Robert Nozick si imaculata conceptie a statului

Robert Nozick si imaculata conceptie a statului

Lucrarea¹ lui Nozick Anarchy, State, and Utopia² este o varianta inspirata de doctrina "mainii invizibile" a incercarii contractariene datorate lui John Locke de a justifica statul, sau cel putin un stat minimal, limitat la functiile sale de protectie. Incepand cu o stare anarhista de natura, bazata pe piata libera, Nozick prezinta statul ca si cum acesta ar aparea printr-un proces de tipul mainii invizibile care nu incalca drepturile nimanui, mai intai ca o agentie de protectie dominanta, care se transforma apoi intr-un "stat ultraminimal" si apoi, in fine, intr-un stat minimal.

Inainte de a ne lansa intr-o critica detaliata a diverselor stadii Nozickiene, sa analizam cateva dintre erorile grave care afecteaza insasi conceptia lui Nozick, fiecare dintre acestea fiind in sine suficienta pentru a respinge tentativa sa de justificare a statului.³ In primul rand ca, in ciuda tentativei lui Nozick de a-si acoperi urmele⁴, este deosebit de relevant sa vedem daca ingenioasa sa constructie logica s-a manifestat vreodata efectiv in realitatea istorica: adica daca vreun stat, sau majoritatea, sau totalitatea statelor, au evoluat de facto conform modelului nozickian. Fiind vorba despre o institutie atat de bine inradacinata in realitatea istorica, faptul ca Nozick nu face nici macar o singura referire sau trimitere la istoria efectiva a statelor reprezinta in sine un mare defect. De fapt, nu exista nici un fel de dovada ca vreun stat ar fi fost fondat, sau s-ar fi dezvoltat in maniera nozickiana. Dimpotriva, probele istorice indica exact in directia opusa. Intr-adevar, toate statele a caror istorie factuala este cunoscuta s-au nascut printr-un proces violent, de cucerire si de exploatare; pe scurt, intr-o maniera despre care Nozick insusi ar trebui sa admita ca a incalcat drepturile individuale. Dupa cum scrie Thomas Paine in Common Sense, referitor la originea regilor si a statului: [232]

"Daca am putea inlatura valul intunecat al antichitatii si daca am putea urmari istoria [statelor] pana la cea dintai afirmare a lor, am descoperi ca primul dintre ele nu este intru nimic mai bun decat capul derbedeilor dintr-o banda pornita pe rele, ale carui maniere salbatice sau a carui viclenie deosebita ii vor fi asigurat titlul de sef intre talhari; si care, sporindu-si puterea si talharind pe o scara tot mai extinsa, i-a intimidat pe cei linistiti si lipsiti de aparare, determinandu-i sa-si achizitioneze protectia prin contributii frecvente."⁵

Sa observam ca asa-zisul "contract", care se iveste la un moment dat in relatarea lui Paine, este de natura unei "protectii mafiote", impuse coercitiv, mai degraba decat a vreunei intelegeri voluntare, recognoscibile ca atare de catre un liberal.

Cum justificarea data de Nozick pentru statele existente - presupunand ca ele ar fi sau ar deveni minimale - se bazeaza pe presupusa lor imaculata conceptie, si cum nu exista nici un stat care sa fi fost astfel conceput, rezulta ca nici unul dintre ele nu poate fi justificat, chiar daca ar deveni dupa un timp minimal. Facand inca un pas, putem spune ca, in cel mai bun caz, modelul lui Nozick nu poate justifica decat un stat care s-a dezvoltat efectiv pe calea acestei metode, a mainii invizibile. Prin urmare, lui Nozick ii revine sarcina de a se alatura anarhistilor, care sustin abolirea tuturor statelor existente si apoi de a se tine deoparte si de a astepta manifestarea presupusei sale maini invizibile. Asadar, singurul stat minimal pe care il poate justifica Nozick, in cel mai bun caz, este unul care s-ar dezvolta pornind de la o viitoare societate anarho-capitalista [pe calea mainii invizibile].

In al doilea rand, chiar daca un stat existent ar fi imaculat conceput, aceasta inca nu ar justifica actuala sa existenta. O eroare fundamentala care afecteaza toate teoriile statului bazate pe contractul social consta in ideea ca toate contractele bazate pe o promisiune sunt obligatorii si executarea lor poate fi impusa cu forta. Prin urmare, presupunand - cu o ipoteza evident "eroica" in sine - ca toata lumea, aflata inital intr-o stare de natura, si-ar ceda o parte, sau toate drepturile catre stat, teoreticienii contractului social considera ca aceasta promisiune creaza o obligativitate pe vecie.

Numai ca teoria corecta a contractelor, denumita de Williamson Evers o teorie a "transferului de titluri", afirma ca singurul tip de contract valid (si prin urmare care creaza o obligativitate) este acela care cedeaza [numai] ceva ce este efectiv alienabil din punct de vedere filosofic - si ca numai titlurile specifice de proprietate sunt alienabile in acest sens, facand posesiunea lor de natura a putea fi cedata altcuiva. Pe de alta parte, celelalte atribute ale omului - adica proprietatea sa de sine, asupra propriei sale vointe si asupra propriului sau trup, ca si drepturile asupra persoanei si a proprietatii care rezulta din aceasta proprietate de sine - sunt "inalienabile" si, ca atare, nu pot fi cedate prin contracte a caror executare poate fi impusa cu forta. Asadar, daca nimeni nu-si poate ceda propria vointa, corpul, sau drepturile sale printr-un contract care sa poata fi impus cu forta, cu atat mai mult el nu poate ceda personele sau proprietatea urmasilor sai.

La acest lucru [233] se refereau Parintii Fondatori [ai statului American - n.tr.] prin conceptul de drepturi care sunt "inalienabile", sau, dupa cum se exprima George Mason in Declaratia Drepturilor adoptata de statul Vrginia: "Toti oamenii sunt deopotriva liberi si independenti prin natura lor - si au anumite drepturi naturale inerente, de care nu-si pot lipsi posteritatea si pe care nu le pot retrage acesteia prin nici un fel de contract, atunci cand intra in starea de societate."⁶

Astfel, am vazut ca (1) nici un stat existent nu s-a bucurat de o imaculata conceptie, ci dimpotriva; (2) ca, prin urmare, singurul stat minimal care ar putea fi eventual justificat este unul care s-ar naste dupa ce s-a edificat o lume anarhista bazata pe piata libera; (3) ca, de aceea, Nozick, chiar din punctul lui de vedere, ar trebui sa devina anarhist si apoi sa astepte manifestarea mainii nozickiene invizibile si, in fine, ca (4) chiar daca vreun stat ar fi fondat in mod imaculat, erorile teoriei contractului social ar insemna ca nici unul dintre statele contemporane, nici macar unul minimal, n-ar putea fi justificat.

Sa trecem acum la examinarea stadiilor nozickiene, in particular a presupusei necesitati, precum si a modalitatilor prin care diversele stadii se dezvolta, pornind de la cele care le preced. Nozick incepe cu presupunerea ca fiecare agentie de protectie anarhista actioneaza moral si non-agresiv, adica "incearca cu buna credinta sa actioneze in limitele legii naturale dupa Locke"⁷.

In primul rand, Nozick presupune ca fiecare agentie de protectie ar solicita ca fiecare dintre clientii sai sa renunte la dreptul de retaliere (sau violenta defensiva) impotriva agresiunii, refuzand sa ofere protectie impotriva contra-retalierii.⁸ Poate ca da, poate ca nu. Decizia aceasta ar fi la latitudinea diverselor agentii de protectie care ar activa pe piata - si cu siguranta nu este una de la sine inteleasa. Este cu siguranta posibil, daca nu chiar probabil, ca ele sa fie depasite intr-un sistem competitiv de alte agentii, care nu impun asemenea restrictii clientilor lor. [234]

Nozick trece apoi la o discutie a disputelor dintre clientii diferitelor agentii de protectie. El ofera trei scenarii in legatura cu posibila lor desfasurare. Numai ca doua dintre acestea (si partial si al treilea) implica conflicte fizice intre agentii. Prima problema este ca aceste scenarii contrazic presupozitia facuta de Nozick insusi, privind buna credinta si comportamentul non-agresiv al ambelor sale agentii. Intr-adevar, in orice conflict este clar ca cel putin una dintre agentii ar fi vinovata de agresiune. Mai mult, din punct de vedere economic ar fi absurd sa ne asteptam ca cele doua agentii sa se lupte fizic intre ele; asemenea razboaie ar indeparta clientii si ar fi deosebit de oneroase sub aspectul finantarii. Este absurd sa ne gandim ca, pe piata, agentiile de protectie nu s-ar intelege in avans asupra tribunalelor de apel sau asupra arbitrilor la care sa poata apela, in vederea rezolvarii oricarei dispute. Cu adevarat, una dintre partile esentiale a serviciilor de protectie sau judiciare pe care le-ar oferi clientilor sai fiecare agentie sau tribunal privat ar fi tocmai stipularea prin contract a faptului ca disputele vor fi incredintate unei anumite curti de apel, sau unui anumit arbitru, sau unui anumit grup de arbitri.

Haideti, asadar, sa analizam scenariul cheie (numarul 3) al lui Nozick, in cadrul caruia, scrie el, "cele doua agentii.se inteleg sa rezolve pe cale pasnica acele cazuri in legatura cu care ajung la concluzii diferite. Ele cad de acord sa aleaga un al treilea judecator sau tribunal, la care sa poata apela atunci cand judecatile lor respective difera si ale carui decizii sa le respecte, ca fiind definitive. (Alternativ, ele pot stabili anumite reguli prin care sa se determine carei agentii ii revine jurisdictia, in functie de circumstante.)⁹

Pana aici totul este in regula. Numai ca acum urmeaza un salt gigantic: "Astfel se iveste un sistem de curti de apel si de reguli asupra carora s-a cazut de acord..Desi agentiile care actioneaza sunt diferite, exista un singur sistem judiciar federal unificat, printre ale carui componente se numara toate agentiile, fara exceptie." Consider ca intrebuintarea cuvantului "astfel" este total ilegitima si ca ceea ce urmeaza dupa el este un non sequitur.¹⁰ Faptul ca fiecare agentie de protectie va avea aranjamente cu toate celelalte, pentru a putea supune disputele judecatii unor anumite curti de apel, sau unor anumiti arbitri, nu implica existenta unui "singur sistem judiciar federal unificat".

