Interzicerea torturii ori a tratamentelor crude, inumane si degradante

Sectiunea I. CONCEPTE

Dreptul oricarei persoane de a nu fi torturata sau supusa unor tratamente crude, inumane sau degradante, este unul din drepturile fundamentale ale omului de la care nu se admite nici o derogare. El trebuie respectat fata de orice fiinta umana, in toate imprejurarile in timp de pace, in perioada de conflict armat, in situatii de tulburari si tensiuni interne. Datorita importantei pe care o prezinta pentru demnitatea si integritatea fizica si mentala a persoanei umane, acest drept fundamental al omului a fost enuntat, reiterat si dezvoltat in cele mai numeroase instrumente internationale si i-au fost consacrate doua documente speciale de catre ONU si unul de catre Consiliul Europei, iar continutul sau a facut obiectul unor ample dezbateri la Natiunile Unite si in afara acesteia.Cu valoare de principiu, el a fost enuntat pentru prima data in art. 5 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948: " Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante". Articolul 7 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice , dupa ce enunta, in primul paragraf acest drept, in termeni identici cu cei din Declaratia Universala adauga, in paragraful 2 : "in special, este interzis ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice". Pactul international cu privire la drepturile civile si politice obliga statele parti sa asigure imediat drepturile proclamate si sa ia toate masurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligatia generala de respectare si garantare a tuturor drepturilor enuntate in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice este prevazuta in articolul 2, care prevede, de asemenea, ca dreptul oricarei persoane de a nu fi torturata si supusa pedepselor si tratamentelor crude, inumane sau degradante nu admite nici o derogare.        

Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 si Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid din 30 noiembrie 1973 interzic supunerea membrilor unui grup sau mai multor grupuri rasiale la tortura sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante. Conventia suplimentara cu privire la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi si a institutiilor si practicilor analoage sclaviei, din 7 septembrie 1956 prevede ca " mutilarea, fie cu fierul rosu, fie pe alta cale, a unui sclav sau a unei persoane de conditie servila - pentru a-i indica statutul, ca pedeapsa sau pentru orice alt motiv - sau faptul de a fi complice la asemenea acte vor constitui infractiune penala in conformitate cu legea statelor parti la Conventie, iar persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsa.

Acest termen nu se extinde la durerea sau la alte suferinte care rezulta din sanctiuni legitime, inerente acestor sanctiuni sau ocazionate de ele, intr-o masura compatibila cu ansamblul regulilor minime pentru tratamentul detinutilor.

Tortura constituie o forma agravata si deliberata a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante".

Declaratia enunta in partea dispozitiva o serie de principii, printre care:

i)            orice act de tortura sau orice alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante este un ultraj adus demnitatii umane si trebuie condamnat ca o renegare a scopurilor Cartei ONU si o violare a drepturilor omului;

ii)          nici un stat nu poate autoriza sau tolera tortura sau celelalte acte similare ; ele nu pot fi invocate nici chiar de existenta unor situatii de urgenta sau exceptionale, starea de razboi sau un pericol de razboi, instabilitatea politica interna.

iii)        Interdictia practicarii acestor acte trebuie inclusa in regulamentele si instructiunile emise in privinta obligatiilor si atributiilor personalului insarcinat cu aplicarea legilor si a altor functionari publici care au responsabilitatea persoanelor private de libertate.

iv)        Actele de tortura si participarea, complicitatea sau incitarea la tortura si tentativa sa fie considerate, de fiecare stat, delicte in legislatia sa penala.

La 10 decembrie 1984, Adunarea Generala a adoptat, prin Rezolutia 39/46, Conventia impotriva torturii si a altor tratamente crude, inumane sau degradante, care are menirea de a preveni si pedepsi tortura practicata "de catre sau la indemnul, ori cu asentimentul sau cu incuviintarea unui functionar public, ori alta persoana actionand in calitate oficiala". Cu alte cuvinte se refera nu numai la tortura practicata de functionari de stat, dar si de persoane particulare sau grupuri al caror comportament este incurajat sau tolerat de astfel de functionari. Conventia impotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante defineste termenul tortura in articolul 1, ca fiind: " orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terta, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis sau este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau suferinta sunt provocate de catre un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial, sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane".

Statele parti se angajeaza sa adopte "masuri eficiente legislative, administrative, juridice si de alta natura, pentru a preveni" tortura in orice teritoriu aflat sub jurisdictia lor. (art.2 al Conventiei).

De asemenea, aceasta Conventie prevede in articolul 3 ca : "Nici un stat parte nu va expulza, respinge si nici extrada o persoana catre un alt stat, cand exista motive serioase de a crede ca acolo aceasta risca sa fie supusa la tortura". Este important de remarcat ca aceasta Conventie enunta ca nu exista nici un fel de imprejurari exceptionale care sa indreptateasca tortura si ca nu pot fi invocate in mod valabil ca justificare nici un fel de ordine primite de la ofiteri superiori sau de la o autoritate publica. Conventia contine dispozitii menite sa asigure ca interzicerea formala a torturii sa devina realitate pe plan intern. Astfel, articolul 11 al Conventiei prevede ca fiecare stat va examina in mod sistematic regulile de interogatoriu, instructiunile, metodele si practicile, precum si masurile referitoare la detinerea si tratamentul persoanelor supuse oricarei forme de arestare, detentie sau incarcerare, in scopul de a impiedica orice caz de tortura.

