Efectele diviziunii muncii

Diviziunea muncii este rezultatul reactiei constiente a omului la multiplicitatea conditiilor naturale. Pe de alta parte, este ea insasi un factor producator de diferentiere. Ea imprima diverselor regiuni geografice functii specifice in complexul proceselor de productie. Anumite regiuni le face urbane, altele rurale; determina localizarea diverselor ramuri manufacturiere, de minerit si agricultura in diverse locuri. Inca si mai important, insa, este faptul ca intensifica inegalitatea innascuta a oamenilor. Exercitiul si practica unor indeletniciri specifice determina mai buna adaptare a indivizilor la necesitatile prestatiilor lor. Oamenii isi dezvolta anumite facultati innascute si franeaza dezvoltarea altora. Apar tipurile vocationale, iar oamenii devin specialisti.

Diviziunea muncii imparte diversele procese de productie in sarcini minuscule, dintre care multe por fi indeplinite de dispozitive mecanice. Acesta este faptul care a facut cu putinta utilizarea masinilor si a generat progrese uimitoare in domeniul metodelor tehnice de productie. Mecanizarea este fructul diviziunii muncii, cel mai de seama succes provocat de aceasta -- si nu cauza sau izvorul ei. Masinariile specializate, puse in miscare de energia electrica, nu puteau fi intrebuintate decat intr-un [p.165] mediu social, in conditii de diviziune a muncii. Fiecare pas inainte pe drumul catre utilizarea unor masini mai specializate, mai rafinate si mai productive, necesita o specializare suplimentara in indeplinirea diverselor sarcini.

Individul in cadrul societatii

Daca praxeologia vorbeste despre individul solitar, care actioneaza numai pe cont propriu si independent de semenii sai, ea procedeaza astfel in vederea unei mai bune intelegeri a problemelor cooperarii sociale. Noi nu afirmam ca asemenea fiinte umane autarhice izolate au trait vreodata si ca stadiul social al istoriei umane ar fi fost precedat de o epoca a indivizilor independenti, care cutreierau ca animalele in cautare de hrana. Umanizarea biologica a stramosilor nonumani ai omului si emergenta legaturilor sociale primitive au constituit un acelasi proces. Omul a aparut pe scena evenimentelor terestre ca fiinta sociala. Omul asocial izolat este o constructie fictiva.

Vazuta din punctul de vedere al individului, societatea este marele mijloc pentru atingerea tuturor scopurilor sale. Prezervarea societatii este o conditie esentiala a oricaror planuri pe care ar vrea sa le indeplineasca un individ, prin indiferent ce actiuni. Chiar si delicventul refractar, care nu-si poate adapta conduita la cerintele vietii in cadrul sistemului social de cooperare, nu doreste sa se lipseasca de nici unul de avantajele derivate din diviziunea muncii. El nu urmareste in mod constient distrugerea societatii. El doreste sa puna mana pe o parte din bogatia produsa laolalta, mai mare decat cea pe care i-o atribuie ordinea sociala. El s-ar simti mizerabil daca atitudinea antisociala ar deveni universala, atragand dupa sine rezultatul ei inevitabil, intoarcerea la mizeria primitiva.

Este o iluzie sa se creada ca renuntand la presupusele binecuvantari ale fabuloasei stari de natura si intrand in societate indivizii au renuntat la vreun avantaj si pot ridica pretentii indreptatite la indemnizari pentru ceea ce au pierdut. Ideea ca cineva ar fi dus un trai mai bun intr-o stare asociala a omenirii si este nedreptatit de insasi existenta societatii este absurda. Gratie productivitatii sporite a cooperarii sociale specia umana s-a multiplicat, mult dincolo de marja de subzistenta oferita de conditiile care prevalau in epocile caracterizate printr-o diviziune rudimentara a muncii. Fiecare om se bucura de un nivel de trai mult mai inalt decat cel al stramosilor sai salbatici. Conditia naturala a omului este una de saracie si insecuritate extreme. Lamentatiile provocate de epuizarea zilelor fericite ale barbariei primitive sunt prostii romantice. In stare de salbaticie, cei ce se plang acum fie n-ar fi atins varsta maturitatii, fie, daca ar fi atins-o, le-ar fi lipsit posibilitatile si facilitatile furnizate de civilizatie. Daca Jean Jacques Rousseau si Friedrich Engels ar fi trait in [p.166] starea primitiva pe care o descriu cu dor nostalgic, ei nu s-ar fi bucurat de timpul liber si conditiile necesare pentru a-si desavarsi studiile si a-si scrie cartile.