Dimpotriva, ar putea foarte bine sa existe - si probabil ar exista - sute, sau chiar mii de arbitri sau de judecatori de apel care ar fi selectati, si pe care nu este cazul sa-i consideram ca facand parte dintr-un "sistem judiciar" unificat. Nu este, de exemplu, nevoie sa se aiba in vedere sau sa se instituie un tribunal suprem unificat, pentru a decide asupra disputelor. Deoarece fiecare disputa are doua parti participante si numai doua, nu este nevoie decat sa mai existe o terta parte, judecator sau arbitru; la momentul actual, de exemplu, exista in SUA peste 23.000 [235] de arbitri profesionisti - si probabil ca ar exista numeroase mii in plus, daca actualul sistem de tribunale guvernamentale ar fi abolit. Fiecare dintre acesti arbitri ar putea indeplini functia de tribunal de apel, sau de arbitraj.

Nozick pretinde ca din situatia de anarhie s-ar degaja inevitabil, ca si sub actiunea unei maini invizibile, [cate] o singura agentie de protectie dominanta, in fiecare regiune teritoriala, la care ar fi afiliate "aproape toate persoanele" din acea regiune. Am vazut insa ca argumentul sau principal pentru a ajunge la aceasta conluzie este total gresit. Celelalte argumente ale sale in favoarea acestei propozitii sunt la fel de gresite. El scrie, de exemplu, ca "spre deosebire de alte bunuri, a caror evaluare se face in mod comparativ, niste servicii de protectie bazate pe o competitie maximala nu pot exista."¹¹ Cum se jusifica expresia "nu pot", care este cu siguranta foarte tare?

In primul rand, [explica Nozick], pentru ca, "natura serviciilor pe care le ofera ele face ca diferitele agentii.sa intre in conflict violent unele cu altele", mai degraba decat sa rivalizeze pur si simplu pentru clienti. Am vazut insa ca postularea acestui conflict este incorecta; in primul rand datorita presupunerii de baza, facute de Nozick insusi, ca fiecare agentie actioneaza in mod non-agresiv si, in al doilea rand, datorita propriului sau scenariu numarul trei, conform caruia fiecare agentie va incheia intelegeri cu celelalte, in vederea solutionarii pasnice a disputelor. Cel de-al doilea argument avansat de Nozick in favoarea acestei afirmatii este ca "deoarece valoarea produsului mai putin decat maximal [adica al firmelor mai mici - n. tr] scade disproportionat, pe masura ce creste numarul celor ce achizitioneaza produsul maximal [adica al firmei dominante - n.tr.], clientii nu vor alege in mod stabil bunul inferior, iar firmele rivale devin prizonierele unei spirale descendente." Dar de ce ar sta lucrurile astfel? Nozick face aici niste afirmatii total nefondate despre mersul economic al unei piete a serviciilor de protectie. De ce ar exista in domeniul firmelor de protectie asemenea "economii de scara", incat sa-l determine pe Nozick sa aiba impresia ca ele vor duce inevitabil la cate un monopol cvasi-natural, in fiecare regiune geografica? Ideea este departe de a fi evidenta de la sine.

Dimpotriva, toate faptele - si aici faptele empirice furnizate de istoria contemporana si de cea trecuta devin din nou direct relevante - indica tocmai directia diametral opusa. Exista, dupa cum spuneam mai sus, zeci de mii de arbitri privati in SUA; exista, de asemenea, zeci de mii de avocati si de judecatori si un mare numar de agentii private de protectie, care furnizeaza paznici de noapte, body-guarzi, etc., fara sa apara absolut nici un semn de monopol natural in domeniile acestea. De ce ar aparea el, atunci, in cazul agentiilor de protectie dintr-un regim anarhic?

Iar daca privim la aproximatiile istorice ale sistemelor anarhice de tribunale si de agentii de protectie, constatam din nou existenta unui numar mare de probe care infirma teza lui Nozick. Vreme de sute de ani, targurile din Champagne au constituit principalul targ comercial international al Europei. Un numar de tribunale, apartinand comerciantilor, nobililor, Bisericii, etc., rivalizau pentru clientela.ⁱ Nu numai ca nu s-a ivit niciodata nici o agentie dominanta, dar toate aceste tribunale nici macar n-au simtit [236] nevoia unor curti de apel. Vreme de o mie de ani, pana la cucerirea ei de catre Cromwell, vechea Irlanda s-a bucurat de un sistem alcatuit din numerosi juristi si scoli de juristi, precum si din numeroase agentii de protectie, care rivalizau in cadrul anumitor regiuni geografice fara ca nici una dintre ele sa devina dominanta. Dupa caderea Romei, diversele triburi coexistente de barbari realizau in mod pasnic adjudecarea disputelor in cadrul fiecarei regiuni geografice, fiecare membru al unui trib cazand sub incidenta propriului sau sistem de drept, cu adjudecari pasnice realizate de comun acord in relatiile dintre aceste tribunale si sisteme legale. Mai mult, in vremurile noastre, caracterizate prin tehnologie moderna si transport si comunicatii ieftine, ar fi chiar mai usor ca rivalitatea agentiilor sa traverseze granitele geografice; agentiile de protectie "Metropolitan", "Equitable" si "Prudential", de pilda, ar putea cu usurinta mentine filiale raspandite pe un vast teritoriu geografic.

De fapt, se poate sustine mult mai usor ca asigurarile reprezinta un monopol natural, mai degraba decat protectia, deoarece o baza mai extinsa de clienti ar tinde sa reduca platile; si cu toate acestea, este limpede ca exista o competitie viguroasa intre companiile de asigurari, care ar fi si mai acerba daca n-ar fi restrictionata de reglementarile statale.

Teza lui Nozick, conform careia in fiecare regiune geografica ar aparea o agentie dominanta, este, asadar, un exemplu de tentativa ilegitima de a decide a priori ce s-ar intampla pe o piata libera - o tentativa care contrazice flagrant cunostintele noastre istorice si institutionale concrete. Evident ca este conceptual posibil ca intr-o anumita regiune geografica sa apara o agentie de protectie dominanta, dar lucrul acesta nu este foarte probabil. Si, dupa cum subliniaza Roy Childs in critica pe care i-o face lui Nozick, chiar daca ea ar aparea, probabil ca nu ar fi ca un "sistem federal unificat". Childs mai subliniaza, pe buna dreptate, ca nu este mai legitim sa comasam laolalta toate serviciile de protectie si sa numim rezultatul un monopol unificat decat sa comasam laolalta toti crescatorii si producatorii de hrana de pe piata si sa afirmam ca ei formeaza un "sistem" colectiv, sau un "monopol" al producatorilor de alimente.¹²

Mai mult, dreptul si statul sunt conceptual si istoric separabile, iar dreptul s-ar dezvolta intr-o societate anarhista bazata pe piata, in absenta oricarei forme de stat. Mai precis, formele concrete de institutii legale anarhiste - judecatori, arbitri, metode procedurale pentru rezolvarea disputelor, etc. - s-ar dezvolta, intr-adevar, via unui proces de piata de tipul mainii invizibile, in vreme ce asupra codului legal de baza (care ar cere ca nimeni sa nu invadeze persoana sau proprietatea altcuiva) ar trebui sa cada de acord toate agentiile juridice [deoarece ele si-ar recunoaste reciproc legitimitatea pe baza acestui criteriu - n.tr.], intr-un mod cu totul analog cu acela in care cadeau pe vremuri de acord judecatorii rivali sa aplice si sa extinda principiile de baza ale dreptului cutumiar si ale sistemului de common law.¹³ Sa repetam insa ca acest acord [237] nu ar implica un sistem de drept unificat, sau o agentie de protectie dominanta. Toate agentiie care ar incalca sus-pomenitul cod liberal de baza ar fi proscrise si privite ca agresori declarati. Nozick insusi admite ca, fiind lipsite de legitimitate, asemenea agentii probabil ca nu s-ar descurca prea bine intr-o societate anarhista.¹⁴

Sa presupunem acum ca s-a nascut o agentie de protectie dominanta, indiferent cat de improbabil este acest lucru. Cum ne indreptam in cazul acesta, fara violarea drepturilor nimanui, catre statul ultra-minimal al lui Nozick? Nozick scrie despre nemultumirea agentiei de protectie dominante, care ii vede pe independenti recurgand pripit si fara discernamant la violenta defensiva impotriva clientilor sai, datorita procedurilor lor nesigure.¹⁵ Oare nu s-ar cuveni ca agentia dominanta sa aiba dreptul sa-si apere clientii impotriva acestor actiuni nechibzuite? Nozick pretinde ca agentia dominanta are dreptul de a interzice actiunile riscante indreptate impotriva clientilor sai si ca, prin urmare, aceasta interdictie da nastere "statului ultra-minimal", in cadrul caruia o agentie le impiedica in mod coercitiv pe toate celelalte sa impuna cu forta respectarea drepturilor indivizilor.

Inca de la bun inceput se ivesc aici doua probleme. In primul rand, cum ramane cu solutionarea pasnica a disputelor, care definea scenariul numarul trei? De ce nu pot agentia dominanta si independentii sa cada de acord, preferabil in avans, asupra arbitrarii si adjudecarii disputelor dintre ei? Aha, numai ca aici ne iese [din nou] in cale ciudata clauza "prin urmare" a lui Nozick, conform careia aceste intelegeri voluntare au fost incorporate intr-un singur "sistem judiciar federal unificat". Pe scurt, daca de fiecare data cand agentia dominanta si independentii ajung dinainte la o intelegere cu privire la modalitatile de rezolvare a disputelor Nozick numeste aceasta "o agentie unica", atunci el exclude prin definitie solutionarea pasnica a disputelor, altfel decat printr-o miscare in directia monopolului coercitiv a statului ultraminimal.

Dar sa presupunem, de dragul argumentatiei, ca acceptam definitia nefericita adoptata de Nozick pentru a descrie "o agentie unica". Oare in cazul acesta agentia dominanta ar avea dreptul sa-si proscrie rivalii? Cu siguranta ca nu, chiar daca telul ei este de a preveni conflictele. Intr-adevar, cum ramane cu numeroasele cazuri in care independentii impun dreptatea pentru proprii lor clienti, fara a avea nimic de a face cu clientii agentiei dominante? Cu ce drept imaginabil poate agentia dominanta sa intervina, pentru a proscrie arbitrarea si adjudecarea pasnica intre clientii independentilor insisi, care nu au nici un impact asupra clientilor sai?ⁱⁱ Raspunsul este ca nu au absolut nici un drept, asa incat agentia dominanta, prin proscrierea rivalilor sai, comite o agresiune impotriva drepturilor acestora si impotriva drepturilor clientilor lor actuali si potentiali. Mai mult, dupa cum subliniaza Roy Childs, aceasta decizie de a impune un monopol nu este in nici un caz [238] actiunea unei maini invizibile; este vorba despre o decizie constienta si cat se poate de vizibila, care trebuie tratata in consecinta¹⁶

Agentia dominanta, pretinte Nozick, are dreptul sa interzica activitatile "riscante" ale independentilor. Dar atunci independentii ce drepturi au? Oare ei nu au dreptul sa interzica activitatile riscante ale dominantei? Si oare nu va rezulta de aici un razboi al tuturor impotriva tuturor, in discordanta cu scenariul numarul trei si avand necesarmente drept consecinta o anumita masura de agresiune pe parcurs, impotriva drepturilor [unor oameni]? Unde mai este, in cazul acesta, moralitatea activitatilor din starea de natura, pe care Nozick o presupune in permanenta? Mai mult, dupa cum subliniaza Childs, ce facem cu riscul implicat in existenta unei agentii de protectie de tip monopol coercitiv?

