Despre tipurile ideale

Istoria se preocupa de fapte unice si irepetabile, de fluxul ireversibil al evenimentelor umane. Un eveniment istoric nu poate fi descris fara a face referire la persoanele implicate, la locul si la data desfasurarii sale. In masura in care o intamplare poate fi istorisita fara a face asemenea referiri ea nu este un eveniment istoric, ci un fapt apartinand stiintelor naturale. Relatarea faptului ca profesorul X a efectuat un anumit experiment in laboratorul sau, pe data de 20 februarie 1945, este relatarea unui eveniment istoric. Fizicianul se considera indreptatit sa faca abstractie de persoana experimentatorului, ca si de data si locul experimentului. El retine doar acele circumstante care, in opinia sa, sunt relevante pentru producerea rezultatului obtinut si care, daca se repeta, vor produce din nou acelasi rezultat. El transforma evenimentul istoric intr-un fapt ce apartine stiintelor naturale empirice. El ignora interferenta activa a experimentatorului, incercand sa si-l imagineze ca pe un observator indiferent si un raportor al realitatii neadulterate. Nu cade in sarcina praxeologiei de a se ocupa cu problemele epistemologice ale acestei filozofii.

Desi sunt unice si irepetabile, evenimentele istorice au un lucru in comun: ele sunt actiuni umane. Istoria le intelege ca actiuni umane; ea le concepe semnificatia prin mijlocirea cognitiei praxeologice si le intelege semnificatia, cercetandu-le trasaturile unice si individuale. Pentru istorie, ceea ce conteaza intotdeauna sunt semnificatiile atribuite faptelor de catre personajele implicate: semnificatia pe care o atribuie ei starii de lucruri pe care doresc s-o modifice, cea pe care o atribuie actiunilor lor si cea pe care o atribuie efectelor produse de actiunile lor.

Perspectiva din care istoria aranjeaza si asorteaza multiplicitatea infinita a evenimentelor este aceea a semnificatiilor lor. Singurul principiu utilizabil pentru sistematizarea obiectelor sale - oameni, idei, institutii, entitati sociale si artefacte - este afinitatea semnificatiilor. In functie de afinitatea semnificatiilor, ea grupeaza elementele in tipuri ideale.

Tipurile ideale sunt notiunile intrebuintate in cercetarea istorica si in reprezentarea rezultatelor sale. Ele sunt concepte ale intelegerii. Ca atare, ele sunt in intregime diferite de categoriile [p.60] si conceptele praxeologice si de conceptele stiintelor naturale. Un tip ideal nu este un concept de clasa, deoarece descrierea sa nu specifica linii de demarcatie a caror prezenta sa determine cert si inambiguu apartenenta la o anumita clasa. Un tip ideal nu poate fi definit. El trebuie caracterizat prin enumerarea acelor trasaturi de a caror prezenta depinde, in linii mari, apartenenta sau nonapartenenta unui specimen la tipul ideal in cauza, intr-o imprejurare data. O trasatura definitorie pentru tipurile ideale este ca nu toate caracteisticile lor trebuie sa fie prezente in fiecare exemplar concret. Daca absenta unei anumite carateristici impiedica sau nu includerea unui specimen concret in tipul ideal respectiv depinde de o judecata de relevanta, care apeleaza la intelegere. Insusi tipul ideal provine din intelegerea motivatiilor, ideilor si telurilor indivizilor care actioneaza si a mijloacelor intrebuintate de ei.

Un tip ideal nu are absolut nimic de a face cu instrumentele si mediile statistice. Majoritatea caracteristicilor la care se refera tipurile ideale nu se preteaza la cuantificari numerice; fie si numai pentru acest motiv, ele nu ar putea fi luate in calcul prin metode statistice. Insa motivul principal pentru care asa stau lucrurile este altul. Mediile statistice ilustreaza comportamentul membrilor unei clase sau ai unui tip, delimitate in prealabil cu ajutorul unei definitii sau caracterizari care apeleaza la alte criterii, prin raportare la trasaturi care nu intervin in definitie sau in caracterizare. Apartenenta la o clasa sau la un tip trebuie sa fie cunoscuta inainte ca statisticianul sa inceapa investigarea unor proprietati speciale si sa intrebuinteze rezultatul investigatiilor sale pentru construirea unei medii. Putem afla media de varsta a senatorilor Statelor Unite si putem calcula medii privitoare la comportamentul unei clase de varsta a populatiei cu privire la o anumita problema. Dar este imposibil, din punct de vedere logic, sa definim apartenenta la o clasa sau la un tip in functie de o medie.

