Imaginile sociale ca manifestari ale identitatii si alteritatii sociale

Imaginile sociale ca manifestari ale identitatii si alteritatii sociale

Reprezentarile sociale exista in societate numai daca apar in discursul public; fenomenele problematice dau nastere la tensiune si devin, astfel, subiecte de dezbatere. Imaginile sociale sunt "precizate, studiate, gandite, in masura in care exprima pozitia, ierarhia valorica a unei colectivitati. Este vorba, in realitate, despre o parte din constructiile simbolice elaborate si obiectivizate de indivizi sau colectivitati care, schimbandu-si punctele de vedere, tind sa se influenteze sau sa se modeleze reciproc" (Chiciundean & Halic, 2008, p. 38). Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, traditiei, sistemului de credinte colective, normelor sociale date si contribuie la formarea conduitelor si orientarea comunicarii sociale.

Imaginile sociale se elaboreaza prin si in raporturile sociale de comunicare si, de aceea, se considera ca dinamica comunicarii si dinamica imaginilor sociale se intersecteaza cu elementele mentalului colectiv, dintre care mentalitatile si orizontul de interpretare ale oamenilor si grupurilor sociale joaca roluri fundamentale.

Mentalitatea este un ansamblu de opinii, prejudecati si credinte care influenteaza reprezentarile indivizilor, grupurilor umane si popoarelor, in primul rand, prin credintele si prejudecatile cu ajutorul carora filtreaza informatia sociala si orienteaza opinia oamenilor (Ibidem, p. 80). Gustave Le Bon afirma ca "opiniile sunt bazate, in principal, pe elemente afective si mistice, adica pe credinte si prejudecati, de aceea depind exclusiv de reactiile individuale pe care le modifica fara incetare mediul, caracterul, educatia, interesul etc." (Le Bon, 1995, p. 84). Orice individ, dar si orice comunitate functioneaza, constient sau nu, conform unui anumit numar de prejudecati si stereotipuri sociale, care faciliteaza sau perturba comunicarea.

In lucrarea Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener Kulturen Gerhard Maletzke afirma ca "imaginea unui popor reprezinta totalitatea trasaturilor care-i vin in minte unei persoane atunci cand se gandeste la acel popor" (apud Rambu, 2010, p. 38). Aceasta imagine poate fi foarte elaborata sau foarte simplificata, sub forma unui stereotip, care este insotit, de obicei, de o prejudecata, care este o judecata de valoare. In orice cultura putem identifica stereotipuri si prejudecati ale comunitatii respective despre alte comunitati, stereotipuri si prejudecati pe care comunitatea le are despre sine insasi si despre modalitatile in care este perceputa, la randul ei, de altii. Prejudecata bazata pe o generalizare eronata si rigida introduce stari psihologice defavorabile in perceptia reciproca a etnoorganizarilor, generand reprezentari si imagini care accentueaza, in primul rand, aspectele negative ale realitatilor istorice comune. Aceste prejudecati genereaza ostilitatea prin: (a) vicierea contactelor si comunicarii intergrupuri; (b) evidentierea inegalitatilor de statut; (c) sustinerea clivajelor si a suspiciunilor; (d) hiperbolizarea si opunerea diferentelor.

Toate aceste jude­cati prestabilite se afla in legatura cu istoria grupului de apartenenta al subiectului, precum si cu o serie de alti factori; de exemplu, preju­decatile sociale cu privire la o minoritate etnica apar sau capata o amploare considerabila in situatii de criza sociala sau economica.

1. Imaginea de sine. Identitate culturala, identitate etnica

Pentru McCall si Simmons identitatea este "imaginative view of himself as he likes to think of himself being and acting as an occupant"of a particular social position"[1] (apud Burke & Stets, p. 39). Comportamentul imaginat este ceea ce oamenii isi inchipuie ca le-ar mentine identitatea. Aceasta este legitimata, totodata, si de comportamentul in prezenta celorlalti, care evalueaza, confirma sau infirma imaginea de sine a persoanei.

