Modelul sociometric

Modelul sociometric

Aparitia notiunii de "informatii" nu poate fi disociata de cercetarile biologilor. De altfel, din momentul aparitiei teoriei matematice a comunicarii a trebuit sa fie acceptat vocabularul informatiei si al codului in biologie. Astfel, in 1943, Erwin Schrödinger il foloseste pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute in cromozomi. Ulterior, analogiile cu domeniul informatic au insotit toate marile descoperiri din aceasta stiinta a vietii: descoperirea ADN-ului ca suport al ereditatii de catre americanul Osvald Avery, in 1944; evidentierea structurii sale in dubla elice de catre cercetatorul englez Francis Crick si a celui american James Watson, in 1953; lucrarile despre codul genetic ale autorilor francezi care au obtinut premiul Nobel in 1965, Jacques Monod, François Jacob si André Lwoff[1]. Pentru a-si formula teoria, Claude Shannon a recurs, in mod evident, la biologia sistemului nervos. La randul ei, teoria matematica a comunicarii a furnizat specialistilor in biologie moleculara un cadru conceptual capabil de a reflecta specificitatea biologica si caracterul unic al individului.

In continuarea aceleiasi idei, biologul Ludwig von Bertalanfy a pus bazele "teoriei sistemelor" in 1933 prin lucrarea intitulata Modern Theories of Development. Bertalanfy utilizeaza termenul "functie" raportandu-l la "procesele vitale sau organice in masura in care contribuirea la mentinerea echilibrului organismului". Acest proces este cunoscut sub denumirea de homeostazie. Sistemul si functionalismul impartasesc termenul comun de "functie" care indica primatul intregului asupra partilor. Viziunea sistemica ambitioneaza sa gandeasca global interactiunile dintre elemente, fiind mai putin preocupata de cauzalitati si dorind sa perceapa complexitatea sistemelor ca multimi dinamice cu relatii multiple si schimbatoare. Aceste calitati ale modelului sistemic au fost preluate de alti cercetatori, cunoscuti ca teoreticieni ai comunicarii de masa si ai opiniei publice, si au fost aplicate in studiile lor despre procesele de formare a deciziei politice.[2]

Modelul sistemic are si alte efecte. In aceiasi ani, 1950-1960, el a oferit posibilitatea autorului american Melvin DeFleur sa reprezinte schema lineara a lui Shannon intr-un mod complex, evidentiind rolul jucat de feedback in "sistemul social" pe care il constituie mijloacele de comunicare in masa in ansamblul lor. "Fiecare dintre media," postuleaza el, "reprezinta in sine un sistem social independet, dar toate sunt legate intre ele in mod sistematic."[3] Fiecare dintre aceste ansambluri este reprezentat cu doua subsisteme responsabile de "productie", respectiv "distributie" si comportand fiecare in parte o multitudine de actori cu diversele lor sisteme de roluri. Printre acesti actori se numara agentiile publicitate, societatile pentru studierea pietei si masurarea audientei, organismele de reglementare si arbitraj etc. Pastrarea echilibrului sistemului conditioneaza continuturile.

Sub influenta teoriei matematice si a analizelor lui Norbert Wiener, Abraham Moles, inginer si matematician, concepe, in Franta, un proiect teoretic de "ecologie a comunicarii". Comunicarea este definita ca "actiunea prin care un organism sau un sistem, situat intr-un punct dat R, participa la experientele (Erfahrungen) si stimulii poveniti din mediu apartinand unui alt individ sau sistem aflat in alt loc si in alt timp, utilizand elementele de cunoastere pe care le au in comun".[4] Ecologia comunicarii este stiinta interactiunii dintre specii diferite de comunicare in interiorul unui domeniu dat. "Speciile de comunicare, apropiata sau indepartata, evanescenta sau inregistrata, tactila sau auditiva, personala sau anonima, actioneaza efectiv una asupra celeilalte in spatiul inchis al celor 24 de ore ale cotidianului sau in spatiul social al planetei." Aceasta ecologie comporta doua ramuri diferite. Prima are drept unitate fiinta individuala si se ocupa de interactiunea dintre modalitatile comunicarii sale in sfera "timp", aceea a bilantului sau de timp, si sfera "spatiu", interactiunea traseelor intr-un teritoriu. Cea de a doua ramura se refera la organizarea sistemelor de tranzactie dintre fiinte, la inervatia logo-sferei, la conditionarea planetei de o serie de canale care pun in circulatie mesajele si la sedimentarea acestora in "locurile memoriei", asa cum sunt arhivele si bibliotecile.

