Eroarea judiciara

Eroarea judiciara, definita grosso modo, este o condamnare pe nedrept pronuntata de catre o instanta judecatoreasca. Aceasta nu este proprie unui sistem judiciar, ci exista in toata lumea, in tari precum S.U.A., Franta, India, Rusia si Romania. Frecventa erorilor judiciare este mai mare decat ne imaginam, fiind nevoie de un concurs exceptional de circumstante pentru ca eroarea judiciara sa apara in vazul tuturor si un efort suplimentar pentru ca organele judiciare sa o recunoasca.

Adesea, in aceasta privinta atitudinea institutiei judiciare nu a fost una deschisa. De-a lungul timpului, mari personalitati ale culturii franceze au criticat-o. Astfel, pentru Michel de Montaigne condamnarea unui nevinovat este "mai criminala decat crima", moralistul Jean de La Bruyère declara ca "un nevinovat condamnat este o problema pentru toti oamenii onesti", François-René de Chateaubriand afirma ca "mai grav decat a-l ucide pe un nevinovat este a-l declara vinovat", iar Victor Hugo sustine ca "un om drept asasinat in padurea legilor este pentru umanitate o nenorocire mai mare decat 100.000 de oameni ucisi pe campul de batalie".

Erorile judiciare pot sa aiba ca origine declaratiile martorilor, insa marturiile acestora nu sunt intotdeauna univoce, iar rolul judecatorilor este de le cantari si de a cauta adevarul. Erorile pot fi cauzate si datorita expertilor si a acuzatilor care mint sau sunt neindemanatici, insa rolul judecatorilor nu este acela de a-i condamna pe acestia din urma cu orice pret, nici de a tine seama de marturisiri fara a tine cont de personalitatea celor care le fac sau de conditiile in care martorii au depus marturie. De asemenea, eroarea judiciara, chiar de la inceputul unui proces, poate proveni din parerea prematura pe care si-o formeaza magistratul, datorita prejudecatilor sale religioase, de casta (celebrul caz Dreyfus ), sociale(cazul Roncière ) si politice. Multi dintre magistrati au curajul intelectual de a corecta aceasta imagine eronata, insa, altii, din pacate, din incapatanare si fals amor propriu, accepta mai degraba sa condamne decat sa revina asupra unei hotarari, mai ales daca procesul atrage atentia opiniei publice.

In jurisprudenta franceza, erorile judiciare au fost semnalate inca din secolul al XVIII-lea. In acest sens, amintim cazul Calas, cand Jean Calas a fost condamnat la moarte prin trasul pe roata pentru uciderea fiului sau, desi in realitate acesta din urma s-a sinucis. Eroarea, in acest caz, a fost inspirata de prejudecata religioasa, familia Calas fiind protestanta. Un caz mai recent este cel al lui Rida Dalouche care in 1994 a fost condamnat pentru omor, desi stiindu-se ca acesta este toxicoman si ca are pierderi de memorie, neamintindu-si unde a fost in momentul comiterii crimeri(29 mai 1991, ora 22:15), nu s-a cercetat acest aspect de catre organele judiciare. Ulterior, s-a decoperit certificatul acestuia de spitalizare voluntara ce purta data si ora internarii: 29 mai 1991, ora 18:15, fapt confirmat si de registrele spitalului. Judecatorii nu au dat dovada de prudenta elementara de a dori sa cunoasca daca toxicomania de care suferea Dalouche ar putea constitui o explicatie pentru tulburarile sale de memorie, iar neglijenta lor a condus la o condamnare nedreapta. In alte cazuri, s-a tinut seama pentru pronuntarea condamnarii de marturiile obtinute prin tortura(cazul Mis et Thiennot), prin violenta(cazul Deshays), de la un tanar iresponsabil(cazul Deveaux), de la un copil(cazul Dils) sau de marturisiri incoerente(cazul Dominici) sau marturisirile n-au fost folosite corect, ci o parte din ele au fost preferate, neglijate, inlaturate sau interpretate in sens strict, dupa caz. In ce priveste expertizele, unele au fost ignorate in pronuntarea solutiei, iar in alte situatii, acestea nu au fost dispuse, desi erau necesare si exista posibilitatea realizarii acestora.

Individul are, potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, prerogative care-i permit sa pretinda respectarea vietii sale private si de familie, a dreptului sau la domiciliu si la corespondenta; de asemenea, el este indrituit la respectarea libertatii sale de gandire, de constiinta si de religie (art. 9), a libertatii sale de exprimare si de informare (art. 10) si a libertatii

de asociere (art. 11).

In sistemul Conventiei, caracteristica esentiala a tuturor acestor drepturi si libertati consta in aceea ca fiecare text ce le reglementeaza contine un prim alineat ce le proclama aproape de o maniera absoluta, pentru ca, intr-un al doilea alineat al aceluiasi text, sa fie prevazute anumite conditii in care exercitiul drepturilor si libertatilor poate fi supus anumitor restrictii. A revenit organelor Conventiei, in special Curtii, misiunea de a determina atat domeniul de aplicare a drepturilor si libertatilor garantate de aceste dispozitii, cat si aceea de a preciza continutul conditiilor in care exercitiul lor poate cunoaste limitarile prevazute de textele ce reprezinta sediul materiei lor.

Simpla lectura a art. 8 conduce la o prima constatare: respectul dreptului la viata privata, la viata familiala, respectul domiciliului unei persoane si a secretului corespondentei sale impun, in primul rand, obligatii negative din partea autoritatilor statale, anume de a nu face ceva de natura a stanjeni exercitiul lor de catre titularii carora le sunt recunoscute - persoanele fizice sau entitatile sociale care le pot invoca.

In esenta, consacrarea dreptului la respectarea vietii private si familiale urmareste apararea individului impotriva oricarei ingerinte arbitrare a puterii publice in exercitarea prerogativelor ce asigura insusi continutul acestui drept.

Dezvoltarile jurisdictionale au recunoscut garantia inviolabilitatii domiciliului profesional in cazul unor profesii liberale (cabinetul avocatului) si pentru sediul societatilor comerciale. Include si dreptul de a nu fi evacuat din domiciliu decat in situatii prevazute de lege^[5].

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in art.8 prevede ca: "Orice persoana are dreptul sa se adreseze in mod efectiv instantelor judiciare competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce ii sunt recunoscute prin constitutie sau prin lege", iar in art.12  "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare in viata sa particulara, in familia sa, in domiciliul sau ori in corespondenta, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri" .

Aceasta protectie functioneaza nu numai pentru atingerile fizice aduse domiciliului ci si pentru orice atingere a dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul sau (poluare chimica, fonica)