Eseu despre om. O introducere in filosofia culturii umane

II

O cheie pentru natura omului: simbolul

Biologul Johannes von Uexkull a scris o carte in care intreprinde o revizuire critica a principiilor biologiei. Biologia, dupa opinia lui Uexkull, este o stiinta a naturii care trebuie sa fie dezvoltata prin metodele empirice obisnuite - metodele observatiei si experimentarii. Gindirea biologica, pe de alta parte, nu apartine aceluiasi tip ca si gindirea din domeniul fizicii sau chimiei. Uexkull este un campion hotarit al vitalismului; el este un aparator al principiului autonomiei vietii. Viata este o realitate ultima si inde-pendenta. Ea nu poate fi descrisa sau explicata in termeni ai fizicii sau chimiei. Din acest punct de vedere, Uexkull dezvolta o schema generala noua a cercetarii biologice. Ca filozof, el este un idealist sau fenomenalist. Dar fenomena-lismul lui nu se bazeaza pe consideratii metafizice sau epistemologice; el se intemeiaza mai curind pe principii empirice. Asa cum arata el, presupunerea ca exista o realitate absoluta a lucrurilor care este aceeasi pentru toate vietui-toarele - ar fi un fel de dogmatism foarte naiv. Realitatea nu

este un lucru unic si omogen; ea este extrem de diversificata, avind tot atitea scheme si modele diferite cite organisme diferite exista. Fiecare organism este, pentru a spune astfel, o existenta monadica. El are o lume proprie, pentru ca el are o experienta proprie. Fenomenele pe care le gasim in viata anumitor specii biologice nu sint transferabile altor specii. Experientele - si prin urmare realitatile - a doua organisme diferite sint incomensurabile intre ele. in lumea unei muste, spune Uexkull, aflam numai "lucruri-musca'; in lumea unui arici de mare aflam numai "lucruri-arici de mare'.

ESEU DESPRE OM

Din aceasta ipoteza generala, Uexkull dezvolta o schema foarte ingenioasa si generala a lumii biologice. Dorind sa evite orice interpretari psihologice, el urmeaza o metoda intru totul obiectiva sau behaviorista. Singura cheie pentru viata animala, mentioneaza el, ne este data de catre faptele anatomiei comparate. Daca cunoastem structura anatomica a unei specii animale, posedam toate datele necesare pentru reconstruirea modului ei special de experienta. Un studiu atent al structurii corpului animal, al numarului, calitatii si distributiei diferitelor organe de simt, si conditiile sistemului nervos ne dau o imagine perfecta a lumii interne si externe a organismului. Uexkull si-a inceput investigatiile cu un studiu al organismelor celor mai putin evoluate; el le-a extins treptat la toate formele de viata organica, intr-un anumit sens, el refuza sa vorbeasca despre forme de viata inferioare si superioare. Viata este perfecta peste tot; ea este aceeasi in cercul cel mai mic ca si in cel mai mare. Orice

'

organism, chiar cel mai putin evoluat, nu este numai adaptat intr-un sens vag (angepasst) la mediul sau ambiant, dar cu totul potrivit (eingepasst) acestuia. Conform structurii lui anatomice, el poseda un anumit Merknetz si un anumit Wirknetz - un sistem receptor si un sistem efector. Fara cooperarea si echilibrul acestor doua sisteme, organismul nu ar putea supravietui. Sistemul receptor prin care o specie biologica primeste stimuli din afara si sistemul efector prin care reactioneaza la ei sint, in toate cazurile, strins imbinate. Ele sint verigi ale unuia si aceluiasi lant descris de catre Uexkiill ca cercul functional (Funktionskreis) al animalului. Nu pot intra aici in discutarea principiilor biologice ale lui Uexkiill. M-am referit doar la conceptele si terminologia lui pentru a pune o problema generala. Este posibila folosirea schemei propuse de Uexkiill pentru descrierea si caracteriza-rea lumii umane? Evident, aceasta lume nu face nici un fel de exceptie de la acele legi biologice care guverneaza viata

' Vezi Johanncs von Uexkiill, Thcorctischc Biologie (ed. a 2-a, Berlin, Umwcltund/nncnwcltderTicrc(l900; ed. a 2-a, Berlin, 1921).

O CHEIE PENTRU NATURA OMULUI: SIMBOLUL

tuturor celorlalte organisme. Totusi in lumea umana aflam o caracteristica noua care pare sa fie semnul distinctiv al vietii umane. Cercul functional al omului este nu numai extins din punct de vedere cantitativ; el a suferit de asemenea o schim- bare calitativa. Omul a descoperit, cum se spune, o metoda noua pentru a se adapta la mediul sau ambiant, intre sistemul receptor si cel efector, care se gasesc la toate speciile ani-male, aflam la om o a treia veriga pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Aceasta noua achizitie transforma in-treaga viata omeneasca. Comparat cu alte animale, omul tra-ieste nu numai intr-o realitate mai cuprinzatoare; el traieste, pentru a spune asa, intr-o noua dimensiunea realitatii. Exista o diferenta clara intre reactiile organice si raspunsurile umane, in primul caz, este dat un raspuns direct si imediat la un stimul extern; in al doilea caz, raspunsul este aminat. El este intrerupt si intirziat printr-un lent si complicat proces de gindire. La prima privire, o astfel de aminare poate parea un cistig destul de indoielnic. Multi filozofi au avertizat impotriva acestui pretins progres. "L'homme qui medite', spune Rousseau, "est un animal deprave': depasirea grani-telor vietii organice nu este o ameliorare, ci o deteriorare a naturii umane.

Si totusi nu exista nici un remediu contra acestei rastur-

nari a ordinii naturale. Omul nu se poate sustrage propriei impliniri. El nu poate decit sa adopte conditiile propriei vieti. Omul nu mai traieste intr-un univers pur fizic, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sint parti ale acestui univers. Ele sint firele diferite 'care tes reteaua simbolica, tesatura incilcita a experientei umane, intregul progres uman in gindire si experienta speculeaza asupra acestei retele si o intareste. Omul nu mai infrunta realitatea in mod nemijlocit; el nu o poate vedea, cum se spune, fata in fata. Realitatea fizica pare sa se retraga in masura in care avanseaza activitatea simbolica a omului. In log sa aiba de a face cu lucrurile insesi, ornul converseaza intr-un sens, in mod constant cu sine insusi. El s-a inchis in asa fel in forme lingvistice, imagini artistice, simboluri

ESEU DESPRE OM

mitice sau rituri religioase incit el nu poate vedea sau cunoaste nimic decit prin interpunerea acestui mediu artifi-cial. Situatia lui este aceeasi in sfera teoretica si in cea

i i

practica. Chiar si aici, omul nu traieste intr-o lume de fapte

brute, sau conform nevoilor si dorintelor lui imediate. El

traieste mai curind in mijlocul unor emotii imaginare, in spe-rante si temeri, in iluzii si deziluzii, in fanteziile si visurile

1 .> i

sale. "Ceea ce il tulbura si il nelinisteste pe om', spunea Epictet, "nu sint lucrurile, ci opiniile si inchipuirile despre lucruri.'

Din punctul de vedere la care am ajuns, trebuie sa corectam si sa largim definitia clasica a omului, in pofida tuturor eforturilor irationalismului modern, aceasta definitie

a omului ca un animal rationale nu si-a pierdut forta. Rationalitatea este, intr-adevar, o trasatura inerenta tuturor activitatilor umane. Mitologia insasi nu este o masa bruta de superstitii sau deziluzii vulgare. Ea nu este pur si simplu haotica, intrucit poseda o forma sistematica sau concep-tuala.² Dar, pe de alta parte, ar fi imposibil de caracterizat structura mitului ca fiind rationala. Limbajul a fost identifi-cat adeseori.cu ratiunea, sau cu adevaratul izvor al ratiunii. Dar este usor de vazut ca aceasta definitie nu reuseste sa acopere intregul domeniu. Ea este o pars pro toto; ea ne ofera o parte pentru intreg. Pentru ca alaturi de limbajul conceptual exista un limbaj emotional; alaturi de limbajul logic sau stiintific exista un limbaj al imaginatiei poetice. La origine limbajul nu exprima ginduri sau idei, ci sentimente si emotii. Si chiar o religie "in limitele ratiunii pure', cum a fost conceputa si elaborata de catre Kant, nu este mai mult decit o simpla abstractie. Ea exprima doar forma ideala, umbra a ceea ce este o viata religioasa veritabila si concreta. Marii ginditori care au definit omul ca un animal rationale nu au fost empiristi si nici nu au intentionat vreodata sa dea o explicatie empirica a naturii umane. Prin aceasta definitie

Vezi Cassirer, Dic Begriffsform im mythischen Denkcn (Lcipzig,

O CHEIE PENTRU NA TURA OMULUI: SIMBOLUL

ei exprimau mai curind un imperativ moral fundamental. Ratiunea este un termen foarte nepotrivit pentru a intelege formele vietii culturale a omului in toata bogatia si varietatea lor. Dar toate aceste forme sint forme simbolice. De aceea, in locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui sa-1 definim ca animal symbolicum. Prin aceasta putem desemna diferenta lui specifica si putem intelege noua cale deschisa omului - calea spre civilizatie.

III

De la reactii animale la raspunsuri umane

Prin definirea omului ca un animal symbolicum am ajuns la primul nostru punct de plecare pentru investigatii ulte-rioare. Dar acum devine imperios necesar sa dezvoltam aceasta definitie pentru a-i da cumva mai multa precizie. Ca gindirea simbolica si comportamentul simbolic sint printre cele mai caracteristice trasaturi ale vietii umane si ca intregul progres al culturii umane se bazeaza pe aceste conditii este de netagaduit. Dar sintem noi indreptatiti sa le consideram ca o inzestrare speciala a omului, spre deosebire de toate celelalte fiinte organice? Nu este simbolismul un principiu pe care il putem urmari in decursul evolutiei pina la o sursa mai profunda, si care are o mai mare arie de aplicabilitate? Daca raspundem negativ la aceasta intrebare, precum se pare, ne marturisim ignoranta privind multe chestiuni fundamentale care au ocupat mereu centrul atentiei in filozofia culturii umane.Problema originii limbajului, artei,

religiei devine de nerezolvat si cultura umana ni se prezinta ca un fapt dat care ramine intr-un anumit sens izolat si, prin

urmare, neinteligibil.

Este de inteles ca oamenii de stiinta au refuzat totdeauna sa accepte o astfel de solutie. Ei au facut eforturi mari pentru a pune in relatie faptele simbolismului cu alte fapte mai elementare si bine cunoscute. Problema a fost sesizata ca fiind de o maxima importanta, dar din nefericire ea a fost rareori abordata intr-un mod cu totul lipsit de prejudecati. Dintru inceput ea a fost complicata inutil si confundata cu alte probleme care apartin unui domeniu cu totul diferit al discursului, in loc sa ne ofere o descriere si o analiza im-

metafizicii.

Nu ne ocupam aici cu acest aspect al problemei, pro-punindu-ne o sarcina mult mai modesta si concreta. Vom incerca sa descriem atitudinea simbolica a omului intr-o maniera mai precisa pentru a putea distinge alte moduri ale comportamentului simbolic, care se intilneste peste tot in regnul animal. Ca animalele nu reactioneaza totdeauna la stimuli intr-un mod direct, ca ele sint capabile de o reactie indirecta sta, evident, in afara chestiunii. Experimentele bine cunoscute ale lui Pavlov ne ofera un volum de experienta empirica privind asa-numitii stimuli reprezentativi. In cazul maimutelor antropoide, un studiu experimental foarte interesant efectuat de catre Wolfe a aratat eficienta "recompensei simbolice'. Animalele au invatat sa raspunda la simboluri ca substitut al recompensei in hrana in acelasi mod in care raspundeau la hrana insasi.¹ Dupa opinia lui Wolfe, rezultatele unor experimente de antrenare variate si prelungite au demonstrat ca procesele simbolice apar in comportamentul maimutelor antropoide. Robert M. Yerkes, care descrie aceste experimente in ultima sa carte, trage din ele o importanta concluzie generala.

