Delicte - delicte private - sanctiunea furtului - iniuria

1. Consideratii generale

Delictele nu au fost definite de catre romani, dar dispozitiile normative si comentariile jurisconsultilor releva faptul ca ei au avut reprezentarea clara a acestei notiuni, legand de ea consecinte juridice bine precizate.

Delictele erau vazute de catre romani, intr-un sens general, ca fapte ilicite, sanctionate, in principiu, prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau extrem de variate si puteau genera consecinte dintre cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vatamarea sau uciderea unor persoane.

Romanistii, plecand de la distinctia lui Ulpian dintre dreptul public si dreptul privat, impart delictele in doua categorii: delicte publice si delicte private.

Delictele publice sunt acelea care lezau interesele statului, pe cand delictele private lezau numai interesele individului.

Delictele publice se deosebeau de cele private prin felul pedepsei, prin organele care judeca, prin procedura intrebuintata pentru obtinerea unei sentinte. Astfel, delictele publice erau sanctionate cu pedeapsa cu moartea, exilul, amenda in folosul statului. Delictele private erau sanctionate prin amenzi care aveau caracterul unor despagubiri, adica prin sume de bani care erau platite de catre delincvent victimei. Delictele publice au fost judecate in decursul istoriei dreptului roman de catre rege, magistrati, Adunarea centuriata, tribunalele permanente, imparat, Senat, inalti functionari imperiali. Delictele private erau judecate de aceleasi persoane care judecau si procesele civile. Normele dupa care erau judecate delictele publice erau acelea ale procedurii penale, pe cand normele dupa care erau judecate delictele private erau acelea ale procedurii civile.

In dreptul privat roman studiem numai delictele private, caci din aceste delicte iau nastere obligatiunile delictuale, delictul fiind un izvor de obligatiuni.

2. Delicte private

A. Delicte private vechi

A. 1. Furtul, furtul calificat

In dreptul vechi prin furt se intelege o sustragere a lucrului altuia.

Legea celor XII Table cunoaste doua tipuri de furt: furtum manifestum si furtum nec manifestum.

Furtum manifestum este ceea ce astazi numim flagrantul delict de furt. Cu alte cuvinte, furtum manifestum are loc numai atunci cand hotul este prins asupra faptului. Sanctiunea era diferita dupa cum hotul este un om liber sau un sclav. Daca delincventul este un om liber puber, va fi batut cu nuiele si atribuit de catre magistrat victimei, care il va vinde ca sclav peste granita. Victima se putea insa intelege cu delincventul, pentru ca acesta sa ii munceasca un anumit numar de zile sau ca sa plateasca o suma de bani. Daca delincventul este un om liber impuber, va fi batut cu nuiele si magistratul va decide asupra repararii pagubei. Daca delincventul este sclav, acesta era condamnat la moarte prin aruncarea de pe stanca tarpeiana. Omul liber era pedepsit cu moartea in doua cazuri: furtul savarsit in timpul noptii si furtul savarsit in timpul zilei, dar delincventul este inarmat si se apara cu arma pentru a nu fi prins.

Furtum nec manifestum este acel furt cand hotul nu a fost prins asupra faptului si era pedepsit cu o amenda egala cu indoitul pagubei suferite de victima.

In epoca clasica notiunea de "furt" devine mai larga. Jurisconsultul Paul defineste furtul astfel: "Furtul este atingerea frauduloasa a unui lucru cu scopul de a obtine un profit sau a lucrului insusi sau numai a folosintei sau a posesiunii lui". Din aceasta definitie rezulta ca furtul nu este numai o sustragere a lucrului altuia, ca in dreptul vechi, ci chiar si o manuire, o atingere.

In notiunea de "furt", la Roma, sunt cuprinse si alte fapte, precum abuzul de incredere, escrocheria. Spre exemplu, depozitarul care vinde lucrul ce se gaseste in pastrarea lui comite, conform dreptului modern, un abuz de incredere, pe cand la Roma comitea un furt.

Tot din definitia lui Paul rezulta trei tipuri de furt:

furtum rei (furtul lucrului) consta in orice atingere adusa lucrului altuia.

furtum usus (furtul uzului) este fapta cuiva de a se folosi de un lucru, desi nu avea dreptul.

furtum possessionis (furtul posesiunii) este fapta cuiva care isi ia inapoi lucrul de la o persoana care il pastra cu buna credinta (spre exemplu, debitorul care isi ia lucrul dat unui creditor ca garantie a datoriei sale).

Sanctiunea furtului

Pretorul a inlocuit vechea sanctiune a lui furtum manifestum cu o amenda egala cu impatritul prejudiciului suferit. Totusi, s-a continuat a se permite uciderea hotului prins asupra faptului in cazul in care s-ar fi aparat cu arma.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Sanctiunea lui furtum nec manifestum nu a fost schimbata.

