Ego, peceptie, psihic - eul material sau biologic

1 Ego

Ego reprezinta opinia pe care fiecare o are despre sine si propria importanta;[1] element prim de compunere savanta insemnand "eu", "propria persoana", provine din latinescul "ego".

"Tot mai tacut si singur/ In lumea mea pustie--/ Si tot mai mult m-apasa/ O grea mizantropie  

Din tot ce scriu, iubito/ Reiese-atat de bine--/ Aceeasi nepasare/ De oameni, si de tine."[3]

In sens foarte larg Eul poate fi definit ca tot ceea ce un om recunoasste ca fiind al sau" (W. James) in opozitie cu nonEul, lumea umana reala sau materiala, la care aceasta se raporteaza.

Eul reprezinta tot ceea ce are mai intim fiecare dintre noi, acele imagini, trairi afective, idei, convingeri de care suntem constienti si care conditioneaza adaptarea la mediu. Eul nu exista de la nastere ci se constituie progresiv, pe parcursul existentei noastre, preluand, pe baza comunicarii verbale si nonverbale, modelul general de comportament al grupului din care individul face parte.

Eul se poate structura astfel

Eul material sau biologic implica atitudinile corporale 'I se bazeaza pe identitatea de sine.

Eul social se refera la atitudinile fata de relatiile sociale ale individului

Procesul elaborarii Eului arata ca pana la trei ani se contureaza simtul Eului corporal, ca o ancora a comstiintei de sine, bazat pe sesizarea de catre copil a diferitelor parti ale corpului sau, puse in evidenta in situatii de boala sau de durere. Identitatea de sine se manifesta prin folosirea propriului nume, a unor obiecte ce apartin copilului. Pana la sase ani se constata aparitia simtului proprietatii prin extensia Eului (papusa mea, masina mea si constituirea imaginii de sine ca un inceput al constiintei copilului, manifestata prin imaginea pe care copilul o are despre el, prin raportarea la altii. Isi da seama ce vor parintii de la el si compara propriul cpmportament cu aceste raportari. Datorita amplificarii vietii intelectuale, copilul constientizeaza ca poseda un nume, o capacitate rationala in baza careia isi poate organiza si desfasura comportamentul. Se contureaza astfel Eul ca factor rational, foarte apropiat de ceea ce semnifica Eul ca parte integranta a personalitatii. In adolescenta, constiinta de sine este definita prin efortul personal central, cand tanarul isi face planuri pentru indeplinirea unui obiectiv definitoriu, cand isi da seama cine este, de ce este si ce isi propune sa devina.[4]

2 Perceptia

Perceptia este un mod particular de a intelege si a gandi in anumite situatii si despre anumite lucruri. Este abilitatea de a constientiza existenta fenomenelor lumii exterioare cu ajutorul organelor de simt.[5]

Perceptia constituie un nivel calitativ superior de prelucrare si integrare a informatiei  despre lumea externa si despre propriul nostru Eu.

Perceptia este principalul ghid de orientare cotidiana in mediul ambiant si de reglare directa a actiunilor si comportamentelor nostre in situatiile concrete in care suntem pusi. Ea se integreaza bazal si organic in schema de reglare a oricarei activitati desfasurate in plan extern, implicand limbajul, controlul gandirii si comenzile voluntare. Prin aceasta, perceptia se ridica la stadiul unei inregistrari si prelucrari a stimulilor aleatori, la stadiul unei activitati integrale, orientate spre scop, detectarea si relevarea anumitor caracteristici, a anumitor semnale critice, a anumitor detalii relevante, pe care o numim observatie.    

Formele complexe ale perceptiei       

Perceptia spatiului

Perceptia timpului

Perceptia miscarii

Perceptia spatiului consta in diferentierea, pe de o parte, a formei, marimii si volumului, iar pe de alta parte, a pozitiilor reciproce ale obiectelor si a distantelor dintre ele.

Forma se percepe ca o structura care confera induvidualitate specifica obiectelor si corpurilor. Aceasta structura rezulta din raporturile de distanta dintre un punct central ce este fixat in interiorul obiectului si punctele marginale care ii circumscriu conturul. Diferentierea si identificarea formei se realizeaza pe baza corelarii informatiei vizuale si chinestezice. Elementele nodale in realizarea acestei imagini sunt varfurile unghiurilor, curburile si muchiile. In perceptia formei este exprimata legea constantei. In ciuda modificarii pozitiei obiectului in campul vizual sau a marimii lui, reusim sa identificam corect forma. In arta picturii si sculpturii, forma se include ca element esential al expresiei si perceptiei estetice. Ea devine generatoare de idei si puternice trairi emotionale.