Nici o problema istorica nu poate fi elucidata fara a recurge la tipuri ideale. Chiar atunci cand istoricul se ocupa de o persoana individuala, sau de un eveniment singular, el nu poate evita referirea la tipuri ideale. Cand vorbeste despre Napoleon, el trebuie sa intrebuinteze tipuri ideale ca acelea de comandant, dictator, sau lider revolutionar; iar daca se refera la Revolutia Franceza, el trebuie sa intrebuinteze tipuri ideale ca acelea de revolutie, dezintegrarea unui regim constituit, anarhie. Este posibil ca referirea la anumite tipuri ideale sa nu constea decat in respingerea aplicabilitatii lor la cazul in speta, insa toate evenimentele istorice sunt descrise si interpretate prin invocarea de tipuri ideale. Cand se confrunta cu evenimente trecute sau viitoare, omul de rand trebuie intotdeauna sa recurga si el la tipuri ideale si o face intotdeauna in mod tacit.

Daca intrebuintarea unui anumit tip ideal este sau nu utila [p.61] si faciliteaza cuprinderea intelectuala adecvata a fenomenelor, nu se poate stabili decat prin intelegere. Nu tipul ideal e cel care determina modul de intelegere, ci modul de intelegere e cel ce necesita constructia si intrebuintarea tipurilor ideale corespunzatoare.

Tipurile ideale sunt construite cu ajutorul ideilor si conceptelor dezvoltate de toate ramurile nonistorice ale cunoasterii. Fiecare act de cunoastere istorica este, desigur, conditionat de descoperirile celorlalte stiinte, de care este dependent si pe care nu trebuie niciodata sa le contrazica. Insa cunoasterea istorica are un alt obiect de studiu si o alta metoda decat aceste alte stiinte, iar ele, la randul lor, n-au nevoie sa apeleze la intelegere. Astfel, tipurile ideale nu trebuie confundate cu conceptele proprii stiintelor nonistorice. Acelasi lucru se poate spune si cu privire la categoriile si conceptele praxeologice. Acestea furnizeaza, desigur, instrumentele mentale indispensabile pentru studiul istoriei. Dar ele nu se refera la intelegerea evenimentelor unice si individuale care fac obiectul istoriei. De aceea, un tip ideal nu poate consta niciodata din simpla adoptare a unui concept praxeologic.

Se intampla adesea ca un termen intrebuintat de praxeologie pentru a desemna un concept praxeologic sa fie intrebuintat de istoric pentru a desemna un tip ideal. In cazul acesta, istoricul intrebuinteaza un singur cuvant pentru a exprima doua lucruri diferite. El intrebuinteaza uneori termenul cu semnificatia sa praxeologica, dar, cel mai adesea, il intrebuinteaza pentru a desemna un tip ideal. In cazul din urma istoricul ii atribuie cuvantului o semnificatie diferita de semnificatia sa praxeologica; el il transforma, transferandu-l intr-un domeniu diferit de studiu. Conceptul economic de "antreprenor" apartine unui alt nivel decat acela al tipului ideal de "antreprenor", asa cum este acesta intrebuintat de istoria economica si de economia descriptiva. (Pe un al treilea nivel se situeaza termenul legal de "antreprenor".) Termenul economic de "antreprenor" este un concept definit cu precizie, care in cadrul teoriei economiei de piata desemneaza o functie riguros integrata. [21] Tipul ideal istoric de "antreprenor" nu include aceiasi membri. Nimeni nu se gandeste, atunci cand il intrebuinteaza, la lustragii, soferi de taxiuri care sunt proprietari ai masinilor lor, mici afaceristi si mici fermieri. Ceea ce stabileste teoria economica in ce-i priveste pe antreprenori este riguros valid pentru toti membrii acestei clase, fara nici un fel de raport cu situarea lor temporala si geografica, sau cu diversele lor ramuri de activitate. Rezultatele pe care le stabileste istoria economica in privinta tipurilor sale ideale pot sa varieze in functie de diversele epoci, tari, ramuri de activitate si numeroase alte imprejurari. Istoria intrebuinteaza putin tipul ideal general de antreprenor. Ea se preocupa mai mult de tipuri ca acelea de antreprenor american pe vremea lui Jefferson, [p.62] industrii grele germane in epoca lui Wilhelm al II-lea, manufacturi de textile din Noua Anglie in ultimele decenii care au precedat primul Razboi Mondial, asa numita haute finance protestanta din Paris, antreprenori care s-au afirmat prin forte proprii, si asa mai departe.