Dupa cum scrie Childs: "Ce ramane pentru a-i stavili puterea? Ce se intampla in situatia in care ea isi insuseste mai multe puteri? Deoarece detine un monopol, toate disputele privitoare la functiile sale sunt solutionate si judecate exclusiv de catre ea insasi. Deoarece procedurile de cercetare penala atenta sunt costisitoare, exista toate motivele sa anticipam ca, in absenta rivalilor, ea va deveni mai neglijenta si, din nou, doar ea va putea evalua legitimitatea propriilor sale proceduri, dupa cum ne spune Nozick explicit."¹⁷

In comparatie cu un monopol coercitiv, agentiile aflate in competitie unele cu altele, indiferent daca aceasta rivalitate este reala sau potentiala, nu numai ca asigura o protectie de calitate ridicata la cel mai redus cost posibil, dar ele furnizeaza si autenticele oprelisti si ponderi (checks and balances) ale pietei, impotriva oricarei agentii care ar putea ceda tentatiei de a deveni o "proscrisa", adica de a comite agresiuni impotriva persoanelor si a proprietatilor clientilor sai, sau impotriva non-clientilor. Daca una dintre multe agentii devine o proscrisa, exista altele in jurul ei pentru a i se opune in numele drepturilor clientilor lor;ⁱⁱⁱ dar oare cine ne va proteja de un stat, indiferent daca acesta este ultra-minimal, sau minimal. Daca ni se va permite sa ne intoarcem din nou la experienta trecutului, analele macabre ale crimelor si asasinatelor comise de stat de-a lungul intregii istorii nu ne pot inspira decat prea putina incredere in natura non-riscanta a activitatilor sale. Consider ca riscurile tiraniei statale sunt cu mult mai mari decat acelea corespunzatoare grijilor pe care le pot provoca una sau doua proceduri nesigure ale agentiilor de protectie.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Dar aceasta nu este nici pe departe totul. Pentru ca, odata ce i s-a permis [unei agentii] sa treaca dincolo de protectia impotriva unui act manifest de agresiune efectiva, odata ce cineva poate utiliza forta impotriva cuiva datorita activitatilor sale "riscante", numai cerul mai poate furniza vreo limita si practic nu mai exista nici o limita a agresiunii impotriva drepturilor altora.^iv Daca permitem "fricii" cuiva de activitatile "riscante" ale celorlalti sa duca la [239] actiuni coercitive, atunci orice tiranie devine justificata [pe baza decretarii unilaterale, de catre cel mai puternic, a situatiilor de "criza"] si statul "minimal" al lui Nozick se transforma rapid intr-un stat "maximal". Consider efectiv ca nu exista nici un punct limita nozickian, care sa opreasca drumul statului ultra-minimal al lui Nozick spre un stat maximal, totalitar. Nu exista nici un punct limita pentru asa zisa ingradire, sau detentie preventiva. Cu siguranta ca sugesia mai degraba grotesca a lui Nozick, de "compensatie" acordata sub forma unor [sejururi in] "centre de detentie concepute ca statiuni de agrement", nu va fi in nici un caz suficienta pentru a disipa spectrul totalitarismului.¹⁸

Cateva exemple: Poate ca cea mai numeroasa clasa criminala astazi in SUA este cea a adolescentilor negri de sex masculin. Riscul ca aceasta clasa sa comita vreo crima este cu mult mai mare decat riscul corespunzator oricarui alt grup, definit in functie de varsta, sex, sau culoare. Asa ca de ce sa nu-i inchidem pe toti adolescentii negri de sex masculin, pana cand cresc destul de mari pentru ca riscul sa scada? Putem presupune, in plus, ca i-am putea "compensa", in cazul acesta, oferindu-le hrana sanatoasa, imbracaminte, spatii de joaca si invatandu-i o meserie utila, in lagarele de detentie concepute ca "statiuni de agrement". Sau, daca nu, de ce nu? Exemplu: cel mai important argument in favoarea Prohibitiei [a interdictiei prin lege a bauturilor alcoolice - n.tr.] a fost faptul indiscutabil ca oamenii comit semnificativ mai multe delicte si mai multe acte de neglijenta pe sosele atunci cand se afla sub influenta alcoolului, decat atunci cand sunt absolut treji. Asa ca de ce sa nu interzicem alcoolul si sa reducem, in felul acesta, riscurile si teama, "compensandu-le" eventual pe eventualele victime ale acestei legi cu niste cantitati gratuite, finantate prin impozite, de suc sanatos de struguri? Sau [sa punem in aplicatie] infamul plan al doctorului Arnold Hutschneker, de identificare a presupusilor viitori criminali inca de pe bancile scolii elementare, urmata de arestarea lor, in vederea unei spalari corespunzatoare pe creier. Daca nu, de ce nu?

In toate cazurile acestea consider ca nu exista decat un singur raspuns la intrebarea de ce nu - si lucrul acesta n-ar trebui sa-i surprinda pe libertarienii care - in principiu - cred in existenta drepturilor inalienabile ale individului: si anume, ca nimeni nu are dreptul de a costrange nici o persoana care nu este ea insasi angajata intr-un act manifest de agresiune impotriva drepturilor altora. Orice slabire a acestui criteriu, pentru a include constrangerea impotriva "riscurilor" indepartate, este o sanctionare a unei agresiuni impermisibile, comise impotriva drepturilor unor oameni. Orice slabire a acestui criteriu este, mai mult, un pasaport acordat despotismului nelimitat. Orice stat fondat pe aceste principii a fost conceput, nu in mod imaculat (adica fara incalcarea drepturilor nimanui), ci printr-un act de viol salbatic.

Astfel, chiar daca riscurile ar fi masurabile, chiar daca Nozick ar fi in masura sa furnizeze un punct de reper [identificabil], dincolo de care activitatile sunt "prea" riscante, ritualul sau de trecere de la o agentie dominanta la un stat ultraminimal inca ar fi agresiv, invadator si ilegitim. Dar, in plus fata de toate acestea, dupa cum subliniaza Childs, nu exista nici o metoda de masurare a probabilitatii asociate acestui "risc", ca sa nu mai vorbim de frica (amandoua fiind pur subiective).¹⁹ Singurul tip de risc care este masurabil se manifesta in acele situatii [240] in care evenimentele individuale sunt aleatoare, strict omogene si repetate de un numar foarte mare de ori - ca la loterie sau la ruleta. In aproape toate cazurile efective de actiune umana conditiile acestea nu sunt indeplinite, asa incat nu exista nici un punct masurabil de reper pentru detectarea riscului.

Ajungem astfel la extrem de utilul concept de "cuvenita asumare a riscului", datorat lui Williamson Evers. Traim intr-o lume caracterizata printr-o varietate de incertitudini si de riscuri, ineluctabile si nemasurabile. Intr-o societate libera, caracterizata prin posesia deplina a drepturilor individuale de proprietate, asumarea cuvenita a riscurilor se face de catre fiecare individ si acopera propria sa persoana si proprietatea detinuta de catre el in mod legitim. Prin urmare, nimeni n-ar trebui sa aiba dreptul sa constranga pe altcineva sa reduca riscurile care il privesc; o asemenea prezumptie agresiva constituie agresiune si invazie si ea trebuie oprita si pedepsita in mod adecvat, de catre sistemul legal. Desigur, intr-o societate libera toata lumea poate sa ia masuri de reducere a riscurilor fara a incalca drepturile si proprietatea altcuiva, de exemplu contractand anumite asigurari, autoprotejandu-se prin tranzactii conditionate (hedging), obligatiuni de asigurare insotite de anumite clauze (performance bonding), etc. Dar toate acestea sunt aranjamente voluntare si nici unul nu implica impozitare, sau vreun monopol coercitiv. Si, dupa cum afirma Roy Childs, fiecare interventie coercitiva facuta la nivelul mecanismelor de protectie impotriva riscurilor ale pietei indeparteaza aceste mecanisme de la optimalitate, determinand astfel cresterea riscurilor pentru societate.²⁰

Un exemplu in care Nozick sanctioneaza incalcarea drepturilor de proprietate este [motivat de] preocuparea sa pentru proprietarul privat inconjurat de proprietari dusmanosi, care nu-i permit sa plece.²¹ La replica libertariana, conform careia orice proprietar rational ar fi achizitionat initial drepturi de acces de la proprietarii inconjuratori, Nozick raspunde cu problema situatiei in care omul este inconjurat de o multime atat de numeroasa de dusmani incat chiar si cu drepturi de acces nu se mai poate deplasa nicaieri. Dar, in cazul acesta, nu mai avem de-a face pur si simplu cu o problema de proprietate funciara. Nu numai intr-o societate libera, ci chiar si acum, ce ne facem daca un om este atat de urat de tot restul lumii incat nimeni nu face vreun schimb cu el, nici nu ii da permisiunea sa treaca pe proprietatea sa. Ei bine, in cazul acesta singurul raspuns este ca aceasta este propria sa asumare cuvenita a riscurilor. Orice incercare de a sparge acest boicot voluntar prin coercitie fizica reprezinta o agresiune ilegitima impotriva drepturilor boicotatorilor. Omul acesta ar face bine sa-si gaseasca niste prieteni, sau cel putin sa-si cumpere niste aliati, cat mai repede cu putinta.

Cum face in continuare Nozick pentru a trece de la statul sau "ultra-minimal" la cel minimal? El pretinde ca statul ultra-minimal are datoria morala de a-i "compensa" pe cei afectati de interdictie, pe clientii potentiali ai serviciilor independentilor, prin furnizarea catre ei a unor servicii de protectie, aceasta ducand la aparitia statului "paznic de noapte", sau minimal.²² In primul rand, [241] aceasta decizie este tot una constienta si vizibila, ea neputand fi in nici un caz atribuita mainii invizibile. Dar, lucru si mai important, principiul compensatiei al lui Nozick se prezinta - daca este posibil asa ceva - si mai deficitar, din punct de vedere filosofic, decat teoria sa a riscurilor. Deoarece, in primul rand, in teoria pedepselor compensatia este pur si simplu o metoda de a recompensa victima delictului; ea nu trebuie in nici un caz considerata ca o sanctiune morala acordata delictului ca atare.

