Fundamentul rezolutiunii si al rezilierii

FUNDAMENTUL REZOLUTIUNII SI AL REZILIERII

In Codul civil contractele sunt impartite, dupa continutul lor, in contracte unilaterale si contracte bilaterale (sau sinalagmatice). Conform prevederilor art. 944 Cod civil "Contractul este unilateral cand una sau mai multe persoane se obliga catre una sau mai multe persoane, fara ca aceasta din urma sa se oblige". In art. 943 Cod civil este definit contractul bilateral: "Contractul este bilateral sau sinalagmatic cand partile se obliga reciproc una catre alta". Rezulta ca specificul contractului sinalagmatic consta in caracterul reciproc si interdependent al obligatiilor partilor[1].

Din aceasta rezulta ca se nasc obligatii in sarcina ambelor parti, dar aceste obligatii trebuie sa izvorasca din acelasi contract, iar nu din contracte diferite. Aceste contracte pot fi consensuale sau solemne, dupa modul lor de formare valabila. Contractele pur consensuale sunt acelea in care forma inscrisului nu constituie decat o proba preconstituita spre a se putea dovedi raportul in caz de contestatie, si contractele solemne sunt acelea in care inscrisul constituie un element constitutiv al insusi acordului de vointa[2]. Totodata, nu trebuie confundata ideea de reciprocitate a obligatiilor cu ideea de reciprocitate a prestatiilor. Reciprocitatea obligatiilor este necesara pentru existenta oricarui contract sinalagmatic. Dar aceasta reciprocitate nu trebuie confundata nici cu ideea de echivalenta a prestatiilor.

Fundamentul rezolutiunii si al rezilierii. Textul art. 1020 Cod civil prevede ca "Conditia rezolutorie este subinteleasa totdeauna in contractele sinalagmatice, in caz cand una din parti nu indeplineste angajamentul sau". Din continutul acestui articol reiese ca fundamentul rezolutiunii si al rezilierii este o conditie convenita tacit care ar fi tocmai neexecutarea obligatiei uneia dintre parti, iar aceasta neexecutare inseamna indeplinirea conditiei rezolutorii, care ar avea ca efect desfiintarea contractului[3]. Totusi, din continutul acestor prevederi, in corelatie cu cele ale art. 1021 Cod civil, rezulta ca rezolutiunea nu se poate produce de plin drept daca in cuprinsul contractului nu a fost introdus un pact comisoriu, si neindeplinirea acestei conditii atrage rezolutiunea sau rezilierea judiciara.

Ideea de vinovatie prezumata a partilor a fost folosita in fundamentarea rezolutiunii in cazul in care una dintre parti nu isi executa, fara niciun motiv, obligatia asumata prin contract, iar daca cealalta parte gaseste aceasta solutie convenabila pronunta rezolutiunea contractului. Intr-o alta ideea, rezolutiunea si rezilierea sunt fundamentate pe repararea prejudiciului cauzat unei parti de cealalta. In acest caz trebuie lamurita natura juridica a acestor cauze de ineficacitate a  conventiei.

Faptul ca o parte nu isi executa obligatia sa nu trebuie sa insemne faptul ca desfiintarea contractului este de drept. Aceasta desfiintare depinde de vointa partii fata de care nu s-a executat obligatia, aceasta putand alege intre invocarea exceptiei de neexecutare, actiunea in rezolutiune sau reziliere, executarea silita in natura sau executarea silita prin echivalent. Neexecutarea culpabila a unei parti poate determina modificarea elementelor constitutive ale vointei celeilalte parti.