Utilizarea legilor bizantine in chestiuni pentru care nu existau norme canonice

In secolul al XII-lea, canonistul Balsamon scria ca Biserica nu trebuie sa ezite a folosi legile civile atunci cand, pentru anumite cazuri, lipsesc normele canonice, si ca acolo "(οὐδέν τι οἰ κανόνες διορίζονται, ὀφείλομεν τοίς νόμοις ἀκολουθείν) unde canoanele nu hotarasc, trebuie sa urmam legilor" (Comentar la cap. 28 din Nomocanon, Titl. I).

Biserica ecumenica a putut aplica acest principiu atat timp cat imparatii bizantini au acordat canoanelor autoritatea si validitatea legilor de stat, adica pana la desfiintarea Imperiului bizantin in anul 1453. Acest principiu a continuat sa fie insa aplicat in Tarile crestine, ortodoxe, din Sud-Estul Europei, si dupa caderea Constantinopolului. Mai precis, despre o aplicare grosso modo a legislatiei civile bizantine, in aceste Tari - inclusiv in Tarile Romane - putem vorbi pana in secolul al ΧIX-lea. La noi, la romani, de pilda, aceste legi bizantine au fost utilizate nu numai pana in epoca Regulamentelor organice, ci si chiar pana in timpul lui Cuza Voda.

In anaforaua sa din 24 decembrie 1753, mitropolitul Iacob al Moldovei aducea in sprijinul hotararii sale - cu privire la succesiunea fratilor Roset - citate din "Carja Arhiereilor", legiuirea lui Matei Vlastares, Novelele imparatului Leon si din Manualul lui Armenopol.

Pravilniceasca Condica - publicata in 1780, in limbile greaca si romana, din porunca lui Ipsilanti - a folosit ca izvoare principale Vasilicalele si obiceiul pamantului. Or, aceasta colectie s-a aplicat in Tara Romaneasca din anul 1780 pana la 1 septembrie 1818, cand a fost abrogata de Codul Caragea.

Aceleasi Pravile imparatesti (jus graeco-romanum) au fost folosite si de legiuirea lui Caragea (1818-1865), desi se simte influenta si din Codul civil al lui Napoleon. Oricum, aceasta legislatie "a fost in vigoare de la 1 septembrie 1818 pana la 1865, fiindca Regulamentele organice se rezemau tot pe Legiuirea lui Caragea".

Legiuirile bizantine au fost asadar folosite in Tarile Romane pana in secolul al XIX-lea.

In Tarile Romane, putem deci vorbi de o aplicare a acestei legislatii nomocanonice, bizantine, pana in epoca lui Cuza Voda, cand romanii intra in modernitatea europeana si in privinta legislatiei.

Biserica a atribuit legilor imparatilor, crestini, - emise in spiritul invataturii Evangheliei si al Canoanelor - o recunoastere si o importanta aidoma legislatiei sale canonice. De aceea, legile civile (νόμοι, νόμιμα, πολιτικαί διατάξεις) ale imparatilor crestini au fost primite in colectiile sale nomocanonice ca izvoare ale dreptului bisericesc.

Prin incorporarea lor in Colectiile canonice, aceste legi civile au fost canonizate; de aceea, in cazurile in care nu existau norme canonice privind anumite domenii sau chestiuni ale vietii bisericesti, Biserica a aplicat legile civile existente, conform principiului deja stabilit. "In chestiunile in care canoanele (οἰ κανόνες) nu hotarasc nimic (οὐδέν διορίζονται), trebuie sa ne tinem de legile civile (ὀφείλομεν τοις νόμοις ἀκολουθεῖν) (Nomocanon in XIV titluri, Titl. I, cap.28).

Prin primirea lor in Colectiile de canoane - incepand cu colectia lui Ioan Scolasticul (sec. VI) - acestor legi civile li s-a recunoscut nu numai deplina obligativitate pentru viata Bisericii, ci si statutul lor de izvoare ale Dreptului canonic.

Prin faptul ca legile imparatilor romani si bizantini , privitoare la viata Bisericii, au fost primite in colectiile sau sintagmele canonice, ele constituie - alaturi de canoane - izvorul matinal, de baza, al dreptului canonic, si au importanta unui izvor general al dreptului bisericesc. De altfel, asa se si explica faptul ca normele nomocanonice constituie si astazi un temei si o referinta pentru unele institutii ale Bisericii.

Prin dreptul receptat al Pravilei - care a fost "si un factor de unitate europeana" - dreptul romanesc, feudal, si-a dovedit de fapt o "functiune europeana si modernizatoare, . "

Istoricii dreptului feudal romanesc vorbesc de altfel si de o "legatura pe care pravilele din secolul al XVII-lea o stabilesc intre cultura noastra juridica si aceea a renasterii italiene si a glosatorilor", pe care "obiceiul n-ar fi putut-o stabili in nici-un chip, la acea data".

Dreptul scris, in Transilvania, in perioada evului mediu

Dupa cum s-a putut constata, Pravilele care au aparut in Tara Romaneasca si in Moldova au circulat si in Transilvania.

In Transilvania stapanita vremelnic de unguri, de turci si de austroungari, dreptul scris a fost insa si el tributar dreptului cuceritorilor.

Asa se face ca "Dreptul scris aplicat aici a fost cuprins in decretele regale. Privilegiile regale si, apoi, in perioada Principatului, cele princiare, acordate unor persoane, corporatii, comunitati, structuri sociale sau grupuri de populatie, au format si ele un izvor de Drept, stabilind in favoarea beneficiarilor diferite drepturi sau scutiri care, constituind un jus singulare, se aplicau numai in favoarea acestora".

La decretele regale s-au adaugat "Statutele" (considerate drept izvoare juridice speciale, fiindca au fost destinate unui anumit teritoriu sau unei comunitati) si Conventiile, incheiate intre reprezentantii unor clase sau paturi sociale pentru a stabili drepturi, indatoriri si privilegii.

"O asemenea conventie - scriu istoricii dreptului romanesc - a fost cea incheiata de categoriile privilegiate din Transilvania dupa rascoala de la Bobalna si cunoscuta sub denumirea de Unio trium nationum".

Dintre colectiile care au incorporat acest drept scris din Transilvania, cea mai veche este considerata "Tripartitum-ul juristului Stefan Werböczi din anul 1514.

Aceasta colectie, care justifica stapanirea ungara a Transilvaniei prin dreptul cuceritorului, contine masuri drastice impotriva taranilor iobagi.

In anul 1508 au fost intocmite "Statutele Tarii Fagarasului", iar in anul 1657 si 1690 "Constitutiile Tarii Fagarasului". Acestea contin norme de drept cutumiar, romanesc.

In fine, Constitutiile Secuilor - colectionate anterior, dar ratificate in 1555 - si "statutele si conventiile din diferite unitati teritoriale (Sibiu, Odorhei, Zarand etc.) vin sa intregeasca imaginea Dreptului de aplicare locala din Transilvania".

Hotararile dietelor transilvanene, dintre anii 1540 si 1669, au fost inserate in cunoscutele legiuiri Approbatae constitutiones (publicate in 1655), si Compilatae constitutiones, din 1669.

Actele normative imperiale (habsburgice) au fost cunoscute sub numele de "diplome" sau "patente". Prin Diploma leopoldina din anul 1691 se recunostea putere de lege vechilor acte normative transilvane.