Unul din privilegiile pe care societatea i le permite individului, este acela de a putea trai in ciuda bolilor si a handicapurilor fizice. Animalele bolnave sunt sortite pieirii. Slabiciunea lor este un handicap in cautarea hranei si in respingerea agresiunilor venite din partea altor animale. Salbaticii surzi, miopi, sau ologi sunt sortiti pieirii. Dar asemenea defecte nu-l lipsesc pe om de posibilitatea de a se adapta la viata in societate. Majoritatea contemporanilor nostri sufera de deficiente corporale pe care biologia le considera patologice. Civilizatia noastra este in mare masura opera unor asemenea oameni. Fortele eliminatoare ale selectiei naturale sunt mult reduse in conditiile create de societate. De aceea, anumiti oameni sustin ca civilizatia tinde sa deterioreze calitatile ereditare ale membrilor societatii.

Asemenea judecati sunt rezonabile daca privim omenirea cu ochii crescatorului de animale, care urmareste prasirea unei rase de oameni echipate cu anumite calitati. Dar societatea nu este o crescatorie de animale, exploatata pentru producerea unui anumit tip de oameni. Nu exista nici un etalon "natural", pentru a stabili ce este dezirabil si ce nu, in evolutia biologica a omului. Orice etalon ales este arbitrar, pur subiectiv, pe scurt, o judecata de valoare. Termenii de ameliorare rasiala si de degenerare rasiala sunt lipsiti de sens, atunci cand nu se refera la anumite planuri referitoare la viitorul omenirii.

Este drept ca omul civilizat este adaptat vietii in societate -- si nu celei de vanator in padurile virgine.

Fabula comunitatii mistice

Teoria praxeologica a societatii este luata cu asalt de fabula comunitatii mistice.

Societatea, afirma suporterii acestei doctrine, nu este produsul actiunii deliberate a omului; nu este cooperare si diviziune a sarcinilor. Ea se naste din adancimi insondabile, dintr-un impuls inscris in natura esentiala a omului. Ea este, spune un grup, insamantare de catre Spiritul, care este Realitate Divina si participare, in virtutea unei unio mystica, intru puterea si iubirea Domnului. Un alt grup vede societatea ca pe un fenomen biologic; ea este lucrarea vocii sangelui, legatura care uneste descendenta stramosilor comuni cu acesti stramosi si pe membrii ei, unul cu altul, precum si armonia mistica dintre plugari si solul pe care-l cultiva.

Faptul ca asemenea fenomene fizice sunt efectiv resimtite este adevarat. Exista persoane care resimt unio mystica si care situeaza aceasta experienta deasupra tuturor celorlalte, dupa cum exista si oameni convinsi ca aud vocea sangelui si ca miros cu inima si sufletul [p.167] mireasma unica a pamantului sfant al tarii lor. Experienta mistica si transa extatica sunt fapte pe care psihologia trebuie sa le considere reale, la fel ca pe oricare alt fenomen fizic. Eroarea doctrinelor comuniunii nu consta in afirmarea realitatii acestor fapte, ci in convingerea ca ele sunt fapte primare, independente de orice consideratii rationale.

Vocea sangelui, care-l apropie pe tata de copilul sau, n-a fost auzita de acei salbatici care nu cunosteau relatia cauzala dintre coabitare si graviditate. Astazi, cand aceasta relatie este cunoscuta de toata lumea, un barbat care are deplina incredere in fidelitatea sotiei sale o poate percepe. Dar, daca exista indoieli in privinta fidelitatii sotiei, vocea sangelui nu este de nici un folos. Nimeni nu s-a aventurat vreodata sa afirme ca indoielile privind paternitatea ar putea fi spulberate de vocea sangelui. O mama care a vegheat la capataiul copilului ei de la nasterea lui poate auzi vocea sangelui. Daca pierde contactul cu nou nascutul la o data timpurie, ea-l poate identifica ulterior prin anumite semne corporale, cum ar fi acele alunite si cicatrici care erau candva la moda printre scriitorii de romane. Dar sangele ramane mut daca asemenea observatii si concluzii, derivate din semne corporale, nu-l fac sa vorbeasca. Rasistii germani sustin ca vocea sangelui ii uneste in mod misterios pe toti reprezentantii poporului german. Dar antropologia releva faptul ca natiunea germana este un amestec de descendenti ai mai multor rase, subrase si neamuri, si nu o rasa omogena, care descinde din niste stramosi comuni. Slavul recent germanizat, care abia si-a schimbat numele patern de familie intr-unul cu sonoritate germana, se crede substantial atasat de toti germanii. Dar el nu resimte nici un fel de atractie interioara similara, care sa-l impinga sa se alature fratilor sau verilor sai, care au ramas cehi si polonezi.

Vocea sangelui nu este un fenomen originar si primordial, ci unul suscitat de consideratii rationale. Deoarece un om se crede inrudit cu altii printr-o ascendenta genealogica comuna, in el se dezvolta simtaminte si sentimente care poarta numele poetic de voce a sangelui.

