Proprietatea - formele de proprietate

A. Notiunea proprietatii

Dreptul de proprietate are doua sensuri: un sens obiectiv si un sens subiectiv.

In sens obiectiv, dreptul de proprietate desemneaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza repartizarea bunurilor intre persoane.

In sens subiectiv, dreptul de proprietate desemneaza posibilitatea unei persoane de a stapani un bun prin putere proprie si in interes propriu.

Cele doua concepte nu pot fi gandite separat in practica judiciara. Ele se disociaza numai teoretic, deoarece continutul acelei posibilitati de a stapani lucrul prin putere proprie si in interes propriu este definit de normele care reglementeaza proprietatea.

Dreptul de proprietate in sens subiectiv este definit de dreptul de proprietate in sens obiectiv.

Astfel, romanii considerau ca titularul dreptului de proprietate se bucura de:

usus;

fructus;

abusus

sau:

ius utendi (dreptul de a folosi);

ius fruendi (dreptul de a culege fructele);

ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

Titularul dreptului de proprietate are dreptul de a culege fructele, de a folosi si de a dispune de lucru.

B. Formele de proprietate

In evolutia dreptului roman s-au cunoscut mai multe forme de proprietate.

In epoca prestatala au fost cunoscute doua forme ale proprietatii:

proprietatea colectiva a gintii;

proprietatea familiala.

In epoca veche apar:

proprietatea privata, sub forma proprietatii quiritare;

proprietatea colectiva a statului roman.

In dreptul clasic, pe langa proprietatea quiritara, care supravietuieste, apar:

proprietatea pretoriana;

proprietatea provinciala;

proprietatea peregrina.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

In dreptul postclasic asistam la un proces de unificare a proprietatii, finalizata prin aparitia unei forme de proprietate unice, numita dominium.

a) Proprietatea colectiva a gintii

Se exercita asupra pamantului. Acest lucru a fost dovedit de catre vechii autori latini sau greci, care mentionau in mai multe randuri ca vechii romani au cunoscut o asemenea forma de proprietate. Astfel, Varro ne vorbeste despre impartirea intregului teritoriu al Romei intre cele trei triburi fondatoare, iar Dionisie de Halicarnasse arata ca Romulus a impartit teritoriul Romei in 30 de loturi, fiecare curie primind o suprafata de pamant.

Existenta acestei forme de proprietate este atestata si de urmele pe care le-a lasat asupra unor instiututii juridice de mai tarziu. Astfel, legisactiunea sacramentum in rem, ca forma primitiva a revendicarii, presupunea aducerea obiectului litigios in fata magistratului. Or, daca obiectul material al procesului trebuia adus in fata magistratului, inseamna ca numai lucrurile mobile puteau fi revendicate si ca nu exista un procedeu juridic de revendicare a imobilelor si aceasta inseamna ca nu erau obiect de proprietate privata, ci erau numai obiecte ale proprietatii colective.

De asemenea mancipatiunea, modul originar de transmitere a proprietatii, presupunea aducerea lucrului care urma a fi transmis in fata martorilor. Fata de aceasta conditie, inseamna ca la origine se putea transmite proprietatea privata numai asupra bunurilor mobile, ce puteau fi aduse in fata martorilor. Prin urmare, lucrurile imobile, neputand fi transmise, inseamna ca nu formau obiect de proprietate privata.

b) Proprietatea familiala

Vechii autori, dintre care Varro si Pliniu, pretind ca aceasta forma de proprietate a fost creata de catre Romulus la fondarea Romei.

Potrivit ascestor texte, Romulus a repartizat cate doua iugare de pamant (bina iugera) fiecarei familii cu destinatia de loc de casa si gradina. Acest teren se numea si heredium.

Proprietatea familiala prezenta trei caractere:

era inalienabila;

era indivizibila;

avea caracter de coproprietate.

Era inalienabila, in sensul ca nu putea fi transmisa, vanduta sau donata.