Nozick se intreaba daca semnificatia drepturilor de proprietate este ca oamenilor le este permis sa comita acte invadatoare "cu conditia sa compenseze persoana a carei granita a fost incalcata".²³ Spre deosebire de Nozick, noi trebuie sa raspundem negativ, in fiecare caz. Dupa cum afirma Randy Barnett, in critica sa, "in ciuda principiului compensatiei al lui Nozick, toate incalcarile drepturilor de proprietate trebuie sa fie interzise. Aceasta este semnificatia dreptatii." Si "in vreme ce plata voluntara a unui pret de cumparare face ca tranzactia sa fie permisibila, compensatia nu face ca agresiunea sa fie permisibila, sau justificata."²⁴ Drepturile nu trebuie incalcate, punct. Compensatia nu este decat, pur si simplu, o metoda de restitutie, sau de pedepsire, dupa consumarea faptului; nu trebuie sa mi se permita sa invadez fara scrupule caminul cuiva si sa-i fac mobila tandari, numai pentru ca sunt pregatit sa-l "compensez" dupa aceea.²⁵

In al doilea rand, oricum nu exista nici o cale pentru a afla cat anume trebuie sa fie cuantumul presupusei compensatii. Teoria lui Nozick depinde de ipoteza ca starile de utilitate ale oamenilor sunt constante, masurabile si cognoscibile pentru observatorii externi - si nici una dintre aceste premise nu este legitima.²⁶ Teoria austriaca a valorii subiective ne arata ca scarile de utilitate ale oamenilor sunt intotdeauna supuse schimbarii si ca ele nu pot fi nici masurate, nici cunoscute de vreun observator extern. Daca achizitionez un ziar cu 15 centi, atunci tot ce se poate spune despre scara mea de valori este ca, la momentul achizitiei, ziarul valoreaza pentru mine mai mult decat cei 15 centi - si asta este totul. Evaluarea aceasta se poate modifica maine - si nici o alta parte a scarii mele de utilitati nu este catusi de putin cognoscibila de catre altii. (O observatie minora: [242] Pretentioasa utilizare de catre Nozick a conceptului de "curba de indiferenta" nu este nici macar necesara, in cazul acesta, ea adaugand in plus si alte erori suplimentare, deoarece, prin definitie, indiferenta nu este niciodata manifestata in actiune, in schimburile efective, fiind, de aceea, neidentificabila si obiectiv lipsita de sens. In plus, o curba de indiferenta postuleaza doua axe, pe care sunt reprezentate anumite bunuri; dar ce anume reprezinta axele asociate asa-zisei curbe a lui Nozick?).²⁷ Dar, daca nu exista nici o cale pentru a afla ce anume o va readuce pe o persoana in aceeasi stare de satisfactie ca si cea dinaintea oricarei modificari survenite [si cu atat mai putin ce anume o va aduce in starea in care s-ar fi aflat in absenta modificarii - n.tr.], atunci nu exista nici o cale pe care un observator extern, cum ar fi statul minimal, sa descopere cuantumul compensatiei necesare.

Scoala de la Chicago incearca sa rezolve aceasta problema pur si simplu presupunand ca pierderea de utilitate a unei persoane se masoara prin pretul monetar al pierderii; astfel, daca cineva imi cioparteste pictura si evaluatorii externi apreciaza ca puteam sa o vand pentru suma de 2000 $, atunci aceasta va fi compensatia adecvata pentru mine. Numai ca, in primul rand, nimeni nu stie cu adevarat care ar fi fost pretul real de piata, deoarece pretul de maine poate foarte bine sa difere de cel de ieri si, in al doilea rand, ceea ce este cel mai important este ca atasamentul meu psihic fata de pictura respectiva poate valora, pentru mine, cu mult mai mult decat pretul ei monetar si nu exista nici o cale prin care cineva sa determine care anume ar putea fi valoarea atasamentului acesta psihic; prin intrebare nu putem afla nimic, deoarece nimic nu ma impiedica sa mint in mod grosolan, pentru a ridica nivelul "compensatiei".²⁸

In plus, Nozick nu spune nici un cuvant despre compensatia datorata de agentia dominanta propriilor sai clienti, datorita blocarii posibilitatii lor de a-si mai putea transfera achizitiile [de servicii de protectie] catre agentiile rivale. Insa posibilitatile lor sunt blocate coercitiv si, mai mult, este foarte plauzibil ca ei sa perceapa beneficiul de care se bucurau datorita stavilei competitive existente in calea posibilelor impulsuri tiranice ale agentiei dominante. Dar cum ar putea fi determinat cuantumul unei astfel de compensatii? Si apoi, in afara de faptul ca Nozick uita de compensatia datorata clientilor dezavantajati ai agentiei dominante, cum ramane cu anarhistii convinsi, din starea de natura anarhista? Cum ramane cu trauma suferita de ei, vazand emergenta, care este departe de a fi imaculata, a statului? Oare ei vor primi vreo compensatie, pentru oroarea de a vedea nasterea statului? Si cat anume sa fie cuantumul acesteia? De fapt, existenta fie si a unui singur anarhist fervent, care ar fi cu neputinta de compensat pentru trauma psihica pe care i-o provoaca emergenta statului, este suficienta pentru a pulveriza asa-zisul model [243] non-invaziv al lui Nozick, privind originea statului minimal. In cazul acestui anarhist absolutist, nici un cuantum de compensatie n-ar fi suficient pentru a-i potoli durerea.

Ajungem astfel la o alta carenta a schemei nozickiene: faptul curios ca agentia dominanta nu plateste compensatia in bani gheata, ci printr-o extindere a serviciilor sale uneori dubioase, la clientii altor agentii. Si cu toate acestea, adeptii principiului compensatiei au demonstrat ca banii gheata - care le permit beneficiarilor libertatea de a cumpara orice doresc - sunt cu mult preferabili oricarei compensatii in natura. Numai ca Nozick, postuland ca extensia protectiei este o forma de compensatie, nu ia nici o clipa in consideratie alternativa platilor in bani. In realitate, din perspectiva anarhistului, aceasta forma de "compensatie" - care consta tocmai in institutia statala - este cu adevarat sinistra si ironica.

Dupa cum subliniaza energic Childs, Nozick "doreste sa ne interzica sa apelam la orice agentie din multimea agentiilor rivale, cu exceptia agentiei de protectie dominante. Ce este el dispus sa ne ofere drept compensatie pentru aceasta interdictie? Generozitatea sa intrece orice asteptari. Nu ne va oferi nici mai mult, nici mai putin, decat statul. Dati-mi voie sa fiu primul care respinge in mod public aceasta oferta, atat de generoasa. Insa.problema este ca nu o putem respinge. Ea ne este bagata pe gat, indiferent daca ne place sau nu, indiferent daca dorim sau nu sa acceptam statul pe post de compensatie.²⁹

Mai mult, nu exista absolut nici o garantie, nici macar din perspectiva lui Nozick insusi, ca statul minimal ii va compensa pe toti in mod uniform, asa cum pretinde ca va face; este desigur total improbabil ca scarile valorice ale tuturor sa fie identice. Dar, in cazul acesta, cum se vor putea descoperi deosebirile si cum se vor achita diferentele?

Chiar si daca ne limitam la persoanele compensate de Nozick - fostii sau actualii clienti potentiali ai firmelor rivale - oare cine sunt ei? Cum ar putea fi ei identificati? Fiindca, daca ne luam dupa criteriile lui Nozick insusi, numai acestor clienti actuali sau potentiali li se cuvine o compensatie. Dar cum putem distinge, asa cum este necesar pentru o compensatie adecvata, intre cei ce au fost lipsiti de agentiile independente dorite de ei si carora li se cuvine, de aceea, compensatie si cei care nu i-ar fi patronat oricum pe independenti - si carora, de aceea, nu li se cuvine compensatie. Nefacand astfel de distinctii, statul minimal al lui Nozick nu acorda compensatii adecvate, nici macar conform propriilor sale criterii.

Childs mai face o observatie excelenta referitoare la forma specifica de compensatie prescrisa de Nozick. Este vorba de consecintele nefaste pentru statul minimal [244] ale faptului ca plata compensatiilor acestea va ridica in mod necesar costurile si, prin urmare, preturile solicitate de agentia dominanta.

Dupa cum explica Childs, "daca statul minimal trebuie sa protejeze pe toata lumea, chiar si pe cei care nu pot sa plateasca - si daca mai trebuie sa compenseze un alt grup pentru ca i-a interzis actiunile sale riscante, atunci aceasta trebuie sa insemne ca ii va pune pe clientii sai initiali sa plateasca mai mult decat ar fi facut-o in cazul statului ultra-minimal. Dar lucrul acesta va augmenta, ipso facto, numarul celor care, datorita curbelor cererii lor, ar fi ales agentii non-dominante.mai degraba decat sa aleaga agentia dominanta-transformata in stat ultra-minimal-transformata in stat minimal. Oare inseamna aceasta ca statul minimal trebuie sa-i protejeze si pe ei gratuit, sau sa-i compenseze pentru ca le interzice sa se reorienteze spre alte agentii? Daca face lucrul acesta, atunci, din nou, trebuie fie sa augmenteze preturile practicate fata de clientii care-i raman, fie sa-si restranga serviciile. In ambele cazuri, aceasta produce din nou un grup care, data fiind natura si configuratia curbelor cererii lor, ar fi ales agentiile non-dominante, mai degraba decat pe cea dominanta. Asadar trebuie compensati acesti oameni? Daca da, atunci procesul continua, pana in momentul in care nimeni, cu exceptia catorva bogatasi fanatici, adepti ai statului minimal, nu va mai fi dispus sa plateasca pentru niste servicii drastic reduse. Daca se intampla lucrul acesta, avem toate motivele sa credem ca statul minimal va fi aruncat la cosul invizibil de gunoi al istoriei in foarte scurt timp, ceea ce si merita - imi ingadui sa sugerez - cu varf si indesat.³⁰

O chestiune tangentiala dar importanta referitoare la compensatie: adoptand nefericitul "proviso" al lui Locke, privitor la aproprierea originara a drepturilor de proprietate asupra pamantului neutilizat, Nozick declara ca nimeni nu-si poate apropria pamant neutilizat, daca restul populatiei care mai doreste acces la pamant "se va afla intr-o situatie mai putin avantajoasa".³¹ Numai ca, din nou, cum putem sti daca acesti oameni sunt sau nu intr-o situatie mai putin avantajoasa? In fond, clauza lui Locke ar putea duce la scoaterea in afara legii a oricarei proprietati private asupra pamantului, deoarece se poate intotdeauna spune ca reducerea pamantului disponibil ii lasa pe toti cei ramasi, care si-ar fi putut apropria pamant, intr-o situatie mai putin avantajoasa. De fapt, nu exista nici o modalitate de a masura sau de a sti cand sunt acesti oameni intr-o situatie mai putin avantajoasa si cand nu. Si chiar daca se afla intr-o situatie mai putin avantajoasa, consider ca si aceasta face parte din cuvenita asumare de catre ei a riscurilor. Fiecare om ar trebui sa aiba dreptul sa-si aproprieze pamant in prealabil neutilizat, sau alte resurse, pentru a le transforma in proprietatea sa. Daca situatia nou-venitilor este mai putin avantajoasa, ei bine, aceasta este cuvenita lor asumare a riscurilor, in aceasta lume libera si incerta. Nu mai exista o imensa frontiera [n.tr. a pamantului neapropriat] in Statele Unite si nu are rost sa ne lamentam datorita lucrului acesta. De fapt, putem, in general, sa dobandim oricat de mult "acces" dorim la aceste resurse, daca achitam un pret al lor, stabilit pe piata; insa chiar si daca proprietarii ar [245] refuza sa vanda sau sa inchirieze, intr-o societate libera ei ar trebui sa se bucure de acest drept. Chiar si Locke poate sa greseasca uneori.³²

