Obiectul teoriei generale a dreptului

I.        TEORIA GENERALA A DREPTULUI - NOTIUNI GENERALE

Teoria generala a dreptului este o stiinta generala despre acest fenomen complex al vietii sociale. Inainte, insa, de a analiza in detaliu obiectul si sistemul cursului, se impun unele consideratiuni cu privire la stiinta si la sistemul stiintelor sociale, pentru a intelege ce loc ocupa dreptul in sistemul acestor stiinte.

Sistemul stiintelor sociale

Asa cum se consemneaza in toate dictionarele de referinta ale lumii, stiinta este un ansamblu sistematic de cunostinte veridice despre realitatea obiectiva (natura si societate) si despre realitatea subiectiva (psihic si gandire).

a.  Ca institutie - este o organizatie de oameni care efectueaza cercetari si examineaza caile promovarii lor in practica.

b.  Ca metoda - este un ansamblu de procedee si mijloace, care ne dezvaluie realitatea inconjuratoare.

Cum apare?

Stiinta apare sub influenta nevoilor practice ale societatii, scopul ei ultim fiind tocmai de a servi practicii, progresului economic, social-cultural, in general, progresului uman.

Aplicatiile practice ale stiintei se regasesc in: dezvoltarea mijloacelor materiale de existenta; apararea si dezvoltarea fiintei umane; transformarea si perfectionarea relatiilor sociale.

G.W.F. Hegel definea stiinta ca fiind 'ceea ce mintea omului a reusit sa sintetizeze din contactul cu realitatea traita', iar Charles Montesquieu o definea ca 'Un summum de idei despre ceea ce ne inconjoara'. Andrei Radulescu observa ca stiinta reprezinta 'un sistem de valori, de generalizari stiintifice dobandite prin metode de cercetare'.

Stiintele care au ca obiect de studiu societatea sunt stiinte sociale. Aceste stiinte alcatuiesc un sistem, in care sunt grupate: stiintele care utilizeaza observatia, experimentul, statistica (stiintele politice; economice; sociologice; demografice; lingvistice); stiintele istorice (nationale si universale), care isi propun reconstituirea si interpretarea trecutului; stiintele care studiaza aspectele normative ale vietii sociale si alcatuiesc sistemul stiintelor juridice. La aceste trei mari categorii de stiinte, se adauga epistemologia, care abordeaza activitatea cognitiva ca o activitate esential umana.

Dreptul - stiinta sociala

Fiind o stiinta care are ca obiect de cercetare una din componentele majore ale societatii - realitatea juridica - dreptul este o stiinta sociala.

Stiinta dreptului studiaza juridicul, in toate formele in care se manifesta: existenta si dezvoltarea statului si dreptului; institutiile politice si juridice; corelatiile cu celelalte componente ale sistemului social; cum institutiile juridice influenteaza societatea si cum dezvoltarea sociala influenteaza, la randul sau, juridicul.

Stiinta dreptului formuleaza principiile generale in temeiul carora sunt structurate mecanismele prin care actioneaza asupra relatiilor sociale.

Ca si in cazul celorlalte stiinte sociale, stiinta dreptului opereaza cu notiuni, categorii, concepte, principii, generalizand experienta umana, pe baza unei metodologii specifice.

Stiinta dreptului cerceteaza conduita umana si dirijeaza comportamentul uman in viata sociala, pornind de la faptul ca oamenii sunt purtatori de drepturi si obligatii in raporturile sociale.

Stiinta dreptului examineaza si corelatiile normelor juridice cu cele morale si religioase, subliniindu-le, totodata, specificitatea. in pofida numeroaselor interferente cu alte categorii de norme sociale - asupra carora vom reveni, intr-un alt capitol al cursului - normele dreptului se disting prin aceea ca sunt instituite de stat si sunt garantate, in aplicarea lor, de forta coercitiva a statului.

3. Teoria dreptului - stiinta juridica cu caracter general

Teoria dreptului este desigur, inainte de toate, o stiinta juridica cu caracter general, avand menirea sa infatiseze o sinteza cat mai complexa, si, pe cat posibil, mai ordonata a intregii stiinte despre drept. Ea se prezinta astfel si ca o incoronare a rezultatelor dobandite in cercetarea particulara dintr-o ramura sau alta a dreptului. Ajungand la un inalt grad de generalitate, teoria generala a dreptului opereaza cu categorii, pe care le defineste, le stabileste coordonatele, precizand locul si insemnatatea fiecareia in cadrul stiintelor juridice.

