 |
|
 |  |
| Aeronautica | Comunicatii | Drept | Informatica | Nutritie | Sociologie |
| Tehnica mecanica |
Drept
|
Qdidactic » stiinta & tehnica » drept Organizarea de stat a voievodatului transilvania - organizarea de stat si dreptul in transilvania |
Organizarea de stat a voievodatului transilvania - organizarea de stat si dreptul in transilvania
ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIA - ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA
Voievodatul Transilvaniei prezinta anumite particularitati pe care trebuie sa le evidentiem in mod distinct.
La venirea lor in Transilvania, maghiarii au gasit deja formate realitatile economice si sociale ale lumii feudale, precum si institutiile politice si juridice proprii feudalismului. Toate aceste realitati ale lumii feudale au cunoscut o evolutie specifica pe fondul instaurarii dominatiei maghiare. Asa cum rezulta chiar din documentele emise de cancelaria maghiara, in intregul spatiu intra-carpatic si Campia Panonica se aflau numeroase formatiuni prestatale de tip feudal romanesti conduse de cnezi, voievozi, juzi, realitati pe care maghiarii le-au gasit in
Organizarea statelor al voievodatelor transilvaniei = la
venirea lor in transilvania, maghiarii au gasit deja format realitatile eco si
sociale ale lumii feudale precum si institutiile politice si juridice proprii
feudalismului, toate aceste realitati ale lumii feudale au cunoscut o evolutie
specifica pe fondul instaurarii dominatiei maghiare. Asa cum rezulta din
documenete emise de cancelarii . in intregul spatiul intra carpatic si campia .
se aflau numeroase formatiuni prestatale de tip feudal conduse de cneji,
voievozi, iuzi, ealitati pe care maghiari le-au gasit in mom. Invadarii
transilvaniei. In cadrul procesului de supunere a trans. De catre maghiari, a
avut loc un conflict intre nobilimea romana, pe de o parte si nobili despirinsi
din randul maghiarilor desemnati prin term2 generici de meneji sau gropi. Acest
conflict a cun. 2 etape : o prima etapa intre sec 12-
Institutiile de drept privat din Legea Tarii
INSTITUTIA PROPRIETATII
Caracteristic Evului Mediu este faptul ca proprietatea, in general, si proprietatea asupra pamantului, in special, are o structura complexa, divizata si ierarhizata, caracterizata pe de o parte prin imbinarea formei de stapanire devalmasa cu stapanirea personala, iar pe de alta parte, prin coexistenta mai multor forme de proprietate in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare din aceste forme avand un regim juridic distinct, in functie de pozitia sociala a titularului sau. Prin urmare, proprietatea in feudalism nu este o proprietate absoluta, ca in dreptul roman, ci este o proprietate divizata. Legea Tarii consacra in acest sens un dominium eminens care apartine domnului, un dominium utilae care apartine boierilor si celorlalti proprietari si un drept de folosinta al taranilor aserviti asupra loturilor pe care acestia le cultivau.
Cele trei paliere ale proprietatii feudale:
Dominium eminens
Este dreptul de proprietate suprema al domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care domnul il exercita in virtutea calitatii sale de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Cu alte cuvinte, dominium eminens este domeniul public al statului feudal si nu se confunda cu proprietatea domneasca, care este domeniul privat al domnului. Altfel spus, cu bunurile pe care domnul le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri. In virtutea calitatii sale de titular al lui dominium eminens, domnul avea urmatoarele prerogative:
1. exercita un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
2. domnul culegea mostenirile vacante, astfel incat pamanturile si robii ramasi fara stapan prin decesul proprietarului lipsit de mostenitori treceau in proprietatea domnului;
3. domnul lua in stapanire res mullius, adica bunurile fara stapan, care la randul lor sunt de doua categorii, potrivit Legii Tarii. Este vorba despre terenurile pustii, adica cele care nu au apartinut vreodata unui proprietar si terenurile pustiite, adica cele care au apartinut unui proprietar la origine, dar au fost abandonate de catre acesta. Ele se mai numesc si res derelicte, adica bunurile abandonate;
4. domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de teren din terenurile pustii si pustiite si trecerea lor in stapanire personala, prin intemeierea de noi asezari, care se numeau slobozii (este cazul orasului Slobozia) datorita scutirilor de dari acordate de domn cu ocazia infiintarii asezarii respective;
5. domnul lua in stapanire terenurile confiscate de la boierii vicleni, adica de la boierii care savarsisera infractiunea de tradare;
6. domnul acorda donatii sau danii domnesti boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba si manastirilor in scopuri pioase;
7. domnul acorda anumitor feudali, boieri si manastiri imunitati feudale asupra domeniilor pe care acestia le stapaneau;
8. domnul incuviinta toate actele juridice de transfer al dreptului de proprietate asupra terenurilor si robilor, cu care ocazie partile actului respectiv faceau asa-numita dare a calului sau dare a cupei - adica dadeau domnului un cal bun sau o cupa din metal pretios;
9. domnul putea exercita dreptul de pragalica sau preadalica, adica dreptul de retract cu privire la donatiile facute, dreptul de a revoca aceste donatii; domnul putea sa renunte la exercitarea dreptului de pragalica prin introducerea in cuprinsul hrisovului de danie a formulei sacramentale "pragalica sa nu fie", iar beneficiarul daniei trebuia sa faca darea calului sau darea cupei;
10. domnul avea dreptul de a percepe dijme, munci si bir de la supusii sai, de a incasa renta feudala sub cele trei forme ale sale (renta in produse, in munca si in bani).
Dominium utilae
Exista doua forme de exprimare ale lui dominium utilae si anume marea proprietate feudala si proprietatea taraneasca.
Marea proprietate feudala
Marea proprietate feudala este o proprietate completa asupra pamantului si o proprietate incompleta asupra taranilor dependenti care s-a format anterior intemeierii statelor feudale romanesti de sine-statatoare prin acapararea de catre unii dintre membrii obstei si in special de catre alesii obstei a pamanturilor aflate in hotarul obstilor si aservirea celorlalti membri ai obstei, adica trecerea lor in stare de dependenta de tip feudal. Din punct de vedere istoric, marea proprietate feudala este continuatoarea stapanirii exercitata de cnejii, voievozii, juzii si juvanii din perioada feudalismului timpuriu asupra feudelor lor, adica asupra formatiunilor prestatale de tip feudal. Sub aspect juridic, modul original de dobandire a marii proprietati feudale a fost mostenirea careia, dupa intemeierea statelor feudale romanesti i s-au adaugat si moduri juridice derivate si anume dania domneasca si dania particulara, vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie. In paralel insa, nu de putine ori, feudalii, boieri si manastiri deopotriva si-au extins proprietatile si pe cai nejuridice, violente, prin cotropire sau sila, cum se spune in Legea Tarii, adica prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea dreptului stravechi de proprietate al acestora.
In functie de titularul sau, marea proprietate feudala imbraca trei forme:
1) proprietatea domneasca
Cuprinde bunurile personale ale domnului care ii apartineau acestuia ca oricarui alt membru al clasei feudale si pe care domnul le avea in proprietate inca inainte de a accede la domnie, la care se adaugau bunurile dobandite pe diverse cai juridice in timpul domniei precum si imbunatatirile realizate din initiativa proprie si pe cheltuiala proprie si totodata anumite venituri care i se cuveneau pe timpul exercitarii domniei si care erau separate de visteria statului
2) proprietatea boiereasca
Isi avea temeiul juridic in mostenire si in danie. Mostenirile erau confirmate de catre domn si se numeau "ocini". Daniile domnesti se acordau boierilor pentru serviciile militare aduse de acestia domniei precum si pentru indeplinirea unei dregatorii in cadrul aparatului de stat feudal, altfel spus pentru dreapta si credincioasa slujba. Temeiul juridic al daniei domnesti era obligatia de miluire, de rasplatire a vasalului credincios ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate, raport stabilit intre domn si boieri. Pana in prima jumatate a secolului XV, beneficiul daniei domnesti era unul temporar, limitat la durata vietii donatorului si uneori si a fiilor acestuia, in masura in care ar fi ajuns la tron. Din a doua jumatate a secolului XV, beneficiul daniei domnesti devine ereditar, iar dreptul de pragalica sau preadalica, adica dreptul de retract, se exercita numai in caz de viclenie.
3) proprietatea bisericeasca sau manastireasca
S-a constituit dupa intemeierea statelor romanesti de sine-statatoare, din daniile facute de domn sau de persoane particulare in scopuri pioase. Aceste danii aveau caracterul unor donatii cu sarcina in sensul ca manastirea donatara nu putea instraina mosiile primite cu titlu de donatie si trebuia sa utilizeze o parte a veniturilor acestor mosii in scopuri caritabile. In cazul neindeplinirii sarcinilor impuse de donator, intervenea revocarea donatiei pentru neindeplinirea sarcinii.
Indiferent de titularul sau, marea proprietate feudala avea o structura bipartita, impartindu-se in rezerva feudala si terenurile date in folosinta spre a fi cultivate de taranii dependenti, cu precizarea ca si rezerva feudala era cultivata tot prin munca taranilor aserviti.
INSTITUTIA IMUNITATILOR FEUDALE
Este o institutite juridica extrem de importanta, care insotea adeseori marea proprietate feudala era institutia imunitatilor feudale, care purtau numele de ohava in Tara Romaneasca si uric in Moldova.
Conferea titularilor lor o serie de drepturi suplimentare fata de acelea care decurgeau din exercitarea dreptului de proprietate si anume dreptul de administrare politica, dreptul de judecata si dreptul de comanda militara asupra populatiei de pe domeniile respective. In al doilea rand, dreptul de a face comert si de a percepe anumite venituri din circulatia marfurilor si persoanelor. In al treilea rand, scutirea de plata oricaror dari fata de domnie.
Din examinarea continutului imunitatii feudale, rezulta ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica si economica, dregatorii domnesti nu aveau competenta pe mosiile lor, functiile statului feudal pe aceste mosii investite cu imunitati fiind realizate cu ajutorul aparatului propriu de slujitori al acestor feudali.
Imunitatile feudale oglindesc la nivelul suprastructurii juridice izolarea specifica economiei naturale inchise a Evului Mediu. Ele au aparut in primele decenii de dupa intemeiere, cand puterea politica si economica a marilor feudali era superioara celei a domnului, iar acesti feudali doreau consacrarea si pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce sub aspect politic populatia de pe domeniile care le apartineau. Sistemul imunitatilor feudale s-a putut consacra si extinde in acea perioada si datorita imprejurarii ca aparatul de dregatori al statului feudal era slab dezvoltat, iar realizarea functiilor statului impunea necesitatea utilizarii aparatului propriu de care dispuneau feudalii.
Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale utilizau doua tipuri de formule, o formula concentrata si o formula amanuntita, detaliata, de acordare a imunitatii.
Formula concentrata era una sacramentala. In Tara Romaneasca se spunea: "sa-i fie de ocina si de ohava". In Moldova se spunea: "sa-i fie uric cu tot venitul". Formula concentrata a fost utilizata la inceputurile statului feudal, cand imunitatile aveau un caracter general.
Formula detaliata o gasim in general in hrisoavele prin care se investeau cu imunitati manastirile, ea fiind specifica unei epoci mai recente in care imunitatile nu mai aveau un caracter general, ci unul exceptional, pe fondul intaririi puterii domnesti si centralizarii statului feudal.
In acest context, era nevoie de o precizare amanuntita in cuprinsul hrisovului domnesc de acordare a imunitatii pentru ca activitatile si privilegiile respective sa fie scoase din competenta generala a dregatorilor domnesti.
Din examinarea formulei dezvoltate, rezulta ca imunitatile nu se acordau uniform, ci erau mai largi, mai restranse de la un boier la altul si de la o manastire la alta, in functie de gradul in care domnul intelegea sa-l investeasca pe beneficiarul imunitatii cu exercitiul unor atributii politice si sa-l ratifice cu anumite foloase economice.
O data cu centralizarea statului feudal si dezvoltarea aparatului de dregatori domnesti, acestia au preluat de la feudali, pe fondul restrangerii imunitatilor feudale, exercitiul drepturilor politice pe domeniile respective. Totodata, drepturile de judecata ale boierilor si manastirilor s-au restrans la pricinile marunte, pe fondul dezvoltarii productiei si al schimbului de marfuri. Dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor a fost restrans si in final desfiintat. Totodata au fost restranse si prerogativele privind incasarea unor venituri.