In Transilvania, in anul in care Alexandru Ipsilanti intreprindea reforma sa, adica in 1776, aparea la Arad versiunea romaneasca a zakonicului lui Stefan Dusan.

Acest nomocanon, de sorginte bizantina, era deci adoptat de romani ca legiuire laica si bisericeasca. Prin aceasta legislatie nomocanonica se contracara intr-un fel legislatia imperiala habsburgica, de "lege" catolica.

B.  Judecata si procedura de judecata

dupa pravila si obicei

Pravila si obiceiul Tarii

In Tarile Romane, inca din epoca lui Alexandru cel Bun, judecata s-a facut dupa "Pravila" si "obiceiul Tarii".

Dupa cum se stie, in Pravile, "dispozitiile juridice propriu-zise nu sunt redate intr-o forma sistematica, pe ramuri si institutii, astfel ca normele de drept canonic alterneaza cu cele de drept laic, sau cele de drept civil cu cele de drept penal".

In Pravile, unde "infractiunea era socotita pacat, iar pedeapsa ispasire . " , normele de drept (penal, civil etc.) sunt elaborate conform conceptiei religios-crestine asupra infractiunilor si pedepselor. De altfel, asa se si explica faptul ca, in afara de pedepsele fizice (bataia, mutilarea, pedeapsa capitala), sunt prevazute si "pedepse duhovnicesti (matanii, rugaciuni, posturi)".

Organizarea judecatoreasca

Justitia feudala, romaneasca, a fost exercitata de urmatoarele organe judiciare: domnul Tarii; divanul (din a II-a jumatate a secolului al XVIII-lea, si departamentele); anumiti dregatori (centrali sau locali), in cadrul functiunii lor sau prin delegatie data de domn; anumite organe de conducere a orasului si de breasla oraseneasca; stapanul feudal (laic sau ecleziastic); megiesii sau oamenii buni si batrani (justitia obstii satesti); judecata bisericeasca, inclusiv "a pricinilor civile si penale intre civili, daca aveau o anumita legatura cu dogmele sau canoanele bisericii (jurisdictia civila a bisericii, casatorie, divort, acte civile, testament, danii, juramant, blestem, sperjur, rapire de fecioare, vina contra bunelor moravuri, amestecarea sangelui, constitina de bresle, asistenta sociala etc.), . "

In Transilvania, avem de-a face cu o complexitate a organizarii judecatoresti, datorata atat "multiplicitatii si diversitatii structurii sociale si organizarii ei administrative", cat si "transformarilor pe care le-a suferit in cursul evolutiei sale istorice ce a cunoscut mai multe stapaniri straine".

Pana la Regulamentele Organice, separatia puterilor in Stat n-a fost cunoscuta justitiei romanesti, asa ca acelasi dregator putea avea atributii judecatoresti (de cercetare si executare) si executive.

De asemenea, doar ulterior, prin crearea departamentelor "criminalicesti", s-a ajuns la o despartire tehnica intre justitia civila si cea penala.

In Transilvania , in perioada voievodatului, au functionat doua instante de judecata: a). instantele domaniale; b). instantele comitatense (sedes iudiciariae nobilium); c). instantele orasenesti; d). instantele ecleziastice; e). instanta voievodala.

Prin intermediul instantelor domaniale - instituite de voievodul Toma prin diploma privilegiata din 8 mai 1342 - feudalii exercitau jurisdictia lor senioriala asupra taranilor de pe mosiile lor. Sfera competentei lor depindea de dreptul palosului (ius gladii), acordat de rege, in temeiul caruia puteau judeca si in cauze penale grave, soldate cu aplicarea pedepsei cu moartea.

Instantele nobililor (Sedes nobilitares) judecau indeosebi apelurile impotriva hotararilor luate de instantele domaniale. Instantele orasenesti - compuse din judele si juratii orasului - judecau pricinile civile si penale ale locuitorilor acestuia.

Instantele ecleziastice judecau - in virtutea acelui "privilegium fori" - pe clerici (si pe laici in chestiuni care priveau forul intern).

Scaunul de judecata al voievodului (Instanta voievodala) judeca atat pe nobili cat si pe nobili, cu exceptia clericilor si a persoanelor scoase de sub jurisdictia sa printr-un privilegiu acordat de rege. Aceeasi instanta voievodala judeca si apelurile impotriva hotararilor forurilor de judecata comitatense.

In calitatea sa de ultima instanta, Curtea regala - care era in afara teritoriului romanesc al Transilvaniei - fiind instanta suprema din statul feudal ungar, judeca apelurile contra anumitor categorii de hotarari locale.

In epoca Principatului, conducerea suprema in materie judecatoreasca revine Principelui, care poseda si dreptul de gratiere. Ca sfetnic si ajutor in aceasta materie, Principele are un "iudex curiae", numit si "palatinus curiae", corespunzator vornicului din Tara Romaneasca si Moldova.

Dieta judeca in prima si ultima instanta in materie de crime de inalta tradare.

Ca instante inferioare sau intermediare aflam:

a). Scaunul de judecata din sat (forum pedaneum), alcatuit din judele satesc si jurati, care judeca cauzele minore dintre sateni;

b). Scaunul stapanului de mosie (forum dominale);

c). Scaunul judecatoresc de plasa (sedia vastialis), prezidat de pretor;

d). Scaunul cetatii, alcatuit din capitanul cetatii si asesori;

e). Scaunele comitatelor (sedes nobilitares), ultima instanta pentru taranii iobagi reclamanti;

f). Forurile ecleziastice.

In afara instantelor de judecata organizate de Bisericile recepte ale regatului (adica, catolica, luterana, calvina si unitariana), au existat si cele ale romanilor ortodocsi (Scaunele protopopesti si Scaunele vladicesti).

In perioada dominatiei habsburgice, intalnim urmatoarele foruri judecatoresti:

a). Scaunele domaniale (sedes dominales);

b). Scaunele oraselor si targurilor;

c). Scaunele secuiesti;

d). Forurile ecleziastice;

e). Tabla regeasca, care a functionat  ca prima instanta in cazurile penale grave si in cazurile civile importante, si ca instanta de apel in cazurile prevazute de lege relativ la procesele nobililor judecate in prima instanta in fata oricarui alt for judecatoresc.

f). Cancelaria aulica transilvana de pe langa Curtea de la Viena.

Referitor la justitia ecleziastica din Tara Romaneasca si Moldova, trebuie precizat ca ea a urmat randuielii nomocanonice statornicita in Bizant.

Conform acestei randuieli - care figureaza si in Nomocanonul lui Malaxos, folosit in Tarile romane ca izvor al pravilelor din secolul al XVII-lea - s-a interzis laicilor judecarea clericilor.

In aceasta privinta, Pravila de la Govora (1640), de pilda, prevedea ca preotul sa fie supus judecatii Bisericii pentru orice vina, "ori trupeasca ori sufleteasca". Numai pentru procesele privind locurile lor de aratura sau de vie preotii puteau fi supusi justitiei laice, dar, si atunci, "boierii" puteau sa-i judece doar "cu intrebarea arhiereului" (Pr. Gov., 4), adica cu aprobarea episcopului lor.

