Comunicare si limbaj - comunicarea nonverbala, verbala si limbajul

Una din capacitatile esentiale ale omului ca fiinta sociala este aceea de a comunica, adica, de a emite catre cei din jur anumite

mesaje cu diferite continuturi si semnificatii si de a receptiona de la acestia mesajele lor. Aceasta capacitate are premise si mecanisme naturale, neurofiziologice, si este modelata si structurata sociocultural.

Desi termenul de comunicare a intrat in uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb in general, sub influenta teoriei informatiei si a teoriei organizarii, cel putin in lingvistica si psihologie, sfera lui se limiteaza la procesele de emitere, transmitere si receptare a mesajelor informationale in cadrul relatiei dintre: doua persoane umane, o persoana umana si computer sau alta masina, o persoana umana si un animal. Dupa suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumana este de doua feluri: nonverbala si verbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza sub mai multe forme: comunicarea prin corp (tinuta, imbracaminte, machiaje, gestica,

mimica), comunicarea prin spatiu si teritorii (modul de organizare a ambiantei, distante fizice interpersonale si intergrupale in diferite situatii), comunicarea prin imagini (afise, fotografii, benzi desenate, ilustratii, cinema).

Comunicarea verbala se realizeaza cu ajutorul mijloacelor lingvistice - alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de

codificare a mesajului fiind cuvantul.

Limbajul verbal este modul de functionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-istorica, fiind produsul

comunicarii in decursul timpului in cadrul unei colectivitati. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alphabet (pentru codificarea mesajelor scrise) si dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice si sintactice). In raport cu indivizii concreti, luati separat, limba se prezinta ca un dat obiectiv, pe care acestia trebuie sa si-l insuseasca si sa si-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonala. Ceea ce rezulta este limbajul verbal individual, si organizarea lui va prezenta diferente mai mari sau mai mici de la o persoana la alta. Structura psihologica a limbajului include trei componente

principale: componenta fizica, componenta formal-gramaticala si componenta semantica.

Componenta fizica reprezinta ansamblul sunetelor articulare (vocale si consoane) care formeaza cuvintele (unitati fonetice de baza ale limbii) si literele care se pun in corespondenta sunetele articulate, obtinandu-se codifcarea grafica a mesajelor. In masura in care limbajul realizeaza transmiterea informatiilor, componenta fizica devine suportul substantial-energetic indispensabil de obiectivare si codificare a lor.

Componenta formal-gramaticala consta din ansamblul normelor si regulilor de formare a cuvintelor si propozitiilor, astfel incat ele sa fie inteligibile, adica incarcatura informationala pe care o poarta sa poate fi usor si corect decodificata.

Componenta semantica este alcatuita din ansamblul legaturilor de designare dintre cuvinte - ca semne - si multimea obiectelor,

lucrurilor, fiintelor, fenomenelor, relatiilor etc. din jurul nostru. Legatura designativa este mediata de o imagine, o schema sau un construct conceptual si formarea ei in ontogeneza are la baza un act de invatare conditionata. Rodandu-se si consolidandu-se treptat in procesul comunicarii, o asemenea legatura devine atat de puternica, incat cele doua entitati initial separate si exterioare una in raport cu cealalta devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

In plan intern, componenta semantica are o organizare in forma unei retele ierarhizate, cu conexiuni atat pe verticala, cat si pe orizontala. Se pot pune in evidenta cel putin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice intre cuvintele vocabularului nostrum individual: a) zona centrala sau nucleu, in care se situeaza cuvintele cele mai familiare, cu frecventa cea mai mare in procesul comunicarii noastre cotidiene; b) zona secundara, in care se integreaza cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus si cu frecventa mai mica in procesul comunicarii curente; c) zona tertiara, in care se includ cuvintele mai putin cunoscute si rar folosite in comunicarea obisnuita.