In concluzie, marea proprietate feudala investita cu imunitati oglindeste confuzia dintre drepturile private si drepturile publice, proprie societatii feudale la inceputurile sale si va face treptat loc unei disocieri exacte intre public si privat precum si proprietatii absolute.
proprietatea taraneasca
Este o alta forma de exprimare a lui dominium utilae si prezinta caracteristici diferite, dupa cum este vorba, pe de o parte, de proprietatea taranilor grupati in obsti si respectiv proprietatea taranilor care nu fac parte din obsti, iar pe de alta parte, de proprietatea taranilor liberi, respectiv de proprietatea taranilor aserviti.
Teritoriul obstei libere este impartit in vatra satului unde se aflau gospodariile satenilor, proprietate personala a acestora, apoi campul de cultura unde se aflau loturile de cultura ale membrilor obstei, de asemenea proprietate personala a acestora, precum si celelalte terenuri aflate in hotarul obstei, pasuni, paduri, fanete, ape, stapanite in devalmasie de membrii obstei. Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda anumite suprafete de teren din fondul devalmas si sa le amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie economica si o noua valoare economica. Munca incorporata in amenajarea acelor terenuri reprezenta temeiul juridic al trecerii lor din stapanire devalmasa in stapanire personala. Prima desprindere din devalmasie a fost vatra casei de locuit si a curtii - gospodaria fiecarui satean, apoi lotul de cultura din tarina si apoi alte categorii de terenuri din cele stapanite in devalmasie. Fenomenul s-a accentuat in feudalismul dezvoltat si in epoca de descompunere a feudalismului. Cu toate acestea, pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul obstei, expresia juridica a acestui drept de supraveghere si control fiind dreptul de protimis sau dreptul de precumparare si rascumparare.
Mecanismul dreptului de protimis este urmatorul: daca un membru al obstei doreste sa vanda un teren aflat in hotarul obstei, trebuie sa-si faca cunoscuta intentia celorlalti membri ai obstei la trei targuri succesive. Daca niciunul dintre membrii obstei, rude sau vecini, in aceasta ordine legala de preferinta nu isi exercita dreptul de preemptiune sau dreptul de precumparare, terenul poate fi vandut si unui strain de obste, insa aceasta vanzare este una sub conditia rezolutorie a exercitarii de catre membrii obstei a dreptului de rascumparare in termen de un an de la data la care au luat cunostinta despre operatiunea juridica a vanzarii. In cazul indeplinirii conditiei rezolutorii, titularul dreptului de rascumparare intoarce cumparatorului pretul platit si devine proprietarul terenului. Iata ca acest mecanism al protimisului care are doua fatete, s-a pastrat in zilele doar cu dreptul de preemptiune in anumite situatii.
Obstea aservita
Teritoriul acesteia apartinea proprietarului, dar taranii aserviti pastrau totusi un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca. Avea dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura precum si dreptul de a face anumite imbunatatiri funciare cu privire la alte categorii de terenuri, platind insa o zeciuiala stapanului feudal.
In ceea ce priveste taranii liberi care nu erau grupati in obsti, ei exercitau dreptul de proprietate asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca precum si asupra unei suprafete de teren de cultura. Totodata Legea Tarii consacra un drept de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor si chiar un drept de proprietate al robilor asupra salaselor si asupra uneltelor de munca pe care le confectionau.
Curs 8 - 25.11.2010
Statutul juridic al persoanelor
Legea Tarii, ca si dreptul roman, are un puternic caracter statutar consacrand prevederi juridice discriminatorii in raport cu pozitia sociala a diferitelor clase si categorii sociale. Boierii se bucurau de capacitate juridica deplina, aveau toate drepturile si privilegiile, erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati si singurii care participau la conducerea statului feudal. La origine, calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii si se transmitea pe linie ereditara o data cu mosia.
Asistam la o stratificare a boierimii in boieri mari si boieri mici, pe de o parte si in boieri de tara si boieri de slujbe pe de alta parte. Institutia boieriei, ca si institutia proprietatii feudale, este anterioara formarii statelor feudale romanesti, o dovada in acest sens o reprezinta chiar sintagma boieri de tara acordata marilor boieri, stapani ai unor intinse domenii feudale, fostii conducatori ai formatiunilor prestatale de tip feudal care, prin unirea feudelor lor, intemeiasera statele feudale romanesti.
Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe sau dregatorii. Ei erau recrutati chiar si din randul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boier a acestora decurgea tocmai din functia incredintata de domn si nu era efectul stapanirii vreunei mosii, desi domnii ii rasplateau pe dregatori pentru dreapta si credincioasa slujba, daruindu-le mosii sau concedandu-le veniturile unor tinuturi. Spre finalul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unei functii in aparatul de stat si nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza totodata si un cod, un statut scris al boierimii prin care se reglementeaza acordarea titlului de boier sau a titlului de noblete ca efect al dregatoriei incredintate.
O alta categorie sociala o reprezenta clerul. Ca si boierii, clerul avea o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la conducerea statului feudal. Mitropolitul era membru al Sfatului domnesc si de asemenea avea dreptul de a judeca anumite procese si totodata clerului ii erau incredintate si atributii de drept canonic conform ierarhiei bisericesti si monahale.
O alta categorie sociala o reprezentau orasenii. Ei nu erau o patura sociala omogena, in sensul ca exista o aristocratie a oraselor din care faceau parte cei care stapaneau in proprietate case in targuri si terenuri in hotarele targurilor. Aristocratia oraseneasca era redusa numeric. Se bucura de toate drepturile si privilegiile. In Moldova participa chiar si la alegerea domnului. Exista apoi o patura a orasenilor propriu-zisi, in care intrau negustorii si mestesugarii, aflati sub autoritatea dregatorilor domnesti si ai dregatorilor locali ai orasului. Cu exceptia Transilvaniei, unde orasenii se bucurau de o foarte larga autonomie. O alta categorie de oraseni erau aceia care se indeletniceau cu agricultura pe terenurile aflate in ocolul orasului si care la randul lor puteau fi oameni liberi sau robi. Orasenii in general aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea oraselor, dreptul de a dispune de bunurile lor si dreptul de a-si rezolva pe cale judiciara litigiile in fata instantelor orasenesti. Sfera drepturilor si obligatiilor orasenilor era precizata in actul de infiintare al orasului precum si in actele de privilegii acordate de domn.
O alta categorie sociala, foarte importanta, fundamentala pentru epoca feudala, o reprezinta taranii. La randul lor, taranii se imparteau in tarani liberi si tarani aserviti.
Taranii liberi erau cei care se aflau grupati in obsti satesti sau teritoriale, se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca, sau puteau fi tarani liberi care nu faceau parte din obsti. Ei se numeau cneji sau judeci. Taranii liberi saraci, care nu aveau pamant in proprietate se numeau siromahi. Ei munceau de regula pe mosiile boieresti. Taranii liberi grupati in obsti aveau un statut juridic asemanator cu cel al targovetilor cu privire la administrarea satelor si dreptul de dispozitie asupra bunurilor pe care le stapaneau in proprietate.
In ceea ce ii priveste pe taranii dependenti, acestia se aflau din punct de vedere al statului lor juridic in stare de rumanie cei din Tara Romaneasca, in stare de vecinie cei din Moldova si in stare de iobagie cei din Transilvania. Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta pe care stapanul feudal il avea asupra lor in sensul ca puteau fi vanduti, dar numai o data cu mosia. Acest statut juridic cuprindea urmatoarele elemente:
1. dreptul de a dispune de partea de produse si venituri care ramanea dupa indeplinirea obligatiei de plata a rentei feudale;
2. dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca;
3. dreptul de folosinta asupra suprafetei de teren de cultura pe care o detinea din mosia boiereasca;
4. dreptul de a dobandi in proprietate loturi de pamant si chiar alti tarani aserviti, cu acordul stapanului feudal;
5. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta dupa indeplinirea obligatiei de plata a rentei feudale, drept care insa a fost suprimat in secolul XVI, cand taranii dependenti au fost legati de glie.
Taranii dependenti care fugeau de pe mosii, fara respectarea conditiilor de stramutare, puteau fi adusi cu forta inapoi de catre stapanii feudali, iar stapanii feudali pe mosiile carora se refugiasera acesti tarani aveau obligatia de a-i preda stapanilor lor. Taranii aserviti erau exclusi de la exercitiul drepturilor publice, dar puteau redeveni oameni liberi daca parcurgeau una dintre caile de iesire din rumanie. In acest sens, Legea Tarii prevedea ca existau cai juridice atat pentru caderea in rumanie cat si pentru iesirea din rumanie.
Formele juridice de cadere in rumanie sunt:
contractul de vanzare prin care taranul liber isi vinde libertatea sau transmite in contul unor datorii
contractul de donatie prin care taranul liber se inchina "cu sufletul si averea sa" (Legea Tarii) stapanului feudal;
contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului precum si
hotararea judecatoreasca.
Toate aceste titluri juridice de cadere in rumanie emanau de la cancelaria domneasca si erau intarite de domn si de Sfatul domnesc. Existau evident si cai nejuridice de cadere in rumanie, cum ar fi falsificarea de acte de catre boieri precum si cotropirea sau sila - aducerea cu forta a unor tarani liberi in starea de rumanie. Rumania se transmitea ereditar si era imprescriptibila.
Cu toate acestea, Legii Tarii reglementeaza si forme juridice de iesire din rumanie si anume:
iertarea de rumanie, act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal fie intervibos, fie mortis causa prin testament;
rascumpararea din rumanie, care este un act cu titlu oneros si care este calea cea mai uzitata in practica juridica feudala ca urmare a avantajelor economice pe care le aducea stapanilor feudali;
hotararea judecatoreasca pronuntata in favoarea taranilor in procesele care aveau ca obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.
Existau si cai nejuridice de iesire din rumanie, adica simple stari de fapt, si anume:
arderea titlurilor boierilor de catre tarani;
cnezirea sau judecirea cu sila - acea situatie constand in imprejurarea ca taranii dependenti isi repudiau statutul juridic si se comportau ca niste tarani liberi;
|
fuga de pe mosie;
rascoala - forma suprema de protest impotriva conditiei sociale si juridice de taran dependent.
In ceea ce priveste statutul juridic al taranilor dependenti, a existat o opinie in literatura noastra juridica, aceea a profesorului Constantin Giurescu, care sustinea existenta unui asa-numit drept rumanesc, zakon vlaski. Profesorul Giurescu pleca de la ideea ca vlahii reprezentau o categorie sociala inferioara si anume tarani dependenti si ca cei eliberati din starea de rumanie nu deveneau oameni liberi, ci intrau in categoria taranilor dependenti, urmand a trai in regim de rumanie. Si aici se aplica zakon vlaski, adica dreptul vlahilor, inteles ca un drept al taranilor dependenti, adica al rumanilor. Ca atare, profesorul Giurescu face distinctia intre Legea Tarii care se referea la toti romanii, conceputi ca o entitate etnica si zakon vlaski, dreptul vlahilor, care ar avea un sens social, referindu-se numai la taranii aserviti. Aceasta teza nu poate fi acceptata deoarece ea este contrazisa de izvoarele medievale pentru ca, din examinarea hrisoavelor domnesti, rezulta ca termenul de ruman are o dubla acceptiune, atat un sens etnic, cat si un sens social. Sensul cu care este folosit termenul urmeaza a fi desprins din context. Prin urmare, robii eliberati devin oameni liberi, urmand a trai dupa legea rumaneasca, dar nu in sens social, ci in sens etnic. Acestea deoarece asa cum vom vedea imediat, robii erau recrutati de regula dintre membrii unor populatii care nu erau de origine romana. Lor urma sa li se aplice dreptul romanilor in sens etnic dupa iesirea din starea de robie.
Statutul juridic al robilor era reglementat de un asa numit drept al robilor: Kolopskoie travo, sens in care rromii mai erau denumiti si colopi. Din punct de vedere juridic, rromii nu erau persoane, ci bunuri, adica nu erau subiecte de drept, ci obiecte ale dreptului de proprietate. Exista insa anumite diferentieri fata de conditia juridica a sclavilor din Roma Antica, in sensul ca stapanii nu aveau asupra rromilor ius vite necinste - dreptul de viata si de moarte, ci aveau doar un intins drept de corectie. Totodata rromilor li se recunostea si o anumita capacitate juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani in proprietate - asa cum am vazut - salasele si uneltele muncii confectionate prin munca proprie. Robii erau recrutati dintre membrii unor populatii neromane, in general populatii necrestine, cum ar fi spre pilda tatarii, desi institutia robiei este mult mai veche decat momentul patrunderii tatarilor in spatiul carpato-danubiano-pontic.
Starea de robie, ca si starea de rumanie era imprescriptibila, insa, ca si rumanii, si robii puteau fi eliberati de stapanii lor, devenind oameni liberi.
