Comunicarea - principalul instrument de integrare in societate

Comunicarea este principalul instrument de integrare a individului in societate si de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate insa ignora ca "limbajul este faptul cultural prin excelenta". Omul nu poate fi inteles decat relational. Comunicarea e baza existentei in colectivitate, e piatra de temelie fara de care nu se poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respecta niste legi si sunt dominate de institutii.

Comunicarea este conditia primara a existentei umane si a vietii sociale, este emblema si manifestarea spiritului uman. Ea este liantul, factorul de legatura, tesatura ce-i uneste pe oameni in grupuri, comunitati, etnii, societati, state, natiuni, culturi si blocuri de civilizatie, pana la cel mai inalt nivel integrator, cel al umanitatii, cu intreaga ei desfasurare in spatiu si timp, atat de diversa si totusi unitara in datele sale fundamentale.

Asadar, comunicarea este actul cultural primar, ce presupune un schimb interactiv de mesaje intre indivizi, grupuri, societati, culturi. Ea face posibila continuitatea si coeziunea vitii sociale, fiind un tip de actiune sociala. In lumea contemporana, circulatia informatiei este decisiva si a devenit o necesitate vitala pentru societati si indivizi. Sistemul mediatic a fost asemanat cu sistemul nervos al societatii.

A trai inseamna a comunica, a fi in relatie cu mediul. Omul comunica prin intreaga sa fiinta si prin toate formele de manifestare expresiva, nu numai prin cuvant. Individul nu-si poate trai viata fara sa se manifeste in relatie cu altii, adica sa-si exprime prezenta, gandurile, interesele si aspiratiile. Orice gest are o semnificatie pentru ceilalti, astfel ca putem indrezni sa punem semnul echivalentei intre comunicare si comportament. Nu putem sa nu comunicam, nu exista vreun comportament care sa nu aiba nici o semnificatie. In universul uman, semnele si comunicarea sunt omniprezente, pentru ca nu putem sa nu avem un comportament, adica un fel de manifestare. Chiar tacerea sau refuzul de a schita vreun gest intr-o situatie anumita sunt purtatoare ale unui sens. Daca admitem ca intr-o interactiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel spus, ca este o comunicare, urmeaza in mod firesc ca nu putem sa nu comunicam, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj. Astfel, comportamentele noastre ii influenteaza pe altii, iar acestia, la randul lor, nu pot sa nu reactioneze la aceste comunicari si, prin insusi acest fapt, ei comunica. Astfel, comunicarea este privita ca o structura ce cuprinde orice forma de relatie a omului cu lumea naturala si sociala. De aceea ea joaca un rol fundamental in modelarea vietii si in consacrarea unor tipare culturale dominante in cadrul societatilor.

Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forta deosebita in orientarea perceptiilor si a atitudinilor, in formarea imaginilor despre lume si in difuzarea unor modele de comportament social.

"Comunic, deci exist", aceasta ar fi noua formula prin care gandirea actuala incearca sa defineasca omul.

Comunicarea interpersonala intemeiaza atat individualitatea oamenilor, cat si "comunitatea" lor sociala. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante si comunictionale, formele de cultura il mentin pe individ in sfera gravitationala a comunitatii sociale.

A comunica inseamna faptul primar prin care oamenii, ca fiinte rationale, fac schimb de mesaje inteligibile s interactioneaza complex in spatiul social. Procesul de comunicare este vital pentru existenta omului si pentru desfasurarea tuturor activitatilor care produc si reproduc viata societatilor si de aceea el se manifesta ca fundament in crearea cadrului social. Societatea sau ceea ce numim fapte sociale nu exista in afara comunicarii.

Tinand cont de toate aceste aspecte, putem intelege cu usurinta ca se poate vorbi de o comunicare interculturala sau de o cultura a comunicarii daca luam in considerare toate formele de manifestare ale acesteia. Comunicarea interculturala inseamna de fapt o uniune de comori la nivel spiritual din care nu poate fi omisa religia. Comunicarea interculturala inseamna nu numai noi deschideri catre alte orizonturi culturale, dar si so achizitionare de noi informatii care permit cunoasterea si respectarea celui de langa noi, acceptarea reciproca si mai ales o imbunatatire a propriei culturi. Exista si acea temere care poate aparea: de a nu-ti pierde identitatea culturala in incercarea de a comunica cat mai adanc, de a prelua sau de a da celorlalti propriile pareri.