Era indivizibila, deoarece la moartea lui pater familias fii de familie nu puteau imparti intre ei locul de casa si gradina, nu puteau iesi din indiviziune. Mai tarziu, starea de indiviziune a fost desemnata prin sintagma "antiquum consortium". Aceasta situatie a existat pana la Legea celor XII Table, cand a fost creata actio familiae herciscundae (actiunea pentru iesirea din indiviziune).

Era o forma a coproprietatii, deoarece mostenitorii dobandeau un bun pe care il detinusera si anterior. Fiii de familie exercitau impreuna cu pater familias o coproprietate asupra lui heredium, chiar si in timpul vietii lui pater familias, iar la moartea sefului de familie dobandeau un bun pe care il detinusera impreuna cu pater familias si inainte. De aceea, primul termen roman prin care sunt desemnati mostenitorii este sui heredes, adica cei care se mostenesc pe ei insisi.

c) Proprietatea quiritara

In dreptul vechi a fost consacrata proprietatea privata sub forma proprietatii quiritare, care ocupa un loc central in Legea celor XII Table.

Este reglementata cu o deosebita atentie, este inconjurata de numeroase forme solemne si simboluri, astfel incat sa fie o valoare juridica rezervata numai cetatenilor romani.

In textele vechi, ceea ce numim noi proiprietate quiritara, romanii numeau "dominium ex iure quiritium" (proprietatea cetatenilor romani).

Aceasta proprietate se delimita clar de celelelate institutii juridice romane prin caracterele ei:

prezenta un caracter exclusiv, in sensul ca:

se exercita doar asupra lucrurilor romane;

putea fi exercitata numai de catre cetateni romani;

putea fi trasmisa numai prin acte de drept civil;

putea fi sanctionata juridiceste numai prin actiuni civile.

Fata de aceste conditii, este evident ca proprietatea quiritara nu putea fi accesibila necetatenilor, adica strainilor.

prezenta un caracter absolut, ceea ce insemna ca titularul dreptului de proprietate quiritara putea folosi lucrul, culege fructele si putea dispune de el in mod neingradit, putand chiar sa-l distruga, daca dorea.

Dintr-un text al Legii celor XII Table rezulta ca proprietatea quiritara nu cunostea limite.

avea un caracter perpetuu, care decurgea din principiul proprietas ad tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate pana la un anumit termen). Proprietatea quiritara exista pentru totdeauna, nu se pierdea prin trecerea timpului, ci dimpotriva, prin trecerea timpului se consolida.

d) Proprietatea colectiva a statului

Se exercita asupra lui ager publicus, adica pamantul cucerit de la dusmani, precum si asupra sclavilor publici.

In dreptul clasic, fata de revolutia economica si schimbul tot mai alert al marfurilor, proprietatea quiritara, rigida si dominata de formalism, tinde sa devina anacronica. De aceea, prin interpretarea jurisconsultilor si prin mijloace procedurale utilizate de catre pretor, trasaturile originale ale proprietatii quiritare s-au atenuat treptat.

In paralel, apar noi forme de proprietate.

e) Proprietatea pretoriana

A luat nastere cu ocazia transmiterii unui lucru mancipii prin traditiune.