Ultima categorie sociala pe care o examinam din perspectiva dispozitiilor Legii Tarii o reprezinta strainii. Acestia aveau un statut juridic bine precizat si favorabil in cazul in care strainii erau crestini. Ei se puteau stabili in orase si targuri, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea propriile lacasuri de cult, toate aceste drepturi fiind stabilite in actele de privilegii acordate de catre domn. De asemenea, strainii se puteau naturaliza sau impamanteni fie prin casatoria cu o romanca, fie prin acordarea unei dregatorii de catre domn, situatie in care dobandeau toate drepturile civile si politice ale romanilor. Cu toate acestea, strainii nu puteau dobandi teren in proprietate si aveau un regim fiscal distinct. Cu titlu de exceptie, strainii necrestini aveau un regim juridic mai restrictiv, in sensul ca nu se puteau stabili pe pamant romanesc si nu puteau avea lacasuri de cult. Este vorba despre musulmani, dispozitiile respective fiiind continute in capitulatiile incheiate intre Tarile Romane si Inalta Poarta.
INSTITUTIA RUDENIEI
Rudenia este o relatie speciala intre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna si atunci se numeste rudenie de sange, fie din anumite principii religioase si atunci se numeste rudenie prin alianta sau afinitate, fie din tainele botezului si cununiei si atunci se numeste rudenie spirituala.
Alaturi de aceste principale trei forme de rudenie, Legea Tarii consacra si rudenia izvorata din adoptie, precum si rudenia izvorata din infratirea pe mosie.
Rudenia de sange
Rudenia de sange imbraca doua forme: rudenie pe linie directa, la randul ei in ascendent si in descendent - este vorba despre legatura dintre persoanele care se trag una din alta. Avem apoi rudenia pe linie colaterala - adica legatura dintre persoanele care, desi nu se trag una din alta, au un autor comun, ambele forme ale rudeniei de sange creand drepturi si obligatii de ajutor reciproc si de intretinere, precum si vocatie succesorala. De asemenea, rudenia de sange sub ambele forme reprezinta impediment sau piedica la casatorie.
Rudenia prin alianta sau afinitatea
Rudenia prin alianta sau afinitatea este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Biserica Ortodoxa a intervenit in aceasta materie si a stabilit anumite principii prin care se confera rudeniei prin alianta aceleasi efecte ca si cele care decurg din rudenia de sange. La fel este si in cazul rudeniei spirituale, care este legatura dintre nasi si fini. Si in cazul ei, Biserica Ortodoxa a stabilit aceleasi efecte ca cele de la rudenia de sange.
INSTITUTIA CASATORIEI
Casatoria, in Legea Tarii nu este un contract civil, cum este in dreptul modern, ci se incheie prin anumite formalitati religioase stabilite de Biserica Ortodoxa, adica ea imbraca forma benedictiunii religioase.
Etapele premergatoare incheierii casatoriei sunt:
vederea in fiinta - cunoasterea viitorilor soti;
urmarea de vorba - tratativele dintre familiile viitorilor soti;
intocmirea foii de zestre;
binecuvantarea parintilor.
Zestrea este o institutie de straveche traditie geto-daca. Termenul de zestre este de sorginte traca. A fost dublat de termenul de dota, de sorginte latina, care determina aceeasi institutie. Zestrea este echivalentul muncii depusa de viitorii soti in gospodaria parinteasca. Zestrea se constitutia prin strigari publice facute in timpul serbarii nuntii. Ea reprezenta baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adaugau darurile de nunta primite de la rude si prieteni tot in scopul formarii bazei materiale a viitoarei familii. Daca la origine zestrea a fost un apanaj al ambilor viitori soti, din secolul XVII zestrea se constituie doar pentru sotie, apar foile de zestre. Zestrea isi pierde semnificatia traditionala, devenind de multe ori un fel de afacere pentru viitori soti "vanatori de zestre".
O forma atipica de casatorie prevazuta de Legea Tarii este asa-numita casatorie cu huga care consta intr-un simulacru de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sot, evident cu acordul acesteia, pentru a forta binecuvantarea parinteasca.
Tot Legea Tarii prevede un impediment tipic feudal la incheierea casatoriei, si anume starea de robie a unuia dintre soti care atrage automat caderea in robie si a celuilalt sot precum si a copiilor rezultati dintr-o astfel de casatorie.
Legea Tarii, spre deosebire de dreptul roman, reglementeaza si divortul, consacrand deplina egalitate a sotilor in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca, in sensul ca nu numai sotul isi putea repudia sotia, dar si sotia isi putea parasi sotul prin repudiu. In ambele situatii procedura divortului era insotita de cea a partajului, denumit in Legea Tarii imparteala sau alegere.
INSTITUTIA FAMILIEI
Familia este, potrivit Legii Tarii, grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. In Legea Tarii, prin sinteza juridica daco-romana, a fost preluata traditia geto-daca. Astfel incat dreptul nostru obisnuielnic confera familiei un caracter democratic spre deosebire de caracterul aristocratic al familiei romane, dominata de puterea absoluta pe care pater familias o exercita asupra bunurilor si persoanelor, aflate sub tutela sa. In familia romaneasca, exista deplina egalitate a sotilor, manifestata prin exercitarea deopotriva a puterii parintesti asupra copiilor. Totodata accentul cadea pe obligatia de intretinere si protejare a copiilor, fara a exista posibilitatea de a-i vinde sau de a le inchiria serviciile ca in dreptul roman. Totodata, dupa moartea sotului, sotia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori si de asemenea, intre soti existau drepturi si obligatii reciproce de intretinere. Iar sotul care nu isi intretinea familia era sanctionat, potrivit Legii Tarii, cu o pedeapsa infamanta, adica cu o sanctiune de natura a atrage oprobriul public si anume cu darea prin targ sau purtarea pe ulita. Legea Tarii reglementeaza si procedura adoptiei pe care o numeste "infiala" sau "infiere". Copiii adoptati sunt denumiti "copii de suflet".
DISPOZITIILE LEGII TARII CU PRIVIRE LA MATERIA SUCCESIUNILOR
Transmiterea bunurilor cu cauza de moarte - de la defunct la succesorii acestuia se numeste in Legea Tarii mostenire, iar succesorii sau herezii sunt denumiti mostenitori. Termenii de mostenire si mostenitor vin de la cuvantul de sorginte traca "mos" din care deriva si termenul de "mosie", care are sensul de proprietate ereditara. Toate aceste cuvinte fac parte din familia de cuvinte a cuvantului "mos". Potrivit Legii Tarii, mostenirea putea fi deferita fie potrivit legii si ea atunci se numeste mostenire legala sau ab intestat, adica in absenta unui testament, fie putea fi deferita pe cale testamentara si ea atunci ea se numea mostenire testamentara.
Mostenirea legala
Se deschide atunci cand defunctul nu a lasat testament sau daca defunctul a lasat testament, dar acesta nu este regula intocmit si ca atare este nul, ori daca defunctul a lasat testament, acesta este regulat intocmit, insa este caduc, adica nu isi produce efectele. In materia mostenirii legale, Legea Tarii consacra egala vocatie succesorala a copiilor legiuiti (legitimi) cu cei adoptati, adica copiii de suflet, atat fete cat si baieti la bunurile de bastina, adica la bunurile ereditare precum si la cele de cumparatura ale parintilor lor, adica egala vocatie succesorala intre copiii legiuiti si cei adoptati, a fetelor cu baietii atat pentru bunurile ereditare cat si pentru bunurile de cumparatura ale parintilor lor, atat pentru bunurile pe care parintii lor le dobandisera prin mostenire sau prin acte intervibos.
De la acest principiu exista o importanta exceptie in Tara Romaneasca, si anume: bunurile ereditare (ocinile) nu puteau fi mostenite decat de catre baieti, functionand sub acest aspect privilegiul masculinitatii. Fetele primeau echivalentul valorii partii care li s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare ale parintilor lor in bani, obiecte de pret sau bunuri de cumparatura. Ele isi primeau partile succesorale sub forma de zestre, obligatia de inzestrare revenind parintilor, iar in absenta acestora, fratilor. Ca o consacrare a principiului de drept roman "mater semper certa est" - "mama este intotdeauna sigura". Ca o consacrare a acestui principiu de drept roman, Legea Tarii stabileste vocatie succesorala pentru copiii naturali, adica copiii nascuti in afara casatoriei numai la succesiunea mamei lor.
Legea Tarii admite si succesiunea prin reprezentare si totodata consacra dreptul de mostenire al sotului supravietuitor in concurs cu copiii. Totodata, Legea Tarii stabileste ca fiul vitreg (copilul vitreg in sens larg) are aceeasi vocatie succesorala cu cel legiuit, dar numai la succesiunea parintelui comun (cei care sunt frati numai dupa mama, mostenesc in mod egal, dar numai parintele comun) cosangvin - dupa tata, uterin - dupa mama. Prin mostenire trec asupra mostenitorilor cote indivize din patrimoniul defunctului, adica atat activul succesoral, cat si pasivul sau datoriile succesiunii.
Mostenirea testamentara
Se deschide, per a contrario sub o tripla conditie:
daca defunctul a lasat testamentul
daca testamentul este regula intocmit;
daca testamentul nu este caduc (daca isi produce efecte).
Sub aspectul formei, testamentul putea fi redactat in forma orala si se numeste testament sub limba de moarte?? sau putea fi redactat sub forma scrisa si atunci era numit diata. Ambele forme de testament se incheiau in prezenta martorilor, insa cea mai raspandita forma de testament era testamentul sub limba de moarte, intrucat stiinta de carte era apanajul unui numar redus de persoane.
O particularitate a testamentului medieval, in raport cu cel modern, este posibilitatea inserarii in cuprinsul testamentului a unui blestem pentru a asigura, in conceptia medievala, respectarea ultimei vointe a testatorului. Prin testament se putea face nu doar o instituire de mostenitor, cum zice Gaius "caputt fundamenti totius??", ci si o exheredare (o dezmostenire). O alta particularitate a succesiunii testamentare este, in dreptul medieval in raport cu cel modern, este valabilitatea substitutiunii fideicomisare, interzisa in dreptul modern. Prin aceasta disponentul, donator sau testator, impune fiduciarului (donatar sau legatar) sa pastreze bunurile primite si sa le transmita la decesul sau unei alte persoane desemnata tot de catre disponent. (dispune nu numai pentru moartea sa, ci si pentru moartea celui instituit mostenitori); institutie preluata din dreptul roman in dreptul medieval.
Substitutinea fideicomisara putea opera pana la un anumit grad (putea opera la infinit).
MATERIA OBLIGATIILOR
Legea Tarii consacra ca izvoare de obligatii, preluandu-l pe Gaius, contractele si delictele, punand accentul pe raspunderea personala in materie obligationala. Totusi, traditionala solidaritate existenta la nivelul obstilor satesti sau teritoriale precum si anumite interese ale statului feudal au facut posibile in dreptul nostru obisnuielnic trei forme de raspundere colectiva:
a) Raspunderea colectiva in materie penala;
b) Raspunderea colectiva in materie fiscala;
c) Despagubirea de la altul.
a) Raspunderea colectiva in materie penala
Este o reminiscenta a sistemului razbunarii sangelui, sistem potrivit caruia, in cazul savarsirii unei fapte de omor sau vatamare corporala, ginta sau familia victimei putea exercita dreptul de razbunare asupra gintii sau familiei faptuitorului. Ulterior, apare sistemul opozitiunii voluntare, asa-numita intelegere de dezdaunare prin care ginta sau familia victimei renunta la exercitarea dreptului de razbunare si, in schimb, ginta sau familia faptuitorului plateste o suma de bani. Aceasta suma de bani are un dublu caracter, apare ca o despagubire pentru prejudiciul cauzat, dar apare in acelasi timp si ca o ispasire a faptei comise. Dupa aparitia statului feudal, sistemul opozitiunii voluntare a fost inlocuit cu sistemul opozitiunii legale, statul fiind cel care obliga partile sa compuna si stabileste cuantumul despagubirii. Inainte de intemeiere, obstea, prin organele sale de conducere, ii cerceta si ii sanctiona pe aceia care savarsisera infractiuni pe teritoriul sau si care erau membri ai obstei respective. Dupa intemeiere, dupa formarea statelor feudale romanesti de sine-statatoare, din vechea autonomie a obstei s-a pastrat in aceasta materie doar atributia obstei de a-l identifica pe faptuitor, ulterior ea fiind insa obligata sa il predea slujbasilor statului denumiti bonitorii din urma. In caz contrar, obstea trebuia sa indice cel putin locul pe unde faptuitorul parasise hotarul obstei, refugiindu-se pe teritoriul altei obsti, trebuia cel putin sa indice locul pe unde faptuitorul parasise teritoriul obstei. Obstea, potrivit Legii Tarii trebuia sa dea urma. In caz contrar, obstea trebuia sa dea socoteala pentru fapta petrectua pe teirtoriul sau, fiind tinuta sa plateasca o amenda fixata de stat. Daca nu era in masura sa plateasca amenda impusa, ea era aservita de catre domn sau de catre un boier in contul datoriei. La fel se intampla in cazul infractiunilor savarsite pe terenurile feudale investite cu imunitati, unde slujbasii statului nu puteau patrunde, identificarea si sanctionarea faptuitorului realizandu-se de catre stapanul feudal prin intermediul aparatului sau propriu de slujitori.
b) Raspunderea colectiva in materie fiscala
si ea a reprezentat un mijloc legal de aservire a obstilor satesti sau teritoriale, intrucat, dupa stabilirea sumei globale pe grupul fiscal, adica pe obste (pe sat) si defalcarea acesteia pe unitati impozabile, pe gospodariile membrilor obstei, in situatia in care unii dintre membrii obstei nu puteau plati, (de aici expresia in limba romana "a da bir cu fugitii" a fugi pentru a se sustrage de la plata birului), ceilalti membri ai obstei trebuia sa indeplineasca intreaga cisla, adica sa plateasca si datoriile celor insolvabili, in caz contrar intreaga obste era aservita de domn sau de catre un boier in contul datoriei.
c) Despagubirea de la altul
Este o forma de solidaritate cu o sfera mult mai larga decat primele doua forme de raspundere colectiva, in sensul ca ea se raporteaza la categorii sociale intregi, apartinand aceluiasi popor, cu precizarea ca aceasta forma de raspundere colectiva nuestespecifica doar tarilor romane, ci o intalnim si in celellalte state europene.