Intr-o maniera generala, jurisprudenta internationala in materie este unanima in a considera ca obligatia care cade asupra unui stat, este nu doar de a nu practica tortura, ci si de a proteja orice persoana impotriva unui pericol de violare a dreptului la integritate fizica.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului prevede in articolul 3 : " Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ". Drepturile protejate in articolul 3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului sunt, in mod direct legate de integritatea persoanei si de demnitatea umana a individului. De asemenea, interdictia de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante se refera la un drept de o importanta deosebita. In acelasi timp insa, criteriile ce permit a determina daca un stat a incalcat acest drept prezinta un inalt grad de subiectivitate. Aceste doua elemente au condus Comisia si Curtea la interpretarea, cel mai adesea foarte riguroasa, a dispozitiilor articolului 3.

Comisia si Curtea deosebesc cele trei notiuni esentiale din articolul 3 dupa gradul de gravitate al tratamentelor sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre notiuni, Comisia si Curtea au definit tortura ca fiind tratamentul inuman, avand drept scop obtinerea unor informatii, ori a unor marturisiri sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa inumana consta in tratamentul de natura sa provoace in mod voluntar grave suferinte mentale ori fizice care nu se pot justifica. Tratamentul sau pedeapsa degradanta este considerat tratamentul care umileste in mod grav individul in fata altora sau care il determina sa actioneze impotriva vointei ori a constiintei sale.

Sectiunea I. SEDIUL MATERIEI

1. Instrumente cu vocatie universala

A. Declaratia Universala a Drepturilor Omului -art. 5-

Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede in articolul 5:" Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".

B. Pactul international privind drepturile civile si politice - art.

Pactul international cu privire la drepturile civile si politice prevede in articolul 7 interzicerea torturii , text preluat din Declaratia Universala a Drepturilor Omului -art. 5 : "Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante" si adauga, in paragraful 2: " In special este interzis ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice".

C.Conventia impotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante - art. 1 -

Conventia a fost adoptata si deschisa spre semnare de Adunarea Generala a Natiunilor Unite prin Rezolutia 39/46 din 10 decembrie 1984 si a intrat in vigoare la 26 iunie 1987. Romania a ratificat Conventia la 10 octombrie 1990.

D. Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid-art II-pct.b

Articolul II pct.b enumera printre actele constitutive ale crimei de genocid "atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup".

E. Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid              -art.II lit.a)-

Potrivit articolului II litera a) punctul ii expresia crima de apartheid inglobeaza politicile si practicile de segregatie si discriminare rasiala in vederea instituirii sau mentinerii dominatiei unui grup rasial si de a-l asupri sistematic " aducand grave atingeri integritatii fizice sau psihice, libertatii sau demnitatii membrilor unui grup rasial sau al mai multor grupuri rasiale sau supunandu-l torturii sau unor tratamente crude, inumane sau degradante".

F. Declaratia asupra protectiei femeilor si copiilor -art.5-

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Printre documentele care interzic tortura se numara si Declaratia asupra protectiei femeilor si copiilor in perioada exceptionala si de conflict armat, proclamata de Adunarea Generala a ONU la 14 decembrie 1974, care stipuleaza la punctul 5:" Toate formele de represiune si de tratament sangeros si inuman aplicate femeilor si copiilor, mai ales

inchisoarea, tortura, impuscarea, arestarile in masa, pedepsele colective, distrugerea locuintelor, deplasarile fortate pe care le comit beligerantii in cursul operatiunilor militare sau in teritoriile ocupate vor fi considerate fapte penale".

Instrumente cu vocatie regionala

A.     Conventia Americana a Drepturilor Omului - art. 5 -

In articolul 5 este stipulat: "Orice persoana are dreptul la respectarea integritatii sale fizice, psihice si morale. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".

B.      Conventia europeana asupra drepturilor omului - art. 3 -

Articolul 3 al Conventiei prevede: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ".

C.      Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor-art.5-

Statele membre ale Organizatiei Unitatii Africane recunosc drepturile, indatoririle si libertatile omului si popoarelor si se angajeaza sa adopte masuri legislative pentru apararea acestora. Prin articolul 5 se interzice "tortura fizica si morala si pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante".

D.     Declaratia indatoririlor fundamentale ale popoarelor si statelor asiatice-art.1-

In categoria principiilor fundamentale -articolul 1- este prevazut dreptul de a nu fi supus la tortura, nici la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.

SECTIUNEA III. ORGANE INFIINTATE

Comitetul impotriva torturii a fost infiintat in baza art. 17 al Conventiei impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in anul 1984 si a intrat in functiune la 1 ianuarie 1988. Comitetul este compus din zece experti, avand o inalta tinuta morala si competenta recunoscuta in domeniul drepturilor omului. Expertii actioneaza in capacitate personala, in urma alegerii de catre statele-parti la Conventie. Expertii trebuie sa aiba cetatenia statelor parti si sunt alesi prin scrutin secret, cu votul a doua treimi ale acestor state. Membrii Comitetului sunt alesi pentru un mandat de patru ani. Cheltuielile aferente ale membrilor Comitetului pe perioada cand isi indeplinesc functiile in comitet vor fi preluate de statele parti.

Ca si in cazul celorlalte Comitete, si in cazul Comitetului impotriva torturii se respecta principiul distributiei geografice echitabile. Comitetul isi stabileste propriul sau regulament interior. Acesta a fost adoptat in aprilie 1988, in prima reuniune tinuta la Geneva, in care au fost definite metodele de lucru. Comitetul, care tine in mod normal doua sesiuni ordinare pe an, alege dintre membrii sai un presedinte, trei vicepresedinti si un raportor, pentru un mandat de doi ani. Acestia alcatuiesc Biroul Comitetului.