Aceeasi Pravila interzicea clericilor (episcopi, preoti si diaconi) sa se adreseze Domnitorului cu reclamatii. Ele puteau fi facute doar cu "binecuvantarea" (incuviintarea) mitropolitului Tarii si a "Soborului" (Sinodului).

Aplicand principiul enuntat de legislatia nomocanonica, bizantina, aceeasi Pravila de la Govora cerea ca "fice judecatoriu sa asculte de judecata episcopului", si ca si "judetul imparatesc si boieresc sa stea sub puterea besearicii" (Pr. Gov., 94).

Aceste prevederi le aflam de altfel atat in Pravila aleasa (c. 134), redactata de Eustratie logofatul in Moldova, in anul 1632, cat si in Pravila cea Mare (gl. 103), publicata la Targoviste in anul 1652.

Fidele spiritului traditiei romano-bizantine, Pravilele din secolul al XVII-lea au consacrat principiul potrivit caruia "judecatorii laici trebuiau sa accepte ca legale deciziile instantelor bisericii, . " , exceptand cazul pedepsei cu moartea, in care "judecatorul cel mirenesc" putea verifica, daca socotea necesar, marturiile aduse. Pentru crima de erezie, Pravila prevedea insa ca pedeapsa sa fie adusa la indeplinire "fara nici de o intrebare, cum au fost tocmeala" (Cartea Rom. Gl. 58, 10).

In satele manastirilor, episcopiei si mitropoliei, "atributiile judiciare pe care le exercitau vechii juzi, cnezi sau vatamani, cu consensul obstilor respective, au trecut asupra vornicilor sau dregatorilor numiti de egumeni, de episcopi sau de mitropolit. In general, acesti imputerniciti nu erau clerici. Satele sustrase justitiei domnesti, cat si cele lipsite de propriul lor drept de justitie locala, nu intrau deci sub jurisdictia bisericeasca propriu-zisa, organizata potrivit dreptului canonic, ci erau subordonate ierarhilor si egumenilor ca stapani de sate, ca titulari ai unor drepturi funciare identice cu ale bisericilor, pe care le puteau exercita prin imputerniciti".

Atributiile judiciare ale clericilor in serviciul justitiei feudale nu se deosebesc de cele ale stapanilor de mosie.

In aceasta privinta, ni s-a pastrat si o confirmare domneasca data de Stefan cel mare in anul 1452. ridicand dreptul de judecata al dregatorilor laici asupra saracilor din satele si targurile mitropoliei Romanului, domnul Moldovei a acordat acest drept mitropolitului, protopopului sau dregatorului mitropolitului.

Se recunostea deci dreptul de jurisdictie mitropoliei episcopiilor si manastirilor asupra locuitorilor din satele aservite.

Dar, "un asemenea drept de justitie cu caracter patrimonial - remarca Gh. Cront - nu reprezinta insa o particularitate a justitiei feudale romanesti, ci a fost deopotriva proprie atat popoarelor apusene, cat si altor popoare: sarbi, bulgari si rusi".

Dupa parerea aceluiasi cercetator avizat al justitiei bisericesti, in aceasta confirmare domneasca este vorba si "de atributiile de justitie senioriala ale protopopului, in calitatea lui de stapan de mosie".

Dupa cum am vazut, in Transilvania medievala, competenta instantelor bisericesti a fost stabilita de un privilegiu denumit "privilegium fori", in virtutea caruia nu se putea porni proces impotriva clericilor decat in fata instantelor bisericesti. Judele nu avea deci dreptul sa citeze pe clerici in fata sa la judecata. Procesele pentru domenii bisericesti se judecau insa "numai la curtea suveranului, de la care derivau aceste drepturi de proprietate, ca donatiuni".

In Tarile Romane, pentru apararea unui drept incalcat sau chiar numai amenintat de o vatamare s-a recurs atat la procedura "contencioasa" (in cadrul unui litigiu), cat si la cea "gratioasa" (dreptul fiind valorificat necontencios).

"In vechiul drept - scria un cercetator - nu se facea teoretic aceasta distinctie, dar in practica existau cele doua feluri de proceduri".

In documentele vremii, judecata apare sub denumirea de "pricina", "galceava", "treaba" etc.

Reclamantul se chema "paras", "jaluitor", "prigonitor", iar paratul se mai chema si "prigonit" si, in penal, invinuit (invinuiti), ca si astazi.

Dupa cum se stie, in dreptul feudal, numai oamenii liberi si persoanele juridice (bisericile, manastirile si chiar satele) aveau capacitatea sa stea in justitie.

Oamenii dependenti (rumanii sau vecinii) puteau sta in justitie numai in procesele in care se punea in discutie insasi starea lor de dependenta.

"In materie penala - scrie un cercetator - stapanul vecinului sau al tiganului infractor avea alegere intre a-i rascumpara capul, platind gloaba si despagubirea si a-l abandona statului si partii vatamate".

Chemarea in judecata se facea de obicei printr-o plangere orala sau scrisa (para, jalba, jaloba), inmanata uneori Domnului chiar intr-un protap cand trecea cu alaiul.

Fiind sesizat prin plangere, Divanul fixa termenul de judecata pentru solutionarea litigiului ("punea soroc", "da zi", "sorocea pricina", "sorocea partile" etc.). la termenul fixat, el asculta sustinerile partilor, administra probele si apoi proceda la judecata. Daca un impricinat nu se prezenta la termenul fixat, el era adus fortat -la noul termen ce se fixa - de un "aprod" sau alt slujbas domnesc, cu toate inscrisurile de care dispunea, spre a le infatisa instantei.

Cheltuielile de deplasare ale slujbasului domnesc erau suportate de cei adusi fortat la judecata. Aceste cheltuieli au fost numite "treapad" (in tara Romaneasca) si "ciubote" (in Moldova).

Uneori, sentinta data de Domnitor - sub forma de porunci - "era inaintata direct tulburatorului dreptului, cu aratarea si a pericolului la care se expunea daca nu i se supunea de indata".

Aceasta procedura traditionala, inrudita cu interdictele romane, unii cercetatori au gasit o asemanare "cu aceea a ordonantelor prezidentiale moderne, prin grabnica interventie a organului judiciar si caracterul provizoriu al masurii".

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Domnul investea adesea pe un dregator sa cerceteze si sa judece o pricina - dupa indicatiile date in porunca domneasca - prin carte de volnicie.

In vechea procedura judiciara, romaneasca, nu intalnim deosebirea de astazi intre procesul penal si cel civil. De altfel, aceleasi norme se aplicau in ambele, "in afara de ceea ce este specific penalului, ca folosirea torturii in timpul cercetarilor, ca mijloc de aflare a adevarului si sanctiunile cu caracter represiv. Insasi rascumpararea mortii (compositio homicidii), institutie de origine germanica proprie dreptului feudal, este un semn al confuziei ce se facea intre civil si penal, conceptia epocii asupra pedepsei permitand ca moartea unui om sa fie platita in bani, in afara de cazuri exceptionale, cum ar fi hiclenia. Pe de alta parte - conchidea un cercetator al vechii proceduri judiciare - faptele civile erau sanctionate uneori penaliceste".

In Transilvania, in privinta procedurii judiciare, avem unele particularitati generate de contextul politico-social. De pilda, in legatura cu fixarea termenului de judecata, procedura transilvaneana prezinta - fata de aceea din celelalte doua tari romane - "particularitatea existentei unor zile sau perioade de desfasurare a judecatilor, legate de anumite date calendaristice sau evenimente. Asemenea termene au fost octavele si quindenele".