Cum s-a precizat si s-a prezentat in capitolul anterior, in anii 1940, un grup de cercetatori americani s-au opus teoriei matematice a lui Shannon care ameninta sa devina o referinta dominanta si absoluta. Istoria acestui grup, cunoscut sub denumirea de Colegiu Invizibil sau scoala de la Palo Alto, a fost deja prezentata. Indepartandu-se de modelul linear al comunicarii, cercetatorii au readus in atentie modelul circular al lui Norbert Wiener si au atras atentia ca teoria matematica, conceputa de inginerii din telecomunicatii, trebuie sa ramana valabila pentru ei insisi si numai in domeniul lor, in vreme ce comunicarea trebuie sa fie aprofundata de stiintele umane si sa ambitioneze ajungerea la un model propriu. Diferenta de opinie este sintetizata de Yves Winkin: "Dupa ei, complexitatea celei mai marunte situatii de interactiune este atat de mare, incat ar fi zadarnic sa vrem sa o reducem la doua sau mai multe variabile care sa functioneze linear. Cercetarea in comunicarea trebuie conceputa in termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple si de sisteme circulare".[6] Intr-o asemenea viziune circulara a comunicarii, receptorul are un rol la fel de importanta ca si emitatorul, imprumutand concepte si modele din demersul sistemic, dar si din lingvistica sau din logica, membrii scolii de la Palo Alto au explicat o situatie globala de interactiune, bazandu-se pe ipotezele formulate in axiomele comunicarii pe care le-am prezentat deja.

Notiunii de comunicare izolata ca act verbal constient si voluntar, care subintinde sociologia functionalista, i se opune ideea de comunicare ca un proces social permanent, integrand moduri multiple de comportament: verbal, paraverbal, nonverbal. Astfel, cercetatorii devin din ce in ce mai interesati de gestualitate (kinezica) si de spatiul interpersonal (proxemica), de aplicatiile in analiza situatiilor conversationale (pragmatica) sau demonstreaza ca accidentele comportamentului uman releva un anume mediu social. Analiza contextului domina analiza continutului. Comunicarea fiind conceputa ca un proces permanent cu mai multe niveluri, pentru a percepe aparitia semnificatiei, cercetatorul trebuie sa descrie functionarea unor moduri de comportament diferite intr-un context dat.

In 1959, Edward Hall, membru al Colegiului Invizibil, doctor in antropologie, a publicat volumul intitulat The Silent Language, in care trage concluzii in urma observatiilor personale efectuate pe teren - ca ofiter in timpul razboiului sau ca formator de personal diplomatic, arhitecti, psihiatri, antropologi - asupra dificultatii raporturilor interculturale. In baza ideilor specifice disciplinei proxemica, pe care o intemeiaza, Hall evidentiaza multitudinea de coduri, asa numitele "limbaje tacute", proprii fiecarei culturi (limbajul timpului, limbajul spatiului, relatiile de prietenie, tipurile de negocieri ori de acorduri etc.). Acestea se afla la originea "socurilor culturale", a neintelegerii ori intelegerii dificile dintre oamenii care nu impartasesc aceleasi coduri si nu sunt obisnuiti cu aceleasi reguli de organizare a spatiului sau a timpului. Ulterior, in anii 1980, contributia decisiva a Scolii de la Palo Alto a fost, in sfarsit, recunoscuta gratie crizei modelelor macro-sociologice. Revenind la E. T. Hall, precizam ca, urmand exemplul lui R. Birdwhistell, care s-a consacrat studiului kinezicii, el apreciaza ca acest sistem global de comunicare, care este cultura, poate fi decompus in trei niveluri de complexitate diferita: "notele izolate / unitatile indivizibile"/isolates, seriile / sets si schemele / patterns, toate interactionand dupa coduri pe care le putem descifra doar cunoscand "limbajul tacut", spatiul si timpul in special. Ulterior, in alta lucrare intitualta The Hidden Dimension, o veritabila gramatica a spatiului, Hall propune binecunoscuta clasificare a distantelor interpersonale: intima, personala, sociala, publica. Prin contributiile lor, alti autori au incercat sa stabileasca limite pentru aceste distante, insa parerea celui care le-a propus este una diferita: nu se poate identifica un mecanism prin care se poata masura aceste distante, deoarece acestea difera in functie de timpul de cultura si civilizatie. Tentativele de clasificare a spatiilor si de organizare fixa a habitatului continua in lucrarea Beyond Culture,[8] prin care Hall contesta pretentiile moderne de creare a unei arhitecturi universale conform principiilor traditionale intrupate de Le Corbusier. Hall pledeaza pentru evidentierea particularitatilor culturale, captand un curent actual, postmodern, opus incercarii de generalizare globalizanta.