Potrivit prevederilor Conventiei, in cazul in care Comitetul primeste informatii credibile, care indica practicarea sistematica a torturii in teritoriile unui stat-parte, poate decide sa faca o ancheta, inclusiv vizand statul in cauza, cu acordul sau. Comitetul impotriva torturii - prin dispozitiile stipulate in Conventie - are competenta:

a)      sa faca comentarii generale asupra rapoartelor pe care le primeste din partea statelor;

b)      sa informeze celelalte state-parti si Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite in legatura cu cele constatate;

O prima metoda de actiune a Comitetului consta in examinarea rapoartelor prezentate de statele parti la Conventie. Rapoartele prezentate de state sunt elaborate pe baza unor directive generale, formulate de Comitet, care contin indicatii precise asupra formei si continutului lor pentru a furniza o prezentare completa a situatiei din fiecare stat. Comitetul invita sa asiste la lucrarile sale si pe reprezentantii statelor parti ale caror rapoarte sunt studiate la sedintele la care se examineaza rapoartele. Dupa examinarea fiecarui raport, membrii Comitetului pot formula observatii de ordin general, indicand, daca este cazul angajamentele pe care statul respectiv nu le-a respectat. Aceste observatii sunt transmise statului in cauza care poate raspunde la acestea. Daca apreciaza necesar, Comitetul poate sa reproduca in raportul sau anual observatiile sale insotite de observatiile primite de la statul parte interesat.

Comitetul poate efectua anchete, in cazul cand primeste informatii pertinente in sensul ca tortura este practicata in mod sistematic pe teritoriul unui stat parte. Anchetele efectuate de Comitet, potrivit articolului 20 din Conventie sunt bazate pe doua elemente- confidentialitatea si cooperarea statului pe teritoriul caruia se efectueaza ancheta - si se caracterizeaza prin faptul ca procedura anchetei este facultativa, in sensul ca un stat poate atunci cand devine parte la Conventie (prin ratificare, aderare) sa declare ca nu o accepta. In aceasta situatie Comitetul nu poate exercita aceasta competenta fata de statul respectiv. Efectuarea unei anchete se desfasoara dupa urmatoarea procedura: cand apreciaza ca informatiile referitoare la practicarea torturii intr-un anumit stat sunt pertinente, Comitetul insarcineaza pe unul sau mai multi din membrii sai sa efectueze o ancheta confidentiala.

El invita, in acest caz, statul reclamat sa coopereze la desfasurarea anchetei. Comitetul poate cere statului respectiv sa numeasca un reprezentant, care sa furnizeze informatiile necesare membrilor Comitetului insarcinat cu ancheta. Cu acordul statului respectiv, Comisia de ancheta se poate deplasa pe teritoriul acestuia pentru a asculta martori. Dupa incheierea anchetei si consultarea cu statul respectiv, Comitetul poate hotari sa prezinte in raportul sau anual o succinta dare de seama asupra rezultatelor anchetei. Aceasta este singura posibilitate pe care o are Comitetul de a da publicitatii rezultatele activitatii sale. In rest, atat lucrarile, cat si documentele aferente functiilor exercitate in baza articolului 20 din Conventie sunt confidentiale.

De asemenea, Comitetul poate primi si examina comunicari din partea unui stat-parte cu privire la neindeplinirea obligatiilor stipulate in Conventie de catre un alt stat-parte. Totodata, asemenea comunicari pot fi primite din partea unor persoane care sustin ca au fost victimele unor incalcari ale prevederilor Conventiei.

Asemenea competente au fost conferite Comitetului impotriva torturii prin dispozitiile articolelor 21 si 22 ale Conventiei. Comunicarile -fie cele facute de stat, fie cele facute de persoane individuale - trebuie verificate; scopul acestor verificari este stabilirea temeiniciei "informatiilor aduse la cunostinta comitetului" pentru a se afla daca " ele sunt fondate" si daca este vorba despre "practica sistematica a torturii". Aceasta competenta a Comitetului, stipulata in articolul 21, este subordonata unei declaratii de recunoastere a acesteia de catre state. Comunicarilor primite de la state li se vor aplica urmatoarele proceduri care se desfasoara in doua faze. In prima faza, cele doua state incearca sa solutioneze problema intre ele. Astfel, sub rezerva conditiilor mentionate mai sus, cand un stat parte apreciaza ca un alt stat parte la Conventie a violat una din dispozitiile acesteia, poate sa-i atraga atentia asupra violarii respective printr-o comunicare scrisa. Statul care a primit comunicarea are datoria, ca in termen de trei luni, sa furnizeze statului reclamant toate informatiile necesare. In cazul cand cele doua parti nu reusesc sa solutioneze aceasta problema intre ele, fiecare este liber sa o supuna Comitetului. Comitetul nu poate fi sesizat cu aceasta problema decat dupa ce toate caile de recurs au fost epuizate. Faza a doua se desfasoara in cadrul Comitetului. El incearca sa ajunga la o solutie amiabila, punand la dispozitia celor doua state bunele sale oficii, sau incercand sa creeze o comisie de conciliere ad-hoc. In cadrul acestei faze, Comitetul poate cere statelor respective orice informatii referitoare la cauza respectiva sau le invita sa participe la lucrarile sale cand o examineaza. Intr-un termen de douasprezece luni, Comitetul trebuie sa prezinte un raport, care contine un scurt expozeu al faptelor si, daca este cazul, solutia amiabila la care s-a ajuns. In situatia cand nu s-a ajuns la nici o solutie, raportul va contine numai o scurta prezentare a faptelor si observatiilor statelor respective. Raportul este prezentat, prin intermediul Secretarului general al ONU, statelor parti interesate.