Marimea are la baza corelarea informatiei vizuale si chinestezice sau a celei tactile si chinestezice fiind mediata de operatiile de masurare sicomparare, de sistemul unitatilor metrice de masura. Un amanunt considerabil este ca si in aceasta forma este evidentiata legea constantei. Uneori, chiar daca distanta dintre noi si obiect creste, putem sa l percep in marimea reala, chiar daca dimensiunile imaginii se modifica. In arta plastica, marimea este o sursa importanta de obtinere a efectelor estetice scontate. Proportia dintre partile componente ale unui obiect, raporturile de marime dintre diferite obiecte care alcatuiesc o compozitie sunt puncte de referinta permanenente in perceptia artistica.

Volumul se percepe pe cale tactil-chinestezica si pe cale vizual chinestezica. In a doua ipostaza se evidentiaza mecanismul binocular si efectul stereoscopic ce deriva din el. Percepand in mod normal un obiect, fiecare obiect il exploreaza si il fotografiaza din unghiuri relativ diferite. Se vor obtine doua imagini retiniene ce vor coincide doar partial.

Perceptia distantelor se realizeaza pe cale chinestezica si vizual. Punctele de reper si legile perspectivei au un rol important. In pictura, pe langa caracteristicile spatiale intime ale obiectelor (forma, marimea, volumul), trebuie surprinsa si distanta (apropiat-imdepartat

Perceptia timpului. Ca determinare obiectiva a materiei si miscarii, timpul este un infinit. Pentru a putea utiliza timpul in planul cunoasterii si activitatii practice, il supunem divizarii, cu scopul de a-l transforma intro serie discontinua, alcatuita din durate pline (in care se desfasoara evenimente) si intervale vide ( in care nu se intampla nimic). Perceptia se realizeaza pe parcursul unor intervale scurte cuprinse intre 3-5 minute. Daca aceasta limita este depasita avem de-a face cu evaluarea lui mintala, prin mijlocirea experientei anterioare si a sistemului unitatilor de masura secunda, minutul, ora, ziua, saptamana, luna, trimestrul, semestrul, anul, deceniul, secolul, mileniul.

Trairea emotionala si saturatia in continut a duratelor pot influenta perceptia si aprecierea timpului. Evaluarea duratelor si intervalelor care nu se asociaza cu o traire emotionala este mai exacta decat cea in care intervine o asemenea traire. Pe fondul unei trairi emotionale pozitive, timpul este subestimat duratele apar mai scurte decat sunt ele in realitate). O traire emotionala negativa duce la supraestimarea timpului duratele ne pot mai lungi decat sunt ele in realitate). Duratele in care desfasuram o activitate sunt subestimate, iar cele de asteptare si sarace in evenimente sunt supraestimate.

Aparitia unor oscilatii in aprecierea timpului a dus la delimitarea timpului obiectiv ( real ) si a timpului subiectiv ( psiholoic), aceasta din urma nefiind decat o aproximare a celui dintai. Recurgerea la unitatile standard si la instrumentele de masura ne permite corectarea erorilor perceptive si sporirea gradului de precizie al evaluarilor.

Perceptia miscarilor. Miscarea poate fi interpretata in doua ipostaze: ca ansamblu de trasformari interne, in urma carora un obiect trece succesiv din o stare in alta, si ca modificare a pozitiei obiectului in spatiu.

In ceea ce ne priveste perceptia se refera la a doua ipostaza, adica la miscarea obiectelor in spatiu, in raport cu noi si cu anumite repere. Miscarea in spatiu a obiectelor se caracterizata prin directie orizontata, verticala, rectilinie, zigzagoforma si prin viteza lenta, moderata, rapida . La baza perceptiei acestor coordonate ale miscarii sta interactiunea dintre analizatorul vizual, analizatorul chinestezic miscarile globilor oculari si ale capului si vestibular ( miscarile de rotire ale capului si corpului

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

Precizia evaluarii miscarii este conditionata de distanta cu cat distnta este mai mare, cu atat precizia este mai scazuta ) si de marimea obiectului-stimul ( cu cat acesta este mai mare sau mai mic, cu atat precizia miscarii lui este mai slaba . Precizia cea mai mare o realizam in perceperea obiectelor de marime medie, distanta ramanand invarianta.[6]