In vechiul drept roman, proprietatea asupra lucrurilor mancipii se transmitea numai prin mancipatiune. Dar mancipatiunea era un act extrem de rigid, necesita o multidudine de forme si pierdere de timp, pe cand traditiunea era utilizata numai in scopul transmiterii proprietatii asupra lucrurilor nec mancipii. Dar traditiunea, spre deosebire de mancipatiune, prezenta avantajul ca nu necesita forme solemne si se realiza prin simpla manifestare de vointa, fara ritualuri, fara simboluri. Atunci, fata de exigentele economiei de schimb si a avantajelor pe care le prezenta traditiunea, romanii au inceput sa transmita lucrurile mancipii prin traditiune. Un asemenea procedeu nu producea efecte juridice, deoarece traditiunea nu avea vocatia de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipii. Daca partile utilizasera traditiunea pentru transmiterea unui lucru mancipii se puteau naste complicatii. Spre exemplu, daca tradens (cel care a transmis lucrul) era de rea credinta, il dadea in judecata pe accipiens ca ar fi dobandit prin traditiune un res mancipii. Judecatorul, tinand seama de prevederile dreptului civil, urma sa ii dea dreptate lui tradens, pentru ca asa prevedea legea. Pretorul insa a observat ca aceasta practica venea in contradictie cu echitatea. Era inechitabil ca cumparatorul, care a fost de buna credinta si a platit pretul, sa fie deposedat de lucru. Atunci a venit in sprijinul acestuia (a dobanditorului) prin fictiunea termenului uzucapiunii necesar indeplinit.

In practica, daca intervenea o neintelegere intre tradens si accipiens, pretorul introducea in formula actiunii publiciene, pe care i-o acorda lui accipiens, fictiunea ca s-a indeplinit termenul uzucapiunii. In acest fel, dobanditorul era asimilat cu uzucapantul si castiga procesul in calitate de proprietar prin uzucapiune. Dupa trecerea unui an sau doi dobanditorul devenea cu adevarat uzucapant si in aceasta calitate devenea si proprietar quiritar, deoarece uzucapiunea era un mod de dobandire a proprietatii quiritare.

Dar, in acel interval de timp, de unu sau doi ani, coexistau doua forme de proprietate, si anume:

nudum dominium ex iure quiritium, pe de o parte;

o proprietate pretoriana, pe de alta parte.

Nudum dominium ex iure quiritium era o proprietate goala de continut pentru tradens, deoarece, in cazul unui litigiu cu dobanditorul, pierdea procesul. Dobanditorul exercita o proprietate efectiva, pentru ca, in caz de litigiu el castiga procesul. Aceasta dubla proprietate coexista vreme de un an sau doi.

Daca tradens intenta impotriva lui accipiens actiunea in revendicare, acesta din urma se apara cu suces opunandu-i exceptio rei venditae et traditae.

f) Proprietatea provinciala

Era dreptul de folosinta pe care il exercitau locuitorii din provincii asupra pamanturilor statului, asupra lui ager publicus, cu precizarea ca aceasta folosinta prezinta caracterele unui veritabil drept real, deoarece proprietarul provincial putea transmite pamantul, putea sa il doneze, sa-l lase mostenire, sa-l greveze cu servituti; era, deci, un drept real foarte intins. Totusi, provincialul recunostea proprietatea suprema a statului prin faptul ca platea statului un impozit anual numit stipendium sau tributum.

g) Proprietatea peregrina

Era exercitata de catre peregrini asupra constructiilor si bunurilor mobile.

Romanii au recunoscut peregrinilor o forma de proprietate speciala, deoarece erau principalii lor parteneri de comert.

Aceasta proprietate era reglementata prin mijloace juridice copiate dupa dreptul civil.

In dreptul postclasic, solul italic a fost si el supus impozitului, in sensul ca si italicii trebuiau sa plateasca impozit pentru pamant. Din acel moment nu s-a mai facut distinctie intre proprietatea quiritara si proprietatea provinciala. Deci proprietatea provinciala a disparut.

In anul 212, Caracalla, prin constitutia sa, a generalizat cetatenia romana, lucru ce a avut ca efect disparitia peregrinilor, ocazie cu care a disparut si proprietatea peregrina.

In vremea lui Justinian s-a realizat o sinteza intre proiprietatea quiritara si cea pretoriana, sinteza din care a rezultat forma de proprietate numita dominium.

Aceasta proprietate unica se caracteriza printr-un inalt grad de abstractizare si subiectivizare, deoarece titularul dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului sau printr-o simpla manifestare de vointa.