Sociologie
Realitatea numita "parinti" - TipologieRealitatea numita "parinti" - Tipologie Am vazut pana acum ce insemna a fi parinte, cum trebuie sa fie si ce trebuie sa faca un parinte, parinti adevarati, parinti ideali ; parintii pe care orice copil si-i doreste. Dar realitatea este alta. Parintii, de multe ori, nu sunt chiar ce se asteapta sa fie. 1. Parinti autoritari - tiranici Autoritatea este expresia unei personalitati puternice, exigente, care stie sa se afirme si sa reuseasca si care se bucura de un prestigiu destul de mare. Constient de valoarea sa, el nu poate accepta sa fie contrazis sau nesocotit, In familie vrea sa fie ascultat, respectat, venerat. Ceilalti sunt in ochii lui fiinte slabe care au nevoie sa fie protejate, conduse ; el stie ceea ce este mai bine pentru intreaga familie, si ca atare ei nu trebuie sa discute actiunile sale. Copiii acestui tata sunt adesea fricosi, timizi si inhibati ; supunerea lor este atat de mare incat asteapta fara incetare directive din partea tatalui,devin incapabili sa ia singuri decizii privind persoana lor si se maturizeaza greu. Se intampla ca unii dintre ei sa cada regulat la examene sau sa sufere esecuri in viata profesionala si sentimentala, ca si cum ar fi trebuit intotdeauna sa ramana, cu orice pret, mai prejos decat tatal lor. Uneori insa copilul se revolta impotriva tatalui prea rigid si care nu accepta nici un fel de compromise. El este instabil emotional, cu explozii agresive, bruste si necontrolate. Ciocniri violente intre doua personalitati puternice sfarsesc adesea printr-o ruptura brutara a raporturilor tata - fiu printr-o plecare prematura a adolescentului de acasa. Copiii unor parinti prea autoritari, tiranici, isi critica familia putin, dar disciplina de fier care le este impusa are consecinte traumatizante si cotropitoare. [1] 2. Parinti suraprotectori Presiunile externe pot fi amortizate sau chiar, am spune, suprimate. Copilul "cocolosit", aparat in toate felurile impotriva oricarui contact cu realitatea se adapteaza in acest caz unui climat caldut menit sa-i ofere satisfactii si ocrotire, univers in care pentru el nu exista obligatii si cu atat mai putin amenintari. Dar acest univers artificial implica interventia permanenta a adultului si din aceasta cauza dependenta naturala a copilului devine considerabil sporita. Razgaiat si protejat din cauza slabiciunii si neputintei lui, copilul va ramane slab si neputincios fiindca e razgaiat si apart excesiv ; este prins intr-un cerc vicios care nu face altceva decat sa-l incetineasca si sa-i deformeze dezvoltarea. Cand, pe deasupra, anturajul prea prevenitor si prea atent fata de capriciile lui se straduie sa amplifice si sa valorifice exagerat mijloacele de care dispune copilul, acesta ajunge sa se bucure de o atotputernicie artificiala : el devine un fel de tiran foarte patruns de valoarea lui, o fiinta fara simtul masurii si ale carui pretentii satisfacute cu punctualitate in scurta vreme nu vor avea limite. Daca aceasta situatie falorizeaza in aparenta pe copil, ea nu-l inarmeaza cu nici un sentiment de siguranta ; cand e silit sa se descurce prin puterile proprii se pierde cu totul : dependenta lui fiind totala. [2] Fritz Simons a definit-o "supraprotectia", fiind caracterizata de o indulgenta excesiva manifestata de parinti prin tendinta de a nu se desparti
nicioadata de copil, de a-l scoate in evidenta, de a-l favoriza, de a-l rasfata, de a-i acorda tot felul de privilegii, de a da o importanta deosebita trebuintelor sale fizice si de a-l feri impotriva oricarui risc. Hattwick a definit-o "supraprotectia familiala", care se caracterizeaza prin tendinta de a da totdeauna dreptate copilului, de a-l substitui in nenumarate actiuni pe care le-ar putea indeplini foarte bine si singur, de a arata o preocupare exagerata fata de tot ce se leaga de persoana lui, de a organiza toata viata familiala in functie de copil. [3] Rahier schiteaza urmatorul tablou al "mentalitatii" copilului supraprotejat : "Copilul supraprotejat se intereseaza mai ales de propriai pesoana : se analizeaza, viseaza mai degraba la trecut decat la viitor ; el prefera activitatiile care il indeparteaza de orice contact cu realitatea ; mediul in care evolueaza este lumea jucariilor, domeniul