Ca ele [procesele simbolice] sint relativ rare si dificil de observat este evident. Cineva poate continua sa se intrebe pe drept cuvint "despre existenta lor, dar eu presupun ca actualmente ele vor fi identificate ca antecedente ale proceselor simbolice omenesti. Astfel, lasam acest subiect intr-un stadiu de dezvoltare extrem de incitant, cind descoperiri de moment par iminente.²

J.B.Wolfe, "Efectiveness of Tokcn-rcwards for Chimpanzees',
Comparative Psychology Monographs, 12, nr. 5.

Robert M. Ycrkcs, Chimpanzces. A Laboratory Colony (New
Havcn, Yale Universsity Press, 1934), p. 189.

ESEU DESPRE OM

Ar fi prematur sa se faca vreun fel de predictii privind dezvoltarea viitoare a acestei probleme. Domeniul trebuie lasat deschis investigatiilor viitoare. Interpretarea faptelor experimentale, pe de alta parte, depinde totdeauna de anu-mite concepte fundamentale care trebuie sa fie clarificate inainte ca materialul empiric sa poata da roade. Psihologia moderna si psihobiologia tin seama de acest fapt. Mi se pare foarte semnificativ faptul ca, astazi, cei care preiau rolurile conducatoare in rezolvarea acestei probleme nu sint filozofii, ci observatorii si investigatorii empirici. Acestia ne spun ca pina la urma problema nu este doar una empirica, ci in mare parte una logica. Georg Revesz a publicat de curind o serie de articole care debuteaza cu afirmatia ca chestiunea atit de ardent dezbatuta a asa-numitului limbaj animal nu poate fi rezolvata doar pe baza faptelor psihologiei animale. Oricine examineaza diferitele teze si teorii psihologice cu un spirit critic si lipsit de prejudecati ajunge pina la urma la concluzia ca problema nu poate fi lamurita prin simpla referire la forme ale comunicarii animale si la anumite rezultate la care

acestea ajung ca urmare a antrenamentului si dresarii. Asemenea rezultate permit cele mai contradictorii interpretari. De aceea, este necesar, inainte de orice, sa se afle un punct de plecare logic corect, unul care sa ne poata conduce la o interpretare naturala si temeinica a faptelor empirice. Acest punct de plecare este definitia limbajului (die Begriffsbestimmung der Sprache).3 Dar in loc sa se dea o definitie a limbajului gata facuta, ar fi poate mai bine sa fie urmate in continuare directiile empirice. Limbajul nu este un fenomen simplu si uniform. El este constituit din elemente diferite, atit biologice, cit si sistematice, care nu se afla la acelasi nivel. Trebuie sa incercam sa gasim ordinea si inter-

,

relatiile elementelor constituente; trebuie, ca sa spunem astfel, sa distingem diferitele straturi geologice ale limbaju-

Primul si cel mai important este, evident, limbajul

G. Revesz, "Dic menschlichcn Kommunikationsformen und die sogcnnante Tiersprache', Proccedings of thc Nethcrlands Akademic van Wetenschappcn, XLIII (1940), nr. 9, 10: XLIV (1941), nr. 1.

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE        

emotiilor. O mare parte a rostirii omenesti apartine inca acestui strat. Dar exista o forma a limbajului care ne in-fatiseaza un tip cu totul diferit, in acest caz cuvintul nu este

5 i

citusi de putin o simpla interjectie; el nu este o expresie involuntara a emotiilor, ci o parte a unei propozitii care are o structura sintactica si logica definita.⁴ Este adevarat ca si in

f                                                                                                                                    

limbaj foarte dezvoltat, (teoretic) legatura cu primul ele-ment este total intrerupta. Cu greu poate fi gasita o pro-pozitie - cu exceptia, poate, a propozitiilor pur formale ale matematicii - fara o anumita nuanta afectiva sau emo-tionala.⁵ Analogii si paralele cu limbajul emotional pot fi gasite din abundenta in lumea animala. Cit priveste cimpan-zeii, Wolfgang Koehler afirma ca ei realizeaza un grad inalt de expresie prin intermediul gestului. Furie, spaima, dispe-rare, mihnire, rugaminte, dorinta, veselie si placere sint exprimate cu promptitudine in aceasta maniera. Totusi, lip-seste un element care este caracteristic si indispensabil oricarui limbaj omenesc: nu gasim nici un semn care sa aiba o referire obiectiva sau o semnificatie. "Poate fi considerat

drept fapt dovedit', spune Koehler, -

ca gama lor fonetica este cu totul "subiectiva' si poate exprima numai emotii, niciodata nu poate desemna sau descrie obiecte. Dar ei poseda atitea elemente fonetice care sint, de asemenea, comune tuturor limbilor omenesti, incit lipsa la ei a unui limbaj articulat nu poate fi atribuita limitarilor secundare (gloso-labiale). La fel si gesturile lor, ale fetei si corpului, ca si expresiile lor sonore nu desemneaza sau "descriu' niciodata obiecte (Biihler).⁶

Aici atingem puctul crucial al intregii noastre probleme. Diferenta dintre limbajul discursiv si limbajul emotional este

Pentru distinctia dintre exprimarile pur emotive si "tipul normal de
comunicare a ideilor care este limba', vezi observatiile introductive ale lui
Edward Sapir, Languagc (New York, Harcourt, Brace, 1921).

Pentru alte detalii vezi Charles Bally, Le langage ct Ia vie (Paris,

Wolfgang Koehler, "Zur Psychologie des Schimpansen',
Psychologische Forschung, I (l921), p. 27, Cf. editia engleza The
Mentality of Apcs (New York, Harcourt, Brace, 1925), apendice, p. 317.

ESEU DESPRE OM

borna de hotar intre lumea omului si lumea animala. Toate teoriile si observatiile referitoare la limbajul animal sint departe de adevar daca nu reusesc sa recunoasca aceasta diferenta fundamentala.⁷ in intreaga literatura a subiectului pare sa nu existe nici o singura dovada concluziva asupra faptului ca vreun animal a facut vreodata pasul decisiv de la limbajul subiectiv la cel obiectiv, de la cel afectiv la cel discursiv. Koehler insista cu tarie asupra faptului ca limba este in mod hotarit dincolo de puterile maimutelor Intro-poide. El sustine ca lipsa acestui mijloc ajutator tehnic de nepretuit si marea limitare a acelor componente foarte importante ale gindirii, asa-numitele reprezentari, constituie cauzele care impiedica animalele sa realizeze chiar si cele mai modeste inceputuri ale dezvoltarii culturale.⁸ La aceeasi concluzie a ajuns si Revesz. Limba, afirma el, este un concept antropologic care trebuie sa fie inlaturat cu totul din studiul psihologiei animale. Daca plecam de la o definitie clara si precisa a limbii, toate celelalte forme de exprimare pe care le gasim si la animale sint eliminate in mod auto­mat.⁹ Yerkes, care a studiat problema cu un interes special, vorbeste pe un ton mai precis. El este convins ca in privinta limbajului si simbolismului exista o strinsa legatura intre om si maimutele antropoide. "Aceasta sugereaza', scrie el, "ca se poate ca noi sa fi dat peste un stadiu filogenetic timpuriu in evolutia procesului simbolic. Exista dovezi abundente ca diferite alte tipuri ale procesului de semnalizare decit cel simbolic apar in mod frecvent si functioneaza efectiv la

O incercare mai veche de a face o distinctie stricta intre limbajul
discursiv si cel emotional a fost facuta in domeniul psihopatologici
limbajului. Neurologul englez Jackson a introdus termenul de "limbaj
discursiv' pentru a explica citcva fenomene patologice foarte interesante.
El a descoperit ca multi pacienti care sufereau de afazie nu-si pierdusera
deloc uzul limbii, dar nu puteau folosi cuvintele intr-un sens obiectiv,
discursiv. Distinctia lui Jackson s-a dovedit a fi foarte fertila. Ea a jucat un
rol important in dezvoltarea ulterioara a psihopatologiei limbajului. Pentru
detalii vezi Cassircr, Philosophic dcr symbolischcn Formen, III, cap. 6,
pp. 237-323.

Koehler, The Mcntality of Apes, p. 277.

Rcvcsz, op. cit., XLIII, partea a Il-a (1940), p. 33.

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE         5 l

cimpanzeu'.¹⁰ insa toate acestea ramin in mod hotarit
prelingvistice. Chiar si in opinia lui Yerkes, toate aceste
expresii functionale sint extrem de rudimentare, simple, si au
o intrebuintare limitata in comparatie cu procesul cognitiv
omenesc.¹¹ Problema genetica nu trebuie confundata aici cu
problema analitica si fenomenologica. Analiza logica a lim-
bajului omenesc ne conduce la un element de prima impor-
tanta care nu cunoaste nimic asemanator in lumea animala.
.Teoria generala a evolutiei nu sta in nici un fel in calea
recunoasterii acestui fapt. Chiar in domeniul fenomenelor
naturii organice am aflat ca evolutia nu exclude un fel de
creatie originala. Faptul mutatiei bruste si al evolutiei
emergente trebuie sa fie admis. Biologia moderna nu mai
vorbeste de evolutie in termenii darvinismului timpuriu; nici
nu explica in acelasi mod cauzele evolutiei. Putem admite
fara rezerve ca maimutele antropoide, in dezvoltarea anumi-
tor procese simbolice, au facut un semnificativ pas inainte.
Dar, inca o data, trebuie sa accentuam ca ele nu au atins
pragul lumii umane. Ele au intrat, cum se spune, intr-o
fundatura.

De dragul prezentarii mai clare a problemei, trebuie sa

distingern cu grija intre semne si simbolun. Pare sa fie

lamurit faptul ca in comportamentul animal gasim mai

curind sisteme complexe de semne si semnale. Putem spune

chiar ca anumite animale, in special cele domestice, sint

foarte sensibile la semne.¹² Un ciine va reactiona la cele mai

Yerkes si Nissen, "Pre-linguistic Sign Behavior in Chimpanzee
Sc/ence, LXXXIX, p. 587.

Yerkes, Chimpanzccs, p. 189.

Aceasta sensibilitate a fost dovedita, de exemplu, in faimosul caz al
"inteleptului Hans', care cu citeva decenii in urma a creat printre
psihobiologi un fel de senzatie, inteleptul Hans era un cal care parea sa
posede o inteligenta uimitoare. El putea chiar sa-si insuseasca probleme de
aritmetica destul de complicate, sa extraga radacinile cubice s.a.m.d.
batind cu piciorul in pamint de atitea ori de.cite o cerea solutia problemei.
Un colectiv special de psihologi si alti oameni de stiinta au fost chemati sa
investigheze cazul. A devenit imediat limpede ca animalul reactiona la
anumite miscari involuntare ale stapinului sau. Cind stapinul era absent
sau nu intelegea intrebarea, calul nu putea sa raspunda.