In dreptul modern, daca una din partile contractate este un strain, constrangerea acestuia in vederea indeplinirii obligatiilor contractuale se realizeaza pe baza conventiilor bilaterale dintre state, potrivit procedurii exequatului, procedura prin care o hotarare judecatoreasca pronuntata de o instanta cu privire la un cetatean strain devine executorie in statul caruia acesta ii apartine.
In Evul Mediu, potrivit sistemului despagubirii de la altul, creditorii romani spre exemplu, primeau din partea domnului dreptul de a-si realiza creantele pe care la aveau fata de debitori straini pe seama conationalilor lor aflati in trecere prin Tarile Romane, dandu-le acestora toate dovezile privitoare la existenta creantei si modul in care se realizase executarea silita asupra lor. La intoarcerea in tara de origine, cei astfel executati silit se puteau adresa autoritatilor proprii pentru a fi despagubiti de catre conationalul lor pentru care fusesera urmariti silit. La fel se proceda si in situatia inversa, in care debitorul era roman.
Formele de raspundere personala reglementate de dreptul nostru obisnuielnic sunt contractele. Cel mai important contract prevazut in Legea Tarii este contractul de vanzare care evoluase sub influenta bizantina, devenind, dupa cum stim deja, un contract consensual translativ de proprietate, fata de dreptul roman, in care contractul consensual de vanzare era doar generator de obligatii. Ca si la romani, contractul de vanzare avea in Legea Tarii, trei elemente: consimtamantul, obiectul si pretul.
Consimtamantul partilor contractante trebuia sa izvorasca din vointa liber exprimata a acestora, altfel spus el trebuia data de buna-voie si irevocabil. Daca consimtantul era vitiat, contractul era nul. Cel mai raspandit vitiu de consimtamant era violenta, pe care Legea Tarii o denumeste sila. Motivele economice pentru care vanzatorul era uneori nevoit sa vanda nu erau considerate vitii de consimatamant. Intrucat vanzarea se realiza in prezenta martorilor, celelelalte vitii de consimtamant, eroarea si dolul erau excluse. Dar, in anumite situatii, consimtamantul partilor contractante era doar o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru incheierea valabila a contractului. Este cazul terenurilor aflate in hotarul obstei pentru vanzarea carora se cerea si consimtantul rudelor si vecinilor, exprimat sub forma dreptului de protimis, iar daca obiectul vanzarii il reprezenta o proprietate feudala sau un rob, actul de transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, fiind deci necesar acordul domnului, sens in care partile pentru a obtine acest acord, si a evita pragalica sau preadalica, faceau darea calului sau darea cupei.
???obiectul bunurile aflate in comert, in circuitul civil, susceptibile de a fi instrainate. Cel mai vandut obiect al proprietatii feudale era pamantul, care putea fi vandut si in cote indivize ideale si abstracte. O caracteristica a vanzarii feudale este aceea ca obiect al vanzarii il putea constitui si fiinta umana. Avem in vedere situatia vanzarii robilor, vanzarii taranilor aserviti, dar numai impreuna cu mosia de care erau alipiti si situatia taranilor liberi care, sub povara datoriilor, isi vindeau libertatea. Pretul vanzarii il putea constitui o suma de bani, dar si alte bunuri, specific dat de caracterul natural al economiei feudale. Sub acest aspect, in Legea Tarii se face confuzia intre vanzare si schimb ("permutatio rerum").
Cel de-al treilea element al vanzarii este pretul el se platea fie in momentul incheierii contractului, fie vanzarea se facea cu rest de pret, care trebuia platit pana la un anumit termen, sub sanctiunea rezolutiunii contractului pentru neexecutare. Rezolutiunea putea fi prevazuta in contract sub forma unui pact comisoriu care stipula intoarcerea pretului de catre vanzator cumparatorului. Aceasta intoarcere a pretului avea loc si in cazul in care cumparatorul fusese evins, evictiunea purtand denumirea de val. Sub aspectul formei, vanzarea se putea incheia fie in forma scrisa, fie in forma orala, insa intotdeauna in prezenta martorilor, iar uneori si in prezenta chezasilor si a aldamasarilor.
Un alt contract reglementat de Legea Tarii este cel de donatie. In Legea Tarii donatia este un contract real care se incheia valabil prin acordul de vointa al partilor insotit de remiterea materiala a lucrului (tradarea - traditiunea, transmiterea bunului). Unul din elementele contractului de donatie este intentia donatorului de a gratifica. Aceasta pozitie subiectiva a donatorului fiind de esenta contractului de donatie, nu poate exista o donatie in absenta dorintei donatorului de a gratifica. Atunci cand suntem in prezenta unei danii domnesti, intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie rasplatirea boierilor fideli pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unor manastiri in scopuri pioase. In cazul donatiilor particulare, intentia de a gratifica avea in vedere, de cele mai multe ori, angajamentul donatarului de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit traditiilor crestine, ceea ce inseamna ca, de cele mai multe ori, donatiile imbracau caracterul unor donatii cu sarcina. Daniile sau donatiile particulare facute manastirilor se realizau in scopuri filantropice sau pentru ca donatorul si familia sa sa fie trecuti in pomelnicul bisericii si pomeniti la slujbele care se organizau. Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita sub sanctiunea revocarii donatiei.
Un alt element al contractului de donatie este obiectul donatiei. Si aici avem o particularitate a donatiei feudale, care putea avea ca obiect si fiinta umana, cu trei cazuri:
Donatia robilor;
Donatia care avea ca obiect tarani dependenti, impreuna cu mosia;
Taranii liberi care isi donau libertatea si uneori si averea stapanilor feudali.
Daca donatiile aveau ca obiect robi si mosii, actul de donatie trebuia intarit prin hrisov domnesc.
Un alt contract reglementat de Legea Tarii este contractul de imprumut de consumatiune, numit mutuum. De regula, imprumutul de consumatiune avea ca obiect o suma de bani, el este un contract unilateral, in sensul ca genereaza in sarcina debitorului obligatia de a restitui suma imprumutata impreuna cu o dobanda denumita in Legea Tarii bas. Legea Tarii permitea si anatocismul, adica dobanda la dobanda, denumita bas peste bas. Termenul la care trebuia restituita suma imprumutata se numea zi sau soroc si era fixat de regula intr-o zi de sarbatoare.
SISTEMUL GARANTIILOR IN LEGEA TARII
Pentru garantarea obligatiilor asumare prin contracte, Legea Tarii prevedea doua forme de garantie:
a) Garantia reale (zalog)
Zalogul era o garantie reala care avea ca obiect bunuri mobile si imobile, in special robi si mosii cultivate cu tarani dependenti. Folosirea de catre creditor a muncii taranilor dependenti aflati pe mosiile zalogite in favoarea sa se calcula in contul dobinzilor la suma imprumutata. In Legea Tarii, zalogul putea imbraca doua forme: zalog fara termen si zalog cu termen.
Daca zalogul era fara termen, creditorul putea stapani si folosi bunurile ce ii fusesera zalogite pana la plata datoriei.
Daca zalogul era cu termen, si debitorul platea la scadenta, el rascumpara bunurile zalogite. In cazul in care zalogul era cu termen si debitorul nu platea la scadenta, se putea prevede in actul de zalogire ca zalogul devine statator, adica bunurile zalogite devin proprietatea creditorului in contul creantei sale. Daca in actul de zalogire, nu se prevedea ca zalogul devine statator, avand in vedere ca valoarea bunului zalogit era de regula mai mare decat cuantumul obligatiei garantate, bunurile zalogite erau evaluate (pretuite) si erau vandute fie catre o persoana straina, fie chiar catre creditor, retinandu-se din pretul imprumuta??t suma garantata, iar diferenta revenind debitorului.
b) Garantii personali (chezasi).
Chezasii erau persoane care se obligau, alaturi de debitor, sa plateasca ei la scadenta datoria debitorului, daca acesta nu efectua plata. Chezasii erau tinuti solidar, iar chezasul platitor avea drept de regres in contra cogarantilor sai pentru partile contributive ale acestora din datorie precum si in contra debitorului principal.
Daca debitorul era insolvabil (aflat in incapacitatea de a plati) si nu fusesera constituite nici garantii reale si nici garantii personale, se declansa o procedura speciala de executare silita asupra averii falitului denumita in Legea Tarii cu rama. In cadrul acestei proceduri, bunurile falitului erau pretuite si impartite intre creditorii concursuali corespunzator valorii nominale a creantelor lor.
INFRATIREA PE MOSIE
Este o institutie extrem de complexa reglementata de Legea Tarii, institutie care reuneste trasaturi ale rudeniei, ale testamentului si contractelor.
Spre deosebire de formele anterioare de infratire, infratirea pe mosie, aparuta dupa intemeierea statului feudal, imbraca forma unui act scris, emanand de la cancelaria domneasca, act in care este consemnata declaratia de infratire facuta de cei infratiti in fata domnului si a sfatului domnesc.
Infratirea pe mosie are numai efecte personale nepatrimoniale in sensul ca ea genereaza o forma speciala de rudenie intre cei infratiti, dar are si efecte patrimoniale cu privire la bunurile asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi, acesta fiind de altfel scopul principal al infratirii pe mosie. Orice fel de bunuri pot forma obiectul drepturilor patrimoniale ale celor infratiti insa, de regula, infratirea se realizeaza pe mosie, adica pe ocine.
Existau doua forme de infratire:
Prima, prin care toti cei infratiti isi uneau ocinele;
A doua, cand infratirea se realiza doar pe ocina unuia dintre participantii la actul infratirii. Prin urmare, conditia de a fi proprietar al unei mosii era absolut necesara, indispensabila pentru a se constitui o infratire pe mosie. In actul de infratire se stabilea de la bun inceput cui apartinea sau dupa caz cui apartineau, ocina sau dupa caz ocinele asupra caruia respectiv asupra carora se realiza infratirea.
Prima forma de infratire presupune doua momente:
momentul unirii ocinelor celor infratiti
Momentul asezarii celor infratiti pe ocinele astfel unite.
Cea de-a doua forma de infratire presupunea un singur moment, momentul asezarii celor infratiti pe ocina pe care se realiza infratirea.
Din punct de vedere al constitutirii raporturilor de infratire, ea putea imbraca doua forme:
Infratire directa
Raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii la actul infratirii,
Infratire indirecta
Cel care constituie infratirea nu intra in raporturi de infratire, ci aseaza ca frati alte persoane pe mosia/mosiile sale.
Infratirea prin unirea ocinelor este intotdeauna directa, iar efectul sau consta in crearea unei stari de coproprietate intre cei infratiti care initial au stapanit mosii in proprietate exclusiva, iar acum au o cota indiviza ideala si abstracta din dreptul de proprietate asupra ocinelor pe care s-a realizat. Cotele indivize ale celor infratiti sunt egale si nu proportionale cu suprafata de teren adusa la constituirea infratirii.
Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta. Daca infratirea este indirecta, numai cei asezati ca frati pe mosie dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Curs 10 - 06.01.2011
Efectele infratirii
Dat fiind caracterul complex al infratirii, ea produce efecte pe mai multe planuri.
In primul rand, este utilizata in Tara Romaneasca in vederea acordarii de vocatie succesorala fetelor la domeniile ereditare, sens in care erau infratite fetele cu baietii pe aceste domenii.
Un alt efect este acela al acordarii de vocatie succesorala unor persoane pe care legea nu le admitea la mostenire sau crearea de mostenitori pentru persoanele lipsite de urmasi. Spre pilda, proprietarul unei mosii care nu avea mostenitori, sau care in Tara Romaneasca avea numai fete, recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii unei alte persoane.
In materia proprietatii, infratirea pe mosie produce de asemenea efecte, ea fiind unul dintre modurile de dobandire a proprietatii pe langa contractele translative de proprietate reglementate de Legea Tarii. Astfel, in actul de infratire se prevedea fie transmiterea dreptului de proprietate catre cei infratiti de indata, fie se prevedea ca aceasta transmitere opereaza pentru cauza de moarte (mortis causa). O dovada in acest sens o reprezinta folosirea clauzei de rezerva a proprietatii (reservati domini) in sensul ca bunurile asupra carora s-a realizat infratirea trec in patrimoniul celor infratiti la momentul mortii proprietarului. Infratirea pe mosie a fost utilizata de catre boieri ca un instrument juridic de aservire a obstilor satesti sau teritoriale prin aplicarea combinata a acestei institutii cu institutia dreptului de protimis, in sensul ca taranii ii infrateau pe boieri pe pamantul taranilor, astfel ca boierii deveneau rude in sens juridic cu taranul pe pamantul caruia fusesera infratiti si in calitate de rude exercitau dreptul de protimis achizitionand treptat terenurile aflate in hotarul obstei si aservind in cele din urma intreaga obste. Aceasta intrucat este usor de presupus ca la exercitarea dreptului de protimis boierul avea intaietate fata de ceilalti membri ai obstei intrucat fie si pentru simplul motiv ca el dispunea de lichiditatile necesare cumpararii terenurilor din hotarul obstei.
DISPOZITIILE DE DREPT PENAL DIN LEGEA TARII
In materia dreptului penal, Legea Tarii pastreaza unele reminiscente ale vechiului sistem al razbunarii private, insa treptat, prin interventia statului feudal, practica utilizarii razbunarii private a fost reprimata prin aplicarea unor amenzi celor care recurgeau la acest sistem. Amenda respectiva purta numele de zaveasca.
Totodata, dispozitiile de drept penal din Legea Tarii au un caracter vadit discriminatoriu, in sensul ca aceleasi fapte si aceleasi pedepse erau apreciate si respectiv aplicate in mod diferit in functie de categoria sociala careia ii apartineau faptuitorul si victima. In acelasi sens, este reglementat sistemul rascumpararii pedepselor cu bani, ocini sau vite, sistem care evident ii favorizeaza pe cei bogati. Infractiunile erau denumite vini, la singular vina. Se imparteau in doua categorii: infractiuni grave (vini mari) si infractiuni mai putin grave (vini mici). Cea mai grava infractiunea din categoria celor indreptate impotriva statului feudal este viclenia, adica infractiunea de tradare - incalcarea de catre boieri a obligatiei de dreapta si credincioasa slujba ce intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pedeapsa este moartea (singura pedeapsa care nu putea fi rascumparata) si confiscarea averii boierului viclean. Bunurile acestuia erau daruite boierilor credinciosi si manastirilor.
O alta infractiune grava era neascultarea, denumita oslug, adica nerespectarea in sens larg a poruncilor domnesti si neindeplinirea de catre taranii dependenti a indatoririlor fata de stapanii feudali. Era sanctionata cu moartea sau o amenda in vite.
O alta categorie de infractiuni erau infractiunile indreptate impotriva persoanelor. In aceasta categorie intra omuciderea, considerata o vina mare, pedepsita cu moartea; infractiunea de lovire, de ranire, considerata vina mica, care era sanctionata cu o amenda in vite.
O alta categorie de infractiuni o reprezinta infractiunile care aduc atingere conceptiei feudale cu privire la morala si religie. Intra in aceasta categorie sacrilegiul, erezia, violul, adulterul, bigamia. Toate erau considerate vini mari si erau sanctionate cu pedeapsa capitala. In plus, in cazul adulterului, zestrea sotiei adulterine intra in proprietatea sotului.
O alta categorie de infractiuni o reprezinta infractiunile indreptate impotriva administrarii justitiei. In aceasta categorie intra marturia mincinoasa pe care Legea Tarii o numeste limba stramba, considerata vina mica si sanctionata cu insemnarea cu fierul rosu. Alta infractiune din aceasta categorie era denuntul calomnios, pe care Legea Tarii il numeste sudalma cea mare, sanctionata cu aceeasi pedeapsa pe care ar fi primit-o cel denuntat daca denuntul s-ar fi dovedit intemeiat. O alta infractiune este aceea de insulta, sanctionata cu o amenda in vite.
O categorie importanta de infractiuni o reprezinta infractiunile care aduc atingere proprietatii. Din aceasta categorie fac parte infractiunea de talharie, sanctionata cu spanzuratoarea la locul faptei, infractiunea de furt flagrant, pe care Legea Tarii o numeste furt fata, sanctionata cu aceeasi pedeapsa si infractiunea de furt simplu care era sanctionata cu o amenda in vite numita dusegubina. Toate aceste infractiuni erau considerate vini mari.sa
Sistemul sanctionator reglementat de Legea Tarii cuprindea mai multe categorii de pedepse si anume pedepsele fizice intre care se numarau diferitele forme pe care le imbraca pedeapsa capitala; pedepsele privative de libertate (inchisoarea, ocna, temnita), apoi pedepsele pecuniare - amenzile - care purtau diferite denumiri (gloabe, dusegubine, zaveasca) si pedepsele infamante - acelea care atrag oprobriul public - cum ar fi darea prin targ sau darea pe ulita.
DISPOZITIILE DE DREPT PROCESUAL DIN LEGEA TARII
In materia dreptului procesual, Legea Tarii se remarca printr-un caracter unitar in cele trei tari romane, consacrand un sistem comun de instante de judecata si anume: la nivelul obstilor satesti sau teritoriale judele impreuna cu sfatul oamenilor buni si batrani. La nivelul judetelor dregatorii domnesti care purtau diverse denumiri (parcalabi, vornici). La nivelul oraselor judetul in Tara Romaneasca si soltuzul in Moldova impreuna cu cei 12 par??gavi. La nivel central marii vornici si marele ban, fiecare avand competenta teritoriala in partea de tara aflata sub carmuirea lor. Toate aceste instante aveau competenta generala in materie civila si penala. Lor li se adaugau dregatorii care aveau o competenta speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile titulari ai unor domenii feudale investite cu imunitati a caror competenta era precizata in actele de acordare a imunitatii respective. Partile litigante puteau recurge si la arbitraj in sensul ca puteau alege de comun acord mai multi boieri judecatori. Procesele mai grele si mai importante erau judecate de catre sfatul domnesc care solutiona si plangerile celor nemultumiti de judecata dregatorilor, plangeri care nu aveau caracterul unor cai de atac, cum este in procesul modern, ci mai degraba erau reclamatii indreptate impotriva dregatorilor care judecasera.
O competenta deplina o avea domnul, judecatorul suprem al tuturor supusilor. El putea solutiona in prima si ultima instanta orice proces, dupa cum putea rejudeca procesele solutionate de orice alta instanta, domnul judeca singur sau impreuna cu sfatul domnesc in capitala sau in orice alta localitate intrucat justitia feudala are un caracter itinerant.
PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZA PROCESUL FEUDAL
Un prim caracter al procesului feudal este absenta treptelor sau gradelor de jurisdictie, astfel incat hotararea data de o instanta putea fi atacata chiar la aceeasi instanta si nu neaparat in fata unei instante superioare.
Al doilea principiu este inexistenta autoritatii de lucru judecat ceea ce crea o stare de nesiguranta in relatiile judiciare, ducand la prelungirea la nesfarsit a proceselor. Pentru a evita aceste consecinte negative, Legea Tarii a consacrat o serie de reguli care limitau prelungirea nejustificata a procesului si ingradeau posibilitatea redeschiderii lui. Prima institutie este aceea denumita zaveasca. Ea nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga partea care dorea sa redeschida procesul sa depuna in vistieria statului o suma de bani. Domnii obisnuiau sa dea hotarari in cuprinsul carora era inserata zaveasca, adica aceasta dispozitie ca cel ce doreste redeschiderea procesului trebuie sa depuna o sauma de bani. O alta institutie este fieria, sistemul prin care partea care a castigat procesul depune in vistierie o suma de bani, iar in schimb domnul garanteaza ca nu va aproba redeschiderea procesului. Din secolul XVIII a fost introdus sistemul amenzilor judiciare, preluat si in procedura moderna, amenzi care sanctionau culpa procesuala a partii care cadea in pretentii.
Al treilea principiu este posibilitatea rascumpararii pedepselor aplicate. Rascumpararea era hotarata chiar de judecatorul care aplicase respectiva pedeapsa.
Al patrulea principiu este acela ca instantele cumulau de multe ori atributiunile jurisdictionale cu cele administrative, sistem care denota confuzia de atributii care caracterizeaza din punct de vedere institutional statul feudal.
Al cincilea principiu este acela al judecatorului unic, cu exceptia sfatului oamenilor buni si batrani si a sfatului domnesc. Atunci cand domnul judeca impreuna cu sfatul domnesc suntem tot in prezenta unui judecator unic, deoarece decizia apartine domnului, sfatul domnesc avand doar un rol consultativ.
Al saselea principiu este acela ca exceptand instantele de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, justitia este monopolul feudalilor, toate celelalte instante fiind alcatuite din reprezentanti ai clasei feudalilor.
Al saptelea principiu este acela ca, la baza procesului feudal sta conceptia ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate, sau dupa dreptate si obiceiul tarii. Termenii de lege si de obiceiul tarii desemeneaza Legea Tarii, adica dreptul nostru feudal nescris, iar cuvantul dreptate desemneaza morala epocii, constiinta juridica feudala.
MIJLOACELE DE PROBA IN CADRUL PROCESULUI FEUDAL
In vechiul nostru drept feudal intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului, dar si mijloace de proba mai vechi, anterioare epocii feudale, ramasite ale oranduirii gentilice, care dobandesc in feudalism un continut nou, de clasa si o forma noua, in sensul ca aplicarea lor este asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme anterioare feudalismului se explica prin caracterul natural al economiei feudale si mai ales prin denumirea unor forme economice vechi cum este stapanirea devalmasa asupra pamantului.
