Prezumtia de mandat tacit si limitele acestuia

Pentru a inlesni efectuarea diferitelor acte si operatii ce sunt necesare a fi indeplinite in timpul casatoriei de catre soti si pentru a da certitudine circuitului juridic civil, in interesul tertilor de buna credinta care ar trata cu sotii, legea prevede existenta unui mandat tacit reciproc[1]. Potrivit acestui mandat, oricare dintre soti, exercitand singur drepturile de administrare, de folosinta si de dispozitie asupra bunurilor comune, este prezumat ca are si consimtamantul celuilalt sot .

Exercitand aceste drepturi, fiecare sot actioneaza atat in nume propriu cat si ca reprezentanr al celuilalt sot. Fiecare dintre soti nu poate exercita numai in nume propriu, pentru partea sa din bunurile comune, drepturile de administrare, de folosinta si de dispozitie, deoarece aceasta parte nu este determinata, nu este o cota parte. In acest sens[3] s-a decis ca o actiune exercitata de un sot inainte de impartire numai pentru partea sa este prematura.

Dreptul de reprezentare pe care il au sotii in mod reciproc izvoraste dintr-un mandat tacit, pe care legea il presupune ca ei si l-au dat unul altuia pentru actele de administrare, de folosinta si de dispozitie privind bunurile comune. Asadar, dreptul de reprezentare are un caracter conventional. Legea prezuma numai existenta mandatului reciproc intre soti.

Astfel, s-a decis[4]ca in cazul in care obiectul litigiului il formeaza un bun comun, recursul declarat numai de catre unul dintre soti foloseste si celuilalt sot, data fiind existenta prezumtiei prevazuta de Codul Familiei conform caruia fiecare dintre soti este socotit mandatarul celuilalt.

Prezumtia mandatului tacit reciproc dintre soti este relativa ("juristantum")[6]ea putand fi inlaturata pentru fiecare act in parte, insa nu si in general, cu desavarsire,

caci aceasta ar insemna "o modificare a reglementarii legale a raporturilor dintre soti . , solutie care nu poate fi admisa nici chiar in cazul cand ambii soti ar fi de acord cu o asemenea modificare a regimului legal"[7] si bineinteles, cu atat mai putin prin vointa unilaterala a unuia dintre soti.

De aceea, sotul neparticipant la un act juridic al celuilalt sot, privitor la bunurile comune, este indreptatit sa probeze ca s-a opus incheierii actului, ceea ce va avea ca efect invalidarea actului astfel incheiat. O asemenea opunere nu va produce insa efecte fata de tertul de buna credinta cu care s-a contractat. In acest sens este si practica judiciara: "Prezumtia de mandat tacit, in ceea ce priveste instrainarea bunurilor comune mobile, opereaza numai cat timp celalalt sot nu si-a manifestat dezacordul, contrazicand ideea de mandat tacit. De aceea, dobanditorul cunostintat de existenta unei opuneri trebuie considerat de rea credinta, daca incheie totusi actul, asa ca nu se mai poate pune la adapostul prevederilor[8]din Codul Civil, si nici nu poate invoca prezumtia de mandat tacit, pentru a sustine ca a tratat cu proprietarul bunului.

Inexistenta mandatului tacit nu rezulta numai dintr-o opunere formala adusa la cunostinta dobanditorului, ci poate fi desprinsa si din imprejurari de fapt, care ar exclude ideea unui consimtamant prezumat din partea sotului ce nu participa la incheierea actului[9].

Cu privire la modul de functionare a mandatului - pe care fiecare dintre soti este considerat ca l-a acordat celuilalt, referitor la incheierea actelor juridice - s-a ridicat problema, in practica judiciara, daca existenta lui este prezumata in tot timpul casatoriei, fara deosebire dupa cum sotii traiesc impreuna ori sunt despartiti in fapt; in sensul unei solutii afirmative s-a invocat atat considerentul ca textul legii nu distinge, cat si faptul ca aplicarea regimului comunitatii nu poate fi suspendata, nici in total, nici in parte, prin intelegerea expresa a sotilor si, cu atat mai putin, prin conventia tacita pe care ar constitui-o separatia lor.

Practica judiciara a consacrat solutia contrara, in cadrul unei distinctii, pe care legea nu o prevede, dar care este chemata sa ofere, pe linia echitatii, o deosebita ocrotire intereselor sotului al carui consimtamant este prezumat, cu prejudicierea insa a intereselor celor cu care celalalt sot incheie actul juridic.

