Efectele de camp

Efectele de camp

Daca vom considera acum perceptiile intre 4-5 si 12 -15 ani, adica la varstele cand sunt posibile experientele de laborator vom putea deosebi doua feluri de fenomene perceptiv vizuale: 1. Efectele de camp sau de centrare care nu presupun nici o miscare (actuala) a privirii, si sunt vizibile intr-un singur camp de cercetare, ceea ce se poate controla cu un tahistoscop cu durate de prezentare foarte scurte (2 sutimi pana la 1-2 zecimi de secunda, ceea ce exclude schimbarile de fixare); 2. Activitatile perceptive care presupun deplasari ale privirii in spatiu sau comparatii in timp orientate in ambele cazuri printr-o cautare activa din partea subiectului: explorare, transportare (a ceea ce s-a vazut in X sau ceea ce s-a vazut in Y) in spatiu sau timp, transpunerea unui ansamblu de raporturi, anticipari, punerea in referinte a directiilor etc.

Numarul si calitatea activitatilor perceptive se dezvolta in mod natural o data cu varsta: un copil de 9-10 ani va tine seama de referinte si de directii (coordonate perceptive) care sunt neglijate la 5-6 ani; el va cerceta mai bine figurile, va anticipa mai multe elemente etc. In principiu, activitatile perceptive fac ca perceptia sa fie mai adecvata si corecteaza "iluziile" sau deformarile sistematice, proprii efectelor de camp. Dar, creand noi apropieri, ele pot genera noi erori sistematice, care cresc in acest caz cu varsta (cel putin pana la un anumit nivel)

Efectele de camp raman calitativ neschimbate la orice varsta, in afara de cazul in care mai devreme sau mai tarziu pot constitui noi efecte de acest fel, prin sedimentarea activitatilor perceptive. Aceste efecte furnizeaza perceptii aproximativ adecvate, dar numai aproximativ, deoarece o perceptie imediata este produsul unei esantionari de natura probabilistica. Intr-adevar, privind o configuratie, chiar foarte simpla, nu vedem totul cu aceeasi precizie si mai ales nu vedem totul dintr-o data: privirea se fixeaza asupra unui punct sau a altuia si " intalnirile" dintre diversele parti ale organelor receptoare si diversele parti ale obiectului perceput raman aleatorii si de o densitate inegala in raport cu regiunile figurii, ale retinei si cu momentele - in care aceste regiuni sunt centrate pe fovea (zona vederii clare) sau raman la periferie (zona perifoveala). Rezulta de aici ca efectele de camp, desi in linii mari adecvate, sunt totusi in parte deformate: or, aceste "iluzii" sau deformari sistematice raman calitativ neschimbate la orice varsta, dar intensitatea sau valoarea lor cantitativa scade o data cu dezvoltarea sub efectul corector al activitatilor perceptive (explorare etc.).

A spune ca iluziile optico-geometrice "primare" (care tin de efecte de camp) nu variaza calitativ cu varsta, inseamna ca distributia iluziei in functie variatiile figurii si, in special de valorile sale maxime, pozitive si negative, pastreaza aceleasi proprietati la orice varsta. De pilda, perceptia unui dreptunghi (fara diagonale) supraestimeaza laturile mari si le subestimeaza pe cele mici. Daca variem laturile mici lasand constante pe cele mari, constatam ca iluzia este cu atat mai mare cu cat laturile mici sunt mai scurte, maximumul (spatial) aparand atunci cand dreptunghiul se confunda cu dreapta cea mai subtire care poate fi desenata. In cazul iluziei cercurilor concentrice (Delboeuf), cercul mic supraestimat, iar cel mare subestimat, maximumul spatial pozitiv fiind atins cand razele se afla intr-un raport de 3:4; daca cercul mic are un diametru mai scurt decat latimea benzii care separa cele doua cercuri, iluzia se inverseaza (subestimarea cercului mic) si prezinta un maximum negativ pentru un raport dat. Tocmai pozitiile acestor maximele gasim la orice varsta, la fel ca si aceea a iluziei mediane de valoare nula care separa erorile pozitive de cele negative. Dimpotriva, si independent de permanenta acestor proprietati calitative, valoarea cantitativa a iluziei scade cu varsta, adica pentru o aceeasi figura care prezinta acelasi maximum la orice varsta (de pilda raportul 3 : 3 al lui Delboeuf), iluzia este mai puternica la 5 ani decat dupa aceasta varsta si nu mai atinge la adult decat jumatate sau o treime din valoarea sa initiala.

Aceste fapte meritau sa fie mentionate, deorece ele ofera un exemplu destul de rar de reactii care nu variaza o data cu dezvoltarea, afara doar de intensitatea lor; bineinteles, trebuie sa facem rezerva cuvenita pentru ceea ce se petrece in timpul primelor luni de existenta, dar intrucat regasim iluzia cercurilor concentrice chiar si la pestii din specia Phoxinus, ea trebuie sa fie destul de precoce la copil[2].

Aceasta dualitate a factorilor reprezentati prin numarul " intalnirilor" si prin "cuplarile" complete sau incomplete, poate fi justificata prin fenomenul de maximum temporal al iluziilor, care ne permite sa constatam unele deferente in raport cu varsta. Daca prezentam copilului o figura o perioada de timp foarte scurta, variind intre 1-2 sutimi de secunda de 1 s iluzia trece printr-un maximum, in general in jurul duratei de 1-3 zecimi de secunda. Explicatia consta in primul rand in faptul ca, intr-un interval de timp foarte scurt apare un numar foarte mic de intalniri,ceea ce face ca sa fie probabile cuplari destul de complete si de aici o iluzie slaba. La durata de 0,3 - 0,5 pana la 1 s, miscarile privirii devin posibile si impreuna cu ele o explorare mai minutioasa: intalnirile devin deci foarte numeroase, cuplarile redevin relativ complete si iluzia descreste. Dar intre cele doua durate, intalnirile sporesc fara o explorare sistematica posibila: exista deci o mai mare probabilitatede cuplari incomplete de unde un maximum temporal (si nu spatial) al iluziei. Dar, intrucat maximumul temporal depinde de rapiditatea reactiilor si de calitatea explorarii, el variaza intrucatva cu varsta, spre deosebire de maximumul spatial, si se prezinta uneori la copilul mic in zona duratelor ceva mai lungi decat la copiii mari si la adulti.