Formarea identitatii are loc prin largirea sferei de identificari cu grupurile de care individul apartine de la nastere sau cu cele in care va fi nevoit sa se integreze. In diferite dictionare, identitatea este definita ca similitudine si comunitate, ca unitate si permanenta, in opozitie cu alteritatea, contrastul, diferenta si distinctia. Unii autori, insa, ancoreaza identitatea in relatia dintre individ si colectiv, dintre persoane si grupul lor de apartenenta sau o concep ca pe o construire a unei diferente, o elaborare a unui contrast, o punere in relief a unei alteritati.

Dupa Tajfel, identitatea sociala corespunde "acelei parti din sine care rezulta din constiinta individului ca apartine unui grup social (sau unor grupuri sociale), precum si valorii si semnificatiei emotionale pe care o atribuie acestei apartenente" (apud Lo Monaco, 2010, p. 109). Indivizii cauta sa-si conserve stima de sine, care este o autoevaluare pozitiva in functie de reactiile si evaluarile celorlalti si care este dependenta de apartenenta la diferite grupuri. Categoriile sociale pot fi conotate pozitiv sau negativ, iar aceste evaluari sunt impartasite atat de membrii aceluiasi grup, cat si de membrii unor grupuri diferite.

Identitatea sociala are semnificatie prin raportarea la diferentele fata de celelalte grupuri. Pentru a se evalua, indivizii au nevoie sa se compare cu ceilalti, iar apartenenta lor la un grup joaca un rol extrem de important in aceasta evaluare, care are in vedere: caracteristicile grupurilor, limitele privind raspunsurile date provocarilor mediului natural si social, modalitatile in care fiecare grup isi percepe si isi evalueaza trecutul, prezentul, dar si oportunitatile pentru evolutii viitoare. "Orice comunitate etnica manifesta o tendinta naturala de inchidere psihologica fata de exterior si de alte neamuri, concomitent cu o mai mare deschidere catre problematica interna. Dar, in acelasi timp, acest fapt provoaca o restructurare puternica a sistemului sau axiologic" (Mictat, 2004, p. 31). Astfel, apar si se manifesta tendinte care conduc la modificari de portretizare, in functie de pozitia interna sau externa a interlocutorului. De obicei, autoimaginile sunt supraevaluate, sub influenta unor factori istorici si culturali specifici, iar imaginile despre ceilalti sunt subevaluate.

Tajfel si Turner apreciaza ca "evaluarea propriului grup se face in functie de alte grupuri specifice, prin intermediul comparatiilor sociale si in termenii atributelor sau caracteristicilor incarcate de valoare" (apud Chicindean & Halic, 2008, p. 110). Comparatiile care au ca rezultat o diferenta pozitiva intre grupul de apartenenta si un alt grup produc o ridicare a prestigiului.

Orice imagine despre sine este rezultatul a numeroase interpretari realizate de-a lungul istoriei si indreptate spre interiorul comunitatilor umane, dar si spre exteriorul lor. Ea are caracter stratificat si se cristalizeaza in functie de cunoasterea, acceptarea si interiorizarea normelor, valorilor si culturii diferitelor etnii, de influenta potentialului educativ al popoarelor asupra membrilor sai, de respectul si loialitatea membrilor diferitelor popoare si natiuni fata de trecutul, prezentul si viitorul acestora (Chiciudean & Halic, 2008, pp. 36-37). Identitatea grupurilor entice impune luarea in considerare a unor elemente cum sunt: imaginea de sine a acestora, compatibilitatile sau incompatibilitatile simbolice si culturale, implicatiile imaginilor in comunicarea interetnica.

Actorii sociali activeaza un comportament asteptat intr-un context social similar cu un altul din trecutul respectivei comunitati din care fac parte, fiind ghidati in acelasi timp de permisivitatile si interdictiile impuse de credintele, prejudecatile si opiniile cele mai raspandite la un moment dat in societate. Altfel, ajungem sa cream tipare de tipul francezii sunt, de la Descartes incoace, rationalisti, ca nemtii sunt disciplinati, ca americanii sunt pragmatici etc. Diversitatea aceasta temperamentala si comportamentala exclude uniformizarea pe care o presupune o cercetare globalizanta, avand un aspect benefic sub aspectul etnosului fiecarei natii.

