aslan impingea tot mai departe corabia, pe Regele mort, castelul, zapada si cerul de iarna. Caci toate astea pluteau pierind in aer, ca niste rotocoale de fum, si dintr-o data se trezira in lumina stralucitoare a unei zile din miezul verii, pe o iarba moale si matasoasa, printre copaci falnici, langa un parau racoros. Vazura, atunci, ca se aflau iarasi pe Muntele lui Aslan, sus de tot, deasupra si dincolo de Capatul Lumii unde se intindea Narnia. In mod straniu, insa. muzica funebra, in amintirea Regelui Caspian, rasuna in continuare, desi nu-ti dadeai seama de unde venea. Paseau de-a lungul paraului, iar Leul mergea in fata lor: si Leul se facu atat de frumos, iar muzica atat de sfasietoare, incat Jill nici nu mai stia ce o impresionase mai mult, de-o podidise plansul.

Pe urma, Aslan se opri si copiii se uitara in parau. Si acolo, pe prundisul auriu de pe fundul paraului, zacea Regele Caspian, mort, iar apa curgea peste el ca o oglinda lichida. Barba lunga si alba flutura prin apa ca o alga. Toti trei ramasera acolo, in picioare, si plansera. Chiar si Leul: lacrimi mari de Leu, fiecare lacrima mai pretioasa decat ar putea fi tot Pamantul, daca n-ar fi decat un diamant solid si unic. Si Jill observa ca Eustace nu arata ca un copil care plange si nici ca un baiat care plange, dar n-ar vrea sa se bage de seama, ci ca un adult care plange. Cel putin, asa i s-a parut ei; si, intr-adevar, cum zicea ea, oamenii nu par a avea o varsta anume pe acel munte.

- Eu al lui Adam, spuse Aslan, du-te in desisul acela, smulge ghimpele pe care il vei gasi si adu-mi-l mie.

Eustace se supuse. Ghimpele avea cam treizeci de centimetri si era ascutit ca o floreta.

- Vara-mi-l in laba, Fiu al lui Adam, zise Aslan, ridicand laba din fata si intinzand talpa imensa spre Eustace.

- Chiar trebuie? ezita Eustace.

- Da, ii raspunse Aslan.

Si atunci, inclestandu-si dintii, Eustace infipse ghimpele in talpa Leului. Iar de pe locul intepaturii iesi o picatura imensa de sange, rosie cum n-a fost nimic din tot ce ati vazut sau v-ati imaginat voi vreodata mai rosu pe lumea asta. Si picatura aceasta cazu, pleoscaind, in apa peste trupul Regelui mort. In acel moment, muzica cea jalnica inceta. Iar Regele mort incepu sa se transforme. Barba alba i se facu cenusie, iar din cenusie galbena, pe urma tot mai scurta, pana disparu complet; iar obrajii scofalciti i se rotunjira rumeni si frumosi, ridurile se netezira; ochii, acum deschisi, ii rideau vesel, la fel ca si buzele. Brusc, sari in sus si ramase in picioare in fata lor - un barbat foarte tanar sau un baiat. (Jill nu-si dadea seama exact, intrucat oamenii din tara lui Aslan nu au varsta distincta. Chiar si in lumea aceasta, fireste, copiii cei mai prostovani sunt si cei mai copilarosi, la fel cum adultii cei mai prostovani sunt si cei mai maturi.) Si se repezi spre Aslan, aruncandu-se cu bratele, cat putea el de bine, de gatul urias al acestuia; si il saruta pe Aslan, cu sarutul lui puternic de Rege, iar Aslan il saruta la randul lui, cu sarutul sau salbatic de Leu.

In cele din urma, Caspian se intoarse spre ceilalti. Si, uimit, incepu sa rada de bucurie.

- Ei! Eustace! zise el. Eustace! Deci pana la urma tot ai ajuns la Capatul Lumii. Mai tii minte sabia mea grozava, pe care ai rupt-o pe Sarpele de mare?

Eustace facu un pas spre el, cu amandoua mainile intinse, insa pe urma se trase inapoi cu o expresie cam uimita:

- Ia te uita, extraordinar, se balbai el. Toate bune si frumoase. Dar nu ai? Adica nu esti?

- Oh, nu fi natarau, zise Caspian.

- Dar, facu Eustace, uitandu-se la Aslan. N-a n-a murit, parca?

- Ba da, zise Leul foarte incetisor, aproape (asa i se paru lui Jill) ca si cum ar fi ras. A murit. Multi oameni au murit, sa stii. Chiar si eu. Foarte putini sunt cei care n-au murit.

- Oh, zise Caspian. Inteleg ce te framanta. Crezi, pesemne, ca sunt vreo stafie sau vreo prostie din asta. Dar nu-ti dai seama? As fi asta daca as aparea in Narnia acum: fiindca locul meu nu mai e acolo. Insa nu poti fi o stafie in propria ta tara. As putea fi o stafie, daca m-as duce in lumea voastra. Nu stiu. Dar presupun ca nu-i nici a voastra, din moment ce sunteti aici.

O mare speranta incolti in inimile copiilor. Aslan, insa, isi scutura capul mitos.

- Nu, dragii mei, spuse el. Cand va veti mai intalni cu mine aici, va fi pentru a ramane. Dar nu acum. Trebuie sa va intoarceti in lumea voastra pentru un timp.

- Domnule, zise Caspian. Mi-am dorit dintot-deauna macar sa intrezaresc lumea lor. E ceva rau in asta?