In virtutea articolului 22 al Conventiei, Comitetul primeste si examineaza comunicari si de la persoane particulare, cu conditia ca aceasta competenta sa-i fie in mod expres recunoscuta de statul respectiv. Prima operatiune pe care o face Comitetul cand primeste o plangere de la particulari este constatarea admisibilitatii. Daca conditiile de admisibilitate sunt indeplinite se trece la examinarea fondului. In conditiile in care constata ca plangerea este admisibila, Comitetul informeaza pe autorul acesteia si statul interesat. Acesta din urma este obligat ca in termen de sase luni sa-i prezinte explicatii de natura a clarifica problema, eventual masurile luate pentru a remedia situatia. Autorul plangerii, la randul sau, poate si el sa prezinte observatiile sale. Comitetul poate invita sa participe la dezbateri atat pe autorul plangerii sau pe reprezentantul acestuia, cat si pe reprezentantul statului respectiv.

Comitetul poate adopta, inainte de hotararea definitiva, unele masuri provizorii de natura a evita ca victima prezumtiva a violarii sa sufere un prejudiciu ireparabil. Apoi, membrii Comitetului trec la examinarea fondului problemei si la formularea constatarilor. Acestia pot exprima opinii individuale, care sunt mentionate in raportul final. Constatarile Comitetului sunt apoi transmise autorului plangerii si statului parte reclamat, acesta din urma fiind invitat sa comunice masurile pe care le-a adoptat pentru remedierea situatiei. Un rezumat al comunicarilor examinate, al declaratiilor statelor parti interesate si al constatarilor sale sunt incluse in raportul final anual al Comitetului.

Interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, fiind unul din drepturile fundamentale ale omului, ea a constituit o preocupare speciala, nu numai pentru Natiunile Unite, ci si pentru unele organizatii regionale. De aceea intre Comitetul contra torturii si mecanismele create pe plan regional au fost stabilite anumite relatii de cooperare. Aceste relatii se realizeaza prin Raportorul special asupra torturii din cadrul Comisiei drepturilor omului, care urmareste evitarea oricarui paralelism. Raportorul special asupra torturii are mandatul de a urmari fenomenul torturii in general. In acest scop, el cere guvernelor informatii asupra masurilor legislative si administrative vizand prevenirea torturii si remedierea consecintelor sale, efectueaza calatorii in anumite regiuni ale globului pentru a consulta reprezentantii guvernelor. El are o competenta mult mai larga decat membrii Comitetului contra torturii, intrucat se extinde la toate statele membre si la institutiile care au statut de observator la ONU.

Comitetul contra torturii a stabilit relatii de colaborare cu Comitetul european pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante si cu Fondul contributiilor voluntare al Natiunilor Unite pentru victimele torturii. Fondul contributiilor voluntare al Natiunilor Unite pentru victimele torturii a fost creat la 16 decembrie 1981, prin Rezolutia Adunarii Generale 36/151.

SECTIUNEA IV. JURISPRUDENTA

CAZUL IRLANDA contra REGATULUI UNIT- Masuri de exceptie si tratamente aplicate unor detinuti in Irlanda de Nord

La originea acestui caz se afla criza tragica si persistenta pe care o traverseaza Irlanda de Nord. In luna martie 1975, tulburarile din ultimii ani in Ulster facusera peste 1100 de morti si 11500 de raniti cauzand, de asemenea, distrugeri de bunuri care insumau mai mult de 140 milioane de lire: ele au imbracat in acelasi timp, cand forma de dezordini, cand de acte de terorism, adica de violenta organizata in scopuri politice.

La 9 august 1971, Guvernul Irlandei de Nord recurge la diverse puteri speciale cuprinzand arestarea, detentia si internarea fara judecata a numeroase persoane. Aceste puteri extrajudiciare continua sa se exercite dupa 30 martie 1972, data la care functiile guvernului si parlamentului celor sase comitate sunt atribuite autoritatilor Regatului Unit. Potrivit surselor oficiale, ele vizeaza indeosebi Armata Republicana Irlandeza (IRA), organizatie clandestina paramilitara; dupa 5 februarie 1973 aceste puteri sunt folosite, de asemenea, impotriva persoanelor banuite de a fi amestecate in terorismul "loialist". Legislatia care acorda aceste puteri si masura in care a fost utilizata au evoluat in timpul derularii cazului. Persoanele interesate au fost supuse uneia sau mai multor masuri care luau, in mare, forma unei arestari initiale pentru interogatoriu, a unei detentii preventive pentru o durata nelimitata in drept . Dreptul penal comun a ramas in vigoare si in aplicare alaturi de puterile speciale. La 16 decembrie 1971 guvernul irlandez sesizeaza Comisia cu o plangere pretinzand ca Regatul Unit a incalcat, in Irlanda de Nord, diferite articole din Conventie, si indeosebi art. 3, 5 ,6,14 si 15. In substanta el afirma ca multe persoane care au fost private de libertate in baza puterilor speciale au suferit rele tratamente, ca aceste puteri prin ele insele nu sunt compatibile cu Conventia si ca modul in care acestea au fost aplicate constituie o discriminare fondata pe opinii politice. Curtea se gasea astfel chemata sa se pronunte asupra existentei practicilor si nu asupra cazurilor individuale.

