Originea, esenta si definitia dreptului

Intelegerea fenomenului juridic, in toata amploarea si ipostazele sale de manifestare pe parcursul timpului presupune cunoasterea factorilor determi­nanti ai dreptului, a caracteristicilor sale majore in diferite etape istorice, de la origini pana astazi. Bineinteles, ca spatiul rezervat examinarii acestor probleme nu ne ingaduie o tratare exhaustiva, dar enuntarea unor momente de referinta in aparitia si evolutia dreptului este posibila si necesara.

I.  ORIGINEA DREPTULUI

Este cunoscut faptul ca dreptul nu a existat dintotdeauna. Anterior aparitiei dreptului, omenirea a trait in cadrul comunitatii primitive, in care nu aparuse inca proprietatea privata. In primele timpuri ale existentei lor, oamenii traiau in turme, locuiau in copaci sau pesteri, se hraneau cu produse naturale si se aparau cu pietre si bate de lemn. Treptat, in lupta cu natura, omenirea si-a perfectionat uneltele si armele, a descoperit focul, desprinzandu-se de regnul animal. Intre indeletnicirile mai importante se inregistreaza in aceasta perioada vanatoarea si pescuitul. Oamenii intra in relatii mai stranse intre ei, organizandu-se in ginti. Baza unirii in ginta o constituie rudenia de sange si interesele economice comune. La inceput - datorita rolului important pe care-l avea femeia in gospodarie - ginta are un caracter matriarhal, toti membrii ei avand un stramos feminin comun.

Mai multe ginti - inrudite intre ele - formau o fratrie, iar mai multe fratrii alcatuiau un trib.

Organizarea gentilico-tribala cunoaste cateva caracteristici, care subli­niaza stadiul de dezvoltare a societatii in acea perioada istorica si pune in evidenta deosebirile ce existau fata de organizarea ulterioara. in primul rand, criteriul organizarii gentilice il constituie rudenia de sange, fiind necunoscut principiul repartitiei teritoriale a cetatenilor. In al doilea rand, puterea sociala apartinea intregii colectivitati; hotararile sunt luate de adunarea membrilor gintii, a fratriei sau a tribului; conducatorii - arhonte, basileus, rex etc. - erau primii intre egali, autoritatea si puterea lor derivand din vointa obsteasca, ca urmare a faptului ca ei erau mandatari ai comunitatii.

La noi in tara - dupa o perioada foarte indelungata a epocii paleolitice - apar relatiile gentilice matriarhale, in mileniul al V-lea i.e.n., facandu-si aparitia perioada neoliticului, care se caracterizeaza prin conturarea unor asezari gentilice la Hamangia, Boian, Vadastra, Perieni, Cernavoda, Glavanestii Vechi, Traian, Cucuteni, Trusesti, Habasesti. in cadrul gintilor, rudenia se stabilea dupa mama, adunarile gentilice cuprindeau pe toti membrii gintii, fara deosebire de sex, avand in frunte un conducator ales si bazandu-se pe egali­tatea tuturor membrilor.

Scurgerea timpului a inregistrat preocupari sustinute pentru perfectiona­rea uneltelor de munca, ceea ce a dus la rezultate importante, mai ales ca urmare a descoperirii topirii cositorului si aramei si aparitiei aliajului de bronz. Treptat productia intrece nevoile consumului, creandu-se posibilitatea structu­rarii proprietatii private. Se perfectioneaza munca in agricultura, se gasesc mijloace mai eficace pentru vanatoare si, mai ales, pentru cresterea vitelor. Locul barbatului in ginta devine primordial, ginta matriarhala este inlocuita treptat de ginta patriarhala; femeia devine o servitoare a barbatului, fiind inlatu­rata de la productia sociala. Desi membrii familiei patriarhale lucreaza in comun, iar problemele cele mai insemnate sunt rezolvate de patriarh - capul familiei - cu asentimentul membrilor comunitatii, dezvoltarea proprietatii sefilor de familie duce la aparitia formei private de proprietate.