Scoala gealista considera perceptia miscarii ca fiind o experienta pur subiectiva, fenomenologica, argumentand aceasta prin asa-numitul fenomen fi" ( miscare aparenta). Miscarea aparenta consta in aceea ca daca cele doua beculete fixate la capetele unui stativ de circa 40/50 cm se aprind succesiv la un interval mai mic de 1 secunde, noi nu vom putea percepe doua lumini alternativ, stanga dreapta, ci o dara de lumina compacta care se misca de la stanga la dreapta.[7]

Perceptia este guvernata de o serie de legi generale:

Legea integralitatii structuralitatii

Legea selectivitatii

Legea constantei

Legea semnificatiei

Legea proiectivitatii

Legea integralitatii structuralitatii este un sistem organizat al imaginii perceptive. Exista o relatie de interdependenta reciproca si de subordonare ierarhica intre elementele componente in concordanta cu unitatea obiectului pe care il reflecta. Conform acestei legi obiectul este perceput ca intreg sau ca ansamblu organizat si nu ca o simpla serie de elemente sau insusiri cu totul izolate

a b) c)

fig.

Fig. Esenta intgralitatii structuralittii. Caracterul structural al perceptiei in ciuda adaugarii unor elemente reusim sa recunoastem figurile de mai sus

Legea selectivitatii exprima caracterul dinamic activ al perceptiei si dependenta continutului informational al imaginii perceptive de particularitatile stimulilor si de starea psihofiziologica interna a subiectului, de motivatia si scopurile activitatii lui.

Legea constantei exprima rezistenta imaginii perceptive la modificarea contextului in care este prezentat obiectul. Proprietatea constantei seevidentiaza in

perceptia marimii

perceptia formei

perceptia structurilor melodice

perceptia culorii

Legea semnificatiei exprima legatura interna a perceptiei cu interesele si scopurile activitatii subiectului. Astfel perceptia presupune reflectarea obiectelor asa cum exista ele independent de noi dar si utilitatea pe care o pot avea pentru indeplinirea si relizarea unor scopuri.

Legea proiectivitatii presupune ca imaginea interna sa fie permanent raportata la obiectul perceput. Aceasta se datoreaza functiei de disjunctie si delimitare a Eului de lumea externa.[8]

Fazele perceptiei

faza de orientare

faza detectiei

faza de discriminare

faza de identificare

faza interpretarii

Faza de orientare este declansata de schimbarea pe care stimulul aparut in campul perceput o produce in ambianta initiala. Aceasta schimbare declanseaza, in mod reflex, reactia de orientare, ce consta in indreptarea capului spre locul de unde apare stimulul.

In aceasta faza se produc acomodarea macanismelor periferice ale analizatorului implicat in vederea stabilirii pozitiei functionale optime pentru intampinarea si descoperirea stimulului. Orientarea este acompaniata de operatiile exploratorii in campul perceptiv, care are rolul de a circumscrie cordonatele stimulului si de a-l delimita de restul obiectelor, de fond.

Faza detectiei poarta denumirea si de reactia "Aha!", si consta in momentul descoperirii in ambianta a prezentei stimulului. Ea se bazeaza pe o evaluare, realizata de mecanismele senzoriale, a raportului dintre semnal si zgomot. In urma acestei evaluari se ia o decizie in legatura cu prezenta sau absenta semnalului. O detectie este considerata a fi optima daca subiectul reuseste sa repereze si sa declare corect cel putin 50 60% din semnale.

Parcurgerea cu succes a fazei de detectie duce la circumscrierea stimulului si la extragerea unei cantitati suficiente de informatii care permite trecerea la faza ulterioara.

Faza de discriminare consta in extragerea unei cantitati de informatie despre obiect, incat sa se poata afirma ca obiectul respectiv este diferit, ca el se desprinde de fondul celorlalte obiecte din jur si ca trebuie analizat si interpretat ca atare, devenind o dominanta in campul senzorial al constiintei.

Faza de identificare presupune un nivel mai ridicat de procesare a informatiei, atat din punct de vedere cantitativ, cat si calitativ, rezultatul acestei faze fiind raspunsul de identificare a obiectului.