Daca intrebuintarea unui anumit tip ideal este recomandabila depinde intru totul de modul de intelegere. Astazi se utilizeaza foarte frecvent doua tipuri ideale: partidele de stanga (progresiste) si cele de dreapta (fasciste). Cel dintai inglobeaza democratiile occidentale, unele dictaturi latino-americane si bolsevismul rusesc; cel de-al doilea, fascismul italian si nazismul german. Aceasta clasificare este rezultatul unui anumit mod de intelegere. Un alt mod ar reliefa contrastul dintre democratie si dictatura. Bolsevismul rus, fascismul italian si nazismul german apartin tipului de guvernare dictatorial, iar sistemele occidentale tipului ideal de guvernare democratica.

Interpretarea teoriei economice ca pe studiu al comportamentului unui tip ideal, cel de homo oeconomicus, a fost una din erorile fundamentale comise de Scoala Istorica de Wirtschaftliche Staatswissenschaften din Germania si de cea a institutionalismului din America. Conform acestei doctrine, teoria economica traditionala, sau ortodoxa, nu se preocupa de comportamentul omului asa cum este si actioneaza el in realitate, ci de o imagine ipotetica, fictiva. Ea construieste o fiinta animata exclusiv de motivatii "economice", i.e., exclusiv de intentia de a obtine cel mai mare profit material cu putinta. O asemenea fiinta, spun criticii acestia, nu are si nu a avut niciodata un corespondent in realitate; ea este fantoma unei filozofii deficitare, rupte de realitate. Nici o fiinta umana nu este motivata exclusiv de dorinta de a deveni cat mai bogata cu putinta; multi oameni nu sunt catusi de putin influentati de o asemenea patima josnica. Cand studiem viata si istoria este ridicol sa ne preocupam de un asemenea homuncul iluzoriu.

Chiar daca aceasta ar fi o descriere adecvata a semnificatiei economiei clasice, homo oeconomicus cu siguranta n-ar fi un tip ideal. Tipul ideal nu este o incorporare a unui singur aspect al diverselor teluri si dorinte umane, ci este, intotdeauna, reprezentarea fenomenelor complexe ale realitatii, fie acestea reprezentate de oameni, institutii sau ideologii.

