Proba dreptului de proprietate

PROBA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Precizari prealabile

Actiunea in revendicare este o actiune petitorie, intrucat, tinde sa stabileasca direct existenta dreptului de proprietate al reclamantului si are ca rezultat, in cazul in care este admisa redobandirea posesiunii, ca o consecinta a recunoasterii dreptului de proprietate.

Actiunea in revendicare este o actiune reala deoarece sanctioneaza un drept real.

Codul civil nu contine nici o prevedere despre actiunea in revendicare a imobilelor.

In acest domeniu, un interes deosebit il prezinta insa dovada dreptului de proprietate si prescriptia actiunii.

Intrucat este dificil sa produca dovada proprietatii imobiliare uneori proprietarul are interesul sa exercite o alta actiune posibila doar daca si-a pastrat fata de adversarul sau calitatea juridica de posesor.

Atari situatii pot apare cand posesorul actual al imobilului il detine de mai putin de un an sau are o posesiune viciata, iar proprietarul a pierdut posesia de mai putin de un an.

In consecinta, proprietarul va exercita o actiune posesorie si odata intrat in posesia lucrului sau ramane in asteptarea eventualelor actiuni ale adversarului sau. Acesta din urma poate intenta o actiune in revendicare, caz in care va fi obligat sa faca dovada dreptului de proprietate pe care il pretinde.

Asadar, revendicarea este practic exercitata numai in masura in care proprietarul - care a abandonat de buna voie sau nu imobilul sau - nu are la dispozitie nici actiunea posesorie si nici actiunea personala contractuala. Nici un text al Codului civil nu precizeaza maniera in care proprietarul trebuie sa faca dovada dreptului sau.

Aceasta imprejurare se explica prin aceea ca dispozitiile Codului civil nu au in vedere proba indirecta a dreptului. Ele reglementeaza proba actului sau faptului juridic din care rezulta existenta unui drept.

In consecinta, urmeaza a fi aplicate probei proprietatii regulile inscrise in art. 1169 si urmatoarele din Codul civil din capitolul ''Despre probatiunea obligatiilor si a platii'', fiindca consacra un principiu general.

Principiul reglementat in art. 1169 Cod civil potrivit caruia cel ce face o propunere in justitie trebuie sa o dovedeasca - principiu ce constituie o reproducere a vechii formule: actori incumbit onus probandi - desi inscris la titlul ''dovada obligatiilor si a platii'', are o aplicare generala. Pe cale de consecinta si revendicarea este condusa de acest principiu, astfel ca reclamantul dintr-o atare actiune este tinut sa dovedeasca dreptul sau de proprietate.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

In mod constant instanta noastra suprema a statuat ca la solutionarea unei actiuni in revendicare instanta de judecata este necesar sa urmareasca ca reclamantul sa urmareasca regulile obisnuite de probatiune si sa faca dovada pretentiilor sale, intrucat si in revendicare, ca in orice alta cauza civila, o actiune nu poate fi admisa daca reclamantul nu probeaza dreptul ce pretinde[1].

Daca reclamantul nu a facut aceasta proba, paratul nu are nimic de dovedit si actiunea va fi respinsa.

In afara de proba dreptului sau de proprietate, reclamantul in revendicare poate fi obligat sa faca si alte probatorii secundare ca de exemplu dovada ca paratul detine lucrul, daca acesta contesta ca l-ar avea in posesie, intrucat revendicarea apare lipsita de interes daca bunul revendicat nu s-ar afla la parat.

Asadar, la actiunea in revendicare proprietarul care revendica se afla in fata unui posesor, astfel ca pentru a reusi in demersurile sale el trebuie sa aibe un titlu in baza caruia sa poata triumfa asupra posesorului.

Aplicand principiile inscrise in art. 1169 si urmatoarele din Codul civil se poate conchide ca proba dreptului de proprietate este diferita in functie de temeiul juridic pe care reclamantul isi fundamenteaza actiunea, respectiv atunci cand reclamantul se pretinde proprietar in baza unui act juridic (vanzare, donatie, succesiune) el ar urma sa faca dovada dreptului sau numai prin inscris conform art. 1191 si urmatoarele din Codul civil, iar cand se pretinde proprietar in considerarea unui simplu fapt (uzucapiune sau ocupatiune), el ar putea sa dovedeasca prin orice mijloc de proba (martori sau prezumtii) conform art. 1198 Cod civil[2].

Dovada dreptului de proprietate a reprezentat de-a lungul timpului dificultati de ordin practic si teoretic.

Dificultatile practice au fost generate de faptul ca nu in toate cazurile proprietarii dispuneau de titluri scrise, iar alteori acestea erau anulabile pentru vicii de fond sau forma etc.

Din punct de vedere teoretic dificultatea provine din "insuficienta probatorie a titlurilor de proprietate".

Prin titlu in aceasta materie trebuie inteles nu numai cel translativ de proprietate (vanzare, donatie, etc.) care creeaza un drept in patrimoniul dobanditorului ci si cel declarativ, care recunoaste numai un drept anterior, cum ar fi hotararea judecatoreasca, un act de partaj, o tranzactie.

Se pune intrebarea daca invocarea unui titlu de la o alta persoana decat cea care se afla in conflict nu reprezinta o abatere de la principiul relativitatii actelor juridice. Raspunsul este negativ, deoarece opunerea adversarului a unui titlu de proprietate nu inseamna ca se invoca in realitate caracterul absolut al titlului, ci se invoca o prezumtie de proprietate in favoarea sa, rezultand din existenta titlului.

Cealalta parte poate sa rastoarne aceasta prezumtie invocand o prezumtie mai puternica si contrara, intemeiata de exemplu pe un titlu anterior celui al adversarului[3].

Dovada dreptului de proprietate prin titluri translative este ingreunata si de lipsa de opozabilitate a acestora fata de terti (art. 973 Cod civil).