§1. Aparitia primelor reguli cu caracter juridic

Descompunerea treptata a oranduirii comunei primitive determina noi modalitati de organizare sociala, conturandu-se primele reguli cu caracter juridic. Momentele cele mai importante ale acestui proces de descompunere au fost marcate de cele trei mari diviziuni sociale ale muncii. Este vorba despre separarea triburilor de pastori de masa celorlalte triburi, care inregistreaza acumularea unor bunuri ce depasesc necesitatile intretinerii si iau calea schimbului. Ca urmare a folosirii fierului in confectionarea uneltelor si utilizarea animalelor ca forta de tractiune se perfectioneaza mestesugurile, care, treptat, se despart de agricultura, inregistrand a doua mare diviziune sociala a muncii, in aceasta perioada sclavia devine o componenta de baza a societatii, iar razboiul - mijlocul principal pentru procurarea sclavilor. Totodata, ca efect al cresterii bogatiilor capilor de familie, extinderii plus-produsului si dezvoltarii schimbului de produse, apare negustorimea. Dezvoltarea comertului atrage dupa sine aparitia banilor de metal, ceea ce implica reglementari specifice cu caracter juridic.

Oranduirea gentilica devine - in aceste conditiuni - o frana in dezvoltarea fortelor de productie. Adunarile gentilice nu se mai intrunesc, ca urmare a faptului ca omogenitatea societatii dispare, interesele si nevoile fiind, tot mai evident, contradictorii. Era necesara o noua forma de organizare a societatii, care sa raspunda cerintelor dezvoltarii economice in noile conditii. Noua organizare social-politica se caracterizeaza prin: a. impartirea cetatenilor potrivit criteriului teritorial; b. existenta unei forte publice; c. inlocuirea normelor sociale obstesti cu norme care capata, treptat caracter juridic; de statornicirea unui sistem de contributii din partea comunitatii, pentru intretinerea noii forte publice.

Primele reguli cu caracter juridic sunt cele aparute in Egipt - pe valea fluviilor Tigru si Eufrat la sfarsitul mileniului IV si inceputul mileniului III i.e.n. -, in India, in China la mijlocul mileniului III pana la mijlocul mileniului II i.e.n., apoi Grecia, - Sparta si Atena, precum si la Roma.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Proprietatea stapanilor de sclavi asupra mijloacelor de productie, cat si asupra producatorilor era foarte puternica. in consecinta, si puterea lor asupra sclavilor era foarte mare, acestia putand fi vanduti, cumparati, transmisi prin mostenire sau chiar ucisi de catre stapanii lor. Normele juridice elaborate in acea perioada reflectau aceste relatii si serveau acestui tip de organizare economica.

§2. Moment de referinta in aparitia dreptului - declansarea procesului de codificare

Codificarea primelor reguli cu caracter juridic constituie - fara indoiala - un moment de referinta in aparitia dreptului. Sub impulsul dezvoltarii relatiilor de productie, normele sociale obstesti sunt inlocuite, treptat, cu norme care capata tot mai mult, caracter juridic. Sclavul era socotit un lucru (res), putand fi vandut, daruit, mostenit sau ucis, deoarece era considerat o marfa ce trecea din mana unui proprietar in mana altui proprietar.

