Necesitatea gestionarii comunicarii

Necesitatea gestionarii comunicarii

Evolutia teoriei sistemului de comunicare umana parcurge o perioada de peste doua milenii, pentru a intra in secolul nostru cu o serie de necunoscute si inca dintre cele mai esentiale:

- cum actioneaza starile emotionale asupra comunicarii;

- raportul care se formeaza intre ratiune si comportament;

- motivatiile si interdependentele acestora cu comunicarea.

Toate aceste subiecte nepatrunse asteapta insa a fi elucidate pentru o mai buna cunoastere de sine si pentru ca actiunile rationale sa prevaleze asupra manifestarilor primare ale comportamentului uman.

Gestionarea comunicarii s-a impus ca o necesitate, intrucat in organizarile sociale acest proces este inevitabil, oamenii comunicand "pentru a conlucra in satisfacerea unor necesitati proprii in stare de veghe" [1].

Prin sintagma gestionarea comunicarii desemnam ansamblul de interventii realizate de oameni, corelate atat in contextul comunicarii, cat si in situatia in care se comunica, prin care se evita erorile de comunicare, se identifica si se elimina barajele in comunicare sau, cu alte cuvinte, se incearca optimizarea comunicarii. Posibilitatile oamenilor de a sesiza si satisface necesitatea de gestionare a comunicarii (a unora dintre relatiile informationale sau a unor aspecte care le conditioneaza) sunt initial reduse si afectate de posibilitatile de interpretare disponibile. Ca urmare, este posibil ca masurile gestionare sa fie initial putin eficace, sa contina si actiuni eronate, dar ele sa se amelioreze succesiv.

Pe masura ce capacitatea de procesare a informatiilor se dezvolta, activitatile gestionare pot fi mai performante, se diversifica si se particularizeaza in functie de domeniul in care se comunica si de problematica relatiilor informationale. Astfel, gestionarea comunicarii va cuprinde si activitati prin care oamenii sunt sustinuti sa se socializeze functional, reusesc sa formalizeze canale si modalitati de comunicare, produc si amelioreaza banci de date, reusesc sa sesizeze in timp real nevoi de corectii.

Progresele in explicarea comunicarii sunt cele care au facut posibila distinctia intre comunicarea privata si cea publica, sesizarea importantei comunicarii in orice gen de actiune, investigarea "crizelor de comunicare" si intelegerea necesitatii gestionarii comunicarii publice. Cercetarea stiintifica a produs suficienta informatie teoretica pentru ca problematica deosebit de subtila a comunicarii sa poata face obiectul activitatii educationale, pentru a se constientiza necesitatea gestionarii relatiilor publice, dar si pentru a se concepe strategii de agresare sistematica a capacitatii oamenilor de a procesa informatii, de a comunica si de a interactiona prin intermediul comunicarii [2].

Comunicarea intre oameni presupune o minima comuniune, o minima compatibilitate a procesorilor de informatii implicati. In caz contrar, comunicarea nu poate fi reala; ori nu-i posibila, ori contine rezerve, suspiciuni si nu poate sa fie credibila. Daca situatia de comunicare este constientizata, ea poate sa produca paranteze de comunicare cu scopuri clarificatoare, care pot restabili comunicarea; in cazul in care dificultatile de comunicare nu sunt constientizate, erorile ce intervin in comunicare se pot dezvalui ulterior, prin consecintele lor. Comunicarea poate fi afectata de raporturile ce se stabilesc, in cazul fiecarui interlocutor, intre bio-procesorii si interpretorii sai, dar si de incompabilitatile posibile intre bio-procesorii interlocutorilor sau intre interpretorii implicati in comunicare.

Compatibilitatea la nivelul bio-procesorilor este conditia comunicarii normale la nivelul interpretorilor, dar interpretorii pot, daca dispun de anumite proprietati, sa amelioreze comunicarea intre bio-procesori. Specializarea interpretorilor justifica diferentierea comunicarii, a continutului ei si a modalitatilor in care se realizeaza, in raport cu interpretorii implicati.

Dificultatile de gestionare a organizatiilor, ca si posibilitatea agresarii informationale a organizatiilor sau a oamenilor ce intretin organizatiile, fac posibile "crize ale organizatiilor" si "crize de comunicare in organizatii". Utilizam expresia criza de comunicare in organizatie pentru a desemna situatia in care comunicarea profesionala intre oameni pentru satisfacerea unor necesitati nu se mai dovedeste a fi functionala. Suspiciunea, nerespectarea normelor de comunicare, lipsa autoritatii in relatiile ierarhice, colaborarea unora dintre oameni in activitati ce afecteaza organizatia, predominanta comunicarii private sunt indicii clare ale crizei comunicarii intr-o organizatie. Este plauzibil ca atunci cand criza de comunicare precede criza organizatiei, ea sa decurga fie din deficiente majore in gestionarea organizatiei, fie din presiuni exercitate de agresiuni informationale asupra organizatiei. Starea comunicarii in organizatie este un indicator al situatiei organizatiei, al capacitatii ei functionale, in comunicare se regasesc deficientele din normari, erorile cuprinse in masurile administrative, aspectele ramase nesolutionate in oricare dintre domeniile care presupun gestionarea organizatiei. In masura in care comunicarea dintre ele este afectata de aspecte de genul celor mentionate, se dezvolta incompabilitati si tensiuni intre oameni, intre comunicarea formalizata si cea privata; sesizarea implicatiilor comunicarii pentru starea organizatiei este la originea preocuparilor pentru a se elabora si implementa strategii de gestionare a comunicarii in organizatii.

Aspectele aduse in atentie dezvaluie ca situatia organizatiilor si cea a oamenilor in organizatii se diferentiaza in raport cu caracteristicile comunicarii. In cazul in care comunicarea este doar consecinta fireasca a activitatilor, ea fluctueaza sub presiuni inerent contradictorii, care decurg din limitele orizonturilor informationale implicate in functionarea organizatiei. Daca decidentii incearca sa controleze comunicarea in modalitati care decurg din interpretari eronate ale organizarilor sociale si ale situatiei sociale a oamenilor, deciziile sunt afectate de erorile si simplificarile deformatoare pe care interpretarile-cadru le contin; desigur, consecintele disfunctionale se diferentiaza in raport cu natura interpretarilor-cadru, ele nu pot fi similare daca interpretarile sunt religioase, ideologice sau teoretice, deoarece lor le sunt specifice alte clase de erori si simplificari deformatoare [3].

Putem sustine deci ca necesitatea gestionarii comunicarii este determinata de capacitatea de comunicare a oamenilor, care este produsul si expresia conexiunilor ce se pot realiza intre bio-procesori si interpretorii produsi de socializare si cei produsi de raportare a oamenilor la diverse aspecte din ambianta lor, prin care astfel de aspecte le devin accesibile.