Hotararea din 18 ianuarie 1978 (plenul Curtii) (seria A nr. 25)

Intr-o prima parte, hotararea priveste alegatiile de rele tratamente. Pentru a stabili faptele, Comisia urmase o procedura hotarata de ea insasi si acceptata de cele doua guverne.¹

Pe baza rapoartelor medicale si a depozitiilor orale, ea examinase indeaproape un numar de saisprezece cazuri zise " reprezentative" , alese de guvernul irlandez. Ea studiase alte patruzeci si unu de cazuri, in lumina rapoartelor medicale si a observatiilor scrise si mentionase cazurile ramase. In legatura cu alegatiile de rele tratamente, avizul Comisiei (raportul din 25 ianuarie 1976) continea indeosebi o dubla constatare: folosirea combinata in 1971 " a cinci tehnici" pentru a ajuta la interogarea unui numar de paisprezece persoane, a constituit o practica de tratamente inumane si de tortura incalcand art. 3; alte zece persoane au suferit tratamente inumane contrare art. 3 si, in 1971, cu prilejul interogatoriului de la Palatul Barracks, de langa Belfast, a existat o practica a tratamentelor inumane contrara aceluiasi articol. Guvernul britanic nu contesta in fata Curtii avizul Comisiei asupra acestor doua aspecte: de asemenea, el se angaja neconditionat ca cele cinci tehnici nu vor fi reintroduse in nici o imprejurare pentru a ajuta la interogatorii. In afara de aceasta, el sustinea ca o decizie a Curtii asupra acestor chestiuni nu ar prezenta nici o utilitate, tinand cont de angajamentul sau si de diverse alte masuri adoptate de catre Regatul Unit.

Curtea ia act de acest angajament al guvernului britanic; totusi, ea decide ca, in pofida absentei contestarii privind anumite incalcari ale art. 3 , este cazul sa se statueze in privinta acestora (unanimitate). Ea analizeaza situatia in diferite centre de interogare sau de detentie.

1-Berger, Vincent, CEDO, Jurisprudenta CEDO,Institutul Roman pentru Drepturile Omului, 1996, p. 14

In afara de aceasta, ele erau de natura sa creeze victimelor acestui tratament sentimente de teama, de angoasa si de inferioritate, destinate sa-i umileasca, sa-i injoseasca si eventual, sa le zdrobeasca rezistenta fizica sau morala. Curtea a tras concluzia ca folosirea celor cinci tehnici se constituie intr-o practica de tratamente inumane si degradante (16 voturi pentru, 1 impotriva); in schimb, ea considera ca folosirea tehnicilor respective nu a constituit o practica de tortura, deoarece aceste tehnici nu au cauzat suferinte de intensitatea si cruzimea deosebita pe care le implica termenul tortura (13 voturi pentru, 4 impotriva).

Al doilea caz: Palatul Barracks. In toamna anului 1971, membrii Royal Ulster Constabulary brutalizeaza numeroase persoane detinute in acest campus militar ( de exemplu, cu lovituri de pumni si de picioare), ceea ce antreneaza puternice suferinte si leziuni corporale, uneori considerabile. Curtea constata existenta unei practici de tratamente inumane (unanimitate), insa considera ca nu a fost vorba de o practica de tortura pentru ca intensitatea suferintelor pe care le puteau provoca actele denuntate nu atingea nivelul specific implicat de notiunea de tortura (14 voturi pentru, 3 impotriva); in afara de aceasta, ea precizeaza ca nu s-a stabilit ca practica in cauza ar fi persistat dincolo de toamna anului 1971 (unanimitate).

Al treilea caz: celelalte locuri. Curtea califica tratamentul aplicat detinutilor din campusul militar Ballykinler (comitatul Down) in august 1971, comportand indeplinirea fortata de exercitii dificil de suportat, ca practica dezonoranta si condamnabila; totusi, ea decide ca aceasta practica n-a incalcat art. 3 (15 voturi pentru, 2 impotriva). Ea adauga ca elementele aflate in posesia sa fac sa se creada ca violari individuale ale art. 3 s-au produs, probabil, in diferite alte locuri din Irlanda de Nord. Totusi, ea trage concluzia ca nu s-a stabilit nici o practica care sa violeze art. 3, referitor la aceste locuri ( 15 voturi pentru, 2 impotriva). In sfarsit, Curtea considera ca nu ar putea sa prescrie Regatului Unit, cum cerea guvernul irlandez, angajarea urmaririlor penale sau disciplinare impotriva celor care au comis, acoperit sau tolerat, infractiunile la art. 3 constatate de catre Curte (unanimitate). Cea de-a doua parte a hotararii trateaza privarile de libertate "extrajudiciare". Curtea impartaseste concluzia Comisiei , necontestata de catre guvernul britanic, potrivit careia puterile speciale de arestare, de detinere si/sau de internare, asa cum au fost exercitate, ignorau art. 5 privind o serie de aspecte. Ea examineaza in continuare chestiunea art.15, in virtutea caruia un stat poate, in caz de razboi sau de alt pericol public amenintand viata natiunii, sa deroge de la unele obligatii prevazute de Conventie, in masura stricta in care situatia o cere. Ea confirma ca, in perioada in cauza, o asemenea situatie exista in Irlanda de Nord (unanimitate).