ESEU DESPRE OM

mici schimbari in comportamentul stapinului sau; el va distinge chiar expresiile fetei omenesti sau modulatiile unei voci umane.ⁿ Dar e o cale lunga de la aceste fenomene la intelegerea limbajului simbolic si uman. Faimoasele experi/ mente ale lui Pavlov dovedesc doar ca animalele pot fi

instruite cu usurinta sa reactioneze nu numai in mod direct la

stimuli, ci si la tot felul de stimuli mediati sau reprezentativi. O sonerie, de exemplu, poate deveni un "semn pentru masa' si un animal poate fi dresat sa nu-si atinga hrana cind acest semn este absent. Dar de aici putem afla numai ca experi- mentatorul, in acest caz, a reusit sa schimbe situatia de hrana a animalului. El a complicat aceasta situatie introducind in mod voluntar in ea un element nou. Toate fenomenele care sint descrise in mod obisnuit ca reflexe conditionate nu numai ca sint foarte departe de caracterul esential al gindirii simbolice omenesti, dar sint chiar opuse acestuia. Simbo-lurile - in sensul propriu al acestui termen - nu pot fi reduse la simple semnale. Semnalele si simbolurile apartin de doua domenii diferite ale discursului: semnalul este o parte a lumii fizice a existentei; simbolul este o parte a lumii umane a semnificatiei. Semnalele sint "operatori'; simbolurile sint

Pentru a ilustra acest lucru, as dori sa mentionez alt exemplu foarte revelator. Psihobiologul dr. Pfungst, care dezvoltase citcva metode noi si interesante pentru studiul comportamentului animal, mi-a spus odata ca a primit o scrisoare de la un maior in legatura cu o problema curioasa. Maiorul avea un ciine carc-1 insotea in plimbarile sale. Ori de cite ori stapinul era gata sa iasa din casa, animalul dadea semne de marc bucurie si agitatie. Dar intr-o zi maiorul s-a hotarit sa incerce un mic experiment. Simulind plecarea, si-a pus palaria, si-a luat bastonul si a facut pregatirile obisnuite - fara nici o intentie, totusi, de a merge la plimbare. Spre marca lui surpriza, clinele nu a fost inselat pina la urma; el a ramas linistit in coltul sau. Dupa o scurta perioada de observatie, dr. Pfungst a fost in stare sa dezlege misterul, in camera maiorului se afla un birou cu un sertar care continea citcva documente valoroase si importante. Maiorul isi formase obiceiul sa incerce acest sertar, care producea un zornait, inainte de a parasi casa, pentru a se asigura ca era bine incuiat. El nu a facut acest lucru in ziua in care nu intentionase sa iasa din casa. Dar pentru ciinc acesta devenise un semnal, un element necesar al situatiei de plimbare. Fara acest semnal, ciinele nu reactiona.

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE        

"designatori'.¹⁴ Semnalele, chiar intelese si folosite ca atare, au totusi un fel de existenta fizica sau substantiala; simbo-lurile au doar o valoare functionala.

Cu aceasta distinctie in minte, putem gasi o abordare a uneia din cele mai controversate probleme. Problema inteli-gentei animalelor a fost totdeauna una din cele mai mari enigme ale filozofiei antropologice. Au fost cheltuite eforturi imense de gindire si observatie pentru a gasi raspunsuri la aceasta intrebare. Dar ambiguitatea si caracterul vag al termenului insusi de "inteligenta' a stat mereu in calea unei solutii clare. Cum putem spera sa raspundem la o intrebare al carui sens nu-1 intelegem? Metafizicieni si oameni de stiinta, naturalisti si teologi au folosit cuvintul "inteligenta' in sensuri diferite si contradictorii. Unii psihologi si psiho-biologi au refuzat categoric sa vorbeasca despre inteligenta animalelor, in orice comportament animal ei vad numai jocul unui anumit automatism. Aceasta teza are in spatele ei

autoritatea lui Descartes; si ea a fost totusi reafirmata in

psihologia moderna. "Animalul', spune E.L. Thomdike in lucrarea lui despre inteligenta animala, "nu gindeste ca unul

este la fel cu celalalt si nu-1 confunda pe unul cu altul, asa

cum se spune adeseori. El nu gindeste despre ceva; el gindeste acel ceva (). Ideea ca animalele reactioneaza la o impresie senzoriala particulara si absolut definita si realizata si ca o reactie similara la o impresie senzoriala care deriva din prima dovedeste o asociatie prin similitudine este un

mit.'¹⁵ Observatii recente si mult mai exacte au condus la o

concluzie diferita. In cazul animalelor superioare a devenit clar ca ele sint capabile sa rezolve probleme destul de dificile si ca aceste solutii nu au fost aflate pe o cale pur mecanica, prin incercare si eroare. Asa cum arata Koehler, intre o solutie autentica si una pur intimplatoare exista o

Pentru distinctia dintre operatori si designatori vezi Charles Morris,
"The Foundation of the Theory of Signs', Encyclopedia of the Unificd
Sciences (1938).

Edward L. Thorndikc, Animal Intclligence (New York, Macmillan
1911), pp. 119 si urm.

ESEU DESPRE OM

diferenta remarcabila, astfel incit una poate fi distinsa de cealalta. Apare ca incontestabil faptul ca, pina la urma, unele reactii ale animalelor superioare nu sint un produs al intim-plarii, ci sint calauzite de catre discernamint.¹⁶ Daca prin inteligenta intelegem fie o acomodare la mediul ambiant imediat, sau o modificare adaptabila a acestuia, trebuie sa atribuim cu certitudine animalelor o inteligenta relativ dezvoltata. Trebuie sa se recunoasca, de asemenea, ca nu toate actiunile animalelor sint guvernate de prezenta unui stimul imediat. Animalul este capabil de tot felul de ocolisuri in reactiile lui. El poate invata nu numai sa folo-seasca instrumentele, dar chiar sa si inventeze unelte pentru scopurile lui. De aceea, unii psihologi nu au ezitat sa vor-beasca despre o imaginatie creatoare sau constructiva la animale.¹⁷ Dar nici aceasta inteligenta, nici aceasta imagi-natie nu sint asemanatoare cu cele specific omenesti. Pe

scurt, putem spune ca animalul poseda o imaginatie si o inteligenta practice, pe cand omul singur a dezvoltat o noua forma: o imaginatie si o inteligenta simbolice.

Pe linga aceasta, in dezvoltarea mentala a psihicului in-dividual, tranzitia de la o forma la alta - de la o atitudine pur practicii la o atitudine simbolica -este evidenta. Dar aici, acest pas este rezultatul final al unui proces lent si continuu. Prin metodele obsnuite ale observatiei psihologice nu se pot distinge cu usurinta stadiile individuale ale acestui proces complicat. Exista, totusi, o alta cale de a obtine o intelegere deplina a caracterului general si a importantei extraordinare a acestei tranzitii. Natura insasi a facut, aici, pentru a vorbi astfel, un experiment capabil sa arunce o lumina neasteptata asupra problemei in cauza. Avem cazurile clasice ale Laurei Bridgman si Helen Keller, doi copii orbi si surdo-muti, care cu ajutorul unor metode speciale au invatat sa vorbeasca. Desi ambele cazuri sint bine cunoscute si au fost adeseori

Vezi Kochlcr, op, cit., cap. VII, "intimplare' si "imitatie'.

Vezi R.M. si A.M. Yerkes, The Grcat Apes (New Haven, Yale
University Press, 1929), pp. 368 si urm., 520 si urm.

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE        

tratate in literatura psihologica,¹⁸ trebuie sa reamintesc, totusi, cititorului despre ele pentru ca ele contin poate cea mai buna ilustrare a problemei generale de care ne ocupam noi. Doamna Sullivan, invatatoarea Helenei Keller, a in-registrat data exacta cind copilul a inceput cu .adevarat sa inteleaga semnificatia si functia limbajului omenesc. Citez propriile sale cuvinte:

Trebuie sa va scriu citeva rinduri in dimineata aceasta pentru ca s-a intimplat ceva foarte important. Helen a facut al doilea mare pas in educatia sa. Ea a invatat ca orice are un nume si ca alfabetul manual este cheia pentru tot ceea ce vrea sa stie. () in dimineata aceasta, pe cind se spala, ea a dorit sa cunoasca numele pentru "apa'. Atunci cind doreste sa cunoasca numele unui lucru, ea arata spre el si ma loveste usor peste mina. Am scris litera cu litera "a-p-a', si nu m-am gindit la aceasta pina dupa micul dejun. [Mai tirziu] am mers in sala pompelor si am facut-o pe Helen sa tina cana sub jetul de apa in timp ce eu pompam. Cind apa rece a tisnit umplind cana, am scris litera cu litera pe mina libera a Helenei "a-p-a'. Asocierea atit de strinsa a cuvintului cu apa rece udindu-i mina a parut s-o surprinda. Ea a scapat cana din mina si statea ca incremenita. O noua lumina se citea pe fata ei. Ea a scris litera cu litera, de mai multe ori, cuvintul "apa'. Apoi s-a asezat pe pamint si a intrebat despre numele ei, a aratat spre pompa si spre gratar si, brusc, intorcindu-se, a intrebat despre numele meu. Eu am scris litera cu litera "invatatoare'. Tot drumul la intoarcere

spre casa era foarte emotionata si a invatat numele fiecarui obiect

pe care-1 atingea, astfel incit in citeva ore adaugase vocabularului sau treizeci de cuvinte noi. Dimineata urmatoare s-a sculat ca o zina radioasa. A trecut repede de la obiect la obiect intrebindu-ma despre numele fiecaruia si sarutindu-ma de atita bucurie. () Acum totul trebuie sa aiba un nume. Oriunde ne ducem, ea intreaba cu nerabdare despre numele lucrurilor pe care nu le-a invatat acasa. Este nerabdatoare sa scrie prietenilor ei diverse cuvinte litera cu litera si doritoare sa 'invete literele pe oricine intilneste. Ea

Pentru Laura Bridgman vezi Maud Howe si Florencc Hall, Laura Bridgman (Boston, 1903); Mary Swift Lamson, Life and Education of Laura Dewey Bridgman (Boston, 1881); Wilhelm Jcrusalem, Laura Bridgman. Erzichung einer Taubstumm-Blinden (Berlin, 1905).

l8

ESEU DESPRE OM

abandoneaza semnele si gesturile folosite mai inainte indata ce are cuvinte cu care sa le inlocuiasca, si achizitionarea unui nou cuvint ii procura cea mai vie placere. Si remarcam ca fata ei devine mai expresiva cu fiecare zi.¹⁹

Pasul decisiv care duce de la folosirea semnelor si ges-turilor la folosirea cuvintelor, adica a simbolurilor, nu ar putea fi descris intr-o maniera mai frapanta. Care a fost adevarata descoperire a copilului in acel moment? Helen Keller invatase mai inainte sa puna in relatie un anumit lucru sau eveniment cu un anumit semn al alfabetului manual. A fost stabilita o asociatie fixa intre aceste lucruri si anumite

t                                                 i

impresii tactile. Dar o serie de astfel de asociatii, chiar daca ele sint repetate si amplificate, inca nu implica o intelegere a ceea ce este si inseamna limbajul omenesc. Pentru a ajunge la o astfel de intelegere, copilul a trebuit sa faca o descope-rire noua si mult mai semnificativa. E a trebuit sa inteleaga ca orice lucru are un nume - ca functia simbolica nu este restrinsa la cazuri particulare, ci este un principiu cu apli-cabilitate universala care inglobeaza intregul domeniu al gindirii umane, in cazul Helenei Keller, aceasta descoperire a venit ca un soc neasteptat. Ea era o fetita in virsta de sapte ani care, cu exceptia defectelor in folosirea unor organe de simt, era intr-o excelenta stare de sanatate si poseda o inteligenta foarte dezvoltata. Prin neglijarea educatiei, ea fusese foarte mult intirziata. Apoi, dintr-o data, are loc dezvoltarea cruciala. Aceasta actioneaza ca o revolutie

intelectuala. Copilul incepe sa vada lumea intr-o noua

lumina. El a invatat intrebuintarea cuvintelor nu doar ca pe

niste semne sau semnale mecanice, ci ca pe un instrument de gandire cu totul nou. Un orizont nou s-a deschis si de acum inainte copilul va hoinari dupa plac in aceasta arie incompa-rabil mai intinsa si mai libera.

Acelasi lucru poate fi aratat in cazul Laurei Bridgman, desi povestea ei este mai putin spectaculoasa. Atit in abili-

Hclcn Keller, The Story of My Life (New York, Doubleday, Page & Co., 1902, 1903), Supplementary Account of Hellen Keller's Life and Education, pp. 315 si urm.