Economistii clasici cautau sa explice formarea preturilor. Ei erau pe deplin constienti de faptul ca preturile nu sunt produsul activitatii unui anumit grup de oameni, ci rezultatul interactiunii tuturor membrilor unei societati de piata. Aceasta este semnificatia afirmatiei lor, ca cererea si oferta determina formarea preturilor. Insa economistii clasici au dat gres in incercarile lor de a furniza o teorie satisfacatoare a valorii. Ei s-au dovedit incapabili de a gasi solutia aparentului paradox al valorii. Ei erau intrigati [p.63] de pretinsul paradox ca "aurul" este mai pretuit decat "fierul", desi cel din urma este mai "folositor" decat cel dintai. Ei n-au izbutit, astfel, sa cladeasca o teorie generala a valorii si sa urce indarat pe firul logic, de la fenomenele schimbului de piata si al productiei, pana la sursele lor ultime, comportamentele consumatorilor. Aceasta deficienta i-a silit sa-si abandoneze planul ambitios, de a dezvolta o teorie generala a actiunii umane. Ei au trebuit sa se multumeasca cu o teorie care explica numai activitatea oamenilor de afaceri, fara a putea urca pana la optiunile tuturor, ca determinanti ultimi ai acesteia. Ei s-au ocupat exclusiv de actiunile oamenilor de afaceri dornici sa cumpere de pe pietele cele mai ieftine si sa vanda pe cele mai scumpe. Consumatorul a ramas in afara campului lor teoretic. Epigonii mai tarzii ai economiei clasice au explicat si justificat insuficienta aceasta, ca pe o procedura deliberata si necesara din punct de vedere metodologic. Limitarea investigatiilor la un simplu aspect al preocuparilor umane - anume la cel "economic" - facea parte, spuneau ei, dintr-un plan deliberat al economistilor. Era in intentia lor sa intrebuinteze o imagine fictiva a omului manat numai de motivatii economice si sa le neglijeze pe toate celelalte, desi erau pe deplin constienti de faptul ca in realitate oamenii sunt manati de multe alte motivatii "noneconomice". Studiul acestor motivatii diferite, sustineau o parte din acesti interpreti, nu cade in sarcina teoriei economice, ci al altor ramuri ale cunoasterii. Un alt grup admitea ca analiza acestor motivatii "noneconomice" si influenta lor asupra formarii preturilor este si o sarcina a teoriei economice, dar considerau ca ea trebuie lasata in seama generatiilor viitoare. Vom arata intr-un stadiu ulterior al cercetarilor noastre ca distinctia aceasta, intre motivatii "economice" si motivatii "noneconomice" ale actiunii umane, este deficitara. [22] Pentru un moment nu este necesar decat sa realizam faptul ca aceasta doctrina, a laturii "economice" a actiunii umane, deformeaza grav invatatura economistilor clasici, care n-au avut niciodata intentia pe care le-o atribuie aceasta doctrina. Ei urmareau sa elucideze formarea reala a preturilor - nu a unor preturi fictive, care ar exista daca oamenii ar actiona sub imboldul unor conditii ipotetice, diferite de cele care ii influenteaza in realitate. Preturile pe care incearca ei sa le explice - si le explica efectiv, desi fara a le deduce pana la capat din alegerile consumatorilor - sunt preturile reale de piata. Cererea si oferta de care vorbesc ei sunt factori reali, determinati de toate motivatiile care-i mana pe oameni sa cumpere sau sa vanda. Insuficienta teoriei lor consta in faptul ca n-au urcat pana la cauzele ultime ale cererii, pentru a o deduce din alegerile consumatorilor. Dar ideea ca cererea, asa cum intrebuintau ei acest concept in expunerile lor, era determinata exclusiv [p.64] de motivatii "economice", distincte de cele "noneconomice", nu le apartine. Deoarece isi limitau campul de studiu la actiunile oamenilor de afaceri, ei nu se confruntau cu motivatiile consumatorilor ultimi. Cu toate acestea, teoria preturilor pe care o profesau se dorea o explicatie a preturilor reale, independente de motivatiile si ideile care-i mana pe consumatori.

Economia subiectivista moderna porneste de la solutia aparentului paradox al valorii. Ea nici nu-si limiteaza teoremele doar la actiunile oamenilor de afaceri, nici nu analizeaza un homo oeconomicus fictiv. Ea studiaza categoriile inexorabile ale actiunii tuturor. Teoremele sale privitoare la preturile marfurilor, ratele salariale si cele ale dobanzilor se refera la toate aceste fenomene fara a tine in nici un fel seama de motivatiile care-i determina pe oameni sa cumpere sau sa vanda, sau sa se abtina de la a cumpara sau a vinde. A sosit vremea sa descalificam complet orice referire la tentativa sortita esecului de a justifica neajunsurile mai vechilor economisti facand apel la fantoma lui homo oeconomicus.