S-a judecat[10], in acest sens, ca regula mandatului prezumat "isi gaseste deplina aplicatie in timpul casatoriei sotilor, atat timp cat relatiile dintre ei nu sunt in nici un mod zdruncinate", dar ca o atare regula "nu mai poate functiona, cu aceeasi tarie, in situatia in care sotii sunt despartiti in fapt si, mai ales, cand este introdusa si o actiune de divort. Intr-adevar, in acest caz, neantelegerile dintre soti fiind evidente, nu se mai poate presupune ca exista consimtamantul comun al sotilor pentru administrarea bunurilor comune", iar pe linia ascendenta a introducerii acestei distinctii, Tribunalul Suprem[11]a inlaturat aplicarea insasi a prezumtiei legale, stabilind ca "in cazul in care sotii sunt despartiti in fapt consimtamantul nu poate fi presupus, ci trebuie sa fie dovedit".

In practica judiciara s-a pus de asemenea problema daca cerinta consimtamantului expres al celuilalt sot trebuie sa fie indeplinita numai in cazul actelor prin care se instraineaza un imobil comun ori deopotriva si atunci cand se achizitioneaza un atare bun. Tribunalul Suprem[12]a hotarat ca "achizitionarea cu bani comuni, in timpul casatoriei, de catre unul dintre soti, a unui imobil, desi constituie un act de dispozitie", totusi "intrucat Codul Familiei ingradeste numai instrainarea si grevarea terenurilor si constructiilor, ce fac parte din bunurile comune, dispozitiile de exceptie ale mentionatului text nu pot fi extinse si la dobandirea de bunuri". Temeinicia solutiei, astfel stabilita, a fost insa, pe drept cuvant, discutata in literatura juridica , dat fiind ca, din cuprinsul motivarii ei, rezulta nu numai ca bunul poate fi achizitionat de catre unul singur dintre soti, in temeiul mandatului prezumat, dar si ca dobandirea lui se poate savarsi "chiar daca celalalt sot se opune", intrucat "actele . . . de realizare a drepturilor", intocmai cu cele de conservare, "profita masei de bunuri comune ale sotilor". Ori, asimilarea categoriei actelor de "realizare" a drepturilor cu cele de "conservare", nu pare justificata date fiind natura si finalitatea lor deosebita.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Tot cu privire la conditia consimtamantului expres, cerut pemtru instrainarea unui imobil, s-a judecat ca lipsa unui atare consimtamant "nu poate fi suplinita prin hotarare judecatoreasca" atunci cand unul dintre soti s-a obligat sa instraineze bunul comun in cadrul unui antecontract de vanzare[14].

Practica judiciara a stabilit[15] ca "fapta unuia dintre soti de a lua din posesia sau detentia legitima a celuilalt sot, fara consimtamantul acestuia, a unuia sau mai multor bunuri comune, cu scopul neandoielnic stabilit al insutirii lor pe nedrept constituie infractiunea de furt" si ca "fapta unuia dintre soti de a-si insusi sau dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri, aflate in detinerea sa exclusiva, savarsita cu intentie, adica avand reprezentarea prejudiciului material cauzat celuilalt sot, unita cu vointa producerii acestui rezultat, constituie infractiunea de abuz de incredere". In aceeasi decizie de indrumare se mai arata ca "pretentiile civile vor fi solutionate in sensul ca se va dispune restabilirea situatiei anterioare, in cazul in care bunul nu a fost instrainat, iar daca bunul nu mai exista, se va constata ca valoarea acestuia urmeaza sa fie avuta in vedere la impartirea bunurilor comune potrivit dispozitiilor din Codul Familiei", privind regimul comunitatii de bunuri. Aceasta, daca cel cu care a fost contractat a fost de buna credinta.

In cazul infractiunilor mentionate, actul juridic savarsit de un sot cu incalcarea dispozitiilor legale privind prezumtia mandatului tacit este susceptibil de anulare, daca cel cu care a contractat a fost de rea credinta, adica a cunoscut sau trebuia sa stie ca bunul se instraineaza de unul dintre soti impotriva vointei celuilalt. Asadar, posibilitatea savarsirii intre soti a infractiunilor de furt si abuz de incredere, nu ar influienta functionarea regimului comunitatii de bunuri.

Jurisprudenta romana veche recunostea femeii maritate, sub orice regim matrimonial, un asa numit mandat tacit domestic, in baza caruia sotia era prezumata ca reprezinta pe sotul ei in cadrul restrans al actelor pe care ea le savartea singura in vederea satisfacerii nevoilor curente ale menajului lor comun. Actele indeplinite de soti in baza mandatului domestic erau supuse cenzurii justitiei, ele neobligand pe sot daca se aprecia ca au depasit nevoile obisnuite ale menajului, iar sotul putea oricand revoca acest mandat.

In dreptul actual al unor tari occidentale, mandatul domestic a devenit din mandat jurisprudential un mandat legal, iar raspunderea sotilor pentru acoperirea cheltuielilor menajului si a celor de intretinere si educare a copiilor a fost reglementata cu o raspundere solidara.

Mandatul reciproc dintre soti este doar prezumat de lege si, ca atare, sotii pot ca, prin vointa lor comuna sau unilaterala, sa-i restranga aplicarea, nu insa si sa i-o inlature cu desavarsire, deoarece aceasta ar echivala cu o modificare a insusi regimului juridic al comunitatii matrimoniale de bunuri.