O alta particularitate a procedurii transilvanene a constituit-o durata desfasurarii procesului.

Legile au prevazut procedura numita "brevis processus", adica procedura accelerata pentru anumite spete.

In fine, in procesele civile, partile puteau sustine procesul si prin reprezentanti, a caror angajare se facea prin litterae procuratoriae.

"Reprezentarea in proces - scria V. Sotropa - s-a bucurat in Transilvania de o vechime mai mare si o reglementare mai minutioasa decat in Tara Romaneasca si Moldova".

Principiul dreptului roman - care prevedea obligatia celui ce formuleaza o pretentie sau o acuzatie in justitie sa o si dovedeasca - s-a aplicat si in Tarile romane, "cu exceptia unor institutii cu origine feudala timpurie si chiar prestatala, cum este cojuratoria".

In epoca feudala, romaneasca, mijloacele de probatiune au fost: marturisirea impricinatului, marturiile martorilor, (co)juratorii, juramantul impricinatului, blestemul si cartea de blestem pentru impricinat sau martori, inscrisurile, prezumtiile, expertiza, cercetarea la fata locului, cunostinta personala a judecatorului.

Referitor la juramantul luat impricinatului sau depus de martori, mentionam ca acesta a fost adeseori ordonat de domn in divan si se lua in biserica, pe Sfanta Evanghelie.

In procese a fost folosit si blestemul sub forma cartii de blestem (afurisenie) pe care o dadea din oficiu - la cererea uneia dintre partile litigante sau la porunca domnului - ierarhii Tarii sau chiar si unii patriarhi greci (din Ierusalim si Alexandria) aflati in Tarile Romane dupa ajutoare banesti.

Istoricii vechiului drept romanesc ne spun ca aceasta Carte de blestem era de obicei trimisa de ispravnic protopopului, care o incredinta preotului locului. "Acesta chema in biserica pe cei ce trebuiau sa jure si le-o citeau, punandu-le in vedere consecintele sperjurului; apoi le lua juramantul si intocmea un act semnat de martori, pe care il inainta judecatii, care il lua in considerare cu ocazia dezbaterii pricinii".

Inscrisurile (carti, ispisoace, hrisoave, urice, zapise, divesuri, sineturi) - prezentate de impricinati ca mijloace de probatiune erau adesea intarite si de pecetea domneasca. In caz de disparitie (distrugere, pierdere, ardere, putrezire etc.), partea interesata cerea divanului reconstituirea lor.

Intreaga desfasurare a procesului era consemnata intr-o hotarare numita Carte de judecata sau anafora. Initial, aceasta hotarare nu s-a facut in scris, de unde si lipsa unor asemenea documente.

Daca anaforalele divanului condus de mitropolit erau atacate de unul dintre impricinati, procesul era judecat de divan sub conducerea domnului.

Anaforalele dregatorilor domnesti erau rejudecate de divanul Tarii. Anaforaua divanului era atacabila in fata divanului condus de Domn. "Solutia data de divanul condus de domn era executorie, in sensul ca putea fi executata de indata".

In vechea noastra procedura judiciara, n-au fost cunoscute caile de atac, adica apelul si recursul, creatii ale dreptului procesual modern.

Dreptul feudal, cutumiar, romanesc, nu a cunoscut "autoritatea lucrului judecat", in sensul care se acorda astazi acestei notiuni, de unde si faptul ca "hotarari judecatoresti pronuntate de un domn, chiar ramase definitive, puteau fi declarate fara valoare de domnul urmator, procedand la o noua judecata".

La aceasta nestabilitate a dreptului s-au cautat oarecare remedii in institutii precum blestemul; zavesca (in Moldova) si prada (in Tara Romaneasca), care prevedeau obligatia partilor de a da o suma de bani domniei in cazul in care nu si-ar respecta angajamentul sau ar redeschide procesul; gloaba, sanctiune patrimoniala aplicabila persoanei care nu respecta propriul sau angajament sau ordinul autoritatii; feria (in Moldova), perceputa ca taxa platita de partea castigatoare pentru obtinerea titlului de proprietate si in acelasi timp o rasplatire a judecatorului.

In epoca respectiva, organul de judecata putea face si executarea hotararilor.

In general, "ordinul de executare era trimis de Domn mitropolitului sau boierului care a judecat, spre a-i da curs".

Aceiasi istorici ai vechiului drept romanesc ne spun ca, in Transilvania, "redactarea sentintei a devenit obligatorie din secolul al XII-lea", si ca actul intocmit (sententia) se elibera partilor "in schimbul unei taxe; executarea trebuia sa aiba loc in curs de un an de la pronuntarea sentintei".

In acelasi pamant romanesc, transilvanean, aflam si o procedura speciala, precum aceea a "ordaliilor" (ordalia) sau "judecata lui Dumnezeu" (iudicium Dei) si "cojuratoria". Ordaliile aveau mai multe forme. O prima forma era aceea a fierului rosu, care consta in ducerea cu mana pe o anumita distanta a unui fier inrosit de catre una din parti sau reprezentantul ei.

Administrarea probelor

Probele au fost scrise (oficiale) - consemnate in hrisoave, carti domnesti, zapise etc. - si orale.

Pe langa marturia simpla, ca proba orala a fost folosit si juramantul (depus cu precadere de boieri). De obicei, "juratorii" depuneau juramantul in Biserica.

S-a retinut si faptul ca, in procesele penale, martorii jurau in Biserica "cu privire la reputatia unei persoane parte in proces . Aceasta proba era mai puternica decat actele scrise".

Partea care pierdea procesul putea cere rejudecarea pe baza unei noi probe "cu un numar dublu de juratori fata de cei anteriori - lege peste lege - care putea confirma sau infirma prima hotarare".

In Evul Mediu intalnim si o straveche forma de juramant, cunoscuta sub numele de "juramantul cu brazda", a carui ritual urca pana in timpul tracilor si a geto-dacilor.

Fiind increstinata, aceasta practica a juramantului cu brazda a fost treptat inlocuita cu purtarea unei "carti de blestem" in schimbul brazdei (pamantului).

S-a spus ca " . hotarnicia ramane o forma originala a vechiului drept romanesc, cu un aport considerabil de drept popular, putin influentat de dreptul romano-bizantin"

Asezarea hotarelor satesti, care sete anterioara intemeierii Statelor feudale romanesti, a fost urmata de "parcelarea ulterioara a hotarelor fiecarui sat (operatie inceputa in secolul al XV-lea si legata de privatizarea stapanirilor funciare in societatea feudala)"

Procedura de partaj si de asezare a unor hotare a fost apoi urmata - in cazul incalcarii acestor hotare - printr-o procedura de restabilire sau recunoastere a lor.

"Juramantul cu brazda in cap" (in Moldova) sau cu traista de pamant pe umeri (Tara Romaneasca), care este o practica straveche, intalnita "si la unele popoare europene", are si "unele deosebiri privitoare la forma si la modalitatile caracteristice".

La romani, conform acestui obicei, atestat documentar "pana in secolul al XIX-lea", cel ce jura cu brazda pe cap sau cu traista (desagii) cu pamant pe umeri (in poala), "dupa juramant umbla cu acest pamant pe unde era hotarul".