Interactiunea culturilor a produs si produce continuu o atitudine care nu este favorabila imaginilor de sine supraevaluate. In articolul "Razboiul imaginilor etnocentriste" Grigore Georgiu afirma ca "imaginea despre sine a unui grup etnic absoarbe acum inevitabil mai multe reprezentari si judecati care vin din oglinda strainatatii" (apud Chiciudean & Halic, 2008, p. 113).

Aproape in toate cazurile, cand se revendica identitatea unui grup etnic se porneste din plan cultural. Nu doar constructele imagologice sunt productii culturale, ci chiar entitatile (identitatile) ontologice referentiale ale acestora sunt asociabile determinatiilor culturale.

In campul de cunoastere si de aprofundare a identitatii grupurilor etnice se releva rolul important al limbii, ca fenomen social si cultural. Identitatea prin raportare la altul scoate in evidenta diferentierile care se asociaza si se intrepatrund in spatiul specific grupurilor etnice si in spatii de influenta interculturala. "Orice subiect nu exista si nu poate ajunge sa se defineasca decat prin altii, printr-un joc complex de identificari negative si pozitive" (Frigioiu, 2007, p. 175). Afirmarea identitatii, precum si marcarea diferentei fata de altii sunt doua mecanisme esentiale ale configurarii comportamentului de apartenenta.

Atitudinile si reactiile comportamentale fata de situatia propriului grup etnic sunt specifice fiecarei etnoorganizari; ele fac parte dintre caracteristicile acestora si ofera indicii despre starea grupurilor entice la un moment dat. Organizatiile etnice ii determina pe oameni sa se manifeste ca membrii, sa intretina constiinta de sine a grupurilor etnice si sa le conserve identitatea prin:

(a) modalitatile de administrare specific;

Eseu: Echipa de proiect Proiect: Managementul emotiilor

(b) normele de organizare interna;

(c) statusurile si rolurile atribuite membrilor;

(d) comportamente de sanctionare si de stimulare;

(e) imaginile si reprezentarile pe care le genereaza, in special membrilor respectivelor organizatii.

2. Imaginea Celuilalt. Alteritatea

Dupa Lucian Boia, mecanismul alteritatii este intotdeauna proiectarea asupra celuilalt a propriilor noastre fantasme si dorinte. "Legatura dintre Eu si Ceilalti, dintre Noi si Ceilalti se exprima printr-un sistem complex de alteritati." Acest joc functioneaza in toate registrele, de la diferenta minima pana la alteritatea radicala, aceasta din urma impingindu-l pe Celalalt "dincolo de limitele umanitatii, intr-o zona apropiata de animalitate sau de divin, fie prin deformarea unui prototip real, fie prin fabulatie pura" (Boia, 2000, p. 32).

Perceptia, cunoasterea si evaluarea celuilalt sunt posibile in conditiile existentei unor informatii suficiente despre aspectele fundamentale ale vietii, activitatii si teritoriului celuilalt. Ceea ce uneste oamenii este mai important decit ceea ce ii separa. "Trasaturile particulare ale unei civilizatii «exotice» ne fac sa uitam usor ca mostenirea comuna a raselor si culturilor este mult mai importanta decit speci-ficitatile acestora. Chiar intre omul cavernelor si omul erei tehnologice, diferentele sint, pina la urma, secundare fata de asemanari" (Boia, 2000, p. 118). Variatiile naturii umane conteaza mai putin in comparatie cu insasi natura umana. Dar, se pare ca diferentele s-au impus mai bine spiritului decat similitudinile.

Celalalt poate fi model de urmat, dar si un element de distinctie pentru a scoate in evidenta propriile repere ideologice si culturale. "O distinctie mai accentuata sfirseste prin a-1 impinge intr-o zona de valori adverse. Celalalt devine astfel strainul in sensul forte al termenului; el trezeste sentimente de neliniste, de insecuritate, de teama. Strain sau marginal, el serveste perfect ca sperietoare sau ca tap ispasitor" (Boia, 2000, p. 197). Cunoasterea si departajarea celuilalt se poate realiza pe criterii religioase, politice, economice etc. si implica modalitati bipolar de evaluare: bun-rau; puternic-slab; prieten-dusman; civilizat barbar etc. Astfel, se pot forma sisteme mai mult sau mai putin coerente care defines relatiile si interesele la nivelul comunitatii respective. "Anormalitatea' celuilalt se exprima prin trasaturi devalorizante sau valorizante, dispuse pe o foarte lunga scara. Fata de norma, acest "strain' se poate dovedi mai bun sau mai rau, eventual mai bun si mai rau in acelasi timp. "Cocteilul' sau de vicii si virtuti este diferit" (Boia, 2000, p. 119).

