Procesele de prelucrare-gestionare a informatiilor: Senzatia si perceptia

Adaptarea la conditiile mediului extern este imposibila fara un minimum de "date" si "informatii" despre insusirile lucrurilor si situatiilor concrete, despre relatiile dintre acestea, despre legitatile care le guverneaza. Captarea si prelucrarea informatiilor din lumea externa si utilizarea lor in reglarea si optimizarea reactiilor de raspuns, a actiunilor instrumentale reprezinta functiile esentiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, aceasta functie se va realiza prin intermediul unor procese inalt diferentiate si specializate: senzatia, perceptia, reprezentarea, imaginatia, gandirea, memoria.

. Senzatia Aceasta este procesul psihic de captare si prelucrare a informatiilor despre proprietati (insusiri) singulare ale stimulilor externi specifici si ale propriului organism. La baza ei sta sensibilitatea - functie de receptie-semnalizare, care deriva din excitabilitatea sau iritabilitatea primara si se realizeaza de mecanisme structurale specia-lizate denumite analizatori.

Atat dupa natura mecanismului, cat si dupa natura insusirilor pe care le reflecta, senzatia se realizeaza intr-o mare diversitate de modalitati (tipuri). Distingem: a) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre lumea externa (exteroceptia): senzatiile cutano-tactile, senzatiile vizuale, senzatiile auditive, senzatiile olfactive, senzatiile gustative; b) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre pozitiile posturale si actele motorii ale membrelor, capului si trunchiului (proprioceptia); c) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre modificarile si variatiile mediului intern al organismului (interoceptia).

Conditiile principale pentru a se produce o senzatie sunt: integritatea structural-functionala a analizatorului si actiunea stimulului specific la intensitatea corespunzatoare (sa fie cel putin egala cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilitatii respective).

Senzatiile se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata si tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzatii de a reflecta selectiv anumite insusiri ale stimulului specific (de pilda, in cazul senzatiilor vizuale: lungimea de unda care da tonul cromatic; in cazul senzatiilor tactile: duritatea, asperitatea, intinderea sau lungimea etc.).

b.  Intensitatea este proprietatea senzatiei de a reflecta si aprecia incarcatura energetica sau forta de actiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzatiei de a reflecta si de a se manifesta pe durata de actiune a stimulului. Nici o senzatie nu se produce concomitent cu declansarea actiunii stimulului specific, ci cu o anumita intarziere pe care o numim latenta; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu incetarea actiunii stimulului, continuand cateva miimi de secunda si dupa aceea - efectul de urma sau imaginea consecutiva.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzatiei de a se asocia cu o anumita traire emotionala - placuta sau neplacuta, agreabila sau dezagreabila.

Legile sensibilitatii Sensibilitatea este o functie dinamica evolutiva. Dinamica ei este surprinsa intr-o serie de legi generale:
1) legi evolutive (legea diferentierii, legea specializarii, legea complexi-ficarii); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proportional intre valoarea pragului absolut si nivelul sensibilitatii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilitatii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferentiale dx/x = constant, unde dx = fractiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adaugata la stimulul initial pentru a determina o modificare abia constientizabila a intensitatii senzatiei; legea progresiei: in timp ce intensitatea stimulului creste in progresie geometrica, intensitatea senzatiei creste in progresie aritmetica E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzatiei, X = intensitatea stimulului, K si C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer si germanii Weber si Fechner (purtandu-le numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptarii, legea sensibilizarii, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea invatarii-optimizarii, legea estetizarii, legea profesionalizarii).

Perceptia Perceptia reprezinta un nivel calitativ superior al procesarii informatiei extrase din interactiunea actuala a subiectului cu obiectul. Ea are la baza senzatia si se constituie prin articularea si integrarea senzatiilor, dar nu este reductibila la acestea, asa cum sustinea Scoala asociationista. Imaginea perceptiva sau perceptul este un model informational complex, care ne raporteaza la obiect ca intreg, in identitatea lui individuala sau categoriala specifica. A percepe inseamna a putea da raspunsuri corecte la intrebarea "Ce este acesta?"