Pagubasul celor doua tipuri de furt avea o actio furti manifesti si o actio furti nec manifesti. Cu timpul, pagubasului i s-a mai acordat si o actiune personala numita condictio furtiva, actiune cu caractere anormale, deoarece pagubasul, desi proprietar, cere prin aceasta actiune sa i se restituie proprietatea lucrului sau, in caz contrar, o suma de bani drept despagubire.

In calitatea de proprietar al lucrului furat, pagubasul putea sa intenteze actiunea in revendicare. Daca bunul pierea, actiunea nu mai era posibila. Condictio furtiva se putea intenta chiar si in cazul cand lucrul a pierit prin caz fortuit, hotul continuand sa fie tinut, deoarece e considerat ca fiind pus in intarziere.

A. 2. Iniuria

Cuvantul "iniuria" are un sens general si un sens special. In sens general, iniuria inseamna, in epoca veche, delictul de vatamare corporala. In sens special, iniuria inseamna delictul de lovire simpla.

Legea celor XII Table cunoaste urmatoarele cazuri de iniuria: membrum ruptum, os fractum si iniuria.

Membrum ruptum, ca si os fractum, se incadreaza in notiunea generala de "iniuria", iar iniuria corespunde sensului special al termenului.

a) Membrum ruptum (parte a corpului vatamata)

Membrum ruptum nu inseamna numai membru rupt, ci orice parte a corpului, precum bratele, picioarele, etc. De asemenea, prin rupere nu trebuie sa intelegem numai a smulge sau a amputa, cum se spune uneori, ci si a vatama. Deci cuprinde nu numai infractiunile care implica o amputare sau o smulgere sau o taiere a urechii, smulgerea unui ochi din orbita, ci si alte fapte mai grave, precum bataia grava cu un bat, injunghierea, biciuirea. Pentru membrum ruptum Legea celor XII Table prevedea aplicarea legii talionului pentru situatia in care partile nu ar fi cazut la invoiala.

b) Os fractum consta in ruperea unui os. Legea celor XII Table prevedea ca se va plati o amenda de 300 de asi daca cineva frange unui om liber un os cu mana sau cu bastonul. Daca victima va fi un sclav, amenda era de 150 de asi, dar suma va fi incasata de catre stapanul sclavului.

c) Iniuria (in sens special) desemneaza o lovire usoara si este sanctionata prin Legea celor XII Table cu plata unei sume de 25 de asi. A existat tendinta de a include in sfera acestei notiuni si injuriile, cantecele, poeziile satirice sau defaimatorii.

In dreptul clasic notiunea de "iniuria" capata o sfera mai larga, cuprinzand si simpla insulta. Aceasta evolutie se explica prin dezvoltarea la romani a simtului onoarei.

Pretorul a inlocuit sanctiunea data de Legea celor XII Table, care avea ca obiect o suma de bani fixa - 25 de asi - printr-o actiune numita actio iniuria aestimatoria, al carei cuantum ramane la aprecierea judecatorului.

Legea Cornelia de iniuriis (relativa a iniuria), data la sfarsitul Republicii, a transformat in delicte publice, deci pedepsite mai sever, anumite cazuri de iniuria care mai inainte erau delicte private. O asemenea schimbare de regim au suferit loviturile mai grave. Acest fapt se explica prin necesitatea reprimarii mai severe a violentelor comise asupra persoanelor.

In epoca postclasica se da victmei posibilitatea de a alege in toate cazurile intre pedeapsa corporala sau plata unei sume de bani.

A. 3. Damnum iniuria datum (paguba cauzata pe nedrept)

Damnum iniuria datum reprezinta in dreptul clasic o paguba materiala cauzata cuiva. Acest delict nu trebuie confundat nici cu furtul, nici cu iniuria.

Legea Aquilia (un plebiscit din secolul al III-lea i. e. n.) sistematizeaza in trei capitole anumite fapte pagubitoare, precum uciderea sau ranirea sclavului altuia sau a unui patruped care paste in turma, distrugerea totala sau partiala ori vatamarea intr-un fel oarecare a unui lucru ce apartine unei alte persoane, frauda adstipulatorului fata de creditorul principal.

Pentru ca faptele de mai sus sa fie considerate delicte, trebuie sa se fi produs o actiune, o imixtiune asupra bunurilor cuiva, nefiind suficienta o simpla omisiune sau neglijenta.

De asemenea, trebuie ca fapta sa fie comisa contrar dreptului, prin culpa sau dolul delincventului, sa fie facuta corpore, adica printr-un act material si direct al delincventului asupra obiectului, iar delincventul sa fi produs o leziune, o vatamare lucrului. Actiunea Legii Aquilia putea fi intentata numai de catre proprietarul lucrului.

Treptat, prin interventia pretorului si a jurisprudentei, Legea Aquilia si-a largit sfera de aplicare, ajungand sa reprime aproape toate faptele care cauzau o paguba in patrimoniul altor persoane.