Imaginea celuilalt apare deseori ca o impletire de elemente comunicate de un om sau de o colectivitate care gandeste in mod specific si traieste dupa alte norme decat

"celalalt" si care sunt apreciate ca straine pentru ca, in decursul secolelor, oamenii aceia au trait altfel decat cei care le cerceteaza existenta.

3. Romanii, alteritatea

si identitatea lor europeana

Diversitatea traditiei. Spatiul geografic al unei tari, privit de sus, impune, intotdeauna, o interpretare, o coordonare sistemica a modurilor de viata si de relatii pe care le ofera, o alcatuire, o intelegere si o traire, in functie de intentiile poporului care o locuieste. O apa, un lant de munti pot fi, dupa cum doresc locuitorii tarii respective, fie bariere, fie modalitati de a stabili legaturi.

Dunarea, pe care vechii romani o numeau Zeul fluviilor (Danubius) constituie axul romanitatii, pentru ca neamul romanesc s-a format pe ambele sale maluri. Asemenea oricarui alt neam, neamul romanesc este o realitate care sta la incheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soarta, de destin in timp, unitate "pentru care pamant, sange, trecut, lege, limba, datini, obicei, cuget, credinta, virtute, munca, asezaminte, port, dureri, bucurii si semne de traire laolalta, stapaniri si asupriri, constituiesc doar chezasii, semne de recunoastere, peceti, temeiuri" (Vulcanescu, 1991, p. 15). Toate acestea reprezinta o veritabila identitate, transmisa din generatie in generatie, ce confera unicitate romanismului, chiar daca pot fi similitudini cu alte comunitati, vecine sau mai indepartate. Dumitru Draghicescu, in volumul Din psihologia poporului roman, cita pe francezulul Le Cler, care afirma despre romani: "Trebuie sa fi avut Dumnezeu vreun plan ascuns asupra acestui popor, pe care puterile occidentale l-au gasit la marginile Dunarii si pe care l-au adoptat ca pe Moise fiica lui Faraon" (Draghicescu, 1995, p.1).

Fiecare popor isi face o viziune proprie despre lume si despre om, in functie de dimensiunea in care i se proiecteaza lui insusi existenta. Istoria este nu doar ceea ce s-a petrecut si reconstituirea a ceea ce s-a petrecut; ea este, mai ales, un discurs despre trecut (Boia, 2006, p. 53). Acest tip de discurs poate fi diferit, de la un istoric la altul, de la o generatie la alta, diversitatea lui fiind conditionata, de multe ori, de politica si de ideologii.

Un rol important il are imaginarul colectiv (cu o logica proprie, neopozabila realitatii), care isi asuma credinte ce ii anima pe oameni, pe toti oamenii, din orice cultura, sub forma miturilor. Acestea introduc in istorie un principiu de ordine, adecvat trebuintelor si idealurilor unei anumite colectivitati, degajand un adevar esential si un sens profund simbolic. Constructia identitara a unui popor se situeaza la intersectia dintre axa realului cu cea a imaginarului. O natiune evolueaza intr-un real tangibil, configurat de mediile fizic, institutional si cultural. Structurarea si ordonarea acestui real complex dau nastere unor reprezentari mentale care, fara a se rupe total de realitate, o reconstruiesc.

Constructia identitara se bazeaza pe perceptii, reprezentari, valorizari si revalorizari care determina o pluralitate de afilieri sau respingeri simultane sau succesive. Se manifesta, astfel, o tensiune intre continuitate - respectarea traditiei, transmiterea, din generatie in generatie, a unei memorii colective - si ruptura, ce dobandeste realitate prin criza sau indoiala. Intr-un context dat, se pot realiza identificari institutionale, religioase, etnice sau teritoriale care ajung sa fie exploatate politic (Ferréol, Jucquois, 2005, p.332).