Vechiul Drept romanesc (feudal) a cunoscut si practica probelor "reconstituite, cum erau aldamasanii din contractele de vanzare sau copiii de tarani calugariti la stabilirea hotarelor mosiilor ori pamiti la semnele de hotar, ca sa-si aminteasca de ele mai tarziu, in cazul unui litigiu".

Cei considerati ca ar fi putut sa se sustraga de la judecata, erau dati in grija si supravegherea unor chezasi, pentru a-i duce la termenul fixat. In caz de neprezentare, pedeapsa era suportata de chezasi.

Documentele vremii au retinut ca, in instantele de judecata, hotararile se dadeau pe baza pravilei.

De obicei, hotararile din domeniul penal sau cel al dreptului familial se dadeau in forma orala. Cand erau date in forma scrisa, rareori se indica textul din Pravila pe care se bazase hotararea judecatorului. In schimb, in cazul litigiilor privitoare la proprietate, hotararile au fost aproape intotdeauna sub forma scrisa. De altfel, in hrisoave aflam textul a multora din aceste hotarari, confirmand astfel si faptul ca pravilele au fost aplicate in activitatea judiciara a Tarii.

Infractiuni si pedepse

Procedura de judecata penala

Dupa cum se stie, "notiunile de infractiune (vina) si pedeapsa penala au existat in tarile romane si inainte de constituirea lor in state feudale. Obstile satesti au aplicat . un drept penal nescris, stabilit prin obicei. Dupa constituire, statul s-a substituit in drepturile obstilor, preluand treptat dreptul de represiune penala in interesul politicii de centralizare".

In dreptul penal feudal, infractiunea a avut urmatoarele denumiri: "fapta", "fapta rea", "greseala mare", "vina", "vinovatie", "pacat" etc.

In toate cele trei Tari romanesti (Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania) intalnim practicata ca institutie de drept consultudinar, "inca inainte de constituirea statelor feudale" , "compozitiunea".

Considerata "un rest de justitie privata", compozitiunea este "intelegerea dintre vinovat si victima sau rudele victimei prin care vinovatul, intelegandu-se cu ele, prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pamant etc.), isi rascumpara vina".

De la raspunderea penala colectiva - din timpul organizarii prestatale - s-a ajuns la raspunderea penala personala, prevazuta de Pravila.

In Pravilele Tarii sun incriminate atat infractiunile contra Statului, domniei si bisericii, cat si cele contra vietii, integritatii fizice, bunurilor materiale etc.

La romani, toate infractiunile au fost considerate publice.

Dreptul penal romanesc a deosebit intre infractiuni intentionate si neintentionate.

Cumulul de pedepse a fost admis.

Conform Pravilelor, pedepsele erau aplicate "dupa voia judecatorului".

In Pravile, ca infractiuni au fost mai intai considerate erezia (proferarea unei invataturi gresite, contrare celei marturisite de Biserica Ortodoxa), apostasia (lepadarea credintei celei adevarate (ortodoxe) si ierosilia (sacrilegiu, profanarea).

In textul acelorasi Pravile ale tarii sunt considerate ca infractiuni:

Inalta tradare (hiclenie), care, dupa obiceiul pamantului si dupa pravila, era pedepsita cu moartea si confiscarea averii.

Lezmajestatea - numita de pravila "sudalma" (Carte rom., gl. 49) - era insulta adusa domnului de catre un supus.

Omorul / Paricidul

Pentru omor, pravilele prevad moartea, mutilarea, tortura, ocna, inchisoarea, confiscarea, surghiunul, gloaba.

"Dar, dupa obiceiul pamantului, practicat justitia obstii si pastrat in toata perioada (secolul al XIV-lea - 1750), ucigasul isi putea rascumpara vina de la rudele victimei si de la dregator prin compozitiune ("plata capului").

Pentru paricid (uciderea parintilor, a sotiei/sotului, a copiilor, fratilor sotilor), pravilele prevad arderea de viu sau si o "moarte mai cumplita" (Carte rom., gl. 8, zac. 17; Indreptarea legii, gl. 243, zac. 17).

Talharia si furtisagul

Pentru talharie - infractiune ce constat intr-un furt insotit de violenta - pravilele prevad moartea prin spanzurare.

Furtul era pedepsit cu moartea, ocna, mutilarea, surghiunul, bataia, gloaba, plata valorii duble a lucrului furat, confiscarea.

Ranile, loviturile

Dupa un Parinte al Bisericii din secolul al IV-lea, "cel ce a dat aproapelui lovitura de moarte, ucigas este, ori de a inceput bataia, ori de s-a aparat" (Can. 43 Sf. Vasile cel Mare).

In conceptia dreptului penal al epocii respective, si aceste infractiuni au fost considerate ca infractiuni publice.

Pedepsele au fost lasate la aprecierile judecatorului, adica "cum va fi voia giudetului" (Carte rom. gl. 13, zac. 3).

Pentru rani simple, pedeapsa aplicata era de obicei amenda, adica "gloaba" sau "hatalmul".

Pentru rani grave (de moarte), vinovatul era pedepsit "ca si un ucigas" (Carte rom. gl 13, zac. 2).

Dupa pravile, loviturile simple erau pedepsite tot la aprecierea judecatorului, in practica, cu amenda sau cu bataia aplicata "cu masura si pe vina" (Carte ro., gl. 11, zac. 14).

Incalcarea hotarelor, incendierea caselor si holdelor

Mutarea, distrugerea sau insusirea hotarelor a constituit o infractiune reprimata atat de obiceiul pamantului, cat si de pravila, care a impropriat normele dreptului bizantin, indeosebi din acea legislatie agrara (Νόμος Γεουργικός).

In afara de sanctiunea civila - pierderea muncii, semintei si a roadei pentru cel ce ara si seamana pe pamantul altuia - pravilele prevad si pedepse penale pentru cei care incalca hotarele, si anume, plata hotarului (gloaba, in numerar sau boi) sau pedeapsa corporala (bataia) daca se facea cu violenta. Ambele pedepse erau insa lasate la aprecierea judecatorului.

Si incendierea de case, de holde, de fan etc. a fost considerata o infractiune atat de obiceiul pamantului, cat si de pravile (cf. Indreptarea Legii, gl. 306, zac. 76-80; Carte rom., pric. VIII, zac. 76-80).

Pravilele prevedeau pedeapsa cu moartea pentru incendiatori, dar, de obicei, justitia domneasca urmarea mai intai repararea  pagubelor (plata despagubirilor).

Rapirea de fecioara (femeie), sodomia, desfranarea

Rapirea a fost considerata o vina grava ("fapta mare"). De obicei, justitia domneasca a ingaduit rascumpararea vinei prin gloaba, dar, pravilele din secolul al XVII-lea au generalizat pedeapsa cu moartea (Indreptarea legii, gl. 259, zac. 2; Carte rom., gl. 32, zac. 2).

Referitor la infractiunea rapirii de fecioare, inca din primele secole crestine s-a facut deosebire intre rapirea care se face prin constrangere si cea conditionata. Pentru primul fel de rapire, Sf. Vasile cel mare (+379) a prescris o epitimie de trei ani atat pentru rapitor, cat si pentru coautori si favorizatori. "Iar pentru aceea ce nu se face cu sila, nu este a da socoteala, daca nu se va fi intamplat si necinstire, . " (can. 30 Sf. Vasile cel Mare).