Putem imparti probele din procesul feudal in doua categorii:
a) probe orale
Cele mai raspandite, cele mai uzuale sunt probele orale, in special la inceputul feudalismului, ele au reprezentat mijlocul comun de probatiune deoarece, spre exemplu, proprietatile feudale care se formasera anterior feudalismului, nu puteau fi dovedite prin inscrisuri, intrucat la data constituirii lor nu exista o autoritate statala emitenta, iar pe de alta parte, slaba raspandire a scrisului facea din probele orale o necesitate. Probele orale reglementate in Legea Tarii sunt proba fierului rosu, juramantul cu brazda in cap, proba cu juratori si marturia.
i) proba fierului rosu - informatii despre modul cum a fost utilizata aceasta proba ne-au parvenit dintr-un document tinut de preotii catolici de la resedinta episcopala din Oradea, numit registrul de la Oradea. Acesta contine mentiuni privind un numar de 389 de procese solutionate intre anii 1208 - 1235 prin administrarea probei fierului rosu. Ori de cate ori judecatorul nu putea solutiona pricina datorita sustinerilor contradictorii ale partilor si lipsei altor mijloace de proba, partile erau trimise impreuna cu un pristav la episcopia catolica de la Oradea unde urmau a fi supuse probei fierului rosu, pentru a se stabili de partea cui este dreptatea. Se oficia o slujba religioasa in care se invoca Divinitatea pentru ca aceasta sa ajute la aflarea adevarului, iar apoi se dadea uneia dintre parti, unui martor ori unui chezas sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi, dupa care mana era bandajata, iar bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se proceda la desigilarea bandajului si verificarea mainii. Daca mana era vindecata, se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau adevarate si ca atare hotararea judecatoreasca se dadea in consecinta. Per a contrario, daca rana era vizibila, se socotea ca afirmatiile celui supus probei erau false, astfel incat partea litiganta in cauza pierdea procesul, fiind considerata vinovata. In afara de persistenta ranii, mai existau si alte circumstante care erau considerate semne de vinovatie, cum ar fi neprezentarea la termenul fixat pentru administrarea probei sau la termenul fixat pentru examinarea mainii, violarea sigiulului cu care era sigilat bandajul, sustragerea de la proba si alte asemenea circumstante. Din examinarea pricinilor consemnate in registrul de la Oradea rezulta ca peste 200 dintre ele au ca obiect fapte de natura a aduce atingere proprietatii feudale. Cei mai multi dintre cei acuzati sunt taranii iobagi sau alti membrii ai unor categorii sociale inferioare. Acestia au fost supusi probei fierului rosu si nu nobilii feudali. Chiar si atunci cand un nobil feudal trebuia sa fie supus probei el desemna de regula un reprezentant care sa poarte fierul rosu in locul sau. Prin urmare, aceasta proba are un vadit caracter discriminatoriu, ea fiind o proba rezervata categoriilor sociale inferioare. Totodata, proba are un vadit caracter neconcludent si de cele mai multe ori contradictoriu. Sunt consemnate multe situatii in care proba a fost evitata sau intrerupta prin intelegerea partilor, prin recunoasterea uneia dintre parti sau prin retragerea plangerii depusa.
ii) juramantul cu brazda in cap - este denumita astfel dupa rolul pe care brazda (care simbolizeaza pamantul) il are in desfasurarea acestei probe. Cel care jura un anumit lucru in legatura cu solutionarea unui proces invoca pedeapsa pamantului daca nu va respecta ceea ce declara sub prestare de juramant. In Moldova cei care jurau tineau in timpul juramantului brazda de pamant chiar pe cap, ei se numeau brazdasi. In Tara Romaneasca si in special in Oltenia cei care jurau tineau brazda de pamant intr-o traista, ei purtand numele de traistasi. Juramantul cu brazda in cap era utilizat ca mijloc de proba in procesele avand ca obiect fixarea hotarelor intre proprietati. Cei care jurau se angajau sa arate adevaratele hotare si parcurgeau limitele proprietatii respective avand tot timpul asupra lor brazda de pamant. Originea acestei probe este geto-daca. Geto-dacii, ca si celelalte popoare ale Antichitatii, priveau pamantul ca pe o divinitate. Mai mult, la geto-daci pamantul - Zamolxes era divinitatea suprema. In conceptia lor, pamantul ii ajuta pe cei care spun adevarul si ii pedepseste pe sperjuri. De aici si expresiile din limba romana: "sa-i fie tarana usoara" - cel care in timpul vietii a spus adevarul va fi ajutat dupa trecerea in nefiinta de catre zeitatea pamantului. "nu-l mai rabda pamantul" - cei care au facut afirmatii neadevarate. Suntem in cadrul acestei probe in prezenta unui dublu simbolism judiciar in sensul ca brazda simbolizeaza pamantul privit ca divinitate, iar capul simbolizeaza fiinta umana, fiind cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta religiei crestine, proba s-a spiritualizat in sensul ca locul brazdei de pamant a fost luat de o Evanghelie. Totodata, dupa aparitia statului feudal, proba dobandeste un caracter de clasa in sensul ca erau supusi probei doar reprezentantii categoriilor sociale inferioare. Pe masura dezvoltarii proprietatii feudale, boierii sunt tot mai interesati in utilizarea acestei probe pentru hotarnacirea mosiilor lor, astfel incat ei nu se mai multumesc cu martori intamplatori care sa cunoasca hotarele mosiilor lor, ci recurg la martori preconstituiti. Copii de tarani erau pusi sa parcurga hotarele mosiilor si in tot acest rastimp erau batuti, spune Legea Tarii "dati de chica" pentru a tine minte acele hotare si pentru a putea sa le indice, in cadrul probei juramantului cu brazda in cap, in situatia ivirii vreunui litigiu legat de hotarele respective.
a) probe scrise.
iii) proba cu juratori - este cel mai important mijloc de proba reglementat de Legea Tarii, chiar daca prin particularitatile sale contrazice ideile moderne cu privire la dovezi. Trebuie sa facem distinctia intre procesul penal si procesul civil cu privire la administrarea acestui mijloc de proba. In procesul penal, prin juramantul lor, juratorii sustin juramantul uneia dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare. Altfel spus, in procesul penal, juramantul pronuntat de juratori are un caracter subiectiv, nu tinde la stabilirea adevarului, ci a unei reputatii a partii din proces pentru care se depune respectivul juramant. Altfel spus, acesta este un juramant de credibilitate. Per a contrario, in procesul civil juratorii cerceteaza personal faptele si drepturile partilor in vederea stabilirii situatiei de fapt, astfel incat juramantul lor este un juramant de veridicitate. Pana la aparitia dreptului feudal scris, proba cu juratori a fost in procesul feudal cel mai raspandit, cel mai uzual, cel mai important mijloc de proba. Pentru solutionarea proceselor de orice fel, prin proba cu juratori se putea dovedi orice situatie de fapt si de drept si se putea combate orice alta proba, inclusiv proba cu inscrisuri. Ceea ce inseamna ca proba cu juratori are cea mai mare forta probanta in procesul nostru feudal superioara oricarui alt mijloc de proba. Cu toate acestea, analizand proba cu juratori, unii istorici si juristi romani au socotit-o o proba misterioasa si stranie, o procedura grosolana si curioasa, un principiu absurd de dovedire. Analizand insa aceasta proba din perspectiva metodei dialectice de cercetare a istoriei dreptului constatam ca ea este o proba profund originala, o creatie a poporului roman, avandu-si sorgintea in vechiul obicei geto-dac al juramantului pe zeitatile palatului regal sau pe vetrele regale. Juramantul prestat de un grup de juratori putea fi combatut prin juramantul prestat de un numar dublu de juratori. In epoca gentilica, juratorii puteau fi doar membrii familiei sau gintii celui pentru care se depunea juramantul, ulterior juratori puteau fi si vecinii si ceilalti membri ai obstii satesti sau teritoriale. Dupa intemeierea statului feudal, proba cu juratori era acordata de catre domn prin hrisov domnesc care continea sintagma "i-am dat lege". Partea careia i se incuviintase de catre domn proba cu juratori putea sa accepte administrarea ei, adica "sa ia lege" sau putea sa defere administrarea probei partii adverse. Atunci cand domnul incuviinta administrarea probei cu juratori, stabilea si numarul juratorilori. Uneori ei erau indicati nominal si se numeau juratorii pe ravase. Juratorii trebuiau sa fie de-o seama cu cel pentru care jurau, adica sa apartina aceleiasi categorii sociale. Depunerea juramantului de catre juratori avea un caracter solemn atat sub aspect religios, cat si din punct de vedere juridic. Astfel, juramantul se depunea pe Evanghelie in fata reprezentantului domnului insarcinat cu administrarea probei. Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale partii din proces pentru care se depunea juramantul respectiv. In Transilvania, erau admise si forme echivalente si repetarea cuvintelor rostite gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea tuturor formelor, imputernicitul domnesc consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant care purta semnaturile si pecetile juratorilor si care era inaintata domnului pentru a hotari asupra solutionarii procesului. Domnul solutiona procesul si pronunta hotararea in sensul celor aratate in juramant, astfel incat partea sprijinita de juratori castiga procesul. Se spunea in Legea Tarii, intr-o expresie arhaica juridica, ca partea respectiva "s-a apucat de lege" - a castigat procesul prin administrarea probei cu juratori. Cealalalta parte, care pierduse procesul sau partea care nu a fost in masura sa administreze proba, pierzand de asemenea procesul, se considera ca "a ramas de lege", insa partea adversa putea cere si contraproba cu juratori, denumita "lege peste lege", aducand un numar dublu de juratori. Daca contraproba era administrata cu respectarea tuturor formelor cerute de dreptul obisnuielnic, hotararea initiala era anulata si se pronunta o noua hotarare conform noului juramant depus, cel anterior era socotit fals, iar primii juratori, ca odinioara primii ghicitori, erau sanctionati, de data aceasta prin plata unei amenzi exprimata intr-un numar de vite. Numarul maxim de juratori era 48, astfel incat daca domnul dorea sa favorizeze pe una dintre partile litigante ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, astfel incat cealalta parte sa nu poata face contraproba. Treptat, proba cu juratori dobandeste un caracter de clasa, in sensul ca juratorii sunt recrutati exclusiv din randul boierilor, element defavorabil atunci cand una dintre partile litigante era un taran sau un reprezentant al unei alte categorii sociale inferioare.
iv) proba cu martori sau proba testimoniala - martorii sunt persoane care au cunoscut expropriis sensibus anumite imprejurari despre care relateaza in fata instantei in vederea stabilirii situatiei de fapt necesara incadrarii procesului. Depozitiile martorilor se dadeau sub prestare de juramant, acesta fiind depus in biserica. Biserica dadea anateme asupra celor care depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a probei testimoniale, chiar daca era data sub prestare de juramant, era inferioara aceleia a probei cu juratori. In anumite situatii, opera principiul conversiunii probei, in sensul ca daca uneia dintre parti i se incuviintase proba cu juratori si nu putea aduce la termen toti juratorii, cei prezenti puteau fi audiati ca simpli martori. O categorie speciala de martori o reprezinta aldamasarii. Sunt persoane care au fost prezente la incheierea unor contracte si care au asistat partile la stabilirea tuturor clauzelor contractuale. Aldamasul este o institutie de sorginte pagana, anterioara raspandirii crestinismului, avand un dublu caracter: un caracter religios si un caracter juridic. Sub aspect religios, dupa incheierea conventiei, persoanele care asistasera invocau divinitatea pentru ca aceasta sa binecuvanteze intelegerea partilor. Invocarea se facea prin libatiuni, ritual din care in epoca moderna a ramas obiceiul ca aldamasarii sa bea vinul impreuna cu partile contractante. Consumarea aldamasului insemna perfectarea conventiei partilor. Pe plan juridic, aldamasarii erau un fel de martori preconstituiti, care in cazul ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea sau executarea contractului erau chemati sa depuna marturie privind acel contract care fusese incheiat in prezenta lor. Atunci cand intelegerea partilor era consemnata intr-un inscris se treceau alaturi de numele partilor si numele aldamasarilor precum si momentele cele mai importante la care acestia asistasera si, de asemenea, erau consemnate valoarea aldamasului consumat si partea care suportase cheltuiala.
b) probele scrise
Inscrisurile folosite ca probe in justitie in cadrul procesului feudal erau fie inscrisuri emise de cancelaria domneasca, inscrisuri oficiale care purtau diverse denumiri (hrisov, uric, in final generalizandu-se termenul de hrisov domnesc), fie inscrisuri emanand de la persoane particulare si care se numeau zapise.
Dreptul feudal scris
Primele momente ale dreptului feudal scris - pravilele bisericesti
Hrisoavele legislative
PRAVILELE BISERICESTI
Datorita organizarii sale ierarhice si rolului sau de principal factor ideologic in societatea feudala, Biserica Ortodoxa Romana a fost in masura sa elaboreze un set de norme de conduita care sa fie aplicate pe intreg teritoriul tarii si impuse prin autoritatea spirituala a Bisericii, dublata de autoritatea laica a statului feudal. In scopul consolidarii statului feudal si centralizarii puterii de stat, domnii romani au fost interesati sa introduca noi reglementari juridice cu caracter uniform care sa elimine particularitatile regionale ale dreptului obisnuielnic. Aceste reglementari au fost continute in pravilele bisericesti. Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, deoarece au fost intocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului si pe cheltuiala acestora. Dispozitiile din pravile erau obligatorii atat pentru clerici, cat si pentru laici, atat in domeniul religios propriu-zis, cat si in domeniul juridic. Potrivit conceptiei autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, penal si procesual tineau tot de domeniul religios. Intrucat Biserica Ortodoxa Romana se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii romani au respectat intrutotul o regula de mult consacrata si anume aceea ca pravilele Bisericii Ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoare canonice. Pe de alta parte, deoarece, asa cum stim, procesul crestinarii populatiei daco-romane si apoi a populatiei romanesti a inceput inca din timpul dominatiei romane si a continuat si dupa retragerea aureliana, in vocabularul limbii romane in domeniul religios, cei mai importanti termeni si cei mai numerosi sunt aceia de sorginte latina (cruce - crux, biserica - basilica). Este de remarcat faptul ca limba romana este singura limba romanica in care termenul de biserica este de origine latina. In toate celelalte limbi romanice, termenul de biserica este de sorginte greaca (eglise, chiesa - ecclesia), deoarece romanii sunt singurul popor nascut crestin, restul popoarelor de limba romanica au fost crestinate ulterior formarii lor. In acea perioada partea orientala a Imperiului Roman avea preeminenta.