Delimitand sfera de cuprindere si stabilind elementele de diferentiere specifice categoriilor, institutiilor juridice, teoria generala a dreptului ajuta stiintele de ramura in explicarea sensului si rolului lor, in teoria si practica dreptului.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Avand preocupari de generalizare a rezultatelor stiintelor juridice particu­lare, de definire si explicare a unor categorii si institutii, intalnite in toate ramurile dreptului, teoria generala a dreptului este denumita uneori filozofie generala a dreptului sau enciclopedie juridica. Desigur ca, pot fi luate in considerare argumentele enuntate in definirea cursului ca o enciclopedie juridica sau ca o disciplina filozofica. Totusi, socotim ca nu ar fi riguros exact sa definim cursul nici intr-un fel, nici in celalalt, deoarece o enciclopedie juridica are, in mod necesar, drept obiect o totalitate de cunostinte juridice, o explicare exhaustiva a intregii terminologii juridice, ceea ce cursul nu poate face, iar filozofia dreptului ar presupune o indepartare sensibila de stiintele de ramura, ceea ce n-ar ajuta la atingerea obiectivelor majore ale cursului.

Cuprinsul cursului, continutul materiei ce face obiectul partilor sale compo­nente - incepand de la prima pana la ultima tema - permite precizarea ca este vorba de o disciplina teoretica generala despre drept, cu numeroase implicatii filozofice si cu frecvente referiri si legaturi cu disciplinele de ramura. Este, in acelasi timp, o stiinta sociala, intrucat cerceteaza si explica una din compo­nentele majore ale relatiilor sociale: raporturile sociale cu caracter juridic.

Teoria generala a dreptului se opreste - in explicitarea elementelor componente ale dreptului - asupra a ceea ce este esential, asupra a ceea ce constituie legatura interioara a relatiei juridice si, explicand procesul logic al aparitiei si dezvoltarii ei, delimiteaza si precizeaza ce este statul si dreptul, care sunt raporturile dintre ele, care este locul si rolul lor in sistemul raporturilor sociale, care este trecutul, in ce consta prezentul si prin ce se caracterizeaza perspectivele evolutiei lor. in felul acesta, teoria generala a dreptului nu are propriu-zis drept obiect prezentarea cunostintelor partiale ale diferitelor stiinte juridice de ramura, ci este chemata sa extraga din materialul bogat oferit de celelalte stinte juridice ce este esential, aratand si explicand, pe aceasta cale, ce este dreptul, care sunt originea si formele lor concrete de manifestare.

lata de ce, teoria generala a dreptului este o stiinta generala despre stat si drept, al carei obiect il constituie studiul problemelor complexe ale aparitiei si dezvoltarii in diferite etape istorice a dreptului ca fenomen social, care joaca un rol important in reglementarea relatiilor sociale.

4. Teoria generala a dreptului si celelalte stiinte juridice

Fiind o stiinta generala despre drept, teoria generala a dreptului este strans legata de stiintele juridice de ramura. Aceste stiinte ofera datele concrete necesare pentru argumentarea tezelor generale cuprinse in sfera de analiza a teoriei generale a dreptului. La randul ei, teoria generala a dreptului defineste in mod stiintific categoriile si institutiile cu care opereaza, necesarmente, toate stiintele juridice de ramura. Obiectul teoriei generale a dreptului nu se confunda cu obiectul celorlalte discipline juridice de ramura.

Urmarind sa dea o vedere de ansamblu asupra statului si dreptului, teoria generala a dreptului stabileste ceea ce leaga elementele partiale intre ele, explicand componentele esentiale ale relatiunii juridice si precizand, in felul acesta, ce este fundamental pe planul dreptului si care, drept urmare, se regaseste in toate ramurile stiintei juridice. Aceasta explica caracterul distinct al teoriei generale a dreptului in raporturile cu celelalte stiinte juridice. Deosebim trei categorii principale de stiinte juridice: din prima categorie face parte teoria generala a dreptului, ca stiinta juridica cu caracter general; din a doua categorie fac parte disciplinele cu caracter istoric asupra dreptului; din a treia categorie fac parte stiintele juridice de ramura, care studiaza - potrivit relatiilor juridice specifice - probleme caracteristice domeniului respectiv: civil, penal, financiar, administrativ, international-public, international-privat etc.

5. Vointa juridica

a.         Dupa cum am aratat, legea este - in acelasi timp - gandire si vointa.

Daca vointa generala este o categorie psihologica, care se formeaza intr-un
proces dialectic, in relatia obiectiv-subiectiv, vizand o anumita finalitate urmarita in mod constient, vointa juridica este tocmai aceasta vointa generala oficializata, intarita - cum remarca G.W.Fr. Hegel - 'de o autoritate statala'.

b.         In vointa generala nu se regasesc - intr-o formula aritmetica - toate vointele individuale. Totusi, in vointa generala, care devine vointa juridica, isi gasesc expresia vointa si interesele comune unor cercuri largi, daca nu chiar ale tuturor indivizilor; vointa si interese care preocupa grupuri intregi, colectivitati largi ale societatii. Astfel, in vointa juridica trebuie sa se regaseasca reflectate si aparate interesele comune, generale, ale comunitatii umane.

c.         Transformarea vointei generale in vointa juridica nu se produce automat. Ea parcurge un proces complex in cursul caruia organele abilitate ale statului, in primul rand organele legislative - printr-o analiza aprofundata a comandamentelor sociale ale fiecarui etape - imbraca in forma normei de drept, conduita ce urmeaza a fi promovata in relatiile sociale.

