Dreptul in Transilvania in perioada voievodatului

Dreptul in Transilvania in perioada voievodatului

Aparitia si evolutia dreptului in Transilvania prezinta un anumit specific. Acest specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune decretele sale si in Transilvania, iar, pe de alta parte, opozitiei factorilor locali fata de aplicarea decretelor regale in Transilvania, care se bucura de o larga autonomie.

In aceste conditii specifice, in Transilvania au luat nastere doua randuieli juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de catre cele trei natiuni privilegiate, iar, pe de alta parte, populatia romaneasca majoritara avea un sistem de drept propriu, cuprins in Legea tarii. Asa se explica faptul ca in Transilvania s-au aplicat putine decrete regale, iar acestea au ocupat un loc secundar in sistemul de drept al Transilvaniei.

Mentionam in acest sens:

- Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;

- Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiara;

- Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei si obligatiile iobagilor.

Unii regi ai Ungariei au initiat si codificari ale dreptului scris si nescris:

- in anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o prima codificare sub denumirea de Decretum maius;

- in anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost intocmita o colectie de drept, intitulata Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia in anul 1691 prin Diploma leopoldina. In acest cod sunt cuprinse dispozitii cu privire la privilegiile nobililor, obligatiile iobagilor, procedura de judecata, statutul oraselor libere si dreptul aplicat in provinciile dependente de Ungaria. In acest cod se precizeaza ca Transilvania are un sistem juridic propriu. Intrucat acest cod a fost impartit in trei parti, a fost numit si Decretum tripartitum.

Nobilimea celor trei natiuni privilegiate - ungurii, sasii si secuii - au incercat sa impuna in Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, intemeiat pe Unio trium nationum, in virtutea caruia romanii erau exclusi de la viata politica si erau declarati "dusmanul razvratitor din tara".

Romanii din Transilvania si-au aparat si promovat vechiurile obiceiuri si traditii juridice. Intre revendicarile formulate de romanii din Transilvania a fost si cea referitoare la recunoasterea si codificarea vechilor obiceiuri juridice romanesti. Aceasta revendicare a fost satisfacuta in anul 1508, cand au fost redactate Statutele Tarii Fagarasului in limba latina. Ele cuprindeau obiceiurile juridice romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata, considerandu-se ca sunt cunoscute foarte bine de populatia romaneasca, din generatie in generatie.

De altfel, in cuprinsul Statutelor Tarii Fagarasului se arata in mod expres ca ele au fost elaborate la propunerea romanilor si ca normele cuprinse in aceasta codificare sunt vechi obiceiuri romanesti.

Statutele Tarii Fagarasului cuprind norme de drept civil, de drept penal si de procedura. Terminologia si continutul acestora sunt similare cu cele din Tara Romaneasca si din Moldova, ceea ce ilustreaza unitatea de continut a obiceiului juridic romanesc aplicat de toti romanii din toate cele trei tari, in ciuda vicisitudinilor istorice.

Numeroase dispozitii reglementeaza relatiile de familie: casatoria, divortul, regimul bunurilor dotale.

La incheierea casatoriei era necesar consimtamantul parintilor. Zestrea viitoarei sotii trebuia sa fie constituita de catre parinti, iar in lipsa acestora de catre frati. Casatoria puteau fi desfacuta prin divort si prin repudiere. Daca desfacerea casatoriei se facea din vina sotiei, bunurile dotale ramaneau in stapanirea sotului.

De asemenea, se consacra sistemul raspunderii colective in materie penala.

Reglementarile sunt identice cu cele din Tara Romaneasca si in domeniul succesoral, precum si in domeniul penal.