Acest tip de drept consfintea fatis deosebirea dintre oamenii liberi si sclavi. Exemple in acest sens sunt normele inscrise in Codul lui Hammurabi, (in Babilon), Codul lui Manu (in India), Codul lui Mu (in China), precum si in Legea celor douasprezece Table, din secolul V i.e.n. la Roma. Dezvoltarea cea mai elocventa - in oranduirea sclavagista - a cunoscut-o dreptul roman, care a devenit forma clasica a dreptului bazat pe proprietatea privata, reglementarile sale regasindu-se in toate legislatiile urmatoare, fara a cunoaste schimbari substantiale in acest domeniu. Dreptul roman - sistematizat mai cu seama de imparatul Justinian in Corpus Juris Civilis in sex. VI e.n. - a facilitat dezvoltarea relatiilor marfa-bani, jucand un rol hotarator in consolidarea relatiilor de proprietate.

a. Codul lui Hammurabi a fost edictat cu 2000 de ani inainte de Hristos si cuprindea norme juridice, morale si religioase. Enuntarea catorva reglementari care erau stipulate in Cod, ajuta la intelegerea contextului social - economic in care a fost elaborat, dar si optica existenta cu privire la tratamentul acordat oamenilor liberi si sclavilor. inca din primul articol al Codului sunt consacrate norme care ne dezvaluie prioritatile epocii:

'Daca cineva a invinovatit pe altul, acuzandu-l de crima, dar nu poate dovedi, atunci acuzatorul sa fie dat mortii'. Iar, 'daca cineva a acuzat pe un altul de vrajitorie dar n-a putut dovedi, atunci cel invinovatit de vrajitorie sa mearga la un rau si sa se arunce in el. Daca raul l-a inecat, atunci acuzatorul sa-i ia casa. Daca raul a aratat ca acuzatul este nevinovat, lasandu-l teafar, atunci acuzatorul de vrajitorie sa fie dat mortii iar cel care s-a aruncat in rau sa ia averea acuzatorului'.

'Daca cineva s-a prezentat la un proces cu un martor fals si n-a putut sa-si probeze declaratia facuta, el va fi ucis daca procesul era un proces de condamnare la moarte'. 'Daca insa se prezinta intr-un proces referitor la cereale sau bani, atunci el suporta pedeapsa procesului in cauza'. In toate aceste reglementari, Codul insista pe dovedirea vinovatiei, pentru a descuraja 'acuzarea fara temei' sau din razbunare, destul de frecventa in acea vreme.

De asemenea, Codul pune un mare accent pe apararea. proprietatii, stipuland pedeapsa capitala pentru furt si inselaciune. 'Daca cumparatorul n-a adus pe vanzatorul de la care a cumparat si nici martorii in fata carora a cumparat, iar proprietarul bunului pierdut a adus martori care cunosc lucrul sau, atunci cumparatorul este hotul si va fi omorat. Proprietarul bunului pierdut isi va relua ce pierduse'. O preocupare evidenta rezulta din reglementarile Codului pentru ocrotirea oamenilor liberi. 'Daca cineva a furat pe un tanar nascut liber va fi omorat'.

Mai multe reglementari din Cod stabileau conditiile vanzarii si cumpararii sclavilor. 'Daca cineva a cumparat un sclav (ori) o sclava in strainatate, si, reintors in tara, stapanul sclavului ori sclavei si-a recunoscut sclavul sau sclava sa si daca va dovedi ca sclavul ori sclava sa sunt autohtoni, atunci ei vor fi eliberati fara bani (fara despagubiri)'. In acele timpuri - pentru a cumpara sclavi mai ieftini - negustorii de sclavi mergeau in strainatate dupa ei. Or, Codul stipula, in ultimele sale articole, reguli care sa descurajeze inselatoria si in acest domeniu. Chiar ultimul articol din cod se refera tot la relatia dintre sclav si stapanul sau. 'Daca un sclav a zis catre stapanul sau: 'Tu nu esti stapanul meu' sa se faca dovada ca acesta e sclavul sau si atunci sa i se taie o ureche'.

b. Codul lui Manu sau Legile lui Manu dau expresie conceptiei Brahmane cu privire la organizarea si desfasurarea relatiilor sociale. in cele 5370 de versuri edictate de brahmani sunt promovate reguli: cu privire la proprietate; cu privire la viata; cu privire la mostenire, dar si cu privire la modalitatile de conducere, de luare a deciziilor si realizarea lor.

c. In Europa, procesul de codificare este demonstrat de aparitia Legilor lui Lycurg in Sparta; a Legilor lui Solon la Atena; Legii celor Douasprezece Table la Romani; Legii Salice la Francezi.