Daca organele abilitate ale statului vor sesiza si respecta vointa si interesele comune ale colectivitatii, ele vor raspunde exigentelor democratice ale unui stat de drept. Daca organele statului vor emite reguli contrare vointei si intereselor colectivitatii, impunand - in mod abuziv - norme menite sa apere interese de grup, obligand comunitatea sa le urmeze impotriva cerintelor generale de progres si dezvoltare ale societatii, vom constata ca suntem in prezenta unui sistem dictatorial, cu toate caracteristicile ce il definesc.

d.         Marxismul definea dreptul ca fiind 'vointa clasei dominante ridicata la rangul de lege', o vointa care reflecta si realizeaza, prin mijloace specifice dreptului, in primul rand interesele acestei clase. Dand expresie unui asemenea punct de vedere, marxismul critica teza potrivit careia in drept si-ar gasi expresia vointa generala a societatii.

In analiza pe care am efectuat-o, am demonstrat ca vointa generala - ca esenta a dreptului - nu poate sa reflecte si nu reflecta mecanic toate interesele individuale, singulare, ci pe cele comune 'unor cercuri largi', care 'preocupa colectivitati semnificative ale societatii'. Problema care se pune este aceea a 'selectiei si generalizarii acestor interese comune', ceea ce este imposibil de realizat fara o cunoastere temeinica a realitatii, a fenomenelor sociale, a principalelor tendinte si orientari si fara buna credinta si priceperea celor care legifereaza, in efortul de a include in normele emise cat mai fidel 'vointa si interesele comune ale societatii'.

e. Nici indivizii, luati separat, si nici anumite grupuri, care au vointa si interesele lor proprii, nu au acces nemijlocit la procesul legiferarii, adica la formarea vointei generale in vointa juridica. Acesta este un domeniu rezervat puterii legiuitoare. O putere care - in toate sistemele democratice - primeste ura societatii, printr-un scrutin electoral, organizat si desfasurat dupa norme convenite si acceptat tot pe o baza democratica. In timpul desfasurarii campaniilor rele, populatia da expresie vointei si intereselor comune, pe care le doreste reflectate in normele de drept, imputernicindu-i pe cei pe care ii aleg sa actioneze in acest sens.

Sunt insa situatii in care - dupa ce au fost alesi - legislatorii abandoneaza interesele colectivitatii, facand uitate promisiunile ferme pe care le-au facut incat 'vor elabora norme de drept care sa reflecte cat mai fidel vointa si iele comune ale colectivitatii respective'.

In unele cazuri s-a constatat ca profitand ca au ajuns in forurile legiuitoare - recurg la fel de fel de subterfugii, pentru a adopta norme de drept care le reflecta vointa si interesele proprii sau ale unor grupuri foarte restranse. Increderea acordata de colectivitate inselata, iar actele normative emise - pe aceasta cale - sunt viciate, ele dovedindu-se contrare vointei si intereselor comune ale celor care i-au investit pe cei alesi cu puterea de a legifera.

Pentru a preveni si a elimina asemenea evolutii grave in procesul transformarii i generale in vointa juridica, colectivitatea, societatea a convenit asupra unor instrumente prin care sa pedepseasca incorectitudinea legislatorilor. Intre aceste instrumente, cel mai eficient s-a dovedit a fi revocarea legislatorilor incorecti si corupti odata cu expunerea lor oprobriului public.

Evident ca pentru ca asemenea masuri sa se aplice cu toata promptitudinea pe care o implica asemenea fapte grave, este necesar ca cei investiti sa ia masura respectiva sa nu fie ei insisi corupti, sa nu fie ei insisi necinstiti, incorecti. Poate una din cele mai complete caracterizari ale legislatorilor o gasim la Rousseau. Dansul atragea atentia ca pentru a descoperi cele mai bune reguli 'care se potrivesc natiunilor, ar trebui o inteligenta superioara care sa cunoasca toate pasiunile oamenilor si care sa nu aiba nici una'. Legislatorii ar trebui sa cunoasca profund firea umana, iar fericirea lor 'sa fie independenta de noi, dar care totusi sa vrea se ocupe de a noastra'. Unii autori au reprosat lui Jean Jacques Rousseau ca a mers prea departe, cerand un comportament ideal din partea legislatorilor: si inteligenta superioara; si neimplicarea propriilor interese; si preocupare pentru fericirea comuna si nu pentru fericirea personala.

Poate ca - in unele privinte - acesti critici au dreptate. J.J. Rousseau cerea mult iar in unele privinte, mult prea mult, legiuitorilor. Ceea ce, insa, nimeni nu ar trebui sa puna in discutie este corectitudinea pe care are obligatia sa o dovedeasca permanent acest corp de elita al oricarei societati democratice: legislatorii trebuie sa fac tot ce le sta in putinta pentru a cunoaste si reflecta cu cat mai multa fidelitate vointa si interesele comune ale societatii in normele de drept, astfel incat vointa generala sa imbrace haina juridica, care sa garanteze realizarea intereselor generale ale colectivitatii umane.