Ajungem, astfel, la o alta premisa cheie pe care se bazeaza prezumptia lui Nozick de a considera ca are dreptul sa proscrie activitatile riscante: afirmatia sa ca nimeni nu are dreptul sa se angajeze in activitati sau in schimburi "neproductive" (printre care se numara si cele riscante) si ca, de aceea, acestea pot fi in mod legitim interzise.³³ Intr-adevar, Nozick admite ca, daca activitatile riscante ale celorlalti ar fi legitime, atunci interzicerea lor si compensatiie n-ar fi valide si ca, in acest caz, am fi "obligati, pe de alta parte, sa negociem cu ei un contract, prin care ei sa cada de acord sa nu comita respectivul act riscant. De ce nu este necesar sa le oferim un stimulent, sau sa-i angajam, sau sa-i mituim, pentru a-i determina sa se abtina de la actul in chestiune?"³⁴ Pe scurt, daca n-ar exista teoria eronata a lui Nozick referitoare la activitatile "neproductive", atunci el ar trebui sa admita dreptul oamenilor de a se angaja in astfel de activitati, principiile interzicerii riscurilor si al compensatiei ar cadea la pamant - si nici statul sau ultraminimal, nici cel minimal, nu ar mai avea nici o justificare.

Ajungem acum la ceea ce s-ar putea numi principiul lui Nozick al "mortii subite". Intr-adevar, criteriul sau de identificare a schimburilor "productive" este unul conform caruia fiecare parte la schimb se afla intr-o situatie mai buna decat daca partea cealalta nu ar exista deloc; in vreme ce pentru schimburile "neproductive" criteriul este unul conform caruia fiecare parte la schimb s-ar afla intr-o situatie mai buna daca partea cealalta ar muri subit.³⁵ Astfel, "daca te platesc pentru ca sa nu-mi aduci prejudicii, atunci eu nu castig nimic de care nu m-as bucura daca fie tu n-ai exista deloc, fie ai exista fara sa ai nimic de-a face cu mine."³⁶ "Principiul compensatiei" al lui Nozick afirma ca o activitate "neproductiva" poate fi interzisa, daca persoana care o efectueaza este compensata cu cuantumul beneficiului pe care este silita sa-l piarda, datorita impunerii interdictiei.

Sa vedem acum cum aplica Nozick criteriile sale, al "neproductivitatii" si al compensatiei, la problema santajului.³⁷ Nozick incearca sa [246] reabiliteze proscrierea santajului, afirmand ca asa-numitele contracte "neproductive" ar trebui sa fie considerate ilegale si ca un contract de santaj este neproductiv, deoarece santajatul este intr-o situatie mai proasta datorita insasi existentei santajistului.³⁸ Pe scurt, daca santajistul Smith ar muri subit, atunci situatia lui Jones (santajatul) ar fi mai buna. Sau, altfel spus, Jones nu-l pateste pe Smith pentru ca acesta din urma sa-i amelioreze situatia, ci pentru ca sa nu i-o faca mai rea. Numai ca cel de-al doilea caz reprezinta evident tot un contract productiv, deoarece situatia lui Jones este oricum mai buna facand schimbul, decat ar fi fost daca schimbul nu ar fi fost facut.

Dar teoria aceasta il trage pe Nozick in ape cu adevarat foarte tulburi, dintre care pe unele (desi nicidecum pe toate) le sesizeaza si el. El admite, de exemplu, ca motivul pentru care proscrie santajul l-ar sili sa interzica si urmatorul contract: Brown se prezinta la vecinul sau, Green, cu urmatoarea propunere: eu am intentia sa construiesc pe proprietatea mea o cladire roz asa si asa (despre care stie ca Green o va detesta). Totusi, nu voi construi aceasta cladire, daca imi platesti suma de bani X. Nozick admite ca si lucrul acesta ar fi ilegal conform schemei sale, deoarece Green l-ar plati pe Brown pentru a nu ajunge intr-o situatie mai rea, astfel incat contractul respectiv ar fi "neproductiv". In esenta, Green s-ar afla intr-o situatie mai buna daca Brown ar muri subit.

Numai ca este dificil pentru libertarian sa reconcilieze o astfel de proscriere cu vreo teorie plauzibila a drepturilor de proprietate - si cu atat mai putin cu cea prezentata in volumul de fata. Mai mult, prin analogie cu exemplul de mai sus, al santajului, Nozick admite ca ar fi legal, conform schemei sale, ca Green, afland despre proiectata cladire roz a lui Brown, sa vina la el si sa se ofere sa-l plateasca pentru a sista proiectul. Dar de ce ar deveni acest schimb "productiv" numai pentru ca cel care a facut oferta a fost Green?³⁹ Ce conteaza, in aceasta situatie, cine face oferta initiala? Oare nu s-ar imbunatati si in acest caz situatia lui Green, daca Brown ar muri subit? Si, pe de alta parte, continuand pe linia acestei analogii, oare Nozick ar declara ilegal ca Brown sa refuze oferta lui Green, iar apoi sa solicite o suma de bani mai mare? De ce? Sau, inca, oare ar considera Nozick ilegal ca Brown sa-i aduca in mod discret la cunostinta lui Green proiectul sau de cladire roz, de pilda dand un anunt publicitar despre el la ziar, trimitandu-i lui Green extrasul respectiv - si lasand apoi lucrurile sa decurga de la sine? Oare n-ar putea fi interpretata aceasta actiune ca una de curtenie? Si de ce ar fi ilegala simpla tiparire a unui anunt publicitar?

[247] Este evident ca, pe masura ce-i vedem implicatiile, teoria lui Nozick devine tot mai deficitara. In plus, Nozick n-a analizat nici pe departe multiplele implicatii ale principiului sau al "mortii subite". Daca el afirma, asa cum pare a face, ca A il "constrange" pe B in mod ilegitim oridecateori B s-ar afla intr-o situatie mai buna daca A ar muri subit, atunci sa consideram urmatorul exemplu: Brown si Green rivalizeaza la o licitatie, in vederea dobandirii unei anumite picturi, pe care o doresc amandoi. Ei sunt ultimii doi clienti ramasi [in competitie]. Oare n-ar fi mai buna situatia lui Green daca Brown ar muri subit? Oare nu inseamna aceasta ca, prin urmare, Brown il constrange cumva ilegal pe Green - si nu trebuie, de aceea, interzisa prin lege participarea lui Brown la licitatie? Sau, per contra, nu este cumva Green cel care il costrange in acelasi fel pe Brown si nu trebuie oare interzisa prin lege participarea lui Green la licitatie? Daca nu, de ce nu? Sau sa presupunem ca Brown si Green rivalizeaza pentru mana aceleiasi fete. Oare nu s-ar afla fiecare dintre ei intr-o situatie mai buna daca celalalt ar muri subit? Oare nu ar trebui, de aceea, interzisa prin lege curtarea fetei de catre unul dintre ei, sau de catre ambii? Ramificatiile posibile sunt practic inepuizabile.

In plus, Nozick se afunda intr-o mlastina si mai adanca atunci cand adauga ca santajul este "neproductiv", deoarece proscrierea schimbului face ca una dintre parti (santajatul) sa se afle intr-o situatie nu mai rea [decat altfel]. Dar bineinteles ca lucrul acesta este neadevarat: dupa cum a aratat profesorul Block, proscrierea unui santaj inseamna ca santajistul nu mai are nici un stimulent sa nu disemineze informatia nebinevenita privitoare la partea santajata, care pana acum era secreta. Cu toate acestea, dupa ce afirma de doua ori ca victima "nu s-ar gasi intr-o situatie mai proasta" in urma proscrierii schimburilor de tip santaj, Nozick admite imediat si in mod inconsecvent ca "oamenii pretuiesc tacerea santajistului si sunt dispusi sa plateasca pentru ea." In cazul acesta, daca santajistului i se interzice sa incaseze un pret pentru tacerea sa, el nu mai este motivat sa pastreze aceasta tacere, asa incat platitorul santajului se va gasi intr-adevar intr-o situatie mai proasta, datorita interdictiei!

Nozick adauga, fara a-si justifica afirmatia, ca "faptul ca [santajistul] pastreaza tacerea nu reprezinta o activitate productiva." De ce nu? Se pare ca deoarece "victimele sale s-ar afla intr-o situatie [cel putin] la fel de buna daca santajistul n-ar exista deloc." Ne intoarcem iarasi la principiul "mortii subite". Insa apoi, rasturnandu-si inca o data pozitia, Nozick afirma - contrazicand propria sa afirmatie, conform careia activitatea santajistului nu este productiva, ca "din perspectiva pe care am adoptat-o aici, vanzatorul unei asemenea taceri n-ar putea solicita ca plata legitima decat ceea ce pierde datorita tacerii.inclusiv platile pe care i le-ar oferi altii, pentru dezvaluirea informatiei." Nozick adauga ca, in vreme ce un santajist are dreptul sa solicite cantitatea de bani pe care i-ar fi incasat pentru dezvaluirea informatiei, "el nu are dreptul sa solicite cel mai avantajos pret pe care l-ar fi putut obtine pentru cumpararea tacerii sale."⁴⁰ [248]

Penduland in felul acesta inconsecvent intre proscrierea santajului si permiterea doar a unui pret pe care santajistul l-ar fi putut dobandi pentru vanzarea informatiei, Nozick s-a innamolit intr-un concept neintemeiat de "pret just". De ce n-ar fi licita decat solicitarea platilor corespunzatoare alternativei pierdute? De ce sa nu solicite santajistul tot ce este dispus sa plateasca santajatul? Inainte de toate, ambele tranzactii sunt voluntare si se incadreaza in sfera drepturilor de proprietate ale ambelor parti. In al doilea rand, nimeni nu stie, nici conceptual si nici in practica, ce pret ar fi putut obtine santajistul pentru secretul sau pe piata. Nimeni nu poate prezice [infailibil - n.tr.] un pret de piata inaintea efectuarii schimbului propriu-zis. In al treilea rand, este posibil ca santajistul sa nu castige doar bani de pe urma schimbului; poate ca el castiga si o satisfactie psihica - poate ca santajatul ii displace, sau poate ca ii place sa comercializeze secrete si, de aceea, poate ca "realizeaza" de pe urma vanzarii catre o terta parte mai mult decat exclusiv un venit monetar. De fapt, aici Nozick se retrage de pe pozitia sa, admitand ca santajistul "care este incantat sa vanda secrete poate solicita un pret diferit."⁴¹ Dar, in cazul acesta, care agentie externa de impunere a legii va fi vreodata capabila sa descopere in ce masura este santajistul incantat de dezvaluirea secretelor si - in consecinta - care este pretul pe care il poate el solicita in mod legitim de la "victima"? Mai general, este conceptual imposibil sa descoperim vreodata existenta sau intensitatea acestei satisfactii subiective, sau a oricaror alti factori psihici care ii pot afecta scara valorilor - si, prin urmare, [termenii pe care ii considera acceptabili pentru] efectuarea schimburilor.