In practica insa, considerandu-se ca tanara se afla sub puterea parinteasca, "pater familias" putea sa o revendice si sa o readuca sub puterea sa (cf. can. 38 si 42 Sf. Vasile cel Mare).

In anul 451., Sinodul IV ecumenic (Calcedon) a hotarat insa "ca cei care rapesc femei sub cuvant de casatorie, sau partasii, sau sfatuitorii celor ce le rapesc, daca ar fi clerici sa cada din treapta lor, iar daca ar fi laici sa fie dati anatemei" (can. 27 IV ec.).

Sunt deci pedepsiti atat faptasii, cat si complicii si tainuitorii. Aceasta dispozitie canonica, care a fost reiterata - textual - de parintii Sinodului trulan (691/692), in canonul 92, prevede asadar pedeapsa caterisirii - pentru clerici - si pedeapsa anatemei pentru laici (crestini), adica excluderea din randul crestinilor.

Aceleasi pedepse prevede si legislatia bizantina. Mai mult, o dispozitie din Novela 143 a imparatului Justinian - din anul 563 - declara ilegala casatoria dintre rapitor si femeia rapita.

Pravilele Tarii au facut si ele deosebirea intre rapirea cu violenta si cea care constituia vina de seductie, adica de ademenire "cu dezmierdaciune si cu zburdaciuni si cu dari si cu fagaduinte", care era pedepsita mai usor (cf. Indreptarea legii, gl. 252, zac. 10; Carte rom., gl. 36, zac. 10).

Sodomia (legatura sexuala intre barbat si barbat sau femeie si femeie) a fost aspru sanctionata atat de Biserica, cat si de legislatia bizantina.

Pentru sodomie, pedeapsa prevazuta in dreptul bizantin receptata in Tarile Romane era moartea.

Dupa cum se stie, "in Tarile romane, cazurile de sodomie au fost rare".

Infractiune asimilata cu Sodomia a fost considerata si impreunarea cu animale, pentru care legislatia bizantina a prevazut "taierea membrului barbatesc".

Pentru Parintii Bisericii ecumenice, toti cei care savarseau aceste infractiuni (pacate), adica "stricatorii de parte barbateasca, si stricatorii de animale", isi dadusera viata "Satanei" (can. 7 Sf. Vasile cel Mare).

Pentru aceiasi Parinti ai Bisericii ecumenice, cei care practica sodomia " . isi arata paganatatea sa intru cele necuvantatoare, . ", de unde si prescrierea unei epitimii (pedepse) care ii interzicea sa se aproprie de Sf. Impartasanie timp de 15 ani (can. 63).

Desfranarea (relatia sexuala dintre un barbat si o femeie in afara casatoriei) a fost condamnata si pedepsita atat de biserica (cf. can. 8, 25, 61 apost.; 3, 4, 44 VI ec.; 3, 32, 60, 69 Sf. Vasile cel Mare etc.), cat si de domnie.

Spre a o deosebi de "gloaba pantecelui", cu care era pedepsita femeia care nastea un copil fara sa aiba un barbat legiuit, justitia domneasca a pedepsit desfranarea cu "gloaba mare". Pentru Pravilele "din secolul al XVII-lea (cf. Carte rom. gl. 16, zac. 3 si gl. 36, zac. 19; Indreptarea legii, gl. 215, zac. 3, si gl. 252, zac. 19), concubinajul a fost insa considerat "ca o casatorie de fapt, la periferia moralei, dar nu imoral . " . Aceasta conceptie provenea din legislatia romana, care admitea sau tolera - pe langa casatoria legala (legitimum matrimonium) - si concubinajul, adica, relatiile unui barbat liber (care nu era si legatura de casatorie) cu o femeie libera.

De aceasta prevedere a legislatiei romane a tinut seama si Sf. Vasile cel Mare atunci cand a spus ca, daca celor doi parteneri (barbat si femeie) "le va place cu tot dinadinsul impreuna vietuirea, sa cunoasca epitimia pentru desfrau, dar sa se permita ca sa vietuiasca laolalta ca sa nu se intample ceva mai rau" (can. 26).

Dupa comentatorii acestui canon, prin aceasta randuiala - Sf. Parinte, Vasile cel Mare, a dorit sa evite ca cei aflati in concubinaj sa se intalneasca "in secret, sa comita adulter in caz ca s-au casatorit cu alte persoane, sau sa se sinucida . "

Cert este insa faptul ca imparatul Justinian a legalizat acest fel de convietuire, conditionand-o insa de declaratia publica a celor doi parteneri ca vor vietui impreuna. Mai mult, copiii din concubinaj puteau fi legalizati, iar concubina putea mosteni pe concubinul raposat (cf. Nov. XIV, XIII, 5).

Ulterior, insa, legislatia nomocanonica bizantina a interzis ca un barbat sa tina concubina in casa sa, prevazand obligativitatea ca acesta ori sa se casatoreasca cu ea, ori sa o indeparteze din casa sa (cf. Ecloga, tit. II, c. 8; Prohiron, IV, 26).

In fine, in acelasi secol (IX), imparatul Leon Filozoful a stabilit randuiala potrivit careia numai casatoria binecuvantata de Biserica este considerata legala (Nov. 89), de unde si intoleranta fata de concubinaj.

Amestecarea de sange (incestul) si adulterul

Incestul (relatia sexuala intre doua persoane de sex diferit, aflate in grad de rudenie) a fost aspru pedepsit de Biserica. De pilda, pentru Sf. Vasile cel Mare (+379), convietuirea sexuala intre frati se sanctioneaza la fel ca si uciderea. "Amestecarea frateasca - scria Sfantul Parinte - se va canonisi cu timpul cuvenit ucigasului" (can. 67).

Pentru cel care are relatii cu sora vitrega, acelasi Parinte prescrie epitima de 20 de ani, pe care sa o execute public, trecand prin toate cele patru trepte ale pocaintei.

"Celui ce impreuna s-a spurcat cu sora sa de tata, sau de mama, sa nu i se ingaduie - preciza Sf. Vasile cel Mare - a intra in casa de rugaciune, pana ce nu renunta la fapta nelegiuita si necinstita (can. 75).

In fine, pe cel care " . iubeste nebuneste pe soacra sa, nefiind despartit de sotia sa", canoanele le-au interzis primirea Sf. Impartasanii pe o perioada de sase ani (can. 26 Sf. Ioan Post.).

In dreptul feudal romanesc, incestul s-a numit amestecare de sange sau sange amestecat (cf. Carte rom., gl. 41, zac. 1; Indreptarea legii, gl. 211, zac. 1).

Pentru incest, Pravilele prevad pedeapsa cu moartea, taierea nasului, bataia si gloaba. Pravila aleasa prevedea si interdictia la "Cuminecatura" (Sf. Euharistie). (Prav. al., can. 334).

In epoca feudala, romaneasca, adulterul - denumit "preacurvie" - era considerat "vina sotiei, iar mai tarziu si a sotului, care avea o legatura sexuala in afara casatoriei. Vina era pedepsita - scria un cercetator al vechiului drept romanesc - atat de dreptul canonic, cat si de cel laic, de pravile si de obiceiul pamantului".