In aceeasi incercare de enumerare a grupurilor coagulate si concontrate asupra studiului comunicarii si a relatiilor pe care aceasta le implica precizam ca, sub o inspiratie predominant marxista, un grup de filozofi intemeiaza Scoala de la Frankfurt[9]. Ei se aflau in exil in Statele Unite si au gasit in transformarile culturale motive de neliniste in perioada anilor '40. Douazeci de ani mai tarziu, miscarea structuralista, aparuta in Franta, readuce in centrul atentiei aceasta ideologie ca un element antagonic metodei empiriste. In aceeasi perioada, in Marea Britanie, Grupul de la Birmingham inaugureaza asa-numitele cultural studies. Erau o prelungire a demersului Scolii de la Frankfurt. Este una dintre abordarile cele mai utile pentru a demonstra pluralitatea receptarilor. In 1957, in lucrarea prin care s-a creat acest curent, R. Hoggart propune, sub forma unei anchete etnografice, o descriere a stilului de viata al claselor populare engleze si a felului in care acestea recepteaza continutul difuzat de noile media (presa populara si romanele siropoase). Astfel, media fac obiectul unei "atentii oblice" (continutul nu este receptat ca o realitate, ci cu o anumita distanta conotata prin ironie, neincredere, lectura partiala etc.). Autorul demonstreaza ca, totusi, clasele populare rezista, intr-o anume masura, mesajelor care le sunt adresate, desi aceste suporturi vorbind despre o lume de promisiuni alimenteaza realitatea cotidiana cu placeri ce anima atmosfera din interiorul caminului. Ulterior, problema receptarii apare si in alte volume ale cercetatorilor intersati de cultural studies: Louis Althusser, Pierre Bourdieu, Roland Barthes, Michel Foucault, Michel de Certeau etc. Un text fundamental este cel care ii apartine lui S. Hall si pe care l-am mentionat intr-un capitol anterior . Stuart Hall subliniaza faptul ca mesajele sunt preponderent codificate conform ordinii dominante, dar nu sunt receptate in acelasi mod. Lecturile posibile sunt clasificate astfel: lectura dominanta in care mesajul este receptat natural, in mod direct; lectura opozitionala in care mesajul este inteles, dar este "citit" prin alt cod; lectura negociata, adica o lectura conforma cu codul dominant, dar si opozitionala.

In perioada Republicii de la Weimar, cativa intelectuali, printre care se remarca filosoful Max Horkheimer si economistul Friedrich Pollock, intemeiaza Institutul de Cercetari Sociale care era afiliat Universitatii din Frankfurt. Aceasta a fost prima institutie germana consacrata cercetarii si care a avut o orientare deschis marxista. Primele studii au fost drept dovada consacrate economiei capitaliste si istoriei miscarii muncitoresti. Horkheimer preia in 1930 conducerea acestei institutii si o indreapta spre o noua directie: critica strategiilor politice ale principalelor partide germane, din punct de vedere economic, avand un obiectiv ambitios si anume acela de a-l apropia pe Marx de Freud. Simultan, psihanalistul austriac Wilhelm Reich concepe eseuri despre psihologia de masa a fascismului, ceea ce reprezinta cea dintai abordare freudiano-marxista a mecanismului de gestiune simbolica intr-un regim autoritar.