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE

tatea mintala cit si in dezvoltarea intelectuala, Laura Bridgman era cu mult inferioara Helenei Keller. Viata si educatia ei nu contin aceleasi elemente dramatice pe care le gasim la Helen Keller. Si totusi, aceleasi elemente tipice sint prezente in ambele cazuri. Dupa ce Laura Bridgman invatase alfabetul degetelor, a ajuns si ea, dintr-o data, in punctul in care a inceput sa inteleaga simbolismul limbajului omenesc, in aceasta privinta, aflam un paralelism surprinzator intre cele doua cazuri. "Nu voi uita niciodata', scrie domnisoara Drew, una din primele invatatoare ale Laurei Bridgman, "prima masa luata dupa ce ea a inteles intrebuintarea alfabetului degetelor. Fiecare obiect pe care il atingea trebuia sa aiba un nume; si am fost obligata sa chem pe cineva sa aiba grija de ceilalti copii, in timp ce ea ma tinea ocupata cu scrierea litera cu litera a cuvintelor noi.'²⁰

Principiul simbolismului, cu universalitatea, valabilitatea si aplicabilitatea lui generala, este cuvintul magic, Sesam, deschide-te! dind acces la lumea specific umana, lumea culturii umane. 6 data ce omul se afla in posesia acestei chei magice, progresul ulterior este asigurat. Un astfel de progres nu este obstructionat sau facut imposibil prin nici o lipsa de natura senzoriala. Cazul Helenei Keller, care a atins un foarte inalt grad de dezvoltare mintala si cultura intelectuala, ne arata cu claritate si in mod irefutabil ca o flinta omeneas-

ca nu este dependenta, in construirea lumii sale umane, de calitatea materialului ei senzorial. Daca teoriile senzualismu-lui ar fi adevarate, daca orice idee nu ar fi nimic altceva decit o slaba copie a unei impresii senzoriale originare, atunci conditia unui copil orb , surd si mut ar fi, intr-adevar, disperata. Pentru ca el ar fi privat de adevaratele surse ale cunoasterii; el ar fi, cum se spune, un exilat din realitate. Dar daca studiem autobiografia Helenei Keller, sintem constienti dintr-o data ca acest lucru nu este adevarat si intelegem in acelasi timp de ce nu este adevarat. Cultura omeneasca isi

Vezi Mary Swift Lamson, Life and Education of Laura Dewey Bridgman, thc Deaf, Dumb and Blind Girl (Boston, Hughton, Mifflin Co., 1881) pp. 7 si urm.

ESEU DESPRE OM

capata caracterul specific, valorile ei intelectuale si morale nu din materialul din care consista, ci din forma lui, din structura lui arhitecturala. Iar aceasta forma poate fi expri-mata in orice material sensibil. Limbajul sonor are un avantaj tehnic foarte mare asupra limbajului tactil; dar defectele tehnice ale acestuia din urma nu-i distrug intre-buintarea esentiala. Dezvoltarea libera a gindirii simbolice si exprimarea simbolica nu sint ingreuiate de folosirea semnelor tactile in locul celor vocale. Daca copilul a reusit sa inteleaga semnificatia limbajului omenesc, nu are impor-tanta in ce material particular ii este accesibila aceasta

semnificatie. Asa cum dovedeste cazul Helenei Keller, omul

isi poate construi lumea simbolica din cele mai sarace si putine materiale. Lucrul de importanta vitala il constituie nu caramizile si pietrele individuale, cu functia lor generala ca forma arhitecturala, in domeniul limbajului este functia lor simbolica generala care da viata semnelor materiale si "le face sa vorbeasca'. Fara acest principiu datator de viata lumea umana ar ramine intr-adevar muta si surda. Cu ajutorul acestui principiu, chiar si lumea unui copil surd, mut si orb poate deveni incomparabil mai larga si mai bogata decit lumea celui mai evoluat animal.

Aplicabilitatea universala, datorita faptului ca orice lucru are un -nume, ^ste una din cele mai mari prerogative ale simbolismului omenesc. Dar nu este singura. Mai exista alta caracteristica a simbolurilor care o acompaniaza si o com-pleteaza, si formeaza corelatul ei necesar. Un simbol nu este numai universal, ci si extrem de variabil. Eu pot exprima aceeasi semnificatie in diferite limbi; si chiar in interiorul unei singure limbi, un anumit gind sau o anumita idee pot fi exprimate in termeni diferiti. Un semn sau un semnal este legat de lucrul care se refera intr-un mod fix si univoc. Orice semn concret si individual se refera la un anumit lucru individual. In experimentele lui Pavlov, cainii puteau fi dresati cu usurinta sa ajunga la hrana numai la anumite semnale speciale; ei nu ar fi mincat pina la auzirea unui suflet particular care putea fi ales la discretia experimenta-

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE

torului. Dar aceasta nu comporta nici o analogie, asa cum s-a interpretat adeseori, cu simbolismul uman; dimpotriva, se afla in opozitie cu simbolismul. Un autentic simbol uman este caracterizat nu prin uniformitate, ci prin versalilitale. El nu este rigid sau inflexibil, ci mobil. Este adevarrat ca constiinta deplina.a acestei mobilitati pare a fi mai curand o realizare tirzie in dezvoltarea intelectuala si culturala a omului. In mentalitatea primitiva, aceasta constiinta este atinsa foarte rar. Aici simbolul este inca privit ca o proprie-tate a lucrului, ca si alte proprietati fizice. Iin gindirea mitica, numele unui zeu este o parte integranta a naturii zeului. Daca nu chem zeul pe adevaratul sau nume, atunci vraja sau rugaciunea sint ineficace. Acelasi lucru este valabil pentru actiunile simbolice. Un rit religios, un sacrificiu trebuie sa fie indeplinite totdeauna in aceeasi maniera invariabila si in aceeasi ordine daca e vorba sa-si faca efectul. Copiii sint adesea foarte incurcati cind invata mai intii ca nu orice nume

al unui obiect este un "nume propriu', ca acelasi lucru poate avea nume diferite in limbi diferite. Ei tind sa-si inchipuie ca un lucru "este' ceea ce il numeste. Dar aceasta este doar un prim pas. Orice copil normal va invata foarte curind ca poate intrebuinta simboluri diferite pentru a exprima aceeasi dorinta sau acelasi gind. Pentru aceasta variabilitate si

i >

mobilitate nu exista, aparent, nici o paralela in lumea animalelor.²² Cu mult inainte ca Laura Bridgman sa fi invatat a vorbi, ea dezvoltase un mod de exprimare foarte curios, un limbaj propriu. Acest limbaj nu consta in sunete articulate, ci doar in zgomote diferite, care sint descrise ca "zgomote emotionale'. Ea avea obiceiul sa rosteasca aceste sunete in prezenta anumitor persoane. Astfel ele deveneau cu totul individualizate; fiecare persoana din preajma ei era salutata cu un sunet special. "Ori de cite ori intilnea in mod neasteptat o cunostinta', scrie dr. Lieber, "aflam ca ea

Pentru alte detalii vezi Cassircr, Sprachc und Mythos(Leipzig,

Pentru aceasta problema vezi W.M. Urban, Languagc and Rcality, partea I, pp. 95 si urm.

ESEU DESPRE OM

exprima in mod repetat cuvintul pentru acea persoana inainte de a incepe sa vorbeasca. Era expresia unei recunoasteri agreabile.'²³ Dar atunci cind, cu ajutorul alfabetului degetelor, copilul a inteles semnificatia limbajului omenesc, situatia s-a schimbat. Acum sunetul a devenit cu adevarat un

nume: si acest nume nu era legat de o persoana individuala, ci putea fi schimbat daca circumstantele pareau sa o ceara. Intr-o zi, de exemplu, Laura Bridgman a primit o scrisoare de la fosta ei invatatoare, domnisoara Drew, care intre timp, prin casatorie, devenise doamna Morton. in aceasta scrisoare ea era invitata sa-si viziteze invatatoarea. Aceasta i-a facut

9

mare placere, dar ii reprosa invatatoarei faptul ca a semnat scrisoarea cu vechiul nume in loc sa intrebuinteze numele

sotului sau. A -spus chiar ca acum va trebui sa gaseasca un alt sunet pentru invatatoarea ei, intrucit acela pentru numele Drew nu poate fi acelasi ca pentru Morton.²⁴ Este clar ca vechile "sunete' au suferit aici o schimbare de semnificatie foarte importanta si interesanta. Ele nu mai sint exprimari speciale, inseparabile de o situatie particulara concreta. Ele au devenit nume abstracte. Pentru ca noul nume inventat de catre copil nu desemna un nou individ, ci acelasi individ intr-o relatie noua.

Alt aspect important al problemei noastre generale apare

acum - problema dependenteigindiriirelationale de gindirea

simbolica. Fara un sistem complex de simboluri, gindirea

relationala nu poate aparea deloc, cu atit mai putin nu poate

atinge deplina dezvoltare. Nu ar fi corect sa spunem ca

simpla constiinta a relatiilor presupune un act intelectual, un

act de gindire logica sau abstracta. O astfel de constiinta este

necesara chiar in actele elementare ale perceptiei. Teoriile

senzualiste obisnuiau sa descrie perceptia ca pe un mozaic

de simple date senzoriale. Ginditorii care impartaseau

aceasta convingere omiteau faptul ca senzatia insasi nu este

citusi de putin un simplu agregat sau manunchi de impresii

Vezi Francis Licber, "A Paper on the Vocal Sounds of Laura
Bridgman', Smithsonian Contributions to Knowledgc, II, art. 2, p. 27.

Vezi Mary Swift Lamson, op. cit., p. 84.

DE LA REACTJI ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE        

izolate. Psihologia gestaltista moderna a corectat acest punct de vedere. Ea a aratat ca procesele perceptive cele mai simple implica elemente structurale fundamentale, anumite modele sau configuratii. Acest principiu este valabil atit pentru lumea 'umana, cit si pentru cea animala. Chiar in stadiile relativ inferioare ale vietii animale, prezenta acestor elemente structurale - in special a structurilor spatiale si optice - a fost dovedita pe cale experimentala.²⁵ Simpla constiinta a relatiilor nu poate fi privita, prin urmare, ca o trasatura specifica a constiintei umane. Noi aflam, totusi, la om, un tip spcial de gindire relationala care nu are nici o paralela in lumea animala. La om s-a dezvoltat o aptitudine de a izola relatii - de a le considera in semnificatia lor abstracta. Pentru a intelege aceasta semnificatie, omul nu mai este dependent de datele senzoriale concrete, de datele vizuale, auditive, tactile, kinestezice. El considera aceste relatii "in ele insele' , cum spunea Platon. Geometria este exemplul clasic al cestui punct de cotitura in viata intelectuala a omului. Chiar in geometria elementara noi nu sintem legati de intelegerea figurilor individuale con-crete. Nu ne ocupam de lucruri fizice sau obiecte percepti-bile, pentru ca studiem relatiile spatiale universale pentru a caror exprimare avem un simbolism adecvat. Fara pasul prealabil al limbajului omenesc, o asemenea realizare nu ar fi posibila, in toate testele care au fost facute asupra proceselor abstractizarii si generalizarii la animale, acest aspect a devenit evident. Koehler a reusit sa arate capacitatea cimpanzeilor de a raspunde la relatia dintre doua sau mai multe obiecte in loc de un anumit obiect. Pus in fata a doua cutii in care se afla mincare, cimpanzeul, din ratiuni datorite exersarii anterioare, o va alege in mod constant pe cea mai mare - chiar daca obiectul selectat poate sa fi fost respins intr-un experiment anterior ca fiind cel mai mic din cele doua. A fost demonstrata capacitatea de a raspunde la

Vezi, Wolfgang Kochler, "Optische Untersuchungen am Schim-panscn und am Haushuhn: Nachweis einfachcr Strukturfunctionen beim Schimpansen und beim Haushuhn', Abhandlungcn dcr Bcrliner Akademic dcr Wisscnschaften

ESEU DESPRE OM

obiectul mai apropiat, mai stralucitor, mai albastru, nu numai la o anumita cutie. Rezultatele lui Koehler au fost confirmate si extinse prin experimente ulterioare. S-a putut arata ca animalele superioare sint capabile de ceea ce s-a numit 'izolare a factorilor perceptivi'. Ele au posibilitatea de a .selectiona o anumita calitate perceptiva dintr-o situatie experimentala si de a reactiona in mod corespunzator. In acest sens, animalele sint capabile sa separe culoarea de dimensiune si forma sau forma de dimensiune si culoare, in unele experimente efectuate de catre doamna Kohts, un cimpanzeu a fost in stare sa selecteze dintr-o colectie de obiecte, variind foarte mult in privinta calitatilor vizuale, pe acelea care aveau o calitate comuna; el a putut, de exemplu, sa aleaga toate obiectele de o anumita culoare si sa le puna intr-o cutie: Aceste exemple par sa dovedeasca faptul ca animalele superioare sint capabile de acel proces despre care Hume, in a sa teorie a cunoasterii, spune ca face o "distinctie a ratiunii'. Dar toti experimentatorii angajati in aceste investigatii au subliniat astfel raritatea, caracterul rudimentar si imperfectiunea acestor procese. Chiar dupa ce au invatat sa selecteze o anumita calitate si sa se indrepte catre ea, animalele sint pasibile de tot felul de greseli curioase.²⁷ Daca exista unele urme ale unei distinctio rationis in lumea animala, ele- sint, cum se spune, inabusite in fasa. Ele nu se pot dezvolta pentru ca nu poseda acel nepretuit si cu adevarat indispensabil ajutor al limbajului omenesc, al unui sistem de simboluri.