In imaginarul romanesc un rol important il au miturile fondatoare, care au fost elaborate si reelaborate, pentru a se ajunge la o identitate culturala cu ceea ce este acum configurarea nationala. Riturile, eroii, simbolurile sunt practici ce releva sisteme de valori inradacinate profund in istoria colectivitatii romanesti. Mai intai, romanii se definesc identitar prin originea lor comuna - romana, daca, dacoromana-, prin limba unitara, prin istoria comuna si prin spiritualitatea impartasita. Ei se asuma ca o sinteza a mai multor "imbolduri" sau influente, care au ajuns sa le configureaza identitatea, intre Nord, reprezentat de munte si Sud, manifest prin ses, apa, camp si Dunare.

Mircea Vulcanescu sustine ca, in modelarea sa, spiritul romanesc a fost supus unor multiple ispite sau imbolduri. Aceste ispite nu sunt trasaturi dominante, pentru ca nu se manifesta ca existente depline, ci ca "tendinte de a depasi si de a iesi din tine, pentru a te intregi prin adaosul unei realitati din afara, care te subjuga si in care recunosti parca o identitate formativa mondiala, un fel de intoarcere [] la echilibrul zarilor initiale " (Vulcanescu, 1991, p. 43).

In structura "sufletului national" roman pot fi identificate o serie de reprezentari divergente despre sine, "printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate, care s-ar simti intregite prin alunecarea" in directia felului de a fi al altor popoare. (Ibidem, p. 42). In studiul Omul romanesc, filosoful roman realizeaza un inventar al acestor ispite care au avut un rol important in dinamica procesului de constituire a identitatii romanismului (Ibidem, pp. 16-20), formand "reziduul actual al incercarilor prin care a trecut un neam".

Influenta daco-tracica este singura ispita pe care nu am primit-o din exterior, ci tine de interioritatea neamului romanesc. "Ajungi la traci dupa ce elimini din tine din tine tot ceea ce reusesti sa identifici ca datorezi altora." (Ibidem, p. 46). Pentru Mircea Vulcanescu sunt tracice in spiritul romanesc relatia omului cu astrele, cu natura, fratia mitica a lucrurilor omenesti cu elementele firii, intrepatrunderea sensurilor si a meandrelor sortii.

Cand Romania nu exista ca stat unitar, simbolul unitatii pentru romani a fost Dacia. Acest simbol este revalorizat, incepand cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, dar mai ales in deceniile trei si patru ale secolului al XX-lea. Dumitru Draghicescu afirma ca dacii erau un popor de pastori "de o adanca religiozitate fata de nemurirea sufletului, viteaz si crud fara seaman, cumpatat, dispretuitor de moarte, cu o vointa puternica si o minte agera, deschisa si vioaie [] Aceste date [] noi le vom vedea izbucnind mai tarziu in caracterul marilor eroi ai neamului nostru, fie in Moldova, fie in Muntenia si in celelalte tari locuite de romani." (Draghicescu, 1995, p. 121). Iar hermeneutul Mircea Eliade sustinea in anul 1937: "Astazi, fascinatia dacilor depaseste interesul stiintific; totul ne indeamna a crede ca setea de «originar» si «local» se va adanci in spiritualitatea romaneasca." (apud Goia, 2006, p 169).

Influenta Romei, care a generat istoria culturala moderna a Romaniei, a facut posibila opera cronicarilor si a determinat unirea religioasa si scoala latinista; trasaturi configurate: juridicitate, caracter, consecventa. Incepand cu opera cronicarilor, mitul fondator roman, ofera noblete si prestigiu tarilor romane. Prin romani, romanii apareau in fata occidentalilor ca egali, iar integrarea lor in Europa apuseana insemna o revenirea la un fond comun de cultura si civilizatie.

Sinteza daco-romana sustine trecerea romanilor de la romani la dacoromani. Intemeierea Romaniei, proclamarea independentei si instituirea Regatului au minimalizat complexul de inferioritate care ii determina pe romani sa isi asume in exces romanitatea ca fundament al originii sale. Mitul fondator evolueaza: dacii reprezinta radacinile, iar romanii factorul civilizator. Incepand cu deceniile opt si noua ale secolului al XIX-lea demersurile arheologice, lingvistice si chiar cele literare urmaresc o reelaboare a originilor romanitatii. Astfel, A. D. Xenopol sustinea in Istoria romanilor din Dacia traiana: "radacina poporului roman este prinsa in paturile istorice prin doua vite atat de energice, de trainice si de pline de virtute. Sa nu ne fie deci sila daca si sangele dacilor se va gasi amestecat in nationalitatea noastra." (apud Boia, 2006, p. 158). Identitatea romanilor este definita prin sintagma daci romanizati.