feriei si al visului. Toate acestea fac sa se intample dificultati sociale. Obisnuit sa nu aibe nici o initiative, el este essential pasiv. Aceasta lipsa de activitate personala pare sa determine aparitia unui sentiment de inferioritate : el se considera incapabil de a reusi fara ajutorul mamei si astfel va depinde multa vreme de ea. Orice tentative de a se arata independent provoaca in copilul supraprotejat un sentiment de culpabilitate si o anxietate difuza ; ca urmare el va cauta pozitiile sigure si se va stradui sa aiba raporturi bune cu adultii." [4] Acesti copii sunt considerati handicapati in adaptarea lor psihologica. Alterarile functiei de reglare pe care o indeplineste familia au consecinte foarte evidente, care pot fi considerate grave pentru dezvoltarea copilului. 3. Parinti infantili Cazul este foarte frecvent si poate lua formele cele mai diverse, dupa cum unul s-au altul dintre parinti, sau amandoi, sunt lipsiti de maturitate si refuza sa-si asume raspunderea unei familii. "Femeia - copil", trecand de buna voie de sub autoritatea tatalui sub cea a sotului, ea se adaposteste permanent in spatele lui pentru a nu lua nici o raspundere ; se descrie ea insasi ca fiind ignoranta, nepasatoare, cu capul in nori. Nu cauta sa aiba autoritate asupra copiilor, amanand toate pedepsele si toate hotararile pana la venirea tatalui. Intr-o astfel de familie imaginea mamei este slaba. "Barbatul - copil" se afla in pericol de a-si pierde orice autoritatesi orice prestigiu in ochii copiilor. Isi iubeste fara indoila copii, dar nu vrea sa fie de problemele si dificultatile lor, si nici macar sa fie tulburat de hotarari ca trebuie luate, el resimte odata pentru totdeauna intreaga "educatie a copiilor" in mana sotiei. El se resinte pe sine insusi in mainiile sotiei pentru ca ea sa joace rolul pe care in frageda copilarie il detinea mama. Intr-o astfel de familie, copilul avea in mod sigur dificiultati in echilibrarea propriei lui personalitati. Lipsit de un model satisfacator de identificare, va avea tendinta spre nehotarare, spre o anumita moliciune. [5] 4. Parinti prea uniti Intelegerea dintre parinti este necesara pentru formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Dar trebuie adaugata o conditie indispensabila : dragostea dintre parinti sa integreze prezenta copiilor si sa nu o excluda. Acest din urma caz este mult mai frecvent decat se crede, mai ales in cazul copilului venit pe lume prea timpuriu la parinti prea tineri. Atunci, in loc sa se continue legatura suplimentara intre parinti, in loc sa se sublinieze culminarea dorita a sentimentelor, copilul este perceput ca un element care jeneaza. Si iata ca parintii care continua sa traiasca in "luna de miere" separa familia in doua mari "clanuri" : cel al parintilor si cel al copiilor. Parintii impartasind o serie de secrete, de moduri de a vorbi, de preocupari, de la care copiii sunt exclusi, ceea ce ii va face pe acestia sa se simta puternic frustrati. [6] 5. Parinti agresivi Aceasta categorie de parinti, e drept, sunt putini la numar, trebuie depistati si demascati, iar copiii - victimele agresiunilor lor - trebuie ocrotiti in institutii de protectie a minorului. Copilul maltratat este victima agresivitatii nebanuite si disimulate a parintilor agresivi. Se defineste drept copil maltratat orice copil, de obicei cu varsta mai mica de zece ani, care sufera agresiuni fizice repetate din partea parintilor si a fratilor. Acesti parinti nu duc imediat copilul la doctor, ei prezinta urmele de violenta ca pe niste leziuni accidentale, iar din relatari, imprejurimile desrise de ei si circumstantele in care s-a produs traumatismul, nu par plauzibile. Copiii, de obicei, au varsta mica, victima maltratarii fiind astfel usor de imobilizat si inapta de replica ; copilul, victima agresivitatii familiei, este in special diferit de ceilalti, purtatorul unor malformatii, deficiente motorii, retard mental, care prezinta tulburari de comportament. [7] [1] IDEM, pg. 131-132 [1] Osterrieth Paul, op. citata, pg. 102 [3] IDEM, pg. 103 [4] IDEM, pg. 108-109 [5] Vincent Rose, op. citata, pg. 141-142 [6] IDEM, pg. 139-140 [7] Ciofu Carmen, "Interactiunea parinti-copii", Ed. EStiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, pg. 183-184
|