Primul ginditor care a avut o intelegere .clara a acestei probleme a fost Herder. El vorbea ca un filozof al umanitatii care dorea sa puna problema in termeni cu totul "umani'. Respingind tezele metafizice sau teologice despre o origine supranaturala sau divina a limbajului, Herder incepe cu o revizuire critica a problemei insesi. Vorbirea nu este un

Teoria lui Hume despre "distinctia ratiunii' este explicata in al sau
Treatisc of Human Naturc, partea I, scct. 7 (Londra, Grccn and Grose,
1874), I, pp. 332 si urm.

Exemplele in acest sens sint date de catre Ycrkes in Chimpanzccs,
pp. 103 si urm;

DE LA REACTII ANIMALE LA RASPUNSURI UMANE        

obiect, un lucru fizic pentru care putem cauta o cauza naturala sau supranaturala. Ea este un proces, o functie generala a spiritului uman. Din perspectiva psihologica nu putem descrie acest proces in terminologia care era folosita de catre toate scolile psihologice ale secolului al XVIII-lea. in viziunea lui Herder, limba nu este e creatie artificiala a ratiunii si nici nu poate fi explicata printr-un mecanism special de asociatii, in propria-i incercare de a explica natura limbajului, Herder pune accentul in intregime pe ceea ce numeste 'reflectie'. Reflectia sau gindirea reflexiva este ca-pacitatea omului de a selecta din intreaga masa indistincta a torentului de fenomene senzoriale plutitoare anumite ele-mente fixe pentru a le izola si a concentra atentia asupra lor.

Omul da dovada de reflectie atunci cand puterea sufletului sau actioneaza atit de liber incit el poate separa din intregul ocean de senzatii ce se ivesc in toate simturile sale un val, cum se spune; si cind el poate opri acest val, poate atrage atentia asupra lui si poate fi constient de aceasta atentie. El da dovada de reflectie atunci cind din intregul torent invalurit de imagini ce navaleste in simturile sale, el se poate concentra intr-un moment de veghe, poate starui asupra unei imagini in mod spontan, o poate observa cu claritate si fara graba si poate detasa caracteristici care ii arata ca acesta este obiectul si nu altul. Astfel el da dovada de reflectie atunci cind, nu . numai ca poate percepe toate calitatile cu insufletire sau claritate, dar poate recunoaste una sau mai multe dintre ele ca niste calitati distincte. () Dar prin ce mijloace se produce aceasta re­cunoastere? Printr-o caracteristica pe care el a trebuit s-o separe si care, ca un element al constiintei, se prezinta cu claritate. Atunci sa exclamam: Evrika! Acest caracter initial al constiintei era limbajul sufletului. Cu el, limbajul omenesc este creat.²⁸

Aceasta are mai mult aspectul unei descrieri poetice decit al,unei analize logice a limbii omenesti. Teoria lui Herder despre originea limbajului a ramas cu totul speculativa. Ea nu a plecat de la o teorie generala a cunoasterii, nici de la o

Herder, Ober den Ursprung dcr Sprachc (1772), "Werke', cd. Suphan, V, pp. 34 si urm.

ESEU DESPRE OM

observare a faptelor empirice. Ea era bazata pe idealul lui de umanitate si pe profunda lui intuire a caracterului si dez­voltarii culturii umane. Cu toate acestea, ea contine elemente logice si psihologice de cea mai mare valoare. Procesele de generalizare sau abstractizare la animale care au fost investigate si descrise cu acuratete²⁹ nu cuprind, in mod evident, nota distinctiva subliniata de catre Herder. Mai tirziu, totusi, conceptia lui Herder si-a aflat o neasteptata clarificare si confirmare dintr-o directie cu totul diferita.

?

Cercetari recente in domeniul psihopatologiei limbajului au condus la concluzia ca pierderea sau deteriorarea grava a vorbirii cauzate prin vatamarea creierului nu este niciodata un fenomen izolat. Un astfel de defect modifica intregul caracter al comportamentului uman. Pacientii care sufera de afazie sau alte boli inrudite au pierdut nu numai uzul cuvin­telor, dar au suferit schimbari corespunzatoare ale persona­litatii. Asemenea schimbari sint cu greu observabile in comportamentul lor exterior, pentru ca aici ei tind sa actioneze intr-o maniera perfect normala. Ei pot realiza sarcinile vietii de toate zilele; unii dintre ei dovedesc chiar o indeminare considerabila in toate testele de aceasta natura.

Dar ei sint cu totul dezorientati de indata ce solutia proble-

mei cere o activitate teoretica sau reflexiva specifica. Ei nu mai sint capabili sa gindeasca prin concepte generale sau categorii. Pierzindu-si capacitatea de intelegere a ideilor universale, ei se mentin la faptele imediate, la situatiile concrete. Asemenea pacienti sint incapabili sa indeplineasca vreo sarcina care poate fi executata numai cu ajutorul intelegerii abstractului.³⁰ Acest fapt este foarte semnificativ

Vezi, de exemplu, observatiile lui R.M. Yerkes despre "raspunsurile
generalizate' la cimpanzeu, op. cit., pp. 130 si urm.

O relatare detailata si foarte interesanta despre aceste fenomene va
putea fi gasita in diferise scrieri ale lui K. Goldstein si A. Gclb. Goldstein
a oferit o privire generala asupra conceptiilor sale teoretice in Human
Nature in thc Light of Psychopathology, Cursurile William James tinute la
Univcrsitatea'Harvard, 1937-1938 (Cambridgc, Mass., Harvard University
Press, 1940). Eu am discutat aceasta problema dintr-un punct de vedere
general filozofic in Philosophie der symbolischcn Formen, III, vi,
pp. 237-323.

DE LA REACTII TERMINALE LA RASPUNSURI UMANE                        

pentru ca ne arata in ce masura acel tip de gandire pe care Herder a numit-o reflexiva depinde de gandirea simbolica, Fara simbolism, viata omului ar fi ca si aceea a prizonierilor din pestera faimoasei comparatii a lui Platon. Viata omului ar fi ingradita in limitele nevoilor biologice si ale intereselor sale practice; ea nu ar avea nici un fel de acces la "lumea ideala' care ii este deschisa din diferite parti de catre religie, arta, filozofie, stiinta.

IV Lumea umana a spatiului si timpului

Spatiul si timpul constituie cadrul in care este implicata intreaga realitate. Nu putem concepe nici un lucru real in afara conditiilor de spatiu si timp. Nimic in lume, dupa Heraclit, nu-si poate depasi propriile dimensiuni - si aceste dimensiuni sint limitari spatio-temporale. in gindirea mitica spatiul si timpul nu sint considerate niciodata ca forme pure sau goale. Ele sint privite ca marile forte misterioase care guverneaza toate lucrurile, care cirmuiesc si determina nu

numai viata noastra muritoare, ci si viata zeilor.

Descrierea si analiza caracterului specific pe care spatiul, si timpul il are in experienta umana constituie una din cele mai atragatoare si interesante sarcini ale unei filozofii antropologice. Ar fi o presupunere naiva si neintemeiata considerarea infatisarii spatiului si timpului ca fiind in mod necesar una si aceeasi pentru toate fiintele organice. Evident, noi nu putem atribui organismelor inferioare acelasi mod de percepere a spatiului ca si la om. Si chiar intre lumea omului si cea a antropoizilor superiori ramine, in aceasta privinta, o diferenta inconfundabila si de nesters. Si totusi, nu este. usoara explicatia acestei diferente prin simpla aplicare a metodelor noastre psihologice obisnuite. Trebuie sa urmam o cale indirecta: trebuie sa analizam formele culturii umane pentru a descoperi adevaratul caracter al spatiului si timpului in lumea umana.

Primul lucru care devine clar printr-o astfel de analiza este acela ca exista tipuri fundamental diferite ale expe-rientei spatiale si temporale. Nu toate formele acestei expe-

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI

riente sint situate la acelasi nivel. Exista straturi inferioare si superioare asezate intr-o anumita ordine. Stratul cel mai de jos poate fi descris ca spatiul si timpul organic. Fiecare organism traieste intr-un anumit mediu ambiant si trebuie sa se adapteze in mod constant la conditiile acestui mediu pentru a supravietui. Chiar la organismele inferioare, adap-tarea cere un sistem de reactii destul de complicat, o dife-rentiere intre stimulii fizici si un raspuns adecvat la acesti stlmuli. Toate acestea nu se invata prin experienta indi-viduala. Animalele nou-nascute par sa aiba un simt foarte fin si exact al distantei si directiei spatiale. Un pui oare tocmai a iesit din gaoace se orienteaza si ciuguleste boabele im-prastiate in calea lui. Conditiile speciale de care depinde acest proces al orientarii spatiale au fost studiate cu grija de catre biologi si psihologi. Desi nu putem raspunde la toate intrebarile complicate privind puterea de orientare la albine, furnici si pasari migratoare, putem da, cel putin, un raspuns negativ. Nu putem presupune ca animalele, atunci cind realizeaza aceste reactii foarte complicate, sint calauzite de vreun fel de procese ideatice. Dimpotriva, ele par sa fie calauzite de impulsuri corporale de un tip special; ele nu au nici o imagine mintala sau idee de spatiu, nici o perspectiva a relatiilor spatiale.

f         r

Cind ne apropiem de animalele superioare, ne intilnim cu o forma noua de spatiu pe care o putem numi spatiu percep-tibil. Acest spatiu nu este o simpla informatie senzoriala; el este de o natura foarte complexa, continind elemente ale diferitelor tipuri de experienta senzoriala - optica, tactila, acustica si kinestezica. Modul in care toate aceste elemente coopereaza la construirea spatiului perceptibil s-a dovedit a fi una din problemele cele mai dificile ale psihologiei moderne a senzatiei. Un mare savant, Hermann von Helmholtz, a gasit necesar sa inaugureze o ramura a cunoasterii cu totul noua, sa creeze stiinta opticii fiziologice, pentru a rezolva problemele cu care ne confruntam astazi. Cu toate acestea, ramin inca multe chestiuni asupra carora nu se poate decide pentru moment de o maniera clara si fara

ESEU DESPRE OM

echivoc. In istoria psihologiei moderne, lupta "pe cimpul de i batalie al nativismului si empirismului' a parut fara sfirsit.¹

Nu ne ocupam aici de acest aspect al problemei. Problema genetica, a originii perceptiei spatiale, care multa vreme a intunecat si eclipsat toate celelalte probleme, nu este singura chestiune; si nici nu este cea mai importanta. Din punctul de vedere al teoriei generale a cunoasterii si al filozofiei antropologice, alta problema ne capteaza interesul acum si trebuie adusa in centrul atentiei. Decit sa investigam originea si dezvoltarea spatiului perceptiv, trebuie sa anali-zam, mai curind, spatiul simbolic. Prin abordarea acestei probleme, sintem la frontiera dintre lumea umana si cea animala. Cu privire la spatiul organic, spatiu al actiunii, omul se simte in multe privinte cu mult inferior animalelor. Un copil trebuie sa invete multe deprinderi pe care animalele le au la nastere. Dar ca o compensatie pentru aceasta deficienta, omul poseda un alt dar pe care doar el singur il dezvolta si care nu comporta nici o analogie cu ceva din natura organica. Nu dintr-o data, ci printr-un proces de gindire foarte complex si dificil, el ajunge la ideea de spatiu abstract- si aceasta idee este cea care pregateste - calea omului nu numai catre un nou domeniu al cunoasterii, ci si

catre o directie cu totul noua a vietii sale culturale.