Patrunderea masiva a slavilor la sudul Dunarii si ruperea romanitatii nord-dunarene de cea sud-dunareana prin aceasta bariera slava a facut ca influenta bizantina sa fie receptata pe filiera slava, context in care limba slavona a devenit limba oficiala a cancelariei domnesti si a cultului religios ortodox. De aceea, primele pravile bisericesti au fost elaborate in limba slavona. Insa, limba slavona era o limba cunoscuta doar de cativa initiati. Marea masa a populatiei si cea mai mare parte a clerului nu cunosteau limba slavona. De la jumatatea secolului XVI apar pravilele elaborate in limba romana. Pravilele bisericesti fie ca au fost elaborate in limba slavona, fie ca au fost elaborate in limba romana au fost initial multiplicate sub forma de manuscrise, iar din secolul XVII prin tiparire. Cele mai importante pravile in limba slavona sunt "Pravila de la Targoviste", elaborata la 1452 de gramaticul Dragomir din porunca domnului Vladislav al Tarii Romanesti; "Pravila de la Putna", elaborata la 1581, care este o pravila bilingva avand text interliniar in limba romana; "Pravila de la manastirea Bistrita din Moldova", elaborata la 1618; "pravila de la manastirea bistrita din Oltenia", elaborata la 1636.
Izvoarele acestor pravile sunt comune si anume nomocanoanele parintilor Bisericii, apoi Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares (elaborata la 1335 la Salonic) si legislatia bizantina. Dintre pravilele elaborate in limba romana cea mai importanta este Pravila Sfintilor Apostoli tiparita de diaconul Coresi la Brasov intre 1560 si 1562 si care se mai numeste si Pravila de la Ieud dupa numele localitatii din Maramures unde in anul 1921 a fost descoperit singurul exemplar al acestei pravile care ni s-a pastrat. O alta pravila este Pravila Aleasa scrisa de logofatul Eustrahie in Moldova la 1632 si Pravila cea Mica sau Pravila de la Govora tiparita la 1640 in Tara Romaneasca din porunca domnului Matei Basarab al Tarii Romanesti. A fost elaborata in doua editii identice. O editie pentru Tara Romaneasca prefatata de Mitropolitul Teofil al Tarii Romanesti si o editie pentru Transilvania prefatata de Mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Analizand continutul pravilelor bisericesti, constatam ca el este extrem de eterogen deoarece alaturi de textele cu caracter juridic exista si texte din diverse alte domenii (extrase din lucrari religioase, date istorice despre sinoadele bisericesti si despre parintii Bisericii - autori de pravile, tabele de calculare a timpului, cronici, diferite formulare pentru intocmirea unor acte). La randul lor, dispozitiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii, astfel incat normele de drept canonic alterneaza cu normele de drept laic, iar in cadrul acestora din urma, normele de drept civil alterneaza cu normele de drept penal. Prin continutul lor mistic si prin discriminarile sociale pe care le consacra, pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea relatiilor de productie de tip feudal. Totodata, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele bisericesti marcheaza inceputul procesului de receptare indirecta a ideilor si institutiilor juridice romane pe filiera bizantina, adica asa cum fusesera ele adaptate la realitatile feudale ale Bizantului. De asemenea, din examinarea pravilelor bisericesti rezulta ca ele au un continut similar, mergand pana la identitate in toate cele trei tari romanesti. Aceasta este expresia caracterului unitar al dreptului nostru feudal scris, ca o continuare fireasca a unitatii de reglementare a Legii Tarii. Dar pravilele bisericesti au avut o finalitate practica, ele fiind destinate sa se aplice in activitatea tuturor instantelor de judecata. Cu toate acestea, exista putine documente care sa ateste faptul ca hotararile judecatoresti erau date in baza pravilelor. Acest fenomen este explicabil prin aceea ca, spre pilda hotararile judecatoresti date in materie penala sau in dreptul familiei imbracau forma orala si chiar si acelea care imbracau forma scrisa nu indicau in general capul de pravila pe care s-a intemeiat hotararea. De altfel, nici partile nu erau interesate sa pastreze aceste hotarari daca erau date in forma scrisa si ca atare foarte putine dintre ele s-au pastrat. Dimpotriva, hotararile pronuntate in procesele civile si cu precadere hotararile pronuntate in litigiile avand ca obiect proprietatea erau intotdeauna date in forma scrisa si motivate in drept cu textul din pravila pe care se intemeia hotararea. Partile pastrau intotdeauna aceste hotarari, dovada ca multe dintre ele s-au pastrat pana in zilele noastre. Un exemplu celebru este hotararea data in procesul dintre Florica si Maria. Florica a fost fiica legitima a lui Mihai Viteazul, Maria fiica naturala. Procesul avea ca obiect una dintre mosiile care apartinusera marelui domn. El a fost castigat de Florica, iar in hrisov se mentioneaza capul de pravila (textul din pravila) pe baza caruia s-a pronuntat respectiva solutie. Pravilele bisericesti au avut o finalitate practica, fiind utilizate in practica instantelor bisericesti.
Hrisoavele legislative.
La inceput, dupa intemeiere, hrisoavele domnesti erau acte cu caracter individual, prin care se aplicau dispozitiile Legii Tarii la cazuri concrete. Relativ tarziu, adica la sfarsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII, hrisoavele domnesti incep sa contina si norme cu caracter general, aplicabile tuturor subiectelor de drept de pe intregul teritoriu al tarii. Asemenea hrisoave se numesc hrisoave legislative. Unul dintre primele hrisoave legislative si cel mai celebru este cel dat in 1595 de Mihai Viteazul denumit "Asezamantul lui Mihai Viteazul" in care se arata "care pe unde va fi sa fie ruman in veci". Acest hrisov este controversat in privinta interpretarii sale, intrucat istoricii considera ca prin Asezamantul din 1595 Mihai Viteazul i-a legat pe taranii dependenti de glie. Aceasta interpretare este gresita, deoarece nu are in vedere contextul istoric in care a fost adoptat Asezamantul. In anul 1595, Tara Romaneasca era invadata de armatele otomane (Campania din 1595 castigata de Mihai prin victoria de la Calugareni). In acest context istoric, foarte multi tarani de pe mosiile din Muntenia s-au refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, din Oltenia, mosii stapanite de Mihai Viteazul si de boierii care il sprijineau politic si financiar. Prin Asezamant, Mihai Viteazul nu i-a legat pe tarani de glie; acest lucru fusese realizat prin Legea Tarii anterior anului 1595. Mihai Viteazul nu a facut decat sa modifice dispozitiile Legii Tarii, la presiunea boierilor olteni, in sensul ca boierii din dreapta Oltului nu mai erau obligati sa-i remita pe taranii fugiti boierilor lor, desi asa stipula Legea Tarii. Taranii dependenti fugiti pe mosiile din dreapta Oltului au ramas legati de glie acolo. Totodata, prin acest Asezamant, se introduce si o noua categorie de tarani dependenti, asa-numiti rumani de legatura. Este vorba despre taranii liberi fugiti din stanga Oltului pe mosiile din dreapta Oltului care devin tarani dependenti legati de glie pe acele mosii. Concesia facuta boierilor olteni a fost majora.
Un Asezamant similar a fost dat si in Moldova de catre domnii Stefan Tomsa si Miron Barnovschi (intemeietorul familiei Movila).
Pe masura centralizarii puterii domnesti numarul hrisoavelor legislative a crescut si totodata s-au multiplicat si domeniile de reglementare, adica domeniile in care domnii au intervenit cu norme de drept noi.
PRAVILELE LAICE au fost adoptate la mijlocul secolului XVII, aproape simultan in cele doua tari romane, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata de a interveni rapid cu reglementari noi in diversele domenii ale vietii sociale. Pentru boieri, pravilele laice au reprezentat, in egala masura, instrumente de limitare a puterii domnesti, sens in care cronicarul Grigore Ureche arata ca "acolo unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strambatati se fac".
Prima pravila laica este aceea elaborata in Moldova din porunca domnului Vasile Lupu de catre logofatul Eustrahie in anul 1646. Ea a fost intitulata "Cartea romaneasca de invatatura" si tiparita la Iasi. Titlul acestei pravile este semnificativ. In primul rand, el ilustreaza faptul ca pravila este o creatie originala romaneasca, iar izvoarele avute in vedere de autor cu ocazia elaborarii ei au fost codificate intr-o viziune proprie si nu intr-o maniera compilatoare. In ceea ce priveste termenul de invatatura din titlul pravilei, trebuie sa precizam ca el nu are un sens didactic, ci un sens juridic, acela de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca care atrage "urgia domneasca", cum spune cronicarul, asupra celor care nu asculta de asemenea invataturi. Izvoarele care au stat la baza elaborarii acestei pravile sunt nomosgheorghikos (legiuirea agrara bizantina), un act elaborat in timpul domniei imparatului Leon Isaurul precum si lucrarea penalistului italian Prospero Farinacci, latinizat Farinaccius, intitulata Praxis et teoricae criminalis.
In Tara Romaneasca, in anul 1652, din porunca domnitorului Matei Basarab, un calugar pe numele sau Daniil Panoneanul, care a ajuns ulterior mitropolit al Transilvaniei, a elaborat pravila intitulata "Indreptarea legii" sau "Pravila cea mare". Ea a fost tiparita la Targoviste si contine o pregoslovie (un cuvant inainte) apartinand Mitropolitului Stefan al Tarii Romanesti. Si titlul acestei pravile este semnificativ. El arata scopul adoptarii pravilei si anume influentarea comportamentului uman prin dispozitii legale noi. "Indreptarea legii" este de fapt o versiune muntenizata a "Cartii romanesti de invatatura" la care se adauga in traducere nomocanonul lui Mihail Malaxos. In finalul acestei pravile sunt continute unele probleme de interes general din diverse domenii, cum ar fi spre pilda medicina, gramatica, filozofie, precum si diverse chestiuni canonice.
In ceea ce priveste continutul juridic al celor doua pravile, el este asemanator si se refera in principal la reglementarea relatiilor sociale din agricultura si la sanctionarea faptelor cu caracter penal. Dispozitiile de drept civil si de drept procesual sunt relativ putine si nesemnificative. Pravilele sunt structurate in sectiuni numite "pricini", capitole numite "glave" si articole numite "zaciale".
Pravilele sunt impartite in doua parti:
1. Partea intai reglementeaza relatiile sociale din agricultura, consacrand:
1) Legarea de glie a taranilor dependenti;
2) Dreptul stapanilor feudali de a-i urmari pe taranii fugiti si de a-i readuce pe mosii;
3) Interdictia pentru ceilalti boieri de a-i primi pe taranii fugiti si obligatia de a-i preda stapanilor lor;
4) Consacra obligatiile taranilor aserviti fata de boieri de renta feudala si dreptul boierilor de a-i pedepsi pe taranii care nu-si executa aceste obligatii.
2. Partea a doua se refera la institutiile de drept penal in principal, in subsidiar dispozitii de drept civil si de drept procesual.
In materia persoanelor, persoanele fizice sunt denumite obraze si se impart in slobozi si robi. In prima categorie intrau boierii, clerul si domnul pe de o parte precum si taranii liberi pe de alta parte. Robii nu-si puteau modifica statutul juridic fara acordul stapanului, decat in cazul denuntarii acestuia pentru savarsirea anumitor infractiuni.
In ceea ce priveste casatoria, familia si rudenia, aceste institutii sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca si cele continute in Legea Tarii. In plus, sub influenta dreptului bizantin, se prevede posibilitatea ca institutia casatoriei sa fie precedata de logodna. Prin casatorie, sotul dobandeste puterea maritala asupra sotiei, precum si dreptul de a-i administra zestrea. Ca un element de noutate, sotul are asupra sotiei un intins drept de corectie, mergand pana la aplicarea unor pedepse fizice si inchiderea in manastire. Tot dupa model roman, pravilele recunosc efecte juridice si concubinajului, asemanatoare cu cele ale casatoriei. Spre pilda, este vorba despre pierderea averii concubinei infidele analog cu pierderea zestrei sotiei adulterine.
In ceea ce priveste materia proprietatii, este protejata in mod deosebit proprietatea imobiliara, insa nu este recunoscuta uzucapiunea, astfel incat actiunea in revendicarea poate fi intentata oricand, ea nu poate fi paralizata prin exceptia invocarii prescriptiei achizitive.