Iar in al patrulea rand, sa ne oprim la cel mai nefericit exemplu pentru Nozick: un santajist care n-a putut obtine nici un pret monetar in schimbul secretului sau. Dar, daca santajul ar fi scos in afara legii, fie complet, fie in varianta bazata pe asa-zisul "pret just" al lui Nozick, atunci santajistul lezat pur si simplu ar raspandi gratuit secretele - ar ceda pe degeaba informatia ("barfa sau palavrageala" la care se refera Block). Facand aceasta, santajistul si-ar exercita pur si simplu dreptul de a-si intrebuinta corpul, in cazul de fata de a-si exercita dreptul de a vorbi liber. Nu poate exista nici un "pret just" pentru restrictionarea acestui drept, deoarece el nu are nici o valoare obiectiv masurabila.⁴² Valoarea sa este subiectiva, in functie de santajist, iar dreptul sau nu poate fi restrictionat in mod echitabil. Si mai mult, victima cea "protejata" se afla, in cazul acesta, fara indoiala intr-o situatie mai rea, de pe urma interzicerii santajului.⁴³

[249] Trebuie asadar sa conchidem, impreuna cu teoria economica moderna, post-medievala, ca singurul "pret just" in orice tranzactie este cel stabilit in mod voluntar de cele doua parti. Mai mult si intr-un sens mai larg, trebuie sa ne raliem la teoria economica moderna si in privinta etichetarii tuturor schimburilor voluntare drept "productive" si de natura a imbunatati situatia ambelor parti. Orice bun sau serviciu achizitionat in mod voluntar de un utilizator sau un consumator ii aduce acestuia beneficii si este, de aceea, "productiv" din punctul sau de vedere. Prin urmare, toate tentativele lui Nozick de a justifica fie proscrierea santajului, fie stabilirea unui fel de pret just pentru santajist (ca si pentru orice alte contracte prin care se vinde inactiunea cuiva) se prabusesc cu totul la pamant. Dar aceasta mai inseamna si ca tentativa sa de a justifica interzicerea oricarui fel de activitati "non-productive" - inclusiv a celor riscante - este, de asemenea, nereusita - si odata cu ea esueaza, chiar si numai din motivul acesta, tentativa lui Nozick de a justifica atat statul sau ultra-minimal, cat si pe cel minimal.

Atunci cand aplica aceasta teorie a activitatilor riscante, inducatoare de frica, "neproductive", ale agentiilor independente, care, chipurile, ar justifica impunerea monopolului coercitiv al statului ultra-minimal, Nozick se concentreaza pe asa-zisele sale "drepturi procedurale" ale fiecarui individ, care, spune el, constau in "dreptul individului de a i se determina vina pe cea mai putin periculoasa dintre caile recunoscute de determinare a vinei, adica pe cea care prezinta cea mai redusa probabilitate de a gasi vinovat un om inocent".⁴⁴ Aici Nozick adauga la obisnuitele drepturi naturale propriu zise - referitoare la utilizarea persoanei si a proprietatii legitim achizitionate, de catre fiecare proprietar, fara a fi impiedicat de vreo violenta - niste asa-numite "drepturi procedurale", sau drepturi la anumite proceduri, in vederea determinarii nevinovatiei sau a vinovatiei.

Dar o distinctie fundamentala intre drepturile autentice si cele fictive este ca cele dintai nu necesita nici o actiune pozitiva a nimanui, cu exceptia neamestecului. Astfel, un drept la persoana si proprietate nu depinde de timp si loc, sau de numarul sau avutia celorlati oameni din societate; Crusoe se poate bucura de un asemenea drept fata de Vineri, la fel de bine cum se poate bucura de el si oricine dintr-o societate industriala avansata. Pe de alta parte, un asa numit drept "la un salariu de asigurare a traiului" este un drept fictiv, deoarece respectarea lui necesita actiuni pozitive din partea celorlalti oameni, ca si existenta unui numar suficient de persoane cu o avutie sau un venit suficient de ridicate pentru a putea satisface asemenea pretentii. Asadar, un astfel de "drept" nu poate fi independent de timp, loc, sau numarul si posibilitatile celorlalte persoane din societate.

Dar este sigur ca un "drept" la adoptarea unei proceduri mai putin riscante necesita actiuni pozitive din partea unui numar de persoane calificate suficient de mare pentru a satisface o astfel de pretentie; prin urmare, [250] nu este vorba de un drept autentic. In plus, un astfel de drept nu poate fi dedus din dreptul de baza la proprietate de sine (self-ownership). Dimpotriva, toata lumea are dreptul absolut de a-si apara persoana si proprietatea impotriva invaziilor. Raufacatorul, pe de alta parte, nu are nici un drept sa-si apere castigurile sale oneroase. Dar procedura care va fi adoptata de fiecare grup de oameni in parte, in vederea apararii drepturilor lor - de exemplu auto-apararea personala, sau utilizarea unor tribunale si agentii de arbitraj - depinde de cunostintele si calificarile persoanelor in cauza.

Probabil ca o piata libera va tinde sa-i faca pe cei mai multi oameni sa decida sa se apere prin intermediul acelor institutii private si agentii de protectie ale caror proceduri vor atrage cea mai larga aprobare din partea persoanelor din societate. Pe scurt, sunt oameni care se vor alinia la deciziile acestora deoarece reprezinta calea cea mai practica de a aproxima cine este nevinovat si cine este vinovat, in toate cazurile particulare. Dar acestea sunt considerente care tin de procesul utilitarist de descoperire, pe o piata libera, a celor mai eficiente mijloace de auto-aparare - si ele nu implica nici un un concept eronat, de felul "drepturilor procedurale".⁴⁵

In fine, intr-un stralucitor tour de force, Roy Childs, dupa ce arata ca fiecare dintre stadiile statului lui Nozick se bazeaza pe cate o decizie vizibila, mai degraba decat pe o "mana invizibila", rastoarna schema lui Nozick cu capul in jos, aratand ca mana invizibila, conform rationamentelor lui Nozick insusi, ar duce inapoi, de la statul sau minimal la anarhism:

"Sa presupunem", scrie Childs, "ca exista statul minimal. Se naste o agentie care copiaza procedurile statului minimal, permitandu-i statului sa asiste la procesele si procedurile sale, etc. In aceste conditii, nu se poate afirma nicidecum ca aceasta agentie este mai 'riscanta' decat statul. Daca totusi este prea riscanta, atunci este justificat sa spunem si despre stat ca e prea riscant si sa-i interzicem activitatile, cu conditia sa-i compensam pe cei dezavantajati de aceasta interdictie. Daca urmam calea aceasta, rezultatul va fi anarhia.

Daca nu, atunci "agentia dominanta" transformata in stat se gaseste in situatia de a intra in competitie cu o agentie rivala, care este in mod explicit supravegheata. Dar stati o clipa: agentia secundara rivala, cea spionata si oprimata, constata ca are posibilitatea sa solicite preturi mai reduse [251] pentru serviciile sale, deoarece statul minimal trebuie sa-i compenseze pe cei care ar fi contractat cu agentiile care utilizau proceduri riscante. El trebuie, de asemenea, sa suporte costurile de spionare a noii agentii.

Deoarece obligatia sa de a furniza asemenea compensatii nu este decat una morala, este probabil ca el sa inceteze sa faca acest lucru, daca este supus la presiuni economice severe. Se pun astfel in miscare doua procese: cei care au fost compensati in prealabil, deoarece ar fi optat pentru alte agentii, mai degraba decat pentru stat, se imbulzesc sa se inscrie la agentia independenta, reafirmandu-si, in felul acesta, vechile lor preferinte. In acelasi timp a fost facut inca un pas hotarator: candva trufasul stat minimal, sistand compensatiile, redevine un umil stat ultra-minimal.

Dar procesul nu poate fi oprit. Pentru a atrage spre sine clientii statului ultra-minimal, agentia independenta terbuie sa dobandeasca o buna reputatie - si o dobandeste. Ea ofera o mai mare varietate de servicii, cauta posibilitati de reducere a preturilor si devine, in general, o alternativa mai atractiva, lasandu-se in permanenta spionata de catre stat, care ii verifica procesele si procedurile. Foarte curand alti nobili intreprinzatori ii urmeaza exemplul. In scurt timp, candva umilul stat ultra-minimal devine doar agentie dominanta, descoperind ca celelalte agentii si-au stabilit o remarcabila reputatie, adoptand proceduri sigure si lipsite de riscuri, astfel incat inceteaza de a le mai spiona, preferand mai degraba sa poata furniza servicii mai putin oneroase. Dar vai! In lipsa competitiei, directorii sai executivi au devenit niste grasani inerti; calculele lor privitoare la cine trebuie protejat, cum si prin ce alocare de resurse catre ce scop.sunt afectate negativ de faptul ca ei s-au sustras, in prealabil, din sfera unui sistem de preturi de piata cu adevarat competitiv.^v Agentia dominanta devine ineficienta, prin comparatie cu noile agentii dinamice si ameliorate.

Curand - sa vezi si sa nu crezi! - simpla agentie dominanta de protectie devine doar una dintre numeroasele agentii care alcatuiesc o retea legala de piata. Sinistrul stat minimal s-a redus, printr-o serie de pasi moralmente permisibili, care nu incalca drepturile nimanui, la o simpla agentie intre multe altele. Pe scurt, mana invizibila isi ia revansa."⁴⁶

Cateva scurte, dar importante observatii de incheiere. Ca si toti ceilalti teoreticieni ai statului limiat si ai sistemului laissez-faire, Nozick nu poseda nici o teorie a impozitarii: cat de mare va fi ea, cine o va suporta, de ce tip va fi impozitarea, etc. De fapt, impozitarea abia daca este pomenita in progresia stadiala a lui Nozick spre statul sau minimal. S-ar parea ca acesta [252] n-ar putea preleva impozite decat de la clientii pe care ii avea deja, inainte de a deveni stat, nu si potentialilor clienti ai agentiilor rivale. Dar este evident ca statul actual impoziteaza pe toata lumea, fara niciun fel de legatura cu agentiile pe care le-ar fi patronat acesti oameni - si este intr-adevar dificil de imaginat cum ar putea el sa incerce sa distinga intre aceste diferite grupuri ipotetice.