Astfel fiind, inseamna ca, pentru a fi valabila, orice restrangere a mandatului reciproc de reprezentare dintre soti trebuie sa fie speciala, cu individualizarea bunurilor si a actelor la care ea se refera, si ca nu vor fi valabile nici conventiile si nici actele unulaterale ale sotilor cu caracter general, adica prin care s-ar urmari, direct sau indirect, inlaturarea completa a aplicabilitatii prezumtiei legale de mandat tacit reciproc dintre soti. Aceasta este de altfel vointa exprimata a legiuitorului, care, atunci cand a considerat ca este in interesul sotilor ca sa deroge de la regula mandatului reciproc, a facut-o prin indicarea generica a bunurilor si actelor cu privire la care este necesar consimtamantul expres al ambilor soti.

Restrangerea conventionala este cea care rezulta din intelegerea prealabila a sotilor ca un anumit sau anumite acte privitoare la un anumit sau anumite bunuri comune, acte care potrivit legii sunt supuse mandatului reciproc, sa fie indeplinite numai impreuna.

Restrangerea unilaterala este cea care rezulta din opunerea unuia dintre soti ca celalalt sot sa savarseasca singur, cu toate ca prezumtia legala de mandat reciproc dintre ei l-ar indreptati, un anumit sau anumite acte privitoare la un anumit sau anumite bunuri din comunitate.

Regula mandatului reciproc dintre soti comporta si doua restrangeri legale, si anume: o restrangere expresa, privitoare la actele de dispozitie juridica asupra constructiilor, determinata de insemnatatea acestor bunuri pentru comunitate, si o restrangere implicita, privitoare la actele cu titlu gratuit, determinata de necesitatea pastrarii cat mai depline a comunitatii matrimoniale de bunuri.

Restrangerea legala expresa - actele de instrainare sau grevare a terenurilor sau constructiilor. Cu privire la terenuri si constructii, regula generala este ca sotii administreaza si folosesc impreuna asemenea bunuri, iar fiecare dintre soti, care exercita aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot. Cand este vorba de acte de dispozitie, cu privire la aceste bunuri, legea dispune: "nici unul din soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie, ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot"[16]. Cu alte cuvinte, cu privire la actele de dispozitie privind terenurile si constructiile, bunuri comune, nu mai exista prezumtia legala de mandat tacit reciproc. Drept urmare, un sot nu poate incheia, in mod valabil, un act de dispozitie cu privire la terenurile si constructiile bunuri comune decat cu consimtamantul expres al celuilalt sot, ceea ce se traduce in fapt prin participarea celuilalt sot la savarsirea actului respectiv, sau printr-un mandat expres pe care celalalt sot l-ar da in acest scop.

In legatura cu aceste dispozitii derogatorii de la prezumtia mandatului tacit reciproc dintre soti, exte de retinut ca, potrivit actualelor reglementari, terenurile si constructiile se afla in circuitul civil, astfel incat textul din Codul Familiei se alica fara a mai fi limitat de alte reglementari speciale. Totodata, desi aceste prevederi se refera la terenuri si constructii, ele urmeaza a se aplica si in cazul celorlalte imobile, adica cele prin destinatie[17] si cele prin obiectul la care se refera . Situatia este aceeasi si in cazul actelor de dispozitie, privind celelalte imobile, altele decat terenurile si constructiile.

Daca un sot savarseste acte de dispozitie cu privire la un imobil, bun comun, fara sa aiba si consimtamantul expres al celuilalt sot, acest act este nul[18], pe de o parte, fiindca sotul respectiv, fara sa aibe imputernicirea necesara a dispus de un bun care nu-i apartinea, in intregime, deci a dispus asupra bunului altuia, iar pe de alta parte nici pentru partea sa in bunul comun nu a putut dispune, in mod valabil, deoarece aceasta parte nu era catusi de putin determinata: ea nu putea fi determinata decat in momentul impartirii ineficacitatea actului va fi deci totala.

Fiind vorba de o masura de protectie a sotului, al carui consimtamant a lipsit, la incheierea actului prin care s-a dispus asupra bunurilor comune, nu poate fi vorba decat de o nulitate relativa, la dispozitia sotului prozeguit prin aceasta masura. Dreptul la actiune se prescrie prin 3 ani, de la data cand sotul, titular al dreptului la actiune a luat cunostinta de incheierea actului[19].

O alta limitare a mandatului tacit reciproc o constituie actele cu titlu gratuit. Ratiunile care stau la baza prezumtiei legale de mandat reciproc si anume grija de a inlesni gospodarirea in comun a bunurilor sotilor, si de a da certitudine circuitului juridic civil, in interesul tertilor de buna credinta, nu mai pot exista in cazul actelor cu titlu gratuit. De aceea, asemenea acte nu pot fi facute de catre un sot decat cu consimtamantul expres al celuilalt sot.