Jocul
simbolic
Jocul
simbolic inseamna, fara indoiala, apogeul jocului
infantil. El corespunde functiei esentiale pe care
o indeplineste jocul in viata copilului mai mult chiar
decat celelalte doua sau trei forme de joc, despre care de asemenea vom
vorbi. Obligat sa se adapteze neincetat lumii sociale a celor mari, ale
carei interese si reguli ii raman exterioare, si unei
lumi fizice pe care deocamdata o intelege prost, copilul nu
reuseste, spre deosebire de adult, sa satisfaca
trebuintele afective si chiar intelectuale ale eului sau in
cursul acelor adaptari care, pentru adulti sunt mai mult sau mai
putin complete, dar care pentru el raman cu atat mai
nedesavarsite, cu cat el este mai mic. Este deci necesar, pentru
echilibrul sau afectiv si intelectual, ca el sa poata
dispune de un sector de activitate a carui motivatie sa nu fie
adaptarea la real, ci dimpotriva, asimilarea realului la eul sau,
fara constrangeri sau sanctiuni. Acesta este jocul, care
transforma realul printr-o asimilare mai mult sau mai putin pura
la trebuintele eului, in timp ce imitatia (atunci cand ea
constituie un scop in sine) este o acomodare mai mult sau mai putin
pura la modelele exterioare, iar inteligenta este un echilibru intre
asimilare si acomodare .
In
afara de aceasta, instrumentul esential al adaptarii sociale
este limbajul care nu este inventat de copil ci ii este transmis in
forme gata facute, obligatorii si de natura colectiva,
adica si ele improprii pentru a exprima trebuintele sau
experientele traite de eul copilului. Este deci necesar pentru copil
sa poata, in acelasi timp, si dispune de un mijloc de
expresie propriu, adica de un sistem de semnificanti construiti
de el si care sa se conformeze vointei lui. Un asemenea mijloc
este sistemul de simboluri proprii jocului simbolic, imprumutate cu titlu
de instrumente de la imitatie, dar de la o imitatie nu
urmarita pentru ea insasi, ci folosita pur
si simplu ca mijloc evocator in serviciul asimilarii ludice.
Jocul simbolic este acela care reprezinta nu numai asimilarea realului la
"eu", ca jocul in general, ci asimilarea asigurata (ceea ce
o intareste) printr-un limbaj simbolic construit de "eu" si
modificabil potrivit trebuintelor .
Functia
de asimilare la "eu" pe care o indeplineste jocul simbolic se
manifesta sub formele particulare cele mai diverse, in majoritatea
cazurilor mai ales afective, dar care se afla uneori in slujba unor
interese cognitive. O fetita, care pusese tot felul
de intrebari referitoare la mecanismul clopotelor de la o veche
clopotnita din sat, sta nemiscata si dreapta
langa masa tatalui sau, facand un zgomot asurzitor.