Totusi, guvernul irlandez sustinea ca derogarile de la prevederile art. 5 depaseau "masura stricta". Tinand seama de posibilitatea de apreciere lasata statelor de catre art. 15, Curtea decide ca aceasta alegatie nu este confirmata (16 voturi pentru, 1 impotriva).

Guvernul irlandez denunta si o violare a art. 14 combinat cu art. 5: el pretindea ca exista o politica sau practica discriminatorie fondata pe opiniile politice rezultata din faptul ca inainte de luna februarie 1973 puterile speciale nu au servit decat contra persoanelor din randurile IRA, banuite ca se dedau la acte de terorism sau ca poseda informatii referitoare la acestea; dupa aceea s-a recurs la aceste practici si impotriva teroristilor presupusi " loialisti", dar intr-o mai mica masura.

Curtea constata ca, inainte de 30 martie 1972, imensa majoritate a actelor de terorism proveneau de la IRA care, datorita organizarii sale mult mai structurate, constituia o amenintare mult mai grava decat teroristii "loialisti". In general, acestia din urma erau, de asemenea, mai usor de urmarit in justitie decat omologii lor "republicani" si erau frecvent chemati in fata tribunalelor. Dupa martie 1972, terorismul "loialist" a cunoscut o crestere spectaculoasa. Curtea considera totusi, putin realist ca o situatie in evolutie constanta sa fie scindata in faze bine delimitate. Ea admite ca autoritatile au ezitat asupra conduitei de urmat, au procedat prin tatonari si au avut nevoie de un anumit timp pentru a incerca sa se adapteze exigentelor succesive ale crizei. In consecinta, ea nu ar putea sa confirme ca exercitarea puterilor speciale, inainte de feruarie 1973, numai impotriva IRA ar constitui o discriminare; scopul urmarit pana la aceasta data - eliminarea, cu prioritate, a organizatiei celei mai redutabile - putea sa treaca drept legitim, iar mijloacele folosite nu apar ca fiind disproportionate. Curtea releva indeosebi ca incepand din februarie 1973 privarile de libertate "extrajudiciare" au servit la combaterea terorismului ca atare si nu numai o anume organizatie; acestea nu au fost, nici pe departe, la fel de folosite impotriva teroristilor "loialisti" cum au fost utilizate impotriva IRA, insa aceasta comitea inca cea mai mare parte din actele de terorism.Tinand cont de ansamblul masurilor luate impotriva celor doua categorii de teroristi, Curtea constata ca diferenta de tratament initiala nu a subzistat incepand din februarie 1973. In definitiv, ea decide ca nu s-a demonstrat nici o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 5 (15 voturi pentru, 2 impotriva).

Hotararea comporta o a treia parte foarte scurta, consacrata art. 6. Presupunand ca acesta din urma este aplicabil, - Curtea nu apreciaza necesar sa transeze chestiunea - derogarile de la garantiile sale rezultau in mod necesar din derogarile de la garantiile art.5 si sunt, ca si ele, compatibile cu art. 15 (unanimitate); in afara de aceasta, Curtea nu vede vreo discriminare contrara art. 14 si 6 combinate (15 voturi pentru, 2 impotriva).

Aratand ca guvernul irlandez nu cauta sa obtina daune interese in favoarea persoanelor victime ale unei incalcari a Conventiei, Curtea a concluzionat ca in speta nu este cazul aplicarii art. 50 (unanimitate).

2. Cazul Soering contra Regatului Unit- Decizie britanica de extradare a unui german catre Statele Unite in vederea judecarii sale in Virginia, pentru asasinat pasibil de pedeapsa cu moartea

Cetatean german nascut in 1996, dl. Jens Soering s-a instalat in Statele Unite ale Americii cu parintii sai, la varsta de 11 ani, dar este detinut in Regatul Unit din aprilie 1986. La 31 iulie 1986, guvernul american invita Regatul Unit sa-l extradeze pe Jens Soering, in virtutea unui tratat de extradare existent intre cele doua state, pentru ca cel in cauza este acuzat ca la 30 martie 1985, la varsta de 18 ani i-a ucis pe parintii prietenei sale, la domiciliul acestora din comitatul Bedford, in Virginia.

La 11 martie 1987, guvernul Republicii Federale Germania - tara in care Constitutia a abolit pedeapsa capitala - solicita extradarea resortisantului sau in acest stat pentru ca el sa fie judecat pentru omorurile de care este acuzat. La 20 mai 1987, guvernul britanic il informeaza in legatura cu cererea americana anterioara (cererii germane) si arata ca are in vedere sa o examineze in maniera obisnuita.

La 1 iunie 1987, Attorney (procuror) al comitatului Bedford, insarcinat sa reprezinte acuzarea impotriva d-lui Soering, face o declaratie scrisa sub prestare de juramant: daca acesta urmeaza sa fie gasit vinovat de comiterea asasinatului in circumstante agravante, pasibil de pedeapsa cu moartea, de care este acuzat ca l-a savarsit, in numele Regatului Unit va fi inaintat un demers pe langa judecator in momentul stabilirii pedepsei, in scopul de a-l informa de dorinta acestui stat ca pedeapsa respectiva sa nu fie nici aplicata, nici executata. Procurorul amintit confirma totusi intentia sa de a cere pedeapsa cu moartea.