Cele mai mari dificultati au fost intilnite, chiar de la inceput, de catre filozofii insisi, in explicarea si descrierea naturii adevarate a spatiului abstract sau simbolic, Existenta unui astfel de lucru precum spatiul abstract a fost una din primele si cele mai mari descoperiri ale gindirii grecesti.

Materialistii si idealistii au accentuat in mod egal semnifi-

catia acestei descoperiri. Dar ginditorii de ambele convingeri au avut mari dificultatii in elucidarea caracterului ei logic. Ei au tins sa caute refugiu in afirmatiile paradoxale. Democrit ieclara ca spatiul este non-existenta, dar ca aceasta

non-existenta are, totusi, o realitate autentica. Platon, in

'Vezi observatiile lui William Stern in a sa Psychology of Early Childhood, trad. engl. de Anna Barwell (ed. .a 2-a, New York, Holt § C'o.,

L UMEA UMANA A SPA TIUL UI SI TIMPUL UI

dialogul Timaios se refera la conceptul de spatiu ca la un

"concept hibrid' care cu greu poate fi descris in termeni adecvati.

Chiar si in stiinta si filozofia

moderna, aceste dificultati timpurii sint inca nerezolvate.

Newton ne previne sa nu confundam spatiul abstract -

spatiul matematic adevarat - cu spatiul experientei noastre

senzoriale. Oamenii de rind, spune el, gindesc despre spatiu,

timp si miscare conform unui singur principiu, si anume

acela al relatiilor pe care aceste concepte le au cu obiectele

sensibile. Dar trebuie sa abandonam acest principiu daca

dorim sa dobindim un adevar stiintific sau filozofic real: in

filozofie trebuie sa abstractizam datele noastre senzoriale.²

Acest punct de vedere newtonian a devenit piatra de

incercare pentru toate sistemele senzualismului. Berkeley

si-a concentrat toate atacurile critice asupra acestui punct. El

mentiona ca "spatiul matematic adevarat' al lui Newton nu

era de fapt decit un spatiu imaginar, o fictiune a spiritului

uman. Iar daca admitem principiile generale ale teoriei

cunoasterii a lui Berkeley, cu greu putem respinge acest

punct de vedere. Trebuie sa admitem ca spatiul abstract nu

are nici un corespondent si nici o intemeiere in realitatea

fizica sau psihologica. Punctele si liniile geometrului nu sint

nici obiecte fizice, nici obiecte psihologice; ele sint doar

simboluri pentru relatii abstracte. Daca atribuim "adevar'

acestor relatii, atunci sensul termenului "adevar' va cere de

aici inainte o redefinire. Pentru ca, in cazul spatiului

abstract, avem de-a face nu cu adevarul lucrurilor, ci cu

adevarul propozitiilor si judecatilor.

Dar inainte ca acest pas sa poata fi facut si sa poata fi intemeiat in mod sistematic, filozofia si stiinta au trebuit sa strabata un drum lung si sa treaca prin multe stadii interme-diare. Istoria acestei probleme inca nu a fost scrisa, desi ar fi o sarcina foarte atractiva trasarea pasilor individuali ai acestei dezvoltari. Ei ofera o intelegere a naturii si tendintei generale a vietii culturale a omului. Aici trebuie sa ma multumesc cu selectarea citorva stadii tipice, in viata primi-

Vezi Newton, Principiu, cartea I, definitia 8, scolia.

ESEU DESPRE OM

tivilor si in conditiile societatii primitive cu greu gasim vreo urma a ideii unui spatiu abstract. Spatiul primitiv este un spatiu al actiunii; iar actiunea este centrata pe nevoi si interese practice imediate, in masura in care putem vorbi despre o "conceptie' primitiva a spatiului, aceasta conceptie nu are un caracter pur teoretic. Ea este inca incarcata cu sentimente personale sau sociale concrete, cu elemente emotionale. "Atita vreme cit omul primitiv indeplineste

activitatile tehnice in spatiu', scrie Heinz Wemer,

atita timp cit el masoara distante, isi cirmuieste barca, isi arunca sulita catre o anumita tinta etc., spatiul sau, ca un spatiu de actiune, ca un spatiu pragmatic, nu difera in structura lui de spatiul nostru. Dar cind omul primitiv face din acest spatiu un subiect de reprezentare si de gindire reflexiva, atunci apare o idee specifica primordiala care difera in mod radical de orice versiune intelectu-alizata. Ideea de spatiu, pentru omul primitiv, chiar atunci cind este sistematizata, este unita in mod sincretic cu subiectul. Ea este o notiune mult mai afectiva si concreta decit spatiul abstract al omului de cultura avansata. () Ea nu are un caracter obiectiv, masurabil si abstract. Ea prezinta caracteristici egocentrice sau antropomorfice si este fizionomic-dinamica, inradacinata in concret

si substantial.³

Din punctul de vedere al mentalitatii si culturii primitive, este cu adevarat o sarcina aproape imposibila a face pasul decisiv care singurul ne poate conduce de la spatiul de actiune la un concept teoretic sau stiintific al spatiului - la spatiul geometriei, in acesta din urma, toate diferentele concrete ale experientei noastre senzoriale imediate sint definitiv inlaturate. Nu mai avem un spatiu vizual, tactil, acustic sau olfactiv. Spatiul geometric se separa de toata varietatea si eterogenitatea pe care ni le impune natura diferita a simturilor noastre, in geometrie avem un spatiu omogen, universal. Si doar prin intermediul acestei forme de spatiu noi si caracteristice se poate ajunge la conceptul unic,

Heinz Werner, Comparative Psychology of Mental Development (New York, Harper § Bros., 1940), p. 167.

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI         

sistematic de orine cosmica. Ideea unei astfel de ordini, a unitatii si legitatii universului nu ar fi putut fi atinsa niciodata fara ideea unui spatiu uniform. Dar a existat o lunga perioada de timp inainte ca acest pas sa fie facut. Gindirea primitiva este nu numai incapabila de a concepe un sistem al spatiului; ea nu poate concepe nici macar o ima-ginea spatiului. Spatiul ei concret nu poate fi transpus intr-o forma schematica. Etnologia ne arata ca triburile primitive sint dotate cu o perceptie extraordinar de ascutita a spatiului. Un nativ al acestor triburi are un ochi pentru cele mai fine detalii ale mediului ambiant. El este extrem de sensibil la orice schimbare in pozitia obiectelor obisnuite din preajma sa. Chiar si in conditii foarte dificile, el va reusi sa gaseasca drumul. Atunci cind visleste sau navigheaza pe o ambar-catiune cu pinze, el urmeaza cu cea mai mare precizie toate cotiturile riului pe care-1 strabate in sus si jos. Dar la o examinare mai atenta descoperim, spre surprinderea noastra, ca in ciuda acestei facilitati pare sa existe o ciudata lacuna in perceperea de catre el a spatiului. Daca i se cere sa dea o descriere generala, o conturare a cursului riului, el nu este capabil de aceasta. Daca i se cere sa deseneze o harta a riului si a diferitelor lui cotituri el pare sa nu inteleaga nici macar ceea ce i se cere. Aici intelegem intr-un mod foarte distinct diferenta intre perceperea concreta si cea abstracta a spatiu-lui si a relatiilor spatiale. Indigenul este perfect familiarizat cu cotiturile riului, dar aceasta familiarizare este departe de ceea ce putem numi cunoastere intr-un sens abstract, teo-retic. Familiarizarea presupune doar prezenta; cunoasterea include si presupune reprezentarea. Reprezentarea unui obiect este un act cu totul diferit de simpla lui manipulare. Aceasta din urma nu cere nimic altceva decit o serie definita de actiuni, de miscari ale corpului coordonate una cu alta sau urmind una alteia. Este vorba de o obisnuinta dobindita prin constanta realizare repetata si invariabila a anumitor acte. Dar reprezentarea spatiului si a relatiilor spatiale inseamna mult mai mult. Pentru a reprezenta un lucru nu este suficient sa-1 poti manipula corect in scopuri practice. Trebuie sa avem o conceptie generala despre

ESEU DESPRE OM

diferite unghiuri pentru a afla relatiile lui cu alte obiecte. Trebuie sa-1 localizam si sa-i determinam pozitia intr-un sistem general.

In istoria culturii umane, aceasta mare generalizare, care a dus la conceptia unei ordini cosmice, pare sa fi fost facuta pentru prima data in astronomia babiloniana. Aici aflam prima dovada clara a unei gindiri care transcende sfera vietii concrete, practice a omului, care indrazneste sa cuprinda intregul univers intr-o viziune inteligibila. Acesta este motivul pentru care cultura babiloniana a fost privita ca leaganul intregii vieti culturale. Multi oameni de stiinta au facut mentiunea ca toate conceptiile mitologice, religioase si stiintifice ale omenirii deriva din aceasta sursa. Nu voi discuta aici aceste teorii pan-babiloniene⁴, pentru ca doresc sa ridic o alta problema. Se pot aduce argumente in favoarea faptului ca babilonienii au fost nu numai primii care au observat fenomenele ceresti, dar si primii care au pus temeliile unei astronomii si cosmologii stiintifice? Impor­tanta fenomenelor ceresti nu fusese niciodata trecuta complet cu vederea. Omul trebuie sa fi devenit foarte devreme constient de faptul ca intreaga lui viata era de­pendenta de anumite conditii cosmice generale. Rasaritul si apusul soarelui, luna, stelele, ciclul anotimpurilor - toate aceste fenomene naturale sint fapte bine cunoscute care joaca un rol important in mitologia primitiva. Dar pentru ca ele sa fie aduse intr-un sistem de gindire, se cereau alte conditii, care puteau fi indeplinite numai in circumstante speciale. Aceste circumstante favorabile au prevalat la originea culturii babiloniene. Otto Neugebauer a scris un studiu foarte interesant despre istoria matematicii antice in care corecteaza multe din opiniile precedente privind acest subiect. Punctul de vedere traditional era ca inainte de

Pentru aceste teorii vezi scrierile lui Hugo Winckler, in special Himmelsbild und Weltenbild der Babylonicr als Grundlagc der Wcltanschauung und Mythologie aller Volkcr (Leipzig, 1901) si Die babylonische Geisteskultur in ihrcn Beziehungen zur Kulturentwicklung dor Menschheit (Leipzig, 1901).