Referat: Motive care duc la consumul de droguri: Curiozitatea, teribilismul , presiunea grupului, probleme (in familie, scoala, prieteni) Referat: Cercetare privind imaginea romanilor din Spania

a) strategii transversale, care constau in studiul nivelului de dezvoltare si functionare a organizarii psihocomportamentale la

indivizi de aceeasi varsta;

b) strategii longitudinale, care rezida in studiul organizarii psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de varsta, de exemplu: la varsta de 3 ani, la varsta de 5 ani, la varsta de 7 ani, la varsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica si stabili particularitatile curbei evolutiei psihice, amplitudinea diferentelor dintre etapele de varsta;

c) strategii genetice, prin care se urmareste cunoasterea mecanismelor, legitatilor si factorilor formarii si dezvoltarii proceselor psihice si comportamentelor - in plan istoric, filogenetic si in plan individual, ontogenetic;

d) strategii diferentiale, prin care se evidentiaza si se evalueaza deosebirile de ordin calitativ in organizarea psihocomportamentala intre: om si animal, copil si adult, barbat si femeie, normal si patologic, intre persoane de aceeasi varsta si acelasi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale si intergrupale este la fel de important pentru cunoasterea psihicului in toata complexitatea sa ca si studiul asemanarilor si a spectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul si explicarea abaterilor si tulburarilor patologice in sfera psihicului si comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglari functionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoasterea psihologica se cere a fi orientata si coordonata de un set de principii metodologice generale care sa asigure coordonatele de referinta ale analizei si interpretarii fenomenelor concrete. Esentiale sunt urmatoarele principii:

a) principiul determinismului (extern);

b) principiul relationarii neuro-psihice;

c) principiul reflectarii si modelarii informationale;

d) principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate;

e) principiul genetic si al istorismului;

f) principiul sistemicitatii.

a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei si explicarii psihicului pe baza unor conditii si cauze reale obiective. Aceste conditii si cauze rezida in actiunea asupra organelor de simt ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalitati si grade de complexitate. In sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism mijlocit. Aceasta inseamna ca actiunea oricarui stimul extern se refracta si se modifica in functie de starile si conditiile interne ale subiectului. Ca urmare, relatia dintre stimulul extern (S) si reactia de raspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip

probabilist: stimulul extern dat nu duce in mod neconditionat si invariant la producerea uneia si aceleiasi reactii de raspuns, ci numai cu o anumita probabilitate, existand posibilitatea ca subiectul sa dea si o alta reactie sau chiar sa nu raspunda deloc, in functie de starea lui psihofiziologica interna la momentul respectiv. Astfel, conchidem ca procesele si actele psihocomportamentale ale omului se inscriu in sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cat priveste natura substantial-calitativa a factorilor determinative externi, pentru psihicul si comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luand forma specifica a principiului conditionarii social-istorice si istoricoculturale. Aceasta inseamna ca de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naste, traieste si isi desfasoara activitatea intr-un anumit mediu social.

b) Principiul relationarii neuropsihice impune necesitatea ca psihicul in intregul sau, inclusiv forma lui superioara de manifestare - constiinta umana -, sa fie considerat si definit ca functie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricarui proces psihic, de la cel mai simplu, pana la cel mai complex, este de natura reflexa, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitatie, inhibitie, modulari ale amplitudinii si frecventei influxului nervos etc.). Creierul insa nu

genereaza perceptii, idei, trairi emotionale, atitudini etc. in virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza receptionarii, prelucrarii si interpretarii stimulilor din afara sa. Din principiul relationarii neuro-psihice deriva mai departe principiul unitatii dialectice a psihologicului si fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fara un

anumit ansamblu de transformari si fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic si cronologic, fiziologicul precede si conditioneaza psihologicul; psihologicul poseda insa caracteristici si determinatii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv si ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu si celor fiziologice, care apartin fenomenelor substantial-energetice obiective). Pe masura ce structura psihica a individului se maturizeaza si se consolideaza, ea capata o relativa autonomie fata de baza fiziologica initiala, exercitand o influenta activa

asupra starii generale a organismului - influenta psihosomatica, care face posibile sugestia, autosugestia si psihoterapia.

c) Principiul reflectarii si modelarii informationale sta la baza intelegerii naturii existentiale sau a statutului ontologic al psihicului.