Pentru adulter, dupa obiceiul pamantului, femeia putea fi pedepsita cu moartea.

Pravilele nu pedepseau pe sotul care isi ucidea sotia, prinsa in flagrant delict de adulter, sau o punea in fiare sau temnita (Indreptarea leg., gl. 243, zac. 6; carte rom., gl. 8 zac. 6).

In epoca respectiva erau asadar aparate doare drepturile sotului, asa cum facuse odinioara si legiuitorul roman.

Ulterior, sotul vinovat de infidelitate conjugala era osandit numai ca desfranat, iar nu ca adulter.

Doar infidelitatea sotiei era deci pedepsita ca adulter, pe cand a sotului nu era sanctionata de lege.

Legislatia canonica a supus insa pedepsei pentru adulter atat pe sot, cat si pe sotie, atunci cand se fac vinovati de infidelitate conjugala (cf. can. 87 trulan), de unde rezulta clar ca, dupa invatatura (doctrina) canonica a Bisericii, adulterul poate fi invocat ca motiv de divort atat din partea sotului, cat si din partea sotiei.

Biserica a recunoscut deci aceleasi drepturi conjugale atat sotului, cat si sotiei, chiar daca, in primele secole - sub impactul legislatiei romane - n-a fost clara distinctia intre adulter si desfrau (cf. can. 21 Sf. Vasile).

Defaimarea (Sudalma)

Aceasta infractiune, defaimarea (denuntarea calomnioasa) apare in pravila sub denumirea de "sudalma" (Indreptarea leg., gl. 107; Carte rom., gl 44).

Parile calomnioase sau ocarile adresate unui dregator sau unui cleric sunt catalogate de Pravila sub denumirea de "Sudalma mare", spre a le deosebi de cele adresate unei persoane obisnuite, care constituiau sudalma mica (Indreptarea leg., gl 113, zac. 2; Carte rom., gl. 50, zac. 2).

Legislatia pravilnica din Tarile Romane - privind infractiunea defaimarii Domniei, a dregatorilor sau a clericilor - a urmat spiritul celei canonice, conform careia, "daca cineva ar ocari fara dreptate pe imparat (carmuitor), sau pe dregator, sa sufere pedeapsa, si daca este cleric, sa se cateriseasca, iar daca este laic sa se afuriseasca" (can. 84 apost.).

Falsul

In epoca respectiva, falsul - denumit viclesug sau inselaciune - era infractiunea ce consta in "plasmuirea unui document sau alterarea voita a adevarului in documente sau in alte instrumente juridice (masuri, semne de hotar)".

Pravilele prevedeau aplicarea bataii pentru cei care foloseau "masuri hiclene" (Indreptarea leg., gl. 301, zac. 57; Carte rom., pric. V, zac. 57).

Neascultarea (fata de porunca domneasca, de hotararile judecatoresti, de stapanii de mosie).

Pravilele prevad ca cel care "nu va asculta de domnu-sau . intr-un chip se vor certa si boiarii si cei mai prosti" (I.L., gl. 367, zac. 7; C.R., gl. 62, zac. 7). Pedeapsa neascultarii implica temnita, bataie sau chiar moarte.

Aceasta infractiune a existat in practica statelor feudale romanesti inca de la constituirea lor.

Juramantul mincinos

Aceasta infractiune consta in vina de a marturisi fapte neadevarate si a le intari prin juramant ca adevarate.

De obicei, martorii jurau pe Evanghelie, invocand numele lui Dumnezeu.

Juramantul crestin - pe numele lui Dumnezeu - s-a introdus in epoca imparatului Constantin cel Mare (Cf. Codex Theod., 9, XI, 39), si a fost confirmat de imparatul Justinian (Codex Just. II, 59, 1; IV, 20, 9).

Prin Novela 124, imparatul Justinian a dispus ca fiecare judecator sa depuna juramant pe Sfanta Evanghelie.

Ulterior, si martorii au depus acest fel de juramant.

In Documentele vremii, aceasta infractiune apare si sub denumirea de "juramant stramb", "marturie stramba", "limba stramba" . In Pravile, el este insa denumit "juramant mincinos" (C.R., gl. 59, zac. 2; I.L., gl. 364, zac. 2).

Obiceiul pamantului a statornicit norma pedepsirii acestei infractiuni cu gloaba, care se platea de obicei in boi.

Acest obicei al pamantului era atat de inradacinat, incat, intr-un zapis din secolul al XVIII-lea, "megiesii care fac o marturie declara ca daca se va dovedi ca nu au spus adevarul ei se obliga sa li se taie barbile si sa plateasca "limba stramba""

13. Vrajitoria

In documentele vremii, infractiunea de vrajitorie a purtat diferite denumiri: vraja, farmece, descantece, fapt, facatura etc.

Sintagma lui Matei Vlastares pedepsea cu moartea pe vrajitori (cu surghiunul daca erau de neam nobil). In schimb, Pravilele din secolul al XVII-lea "pedepseau numai cu pedepse canonice magia neagra . "

Aceste pedepse canonice - prevazute de legislatia canonica - s-au aplicat insa si ghicitorilor, prezicatorilor etc. (cf. can. 61 ap.)

Aceeasi legislatie canonica, ecumenica, care a osandit practicile, obiceiurile si superstitiile paganesti (cf. can. 61 si 62 ap.), considera pe cel care "a facut vrajitorie sau fermecatorie" cu un "ucigas", caruia i se aplica epitimia de 20 de ani (can. 65 Sf. Vasile cel Mare). De asemenea, celui care se dadea pe sine "vrajitorilor sau unor ca acestora" primea acelasi timp "de penitenta al ucigasilor" (can. 72 Sf. Vasile cel Mare).

Femeile care "confectioneaza amulete, si se indeletnicesc cu ghicire de noroc" erau si ele pedepsite cu trei ani de penitenta (can. 28 Sf. Ioan Post.).

In Transilvania, vrajitoria se pedepsea cu arderea pe rug.

In Transilvania, aflam aceleasi categorii de infractiuni. Dintre acestea, "cea mai grava a fost considerata aceea indreptata contra regelui si a statului feudal, corespunzatoare hicleniei din Moldova si Tara Romaneasca si denumita . nota infidelitatis . "

Aceasta infractiune era de regula pedepsita cu pierderea capului si confiscarea averii.

Pedepsele prevazute de pravile sau admise in practica dreptului penal feudal au fost impartite in:

A. Pedepse corporale;

B. Pedepse privative de libertate;

C. Pedepse pecuniare;

D. Pedepse accesorii sau complementarii.

Pedepsele corporale au fost de patru feluri: a). pedeapsa cu moartea; b). mutilarea; c). infierarea si d). bataia.

Pedeapsa cu moartea se executa prin: spanzuratoare, decapitare, tragere in teapa, arderea de viu, inecarea, ingroparea de viu si sugrumarea.

"Ca si in Occident - scria un cercetator - obiceiul pamantului prevedea ca oamenii de rand sa fie spanzurati; iar boierii decapitati. Pravila a confirmat norma consultudinara . "

Arderea de viu, de origine bizantina, a fost rar aplicata in Tara Romaneasca si Moldova. In schimb, o intalnim in Statutul Fagarasului pentru erezie, ierosilie (necinstirea celor sfinte) si sodomie.