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI

perioada greaca nu se puteau gasi nici un fel de dovezi ale unei matematici stiintifice. Babilonienii si egiptenii - se admitea in general - facusera progrese practice si tehnice mari; dar ei nu descoperisera primele elemente ale unei matematici teoretice. Conform opiniei lui Neugebauer, o analiza critica a tuturor izvoarelor existente duce la o interpretare diferita. A devenit clar ca progresul realizat in astronomia babiloniana nu a fost un fenomen izolat. El a depins de un fapt mai important - descoperirea si folosirea unui nou instrument intelectual. Babilonienii descoperisera o algebra simbolica, in comparatie cu ultimele dezvoltari ale gindirii matematice, aceasta algebra era, desigur, inca foarte simpla si elementara. Cu toate acestea, ea continea o conceptie noua si extrem de fertila. Neugebauer urmareste aceasta conceptie pina catre inceputurile culturii babilo-niene. Pentru a intelege forma caracteristica a algebrei babi-loniene, spune el, trebuie sa luam in consideratie fundalul istoric al civilizatiei babiloniene. Aceasta civilizatie s-a dezvoltat in conditii speciale. Ea a fost produsul unei intilniri si coliziuni intre doua populatii diferite - sumerienii si akkadienii. Cele doua populatii sint de origine diferita si vorbesc limbi care nu au nici o legatura una cu alta. Limba akkadienilor apartine unui tip semitic; cea a sumerienilor, unui alt grup care nu este nici semitic, nici indo-european. Cind aceste doua populatii s-au intilnit, cind au ajuns sa imparta in comun viata politica, sociala si culturala, ele au avut de rezolvat probleme noi, probleme pentru care au gasit necesar sa dezvolte noi forte intelectuale. Limba originala a sumerienilor nu putea fi inteleasa; textele lor scrise nu puteau fi descifrate de catre akkadieni decit cu mare difi-cultate si cu un constant efort mintal. Datorita acestui efort au invatat babilonienii mai intii sa inteleaga semnificatia si intrebuintarea unui simbolism abstract. "Orice operatie algebrica', spune Neugebauer,

presupune ca cineva poseda anumite simboluri fixate atit pentru operatia matematica, cit si pentru cantitatile la care aceste operatii sint aplicate. Fara un astfel de simbolism conceptual nu ar fi

ESEU DESPRE OM

posibila combinarea unor cantitati care nu sint determinate si

definite numeric si nu ar fi posibila derivarea unor noi combinatii din ele. Dar un astfel de simbolism se prezinta imediat si cu necesitate in scrierea textelor akkadiene. () Chiar de la inceput, babilonienii au putut dispune, prin urmare, de cel mai important fundament al unei dezvoltari algebrice - un simbolism adecvat.⁵

in astronomia babiloniana gasim, totusi, doar primele fraze ale acelui mare proces care pina la urma a dus la cucerirea intelectuala a spatiului si la descoperirea unei ordini cosmice, a unui sistem al universului. Gindirea mate-matica nu putea, ca atare, sa conduca la q solutie imediata a problemei, pentru ca in zorii civilizatiei umane gindirea matematica nu apare niciodata in adevarata ei forma logica. Ea este, cum se spune, invaluita in atmosfera gindirii mitice. Primele descoperiri ale unei matematici stiintifice nu puteau strabate acest val. Pitagoreicii vorbeau despre numar ca despre o putere magica si misterioasa, si chiar in teoria lor a spatiului ei folosesc un limbaj mitic. Aceasta intrepatrundere a unor elemente aparent eterogene devine cu deosebire evidenta in toate sistemele primitive de cosmogonie. Astronomia babiloniana in intregul ei este inca o interpretare mitica a universului. Ea nu mai era restrinsa la sfera ingusta a spatiului concret, material, primar. Spatiul este, ca sa spunem asa, transpus de pe pamint in cer. Dar cind s-a indreptat catre ordinea fenomenelor ceresti, omenirea nu si-a putut uita nevoile si interesele pamintene. Daca omul si-a indreptat privirea mai intii catre cer, aceasta nu era pentru satisfacerea unei simple curiozitati intelectuale. Ceea ce omul cauta cu adevarat in cer era propria lui reflectie si ordinea universului sau uman. El simtea ca aceasta lume era legata prin nenumarate legaturi vizibile si invizibile de ordinea generala a universului - si el cauta sa patrunda in aceasta misterioasa conexiune. Fenomenele ceresti nu puteau fi studiate, prin urmare, intr-un spirit detasat al meditatiei abstracte si stiintei pure. Ele erau privite ca

Otto Neugcbaucr, "Vorgricchischc Mathematik', in Vorlcsungen iiber die Gcschichtc der antikcn Mathematischcn Wissenschaftcn (Berlin, J. Springer, 1934), I, pp. 68 si urm.

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI         

stapinii si conducatorii lumii, guvernatorii vietii umane. S-a dovedit ca pentru organizarea vietii politice, sociale si morale a omului era necesara orientarea catre cer. Nici un fenomen uman nu parea sa se explice pe sine insusi; el trebuia sa fie explicat prin raportarea lui la un fenomen ceresc corespunzator, de care depinde. Din aceste conside-rente devine limpede ca spatiul primelor sisteme astronomice nu putea fi un spatiu pur teoretic - si de ce. El nu era consti-tuit din puncte sau linii, sau suprafete in sensul geometric abstract al termenului. El era umplut cu puteri magice. divine si demonice. Scopul prim si esential al astronomiei era de a dobindi o intelegere a naturii si activitatii acestor puteri pentru a prevedea si evita influentele lor periculoase. Astronomia nu putea sa apara decit in aceasta forma mitica si magica - in forma astrologiei. Ea si-a pastrat acest caracter multe mii de ani; intr-un anumit sens acest caracter era inca dominat in primele secole ale erei noastre, in cultura Renasterii. Chiar si Kepler, adevaratul fondator al astrono-miei noastre stiintifice, a trebuit sa lupte intreaga sa viata cu aceasta problema. Dar pina la urma acest ultim pas trebuia facut. Astronomia a inlaturat astrologia: spatiul geometric ia locul spatiului mitic si magic. El era o forma falsa si eronata a gindirii simbolice care a pavat la inceput drumul catre un simbolism nou si adevarat, simbolismul stiintei moderne.

Una din primele si cele mai dificile sarcini ale filozofiei moderne a fost intelegerea acestui simbolism in adevaratul lui sens si intreaga lui semnificatie. Daca studiem evolutia gindirii carteziene, aflam ca Descartes nu incepe cu al sau Cogito ergo sum. El a inceput cu al sau concept si ideal al unei mathesis universalis. Idealul sau era intemeiat pe o mare descoperire matematica - geometria analitica, in cadrul acesteia gindirea simbolica a facut un nou pas inainte care avea sa aiba consecintele sistematice cele mai importante. Devenise clar ca intreaga noastra cunoastere a spatiului si relatiilor spatiale poate fi transpusa intr-un limbaj nou, cel al numerelor, si ca, prin aceasta transpunere si transformare, caracterul logic adevarat al gindirii geometrice putea fi conceput intr-un mod mult mai clar si mai adecvat.

ESEU DESPRE OM

Aflam acelasi progres caracteristic atunci cind trecem de la problema spatiului la problema timpului. Este adevarat ca nu exista doar analogii stricte, ci si diferente caracteristice in dezvoltarea celor doua concepte. Conform conceptiei lui Kant, spatiul este forma "experientei noastre externe', iar timpul forma "experientei interne', in interpretarea expe-rientei sale interne omul a trebuit sa se confrunte cu noi probleme. Aici el nu a putut folosi aceleasi metode ca in prima incercare de a organiza si sistematiza cunostintele sale despre lumea fizica. Exista, totusi, un fundal comun pentru ambele probleme. Chiar si spatiul este gindit la inceput nu ca o forma specifica a vietii omenesti, ci ca o conditie generala a vietii organice. Viata organica exista numai in masura in care evolueaza in timp. Ea nu este un lucru, ci un proces -un curent neintrerupt, continuu de evenimente. In acest curent nimic nu revine la aceeasi forma identica. Afirmatia

lui Heraclit este valabila pentru intreaga viata organica: "Nu poti pasi de doua ori in acelasi riu.' Atunci cind ne ocupam de problema vietii organice, trebuie sa ne eliberam inainte de orice de ceea ce Whitehead a numit prejudecata "simplei localizari'. Organismul nu este niciodata localizat intr-un singur moment. In viata lui, cele trei moduri ale timpului -trecutul, prezentul si viitorul - formeaza un intreg care nu poate fi descompus in intregime in elemente individuale. "Le present est charge du passe, et gros de Pavenir', spunea Leibniz. Nu putem descrie starea momentana a unui organism fara a lua in consideratie istoria lui si fara a-1 raporta la o stare viitoare pentru care aceasta stare este doar un punct de trecere.

Unul dintre fiziologii cei mai distinsi ai secolului al XIX-lea, Ewald Hering, sustinea teoria ca memoria trebuie privita ca o functie generala a intregii materii organice.⁶ Ea nu este doar un fenomen al vietii noastre constiente, ci este raspindita in intregul domeniu al naturii vii. Aceasta teorie a fost acceptata si dezvoltata mai departe de catre R. Semon

Vezi Ewald Hering, Uber dan Gcdachtnis als eine allgcmcinc Funktion dcr organischcn Materie (

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI

care, pe aceasta baza, a dezvoltat o noua schema generala a psihologiei. Dupa opinia lui Semon, singura apropiere de o psihologie stiintifica este pe calea unei "biologii mnemo-nice'. "Mneme' a fost definit de catre Semon ca principiul de conservare .in variabilitatea tuturor evenimentelor organice. Memorie si ereditate sint doua aspecte ale aceleiasi functii organice. Orice stimul care actioneaza asupra unui organism lasa in el o "engrama', o urma fiziologica definita; si toate reactiile viitoare ale organismului sint dependente de lantul acestor engrame, de "complexul de engrame' inrudit.⁷ Dar chiar daca admitem tezele generale ale lui Hering si Semon, sintem inca foarte departe de a fi explicat rolul si semnificatia memoriei in lumea noastra umana. Conceptul antropologic de mneme sau memorie este ceva cu totul diferit. Daca intelegem memoria ca o functie generala a oricarei materii organice, spunem numai ca organismul pas-treaza unele urme ale experientei lui anterioare si ca aceste urme au o influenta definita asupra reactiilor lui ulterioare. Dar pentru a avea memorie in sensul omenesc al cuvintului nu este suficient sa ramina "o urma latenta a actiunii anterioare a unui stimul.'⁸ Simpla prezenta, suma totala a acestor remanente nu pot explica fenomenul memoriei. Memoria implica un proces de recunoastere si identificare, un proces ideational de un tip foarte complex. Impresiile anterioare trebuie nu numai sa fie repetate; ele trebuie, de asemenea, sa fie organizate si localizate, si raportate la diferite momente in timp. O astfel de localizare nu este posibila fara conceperea timpului ca o schema generala - ca o ordine seriala care cuprinde toate evenimentele indivi-duale. Constiinta timpului implica in mod necesar faptul ca conceptul unei astfel de ordini seriale corespunde celeilalte scheme pe care o numim spatiu.

Pentru detalii vezi lucrarea lui Semon, Mncmc (1909) si Dic
mnemischen Empfindungcn (1909). O versiune engleza prescurtata a
acestor carti, editata de Bella Duffy, a fost publicata sub titlul Mnemic
Psychology (New York, 1923).

"Der latente Rest cincr friiheren Rcizwirkung' (Semon).

ESEU DESPRE OM

Memoria ca o simpa reproducere a unui eveniment din trecut apare si in viata animalelor superioare, in ce masura ea depinde de procese ideationale comparabile cu acelea pe care le aflam la om este o problema dificila si mult contro­versata. Robert M. Yerkes, in ultima sa carte, dedica un capitol special investigarii si clarificarii problemei. Aceste animale, intreaba el cu referire la cimpanzei,

actioneaza ca si cum ar fi capabile sa-si aminteasca, sa evoce experiente anterioare sau, intr-adevar, ceea ce nu se vede se uita? Pot ele sa anticipeze, sa astepte, sa imagineze si, pe baza unei astfel de constiinte, sa se pregateasca pentru evenimente viitoare? () Pot ele sa rezolve probleme si, in general, sa se adapteze la situatii ambientale cu ajutorul proceselor simbolice analoge simbolurilor noastre verbale ca si prin dependenta de asociatii care functioneaza ca semne?⁹

Yerkes este inclinat sa raspunda afirmativ la aceste intre-bari. Dar chiar daca acceptam toate dovezile lui, problema cruciala ramine totusi. Pentru ca ceea ce conteaza aici nu este atit faptul proceselor ideatice la oameni si animale, cit forma acestor procese. La om nu putem descrie aducerea aminte ca o simpla intoarcere a unui eveniment, ca o ima-gine vaga sau o copie a impresiilor din trecut. Ea nu este pur si simplu o repetitie, ci mai curind o renastere a trecutului; ea implica un proces creativ si constructiv. Nu este sufi-cienta adunarea de date izolate ale experientei noastre tre-cute; trebuie cu adevarat sa le re-adunam, trebuie sa le organizam si sa le sistematizam, si sa le unificam intr-un focar de gindire. Acest tip de amintire este cel care ne da forma de memorie specific umana si o distinge de toate celelalte fenomene intilnite la animale sau in viata organica.