Tot in consens cu ceilalti colegi ai sai care sustin statul limitat, Nozick priveste "protectia" - cel putin cea furnizata de catre statul sau minimal - ca pe un singur tot omogen. Dar cata protectie va fi furnizata si care va fi costul resurselor intrebuintate? Si dupa ce criterii se va decide? Fiindca, la urma urmelor, ne putem imagina aproape intregul produs national fiind alocat in vederea furnizarii catre fiecare persoana a cate unui tanc si un body-guard inarmat; sau, ne putem imagina un singur politist si un singur judecator pentru toata tara. Cine decide care va fi nivelul de protectie adoptat - si pe baza carui criteriu? Fiindca, prin contrast, toate bunurile si serviciile de pe piata libera sunt produse pe baza cererilor relative si a costurilor pentru consumatorii de pe piata. Dar nu exista nici un asemenea criteriu pentru furnizarea protectiei de catre un stat minimal, sau de catre orice alt fel de stat.^vi

Mai mult, dupa cum arata Childs, statul minimal pe care incearca sa-l justifice Nozick este un stat aflat in proprietatea privata a unei firme dominante; Nozick nu ofera insa nici un fel explicatie sau de justificare pentru formele moderne de votare, pentru democratie, pentru oprelisti si contraponderi, etc.⁴⁷

In fine, in cartea lui Nozick toata discutia despre drepturi si guvernare este impregnata de o eroare fundamentala: aceea ca, in calitate de intuitionist kantian, el nu are nici o teorie a drepturilor. Drepturile sunt pur si simplu intuite pe cale emotionala, fara nici un fel de baza in legea naturala - in natura omului si a universului. In fond, Nozick nu are nici un argument autentic pentru existenta drepturilor.

Pentru a conchide: (1) nici unul dintre statele existente nu a fost conceput in mod imaculat - si, de aceea, Nozick, pe baza propriilor sale premise, ar trebui mai intai sa pledeze pentru anarhism si apoi sa astepte ca statul sau sa se dezvolte [pornind de la acesta]; (2) chiar daca vreun stat ar fi fost conceput conform scenariului sau, drepturile individuale sunt inalienabile si de aceea nici unul dintre statele existente nu este justificabil; (3) fiecare pas din cadrul procesului "de tip mana invizibila" prezentat de Nozick este gresit: procesul este cat se poate de constient si de vizibil, iar principiile riscului si al compensatiei sunt ambele eronate si constituie cecuri in alb acordate despotismului nelimitat; (4) nu exista nici un motiv, nici macar din perspectiva argumentelor lui Nozick insusi, pentru ca agentia de protectie dominanta sa proscrie procedurile independentilor care nu le provoaca prejudicii clientilor sai - si de aceea ea nu se poate constitui intr-un stat ultra-minimal; (5) teoria lui Nozick a schimburilor neproductive este gresita, asa incat interzicerea activitatilor riscante cade, fie si numai pentru acest motiv, atragand prin urmare si caderea statului minimal; (6) in ciuda afirmatiilor lui Nozick, [253] nu exista "drepturi procedurale" si, de aceea, nu exista nici o cale de ajungere de la teoriile sale, a riscului si a schimburilor neproductive, la monopolul coercitiv al statului ultra-minimal; (7) nu exista nici o justificare, nici macar din perspectiva lui Nozick, pentru extragerea de impozite de catre statul minimal; (8) in cadrul teoriei lui Nozick nu exista nici o cale de justificare a votarii sau a procedurilor democratice ale vreunui stat; (9) statul minimal al lui Nozik ar justifica si un stat maximal, pe baza acelorasi argumente; si (10) singurul "proces de tipul mainii invizibile" care exista din perspectiva lui Nozick ar deplasa societatea, pornind de la statul minimal, inapoi la anarhism. Astfel, cea mai importanta tentativa din secolul acesta de respingere a anarhismului si de justificare a statului se prabuseste complet, in fiecare dintre partile sale.

[1] O versiune a acestei sectiuni a aparut in Murray N, Rothbard, "Robert Nozick si imaculata conceptie a statului", Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 45-57.

[2] Robert Nozick Anarchy, State, and Utopia, New York, Basic Books, 1974

[3] Pentru alte critici formulate la adresa lui Nozick a se vedea Randy E. Barnett, "Wither Anarchy? Has Robert Nozick Justified the State?", Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 15-21; Roy A. Childs, Jr., "The Invisible Hand Strikes Back", Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 23-33; John T. Sanders, "The Free Market Model Versus Government: A Reply to Nozick", Journal of Libertarian Studies 1 (Winter 1977), pp. 35-44; Jeffrey Paul, Nozick, Anarchism, and Procedural Rights" Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 337-40; si James Dale Davidson, "Note on Anarchy, State, and Utopia" Journal of Libertarian Studies 1, nr. 4 (Fall 1977), pp. 341-48.

[4] Nozick Anarchy, State, and Utopia, pp. 6-9.

[5] The Complete Writings of Thomas Paine, P. Foner, ed., New York, Citadel Press, 1945, vol. 1, p. 13.

[6] Retiparita in Robert A. Rutland, George Mason, Williamsburg, Virginia, Colonial Williamsburg, 1961, p. 111. Asupra invaliditatii ideii de alienabilitate a vointei umane a se vedea mai sus, cap. 19, n. 18. Marele leveller britanic Richard Overton scria, in sec. al XVII-lea:

Fiecarui individ in [stare de] natura i se da de catre natura o anumita proprietate individuala, care nu trebuie invadata sau uzurpata de catre nimeni; deoarece fiecare om fiind el insusi, este deci proprietar de sine, altfel n-ar mai putea fi el insusi.. Al meu si al tau nu pot exista, decat daca este indeplinita aceasta conditie: Nimeni nu are putere asupra drepturilor si a libertatilor mele, iar eu nu am putere asupra drepturile si libertatilor nimanui; eu nu pot fi decat un individ, care se bucura de sine insusi si de proprietatea sa de sine.

Citat in Sylvester Petro, "Feudalism, Property, Praxeology", in S. Blumenfeld, ed., Property in a Humane Economy, LaSalle, Ill., Open Court, 1974, p. 162.

[7] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

[8] Ibid, p. 15.

[9] Ibid., p. 16.

[10] Pentru o critica similara a lui Nozick, a se vedea recenzia lui Hillel Steiner in Mind 86, 1977, pp. 120-29.

[11]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17.

i N.tr.: Asupra rivalitatii "furnizorilor de drept" in Europa medievala a se vedea indeosebi Harold Berman, Law and Revolution, Harvard University Press, 1983.

[12]Roy Childs, "Invisible Hand", p. 25.

[13] Cf. Bruno Leoni, Freedom and the Law, Los Angeles, Nash Publishing, 1972, si F. A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, vol. 1, Chicago, University of Chicago Press, 1973.

[14] Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 17. [N.tr. - Evident, nu rezulta de aici ca firmele legitime competitive ar putea garanta protectie sau restitutie 100% impotriva agentiilor ilegitime, sau gangsteresti, printre care s-ar numara probabil, cel putin o vreme, ramasite ale statelor si ale mafiilor actuale. (Nici agentiile gangsteresti n-au oferit, unele fata de altele, asemenea garantii pe parcursul istoriei.) In schimb, firmele legitime ar putea furniza optional anumite compensatii prestabilite, in caz de paguba suferita de clientii lor de pe urma agentiilor gangsteresti. Intr-adevar, chiar daca o firma de protectie competitiva n-ar declansa in general razboaie impotriva agentiilor gangsteresti, de pilda impotriva unui stat, statele ar putea fi, la randul lor, cu usurinta descurajate sa lanseze razboaie impotriva ei (indeosebi de amenintarea deosebita la care s-ar expune in perpetuitate liderii statelor, in caz contrar). In aceste conditii, valoarea asigurarilor specifice de compensatie ar putea sa reflecte costurile firmelor legitime rivale, in activitatea de preventie, sau (dupa caz) capturare si extragere de restitutie de la raufacatorii individuali apartinand agentiilor gangsteresti. Evident, credibilitatea firmei de protectie ar presupune tratarea tuturor raufacatorilor conform principiilor generale si - acolo unde acestea nu determina unic solutia problemei - conform regulilor particulare aplicabile propriilor ei clienti care s-ar dovedi raufacatori. Aceasta explica si de ce adesea, ca in exemplul targurilor din Champagne, n-ar fi nevoie de mediere intre firmele care-si recunosc reciproc legitimitatea, bazata pe respectul principiilor fundamentale ale proprietatii private. Intr-adevar, indata ce ambele parti recunosc agresorul, acesta ar putea fi in general judecat dupa regulile specifice ale firmei de arbitraj a victimei, in vederea reducerii la maximum a neplacerilor acesteia din urma, eventual cu asistenta unor reprezentanti sau observatori din partea firmei agresorului, in vederea maximizarii transparentei si a increderii reciproce. Cu alte cuvinte, politica uzuala a firmelor legitime competitive ar putea fi, o data identificat cineva drept agresor, de a recunoaste ca urmare jurisdictia firmelor de arbitraj si protectie ale victimei.]

[15] Ibid., pp. 55-56.

ii N.tr.: Aici Rothbard pune implicit problema agentiilor care nu ofera decat servicii de arbitraj intre clientii lor, sau cel putin exclud explicit arbitrajul cu clientii anumitor agentii, cum ar fi cea "dominanta". Nozick si etatistii n-au fost in stare sa produca nici o umbra de argument, fie el si anemic, in favoarea proscrierii acestui tip de aranjament inofensiv, care poate fi implementat oricand si oriunde, de azi pe maine, chiar de un stat gestionat de politicieni cu minime inclinatii "liberale". Este de prevazut ca, daca acest lucru s-ar intampla in stadiul actual de decrepitudine al tuturor institutiilor politice, costurile prohibitive, ineficacitatea si moralitatea extrem de indoielnica ale arbitrajului public, i-ar marginaliza foarte curand din societate, prin boicot si ostracism non-violent, pe cei care ar mai apela la tribunalele statului. Aceasta ar dovedi, in cel mai scurt timp si pe cale practica, statutul de ipoteza in cel mai bun caz inutila al statului, in cadrul unui sistem de drept si protectie viabil si legitim.