Acest lucru poate fi insa evitat atunci cand punem respectul pentru individ deasupra oricarui lucru. Chiar fara a exagera, pot sa afirm ca perceptele biblice sunt cele care ar putea orandui un astfel de respect si o atitudine de ascultare, de ajutor reciproc, indiferent de subiectii pusi in discutie. De aceea, un rol important il are si cultura comunicarii, adica formele si manifestarile alese in orice dialog. Nu putem asculta numai de teorii si de exmplele altora, ci trebuie sa ne facem noi insine o paradigma existentiala prin implicarea in dialog si sustinerea unei comunicari constructive.

E necesar sa facem din viata un dialog continuu, daca nu, ea e doar existenta unei lancezeli. Cuvantul, limbajul trebuie folosite ca principii ale comunicarii prin care omul devine om pentru alt om; ele sunt forta creatoare si liantul intre mine si tine.

Nu poti cunoaste un popor, nu te poti apropia de cultura lui daca nu te straduiesti sa-i cunosti mai bine posibilitatile si oportunitatile lui de comunicare. Tocmai datorita dorintei de comunicare, de coabitare, s-a nascut si necesitatea europenizarii.

Expresia "cultura europeana" s-a accentuat, vrand - nevrand, odata cu inceperea procesului de integrare europeana, care, prin amploarea pe care a luat-o, se indreapta spre cunoasterea celuilalt, spre intelegerea lui si apropierea de el prin toate domeniile de activitate, fie sociale, politic, economic sau religios.

Cultura europeana, in masura in care se va impune sub aceasta titulatura, poate deveni o carte sacra a culturii mondiale. In ea, orice fila s-ar dovedi foarte importanta pentru ca, in lipsa uneia, intregul ar fi nearmonizat si instabil. De aceea, e necesar ca inovatia si traditia, vechiul si noul, sa intre in acceasi sinteza in drumul spre viitor.

Orice s-ar intampla, avem totusi o certitudine: cultura, religia, societatea, toate fundamentate pe comunicare si sustinute impreuna de om, constituie un cerc luminos care are centrul in transcendent pentru ca nu exista aspecte ale creatiei care sa nu aiba legatura cu divinitatea. Totul depinde de noi cum stim sa le folosim si sa le pastram pentru posteritate.

Religia ca si arta, filosifie sau istorie, este o atitudine in fata lumii si a vietii. Aceasta atitudine a umanitatii, oricat de primitiv constienta de sine, a marcat timpul si a dat o anumita specificiate fiecarei particele din teritoriul planetei. Indiferent de domeniul supus discutiei, religia isi are locul sau bine stabilit intrucat, in lume, ea regularizeaza raportul dintre om si misterul vietii, al mortii.

Cine uita de religie rateaza viata deoarece ea constituie un factor determinant implicat in toate relatiile de viata. Statele europene au tinut cont in Constitutiile lor de aceasta realitate in complexitatea ei. Constiinta religioasa crescand, se confrunta insa cu o schimbare de perspective generata de noul context al Comunitatii Europene. Spectrul larg al relatiilor juridico - religioase privitoare la Bisericile de stat si laicitate, neutralitate si cooperare, isi are originea in imanenta diversitate din tarile comunitare.

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

Religia reprezinta legatura libera si constienta a omului cu fiinta superioara. In acest sens comunicarea nu numai ca este ceruta, dar se impune ca fundament in sustinerea sentimentului religios atat in relatia dintre om si Dumnezeu, cat si in cea dintre semeni.

Comunitatea crestina, in diferitele sale structuri, trebuie sa fie constienta ca este chemata sa inteleaga si sa se faca purtatoarea experientelor cruciale ale vietii, ca: suferinta, boala, batranetea - cu etapa finala a vietii, moartea -, infinitatea, marginalizarea, violenta asupra minorilor si asupra femeilor.

Credinta este o cerinta asidua a omului modern. Oamenii care traiesc prin credinta inteleg mai mult decat mintea poate sa cuprinda, vad mai mult decat pot sa vada ochii, aud mai adanc decat urechile pot auzi si percep o realitate dincolo de realul tridimensional in care traim.

Lumea mijloacelor de comunicare sociala poate sa para uneori indiferenta si chiar ostila credintei si moralei crestine. Aceasta s-a datorat in parte faptului ca insasi cultura mediatica este profund impregnata de o judecata tipic postmodernista, al carei singur adevar absolut este acela ca nu exista adevaruri absolute sau ca, daca exista ele sunt inaccesibile ratiunii umane si, in consecinta, neinsemnate.

Problemele religioase detin pretutindeni un loc aparte in viata publica. De fapt, dintotdeauna religia a fost esentiala pentru manifestarea fiintei umane, incat pana in momentul de fata nici o societate nu s-a putut lipsi de ea.