Spre deosebire de senzatie, care se produce oarecum spontan si pasiv de indata ce stimulul specific actioneaza asupra organului de simt corespunzator, perceptia presupune o implicare mai activa a subiectului, care recurge la operatii si strategii speciale de explorare, cautare, selectie, evaluare, comparare. De aceea, definirea perceptiei ca reflectare nemijlocita sau imediata este improprie, ea fiind mediata in realitate de operatiile succesive ale subiectului. Astfel, desfasurarea perceptiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenta urmatoarelor faze: a) detectia, care consta in sesizarea actiunii stimu-lului si incadrarea lui in spatiu si timp; b) discriminarea, care rezida in desprinderea stimulului din contextul celorlalti; c) identificarea, care se concretizeaza in integrarea finala a modelului informational al stimulu-lui si in elaborarea raspunsului "este x"; d) interpretarea, in cadrul careia se desprinde semnificatia stimulului identificat si se pune in relatie cu scopul activitatii subiectului.

Dupa continut si mecanism, distingem: perceptii monomodale (exemplu, perceptia vizuala, perceptia auditiva, perceptia tactila) si perceptii plurimodale, care au la baza interactiunea intre doi sau mai multi analizatori si care integreaza informatii despre mai multe genuri de insusiri ale obiectului.

In seria formelor complexe ale perceptiei umane se includ: perceptia spatiului (forma, volum, distanta, pozitie), perceptia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), perceptia miscarii (directie, viteza), perceptia limbajului (oral, scris), si perceptia muzicii (raporturi de inaltime, linie melodica, structura armonica).

Legile perceptiei Aspectele esentiale ale perceptiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le impartim in urmatoarele grupe: a) legi ale asociatiei (asemanare, contrast, contiguitate spatio-temporala), care actioneaza in etapele initiale ale formarii mecanismelor si schemelor perceptive in raport cu o clasa sau alta de obiecte); b) legi de structura (legea bunei forme, legea pregnantei, legea bunei continuitati, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprima functionarea mecanismelor si schemelor perceptive consolidate si atesta ireductibilitatea perceptiei la o simpla suma de senzatii); c) legi generale, supraordonate (legea integralitatii, legea selectivitatii, legea semnificatiei, legea constantei, legea obiectualitatii).

Reprezentarea Daca senzatia si perceptia ne ofera informatii despre obiectele care actioneaza hic et nunc asupra organelor noastre de simt, reprezentarea reflecta si ne ofera informatii despre un obiect sau altul in absenta acestuia. Astfel, ea devine prima treapta in organizarea si functionarea activitatii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte si fenomene percepute candva in trecut si ale caror modele informationale au fost stocate si pastrate in memoria de scurta si lunga durata).

Termenul de reprezentare desemneaza doua realitati: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect in absenta lui si b) produsul, respectiv, imaginea constientizata.

Procesul poate avea o desfasurare spontana, involuntara, luand aspectul unui flux de reactualizari (amintiri) mai mult sau mai putin haotice, amalgamate sau una intentionata, voluntara, imaginile succedandu-se intr-o ordine logica si fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dupa urmatoarele calitati (proprietati): a) claritatea sau pregnanta, in functie de care distingem reprezentari intense sau vii si reprezentari pasive sau sterse; b) completitudinea, pe baza careia delimitam reprezentari bogate, care tind sa se suprapuna imaginilor perceptive, si reprezentari sarace sau lacunare (in principiu, imaginea-reprezentare este mai saraca, mai rezumativa decat imaginea-perceptiva); c) relevanta sau semnificatia, care permite delimitarea reprezentarilor relevante, in care se selecteaza si se retin notele cele mai caracteristice si semnificative ale obiectului, si a reprezentarilor derizorii, care contin note accidentale, nesemnificative (de regula, reprezentarea reflecta in mai mare masura semnificativul, relevantul, caracteristicul decat perceptia); d) gradul de generalitate, dupa care distingem reprezentari individuale, care reflecta obiecte concrete singulare (o anumita persoana, o anumita casa, un anumit obiect etc.), si reprezentari generale, care reflecta prototipul unei clase de obiecte asemanatoare (reprezentarea de casa in general, de om, in general, de copac, in general); de regula, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai inalt decat perceptul; e) caracterul mijlocit, care consta in aceea ca elementele informationale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzatii si perceptii; f) caracterul panoramic, care rezida in transformarea seriilor si succesiunilor de dimensiuni (insusiri) care se etaleaza in perceptie in configuratii simultane.