- Acum, ca ai murit, fiule, nu mai poti dori ceva rau, spuse Aslan. Vei vedea lumea lor - pentru cinci minute din timpul lor. Nu-ti va trebui mai mult ca sa indrepti lucrurile acolo. Pe urma, Aslan ii explica lui Caspian ce ii astepta pe Jill si pe Eustace cand se intorceau in lumea lor, povestindu-i totul despre Scoala Experimentala; se parea ca stia si el la fel de bine ca si ei.

- Fiica mea, ii zise Aslan lui Jill, rupe o nuielusa din tufisul acela.

Jill asa facu; si de indata ce avu nuielusa in mana, aceasta se preschimba intr-o cravasa de calarie noua si frumoasa.

— Acum, voi, fii ai lui Adam, scoateti sabiile, spuse Aslan. Dar folositi doar partea fara tais, caci nu impotriva razboinicilor va trimit acum, ci impotriva lasilor si a copiilor.

- Vii si tu cu noi, Aslan? intreba Jill.

- Nu-mi vor vedea decat spinarea, spuse Aslan. Ii calauzi rapid prin padure si, nu dupa multi pasi,

In fata lor aparu zidul Scolii Experimentale. Pe urma, Aslan trase un raget, de soarele se zgaltai pe cer, iar zece metri de zid se naruira sub ochii lor. Prin spartura, se zareau tufisurile si arbustii, precum si acoperisul salii de gimnastica, toate sub acelasi cer mohorat de toamna, pe care il vazusera inainte ca aventurile lor sa inceapa. Aslan se intoarse spre Jill si Eustace, sufland spre ei si atingandu-le fruntile cu limba. Pe urma, se lungi prin crapatura pe care o facuse in zid, cu spinarea sa aurie spre Anglia si cu fata sa domneasca inspre taramurile lui. In aceeasi clipa, Jill vazu alergand spre ei, printre dafini, figuri pe care le cunostea prea bine. Aproape toata banda era acolo - Adela Pennyfather, Cholmondely Major, Edith Winterblott, Sorner „Bubosul', Bannister babanul si uraciosii de gemeni Garret. Brusc, insa, se oprira. Expresia de pe fetele lor se schimba si toata rautatea, infumurarea, cruzimea si nemernicia disparura aproape complet, in locul lor instalandu-se o mare groaza. Caci vazura zidul prabusit si un leu, mare cat un elefant, zacand in spartura, precum si trei siluete in haine stralucitoare, cu arme in mana, napustindu-se spre ei. Si, avand in madulare puterea lui Aslan, Jill lovea cu cravasa in fete, in timp ce Caspian si Eustace izbeau cu dosul sabiilor in baieti, astfel incat in doua minute toti huliganii fugeau innebuniti, zbierand:

- Ne omoara! Fascistii! Leii! Asa ceva nu se face.

Si pe urma Directoarea iesi in fuga afara, sa vada ce se intampla. Iar cand vazu leul, zidul spart, pe Caspian, pe Jill si pe Eustace (pe care nici nu-i recunoscu macar), o apucara pandaliile si intra inapoi in cladire, unde telefona la politie, spunandu-le tot felul de bazaconii cu un leu scapat de la circ si cu niste puscariasi evadati, care daramasera zidurile si umblau cu sabia scoasa, in toiul acestei tevaturi cumplite, Jill si Eustace se strecurara tiptil inauntru, unde isi schimbara straiele stralucitoare, imbracandu-se cu hainele lor obisnuite, iar Caspian se intoarse in lumea lui. Si zidul, la porunca lui Aslan, se facu intreg, ca inainte. Cand sosi politia si nu gasi nici urma de leu, zid spart sau puscariasi, vazand-o, in schimb, pe Directoare comportandu-se ca o dementa, se porni numaidecat o ancheta generala. Iar cu ocazia acestei anchete au iesit la iveala tot felul de lucruri despre Scoala Experimentala; vreo zece persoane au fost exmatriculate. Dupa aceea, prietenii Directoarei au constatat ca nu mai era buna de Directoare, asa ca au facut-o Inspectoare, ca sa aiba de-a face cu alti Directori. Si cand au constatat ca nu era buna nici macar de asa ceva, au bagat-o in Parlament, unde de atunci a trait fericita.

Eustace si-a ingropat hainele frumoase, in mare taina, intr-o noapte, undeva pe terenul din incinta scolii, insa Jill s-a fofilat cu ale ei acasa si le-a purtat la un bal mascat, in vacanta urmatoare. Iar incepand din acea zi, situatia s-a ameliorat mult la Scoala Experimentala, care a devenit o institutie de invatamant destul de buna. Jill si Eustace au ramas mereu prieteni.

Departe de tot, insa, in Narnia, Rilian l-a inmormantat pe tatal lui, Caspian Navigatorul, al Zecelea dupa nume, purtand doliu dupa el. Rilian a carmuit cu destoinicie, iar tara a fost fericita in vremea lui, desi Puddleglum (al carui picior a fost ca nou in trei saptamani) atragea adesea atentia ca dupa o dimineata insorita, dupa-amiaza ploua, asa ca nu te poti astepta ca un lucru bun sa dureze.

Deschizatura din coasta dealului n-a mai fost astupata si adesea, in zilele fierbinti de vara, narnienii intra acolo, cu corabii si felinare, coborand pana la apa, unde navigheaza incolo si incoace, cantand pe marea subterana rece si intunecoasa, istorisindu-si unii altora povesti despre orase care se afla la mari adancimi, dedesubt. Daca aveti vreodata norocul sa va duceti in Narnia, tineti minte sa va uitati la pesterile acelea.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-l963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.