Desigur, in experienta noastra curenta, intilnim multe fenomene de amintire sau memorie care, in mod evident, nu corespund acestei descrieri. Multe cazuri de memorie, poate majoritatea, pot fi explicate destul de adecvat conform abordarii uzuale a scolilor senzualismului, adica pot fi expli-

Yerkes, Chimpanzees, p. 145.

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI

cate printr-un mecanism al "asociatiei de idei'. Multi

psihologi au fost convinsi ca nu exista nici o cale mai buna

pentru a verifica memoria unei persoane decit aceea de a afla

cite cuvinte sau silabe lipsite de semnificatie poate tine

minte si le poate repeta dupa un anumit interval de timp.

Experimentele organizate conform acestei ipoteze par sa dea

singura masura exacta a memoriei omenesti. Una din

contributiile lui Bergson in domeniul psihologiei consta in

atacurile sale la adresa tuturor acestor teorii mecanice ale

memoriei. Dupa parerea lui Bergson, dezvoltata in Matiere

et memoire, memoria este un fenomen mult mai profund si

complex. Ea inseamna "internalizare' si intensificare; ea

inseamna o intrepatrundere a tuturor elementelor vietii

noastre trecute. In opera lui Bergson, aceasta teorie devine

un nou punct de plecare metafizic, care se dovedeste a fi

temelia filozofiei lui asupra vietii.

Nu ne ocupam aici de aspectul metafizic al problemei.

Obiectivul nostru este o fenomenologie a culturii umane.

Trebuie sa incercam, prin urmare, sa ilustram si sa lamurim

problema cu ajutorul exemplelor concrete luate din viata

culturala a omului. O ilustrare clasica o constituie viata si

opera lui Goethe. Memoria simbolica este procesul prin care

omul nu repeta doar experienta lui trecuta- ci o si recon-

struieste. Imaginaiia devine un element necesar al amintirii

adevarate. Acesta a fost motivul pentru care Goethe si-a

intitulat autobiografia Poezie si adevar (Dichtung und

Wahrheit). El nu-voia sa spuna ca inserase in relatarea vietii

lui vreun fel de elemente imaginare sau fictive. El dorea sa

descopere si sa descrie adevarul despre viata lui; dar acest

adevar putea fi aflat numai dind faptelor izolate si dispersate

ale vietii sale o forma poetica, adica simbolica. Si alti poeti

si-au vazut opera intr-un mod similar. A fi poet, declara

Henrik Ibsen, inseamna a prezida ca un judecator asupra ta

insuti.¹⁰ Poezia este una din formele in care un om poate sa

ESEU DESPRE OM

dea verdictul asupra lui insusi si a vietii sale. Ea este autocunoastere si autocritica. O astfel de critica nu trebuie inteleasa inrr-un sens moral. Ea nu inseamna apreciere sau blamare, justificare sau condamnare, ci o intelegere noua si mai profunda, o reinterpretare a vietii personale a poetului. Procesul nu este restrins la poezie; el este posibil in orice alt mijloc al exprimarii artistice. Daca privim autoportretele lui Rembrandt, pictate in perioade diferite ale vistii sale, aflam in trasaturi intreaga istoria a vietii lui Rembrandt, a persona-litatii sale, a evolutiei lui ca artist.

?

Totusi, poezia nu este singura si probabil nici cea mai caracteristica forma de memorie simbolica. Primul mare exemplu despre ceea ce este si inseamna o autobiografie a fost dat in Confesiunile lui Augustin. Aici aflam un tip cu totul diferit de autoexaminare. Augustin nu realizeaza evenimentele propriei vieti, care pentru el erau de mica valoare pentru a fi reamintite sau inregistrate. Drama povestita de Augustin este drama religioasa a omenirii. Propria sa convertire este numai repetarea si reflectarea procesului religios universal - al caderii si mintuirii omului. Fiecare rind din cartea lui Augustin are nu numai o semnifi-catie istorica, ci si o semnificatie simbolica ascunsa.

Augustin nu-si putea intelege viata sau nu putea vorbi despre ea decit in limbajul simbolic al credintei crestine. Prin acest procedeu el a devenit atit un mare ginditor re-ligios, cit si fondatorul unei noi psihologii, al unei metode de introspectie si autoexaminare.

Pina acum am luat in considerare doar un aspect al timpului - relatia prezentului cu trecutul. Dar mai exista si un alt aspect care pare sa fie mai important si mai caracteristic pentru structura vietii umane. Acesta este ceea ce poate fi numita a treia dimensiune a timpului, dimen­siunea viitorului, in conceptia noastra despre timp, viitorul este un element indispensabil. Chiar in cele mai timpurii stadii ale vietii, acest element incepe sa joace un rol domi­nant. "Este caracteristic pentru intreaga dezvoltare timpurie a lumii ideilor', scrie William Stern, "ca ele nu apar ca amintiri indicind ceva din trecut, cit ca asteptari orientate

LUMEA UMANA A SPA TIULUI SI TIMPULUI

catre viitor - chiar daca e vorba doar despre un viitor foarte apropiat, intilnim aici, pentru prima data, o lege generala a dezvoltarii. Referirea la viitor este sesizata de catre constiinta mai devreme decit cea la trecut.'^{11 I}n viata noastra recenta, aceasta tendinta devine chiar mai pronuntata. Traim mult mai mult cu indoielile si temerile, cu nelinistile si sperantele noastre in legatura cu viitorul, decit cu amintirile sau cu intimplarile prezente. Aceasta ar aparea, la prima privire, ca o calitate umana problematica, pentru ca intro-duce un element de incertitudine in viata oamenilor, care este strain tuturor celorlalte creaturi. Pare ca si cum omul ar fi mai intelept si rnai fericit daca s-ar descotorosi de aceasta idee fantastica, de acest miraj al viitorului. Filozofi, poeti si mari ginditori religiosi 1-au prevenit in toate timpurile pe om impotriva acestei surse de constanta autoamagire. Religia il

sfatuieste pe om sa nu fie temator fata de ziua ce vine, iar

intelepciunea omeneasca il sfatuieste sa se bucure de ziua

prezenta, nu sa se ingrijeasca de viitor. "Quid sit futurum cras fuge quaerere'*, spune Horatiu. Dar omul nu a putut urma niciodata acest sfat. A gindi la viitor si a trai in viitor este o parte necesara naturii sale.

Intr-un anumit sens, aceasta tendinta pare sa nu depa-seasca limitele intregii vieti organice. Pentru toate procesele organice este caracteristic faptul ca nu le putem descrie fara referire la viitor. Majoritatea instinctelor animale trebuie sa fie interpretata in acest mod. Actiunile instinctive nu sint determinate de nevoi imediate; ele sint impulsuri orientata catre viitor, si adeseori catre un viitor foarte indepartati Efectul acestor actiuni nu va fi vazut de animalul care le indeplineste intrucit el apartine vietii generatiei urmatoare: Daca studiem o carte precum cea a lui Jules Fadre Souvenirs entomologiques, aflam aproape la fiecare pagina exemple frapante despre aceasta caracteristica a instinctelor animale.

Toate acestea nu pretind si nici nu dovedesc existenta vreunei "idei', a unei conceptii sau constiinte a viitorului la

Stern, op. cit., pp. 112 si urm.

* "Evita sa cercetezi ceea ce se va intimpla miine'. (N. t.).

ESEU DESPRE OM

animalele inferioare. De indata ce abordam viata animalelor superioare, cazul devine echivoc. Multi observatori compe-tenti au vorbit despre anticipare la animalele superioare; si pare ca si cum, fara aceasta presupunere, cu greu am putea oferi o descriere adecvata a comportamentului lor. Daca in experientele lui Wolfe un animal accepta recompense-simbol in locul celor reale, aceasta inseamna sa implice o anticipare constienta a faptelor viitoare; animalul se "asteapta' ca simbolurile sa poata fi schimbate mai tirziu pe hrana. "Numarul observatiilor este mic', scrie Wolfgang Koehler,

in care bizuirea pe o intimplare viitoare este recognoscibila, si mi se pare a avea importanta teoretica faptul ca cea mai clara consi-derare a unui eveniment viitor apare atunci cind evenimentul anticipat este un act programat al animalului insusi, intr-un astfel de caz, se poate intimpla cu adevarat ca un animal sa cheltuiasca un timp considerabil in lucrarea pregatitoare (intr-un sens lipsit de echivoc). () Acolo unde asemenea lucrare preliminara, intreprinsa in mod evident in vederea scopului final, dureaza un timp indelun-gat, dar in sine nu permite nici o abordare vizibila pentru acel scop, acolo avem semnele cel putin ale unui anumit simt al viitorului.¹²

Pe baza acestei constatari pare sa urmeze ca anticiparea evenimentelor viitoare si chiar planificarea actiunilor vii-toare nu sint cu totul dincolo de capacitatea vietii animale. Dar la fiintele umane, constiinta viitorului sufera aceeasi

schimbare caracteristica de semnificatie pe care am mentionat-o cu privire la ideea de trecut. Viitorul nu este doar o imagine; el devine un "ideal'. Semnificatia aeestei transformari se manifesta in toate fazele vietii culturale a omului. Atita vreme cit el ramine cu totul absorbit in acti-vitatile sale practice, diferenta nu este observabila cu clari-tate. Ea pare sa fie doar o diferenta de grad, nu o diferenta specifica. Fara indoiala, viitorul infatisat de catre om se intinde pe o arie mult mai larga, iar planificarea intreprinsa de catre el este mult mai constienta si mai atenta. Dar aceasta

Koehler, The Mentality of Apes, p. 282.

LUMEA UMANA A SPATIULUI SI TIMPULUI

apartine in intregime domeniului prudentei, nu aceluia al intelepciunii. Termenul "prudenta' (prudentia) este legat etimologic cu acela de "providenta' (providentia). El in-seamna capacitatea de anticipare a evenimentelor viitoare si

de pregatire pentru nevoi viitoare. Dar ideea teoretica de viitor - ideea care este o premisa a tuturor activitatilor culturale superioare ale omului - este de un tip cu totul diferit. Ea este mai mult deci decit simpla asteptare; ea devine un imperativ al vietii umane. Iar acest imperativ se intinde mult dincolo de nevoile practice imediate ale omului - in forma lui eea mai inalta el se intinde dincolo de limitele vietii sale empirice. Acesta este viitorul simbolic al omului; care corespunde trecutului sau simbolic si este in stricta analogie cu el. I putem numi viitor profetic' pentru ca el nu este nicaieri exprimat mai bine decit in cartile marilor profeti religiosi. Acesti invatatori religiosi nu s-au multumit niciodata sa ne prezica pur si simplu evenimente viitoare, sau sa ne previna asupra unor rele viitoare. Ei nu vorbeau nici ca augurii si nu acceptau evidenta semnelor preves-titoare sau a presimtirilor. Altul era scopul lor - de fapt, cu totul opus celui al ghicitorilor. Viitorul despre care vorbeau ei nu era un fapt empiric, ci o sarcina etica si religioasa. De aici, predictia a fost transformata in profetie. Profetia nu inseamna doar prezicere; ea inseamna o promisiune. Aceasta este trasatura noua care devine clara la profetii lui Israel - la Isaia, Ieremia si Ezekiel. Viitorul lor ideal semnifica negarea lumii empirice, "sfirsitul tuturor zilelor'; dar el contine in acelasi timp speranta si asigurarea "unui nou cer si a unui nou parnint'. Aici, de asemenea, puterea simbolica a omului se aventureaza dincolo de toate limitele existentei sale finite. Dar aceasta negare implica un nou si mare act de integrare; el marcheaza o faza decisiva in viata morala si religioasa a omului.