P. F. Lazersfeld este un autor care, in baza unui proiect finantat, a incercat sa realizeze o armonie intre teoria europeana si empirismul american. El dorea revitalizarea cercetarii administrative si, in ciuda faptului ca un protocol de colaborare a fost incheiat in 1939, opozitia intre cele doua mentalitati s-a dovedit ireconciliabila. Un colaborator al acestuia, Theodor W. Adorno, este de parere ca obiectul cercetarii in Statele Unite este circumscris limitelor sistemului radiofoniei comerciale. El se opune "analizei acestui sistem, a consecintelor culturale si sociologice si a bazelor sale sociale si economice."[13] Acelasi autor marturiseste cu privire la criza culturii: "Cand am fost confruntat cu exigenta de a masura cultura mi-am dat seama ca, de fapt, cultura trebuia sa fie tocmai acea conditie ce exclude mentalitatea capabila sa o masoare." Horkheimer impartaseste acelasi sentiment de incompatibilitate profunda si care este, de fapt, de natura epistemologica: "Nevoia de a se limita la date sigure si certe, tendinta de a se discredita orice cercetare asupra esentei fenomenelor, ca fiind metafizica, risca sa oblice cercetarea sociala empirica sa se restranga la neesential in dorinta de a evita ceea ce poate fi obiect de disputa. Prea adesea, obiectele cercetarii sunt impuse de metodele aflate la indemana, cand de fapt ar trebui sa se adapteze metodele la obiect."

La mijlocul deceniului al IV-lea din secolul XX, Horkheimer si Adorno creeaza conceptul de "industrie culturala" si analizeaza productia acesteia ca o miscare globala. Produsele culturale, filmele, programele radiofonice, revistele evidentiaza o rationalitate tehnica comuna, aceeasi modalitate de organizare si de planificare, foarte asemanatoare cu cele intalnite in fabricarea masinilor de serie sau proiectele de urbanism. Fiecare sector de productie este uniformizat. Civilizatia contemporana imprima tuturor lucrurilor o deranjanta si ciudata asemanare. Industria culturala pune la dispozitie bunuri standardizate menite a veni in intampinarea unor cereri identificate. Printr-un mod industrial de productie se obtine o cultura de masa alcatuita dintr-o serie de obiecte amprentate de industria culturala. Intr-un asemenea context, cuvintele cheie sunt: serie, standardizare, diviziune a muncii. Situatia este consecinta directa a evolutiei tehnologice si a stadiului in care se afla economia mondiala. "In zilele noastre rationalitatea tehnica este rationalitatea dominatiei insasi. Terenul pe care tehnica isi dobandeste puterea asupra societatii este terenul celor care o domina economic."[16] Rationalitatea tehnica este, la urma urmelor, elementul coercitiv al unei societati alienate. Industria culturala consacra falimentul culturii si decaderea acesteia la un statut de marfa. Actul cultural are o valoare-pret, este lipsit de orice experienta autentica, iar factorul critic dispare. Productia industriala consfinteste degradarea rolului filozofico existential al culturii. Oricat de clarvazatori au fost in previziunile lor privind fenomenele culturale, Horkheimer si Adorno nu au intrevazut decat aspectul fundamental al imbinarii dintre arta si tehnologie; alte perspective diferite vor fi evidentiate de catre continuatori. Walter Benjamin, de asemenea membru al Scolii de la Frankfurt, in lucrarea intitulata Opera de arta in era reproductibilitatii sale tehnice (1933) explica cum principiul reproducerii face ca vechea conceptie despre arta sa devina perimata. Cultura de masa este stigmatizata in scrierile acestor autori, iar procesele de fabricatie aduc prejudicii grave imaginii sacre a artei. De fapt, in toate aceste studii, se distinge un ecou protestatar impotriva intruziunii tehnicii in lumea culturala. Principalul obstacol il constituie reproductibilitatea datului cultural prin mijloace tehnice. Modalitatea industriala de producere a culturii ameninta cu standardizarea avand drept scopuri principale rentabilitatea economica si controlul social. Vocile care au criticat aceasta abordare ascund nostalgia unei dependente culturale libere de orice legatura cu tehnica. Totusi, cei doi autori, Horkheimer si Adorno, raman probabili cei mai originali ganditori in cadrul Scolii de la Frankfurt. Studiile lor au influentat generatii succesive de intelectuali pana la sfarsitul anilor 1970.

Un alt model popular, omniprezent, este acela care detaliaza viziunea autorilor Andersch, Staats si Bostrom. Comunicarea dobandeste o reprezentare circulara in care emitatorul si receptorul nu mai sunt separati, fiind evidentiat spatiul de continuitate, relatia de interdependenta, intersanjabila intre cele doua roluri. Deopotriva, se acorda importanta mediului, stimulilor, faptului ca orice comunicare presupune o reactualizare determinata de dinamica informatiei.