In materia succesiunilor se prevede ca mostenirea putea fi deferita cu testament, intocmit in forma orala (cu limba de moarte) sau in forma scrisa (zapis). Mostenirea mai putea fi deferita potrivit legii si atunci poarta numele de ab intestat. Sunt instituite anumite incapacitati de a testa (de a intocmi testamentul). De exemplu, cei condamnati pentru infractiuni contra moralei. De asemenea sunt mentionate incapacitati de a dobandi prin mostenire, spre exemplu asasinul si fiii sai nu puteau veni la mostenirea celor asasinat. Categoriile de mostenitori legali erau descendentii, ascendentii si colateralii pana la gradul IX inclusiv. Copiii naturali (din nou ca o influenta romana) vin doar la succesiunea mamei.
In ceea ce priveste materia obligatiilor, ea este reglementata pe baza principiului raspunderii individuale. Izvoarele de obligatii sunt tocmelile (contractele) si delictele. Pentru validitatea contractelor se cerea ca vointa partilor contractante sa nu fie vitiata prin violenta pe care pravila o numeste sila sau prin dol, pe care pravila il numeste amagire. Ca un element de noutate fata de Legea Tarii, actele juridice puteau fi incheiate si prin intermediul unor reprezentanti conventionali mandatari sau prin intermediul unor reprezentanti legali. Primii erau numiti ispravnici, ceilalti erau numiti pristavi. Principalele contracte reglementate de pravile sunt contractul de vanzare, contractul de inchiriere, contractul de imprumut si contractul de donatie.
Cea mai amanuntita reglementare o gasim insa in materia dreptului penal. Aici intalnim in pravile cele mai avansate principii juridice ale vremii. Infractiunile sunt denumite in continuare vini si sunt clasificate in continuare in vini mari si in vini mici, dupa gradul lor de periculozitate. Insa, apar anumite elemente noi. Astfel, pentru calificarea infractiunii, se au in vedere anumite elemente si anume: atitudinea subiectiva a faptuitorului; momentul si locul savarsirii faptei.
Apar categorii juridice noi. Apare conceptul de tentativa, de concurs de infractiuni, de complicitate, de recidiva. Tot ca un element nou sunt reglementate cauze care inlatura raspunderea penala, cum ar fi starea de nebunie, legitima aparare, ordinul superiorului, varsta sub 7 ani (starea de minoritate). De asemenea, sunt prevazute si cauze care nu inlatura raspunderea penala, insa o atenueaza, o micsoreaza, cum ar fi starea de batranete, starea de manie (fapta a fost comisa intr-o anumita stare psihica a faptuitorului), varsta sub 10 ani si totodata exista cauze care agraveaza raspunderea penala. Spre pilda, calitatea de boier in cazul infractiunii de viclenie (varianta normativa a infractiunii de neascultare, care are un subiect activ calificat - un boier).
In ceea ce priveste regimul sanctionator, se mentine pedeapsa cu moartea sub diferitele forme, apoi pedepsele privative de libertate, pedepsele infamante, pedepsele pecuniare (amenzile) si se introduce ca o categorie noua pedepse cu caracter religios, cum ar fi interdictia de a fi ingropat sau de a patrunde in biserica. De asemenea, se mentine si pedeapsa complimentara a confiscarii averii in cazul savarsirii anumitor infractiuni cum ar fi infractiunea de viclenie, violul, incestul s.a.m.d.
Un element de noutate este larga apreciere pe care o avea judecatorul in stabilirea pedepsei, spun pravilele ca "voia giudetului (a judecatorului) sa fie foarte larga". Astfel incat judecatorul putea dispune inlocuirea pedepsei aplicate sau chiar iertarea de pedeapsa. Totodata pravilele contin dispozitii cu un vadit caracter discriminator. Spre pilda, ele recomanda ca pedepsele fizice sa nu se aplice boierilor si clericilor. Iar daca sunt aplicate, ele sa fie inlocuite cu pedepse pecuniare.
In ceea ce priveste dreptul procesual, pravilele prevad existenta a doua categorii de instante: instante laice si instante ecleziastice sau bisericesti. In continuare nu functioneaza principiul specializarii instantelor, asa incat instantele laice puteau solutiona atat pricinile civile cat si pricinile penale. In ceea ce priveste actiunea penala, pravilele prevad ca ea poate fi pornita nu numai de catre victima faptei penale, dar si de catre alte persoane, cum ar fi parintii pentru copil, logodnicul sau sotul pentru logodnica sau sotie, stapanul pentru sluga s.a.m.d.
De asemenea, pravilele prevad obligativitatea denuntului in cazul anumitor infractiuni, cum este infractiunea de viclenie sau cea de falsificare de moneda.
Mijloacele de proba prevazute de pravile sunt:
a) Proba cu martori (proba testimoniala);
b) Juramantul (element de noutate);
c) Proba cu inscrisuri;
d) Expertizele (element de noutate);
e) Prezumtiile (acestea sunt denumite presupusuri, semne sau intelesuri).
In procesul penal era admisa si utilizarea torturii, denumita caznire pentru a smulge marturisirea invinuitului care nega savarsirea faptei.
In ceea ce priveste proba testimoniala, forta ei probanta urma a fi apreciata de judecator in functie de pozitia sociala a martorului. Pravila zice ca cei care aveau o pozitie sociala superioara "trebuiau crezuti mai mult". In continuare, nu sunt reglementate cai de atac, insa exista posibilitatea formularii unor plangeri in fata unei instante superioare. De asemenea, in continuare, nu exista autoritate de lucru judecat, dar se introduc anumite termene de prescriptie pentru promovarea unor actiuni.
ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA
a) Organizarea de stat a Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia
b) Dreptul in Transilvania in epoca voievodatului si in epoca principatului dependent de Turcia
Dupa victoria otomana de la Mohacs, statul maghiar a disparut de pe harta Europei, zona centrala intrand in componenta Imperiului Otoman cu titlul de pasalacul de Buda, iar zona de vest a intrat in stapanirea casei de Habsburg. In aceste conditii istorice, Transilvania devine un principat autonom, dependent de Imperiul Otoman.
Organele de stat ale Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia sunt la nivel central:
o Principele
o Dieta Transilvaniei;
o Consiliul intim.
La nivel local s-a mentinut aproape nealterata vechea organizare administrativ-teritoriala in comitate, districte, scaune sasesti si scaune secuiesti.
Principele Transilvaniei devine titular al lui dominium eminens, el fiind ales de catre Dieta si confirmat de sultan. De multe ori, insa, "confirmarea" data de sultan preceda alegerea de catre Dieta.
Principele este comandantul suprem al armatei si judecatorul suprem, autoritatea sa asupra unitatilor administrativ-teritoriale accentuandu-se in aceasta perioada, pe fondul disparitiei autoritatii maghiare.
Dieta Transilvaniei a inlocuit vechea congregatie generala a nobililor si a devenit un organ de stat cu activitate permanenta, la lucrarile caruia participau numai reprezentantii celor trei natiuni privilegiate si ale celor patru religii recepte, cu excluderea romanilor ortodocsi. Dieta Transilvaniei adopta toate reglementarile principatului, activitatea legislativa a Dietei in aceasta perioada fiind semnificativa.
Consiliul intim este si el un organ de stat cu activitate permanenta, alcatuit din inaltii dregatori ai Transilvaniei, denumiti magnati. Rolul sau era, din punct de vedere formal, acela de a-l sfatui pe principele Transilvaniei in toate problemele curente ale vietii de stat. In realitate insa, Consiliul intim este o creatie a regimului nobiliar instaurat in Transilvania, o data cu dominatia otomana, avand misiunea de a supraveghea indeaproape activitatea principelui in scopul protejarii intereselor nobilimii Transilvaniei. Consilierii nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau, iar din compunerea Consiliului intim facea parte si un reprezentant al Bisericii Catolice.
In ceea ce priveste organizarea financiara, nu exista elemente de noutate fata de epoca voievodatului, cu exceptia faptului ca Transilvania este obligata ca stat vasal Turciei sa plateasca tribut Imperiului Otoman, insa cuantumul tributului a fost sensibil mai mic decat cel platit de tarile romane extracarpatice.
In ceea ce priveste organizarea religioasa, reforma religioasa ce a izbucnit in vestul Europei a patruns si in Transilvania, astfel incat, alaturi de Biserica Catolica apar bisericile reformata, calvina si luterana, care impreuna cu cea catolica alcatuiau cele patru religii recepte. Romanii ortodocsi erau considerati in continuare schismatici si exclusi de la viata politica si religioasa a principatului. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxa cunoaste un proces de organizare ierarhica, infiintandu-se episcopii ortodoxe pe intregul teritoriu al Transilvaniei si o Mitropolie a Albei Iulii (a Balgradului). Biserica Ortodoxa a fost sprijinita de Mihai Viteazul pe timpul scurt cat a fost principe al Transilvaniei.
In ceea ce priveste organizarea militara, ca un element de noutate in timpul principelui Sigismund Bathory se introduce sistemul banderiilor, potrivit caruia fiecare unitate administrativ-teritoriala, fiecare stapan feudal, trebuia sa intretina un contingent militar propriu si sa participe in caz de razboi cu respectivul contingent militar la formarea armatei Transilvaniei.
In ceea ce priveste organizarea administrativ-teritoriala nu exista elemente noi.
b) Dreptul in Transilvania in epoca voievodatului si a principatului autonom dependent de Turcia.
In aceasta perioada au existat doua sisteme juridice.
1) Sistemul juridic al celor trei natiuni privilegiate;
Acesta contine norme discriminatorii la adresa populatiei romanesti majoritare.
2) Legea Tarii
Sistemul juridic al populatiei majoritare si autohtone, romane, care s-a aplicat asemenea normelor aplicate in tarile romane extracarpatice. Aplicarea acestui sistem era limitata la nivelul comunitatilor locale, adica la nivelul obstilor satesti sau teritoriale.
In afara acestei opozitii intre cele doua sisteme juridice, pe planul dreptului s-a mai manifestat o tendinta, si anume tendinta afirmarii unei largi autonomii a Transilvaniei in cadrul regatului maghiar, ca o expresie a intereselor nobilimii locale.
Principalele elemente ale sistemului juridic din Transilvania in epoca voievodatului sunt:
1) decretele regale date de catre regii maghiari;
2) Unium trium natiorum adoptat la 1437? Si prin care romanii au fost exclusi de la viata politica a Transilvaniei;
3) Tripartitul lui Verboetzi?, o codificare cu caracter privat elaborata de catre juristul maghiar Stefan Vervoetzi? Din ordinul regelui maghiar, lucrare care nu a fost promulgata oficial pentru ca, intre timp, statul maghiar s-a prabusit, dar care s-a aplicat in practica instantelor de judecata din Transilvania pana tarziu, in anul 1848;
4) Statutele Tarii Fagarasului, aceasta fiind alaturi de Almas o feuda a domnilor Tarii Romanesti in Transilvania, iar ulterior ea a intrat in componenta lui Universitas saxonum, a obstei sasilor, ceea ce a starnit nemultumirea populatiei romane, concretizata intr-o serie de rascoale, avand ca obiectiv, printre altele, si codificarea dreptului obisnuielnic romanesc. Aceasta codificare s-a realizat la inceputul secolului XV?, cu 30 de ani inainte de caderea Ungariei, si este extrem de relevanta, intrucat contine intr-o forma fidela si concentrata principalele dispozitii ale Legii Tarii. Aceasta inseamna o recunoastere expresa din partea autoritatilor Transilvaniei a existentei dreptului obisnuielnic nescris, cutumiar, al populatiei romanesti majoritare.
In ceea ce priveste dreptul in Transilvania in epoca principatului dependent de Turcia, am vazut ca activitatea legislativa a Dietei a fost extrem de semnificativa, fiind adoptat un numar foarte mare de legi pentru a acoperi golul de reglementare lasat de disparitia statului maghiar, legi care au fost codificate in doua culegeri, prima "Aprobatae constitutiones regni transilvaniae et partium hungariae et isdem anexarum" si "Compilatae constituiones regni transilvanae et partium hungariae et isdem anexarum". Cele doua culegeri au fost reunite spre sfarsitul principatului intr-una singura, intitulata Aprobate et compilatate constitutiones. In afara acestei codificari, au fost elaborate si codificari la nivel local, adica la nivelul unor unitati administrativ-teritoriale, cum ar fi statutele Odorheiului si statulele Zarandului.
| Contact |- ia legatura cu noi -| |  |
| Adauga document |- pune-ti documente online -| |  |
| Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| |  |
| Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| |  |
 |
|||
|
|||
|
|||
Referate pe aceeasi tema | |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||