Potrivit dreptului din statul Virginia, pedeapsa capitala nu poate fi pronuntata decat daca, intr-o audienta separata, consacrata stabilirii pedepsei, acuzarea stabileste, dincolo de orice indoiala rezonabila, existenta uneia din cele doua circumstante agravante prevazute de lege ( "periculozitatea viitoare" a acuzatului si "atrocitatea" crimei). Curtea Suprema din Virginia reexamineaza in mod automat fiecare caz in care este pronuntata pedeapsa capitala. Dreptul statului Virginia admite, ca mijloc de aparare, invocarea dementei, dar nu si a capacitatii de discernamant diminuate. Starea mintala a acuzatului poate fi totusi invocata, in faza stabilirii pedepsei ca circumstanta atenuanta, dar in paralel cu alte asemenea circumstante, cum ar fi varsta. La 16 iunie 1987, procedura de extradare se desfasoara in fata Magistrates'Court din Bow Street.

Jens Soering a prezentat un dosar psihiatric stabilind ca in momentul cand a savarsit infractiunea suferea de o anomalie mintala care-i altera puternic responsabilitatea. Magistrates 'Court hotaraste totusi ca sunt elemente de proba suficiente pentru a-l extrada si il mentine in detentie in asteptarea deciziei ministrului de interne de a-l preda Statelor Unite.

O cerere ulterioara de habeas corpus adresata jurisdictiilor engleze este respinsa, in cele din urma, la 30 iunie 1988. La 3 august 1988, ministrul de interne semneaza o hotarare ordonand remiterea lui Jens Soering autoritatilor americane. Totusi, ca urmare a masurilor provizorii succesive ale procedurii de la Strasbourg, in acea zi cel interesat nu a fost transferat in Statele Unite.

In culoarul mortii al penitenciarului din Mecklenburg, unde Jens Soering se asteapta sa fie detinut daca este condamnat la moarte, se aplica un regim de incarcerare deosebit de riguros. In Virginia, durata medie a timpului petrecut de un detinut in culoarul mortii, inainte de executare, este de la 6 la 8 ani. Recursul automat in fata Curtii Supreme a Virginiei este examinat, in principiu, intr-un termen de 6 luni. Tergiversarile sunt imputabile, in esenta, prezentarii de catre detinutii condamnati a recursurilor incidente (indeosebi in cadrul unei proceduri de habeas corpus). Executarea are loc prin electrocutare. In plangerea sa din 8 iulie 1988, adresata Comisiei, Jens Soering apreciaza ca, in pofida asigurarilor date guvernului britanic, este foarte posibil ca el sa fie condamnat la pedeapsa capitala daca este extradat in Statele Unite. El afirma ca, tinand seama indeosebi de "sindromul culoarului mortii" ar urma sa fie supus unui tratament si unei pedepse inumane si degradante, contrare art.3 din Conventie. El adauga ca extradarea sa in Statele Unite ar constitui o incalcare a art.6 §3 c) din Conventie, in lipsa unei asistente judiciare pentru introducerea diferitelor recursuri in statul Virginia. In sfarsit, el pretinde ca prin nesocotirea art.13, dreptul Regatului Unit nu-i ofera nici un recurs efectiv in ceea ce priveste motivul sau de plangere in baza art. 3.

Hotararea din 7 iulie 1989 (plenul Curtii) (seria A nr.161)

Prima chestiune tratata de hotararea mentionata consta in a sti daca extradarea de catre un stat contractant poate sa angajeze raspunderea acestuia din urma in temeiul art. 3, pentru relele tratamente pe care persoana extradata poate sa le sufere in tara de destinatie. Conventia, Curtea o recunoaste, nu reglementeaza actele unui stat tert si nici nu pretinde a cere partilor contractante ca acestea sa-si impuna normele unui asemenea stat. Nu ar trebui uitat nici obiectivul benefic al extradarii: impiedicarea delincventilor care fug de a se sustrage justitiei. In schimb, prohibirea absoluta, de catre Conventie, a torturii si pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante consacra una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care formeaza Consiliul Europei. Desi, in principiu, nu este de competenta organelor Conventiei sa statueze asupra existentei sau absentei incalcarilor virtuale ale acesteia, totusi o derogare la aceasta regula se impune in scopul asigurarii eficientei garantiei consacrate de art. 3. In sinteza, concluzioneaza Curtea, decizia de a extrada poate sa ridice o problema din perspectiva art. 3, deci sa angajeze raspunderea unui stat contractant in numele Conventiei, atunci cand exista motive serioase si dovedite de a crede ca persoana in cauza va fi expusa unui risc real de a fi supusa torturii sau pedepselor inumane ori degradante, daca va fi predata statului solicitant.

Asupra faptelor, Curtea constata existenta unor ratiuni serioase de a crede ca daca se va intoarce in Virginia , Jens Soering ar risca intr-adevar sa se vada condamnat la pedeapsa capitala si deci expus la " sindromul culoarului mortii", sursa a pedepsei sau tratamentelor inumane ori degradante invocate. Este adevarat ca exista circumstante atenuante importante ca varsta si starea mintala din momentul savarsirii infractiunii si nu se poate afirma ca acuzatul ar fi condamnat la moarte chiar daca ar fi gasit vinovat de asasinat pasibil de pedeapsa capitala. Totusi, angajamentul procurorului din comitatul Bedford nu elimina riscul unei sentinte capitale. Curtea nu ar putea ajunge la o alta concluzie, mai ales pentru faptul ca procurorul adoptase o atitudine atat de ferma persistand in a cere pedeapsa cu moartea. Art. 3 este deci aplicabil.