[16] Childs, "Invisible Hand", p. 32

[17]Ibid., pp. 27-28.

iii N.tr: Am vazut insa mai sus ca aceasta opozitie nu inseamna numaidecat razboi conventional cu toate agentiile proscrise, adica si cu toate statele. Ar fi suficienta descurajarea razboaielor provocate de aceste agentii proscrise si comercializarea de "asigurari" impotriva actiunilor gangsteresti specifice lor.

iv N.tr.: Lui Rothbard i se datoreaza sesizarea "legii agresiunii", corelativul etico-juridic al legii praxeologico-economice a interventionismului, a lui Ludwig von Mises. Conform acesteia din urma, orice interventie creeaza probleme care nu pot fi "rezolvate" pe linia logicii primei interventii, decat prin noi interventii, urmate apoi de noi probleme si noi interventii, intr-o spirala cumulativa, care in cele din urma duce la socialism (controlul politic total al economiei) si la prabusirea sistemului de diviziune complexa a muncii, datorita imposibilitatii calculului economic de rentabilitate in socialism. Singura alternativa este inlocuirea completa a logicii interventioniste cu logica laissez-faire, manifestata prin abolirea tuturor interventiilor si liberalizarea completa a economiei. Tot astfel, conform legii agresiunii, orice agresiune institutionalizata impotriva proprietatii sau a persoanei deschide un canal de spoliere legalizata, a carui exploatare competitiva va duce la largirea si diversificarea cumulativa a retelei canalelor de jaf si aservire legalizate (indeosebi prin provocarea si exploatarea "antreprenoriala" a unor "stari de criza"), pana la transformarea societatii in jungla si razboi endemic al tuturor impotriva tuturor, sub auspiciile marelui miraj al "solutiilor politice". Singura alternativa este abandonarea completa a fictiunii "statului protector" si revenirea la ordinea naturala a proprietatii private, sau a non-agresiunii. A se observa ca strategia initiala de agresiune propusa de Nozick se bazeaza deja pe pretextul starii de "criza" provocate de "riscul" activitatii rivalilor.

[18]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 142 ff.

[19] Childs, "Invisible Hand", pp. 28-29.

[20]Ibid, p. 29.

[21]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 55n.

[22] Mai mult, in cursul progresiei lui Nozick, fiecare stadiu care intervine in derivarea statului este presupus a fi moral, deoarece ea este tinuta a se desfasura fara violarea drepturilor morale ale nimanui. Prin urmare, statul ultra-minimal este presupus a fi moral. Dar, in acest caz, cum mai poate sustine Nozick ca statul ultra-minimal ar fi moralmente obligat sa se transforme, in continuare, in stat minimal? Intr-adevar, daca statul ultra-minimal n-ar face aceasta, atunci el ar fi evident imoral, in contradictie cu prsupunerea initala a lui Nozick. Asupra acestui aspect, a se vedea R.L. Holmes, "Nozick on Anarchism", Political Theory 5, 1977, p. 247ff.

[23]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 57.

[24]Barnett, "Wither Anarchy?", p. 20.

[25] In plus, Nozick multiplica pagubele care apasa asupra victimei, prin compensarea ei numai pentru actiunile care raspund "in mod adaptativ" la agresiune. Anarchy, State, and Utopia, p. 58.

[26]Nozick, ibid., p. 58, postuleaza explicit masurabilitatea utilitatilor.

[27] Ii sunt indatorat profesorului Roger Garrison, de la departamentul de stiinte economice al universitatii din Auburn, pentru aceasta din urma observatie

[28] Mai mult, Nozick intrebuinteaza de asemenea si conceptul de "costuri tranzactionale", precum si alte costuri, pentru determinarea caror activitati pot fi interzise, corelat cu furnizarea de compensatie. Dar acesta procedura este ilegitima din acelas motiv, anume ca toate aceste costuri, tranzactionale si de alte tipuri, sunt subiective, diferite pentru fiecare individ - si nu obiective, fiind asadar necunoscute pentru un observator extern.

[29]Childs, "Invisible Hand", p. 27.

[30]Ibid, p. 31.

[31]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 178ff.

[32] Nozick reitereaza, de asemenea, pozitia lui Hayek referitoare la pretul solicitat pentru utilizarea izvorului izolat al cuiva. Ibid., p. 180. A se vedea si pp. 220-21, mai sus.

[33]A se vedea Barnett, "Whither Anarchy?", p. 19.

[34]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 83-84.

[35] Haideti sa aplicam conceptul lui Nozick de "schimb neproductiv" la propriul sau proces de ajungere la stat. Daca agentia de protectie dominanta n-ar exista, atunci clientii celorlalte agentii, ne-dominante, ar fi intr-o situatie mai buna, deoarece ei prefera sa contracteze cu agentiile acestea independente. Dar, in cazul acesta, conform demonstratiei furnizate de Nozick insusi, pe baza principiului sau al "mortii subite", acesti clienti sunt victimele unui schimb neproductiv cu agentia de protectie dominanta si au, de aceea, dreptul de a interzice activitatile agentiei dominante. Pentru aceasta stralucita observatie ii sunt indatorat Dr. David Gordon.

[36]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 84.

[37] Pentru propria nostra teorie referitoare la permisibilitatea contractelor de santaj a se vedea mai sus, pp. 124-26.

[38]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 84-86.

[39] Nozick nu raspunde la aceasta intrebare fundamentala; el afirma, pur si simplu, ca acesta va fi un "schimb productiv". Ibid., pp. 84, 240n. 16. Ironia este ca se pare ca Nozick a fost silit sa faca aceasta miscare de retragere - referitoare la "productivitatea" schimbului, in cazul in care Green este cel care face oferta - de argumentele Profesorului Ronald Hamowy. Este ironic pentru ca Hamowy, dupa cum am vazut mai sus, a furnizat o critica devastatoare si impotriva definitiei oarecum similare a corecitiei furnizate de profesorul Hayek.

[40]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, pp. 85-86.

[41]Ibid., p. 86n.

[42]A se vedea Barnett, "Whither Anarchy?", pp. 4-5.

[43] Nozick, in Anarchy, State, and Utopia, p. 86, adauga eroare peste eroare, asemuindu-l pe santajist cu o "organizatie de protectie gangstereasca", sub cuvant ca, in vreme ce protectia este productiva, a vinde cuiva "simpla abtinere a gangsterilor de a-i face un rau" nu este. Dar "raul" cu care ameninta mafiotul nu este exercitiul libertatii de a vorbi, ci o violenta agresiva, iar amenintarea cu comiterea violentei agresive constituie ea insasi agresiune. In cazul de fata, diferenta nu consta in falsa distinctie dintre "productiv" si "neproductiv", ci in cea dintre "voluntar" si "coercitiv", sau "invadator" - care este chiar esenta filosofiei libertariene.

Dupa cum arata profesorul Block, "in cazul agresiunii se ameninta cu violenta agresiva - o actiune pe care agresorul nu are nici un drept sa o comita. In cazul santajului, pe de alta parte, se 'ameninta' cu o actiune pe care cu siguranta ca agresorul are dreptul sa o comita: actiunea de a ne exercita dreptul la vorbire libera, de a barfi despre secretele noastre." Walter Block, "The Blackmailer as Hero", Libertarian Forum, decembrie 1972, p. 3.

[44]Nozick, Anarchy, State, and Utopia, p. 96.

[45] Pentru o excelenta critica detaliata a conceptului lui Nozick de "drepturi procedurale" a se vedea Barnett, "Whither Anarchy?", pp. 16-19. Profesorul Jeffrey Paul a aratat, la randul sau, ca orice concept de "drepturi procedurale" implica un "drept" la o alta procedura de determinare a procedurilor cautate, iar acesta, la randul lui, implica alte "drepturi" la metode de determinare a acelor proceduri si asa mai departe, intr-o regresie infinita. Paul, "Nozick, Anarchism, and Procedural Rights."

v N.tr.: De notat ca Childs postuleaza aici numai agentii si proceduri non-agresive dupa criteriile lui Nozick, pentru a respinge din interior rationamentul acestuia din urma. Rationamentul sau poate ilustra una dintre contributiile lui Murray N. Rothbard la teoria calculului economic: imposibilitatea calculelor economice de rentabilitate urmeaza nu doar confiscarii corecitive a proprietatii de catre un regim socialist, ci oricarei centralizari a unei ramuri multistadiale, sau a unui stadiu specific de productie bazat pe diviziunea muncii, chiar si pe cale strict non-agresiva, asa incat aranjamentele "monopoliste" de acest tip nu sunt viabile intr-un sistem liber de diviziune intensa a muncii. Cf. Rothbard, Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1993, pp. 542-550. Necalculabilitatea economica poate face la un moment dat rentabila suportarea costurilor de rivalizare cu "monopolul" existent, fie ca este vorba doar de surmontarea unor bariere economice naturale, sau - mai realist - de sfidarea pretentiilor unui monopol politic asupra agresiunii. Ultimul caz este cel al statelor istorice, bazate pe institutionalizarea agresiunii (deci cu un potential exploatator practic nelimitat decat de posibilitatea colapsului economiei parazitate, a carui valoare anticipata maxima actualizata se reflecta in costurile de mentinere sau de obtinere a puterii politice). El explica prabusirea pe termen lung a statelor de tip monopolist, in fata rivalitatii "micilor" mafioti, fara a face apel la speculatiile "filosofiei istoriei".

[46]Childs, "Invisible Hand", pp. 32-33.

vi N.tr.: Acest argument, corelat cu cel al rivalitatii dinamice pentru controlul si exploatarea la maximum a statului, ca mijloc de spoliere legalizata, spulbera mitul posibilitatii limitarii puterii statale. Este notabil ca "parintilor fondatori" ai sistemului constitutional american nu le era numaidecat accesibila aceasta demonstratie. Intr-adevar, ei gandeau bunurile in general - si protectia, in particular - in maniera Smith-Ricardo-Marx, in termeni de toturi holiste, cu parametri si costuri de productie "obiective", sau "date". Iar filosofia lor politica, de inspiratie lockeana, desi putea conduce pana la conceptualizarea respectului reciproc pentru corp si proprietate, ca premisa a oricarui tip de interactiune bazat pe acord interpersonal, opozabil institutionalizarii "acordurilor" smulse in conditii de invazie a corpului si proprietatii celuilalt, ale carei limite sunt ipso facto dictate unilateral, nu este numaidecat suficienta pentru demonstratia imposibilitatii statului limitat. Faptul ca limitele invaziei statale sunt susceptibile de largire nelimitata tine de sesizarea naturii competitiei, atat pe o piata libera, ca metoda de descoperire a structurii si costurilor protectiei, cat si a celei politice, ca procedura de descoperire si afirmare a celor mai diabolice scheme de exploatare legalizata, adica de gandirea economica moderna. Nozick si "filosofii politici" contemporani nu se mai bucura insa de aceste scuze.

[47]Ibid., p. 27.