Pravilele au prevazut aceasta pedeapsa - arderea de viu - pentru vini foarte grele: paricid, ierosilie, rapire de femei (I.L., gl. 346, zac. 84; C.R., pric. XIII, zac. 149).

Mutilarea (slutirea) - care a fost receptata in obiceiul pamantului prin Dreptul bizantin - s-a aplicat ca pedeapsa pentru juramant mincinos, ierosilie etc. (I.L., gl. 300, zac. 45 si C.R., pric. IV, zac. 45 etc.).

Infierarea - pedeapsa prevazuta atat de obiceiul pamantului, cat si de pravile - a fost aplicata contra incendiatorilor, unor categorii de zuci (hoti), marilor criminali, boierilor vinovati de "hiclenie" etc.

In Pravile, acestei pedepse i s-a zis: imbonsarea, pecetluirea (I.L., gl. 306, zac 77; C.R., pric. VIII, zac. 7-78) si insemnarea (I.L., gl. 346, zac. 6-7; C.R., pric XIII, zac. 107-108).

Din documentele vremii, aflam ca bataia - pe care Pravila o numea "certarea trupeasca" (C.R., gl. 62, zac. 3; I.L., gl. 367, zac 3) - a cunoscut diferite forme: simpla (cu toiagul, cu nuiele, cu biciul); pe ulita, pe toate ulitele, prin targ; la talpi (falanga); cu buzduganul sau cu topazul, personal de catre domn.

Bataia cu buzduganul - prevazuta de obiceiul pamantului - a fost rezervata boierilor pana in epoca fanariota.

Au constituit pedepse privative de libertate: ocna pe viata, temnita si surghiunul.

Prima pedeapsa consta in munca silnica executata de condamnati in saline, pentru crime ca: bigamia, talharia la drumul mare,  rapirea de femei sau fecioare, viol (I.L., gl. 237, zac. 1; C.R., gl. 15, zac. 1 etc.).

Pravilele au prevazut pedeapsa cu temnita pentru unele vini ca: omorul, siluirea unei vaduve, furtul etc. (I.L., gl. 243, zac. 12 si 348, zac. 37; C.R., gl. 8, zac. 12 si pric. XV, zac. 206).

Pravila prevedea si inchisoarea la manastire pentru clerici si boieri (C.R., gl. 36, zac. 18 si gl. 67, zac. 5; I.L., gl. 252, zac. 18 si gl. 124, zac. 5).

Cum denumirea de surghiun (trc. sürgün = departare, exil) apare de-abia catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, in documentele epocii si in pravile aflam perifraze ca "izgonirea din sat", "izgonirea de pe mosie" etc. (C.R., gl. 26, zac. 8, gl. 50, zac 2, gl. 62, zac 1 etc.).

Cu aceasta izgonire din sat sau de pe mosie au fost pedepsite multe infractiuni de drept comun: omor, amestecarea de sange, defaimarea etc.

Pedepse pecuniare au fost: dusegubina (in lb. slavona = moarte de suflet, moarte de om); confiscarea si gloaba.

Prima pedeapsa s-a aplicat de obicei obstii satesti - cu raspundere solidara - pentru nedescoperirea infractorului. Satul raspunzator scapa daca dovedea ca faptasul (talhar, ucigas etc.), fugind, a intrat in hotarele altui sat.

Apoi, aceasta pedeapsa s-a aplicat si pentru incest, adulter, desfrau etc.

Pedeapsa confiscarii consta din pierderea bunurilor celui gasit vinovat - de omor, de incest, de rapire, de defaimare, de viol etc. - in folosul domniei, al victimei sau al rudelor ei. Aceasta pedeapsa s-a aplicat mai ales boierilor vinovati de "hiclenie2 (tradare), in care caz bunurile deveneau "domnesti".

"Gloaba" a fost amenda platita domniei de catre vinovat in numerar sau in natura (boi, cai, ocine etc.).

Aceasta pedeapsa a fost prevazuta de Pravile pentru furt, rapire de fata, viol, adulter, desfrau etc.

Ca pedepse accesorii sau complementare, dreptul penal feudal a prevazut: tortura, degradarea civica si raderea barbii.

Tortura - numita de izvoarele vremii "stransoare", "stramtorare", "cazna", "munci" etc. - a fost in primul rand folosita ca mijloc de cercetare penala, in scopul smulgerii marturiei de vinovatie. Apoi, ea s-a aplicat si ca o pedeapsa propriu-zisa (C.R., gl. 30, zac. 1).

Printre pedepsele prevazute de Legea Caragea (1818) se numara si tortura, care a fst insa desfiintata de Regulamentele organice (1831-1832).

Pedepsele cu bataia si moartea au fost si ele suprimate in anul 1848, de guvernul provizoriu al revolutionarilor munteni.

In fine, in Dreptul penal al tarii Romanesti au fost aduse elemente modernizatoare de Condica criminala introdusa de Barbu Stirbei in anii 1850-1852.

Degradarea civica, numita de Pravile "pierderea cinstei" (C.R., gl. 15, zac. 1), lovea pe cei vinovati de infractiuni grave (bigamia, sodomia, apostazia etc.).

Pravila considera raderea silnica a barbii "ocara mare" (C.R., gl. 44, zac. 2), fiindca barba era considerata "podoaba si semn de cinste" (P. Strihan).

Aceasta pedeapsa a fost prevazuta pentru juramantul mincinos, neascultare fata de domnie etc.

La baza procedurii judiciare, feudale, romanesti, a stat principiul potrivit caruia judecata trebuia sa se realizeze "dupa lege si dreptate"  si "dupa dreptate si dupa obiceiul tarii noastre".

"Legea sau obiceiul sunt Legea Tarii, iar dreptatea este morala epocii, constiinta juridica, aceea care trebuie sa vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare si aplicare a legii".

Acest respect al legii si al dreptatii, impus tuturor acelora care aveau un rol in administrarea justitiei (hotarnici, ispravnici etc.) s-a exprimat si prin indemne pe care unii Domni ai Tarii le-au adresat acestora atunci cand trebuia sa ia o hotarare. Printre altele, acestia le cerea " . sa mearga cu dreptate . , cu sufletele lor" atunci cand trebuiau sa judece litigiile cauzate de hotarnicii. De asemenea, ei cereau martorilor ca sa depuna "marturie cu sufletul".

Constiinta judecatii divine apare de altfel ca un laitmotiv a toate izvoarele dreptului romanesc, scris, adica n toate Pravilele Tarii din secolele XVI-XVII.

Intocmite de clerici sau mireni, din ordinul Domnitorilor sau arhiereilor Tarii, Pravilele au consacrat conceptia ideologica a epocii feudale, potrivit careia reglementarile de drept civil, penal sau procesual isi aveau sursa in dreptul Bisericii, care, datorita rolului ei in societatea respectiva, a fost intr-adevar capabila sa elaboreze norme de conduita atat pentru cinul bisericesc, cat si pentru cel mirenesc.

Prin aplicarea lor in activitatea tuturor instantelor de judecata, Pravilele au contribuit in primul rand la afirmarea si consacrarea unui regim unitar de reglementare juridica.

Folosirea lor, cu ocazia elaborarii legislatiei laice de mai tarziu, avea sa contribuie insa si la pastrarea si consolidarea unitatii dreptului nostru scris.