Influenta slava, care a dat romanilor manastirile; trasaturi configurate: religiozitate, moliciune, delicatetea, exaltarea. Slavii erau "iubitori de libertate, de anarhie, suferind cu greu ceea ce putea semana cu guvernarea". Sensibilitatea, mobilitatea emotionala, care ingaduie cu usurinta atingerea extremelor, sunt alte trasaturi specifice (Draghicesu, 1995, p. 131). Slavii au inraurit semnificativ vechile institutii si vechea cultura romaneasca. Astfel, timp de sapte secole, au patruns in limba romana numeroase cuvinte, pe caile politicii, religiei si culturii.

Influenta greco-bizantina a dus la modelarea urmatoarelor trasaturi ale neamului romanesc: inclinatia catre politica, stralucire, fast, toleranta, inclinatia catre intriga.[2] Ispita ruseasca, care si-a aflat expresia romaneasca in poporanism si semanatorism. Inraurirea tiganeasca, ce a dus la configurarea si manifestarea unor insusiri ale romanismului precum nervul, reactiile zgomotoase, farmecul (Vulcanescu, 1991, p. 17, p. 20).

Neamul romanesc nu este o realitate incheiata, completa ci, el se afla sub semnul nedesavarsirii, al unei permanente deveniri si actualizari pentru fiecare generatie si pentru fiecare roman. Identificarea modului de configurare a unei mentalitati colective romanesti presupune, dupa Mircea Vulcanescu, degajarea prejudecatilor generale "cu care spiritul romanesc in genere isi pune problema existentei, intr-un fel care face din ea un criteriu de judecata si masura a conceptiilor despre existenta ale altor indivizi, grupuri sau popoare." (Ibidem, p. 90).

Fiinta este complexa, prin structura ei launtrica, dar si prin ramificatiile ei in zone ontologice diferite. Daca incercam sa identificam ratiunea fiintei dincolo de sufletul romanesc, vom ajunge sa ne intoarcem la cuvinte, basme si creatii culte, pentru a intrupa, inca o data, fiinta. Pentru roman, nu exista o ruptura existentiala intre lumea de aici si lumea de dincolo, intre vremea de acum si vesnicie, Exista doar o vama, o poarta de trecere. "Taietura ce exista intre «prezenta» si «neprezenta» nu afecteaza pentru roman «esenta lumii». [ . ] Intreaga «petrecere» a lucrurilor se desfasoara, simultan, pe planul de aici si pe planul vesniciei." (Ibidem, p. 109). "Dincolo" nu inseamna "in afara", ci "in alt fel".

Prin dimensiunea romaneasca a existentei s-ar putea intelege conceptiile cristalizate despre existenta a filosofilor romani Pe de alta parte, dimensiunea romaneasca a existentei se fundamenteaza si pe ceea ce preexista, in oarecare masura, activitatii ganditorilor, si anume: "de configuratia limbii si de structura simbolurilor expresive cu circulatie generala in poporul romanesc, altfel zis, de capodoperele de gand pe care s-au construit cuvintele."  (Vulcanescu, 1991, p. 89). Cercetatorii ethosului romanesc au relevat, de multe ori, fapte precum viata unui om este legata de soarta unei stele sau fapta rea a unui om intuneca soarele si luna; astfel, este reliefata o caracteristica romaneasca fundamentala a existentei abordata ca totalitate.

Alte caracteristici, evidentiate de Mircea Vulcanescu, este ca "vedenia romaneasca a lumii lasa destul loc pentru imperfectiune si libertate in structura ei interioara" (Ibidem) si ca toate lucrurile au un sens, lumea fiind "o carte de semne". Toate entitatile din lume au intentionalitati si gesturi specifice. Lumea vazuta este completata de o lume nevazuta, "de dincolo", care serveste de substrat celei dintai, fara a fi absolut separate, ca in mitologie.