Faza interpretarii rezulta din legatura pe care in mod natural si logic perceptia o are cu activitatea, ci comportamentul. In aceasta faza se stabilesc legaturi pragmatice intre imaginea perceptiva a obiectului si starile interne de motivatie sau de necesitate ale subiectului pe baza carora se realizeaza o clasificarea obiectelor percepute a fi indiferente si semnificative, ce determina raporturile ulterioare ale subiectului cu ele (folosirea lor in calitate de mijloc sau scopuri).[9]

3 Psihic

Psihicul reprezinta forma specifica de reflectare a realiattii, produsa de activitatea sistemului nervos si prezenta la animalele superioare; totalitatea fenomenelor si a proceselor proprii acestei reflectari; structura sufleteasca proprie unui individ.[10]

In limba romana avem trei termeni care se refera la lumea interioara subiectiva a omului: suflet, spirit, psihic. Termenul "psihic" provine din grecescul "psihe".

Continutul si semnificatia notiunii s-au modificat radical in decursul timpului, in concordanta cu evolutia cunoasterii psihologice. O definitie a psihicului trebuie sa ne atraga atentia asupra caracteristicilor generale ale acestuia cuprinzand toate aspectele posibile: la nivel animal si la nivel uman, in stare normala si in patologie.

Pentru a defini termenul de psihic, psihologia contemporana face o serie de raportari corelate:

o raportare la lumea externa

o raportare la substratul material

o raportare la factorul timp

o raportare la starile de necessitate si la sarcinile de adaptare la mediu

Raportarea la lumea externa pune in evidenta caracteristicile bazale, existentiale ale psihicului ca realitate. In acest caz, termenii care stau la baza definirii psihicului sunt reflectarea si informatia.

Psihicul este lipsit de proprietati mecanice, fizice sau chimice. El apare si se dezvolta in relatia de comunicre a individului cu lumea externa ca sursa de semnale. Psihicul este masura a gradului de organizare, el actionand in directia optimizarii procesului de adaptare la mediu.

In ceea ce priveste substratul material psihicul ne este infatisat ca functie a sistemului nervos, a creierului. Creierul este doar un organ al psihicului , dar nu si sursa lui. Sursa psihicului uman se afla in lumea externa, in actiunea stimulilor din mediul natural si socio-cultural. Fiind o functie a creierului, psihicul va depinde nemijlocit de gradul de dezvoltare si organizare a acestuia.

Prin raportarea la factorul timp se pune in evidenta natura dinamic evolutiva a psihicului.

Organizare psihocomportamentala are un caracter evolutiv si modificabil de a lungul vietii omului, avand particularitati specifici si distincte in diferite etape ale vietii. Exista trei etape esentiale a acestei organizari si anume

etapa ascendenta (pana la 20-25 ani). Principalele caracteristici sunt: formarea, dezvoltarea si maturizarea functiilor si capacitatilor psihice.

etapa optimismului functional (25-65 ani). In aceasta perioada a vietii ritmul dezvoltarii psihice incetineste. Are loc o consolidare  a structurilor formate in etapa anterioara si imbogatirea bagajului de cunostinte si experiente.

etapa regresiva (dupa 65 de ani). In etapa finala dezvoltarea inceteaza iar rezistenta mecansimelor interne ale autoreglarii de stabilizare slabeste, incepand sa se acumuleze efecte involutive.

nivele ale organizarii psihice

etapa optimismului functional

etapa regresiva

Etapa evolutiv-ascendent

Timp(varsta

Psihicul nu este propriu oamenilor ci si animalelor. Pe langa caracteristicile comune cu cele ale psihicului animal, psihicul uman poseda si caracteristici proprii:

existenta sociala se constituie sub actiunea unor influente calitativ diferite de cele care conditioneaza psihicul animal, influente culturale

se leaga de un creier cu cel mai inalt nivel de complexitate si organizare structural-functionala (creierul uman poseda caracteristici superioare in receptionarea si prelucrarea fluxurilor externe de informatie)

se inscrie intro nou formula adaptiva, bazata si mediata de activitatea de tip finalist , orientata spre obiecte si scopuri dinainte formulate (adaptarea se realizeaza prin interventie transformatoare a omului asupra naturii)

organizarea si subordonarea comportamentului instrumental, de relationare cu mediul, functiilor si atributelor constiintei, constiinta putand fi definita ca mod de organizare si functionare a psihicului la nivel uman

se leaga de un suport nou, calitativ superior, de codificare si integrare a continuturilor informationale si a starilor subiective dispozitionale (afective, dispozitionale) anume limbajul verbal, cuvantul

realitatea externa este reflectata si cunoscuta nu numai sub specia particularului ci si sub cea a generalului, nu numai din unghiul prezentului, ci si al trecutului si viitorului; psihicul uman nu este numai o reflectare a realului, ci si a posibilului, si chiar a irealului, a fictivului.[12]