Acelasi lucru este valabil si privitor la extazul religios si mistica solului. Unio mystica resimtita de misticul fervent estre conditionata de familiaritatea acestuia cu invatamintele fundamentale ale religiei sale. Doar cineva care a invatat despre maretia si gloria Domnului poate avea experienta comuniunii directe cu El. Misticismul pamantului este legat de dezvoltarea anumitor idei geopolitice. Astfel, se poate intampla ca locuitorii campiilor sau ai litoralului sa includa in imaginea pamantului, cu care se pretind fervent uniti si legati, si districte montane care nu le sunt familiare si la ale caror conditii de trai nu s-ar putea adapta, numai pentru ca acest teritoriu apartine unui corp politic, printre ai carui membrii se numara, sau ar vrea sa se numere si ei. Pe de alta parte, ei exclud adesea din [p.168] aceasta imagine a pamantului, a carui voce pretind ca o aud, teritorii vecine, cu o structura geografica foarte similara cu cea a propriei lor tari, daca aceste regiuni se intampla sa apartina unei tari straine.

Diversii membri ai unei tari sau ai unui grup lingvistic si gruparile pe care le formeaza ei nu sunt intotdeauna uniti prin prietenie si bunavointa. Istoria fiecarei natiuni este o cronica a antipatiei si chiar a urii mutuale intre subdiviziunile ei. Sa ne gandim la englezi si scotieni, la yankei si sudisti, la prusaci si bavarezi. Ideologiile sunt cele care au pus capat acestor animozitati, inspirand tuturor membrilor unei natiuni sau unui grup lingvistic acele sentimente de comunitate si apartenenta laolalta, pe care nationalistii contemporani le considera un fenomen natural si originar.

Atractia sexuala reciproca dintre mascul si femela este inerenta naturii de animal a omului si independenta de orice gandire si teoretizare. Ea poate fi numita originara, vegetativa, instinctiva sau misterioasa; nu este o problema sa afirmam metaforic ca ea transforma doua fiinte intr-una singura. Putem numi comuniunea mistica a doua trupuri o comunitate. Pe de alta parte, nici coabitarea, nici ceea ce o precede si o urmeaza, nu genereaza cooperare sociala si moduri de viata de tip social. Animalele se aduna si ele laolalta cu prilejul imperecherii, dar de aici nu rezulta relatii sociale. Viata de familie nu este doar un produs al relatiilor sexuale. Nu este nicidecum natural si necesar ca parintii sa traiasca impreuna, asa cum o fac in cadrul familiei. Relatia de imperechere nu are in mod necesar drept consecinta organizarea unei familii. Familia umana este un rezultat al gandirii, planificarii si actiunii. Tocmai lucrul acesta este cel ce o distinge radical de acele grupuri animale pe care le numim familii per analogiam.

Experienta mistica a comuniunii sau a comunitatii nu este sursa, ci produsul relatiilor sociale.

Reversul fabulei comuniunii misticii este fabula repulsiei originare intre rase si natiuni. Se afirma ca un instinct i-ar invata pe oameni sa-si distinga confratii de straini si sa-i deteste pe acestia din urma. Descendentii raselor nobile detesta orice contact cu membrii raselor inferioare. Pentru a respinge aceasta afirmatie nu este nevoie sa mentionam decat existenta amestecurilor rasiale. Deoarece nu exista rase pure in Europa de astazi, trebuie sa deducem ca, intre membrii diferitelor rase care s-au stabilit candva pe acest continent, a existat atractie si nu repulsie sexuala. Milioane de mulatri si metisi sunt contraexemple vii la asertiunea ca intre diversele rase ar exista o repulsie naturala.

Ca si simtul mistic al comuniunii, ura rasiala nu este un fenomen innascut in om, ci este produsul unor ideologii. Insa chiar daca ar exista ceva de felul unei uri naturale si innascute intre diversele rase, ea inca n-ar face cooperarea sociala inutila si n-ar invalida teoria asocierii a lui Ricardo. Cooperarea sociala n-are nimic de a face cu dragostea personala sau cu vreo porunca generala de [p.169] a ne iubi unii pe altii. Oamenii nu coopereaza in conditii de diviziune a muncii pentru ca se iubesc, sau ar trebui sa se iubeasca unii pe altii. Ei coopereaza fiindca astfel isi urmaresc cel mai bine interesele. Nici dragostea, nici caritatea, nici alte sentimente de simpatie, ci numai egoismul corect inteles a fost acela care l-a impins initial pe om sa se adapteze la cerintele societatii, sa respecte drepturile si libertatile semenilor sai si sa puna colaborarea pasnica in locul inimicitiei si conflictului.