Curtea cerceteaza in continuare daca a-l expune pe Jens Soering la " sindromul culoarului mortii" constituie un tratament sau o pedeapsa incompatibila cu art. 3. Dupa jurisprudenta sa, un tratament rau trebuie sa atinga un minimum de gravitate pentru a cadea sub incidenta acestei dispozitii, iar aprecierea acestui minimum depinde de ansamblul datelor cauzei.

Datorita redactarii art.2 §1 al Conventiei (care autorizeaza pedeapsa capitala in anumite conditii), petitionarul nu pretindea ca pedeapsa cu moartea incalca prin ea insasi art. 3. El afirma totusi -si guvernul german a mentionat in substanta acordul sau- ca circumstantele care provocau "sindromul culoarului mortii" constituie in total un tratament destul de grav pentru a face extradarea sa contrara art.3. El invoca, de asemenea, posibilitatea unei extradari sau expulzari catre Republica Federala Germania, carora nu s-ar opune: ea ar accentua decizia disproportionata a ministrului. Comisia si guvernul britanic estimau, dimpotriva, ca pragul de gravitate vizat in art.3 nu ar fi atins. Potrivit Curtii, nici un detinut sau condamnat la moarte nu ar putea sa evite scurgerea unei anumite perioade intre pronuntarea si executarea pedepsei si nici tensiunile puternice inerente regimului riguros de incarcerare necesara.

Caracterul democratic al ordinii juridice din statul Virginia, in general, si indeosebi elementele pozitive ale procedurilor de judecata, de condamnare si de recurs din acest stat nu ridica nici o indoiala. Totusi, avand in vedere perioada foarte lunga de petrecut in "culoarul mortii" - in medie 6-8 ani- in conditii atat de extreme, cu angoasa omniprezenta si crescanda a executarii pedepsei capitale, situatia personala a petitionarului, indeosebi varsta si starea mintala din perioada savarsirii infractiunii, o extradare catre Statele Unite ar expune pe cel in cauza la un risc real de tratament depasind pragul fixat de art. 3 . Existenta unui alt mijloc de a atinge scopul legitim al extradarii - remiterea lui Jens Soering Republicii Federale Germania in vederea judecarii sale- fara sa aduca la suferinte de o intensitate sau durata atat de exceptionale, reprezinta un considerent pertinent suplimentar. Pe scurt, decizia de extradare a petitionarului catre Statele Unite ar incalca art. 3, daca ar fi urmata de executare (unanimitate).

Din perspectiva art. 6 cazul punea in cauza atat procedura penala americana, cat si procedura de extradare din Anglia.

Pentru Jens Soering, extradarea sa nesocotea art.6 § 3 c), in lipsa asistentei judiciare din Virginia pentru introducerea diferitelor recursuri. Curtea nu exclude ca o decizie de extradare sa poata ridica, in mod exceptional, o problema in temeiul art.6, in cazul in care fugarul ar risca sa suporte un flagrant refuz al unui judecator de a i se face dreptate in tara de destinatie, dar faptele cauzei nu dezvaluie un asemenea risc. In consecinta, nu se pune nici o problema sub acest aspect din perspectiva art. 6 § 3c) (unanimitate).

Petitionarul a afirmat pentru prima data in fata Curtii, ca refuzand examinarea actelor privind starea sa psihica, Magistrates'Court a incalcat paragrafele 1 si 3 d) ale art. 6. Acest capat de cerere iesind din cadrul litigiului dedus judecatii sale, Curtea a decis ca nu are competenta sa-l examineze (unanimitate).

Ramanerea art. 13 din Conventie. Jens Soering afirma ca in Regatul Unit, nu-i era utilizabil nici un recurs efectiv in legatura cu motivul sau de plangere dedus din art.3. ca si Comisia, el considera controlul judiciar ca fiind prea limitat. Curtea isi marcheaza dezacordul fata de o asemenea apreciere. Pe baza dreptului administrativ englez si in numele controlului judiciar, tribunalul are competenta de a anula decizia de a preda un fugar catre un stat unde acesta ar fi expus unui risc serios si dovedit de tratamente inumane sau degradante, pe motivul ca nici un ministru rezonabil nu ar putea lua o asemenea decizie. Desi Conventia nu este considerata ca fiind integrata in dreptul britanic, Curtea este convinsa ca jurisdictiile engleze pot sa aprecieze caracterul rezonabil al unei decizii de extradare in lumina elementelor de genul celor invocate de Jens Soering

in fata organelor Conventiei in contextul art. 3. In consecinta, din moment ce persoana in cauza dispunea de un recurs efectiv in dreptul englez, sub forma unei cereri de control judiciar, art. 13 nu a fost incalcat (unanimitate).

Desi nu a avut loc nici o incalcare a art. 3 , Curtea considera ca art. 50 este aplicabil in speta. In ceea ce priveste prejudiciul, ea apreciaza ca propria-i constatare privind art. 3 constituie prin ea insasi o " satisfactie echitabila" suficienta (unanimitate).                        Totusi, Curtea nu se considera abilitata sa prescrie masurile accesorii solicitate de Jens Soering referitoare la executarea hotararii. Obtinand castig de cauza asupra punctului esential (art. 3), petitionarului i s-a acordat dreptul la rambursarea integrala a cheltuielilor

( 26.752 £ si 5.030,60 FF) (unanimitate).