B. Delicte private noi

Pretorul a creat delicte noi, adica a sanctionat si alte cazuri si alte fapte care pana atunci nu fusesera pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina si fraus creditorum.

B. 1. Metus (violenta)

Dupa cum am vazut deja la partea generala a obligatiilor, violenta (metus) este de doua feluri: fizica si morala (psihica).

Violenta fizica in materia contractelor duce la nulitatea contractului incheiat sub imperiul violentei fizice (spre exemplu, semnarea contractului prin fortarea mainii). Exercitarea violentei fizice va fi sanctionata si ca fapt de natura sa aduca atingere persoanei fizice.

Violenta morala, adica amenintarea de natura  a determina partea contractanta sa incheie actul contrar vointei sale, a fost sanctionata ca fapta delictuala spre sfarsitul Republicii, cand pretorul a pus la dispozitia victimei amenintarii o actiune - actio metus. Totodata s-a pus la indemana victimei si o exceptiune (exceptio metus), ca mijloc de aparare impotriva actiunii intentate de catre autorul violentei morale, prin care acesta cere executarea obligatiei de catre victima. De asemenea, se mai acorda victimei o restitutio in integrum propter metum, prin care actul pagubitor este desfiintat.

B. 2. Dolus

Dolus (dolul) desemneaza mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealalta sa faca un act juridic. Romanii faceau distinctie inre dolus bonus (dolul bun) si dolus malus (dolul rau).

Dolus bonus nu a fost sanctionat, intrucat nu dadea nastere unor consecinte grave. Spre exemplu, vanzatorul care isi lauda in mod exagerat marfa, dar nu recurgea la mijloacele frauduloase pentru a-l convinge pe cumparator sa incheie contractul.

Dolus malus a fost definit de catre Ulpian ca fiind "o manopera intrebuintata pentru a insela pe cineva cand se pare a face un lucru si in realitate se face altul".

Dolul a fost sanctionat spre sfarsitul Republicii cand au fost create actio de dolo si exceptio doli.

Actio de dolo este o actiune arbitrara si, drept urmare, judecatorul, in calitate de arbitru, ordona paratului (delincventului) sa restituie ceea ce a primit prin dol. Daca nu executa ordinul pronuntat de catre arbitru, delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani reprezentand echivalentul pagubei cauzate.

Exceptio doli a fost pusa la dispozitia victimei dolului pentru a se apara impotriva pretentiilor formulate de catre delincvent.

Victima dolului poate cere pretorului si o restitutio in integrum ob dolum, prin care actul pagubitor este desfiintat.

B. 3. Rapina (talharia)

Rapina este furtul cu violenta (talharia) comis fie de bande inarmate, fie de catre o singura persoana.

Pretorul a sanctionat delictul de talharie spre sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, cand faptele de jaf si banditism devenisera frecvente, iar legislatia in vigoare nu era suficienta. In aceasta situatie, pretorul a creat o actiune speciala numita vi bonorum raptorum (cu privire la lucrurile luate prin violenta), prin intermediul careia furtul comis prin violenta a fost sanctionat cu impatritul prejudiciului cauzat.

B. 4. Fraus creditorum (frauda creditorilor)

Fraus creditorum este paguba facuta de catre debitorul care, pentru a-si crea sau mari insolvabilitatea, a instrainat bunurile sale astfel incat creditorii sa nu mai poata avea posibilitatea de a-si valorifica creantele.

Asemenea fraude nu s-au practicat in epoca veche, datorita faptului ca executarea purta asupra persoanei, iar debitorul care nu platea risca sa fie vandut ca sclav trans Tiberim sau chiar sa fie ucis.

In epoca clasica, desi executarea asupra persoanei se mentine, se introduce sistemul executarii asupra bunurilor (venditio bonorum/vanzarea in bloc a bunurilor debitorului). In aceste conditii, debitorii incep sa-si instraineze bunurile fraudandu-i pe creditori. Evident, aceasta posibilitate de instrainare nu o aveau decat pana in momentul primului act al executarii asupra bunurilor, care era missio in possessionem (trimiterea creditorilor in detentiunea bunurilor debitorului).

Pretorul a intervenit, sanctionand acest delict printr-o restitutio in integrum ob fraudem creditorum, iar daca aceasta nu era aplicabila, pretorul elibera creditorilor un interdict (interdictum fraudatorium).

Pretorul a sanctionat acest delict si printr-o actiune in factum, denumita mai tarziu pauliana. Actiunea pauliana, care putea fi intentata in anumite conditii, dadea posibilitatea creditorilor de a revoca actele incheiate de debitor in paguba drepturilor lor. Aceasta actiune nu era intentata de fiecare creditor in parte, ci de catre curator bonorum. Curator bonorum este acea persoana insarcinata de catre creditor de a vinde bunurile debitorului potrivit lui distractio bonorum (vanzarea bunurilor debitorului cu amanuntul).