El ne raspunde, asadar, la intrebarea: "In ce forma sau modalitate exista psihicul?". Si raspunsul va fi: psihicul exista ca o forma particulara de reflectare, respectiv, reflectare de speta subiectiva si ideala (nonsubstantiala) si ca informatie. Perceptiile, reprezentarile, notiunile care alcatuiesc scheletul intelectului, al constiintei sunt in sine modele informationale interne ale lucrurilor, fenomenelor si situatiilor obiective externe. Faptul ca psihicul este de natura reflectoriu-informationala il argumentam prin aceea ca el a aparut din necesitati de adaptare la un anumit mediu existential mai complex, caracteristic regnului animal, si indeplineste pretutindeni si in orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca si informatia,

psihicul exprima si ne da masura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale si umane.

d) Principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate ne obliga sa recunoastem interdependenta legica dintre planul comportamental extern si planul subiectiv intern. Forma primordiala de manifestare a psihicului, in ontogeneza, o constituie actiunea directa a copilului cu obiectele si lucrurile din jurul sau. Prin interiorizare treptata, stadiala, schemele de organizare si desfasurare a actiunilor externe - de descompunere, de comparare (masurare), de grupare, de asamblare etc. - devin matrici ale structurarii operatiilor mentale, care dobandesc autonomie completa, putandu-se desfasura fara apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia in jurul varstei de 14 ani. Pe masura ce se formeaza si se consolideaza, structurile interne ale constiintei devin premisa si factor reglator al actiunii externe, conditionand calitatea si eficienta ei. Se inchide astfel circuitul actiune - constiinta - actiune.

de comunicare. Astfel, cu cat zona centrala are o arie mai intinsa, iar celelalte doua - una mai redusa, cu atat nivelul de competenta verbala este mai inalt, si invers.

Probele de vocabular si de intelegere verbala ocupa un loc important in diagnosticul inteligentei si al profilului personalitatii.

In psihologie se face in prezent o distinctie intre competenta verbala si performanta verbala: prima este o capacitate virtuala, latenta, cea de-a doua este o capacitate in act. In legatura cu cea dintai sunt inca dispute intre reprezentantii conceptiei imanentiste, sustinuta de N. Chomsky, si reprezentantii conceptiei determinist-genetiste, dezvoltata de J. Piaget. O solutie corecta nu poate fi gasita decat adoptand principiul interactiunii ereditate - mediu si al dublei conditionari. Nu se poate merge atat de departe cu ipoteza ereditatii incat sa se afirme ca structurile verbale si gramaticale sunt integral innascute, conditiile de mediu si stimularea din afara neavand nici o importanta, dupa cum, nici invers, nu se poate merge atat de departe cu ipoteza genetista, incat sa se afirme ca limbajul se dobandeste printr-un act mecanic de implantare, indiferent si independent de conditiile interne ale copilului.

Formele limbajului Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare si codificare a informatiei, ci si un mod de conduita - conduita verbala, limbajul se structureaza si functioneaza in mai multe forme. O prima diferentiere se produce dupa natura componentei fizice, rezultand limbajul oral si limbajul scris. O a doua diferentiere se face dupa planul in care se realizeaza, rezultand: limbajul extern, utilizat in principiu, in comunicarea cu cei din jur, si limbajul intern, utilizat in activitatea mintala (de gandire) si in comunicarea cu sine insusi.

O a treia diferentiere se produce in sfera limbajului oral (extern), delimitandu-se: monologul, comunicarea se desfasoara intr-un singur sens - de la emitator la receptor (auditoriu), si dialogul, comunicarea se desfasoara in dublu sens, emitatorul si receptorul schimbandu-si succesiv locurile.

Functiile limbajului Se recunoaste unanim ca limbajul verbal indeplineste mai multe functii in viata individuala si sociala. Exista insa deosebiri mai mult sau mai putin esentiale intre autori in clasificarea acestor functii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptam, vom regasi urmatoarele functii principale: a) de comunicare; b) de cunoastere (cuvantul este un instrument de extragere, organizare si prelucrare a informatiilor lor); c) de reglare (cuvantul influenteaza desfasurarea atat a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cat si a comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludica (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).