Consideratii remarcabile pentru intelegerea semnificatiilor acestor reglementari datoram marilor ganditori ai continentului, dar, in primul rand, lui Charles Louis de Secondat Montesquieu, care atragea atentia - pe buna dreptate - asupra faptului ca 'nu trebuie sa separam legile de scopul in vederea caruia sunt facute. In sustinerea acestui punct de vedere, Montesquieu releva ca 'Legea celor Douasprezece Table dispunea ca hotul manifest sa fie batut cu vergi si redus in stare de sclavie, daca era puber, sau numai batut cu vergi daca era impuber; pe hotul nemanifest ea nu-l condamna decat la plata valorii duble a lucrului furat'. Si, in continuarea argumentarii, Montesquieu observa ca 'Atunci cand Legea Porcia a desfiintat obiceiul de a bate pe cetateni cu vergi si de a-i reduce in stare de sclavie, hotul manifest a fost condamnat la plata a de patru ori valoarea lucrului furat; cel nemanifest a continuat sa fie pedepsit la plata dublului valorii lucrului furat'.

Demonstrand mai departe legatura dintre lege si scopul ei, Montesquieu se oprea asupra raportului dintre legile civile si cele politice, constatand ca ele sunt 'totdeauna facute pentru o societate data', motiv pentru care recomanda ca 'atunci cand avem sa transplantam la un popor o lege civila de la altul, sa cercetam mai intai daca ele au amandoua aceleasi institutii si acelasi drept politic'.

Totodata, Montesquieu sublinia necesitatea de a nu separa 'legile de imprejurarile in care au fost facute'. Dansul facea o comparatie intre legile romane si cele franceze, observand ca 'legile romane prevedeau ca medicii pot fi pedepsiti pentru neglijenta sau pentru incapacitate. in acest caz, ele condamnau la deportare pe un medic, de o conditie intrucatva inalta, si la moarte pe cel care era de o conditie mai umila'. Analizand legile franceze, dansul constata deosebirile si cauzele acestor deosebiri. 'Legile la Roma fusesera facute in alte imprejurari decat ale noastre (franceze - prec. ns.): la Roma se amesteca in medicina cine voia; la noi, insa, medicii sunt obligati sa faca studii si sa obtina anumite diplome; se presupune deci ca ei isi cunosc meseria'. Totodata, Montesquieu atrage atentia si asupra faptului ca 'legile care par opuse au uneori la baza acelasi spirit' . Observand ca la romani pentru chemarea in judecata nu se putea intra in casa celui in cauza, dansul subliniaza ca 'legile romane si ale noastre (cele franceze - prec. ns.) admit deopotriva principiul potrivit caruia casa fiecarui cetatean este azilul sau si potrivit caruia el nu trebuia sa sufere in ea nici un act de violenta'.

d. In Dacia, regulile privind familia, proprietatea, contractele etc. urmau dreptul roman, cunoscandu-se, in acelasi timp, unele dispozitii specifice, care s-au accentuat abia mai tarziu, cu trecerea timpului. In cazul in care un cetatean roman se casatorea cu o peregrina careia i se acordase ius connubii casatoria lor era considerata o casatorie romana, iar copiii rezultati din aceasta casatorie intrau in puterea (in potestate) sefului de familie (pater familias). In privinta proprietatii, dacii puteau dobandi prin traditiune (traditio), intarita prin rescriptul din 199 e.n., care stipula praescriptio longi temporis si care permitea celor ce posedasera (longae possessionis) zece ani, intre prezenti, sau douazeci de ani, intre absenti, sa respinga actiunea de revendicare a proprietarului.