Dupa Lucian Blaga, poporul roman s-a nascut "in momentul cind spatiul-matrice a prins forme in sufletul sau, spatiul-matrice sau orizontul inconstient specific, care alaturi de alti factori a avut darul sa determine stilul interior al vietii sale sufletesti." (Blaga, 1985, p. 201). Filosoful roman a numit aceste "experiente" specifice unui spirit (individual sau colectiv) personante. Ele sunt menite sa contribuie la modificarea unui orizont fizic sau al unuia spiritual. "E vorba aici depre o insusire gratie careia inconstientul razbate cu structurile, cu undele si cu continuturile sale, pana sub boltile constiintei" (Ibidem, p. 99).

Fara personantele inconstientului, viata constienta ar creste in precizie si luciditate dar ar pierde ca plasticitate, ca perspectiva si profil multidimensional. Sufletul popular romanesc poseda un spatiu-matrice deplin cristalizat, va trebui sa presupunem ca romanul traieste, inconstient, pe «plai» sau, mai precis, in spatiul mioritic, chiar si atunci cand de fapt, si pe planul sensibilitatii constiente, traieste de sute de ani pe baragane.[3]

In orizontul spatial inconstient a dat romanului, oriunde s-ar fi gasit, nostalgia plaiului. "Aceasta nostalgie neinduplecata a purtat in virsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpatilor, de la apa Dunarii pina la Maramures In veacurile crepusculare, in tot timpul lungului preludiu al formatiunilor etnice actuale, atunci cind romanul nu avea nici un fel de patrie, plaiul, sfintul plai, sanctionat de un anume sentiment al destinului, ii tinea loc de patrie." (Blaga, 1985, p. 99). Fenomenul personantei se manifesta intr-un mod accentuat in procesul creatiei spirituale. Pentru a reusi, orice creatie are nevoie de aderente in spiritul multimii exista un fel de locuri comune spirituale, in care, cei ce primesc se regasesc si regasesc pe cei care creaza. Fara ele, opera creatorilor risca sa ramana oarecum fara rasunet.

La randul lor, cei care creaza pot sparge aceste tipare de asteptare si izbutesc sa atraga ascultatorii dupa ei, in alte cadre de intelegere a lumii. Asemenea izbanzi sunt adevarate aventuri ale fiintei nationale. Alteori, aceste locuri comune exista, dar nu sunt inca relevate. Si, atunci, rasunetul lor intarzie in mintea ascultatorilor. De aceea, creatia este "un fel de precipitat spiritual al istoriei, precipitat in care spiritul retraieste, in forma condensata, ceea ce datoreaza unei intamplari sau unui complex de intamplari, adica unei epoci." (Ibidem, p. 95).

Dupa Mircea Eliade, ceea ce impresioneaza in manifestarea istorica si spirituala a romanismului este unitatea sa stilistica. De pilda, un clasic al literaturii romane, Ion Creanga, poate fi citit si inteles de absolut toate categoriile sociale romanesti, din toate provinciile. Nu exista, in opera lui Creanga, "nici o «rezistenta», nici un particularism inaccesibil - cu toata limba lui moldoveneasca. In ce alta literatura europeana un clasic poate fi accesibil absolut tuturor categoriilor de cititori?" (Eliade, 1993, p. 131). Unitatea aceasta de care da dovada spiritualitatea romaneasca nu are nimic dogmatic si autoritar in ea.

Unitatea limbii romane reprezinta "o permanenta forta spirituala centripeta in orice fenomen romanesc inregistrat de istorie" (Ibidem, p. 130); aceasta mentine unitatea neamului si a vietii spirituale. Roman este cine vorbeste romaneste. Aceasta este o conditie prima si obligatorie, chiar daca nu este singura. Unitatea structurii sociale a romanismului nu slabeste, in viziunea lui Mircea Eliade, "chiar cand vecinii sunt de alta rasa si au un alt ritm istoric". Pe parcursul formarii neamului romanesc "«influentele» au continuat sa se exercite din toate partile - si ele nu s-au stins niciodata, nici pana in vremurile de azi". Pastrarea unitatii vietii sociale si spirituale, dupa ce a asimilat atatea curente spirituale, este cea mai semnificativa verificare a fortei de creatie de care dispune nemul romanesc.