Mai mult, religia isi poate pune amprenta asupra culturii si prin modelarea instrumentelor statului, avand potentialul de a promova cauze politice cel putin in ceea ce priveste mentinerea ordinii si posibilitatea de a-i predispune pe oameni sa manifeste retinere si autocontrol. Cand evaluam relatia dintre religie si cultura trebuie sa avem in vedere asa numita religie practica, adica religia asa cum se manifesta ea la nivel social. Domeniul religiei nu se limiteaza la tot ceea ce atinge in mod exclusiv pe Dumnezeu. Obiectul unui comportament religios poate fi chiar si o piatra, un animal, cerul sau stelele, spirite sau elemente fizice. Riturile si cultele religioase au aceeasi functie: de a incerca sa incurajeze ceea ce este judecat bine si a indeparta ceea ce este rau. Luata in serios, aceasta simpla observatie ar putea sa ne dea cheia atitudinii si experientei religioase: este vorba de felul in care ea salveaza, elibereaza pe oameni de amenintarile si de pericolele prezente asupra fiintei umane. In aceasta privinta, religia insista asupra mantuirii, asupra eliberarii, asupra implinirii, indiferent cum aceasta este inteleasa in credinte diferite.

Arhiepiscopul Foley a explicat ca "insasi esenta credintei noastre este legata de comunicare - comunicarea, comuniunea dintre Tatal, Fiul si Duhul; comunicarea fiintei in creatie; comunicarea prin revelatie; comunicarea Cuvantului care s-a intrupat in pantecele Preasfintei Fecioare Maria si a devenit om".

In sufeltul oricarui om exista tendinta de destainuire, de comunicare cu un alt suflet. Dispozitia aceasta receptiva nu este pur pasiva, adica de asteptare, ci este activa, de cautare a unei stari psihice mai bune. Se cauta adevarul, cu dorinta de a-l afla si de a adera la Dumnezeu. Receptivitatea aceasta activa este indreptata spre adevarul a carui garantie este valoarea morala a celui ce il impartaseste. In special, comunicarea cu aproapelese bazeaza pe credina. Prin credinta se accepta marturisirea despre sine dar si descoperirea unui alt suflet. Sensul credintei este in adevar. Lipsa de adevar nimiceste credinta. Este un lucru de necontestat ca, de fiecare data, credinta vrea sa i se reveleze adevarul. De aceea, credinta se deschide numai cand are garantia adevarului, garantie izvorata, de obicei, din valoarea morala a persoanei in care se credem dar si din alte elemente.

Dar credinta nu cauta adevarul numai printre oameni, ci il cauta si dincolo de om si de lume. In suflet exista tendinta dupa absolut, dupa gasirea temeiului transcendent al cosmosului. Credinta cauta adevarul despre Dumnezeu. Ea vrea sa i se descopere Dumnezeu. Aici este sensul ei suprem, in care isi afla odihna: aderarea la adevarul divin.

Omul a fost creat "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu". Numai ca, dupa caderea omului in pacat, raportul de asemanare a acestuia cu Dumnezeu a ramas doar "dupa chipul", nu si "dupa asemanare". De aceea, toata viata sa, omul trebuie sa ajunga si la asemanarea cu Dumnezeu, iar aici apre credinta. Dar oamenii inseala adesea asteptarile credintei, pe cand Dumnezeu este un suport nemincinos al ei. Intalnirea omului cu Dumnezeu este posibila daca avem in vedere ca El insusi vrea sa se descopere si sa se comunice omului. Aceasta descoperire a lui Dumnezeu se numeste revelatie.

Nu-ti demonstrezi credinta purtand cruciulite sau mergand la biserica. Credinta o demonstrezi prin fiecare cuvant pe care-l pronunti, prin fiecare gand pe care-l nutresti,prin fiecare actiune pe care o faci. "Credinta fara fapte moarta este" spune si Iisus. Si sunt convinsa ca orice om care crede cu adevarat stie aceste lucruri, si le accepta.

La fel, nu vorbim aici neaparat despre credinta in Dumnezeu. Problema nu se pune daca tu crezi sau nu in Dumnezeu. E o abordare oarecum "defectuoasa" care te indeparteaza de la adevaratele idei: ce crezi tu despre Dumnezeu, ce crezi tu ca este Dumnezeu, viata, universul, ce inseamna pentru tine a crede, cine crezi tu ca esti, care crezi tu ca este sensul vietii tale? Sau, mai bine spus, ce alegi tu sa insemne toate acestea pentru tine?

Si fiecare are propriile sale raspunsuri. Interesant e ca toate sunt adevarate, in felul lor. Nu exista "minciuni absolute" in cadrul creatiei universale, doar adevaruri inca nedescoperite de unele fiinte. Nu exista lucruri pe care nu le stim, doar lucruri pe care nu le-am constientizat inca!