"Ma cam deranjezi, nu vezi ca lucrez", - spune tatal. "Nu-mi
vorbi", raspunse fetita. "Sunt o biserica". Cu alta ocazie
dupa ce fusese impresionata de privelistea unei rate jumulita
de fulgi pe masa din bucatarie, copilul este gasit
seara intins pe o canapea, incat parintii o cred in
cele din urma bolnava, ii pun o serie de intrebari
care la inceput raman fara raspuns. Apoi, ea spune cu
voce stinsa: "Sunt o rata moarta". Se vede din aceste
exemple ca simbolismul ludic poata sa ajunga
sa indeplinesca functia a ceea ce va fi pentru adult
limbajul interior, dar in loc sa regandeasca pur si simplu,
un eveniment interesant sau impresionant, copilul are nevoie de un simbolism
mai direct, care sa-i permita sa retraiasca acest
eveniment, in loc sa recurga la o evocare mintala
Aceste
multiple functii ale jocului simbolic, au dat nastere la diverse
teorii care pretind sa explice jocul in general si care au
devenit astazi destul de desuete (nu mai vorbim de ipoteza
recapitularii ereditare a lui Stanley-Hall, care introducea in
domeniul jocului conceptiile cele mai aventuroase ale lui Jung referitoare
la simbolurile inconstiente). Printre teoriile vechi, cea mai importanta ii
apartine lui Karl Gross, care a avut marele merit de a fi descoperit cel
dintai ca jocul copiilor (si al animalelor) prezinta o
semnificatie functionala esentiala si nu este un
simplu amuzament. El vedea insa in joc un pre-exercitiu al
activitatilor viitoare ale individului, afirmatie
adevarata, evidenta daca ne limitam sa spunem ca
jocul ca orice functie generala este util dezvoltarii,
care insa isi pierde orice semnificatie cand
intram in amanunte. Oare copilul care in joaca se
preface a fi biserica se pregateste sa fie dascal, sau
cel care se preface ca este o rata moarta va deveni
ornitolog? O teorie mult mai profunda este aceea a lui J. J. Buyrendijk
care explica jocul prin legile "dinamicii infantile". Numai ca aceasta
dinamica nu este ludica in sine, si pentru a explica
specificul jocului, pare necesar, asa cum am propus mai sus, sa facem
appel la un pol de asimilare la "eu", distinct de polul acomodator al
imitatiei si echiliobrul dintre acesti poli
(inteligenta) ; in
jocul simbolic, aceasta asimilare sistematica se traduce, deci,
printr-o utilizare particulara a functiei semiotice, care
consta in a construi simbolul dupa dorinta, pentru a
exista tot ceea ce in experienta traita nu poate fi
formulat si asimilat numai prin mijloacele limbajului.
Or,
acest simbolism centrat pe eu ,
nu consta numai in a formula si a alimenta diversele interese
constiente ale subiectului. Jocul simbolic se refera adesea si
la conflicte inconstiente: interese sexuale, apararea impotriva
angoasei, fobiile, agresivitate sau indentificare cu agresorii, retragere din
frica de risc sau de competitie etc. Simbolismul jocului se
aseamana in aceste cazuri cu simbolismul visului in
asemenea masura incat metodele specifice ale psihanalizei
infantile folosesc materiale ale jocurilor (Melanie Klein, Anna Freud etc.).
Numai ca freudismul a interpretat mult timp simbolismul visului
(fara sa mai vorbim de exagerarile, poate inevitabile, pe
care le comporta interpretarea unor simboluri atunci cand nu dispunem de
mijloace eficiente de constrol), ca un fel de deghizare datorata
mecanismelor de refulare si de cenzura. Limitele atat de imprecise
dintre constiinta si inconstient pe care le
atesta jocul simbolic al copilului, ne fac mai curand sa ne gandim ca
simbolismul visului este analog cu acela al jocului, deoarece persoana care
doarme pierde, in acelasi timp, capacitatea de a utiliza
limba intr-un mod judicios sensului realului si instrumentele
deductive sau logice ale inteligentei sale. El se gaseste
astfel, fara voie, in situatia de asimilare simbolica
pe care copilul o cauta pentru ea insasi: C. G. Jung
vazuse bine ca acest simbolism oniric consta intr-un fel de
limbaj primitiv, ceea ce coespunde deci constatarilor noastre cu privire
la jocul simbolic, si el a avut meritul de a studia si de a arata marea generalitate a anumitor
simboluri. Dar, fara nici o dovada (neglijarea unui control este
si mai caracteristica pentru scoala lui Jung decat pentru
scolile freudiene) din generalitate a dedus concluzia caracterului innascut
al acestor simboluri si teoria arhetipurilor ereditare. Or, este
neindoielnic ca in legile simbolismului ludic al copilului am putea
gasi o generalitate tot atat de mare. Si cum copilul este anterior
omului, chiar preistoric (am mentionat aceasta in Introducere), poate
ca solutia problemei va fi gasita in studiul
ontogenetic al mecanismelor care formeaza functie semiotica.