Ispita europeanna. Romania are in comun cu Europa: Carpatii, Dunarea, Marea Neagra si Campia Panonica. Prin urmare, tara noastra este o tara carpatica, dunareana, pontica, panonica avand o pozitie central-europeana. "Mentalitatea romaneasca contine materiale atat de bogate, stari sufletesti atat de variate, provenind din izvoare atat de felurite; in cuprinsul ei s-au varsat atatea comori etnice incat am putea spune ce este de provenienta si de natura universala." Prin urmare, in mentalitatea romaneasca "au lasat urme si isi gasesc ecou toate popoarele europene" (Draghicescu, 1995, p. 435).

O importanta influenta in spiritualitatea romana a reprezentat-o cea franceza, care ne-a dat pasoptismul funciar al intregii noastre culturi si drept insusiri fundamentale exprimarea si imitatia. In aspiratia romanului dupa cultura franceza "nu trebuie sa vedem alt fenomen spiritual decat atractiunea pe care o va fi exercitat candva asupra tracului din deal si de la munte dezvoltarea cetatilor grecesti de la Dunare si de la Mare" inca dinainte de inceputul primului mileniu crestin (Vulcanescu, 1991, p. 43). Dupa Revolutia initata in 1789, influenta franceza s-a rasfrant in principate si a substituit in aristocratia romana vechea cultura greceasca.

Mitul francez isi asuma civilizatia romana moderna. Imediat dupa 1830, franceza s-a impus ca limba de cultura, contribuind la formarea elitei intelectuale romanesti. Limba romana insasi e voluat considerabil, cunoscand un proces de modernizare "care a condus la eliminarea sau marginalizarea unei parti din fondul slav si oriental" (Boia, 2006, p. 264). Mai mult, au fost adoptate, pe teritoriul romanesc, majoritatea structurilor si institutiilor politice, juridice si culturale franceze. Mitul francez a impins Romania catre lumea occidentala.

Influenta germana, care ne-a dat junimismul, metafizica si intoarcerea catre sine, s-a impus in calitate de contra-mit, un mit antitetic si complementar. Romanii transilvaneni si bucovineni se simteau mai aproape de cultura si mentalitatea germana decat de cultura franceza. Pana la primul razboi mondial, filosofia, istoria, geografia datorau mai mult universitatilor germane decat celor franceze. Prapastia creata de razboi intre Romania si Germania a reactivat mitul francez.

Dupa 1989, reorientarea spre Vest devine semnificativa. Dar, ceea ce a ajuns sa fie mai greu asumat in mentalitatea romaneasca este regandirea reperelor politice si culturale. Imaginarul occidental al romanilor a avut nevoie de timp pentru a accepta importanta transformarilor structurale, impuse de orientarea spre Vest. In prezent, este activ in Romania mitul Uniunii Europene, prin care se proiecteaza salvarea de o conditie materiala precara, dar si intrarea in randul lumii contemporane civilizate, capabila de protectie, dar si de progres.

Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a atenuat (dar nu a eliminat) sentimentul de marginalizare al romanilor. Totodata, statutul Romaniei de membru al Uniunii Europene modeleaza un nou sentiment de apartenenta si reconsidera anumite elemente ale identitatii natiunii romane, intr-o dialectica a identificarii cu "celalalt" si a identificarii de catre "celalalt". Identitatea la care trimite sentimentul de apartenenta este relevata de un ansamblu de reprezentari sociale ce duc la cunoastere si recunoastere, dar si la manifestarea unei anumite ideologii.

Reconfigurarea identitatii romanitatii, in care trasatura "european" trimite dincolo de o situare geografica, impune, alaturi de sentimentul autentic de apartenenta, o percepere si o recunoastere de catre "ceilalti" (ce sunt, in acest context, celelalte tari membre), care se negociaza si se renegociaza permanent. Este o negociere implicita si constanta, care fixeaza, deplaseaza, recunoaste, marcheaza limitele simbolice care despart si legaturile care unesc.

Construirea dimensiunii europene a identitatii romanismului contine un pregnant proces dialogic, de insusire si de utilizare pertinenta a codurilor culturale, intelese ca practici, valori si norme economice, sociale, politice aplicate in toate sferele societale.