In general, cand vine vorba de credinta, majoritatea oamenilor spun "Nu cred pana nu vad". Acesta e motivul pentru care lumea avanseaza atat de greu; are nevoie de dovezi. Iar dovezile tin de cunoastere.

Pe de o parte e normal. Avem nevoie sa stim sigur ca ceva functioneaza cu adevarat, dupa ce a fost verificat de altii. Dar mult prea des il folosim pe "nu cred" ca si pretext pentru a nu face ceva, in ciuda faptului ca deja a fost verificat si demonstrat de altii. Deci este ceva ce de-acum tine de zestrea de cunoastere a omenirii!

Eliade sublineaza necesitatea de a cerceta religia dintr-o perspectiva interdisciplinara, din care nu pot lipsi abordarile istorice, sociologice, culturale, psihologice: "In realitate, nu exista fapt religios in stare pura. Un fap religios este totdeauna si concomitent fapt istoric, sociologic, cultural si psihologic".

Religia este astfel integrata in ansamblul culturii, ansamblu care, la randul lui, se rasfrange si semanifesta prin valorile religioase.

In Europa lucrurile stau cu totul altfel, deoarece avem de-a face cu intalnirea a trei mari familii de popoare, depozitare ale unor tezaure culturale specifice: anglo-saxonii, latinii si slavii. Culturile antice greaca si romana au modelat, de asemenea, spiritul european pana astazi, conturand anumite tipologii universale, mentalitati si sisteme logice perpetuate puternic in subconstientul popoarelor. Pe cat de benefice sunt aceste arcuri culturale peste timp, pe atat de "daunatoare" sunt cand se pune problema interculturalitatii in Europa. Avem de-a face cu adevarate brese culturale datorate si contextelor istorice, dar si modului in care poparele prin filozofiile si religiile lor au devenit tributare anumitor categorii de gandire( exemple: curentul aristotelic in mentalitatea occidentala si religia romano-catolica, ideile platoniene in spiritualitatea ortodoxa).

La acestea se adauga problema marilor decalaje culturale create datorita coexistentei si ciocnirii aici, in decursul secolelor, a mai multor imperii care au opus popoare contra popoare, religii contra religii si uneori chiar frati contra frati( Imperul Tarist, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar).

In ceea ce priveste relatia dintre cultura si religie, Lucian Blaga sustine ca omul, desi simte realitatea prezentei transcendentului in existenta, el este totusi sortit creatiei, are un destin creator permanent. Accentuand posibilitatile si predispozitia spre creatie, spre autonomia lumii, scriitorul distruge legatura dintre transcendent si imanent. Omul traieste intr-un mediu specific, creat de el insusi, intr-un univers simbolic care-l detaseaza de natura. Cultura apare astfel doar ca un mod specific uman de existenta, ca o necesitate absoluta, ca un rezultat al creatiei umane. Cu toate acestea cultura are astfel o "semnificatie metafizica", fiind o dimensiune definitorie a omului sub raport antropologic si istoric.

Chiar daca prin Blaga ne aflam pe terenul unei dihotomii intre material si spiritual, intre cultura si religie, aceasta nu anuleaza cu nimic din importanta acordata creatiei ca fundament cultural. Aceasta realitate ne trimite spre cerintele religiei crestine care isi traieste idealurile prin actiunea neintrerupta in drumul spre un Dumnezeu, imanent si transcendent, in acelasi timp. Se deschide astfel drumul spre mister, spre ceva care ne depaseste dar ne ajuta in acelasi timp. Se deschide astfel drumul spre mister, spre ceva care ne depaseste, dar ne ajuta in acelasi timp sa dam nastere valorilor. Suntem prinsi in concret, dar traim prin spirit, prin ceea ce simtim, dar nu se vede. Aceasta ar putea constitui punctul de plecare spre intelegerea spirituala, religioasa a fenomenelor culturale.

Fara indoiala, religia reprezinta un factor determinant implicat in toate relatiile de viata. Statele europene au tinut cont in Constitutiile lor de aceasta realitate in complexitatea ei. Date fiind situatiile tensionate contemporane, in care religia joaca un rol special, Uniunea Europeana nu poate prelua pur si simplu unul din sistemele religioase existente. Se impune o rezolvare pragmatica a problemelor aparute la acest nivel cu luarea in considerare a fiecarui caz in parte si in acelasi timp cu privirea orientata in directia corecta. Toate aceste lucruri ne confirma inca o data ca incercarile istorice de marginalizare a religiei, ca un simplu fenomen social trecator, au esuat si ca e nevoie de o mai mare responsabilitate fata de ceea ce apare in jurul relatiei dintre om si divinitate. In ciuda acestei realitati, de cele mai multe ori, religia, fiind in esenta sa o chestiune de valori, este fortata sa se retraga in domeniul privat, pierzandu-si treptat atat locul cat si relevanta in domeniul public. De fapt, in modernitate, a fi religios este acceptabil, dar aceasta numai in masura in care religiozitatea personala nu are pretentia de a depasi granitele lumii private si de a invada astfel domeniul public.

Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri si semnificatii care sunt integrate intr-un amplu si complex proces de comunicare. Cel care da tonus si culoare acestui ansamblu este omul, interesat mereu de tot ceea ce-l inconjoara.

In acest sens, Edgar Morin afirma ca "omul este o fiinta culturala prin natura pentru ca este o fiinta naturala prin cultura". Deci, cultura, este un fel de a doua natura a omului, o natura secundara, aparuta prin imbogatirea naturii primordiale fara insa a vorbi de o ruptura radicala intre cele doua realitati. Ele se combina permanent in fiinta umana.

Componenta spirituala a culturii cuprinde sistemele de valori in care se cristalizeaza eforturile de cunoastere, atitudinile si reactiile omului in contact cu ceea ce il inconjoara. De obicei, acestea imbraca forma unor sisteme ca filosofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul,etc.

Cultura este ca o interpretare a lumii, o lectura si o apreciere a existentei, un mod de a traduce experienta in limbaje simbolice.

Importanta ei ca intreg, indiferent de modalitatile de abordare, nu poate fi pusa la indoiala. In acest sens, Lucian Blaga afirma ca omul nu poate evada din sfera culturii intrucat i-ar afecta calitatea de om: "Exodul din cultura ar duce la abolirea umanitatii ca regn".

Existenta umana este, deci, o existenta culturala, cu tot ceea ce implica aceasta conditie. Cultura poate fi perceputa si ca un ansamblu de deprinderi sufletesti intrucat presupune un proces de asimilare si traire subiectiva a valorilor. Dar aceste deprinderi si stari ale constiintei sociale si individuale se exprima in opere, in conduite si practici sociale.

In raport cu personalitatea umana, cultura reprezinta tot ceea ce omul a dobandit in calitatea lui de membru al unui grup social. Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale si reactii caracteristice pentru modul de viata al unei societati. Fiind un rezultat al dorintei de cunoastere asupra lumii, un mecanism de adaptare in lupta pentru existenta, cultura este numele colectiv pe care il dam diverelor creatii ale omului.

Din punct de vedere etimologic "interculturalitatea" nu este un cuvant nou, ci este doar un derivat al cuvantului "cultura" prin adaugarea elementului de compunere neologic "inter" care inseamna "intre" si exprima interactiunea sau spatiul de contact dintre doua lucruri, fenomene, stari de fapt sau persoane. In cazul de fata el desemneaza contactul a doua sau mai multe culturi diferite.

Conceptual, notiunea de interculturalitate apartine ultimelor decenii si a aparut ca o urmare fireasca a noilor tendinte mondiale de universalism si globalizare. Ca fenomen, insa, interculturalitatea nu este o noutate, ea manifestandu-se in decursul istoriei de fiecare data cand expansiunea vreunui mare imperiu a adus la un loc mai multe popoare, mai multe mentalitati si mai multe culturi.

Dupa cum am aratat mai sus, o cultura nu se rezuma numai la formele si manifestarile ei exterioare, ci este o parte integranta a spiritului uman, o valoare interiorizata si deseori particularizata pana la comunitati mai mici sau chiar la individ, o valenta intrinseca greu de cuantificat din exterior. De aceea intelegerea culturii, sau mai bine zis, a mediului cultural in care s-a format celalalt este esentiala pentru realizarea unei adevarate interculturalitati.

In sufletul oricarui om exista tendinta de destainuire, de comunicare cu un alt suflet. Prin credinta se accepta marturisirea despre sine dar si descoperirea unui alt suflet.

Comunitatea crestina trebuie sa aiba in vedere sa permita comunicarea in credinta intre credinciosi prin crearea unor momente potrivite si locuri de dialog si de schimb de experienta pentru a discerne modurile de a trai credinta in societatea complexa de astazi si pentru a evalua propriile referinte etice.

Intelegerea caracteristicilor culturale asigura o eficienta sporita a comunicarii cu persoanele care provin din alte tari sau culturi. Aceste elemente comune includ evolutia culturala, limba, religia, perceptia asupra timpului, comportamentul uman si stilul de comunicare.